Comentarii literatura romana definitivat educatori si invatatori

Vrajitorul din Oz de Lyman Frank Baum Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen. Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.   Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.   La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor rele. Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.   Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata. Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.   Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire. Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect placebo,,.   Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.   Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA. Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .  

Vizită de I.L.Caragiale Apartenenta operei la genul epic, specia literara schita. Ion Luca Caragiale [1852-1912] a ramas, pâna astazi, cel mai mare dramaturg din literatura româna, mai ales prin comediile: "O noapte furtunoasa", "O scrisoare pierduta" si "D-ale carnavalului", în care prezinta aspecte caracteristice ale lumii românesti de la sfârsitul secolului al XlX-lea. Numele sau este legat si de inegalabilele  "Momente si schite", în care prezinta, într-o viziune comica, întâmplari la care   participa   personaje   reprezentative    din     societatea contemporana autorului. "Schita este o opera epica - o naratiune - în proza, de mici dimensiuni,  în  care se relateaza o singura întâmplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi si într-un spatiu restrâns. In opera literara "Vizita", care este o schita, I.L.Caragiale înfatiseaza întâmplari ce evidentiaza efectele educatiei gresite, primite în familie. Titlul precizeaza împrejurarea în care povestitorul se întâlneste cu Ionel si constata urmarile "educatiei" despre care vorbea, cu mândrie, mama copilului.   Prin folosirea substantivului "vizita", în forma sa nearticulata, autorul da un caracter general întâmplarii, rasfatatul Ionel devenind reprezentantul copiilor care sfideaza bunul simt, ca urmare a unei proaste educatii. "Fiind o opera epica, autorul îsi exprima în mod indirect gândurile si sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor. Intâmplarile sant povestite de catre narator, care, în aceasta opera literara, este si personaj-martor, deoarece participa la actiune. Statutul de personaj-narator justifica povestirea la persoana I". Ca în orice naratiune, actiunea se constituie în "momente ale subiectului". Prima fraza a schitei, "M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina" ca "s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu,...", constituie intriga actiunii [cauza actiunii]. Dupa ce precizeaza motivul vizitei, în "expozitiune" autorul îl prezinta pe Ionel, "un copilas foarte dragut de vreo opt anisori", "îmbracat ca maior de rosiori, în uniforma de mare tinuta". Musafirul îi duce în dar copilului o minge "foarte mare de cauciuc si foarte elastica", ceea ce face placere atât doamnei Popescu, cât si fiului ei. Dupa ce discuta despre agricultura si despre vreme, oaspetele remarca absenta, în ultimul timp, din societate a doamnei. Aceasta se scuza, explicându-i ca se ocupa de educatia copilului, deoarece "s-a facut baiat mare".   Desfasurarea  actiunii evidentiaza urmarile  "educatiei". Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera alaturata se aude "o voce ragusita de femeie batrâna", care-i aclama mamei ca Ionel "nu s-astâmpara" si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Dupa ce-si arata încântarea provocata de strengariile baiatului si remarca entuziasmata cât este de destept, doamna Popescu se îndreapta spre usa, unde îi apare în fata micul maior", "luând o poza martiala". Mama-l saruta si îl scuipa sa nu-l deoache, apoi; rugându-l sa nu se mai apropie de masina", îsi continua conversatia cu musafirul. In acest timp, Ionel merge într-un colt al salonului unde "pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos stau gramadite fe de fel de jucarii" si alege o trâmbita si o toba, cu care, în timp ce se legana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulti nu se mai înteleg. Observatia mamei "ca nu e frumos când sunt musafiri" si mai ales precizarea oaspetelui ca "la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita, schimba jocul copilului, care scoate sabia si începe sa atace tot ce-i iese în cale. Prima victima este "jupâneasa cea ragusita", care intra pentru a aduce cafea si dulceata. Ea este salvata în ultimul moment de mama ce-i sarise în ajutor si care-si plateste cutezanta, deoarece se alege cu o "puternica lovitura de spada", sub ochiul drept, întâmplarea nu o supara pe doamna Popescu, deoarece aceasta vrea o sarutare de la copil, pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i precizeaza ca la ei se fumeaza, îi spune râzând ca si "maiorului" "îi cam place". Surprins, musafirul îi atrage atentia ca tutunul este o "otrava", iar copilul, care lucra "cu lingura în cheseaua de dulceata", întreaba obraznic: "Dar tu de ce tragi?". Dupa remarca mamei ca a mâncat prea multa dulceata, mai ia câteva lingurite si dispare în "vestibul", de unde se întoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia din tabachera o tigara, pe care o pune în gura si, salutând militareste, cere un foc. La îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde tigara, pe care copilul o fumeaza pâna la carton, apoi începe sa se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, dupa ce "tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal" ai candelabrului, îi zboara musafirului ceasca, oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea îsi consoleaza oaspetele, spunându-i ca pata de pe pantalon "iese cu nitica apa calda". In momentul urmator, care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este "disperata", îl stropeste cu apa rece, pâna îsi revine. Deznodamântul schitei include plecarea oaspetelui care, abia acasa, îsi da seama de ce disparuse Ionel în vestibul cu cheseauaj de dulceata - ca sa-i toarne dulceata în sosoni. "Intâmplarea povestita - vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate concentra în câteva momente: discutia cu doamna Popescu, conflicul cu slujnica, joaca cu trâmbita si toba, atacul, fumatul, trântirea mingii si lesinul îi ofera autorului prilejul de a reliefa personajele        -        Ionel,        doamna        Popescu,        slujnica,        naratorul." Ionel este personajul principal al schitei, deoarece participa in toate momentele actiunii, fiind "eroul" întâmplarilor care-i evidentiaza trasatura morala de baza, "proasta crestere".   Lipsa de educatie genereaza dispretul pentru slujnica pe care nu o asculta, în ciuda faptului ca era în vârsta, dezordinea care domnea printre jucariile sale, lipsa de respect fata de mama sa si chiar fata de musafir, deoarece conturba frecvent conversatia celor doi si îi toarna oaspetelui dulceata în sosoni, obraznicia pe care o dovedeste servindu-se din tabachera musafirului. Faptele lui Ionel stârnesc râsul, mai ales râsul mamei, care se dovedeste incapabila de a face educatie. Indulgenta fata de nazbâtiile lui Ionel si mai ales maimutareala sentimentala a doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe de a conveni unei educatii "sanatoase", cum pretindea la începutul schitei. Naratorul-personaj, cu rol pasiv, aparent detasat de ceea ce povesteste, prin ironia cu care relateaza micile incidente, sugereaza pozitia sa critica.   Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident si în schita "Vizita". El îmbina, în principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia trasaturile morale ale personajelor caracterizate prin fapte si limbaj. Cel de-al treilea mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schita de portret facuta lui Ionel si în prezentarea interiorului casei doamnei Popescu. "Deoarece este o opera literara epica în proza, de mici dimensiuni, cu un numar redus de personaje, în care se povesteste o singura întâmplare - vizita facuta de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii s fiului sau - prin care se evidentiaza câte o trasatura caracteristica a personajelor-proasta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa fiul-iar timpul si spatiul de desfasurare ale actiunii sant restranse, naratiunea "Vizita" de I.L. Caragiale, este o schita."

Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a carei editie originala a fost publicata pentru prima oara in „Albumul macedo-roman”, Bucuresti, 1880, si retiparita in „Convorbiri literare” nr. 11 din 1 februarie 1885.                 Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion Creanga scoate in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru elevii de la scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de manuale scolare. La 1876 a realizat un frumos abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci, ca fiind o carte interesanta si utila. Abecedarul se numeste Povatuitorul la cetire prin scriere dupa sistema fonetica, adica sa se scrie cum se aude.                    Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire. Tema este viclenia si prostia.   Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este simplu. Un taran cu un car cu boi, incarcat cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este moarta. Vulpea arunca din car peste si apoi sare din car, aduna pestele si incepe sa manance lacom.                   Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a capata peste sa-si bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua. Ursul a ascultat de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte, balta a inghetat iar ursul de frig, tragand coada din balta, a ramas fara coada. Vulpea care era ascunsa intr-o scorbura de copac rade de urs. Ursul nu se poate razbuna.                   Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate pacali si sa patesti ce a patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai fost pacalit nu mai poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in viata, indiferent de varsta.    

Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi.Roman modern subiectiv psihologic interbelic           Contextul apariţiei; încadrarea operei într-o specie, într-o epocă, într-un curent literar:   În perioada interbelică, modernismul este promovat de criticul literar Eugen lovinescu, adept al sincronismului şi al teoriei imitaţiei, şi ilustrat de mari romancieri printre care se numără şi Camil Petrescu.   Noua estetică a romanului susţinută de acesta se bazează pe autenticitate (ilustrarea realităţii prin propria conştiinţă), substanţialitate (concepţia conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, gelozia, orgoliul, cunoaşterea, dreptatea, adevărul), sincronizare (armonizarea literaturii cu filozofia şi psihologia epocii), luciditate (intelectualii sunt analitici, introspectivi, hipersensibili: „câtă luciditate, atâta dramă”),naraţiune la persoana I (timpul este subiectiv, aduce în prezent gânduri, fapte trecute, subordonate memoriei involuntare: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”), relativism (mai multe puncte de vedere asupra aceluiaşi obiect), anticalofilism (împotriva scrisului frumos), promovare a jurnalului, a confesiunii.   Romanele lui Camil Petrescu se remarcă totodată prin: pătrunderea în zonele adânci ale subconştientului; proustianism (metoda proustiană, specifică autorului francez Marcel Proust); monolog interior; drama intelectualului dominat de absolut, hipersensibil, superior, intransigent, lucid, victimă a propriului ideal; identificarea autorului cu personajul principal.         “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, apărut în 1930 (perioada interbelică) este un romanmodern, subiectiv, psihologic prin: acţiune relativ redusă, desfăşurată în mediul citadin, prin eroul principal, un intelectual, prin nerespecrarea cronologiei faptelor, naraţiunea la persoana I, apelul la memoria involuntară, elementele de jurnal, de confesiune, de analiză psihologică profundă.          Perspectiva narativă: romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a protagonistului, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe diferite: dragostea şi războiul.          Naraţiunea la persoana I, cu focalizare internă, viziunea ”împreună cu”, presupune existenţa unui narator implicat, identitatea dintre planul naratorului şi al personajului. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte personaje, îl determină pe cititor să cunoască despre ele atât cât ştie şi personalul principal.   Ficţiunea se construieşte pornind de la o sursă autobiografică: jurnalul de campanie al autorului din timpul Primului Război Mondial, însă personajul-narator este o instanţă a comunicării narative a cărei întruchipare nu se confundă cu existenţa reală a scriitorului.   Însuşi  Camil Petrescu recunoaşte că partea întâi a romanului, despre povestea de dragoste a eroului, este o fabulaţie, o născocire, pe când, cea de-a doua parte, despre război, este construită pe baza memorialului său de campanie.   Viziunea despre lume a scriitorului este ilustrată în noua estetică a romanului pe care el însuşi o teoretizează şi o reflectă în operele sale. Este viziunea unui spirit reflexiv, cu preocupări filozofice şi literare, Ştefan  Gheorghidiu.   Camil Petrescu respinge romanul de tip tradiţional şi optează pentru romanul modern, subiectiv, psihologic, de tip proustian, bazat pe estetica autenticităţii. Pentru acest scriitor, actul de creaţie este un act de cunoaştere, autorul descrie realitatea propriei conştiinţe, exprimă cu sinceritate experienţe de viaţă adevărate, prin confesiune, analiză, autoanaliză lucidă, prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).   Tematica romanului este sugerată de titlu: iubirea şi războiul, două experienţe majore de cunoaştere, trăite de eroul principal. Prima parte reprezintă istoria iubirii ratate dintre Ştefan şi Ela, a doua parte, relatează sub forma jurnalului de campanie, experienţa de pe front, din timpul Primului Război Mondial.             Titlul romanului sugerează temele; cuvântul “noapte” din structura lui simetrică marchează sfârşitul unei experienţe erotice frământate, eşuate şi începutul unei etape a vieţii la fel de bulversantă, în care imaginea războiului este tragică, absurdă.Titlul ilustrează dubla dramă trăită de protagonist: a intelectualului dornic de dragoste absolută, dominat de incertitudine şi de gelozie şi a omului care se confruntă cu moartea într-un război inuman, apocaliptic. Titlul face referire şi la timpul psihologic, subiectiv, al iubirii şi la timpul obiectiv, cronologic.         Astfel, cel dintâi capitol evidenţiază cele două planuri temporale ale discursului narativ: timpul narării, cel cronologic, al prezentului de pe front, şi timpul narat, cel psihologic, al trecutului poveştii de dragoste.   Capitolul întâi şi şase din prima parte a cărţii cuprind evenimentele contemporane cu momentul narării, prezentul amintirii.Capitolele doi şi cinci sunt o retrospectivă a iubirii, reprezentând aproape doi ani şi jumătate din viaţa eroului. În capitolul şase se revine în prezent, reluându-se firul cronologic întrerupt prin retrospectivă şi cuprinde două zile chinuitoare pentru Ştefan (drumul la Câmpulung, cearta cu soţia, întoarcerea pe front).Capitolele şapte-doisprezece cuprind relatări din război. În ultimul capitol se revine la povestea de dragoste, evidenţiind schimbarea personajului, care se eliberează de gelozie, renunţă la Ela definitiv şi-şi schimbă perspectiva asupra vieţii, morţii şi, desigur, asupra iubirii.   Incipitul romanului, din primul capitol “La Piatra Craiului în munte”, fixează cu precizie realistă timpul (primăvara anului 1916) şi spaţiul (Valea Prahovei, între Buşteni şi Predeal). Protagonistul, Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, se află concentrat ca sublocotenent în Primul Război Mondial, aşteptând intrarea României în conflictul militar.            La popota ofiţerilor, el asistă la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers preluat din presă, din care reiese că un bărbat şi-a ucis soţia necredincioasă şi că tribunalul l-a achitat.   Discuţia dintre ofiţeri declanşează memoria afectivă a eroului care îşi aminteşte de căsnicia sa cu Ela.   Între incipit şi final sunt deosebiri: în vreme ce incipitul precizează coordonatele temporale şi spaţiale, finalul este deschis, supus interpretărilor diverse, fiind un final specific unui roman analitic. Gheorghidiu se desparte de Ela lăsându-i “tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi…de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”. Ultimele cuvinte sugerează eliberarea eroului de incertitudini, de gelozie, de o dragoste care nu a fost aşa cum şi-a dorit-o, absolută, ci una ratată, nefericită.   Conflictul romanului este interior (psihologic), produs în conştiinţa personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu, care are stări sufleteşti zbuciumate şi este marcat de gelozie, în relaţia lui cu Ela. Cuplul se destramă pentru că partenerii ajung să preţuiască valori umane diferite.           Conflictul exterior evidenţiază raportul personajului cu societatea, Ştefan Gheorghidiu făcând parte din categoria inadaptaţilor social. De exemplu, el nu are spirit de întreprinzător, nu reuşeşte să dezvolte o afacere, preferând să rămână în lumea cărţilor.   Subiectul operei se axează pe etapele iubirii şi pe drama războiului.           Cel de-al doilea capitol “Diagonalele unui testament” începe cu retrospectiva iubirii dintre Ştefan şi Ela: “Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”.   Ştefan, atunci student la Filozofie, se ataşează de Ela şi o iubeşte din admiraţie, din duioşie, dar şi din orgoliu: “eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.   Cei doi tineri se căsătoresc şi duc un trai modest, dar fericit. Însă soarta lor se schimbă radical în urma morţii unchiului Tache, un avar bogat, care lasă o moştenire consistentă nepotului său “favorit”, Ştefan. Ela se implică în discuţiile despre bani, ceea ce soţului ei nu-i place, crezând că ea trebuie să fie în afara acestor discuţii “vulgare”. Curând femeia se simte atrasă de viaţa mondenă, de lux, de bani şi astfel relaţiile cuplului încep să se deterioreze. Mai mult, episodul excursiei de la Odobeşti, demonstrează că Ela este frivolă, cochetând cu domnul G., un avocat, un dansator, tipul donjuanului, pe care Ştefan îl crede amantul soţiei sale.   De fapt, eroul lui Camil Petrescu trăieşte măcinat de îndoială, de incertitudine şi de un obsesiv sentiment al geloziei chinuitoare.   După excursia de la Odobeşti, relaţia cuplului serios afectată, trece prin momente de separări şi împăcări. De exemplu, Ştefan se întoarce de la Azuga şi nu o găseşte pe soţia sa acasă, prilej de noi bănuieli şi chiar de despărţire, dar, după un timp, descoperă un bilet din care reiese că , în noaptea cu pricina, Ela fusese la verişoara lui, la Anişoara, căsătorită cu bogătaşul Iorgu, ceea ce îl determină să se împace iar cu ea.   Apoi, în timp ce Ştefan este concentrat pe Valea Prahovei, este chemat de Ela la Câmpulung în scopul de a-l convinge să treacă pe numele ei o sumă de bani de la bancă, pentru a-şi asigura existenţa în situaţia în care el ar pieri pe front. Soţul este cu atât mai bulversat cu cât îl zăreşte în oraş pe domnul G. Izbucnirea războiului însă îl împiedică să verifice dacă Ela îl înşela cu adevărat.   Ca participant direct la luptele de pe front, eroul principal al romanului are parte de o nouă experienţă dramatică. Războiul înseamnă haos, măsuri absurde, oameni mutilaţi, îngroziţi, moarte. Imaginea este apocaliptică aşa cum reiese din capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Viaţa luptătorilor ţine de hazard, eroismul este înlocuit de frica teribilă a morţii. “Nu mai e nimic omenesc în noi” concentrează starea de spirit a individului şi a colectivităţii.   Ultimul capitol “Comunicat apocrif” (apocrif înseamnă care este atribuit altui autor decât cel adevărat sau a cărei autenticitate este îndoielnică) ilustrează schimbarea interioară a eroului. Rănit şi spitalizat. Gheorghidiu primeşte o permisie şi revine acasă, la Bucureşti, unde găseşte o scrisoare anonimă din care reiese că Ela îl înşală. Acum el este însă alt om, detaşat, indiferent, care renunţă definitiv la soţie.   Finalul este deschis interpretărilor: cititorul nu este lămurit dacă Ela îşi înşela sau nu soţul şi dacă  acesta,care nu-şi încheiase misiunea de pe front, se va mai întoarce teafăr.   Protagonistul, Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, al inadaptatului, însetat de dragoste absolută.   Ela, personajul feminin, este”creaţia integrală a minţii personajului masculin” (D. Micu), deoarece tot comportamentul ei este mediat de viziunea soţului.   Cititorul îşi construieşte o perspectivă asupra Elei, dar este perspectiva lui Ştefan: femeie schimbătoare sub influenţa banului, superficială, mondenă, interesată de lux, de distracţie, dornică de a flirta cu un bărbat cuceritor, domnul G.   Relaţia dintre cei doi parteneri se naşte din orgoliu şi se destramă din acelaşi motiv.   Ştefan Gheorghidiu analizează lucid aspecte ale planului interior, din fluxul conştiinţei (trăiri, sentimente) şi ale planului exterior (fapte, relaţii cu alte personaje), prin introspecţie (autoanaliză), monolog interior, confesiune (tehnici ale analizei psihologice).   Personajul este caracterizat, mai ales, în mod indirect, prin fapte, gânduri, gesturi, limbaj, atitudini, reacţii, relaţii cu celelalte personaje.   O trăsătură de caracter a acestui erou este orgoliul, manifestat nu doar în relaţia de cuplu, ci şi în alte situaţii: de pildă, invitat la masă de către unchiul său Tache, Ştefan trebuie să-l înfrunte pe celălalt unchi, pe Nae, care îi ia în derâdere tatăl, pe Corneliu, care n-a făcut şi n-a lăsat avere, căsătorindu-se din dragoste, ceea ce avea să facă şi fiul său.   Ştefan apără memoria părintelui acuzându-i pe toţi cei care se căsătoresc din interes, pentru bani.   După ce primeşte moştenirea de la Tache, Ştefan este dezgustat de procesul intentat de familia lui Nae pentru avere şi de atitudinea Elei care se implică în discuţiile despre bani.   Însuşi unchiul Nae îl caracterizează pe nepot: “N-ai spirit practic…Ai să-ţi pierzi averea…Cu filozofia dumitale nu faci doi bani”.   Într-adevăr, lui Ştefan îi lipseşte spiritul pragmatic: experienţa sa în domeniul afacerilor este un eşec. El nu-şi găseşte locul într-o societate mediocră, supusă banului. El nu este un întreprinzător, cu spirit de afacerist, ci un intelectual orgolios, lucid, consecvent cu sine însuşi, onest, integru, inflexibil, extrem de sensibil, un tip reflexiv, care preferă lumea cărţilor, a filozofiei, fiind în totală contradicţie cu rudele sale avide de bani şi de putere.   Autocaracterizarea, ca modalitate de caracterizare directă, poate fi ilustrată prin exemplele: “Eram înalt şi elegant”; “Lipsit de orice talent…fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza…decât într-o dragoste absolută”.   Trăirile, frământările interioare sunt evidenţiate prin tehnici specifice romanului analitic: introspecţia: “Niciodată nu m-am simţit mai…nenorocit”; autoanaliza: “Slăbisem într-un mod care mă despera” ceea ce arată că suferea din cauza femeii iubite; “Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi”, mărturisire care evidenţiază idealul său de iubire absolută.   Analiza lui Ştefan se îndreaptă şi către comportamentul Elei căreia îi studiază fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare cuvânt.Episodul excursiei de la Odobeşti pune în lumină zbuciumul interior al protagonistului şi comportamentul Elei, atent analizat de soţ. Plimbarea declanşează criza de gelozie a lui Ştefan care remarcă faptul că Ela flirtează cu domnul G.: “În cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav…” mărturiseşte eroul. El încearcă să pară vessel, se preface că se simte bine, dar, de fapt, suferă cumplit văzând cum soţia dansează cu acel bărbat pe romanţa lor preferată. Gheorghidiu suferă din orgoliu, deziluzie, neputinţă, este mistuit de o gelozie chinuitoare.   El este, de asemenea, conştient de drama sa lăuntrică, viaţa alături de femeia care l-a decepţionat  devenind “ o tortură”.   Măcinat de îndoielile sale în legătură cu infidelitatea nevestei, trăieşte drama iubirii. A văzut în ea idealul său de dragoste şi feminitate şi ea l-a dezamăgit, nereuşind să se ridice la nivelul aşteptărilor sale, lăsându-se copleşită de snobism, lux, bani, relaţii mondene, devenind vulgară, superficială, cochetă.   Ştefan nu poate fi socotit un învins, deoarece depăşeşte condiţia unui gelos incurabil, dezumanizat, capabil să-şi ucidă soţia, renunţând la Ela şi supravieţuind cu demnitate experienţei erotice neîmplinite.   Personajul feminin rămâne învăluit într-o aură de mister, cititorul nefiind lămurit în privinţa infidelităţii ei. Trădarea ei nu este evidentă, ci se constituie dintr-o suită de împrejurări interpretate de Ştefan în manieră proprie. Dacă e s-o creadă cititorul pe Ela, ea nu a făcut nimic reprobabil, s-a comportat ca şi celelate femei (“toate femeile fac la fel”) atunci când a acordat atenţie domnului G. Ea consideră că Ştefan este hipersensibil, iar comportamentul ei este normal pentru o femeie care ia parte la viaţa mondenă.   Opinia mea este că evoluţia relaţiei lui Ştefan cu Ela reprezintă simbolic evoluţia relaţiei cu lumea. Intelectualul foarte sensibil, însetat de absolut, care se simte bine în lumea ideilor, nu se poate adapta în lumea reală, din care face parte Ela, deci relaţia cuplului se caracterizează prin incompatibilitate.   Eroina l-a iubit pe Ştefan cât timp a fost mândră de valoarea lui intelectuală. Dar când averea i-a dăruit un alt statut social, ea s-a integrat lumii reale, cercului de prieteni mondeni şi soţul nu i-a mai trezit admiraţia. Iar el a rămas fidel principiilor şi aspiraţiilor sale. Aşa se explică gestul hotărâtor din finalul romanului: Ştefan îi lasă Elei bunuri materiale care pentru el nu au valoare, dar, mai mult îi lasă “amintirile şi tot trecutul”, deci absolut tot ce ar fi putut avea vreo legătură sentimentală, afectivă, cu soţia sa.

   TEORIE LITERARĂ   Textul = ansamblu de cuvinte, structurate dupa regulile comunicarii, cu un mesaj propriu. Poate fi : literar - contine imagini artistice, cuvinte cu sens figurat, simboluri artistice, prin intermediul carora se transmit sentimentele autorului si se realizeaza mesajul; nonliterar - în comunicarea cotidiana sau în comunicarea functionala (administrativa, tehnico-stiintifica, jurnalistica). Opera literara = creatia originala, în care realitatea este reflectata prin imagini realizate cu ajutorul cuvântului; comunica idei si sentimente. Autorul = creatorul operei, cel care plasmuieste o noua relitate prin intermediul cuvântului.         Eul liric = autorul/vocea care-si exprima în mod direct sentimentele în cadrul operelor lirice;         Naratorul = autorul/personajul care relateaza faptele si actiunile în cadrul operelor epice. Structura operei literare = elementele constitutive si definitorii ale operei :     Tema     Motivele     Compozitia =partile alcatuitoare     Subiectul si personajele (la operele epice si dramatice)     Versificatia (la operele lirice) Structura textului narativ (v. anterior) Modurile de expunere = mijloace literare prin care scriitorul reflecta realitatea în opera; naratiune, descriere, dialog, monolog interior. Naratiunea = ce si cum se povesteste; modul de expunere prin care autorul povesteste (nareaza) o întâmplare sau mai multe întâmplari succesive; Se vor avea în vedere:         Autorul = creatorul operei         Naratorul = cine povesteste         Naratiunea la persoana I         Naratiunea la persoana a-III-a         Subiectul operei literare = succesiunea de evenimente reflectate artistic; faptele si întâmplarile dintr-o opera epica sau dramatica cu ajutorul carora sunt caracterizate personajele.         Momentele subiectului         Expozitiunea = debutul operei, care cuprinde locul, timpul actiunii si personajele participante.     Intriga   = conflictul,    momentul       de        înfruntare,      ciocnire,          care     determina actiunea.  Obligatorie!     Desfasurarea actiunii = succesiunea evenimentelor.     Punctul culminant = momentul de maxima încordare.     Deznodamântul = finalizarea actiunii. Ordinea momentelor subiectului si prezenta tuturor în opera nu sunt obligatorii!         Timpul si spatiul în naratiune Descrierea = prezentarea sugestiva a unor privelisti, însusiri ale fiintelor, lucrurilor sau a unor stari sufletesti. Portretul literar = crearea imaginii unui personaj. Tabloul = configurarea unui peisaj. 9. Dialogul - mijloc de caracterizare a personajelor = modul de expunere care consta în reproducerea convorbirii dintre doua sau mai multe personaje. 10. Personajul = oameni, persoane, vietuitoare, reflectate artistic în opera. Personaj    principal / Secundar Personaj    pozitiv / Negativ  Personaj    individual/  Colectiv Personaj cu valoare de simbol / Personaj exponential 11. Caracterizarea - portretul fizic -  portretul moral - Caracterizarea se poate realiza în mod   direct indirect 12. Structuri în textele epice si lirice (procedee de legare a secventelor, timp, spatiu; concordanta dintre forma grafica a poeziei si ideea transmisa de aceasta) 13. Figurile de stil = procedee prin care se modifica întelesul propriu al unui cuvânt pentru a da mai multa forta unei imagini sau expuneri personificarea = atribuirea fiintelor necuvântatoare, lucrurilor, elementelor naturii, unor însusiri sau manifestari ale omului : Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja/Ce suspina pintre ramuri cu-a glasului lor vraja  comparatia = alaturarea a doi termeni, cu scopul de a li se releva trasaturile asemanatoare; acestea trebuie sa fie noi si surprinzatoare :Atât de frageda, teasameni/Cu floarea alba de cires  enumeratia = însiruirea unor termeni de acelasi fel, conducând la amplificarea ideii exprimate : Prin foc, prin spangi, prin glont, prin fum,/Prin mii de baionete repetitia = folosirea de mai multe ori a aceluiasi cuvânt sau a mai multe cuvinte cu scopul de a întari o idee sau o expresie : Ziua ninge, noapteaninge, dimineata ninge iara; aliteratia = repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete, cu efect eufonic, imitativ, expresiv: Vâjaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie; asonanta = repetarea vocalei accentuate epitetul = trasaturile, însusirile obiectului asa cum se reflecta în fantezia si simtirea scriitorului : Din dalb iatac de foisor/Iesi Zamfira-n mers istet; tipuri de epitete : epitet personificator, epitet metaforic, epitet hiperbolizator hiperbola = exagerarea, marind sau micsorând, a trasaturilor unei fiinte, lucru, fenomen, eveniment, pentru a-I impresiona pe cititori : Ca vrabia e spicul antiteza = opozitia între doua cuvinte, fapte, personaje, idei, situatii, menite sa se reliefeze reciproc : Ea - o inima de aur/El un suflet apostat metafora = trecerea de la sensul obisnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparatii subîntelese : În cuibar rotind de ape alegoria = însiruire de metafore, personificari, comparatii, formând o imagine unitara, prin care poetul sugereaza notiuni abstracte : Mam însurat/C-o mândra craiasa/A lumii mireasa/Brazi si paltinasi/Iam avut nuntasi/Preoti-muntii mari,/Paserilautari,/Pasarele mii/si stele faclii - inversiunea = schimbarea topicii obisnuite a cuvintelor : Peste vârfuri trece luna   14.Versificatia =studiul versurilor 15.Strofa = grupare de versuri       - versul= un rând dintr-o poezie 16.Rima = potrivirea versurilor în silabele lor finale :  monorima = repetarea aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri succesive :   rima împerecheata = a+b, c+d ,  rima încrucisata = a+c, b+d ,  rima îmbratisata = a+d, b+c   17.Masura = numarul silabelor dintr-un vers 18.Piciorul metric (bisilabic) = unitate ritmica alcatuita din silabe accentuate si neaccentuate, care asigura ritmul 19.Ritmul = succesiunea regulata a silabelor accentuate si neaccentuate; iambul = unitate metrica alcatuita din prima silaba neaccentuata, a doua accentuata;  troheul = unitate metrica alcatuita din prima silaba accentuata, a doua neaccentuata. Textele literare - populare si culte Opera folclorica; caracteristici (orala, colectiva, anonima, sincretica) Opera epica = opera în care primeaza naratiunea, dar în care se pot utiliza si descrierea si dialogul; scriitorul îsi exprima sentimentele în mod direct, prin intermediul personajelor si al actiunii.   Opera lirica = opera în care primeaza descrierea, dar în care se poate utiliza si dialogul (cu valoare simbolica); autorul/eul liric îsi exprima sentimentele, trairile, impresiile, ideile, în mod direct. Opera dramatica = opera în care primeaza dialogul, dar în care se pot utiliza si descrierea si naratiunea. Genuri literare = cuprind opere similare prin modul de structurare a continutului si prin modalitatea în care scriitorul se comunica pe sine, afirmându-si prezenta în opera.                1. Genul epic       2. Genul liric       3. Genul dramatic       4. Specii literare  = o clasa de opere literare grupate dupa un criteriu unitar, aprtinând unui anumit gen literar.         Schita = specie epica de mica dimensiune, cu actiune foarte concisa, lineara, cu putine personaje, care prezinta într-un interval mic de timp un fapt semnificativ pentru viata sau caracterul personajului.         Nuvela = specie epica cu caracter obiectiv, în care se prezinta fapte verosimile, cu un singur fir epic, cu conflict concentrat, cu personaje bine conturate.         Pastelul = specie lirica, în care se descrie un peisaj, prin intermediul car 424j99e uia se exprima sentimentele poetului.         Fabula = specie epica, în versuri sau în proza, în care personajele sunt animale, plante, lucruri care, pe baza personificarii, participa la o întâmplare specifica lumii oamenilor, din care se desprinde o învatatura.În general, are caracter satiric si moralizator.         Doina (populara sau culta) = specie lirica, în care eul liric îsi exprima direct si intens sentimentele de dragoste, de dor, de jale etc.         Balada (populara sau culta) = specie epica, cu unele elemente descriptive si lirice, în care se nareaza fapte si întâmplari din trecut si în care apar personaje cu însusiri supranaturale.         Imnul (imnul national) = specie lirica, închinata patriei, unui ideal, unei personalitati, naturii, artei, iubirii, cu caracter de adresare, exprimând sentimente de admiratie, preamarire.         Comedia = specie dramatica, cu conflict derizoriu, cu personaje care stârnesc râsul, confruntate cu false probleme, cu deznodamânt vesel.         Romanul = specie epica, cu actiune complexa si de mare întindere, cu multiple planuri ale actiunii, cu multe personaje, urmarind destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri.         Basmul (popular sau cult) = specie epica,  în care realul se împleteste cu supranaturalul, în care apar atât personaje reale, cât si personaje supranaturale sau cu însusiri supranaturale si în care binele învinge întotdeauna raul. În basm, apar motive specifice, cum ar fi: motivul împaratului fara urmas, motivul mezinului triumfator, motivul cifrei trei, motivul calului întelept, motivul obiectelor magice, al aparentelor înselatoare sau situatii-motiv: drumul, probele, lupta, metamorfoza etc.         1.  Scrisoarea; scrisoarea familiala, scrisoarea de felicitare Cererea Telegrama Cartea postala Invitatia (aniversari, evenimente familiale etc.) Curriculum vitae