Comentarii literatura romana definitivat educatori si invatatori

dupa crestinarea fortata de sus in jos, bulgarii nu mai putea visa la vechii lor zei, si mai ales, la unu anume...asa se face ca, nemaiavand voie sa rosteasca numele zeului, ei au nascocit o formula numita "na-roku", devenita noroc, ( un echivalent al fostei zeite romane Fortuna) ce va sa zica, "sa ne fie de bine, dupa cum am spus", neamul nostru, ce este o combenatie intre vechii daci, cativa romani rataciti, si multe neamuri migratoare, mai ales slavi si cumani, a adoptat acest cuvant, ce exista si azi ....si pentru care traim, norocul este speranta si amagirea noastra, este ceva ce ne tine in viata, speranta in norocul nostru .....el nu exista, si este desigur o prostie grava, dar exista in mintea noastra, pentru ca norocul este un instinct...si dupa cum se vede, nu conteaza rezultatul, ci doar crezi ca prostul in el

ba sa am pardon, ce spui tu acum e paralel, eu am vorbit despre noroc...si romanul românului nostru este despre un presupus noroc, despre amagirea a ceea ce numim noroc

literatura noastra...era ca o perna subtirica ce trebuia umpluta cu paie ca sa devina mare, unul din paie e si acest Marin Sorescu, un individ mediocru cu o spoiala jalnica de cultura dar extrem de lipicios cu sefii de partid ce l-au recompensat bagandu=l pe gatul nostru, si iata si pe cel al urmatorilor nostri....de aceea, protestez, mai ales, pentru un fel de ansamblu statuar ce a stricat centrul Craiovei, ansamblu sinistru de scriitorasi si poieti comunisti, anonimi in lume si fara nicio valoare, unul din ei fiind si acest limbric de sorescu.....nu stiu daca mai este in carti, in cartile copiilor de azi, dar daca mai este, prostestez formal cu vehementa extrema.

Luceafarul De Mihai Eminescu Floare albastra  De Mihai Eminescu Inspirat din basmul Fata din gradina de aur. Alegorie pe tema geniului si o meditatie asupra conditiei umane. Amestecul genurilor si al speciilor(epic, liric, dramatic) Tema: problematica geniului in raport cu lumea iubirea si cunoasterea Compozitia: doua planuri-cosmic(geniul) si terestru(omul comun). Poemul are 4 parti, cele doua planuri de interfereaza in prima si ultima  parte, adoua parte prezinta doar planul terestru(iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia prezintă spațiul cosmic(Călătoira lui Hypperion la Demiur, ruga, raspunsul) Incipitul poemului se află sub semnul basmulu, timpul este mitic. Partea I-prezintă frumoasa poveste de iubire născută lent, din starea de contemplație. (motivul serii și al castelului) Prima chemare(ca în Floare albastră)-atracția îndragostiților, scoate în evidență dorul și puterea sentimentului. Întruparea din cer și mare-ipostază angelică(Un mort frumos cu ochii vii) A doua chemare-chemarea descântec Întruparea din soare și noapte-în antiteză cu prima întrupare este întruparea demonicului, după cum o percepe fata.( O, esti fumos cum numa-n vis un demon se arată) Pentru a doua oară semnele dorinței de absolut sunt înțelese ca atribute ale morții, fata refuză din nou să îl urmeze. Luceafărul formulează diferența și tototdată superioritatea sa, dacă omul nu se poate înălța la condiția nemuritoare, geniul este capabil din iubire să coboare la condiția de muritor. Partea a II a-prezintă iubirea dintre Cătălin și Cătălina, asemănarea numelor sugerează aparteneța la aceași categorie a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteză cu portetul Luceafărului. Cătălina aspira totuși spre iubirea absolută. Partea a III a-ilustrează planul cosmic, poate fi împărțită în 3 secvențe: zborul cosmic, convorbirea cu Demiurgul rugăciunea și liberarea. Zborul cosmic-Luceafărul ca fulger. Punctul în care ajunge este momentul dinaintea nașterii lumii Dialogul cu Demiurgul-Luceafărul este numit Hyperion(fiul Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii, este Soarele însuși) Rugăciunea-Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire, este gata de acest sacrificiu din iubire. Hyperion cere să devină altceva, dar pentru asta trebuie să se nască din nou, însă Luceafărul se născuse odata cu lumea, moartea lui coincide cu moartea lumii, ce sugerează negarea de sine. Demiurgul îi explică absurditatea dorinței lui. Altfel spus, muritorii nu își pot influența propriul destin, ei se bazează pe noroc, în timp ce omul de geniu este capabil de a împlini idealuri înalte. Demiurgul îi oferă lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, cezarul. Eliberarea- Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei, dovedindu-i Luceafărului superioritatea sa. Partea a IV a –interferența planurilor(comsic și terestru). Este prezentat cadrul romantic, specific emisnescina în care are loc povestea de iubire. Cătălina ia locul lui Hyperion și Cătălin pe cel al Cătălinei. A treia chemare-Luceafărul semnificând steaua norocului. Finalul - Atitudinea geniului este una de interiorizarea a sinelui, omul comun este incapabil să își depășească limitele, iar geniul masifestă dispreț față de acest lucru. Concluzie – Poemul ilustrează condiția omului de geniu și ipostazele prin care trece din dortința de a materializa dorința sa.   Poezie-nucleu a romantismului emisnescian Asocierea speciilor- poem filozofic(meditație), eglogă(idilă cu dialog) și elegie. Tema-tema iubirii în corelație cu tema naturii, natura vibrează la starile interioare ale eului. Floare albastră. Motiv de circulație internațională-își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, iubire pura întâlnit la Novalis sau Leopardi. Motiv de largă circulație europeană. Novalis-tendința spre infinit. Leopardi-naufragierea spre infinit. În creația eminescinană, albastrul este culoarea infinitului, floarea simbolizează viața. Compoziția romantică- Se realizează prin relațiile de opoziție: lumea iubirii concrete și a cunoașterii absolute. Eul liric împrumută pe rând cele două impostaze masculin-feminin. Simetria celor 4 secvențe este susținut de monologul liric al fetei. Monologul fetei ia, în primele trei strofe, forma reproșului, meditația bărbatului din strofa a patra, anticipează ideea din final(Totuși este trist în lume) Incipitul(strofele I-III) Prima secvență– înfățișează lumea rece a ideilo, lumea lui. Monologul fetei începe prin adverbul iar ce ia forma reproșului. Geniul este izolat, în lumea terestră împlinirea umană se realizează doar prin iubire. Izolarea, singurătatea, aspirația spre cunoaștere absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului, sugerate aici pe un ton cal, dar dezvoltate mai tărziu în poemul Luceafărul. A doua secvență-consituluie meditația bărbatului asupra sentimentului proifund de iubire. A treia secvență-  monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în lumea ei, în planul terestru. Cadrul natural se realuzează lafel ca În poemul Luceafărul prin motivele romantice: codrul, izvoarele. Femeia este cea care adresează chemarea la iubireea încearcă atragerea bărnatului în paradisul naturii, în schimb geniul se află în ipostaza demonului. Idila Floare albastră face trecerea de la ipostaza paradisiacă a iubirii la cea demonică din Luceafărul. Ultima secvență poetică- este o continuare a meditației băbatului asupra iubirii trecute pe care o proiecteaza acum în minte. Cadrul iubirii se încheie cu despărțirea. Incompatibilitatea dintre cele două lumi este rpivit ca și contrastul dintre vis și realitate, o clipă s-au întâlnit în iubire. Concluzie- Floare albastră este o capodoperă a creației eminescinene din tinerețe purtând în esență marile teme și iedi poetice dezvoltate mai tarziu în Luceafărul.  

PUIUL Al. Bratescu-Voinesti povesteste cu intensa bucurie si cu talent, avand interes pentru toate aspectele vietii, pe care le inre­gistreaza minutios, uimit, incantat. Acestui scriitor ii place sa isto­riseasca intamplari cu evidente invataminte. O face cursiv si lim­pede, precum povestitorii mai vechi.   Puiul impresioneaza prin induiosatoarea nefericire a unui puisor, de prepelita, ranit la o aripa si lasat sa moara singur, de gerul iernii, de catre prepelita-mama, care nu-l mai poate lua in marea calatorie spre tarile calde. Aceasta povestire se potriveste perfect unei lecturi naive, sentimentale, fara nici o intentie de intelegere mai adanca ori de studiere a textului sub aspectul fru­musetii artistice. Prozatorul apeleaza la cele mai firesti sentimente ale cititorului, precum curiozitatea fata de viata necuvantatoarelor si mila fata de o biata pasare ranita. Textul se adreseaza in primul rand copiilor, caci puisorul este si el „un copil” al prepelitei, iar autorul aseaza ca motto al povestirii un semnificativ indemn: „San­di, sa asculti pe mamica!” De la aceste vorbe, pe care le vom pune in legatura cu titlul, va trebui sa incepem o lectura putin mai atenta a povestirii. Daca o istorisire care priveste numai viata pasarilor e precedata de un sfat adresat lui Sandi sau oricarui copil, inseamna ca ea este pilduitoare pentru puiul de om, intocmai ca o fabula pentru adulti. Pe de alta parte, scriitorul putea imagina si altfel o intamplare cu talc, fara sa-si aleaga personajele din universul na­tural. Prin urmare, descoperim un dublu interes al autorului: cu­riozitatea fata de intamplarile marunte, nestiute, din natura, fata de modul de viata al pasarilor, fata de obiceiurile lor, fata de dra­mele lor posibile si analogia (corespondenta, asemanarea) cu lu­mea oamenilor. Morala, invatatura care se detaseaza din text pri­veste, desigur, universul uman, nu pe acela al prepelitelor. Dar o opera literara nu se scrie inainte de orice pentru a transmite sfaturi si principii de viata. Autorul umanizeaza vietuitoarele inaripate, caci tot ceea ce priveste omul cu interes si participare sufleteasca se umanizeaza, capata trasaturi omenesti. Or, acest lucru nu se mai intimpla in fabule, unde animalul nu este decit o caricatura a unor soiuri de oameni. in Puiul sintem impresionati, pe de o parte, de faptul ca scriitorul se lasa cucerit de infinitele aspecte ale naturii, de farmecul tainic al infatisarii si obiceiurilor vietuitoarelor, incat aceste obiceiuri, de fapt instinctive, par dictate de o constiinta, iar pe de alta parte, de exemplele pe care le ofera natura, exemple ce se constituie in adevarate modele de comportament uman. Pentru aceasta este necesara cunoasterea adinca a ambelor lumi: aceea a vietuitoarelor si aceea a oamenilor. Nu mai putin adevarat este faptul ca exista instincte care le unesc, precum instinctul matern, atat de fin nuantat in Puiul. Sa observam in text imaginile concrete ale iubirii de mama. Ea transpare inca din grija pentru cladirea cuibului, viitor adapost al puisorilor. L-a facut indata ce si-a recapatat fortele dupa lungul drum, si l-a asezat „mai sus, ca sa nu ii inece ploile”. O nemargi­nita grija are pasarea-mama si fata de oua, „mici ca niste cofeturi” – noteaza autorul cu acea tandrete de care vorbeam, in legatura cu viata zburatoarelor. El se adreseaza unui copil, ajutandu-i intelegerea prin exemple cunoscute din universul domestic: „Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea…” Cu dragoste paterna, povestitorul indruma cunoasterea copilului, ii arata tainele vietii, ii invata, mai ales, sa observe cu atentie, sa nu treaca superficial peste aspecte ale vietii care par banale, dar care, privite indeaproape, pot destepta un mare interes. Prepelita indura obositoarea veghe a clocitului pentru ca nici o picatura de ploaie sa nu atinga ouale. Pentru a convinge mai bine pe cititor (si pe ascultator) de dragostea prepelitei, scriitorul descrie cu o gingasie care tradeaza propria lui dragoste pentru puii de pasare, dragalasenia vlastarelor prepelitei. Cum sa nu fie acestia iubiti cind sint atit de „draguti”, „goi ca puii de vrabie” (o alta comparatie care-1 ajuta pe copil sa inteleaga, sa si-i inchipuie, vrabia fimdu-i foarte cunoscuta), „imbracati cu puf galben , „parca erau sapte gogosi de matase”. In general, obiectele si fiintele mici starnesc duiosia (astfel se explica existenta diminutivelor in limba – „puisor”). Puii tuturor vietuitoarelor, chiar ai celor mai dizgratioase sunt „draguti” pentru ca sunt neajutorati, cerand ocrotire, pentru ca sunt nevinovati, intocmai ca puiul de om. Gingasia si candoarea puilor apare si in felul in care erau hraniti. O lacusta e „faramitata de prepelita „in bucatele mici”, ei o mananca cu „cioculetele . Imitarea ciugulitului e „sonora”: „pic! pic! pic!” (onomatopeea). Lumea celor mici este o „lume a diminutivelor”, totul este marunt in acest univers, este adus la dimensiunea lor. Un pui neatent la chemarea prepelitei, e prins si tinut putin in palma unui flacau. Iubirea mamei se vede in grija cu care-l sfatuieste, fara sa-l certe, mingaindu-l ca sa-i treaca spaima, Dragostea parinteasca apare, deci, in stradania neobosita a prepelitei de a asigura adapostul si hrana puilor, de a-i apara de orice primejdie, prin sfat si supraveghere, m capacitatea de a ierta, de a consola, de a-i feri de suferinta, dar mai ales in hotararea de a-i pregati pentru viata, pentru vremea cand vor iesi de sub ocrotirea aripilor ei. Pentru aceasta sunt „lectiile de zbor”. Desigur, nu trebuie uitata acea prima expresie a dragostei de mama: bucuria de a-i privi si de a-i vedea crescand pe puisori. Exista, insa, momente in care sentimentele materne firesti cresc; parca din izvoare nebanuite. Asa se intampla atunci cand viata pui­lor este amenintata. Prepelita si puisorii trec prin stari de mare incordare si teama atunci cand pe miristea lor, intr-o dupa-amiaza de august, soseste un vanator, insotit de dinele lui. Puii, de a caror dragalasenie autorul nu uita niciodata, „au ridicat toti in sus ca­petele cu ochisorii ca niste margele negre”, ascultand speriati, neintelegand. Este o situatie limita, adica aparent fara iesire, caci tocmai dinspre lastarul in care s-ar fi putut adaposti, venea vanatorul. Prepelita „a ramas incremenita”, iar puii „lipiti cu pamantul”, cu porunca sa nu se miste cu nici un pret. Incordarea se exprima prin tacere (marcata si prin soapta mamei, fasiitul cainelui, clipirea ochilor), prin nemiscarea totala (a se observa participiile, ca ex­presie a pasivitatii), prin ascutirea simturilor („Uite-l, piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima.”, prin actiunea disperata si atat de riscanta a prepelitei. Ea „zboara ras cu pamantul, la doi pasi de botul cainelui”, prefacandu-se ranita si salvandu-se in lastar. Numai spaima cumplita, panica pe care i-o starnise primejdia de­termina o asemenea concentrare si initiativa in actiune, din partea prepelitei. Nicicand nu apare mai intensa dragostea de mama ca atunci cand ea este silita sa asiste neputincioasa la suferintele puiului sau. Este o imagine plina de dramatism a iubirii materne, care devine sfasietoare la finalul povestirii. Negasindu-si puiul, prepelita este disperata. Apoi, intelegand gravitatea accidentului, faptul ca pu­isorul nu va mai putea zbura spre tarile calde, ea isi ascunde du­rerea, „silindu-se sa nu planga” si, atunci cand, tot din dragoste materna – caci isi salva ceilalti puisori – este obligata sa—l aban­doneze pe cel ranit, prepelita „nu se uita inapoi, ca sa nu-i sla­beasca hotarirea”. Punctul culminant al acestui subiect il constituie sfasietoarea lupta ce se da „in inima bietei prepelite”. Ea ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, (…) iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod”. In primul rind trebuie sa observam luci­ditatea prepelitei, adica acea capacitate de a privi in fata realitatea, de a nu-si face iluzii in privinta faptului ca puiul ranit sau intreaga familie ar putea rezista cumva la gerul iernii. Nici nu-si poate inchipui ca puisorul, o data parasit, s-ar mai putea salva in vreun fel. Aceasta dezvaluie o cunoastere adanca a legilor vietii, a legilor aspre ale supravietuirii. De fapt, a ramane alaturi de puiul bolnav ar fi insemnat pentru prepelita sa contrazica legile naturii, acel instinct de migratie al speciei, ceea ce nu putea echivala decat cu moartea. A-si parasi copilul nefericit este impotriva iubirii ei de mama. Fireste ca ea trebuie sa urmeze drumul dintotdeauna al speciei ei, care nu poate fi abatut de nici un accident pentru ca, in mod necesar, numai acesta ii poate salva pe ceilalti puisori. Aceasta este si importanta lectie pe care o ofera textul. Legile naturii, ca “si legile vietii omenesti, nu iarta si nu pot fi schimbate. Ranirea puiu­lui s-a produs dintr-o marunta neascultare a sfatului mamei, dar consecintele ei au fost dezastruase. Iata cu ce pret imens ne invata natura. Iata de ce „Sandi” trebuie „s-o asculte pe mamica”. De fapt, scriitorul nu si-a ales intamplator ca personaje, din intreaga lume a necuvantatoarelor, niste pasari. Poate ca in raport cu nici o alta vietuitoare nu s-a manifestat mai limpede capacitatea omului de a stabili corespondente, analogii, in ceea ce priveste soarta, destinul, intamplarile vietii si, nu mai departe, instinctul matern. Nu exista, oare, in limba romana atitea expresii care ilus­treaza aceasta idee: „sub aripa mamei”, „aripile ocrotitoare ale ma­ntei”, „l-a luat sub aripa”, „a tine sub aripa” (pe cineva), „a-si lua zborul” (in viata), „zborul vietii”, „a-si deschide aripile (spre via­ta), ,si-a frint aripa” (a suferit un mare esec). Analogia om-pasare este foarte frecventa in literatura. In ceea ce priveste cerinta de a imagina un alt sfarsit pentru aceasta povestire, trebuie pornit de la precizarea ca o opera lite­rara, daca este izbutita, nu poate avea alt deznodamant decit acela pe care il are.   Deznodamantul decurge in mod necesar, obligatoriu,, din felul in care si-a conceput autorul intregul subiect si tratarea lui, astfel ca o alta incheiere nu ar putea fi decat falsa, necon­vingatoare, neverosimila, adica greu de crezut, pentru ca ar con­trazice logica artistica a textului. Totusi, orice opera literara indeamna la meditatie, la visare, la regandirea continutului din felurite puncte de vedere, in functie de acela care o citeste. Este modul de a colabora cu scriitorul al cititorului (colaborare mai activa in cazul textelor moderne). Ne-am putea inchipui ca prepelita a ramas cu toti puii sai si au murit de frig, ca puisorul ranit a rezistat la frigul unei ierni, intamplator mai blande, ca a fost gasit de un om, ingrijit si salvat, ca s-a vindecat in chip miraculos, urmandu-si cu intirziere mama, toate finaluri optimiste, dar neconvingatoare, false. Putem sa ne inchipuim, de asemenea, ca prepelita si-a ucis puiul inainte de a pleca pentru a-l scuti de suferinta, greu de crezut! Si asa mai departe. Pentru a construi un alt deznodamant ar trebui sa reconstruim intreaga povestire.