Cezar Petrescu

P R O L O G                 Ce spaimă i-a fost! Ce nălucire absurdă de creer istovit, de nervi destrămaţi, de nopţi  cu sbuciumul prelungit prin somn. Mereu aceiaşi ameninţare nelămurită şi cu atât mai chinuitoare, suspendată în vis chiar, în mijlocul unui ho­hot de râs chiar, în privirile ocolite ale servitorilor chiar. Încă odată îşi frecă pleoapele şi se ridică într’un cot, pe pernă. Surâse calmat, de spaima-i fără nici un temeiu. Adineaori, când a deschis ochii într’un vuiet de năruire şi în flăcări albastre, ţâşnind, brăsdând, săgetând peretele, a crezut că e un început ori un sfârşit de incendiu. Cu acel vertiginos şi instantaneu tumult de imagini sinistre care premerg panicei, a văzut tavanul prăbuşindu-se des-­ picat, s’a văzut ca un rug viu şi aprins, alergând în flăcări spre toate eşi- rile astupate de grinzi în jăratec, de fum şi de vâlvătaie. Focul lăuntric, vâltoarea mistuindu-l fără curmare de 3 luni încoace, încheindu-se, con- fundându-se, absorbindu-se, neantizându-se în dogoarea focului din a-fară. O moarte ca pentru el. Un sfârşit ca pentru asemenea pasiune care i-a scrumit şi măduva oaselor. Dar nu era decât furtuna de-afară, din noapte, cu fulgere lungi, văzută în oglinda şifonierei. O furtună cum n’a mai fost, din miez de August. O deslăntuire a elementelor, crăpând catapiteasma cerului cu rostogoliri de stânci, inun-dând noaptea cu o lumină ireală şi rece; grandioasă feerie electrică aprinzând lampioane de un milion de volţi, trosnindu-le în ţăndări ca să aprindă altele de două milioane, de trei, de nenumărate — atâtea câte n’a ştiut să măsoare vreodată nici o uzină din lume. Cea mai înfricoşată şi superbă furtună, capturată în rama unei oglinzi. Când fulgerile albastre irump în lacul vertical de cristal şi argint viu, toată încăperea e mai iluminată ca ziua; fiecare jâlţ, fiecare obiect, cel mai neînsemnat amănunt din acest refugiu al lor de  trei  luni.  Tran- dafirii culeşi aseară, în vasul chinezesc: senzual amestec de culori ca­tifelate. Mănuşile ei svârlite pe braţul fotoliului. O carte deschisă, cu pagina îndoită la jumătate. O batistă căzută. Un pieptene de păr, cum    a lunecat pe covor acum câteva ceasuri. Toată capricioasa şi divina dezordine a nebuniei lor care durează de trei luni, întreruptă numai   prin somn, ca să înoade firul rupt mâine şi să continuie încă, încă, în afară de timp, fără început şi fără sfârşit. Furtuna din oglindă cu fulgere reci, care printr’un miracol nu  sparg, nu topesc cristalul, îi soarbe privirea magnetic. Nu-i îngăduie    să întoarcă ochii spre fereastra fără perdele, la furtuna cea de-aievea,  de afară. Şi până acum i-a paralizat chiar gândul. Chiar amintirea. E nevoie de o încordare dureroasă să rupă vraja fluidului. Şi-a amintit. Cum de nu s’a gândit mai dinainte? Cum de nu i-a fost grija aceasta, cea dintâi? Ei întotdeauna i-e frică de fulgere şi de trăsnete. Mai ales pe-o furtună de noapte, cum n’a mai fost. În camera de dincolo, în patul ei, desigur e ghemuită cu fruntea în perne, cu ochii ascunşi. Poate l-a strigat. Poate glasul ei l-a deşteptat din somn, iar el n’a răspuns. Chiamă încet, încă în şoaptă: Greta! Şi ascultă. Răspunde numai rostogolirea tunetelor. Încăodată, chiamă mai tare: Greta! Greta, dormi? Un fulger, şi altul, şi tunetul năruit spăimântător de aproape. Poate  a trăsnit alături un brad din parc, pavilionul lor, plopul cu banca lor     de dedesubt. —  Greta! Greta mea mică... Greta! Acum chemarea a devenit strigăt. Şi în aceiaşi clipă, călcându-şi jurământul, a fost lângă uşă, a fost dincolo. Mâinele răscolesc patul cald. Patul gol. Ochii o caută în ungherele luminate de fulgere, pitulată, cu palmele strânse să astupe privirea,     cu urechile astupate să înăbuşe cataracta tunetelor. —  Greta! Unde eşti, Greta? Unde te-ai ascuns, Greta? A fost mai întâi strigăt de fiară căutându-şi femela s’o ocrotească   în deslănţuirea furtunei. A devenit scâncet fără putere, de desnădejde, implorând. —  Unde eşti, Greta? Încetează, jocul acesta, Greta... Se teme el. Venise s’o apere; acum se teme el, imploră el. Patul e cald,  perna  e  caldă:  păstrează  încă  forma  adâncită  a  ca-­   pului care a fost culcat. Dar nu mai este nici o haină, nimic al ei: deodată camera pustie şi moartă. Se teme să înţeleagă. Mâinele, alte mâini, nu ale lui, cu un suflet şi cu o voinţă a lor, răsucesc tremurând butonul de fildeş să facă lumină continuă, deschide de perete dulapurile de haine, pipăie crispate golul, caută lacome o speranţă să se acaţe, acolo unde nu mai există nici una. Şi tot mâinile acelea, desfac în   lături ferestrele spre furtuna de-afară. E ceiace-a presimţit. Ceiace-a, ştiut. La capătul aleei, în cascadarea ploii, în lumina sincopată a fulge- rilor — un automobil cu farurile stinse. Ea alergând într’acolo. Plecat pe pervazul ferestrei, strigă în noapte. Chiamă în furtună: —  Greta! Greta! S’a întors. L-a auzit? A fost glasul lui mai puternic decât detu­năturile cerului? S’a întors numai să privească o clipă îndărăt, la refugiul lor de     trei luni. A făcut un semn. Nu lui. Nu pentru el. Un semn de despăr­-  ţire zidurilor, parcului, nopţilor, zilelor de trei luni — vieţii, trecutului, vieţii care a devenit atât de repede, într’o clipă, un trecut. A făcut un semn în noaptea cu fulgere, după perdeaua lichidă a ploii. A trântit portiera. S’au aprins farurile automobilului, s’a mişcat încet adunându-şi puterile, a svâcnit după copacii uzi, şi n’a mai rămas în urmă nimic. Nimic. O noapte lichidă, tăiată de fulgere şi un om strigând cu braţele întinse spre furtună: —  Greta! Nu e adevărat, Greta. Nu poate să fie aceasta, Greta! Era atât de ireală furtuna din oglindă! Cu cât mai ireală e acum furtuna cea aievea de afară, şi golul pe care nu-l poate umple o singură chemare, un nume; un nume într’o sută de chemări. De trei luni, ştia că trebuie să vie ceasul acesta. Chiar ea i-a spus-o din cel dintâi ceas. Ştia, şi nu putea crede. El mai credea în miracole. Toată spaima suspendată în somn, pre¬zenţa ceasului acestuia ascuns    în sâmburele viitorului şi tresărind în mijlocul unui hohot de râs, stre- curându-se între dânşii chiar când buzele erau încleştate în sărut, du­rerea ascuţită şi atroce care se amesteca în fiecare zi a lor, i s’a pă­-     rut doar preţul scump al unei voluptăţi inedite, altora interzisă. Ame­ninţarea care sfârşeşte sărutul în scrâşnet, presară polen de melan-   colie în cel mai mărunt gest, umbreşte privirea într’o seară cu parfum capitos de vegetaţie coaptă, dă mai sfâşietoare intensitate clipei tre­cătoare: toate le-a socotit un dar al providenţei mai mult, un privi­-  legiu numai al lor. Că într’adevăr va pleca fără să spună unde şi când, că va reteza singură mrejele de mătase care-i ţineau atât de încleştat prizonieri  într’o atât de fermecătoare captivitate, că într’o zi nu-i va rămâne        să sărute decât urmele paşilor şi să îmbrăţişeze o umbră de fum;     toate-i păreau în afară de orice putinţă, nebunesc şi injust. Aseară nimic în sărutul ei nu vestea oboseala, o hotărâre pe care   nu i-a citit-o în ochi, crescând, şi închegându-se în dosul frunţii tot   atât de senine ca întotdeauna. Nimic. Ce-ar fi putut să îndreptăţească    o asemenea presimţire? Trandafirii culcaţi pe braţul ei, când i-a adus  să-i aşeze în vasul chinezesc, ca în fiecare seară? Mănuşile aruncate    pe braţul fotoliului? Cartea cu pagina întreruptă? Totul a fost ca oricând, într’o viaţă orânduită aşa pentru o eternitate. Chiar capriciul camerei dealături, unde a vrut o noapte să doarmă singură, jurământul să nu-i calce pragul până dimineaţa — n’a fost jocul lor drăgăstos      cel dintâi. „Am să vin mâine să te deştept, cu un brat de flori, ca      după o călătorie lungă de unde m’am întors pe neprevăzute!” Călătoria fără întoarcere. Drumul pentru totdeauna pierdut. Un om prăbuşit lângă fereastră, întinzând mâinele spre furtuna     din noapte, implorând o amăgire: — Greta, nu poate să fie aceasta! Greta, spune că nu e adevărat, spune că e un vis rău... Spune că a fost numai o joacă răutăcioasă,       pe care n’ai s’o mai reîncepi niciodată, Greta, niciodată... Nu e aşa? O furtună despicată de fulgere afară, şi un om căzut lângă ferea­-stră, frământându-şi mâinile, întinzându-le după o umbră. Un om care vorbeşte singur. Care de-acum nu va mai vorbi decât singur.   *   În port a ancorat de trei zile un yacht alb. Nimeni nu ştie de      unde-a venit, încotro pleacă, de ce-a poposit aci şi nu aiurea. E un  yacht enigmatic, cu pavilionul unei ţări exotice, din celălalt emisfer. Dimineaţa când plaja se populează cu umbrele multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate în toate cernelile curcu­beului, când marea presărată de înotători, pare o imensă tavă de     email albastru pe care s’au rostogolit capetele a o mie de ghilotinaţi după o execuţie capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orien­tului; dimineaţa, toţi ochii se îndreaptă spre yachtul nemişcat şi alb, căutând să-i descifreze secretul. Nici un binoclu n’a descoperit în trei dimineţi nimic nou. Nici un ochean. Matrozi spălând puntea, alama şi nichelul scânteind în soare. Pe urmă pustiu. Nici o suflare. Un yacht  enigmatic şi mort; venit nimeni nu ştie de unde, poposit aci nimeni     nu ştie dece, plecând nimeni nu ştie încotro. A patra dimineaţă yachtul a dispărut. Portul a rămas mai gol.        Pe plajă întrebările au fost mai multe — şi răspuns n’a putut da   nimeni. Iar pe emailul albastru al mării se rostogolesc legănate de valurile moi, aceleaşi capete de ghilotinaţi după o execuţie capitală — capetele înotătorilor care se depărtează câteva sute de metri de tărm,   ca să se întoarcă fideli şi osteniţi, la mediocritatea lor terestră din- totdeauna, la casa cu copii plângând şi uzând pantalonii, la sfârşitul concediului când iarăşi vor intra în birouri întunecoase să înşire cifre   în condici, la slugi şi la ratele de chirie, la aventurile extraconjugale    în camere urâte şi străine, la boli şi la scadenţe, la fumul oraşelor şi      la nasturele care trebuie cusut. În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările de sud cu alte constelaţii şi cu peşti fosforici, sburând într’aripaţi peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre o lume magică unde nimic nu mai supravietueşte din vulgarul cotidian. O lună şi altă lună. Apar insulele de coraliu cu înalţi cocotieri, plecându-şi frunzele palmate pe lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu le-a cutezat nici un pictor. Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu stele de mare şi cu ciudate apariţiuni, pe care nu le ştii dacă aparţin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, nesăcătuit, al oceanelor, cu  mai multe brăţări încrustate, mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, mărgăritare, smaragde, topaze şi ametiste, de cât s’au înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie şi caldă, unde înotul e aerian şi de unde seara, când te întorci la tărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat într’o apă de lumină, cu miliarde       de microorganisme fosforice. —  N’are să sfârşească niciodată călătoria noastră, Greta! şopteşte bărbatul culcat pe plaja unde n’a călcat nici un picior omenesc. Şopteşte, cu bărbia în pumni, şi ridică ochii să aştepte încuviinţare. —  Totul sfârşeşte întotdeauna... Atât e răspunsul femeii, fără tristeţe, fără revoltă, resignată unui destin, împotriva căruia zadarnică e orice rezistenţă. —  De ce să ne gândim la aceasta? adaogă. La mâine? Mereu mâine?...Astăzi marea e atât de caldă, cerul atât de albastru — şi vine, nu ştiu de unde, de pe alt tărm, din larg, un parfum de vanilie... Nu simţi? Ne întoarcem înot, până la yacht şi pornim chiar acum, într’a-  colo, de unde ne chiamă parfumul pe vânt. Poate fi ceva mai delicios, decât să alergi la chemarea unui parfum? Drumul înotătorilor e ritmic, spintecând apa cu jerbe fosforice, într’o întrecere sprintenă de libere animale marine redate elementului marin. Când au ajuns sus pe punte, şuroaiele luminoase, curg de pe două statui de argint. Iar botul yachtului se îndreaptă împotriva vân­-tului cu parfum de mirodenii, spre insula necunoscută cum spre un ne­cunoscut ostrov aleargă fiecare viaţă, chiar cea mai mizerabilă, chiar cea mai mocnită şi fumurie. A doua zi dimineaţa popasul e acolo. A treia zi aiurea. A patra zi, yachtul a devenit o jucărie scuturată ca o coajă de nucă în ciclon.         Şi după o săptămână, se leagănă leneş în ancoră, într’o insulă a pescui­torilor de perle, însemnată pe harta Pacificului cu un punct abia vizibil sub lupă. De-un an durează rătăcirea aceasta fără ţintă sub stele cu nume necunoscute în oraşele ei negre şi triste de-acasă. Cerul şi marea se confundă în acelaş albastru pe orizontul circular. Au trecut prin fur­-tuni. Au cules naufragiaţi de pe-o plută şi i-au semănat în drum, într’un port cu albe clădiri cubice sub palmieri. Au târât după dânşii cetele     de rechini aşteptând o pradă care nu mai sosea. Au ascultat în mijlocul nopţii, cules din văsduhuri pe antena aparatului de Radio, concertul    de la Paris, şi jazzul din New-York, şi apelul către tot proletariatul lumii lansat cu voce gravă de bas de postul din Moscova — şi au sfă­râmat pe urmă maşina sonoră care îi mai lega de univers, ca să nu     mai străbată până la dânşii nici o chemare de nicăieri. Să rămână singuri, numai cu ei, în vastitatea mărilor. Pe urmă, într’o dimineaţă, s’au aflat tăcând. Privind fiecare în altă parte. Ocolindu-şi ochii. Au înţeles fără să-şi spună nici un cuvânt. Un ordin. Yachtul alb a întors botul spre nord. O lume de stele        a rămas în urmă, scufundate în ocean, pe vreme ce apăreau celelalte; cele vechi, cele uzate, cele triste. Şi portul a fost acelaş. Cu plaja pustie, fără înotătorii de-atunci,     ca tot atâtea capete ghilotinate după execuţia capitală în bloc, ordonată de-un satrap sângeros. Pustie — fiindcă e sloată şi vânt; trei luni mai sunt până la sezonul de vilegiatură. Nu e nimeni să întrebe de unde-a venit yachtul alb, de ce-a poposit aci şi nu aiurea, încotro se îndreaptă. O amurgire vânătă şi cruntă, cu stropi săraţi svârliţi din şfichiuri   de vânt. De pe punte coboară o umbră neagră şi sgribulită. Se clatină   şi s’a oprit. Nu face nici un semn. Priveşte cu mâna rezemată de bara  de fier şi nu simte îngheţarea fierului. Yachtul s’a întors. Se strecoară printre bastimentele gigante şi negre. Nu se mai vede. Îi ştie drumul. Unde va fi mâine, şi peste o lună, şi peste trei; în mările calde şi străvezii, cu vietăţile multicolore culcate ca într’o vitrină de nestemate pe catifeaua adâncului, cu apa care şuroieşte caldă şi fosforică, după  ce-ai înotat până departe în laguna cu inelul de cocotieri. Aci s’a sfă­râmat un val amar, înegrit de catran; s’a sfărâmat de dig şi i-a udat haina urâtă şi tristă, haina cernită ca pentru ţările nordului. Nu se mai vede nimic. Ce-aşteaptă? Nu i se mai vede nici faţa. Noaptea a coborât de funingine. În întuneric e o pată sgribulită de în­tuneric. Şi simţi din sgribulirea aceia, că e strânsă acolo toată dezo­larea lumii, că n’o va mai încălzi de-acum toată blândeţea lumii.   * E cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă. Încinsă între albele creste alpine, cu hoteluri şi vile geometric ali­niate, a adunat răsfăţaţii destinului, să-şi destindă mădularele jucân-  du-se, fiindcă viaţa i-a scutit de osânda să le destindă muncind. Aci se pot vedea cei mai vestiţi patinori, cele mai fabuloase salturi cu schiul, cele mai nebune curse de bob. Chiar chelnerii servesc ceştile aburinde de ceaiu, purtând tava în mână, în curbe savante de patinaj. Ninsoarea cade molatec. Fulgii albi, fulgi mari. Se lipesc de obrajii învăpăiaţi, se topesc pe gene, răcoresc buzele. O feerie în alb. Şi ce râset, ce veselie, ce goană nebună pe muchi de otel, pe tălpi de lemn, în sănioare purcese din înălţimi cu viteză vertiginoasă de bolid! S’ar  spune că nu mai există altă iarnă, cealaltă iarnă, cea adevărată, a copiilor scâncind lângă soba rece, a cerşitorului degerat cu mâna în­-tinsă pe-o treaptă de catedrală, de unde se rostogoleşte stârv congelat,   a flămândului privind vitrina băcăniei, a troienelor unde înoată până    la genunchi văduva cu pâinea rotundă şi neagră subsuoară, grăbind spre-un bordeiu unde zac sub ţoale trei prunci pe cari nu s’a îndurat Dumnezeu şi tifosul să-i elibereze, ci i-a lăsat în viaţă să ceară viaţă     şi pâine. Dacă există cumva şi lumea aceia, şi iarna aceia, sunt foarte departe. Aci e numai un decor magic pentru svelţi patinori. Şi totuşi femeia aceia, e tristă, dece? Privirile la ea s’au oprit fascinate de cum a sosit. De-o lună, nimic altceva, nimeni altcineva n’a mai fost vrednic de luare aminte, pentru nimeni. A întrecut saltul celui mai temerar schior. Patinele ei erau   până eri, cele mai sprintene aripi de oţel la picior. Pentru ea valsul orchestrei dansat pe luciul de ghiaţă; pentru ea sania cea mai superbă  cu cei patru înaintaşi, în valtrapuri şi explozii sonore de zurgălăi;  pentru ea tot ce-a fost aci vreme de-o lună, belşug, desfătare, răsfăţ, admirare. Tristeţea fără pricină, din dimineaţa aceasta, de unde atunci? Şi de ce? Îi atârnă mâinile dealungul trupului. Vorbeşte şi buzele sunt  moarte. Priveşte şi ochii sunt morţi. Ascultă şi ştii bine că nu aude.       E un sfârşit venit de departe. Un rău misterios, iremediabil, mistuind  de demult. Un rău atavic. Ghiceşti că morţii ei s’au deşteptat şi o chiamă, nu la moartea lor, ci la o moarte mult mai spăimântătoare, moartea din viaţă, sufletul mort lăsându-i trupului osânda să-l caute    ca o fantomă fără odihnă, din loc în loc, din om în om, de pe buze       pe buze. S’a oprit lângă ea, cu o piruetă de sfârlează, cel mai elastic şi invidiat patinor. Cel mai invidiat — fiindcă o lună a fost tovarăşul ei, numai al ei, nedespărţit. Îi prinde mâinile: —  Greta, a fost o glumă nu e aşa? Nu pleci, nu e aşa?... Am        dat ordin să desfacă bagajele. Greta, uită-te în ochii mei. Mâinele au căzut neînsufleţite. Ochii privesc, dar privesc dincolo  de el. Mai este nevoie de vre-un cuvânt? Tovarăşul nedespărţit vreme de-o lună, a plecat capul şi nu mai aşteaptă nimic, cu mâinele lui căzute şi ele dealungul trupului. Stau  faţă în faţă. Nu s’au ştiut nici odată atât de streini, atât de departe. Nu-şi mai au nimic de spus. Ea se îndreaptă spre holul hotelului, unde bagajele vor fi acuşi clădite în piramidă, gata de plecare, oriunde în lumea vastă. El se îndreaptă spre-un serv galonat. Porunceşte să-i aducă schiurile. Ştie un loc sus, de unde când ţi-ai dat drumul cu mâinile înlături, crucificat în spaţii, sbori într’o lume din care nu te   mai poate întoarce nimeni, nici o minune, nici o înviere din morţi. Sania cu patru cai înaintaşi, aleargă spre gară în explozie sonoră    de zurgălăi. Sbor bulgării de zăpadă din copite. E-o goană în aerul proaspăt, în decorul alb, ca spre-o mare şi albă şi luminoasă fericire. Dar femeia din sanie e ghemuită într’un colt, cu obrazul ascuns — şi  cu toate blănurile înfăşurate tot îi mai clăntăne dinţii. Nu priveşte în sus, nicăeri. În sus, pe povârnişul alb-diamantin în scânteerea luminei, unde o cruce vie lunecă imaterial şi vertiginos, se clatină o clipă în    aer şi se cufundă în abisul albastru. Poate a strigat, a chemat o ultimă oară: —  Greta! Poate a fost numai o părere. N’a auzit nici ea, nici nimeni. N’a văzut nici ea,  nici  nimeni.  Până mâine se aşterne un strat gros de zăpadă, iar acolo, în fund, de altfel nămeţii nu se topesc nici vara. Câteodată gheţarul duce cu el în vale, printre morene, cadavre miraculos de intacte după o duzină de ani. Orchestra cântă un vals melodios. A înceout să ningă din nou, molatec, peste o sută de voioşi patinori. E cea mai nebună înveselire,   în cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă.   Dar iată şi cealaltă iarnă. Cea cruntă, a celor mulţi; cu gerul muşcând în carnea vânătă cu dinţi câinoşi, cu scâncet de copii lângă soba rece, cu muribunzi clănţănind pe paturi de lemn, în camere unde   a îngheţat apa în cană. Pe străzile Vienei suflă un vânt acidulat şi subţire. E o lumină lugubră, galbenă-verzuie, de zori de zi, în cartier calic; acolo unde încep să geamă sirenele uzinelor înainte de a se stinge firmele incandescente ale cabaretelor de pe Graben şi din bulevardele centrale; acolo unde mulţimea în haine sdrenţuite, copii cu ghetele sparte, moşnegi gârboviţi, bătrâne în şaluri de văduve, pornesc dela miezul nopţii să aştepte coadă la pâine. E Viena mizeriei, după în­frângere şi revoluţii, când pâinea se plăteşte cu un milion de coroane hârtie şi economiile dintr’o viaţă de om n’ajung pentru un pachet de ţigări. A lunecat lângă perete, a căzut de foame şi de boală, o fată în   straie subţiri de săracă. Au ridicat-o unii. Alţii s’au repezit să-i ia locul la coada brutăriei. Întotdeauna, în orice lume, se aleg dela sine în mulţime, ca oile Domnului cele bune şi lupii, milostivii deoparte, la­comii de alta. Cei mai mulţi sunt acei care-şi fac loc cu coatele să prindă locul cel mai bun şi dacă e nevoie, să calce în picioare, căzuţii  pe drum. Pe fata săracă au dus-o acasă. E casa consilierului calicit într’o noapte şi paralizat într’un jilţ. N’are timp mult de zăcut, fata adusă      pe braţe. Săracii n’au voie, n’au când să fie bolnavi. S’a întremat cu     o ceaşcă de băutură caldă — poate ceaiu, poate cafea lungită, poate numai apă fierbinte cu o bucată de zahăr. Şi a pornit mai departe, să vândă o haină, să caute un loc de muncit. Sunt fel de fel de munci.  Cele mai bine plătite sunt acele din orbita desfrâului şi plăcerilor. Lu­mea nu are nevoie de o croitoreasă, de o secretară, de o dactilografă,   de o vânzătoare mai mult. Este întotdeauna loc însă pentru o dansa­-toare mai mult, o cântăreaţă de cabaret mai mult. Fata consilierului paralizat şi sever a devenit o dansatoare şi o cântăreaţă mai mult. Dece a întâlnit-o acolo, în fumul acru de tutun,  în  mirosul  strepezit de parfumuri ieftine şi de sudoare, în hohotele groase de beţivi, de     ce-a întâlnit-o acolo chiriaşul strein pe care il iubea, care-o iubea, fără să-şi fi spus niciodată? De ce există întotdeauna o fatalitate neîn­- durată, să sfarme într’o singură clipă tot ce-a fost durat încet şi fragil, ca o pânză diafană de paianjen? O explicare nu poate fi. Nici că murdăria spurcată pe ea n’a      atins-o. Nici că n’ai voie să alegi între un fel de muncă sau altul,     când acasă te-aşteaptă un tată paralizat şi o soră mai mică, flămândă. S’au privit o singură dată, dureros. Privirea cea din urmă. Poate în   ochi i-a citit atunci adevărul, l-a întrevăzut într’o fulgerare: Bărbatul     a întins braţele, chemând-o, cerându-şi iertare pentru bănuiala ne­dreaptă şi crudă: —  Greta!... Greta, am înţeles, ştiu... Greta! Dar chemarea e în deşert, braţele întinse nu mai pot aduce în­-    dărăt o umbră care s’a topit. În localul de beţie şi desfăt, e amestec de râsete groase şi de  cântece deşanţate. Fata consilierului paralizat, simte pe spatele gol      de cântăreaţă o mână păroasă, târându-se ca un paiajen care pândea    de mult o pradă rară. E întâia oară când nu tresare cu desgust la asemenea atingere, când nu se mai fereşte de ea. Îi este tot una. De- acum orice, îi este tot una. Şi fiindcă viaţa a ucis ceva în ea, va ucide   şi ea de-acum, ca o insectă veninoasă, tot ce va întâlni în viaţă cald,  bun şi pur; tot ce viaţa mai păstrează luminos ca să sfârşească în- tr’aceiaşi cloacă. E o răzbunare aceasta ca oricare alta. O răzbunare    pe viaţă.   *   Mai este o despărţire, undeva, foarte departe, într’un fiord scandinav. Acolo unde ţărmul zimţat pe hartă pare o jucărie tăiată de un copil      cu fierăstrăul de traforaj. Apa fiordului e verde, adâncă; vertical oglindeşte ţărmul de stâncă, palasul vestit cu trepte de marmoră coborând de pe terasă până în    unda imobilă. Un pui de focă demesticit, cu pielea lucioasă, se soreşte pe trepte la picioarele femeii care în această dimineaţă nu mai râde,  nici nu mai cântă, nici nu se mai svârle ca o naiadă să înoate fugărită  de tovarăşul din totdeauna. Acum priveşte cu bărbia în pumni, dincolo de apă şi de stânci, undeva în nevăzut. Nu simte când s’a apropiat el,  nu tresare când i-a pus mâna pe umăr, nu-i ascultă glasul. —  Greta... Toată viaţa noastră de-aci... O lună unică... Ori unde    ai să fii, ori unde am să fiu, n’o putem uita... Greta, dacă tu... Mâna a întrerupt ostenită, cuvintele care nu-i mai spun nimic. La   ce bun? Morţii sunt morţi; moartea e moarte. S’a ridicat de pe treaptă. În haina de voiaj, se pleacă să alinte o ultimă dată botul lucios al puiului de focă domesticit. Animalul o pri­veşte cu ochii rotunzi şi buni. Poate pricepe şi el. În nici o privire de animal vreodată n’a fost atâta iubire. O iubeşte şi puiul de focă. Şi totuşi, nimica n’o mai poate retine, nici chemarea bărbatului, nici pri­virea umedă a vietăţii de apă. Bagajele au fost transportate în cabina vaporului. Se aude sem­- nalul de plecare. —  Greta! mai strigă omul de pe trepte, ridicând braţele în urmă.  De ce? Nu poate să fie adevărat... Spune că te întorci. Spune că... Uşa s’a trântit grea. Un bărbat cu obrajii ascunşi în palme pe trepte. Un pui de focă domesticit. Şi fiordul pustiu, cu ţărmul vertical de stâncă reflectat în adânc, cu frumuseţea lui inutilă, acolo pe harta Scandinaviei pare o jucărie tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj.   *   În pădurea subtropicelor, cu miros de bureţi veninoşi şi cu fluturi nocturni pictaţi pe aripi ca paravanele japoneze, lianele fac o perdea groasă unde nu poţi desluşi dacă e plantă acăţătoare care se balan­-  sează sau un şarpe care aşteaptă să-şi dea drumul în gâtul antilopei venită cu paşi subţiri la locul de adăpat. Au poposit trei europeni, în costum alb, cu căşti coloniale. Doi bărbaţi şi o femeie. Trei vânători europeni şi o ceată de vânători indigeni. Focul s’a stins. În cort nu mai mişcă nimeni. Numai departe, pre­caut, dau târcoale fiare cu ochii sticloşi, ca minuscule faruri fosfo-    rice ’n noapte. Au simţit mirosul omului. Au simţit şi indigenii mi- rosul fiarelor. —  Stăpâne! vorbeşte şoptit omul pe jumătate gol, deşteptând cu   un deget uşor vânătorul. Sunt tigrii. Eu cred o pereche. Celălalt, cel tânăr, de ce doarme atât de greu? Adineaori, în în­tuneric era cu ochii deschişi. Acuma doarme mai greu ca un mort. —   Nu face nimic. Are să se aleagă cu o spaimă sdravănă la detunătura puştii. —   Şi nu-l trezim, stăpâne? întreabă vânătorul cel pe jumătate    gol. Sunt doi tigri, nu strică să fie două puşti... —   Am două focuri la puşca mea, îmi ajunge! vorbeşte orgolios streinul cărunt, care n’a pierdut niciodată un cartuş în vânt. Pe urmă au plecat, şi omul dormind atât de greu, a deschis ochii     şi a încordat cu tremur auzul. Afară, în noaptea umedă cu miros de bureţi veninoşi, sclipirile fosforice sunt când aci, când dincolo, după frunzele late, după per­-deaua groasă de liane. Sunt patru luciri fosforice, ca patru văpăi    verzui pe bălţi cu miasme. Se apropie, şi se depărtează două câte    două; apar şi dispar. Două focuri ajung pentru cel mai vestit vânător; câte un foc de fiecare pereche de ochi, de fiecare fiară pe care nu-ti este iertat s’o greşeşti. A potrivit puşca şi a tras odată. Detunătura a cutremurat codrul     de liane şi a deşteptat o mie de maimuţe speriate care-au început să     se vaete cu o mie de glasuri groteşti. Dar văpăile verzi nu s’au stins; nici la focul dintâi, nici la cel de al doilea. Şi fiarele au năvălit cu    două salturi spărgând perdeaua de liane, să sfâşie pieptul vânătorului răsturnat cu ghiarele lungi şi cu dinţii care trosnesc oasele. Cel mai bun tintaş din lume şi cel mai încercat, nu poate culca vânatul cu două cartuşe oarbe. Aceasta o ştie mai ales omul din cort, care ciudat, nu s’a deşteptat nici la detunăturile puştii, nici la strigătul indigenilor, nici la vaetul celor o mie de maimuţe speriate sărind în groteasca lor spaimă din vârf de copac în vârf de copac. A înteles-o mai târziu şi femeia. —   A fost pentru tine, Greta. Să fii numai a mea, Greta! se târâie omul în genunchi, sărutându-i genunchii. —  Cum te urăsc!... N’am urât niciodată pe nimeni, aşa... —  Dar înţelege, a fost pentru tine, Greta...   Femeia nu-l ascultă. A căzut pe trupul sfâşiat şi neînsufleţit, cer-când să-i sufle viaţă caldă de pe buzele ei. Iar celălalt, a plecat în codrul cu miros de bureţi veninoşi cu şerpi veninoşi, cu tigri şi fiare care-ti sar în cârcă de după liane; a plecat   fără armă, cu capul gol, cu mâinile goale. E şi aceasta o sinucidere      ca oricare alta, când nu mai ai pentru cine trăi şi când ai pierdut o  iubire fiindcă într’o desnădăjduită nebunie ai ucis s’o câştigi. Pe targa de frunze, patru oameni pe jumătate goi, poartă pe      umeri un cadavru sfâşiat, acoperit cu o pânză albă. A rămas desvelită numai fruntea şi tâmplele cărunte. În drum maimuţele se pleacă pe otgoanele de liane, curioase să privească, se caţără cu agilitate de acrobaţi şi dispar cu un strigăt în scorburi cu păianjeni cât pumnul.     Pe fruntea de ceară, s’a aşezat un fluture uriaş, cu aripile pictate ca paravanele japoneze. Pe urmă sunt alti morţi, alte despărţiri, alti oameni frângându-şi mâinile şi chemând. Întotdeauna acelaş nume: — Greta! Greta! Greta! Povestea e foarte veche. Depretutindeni şi din totdeauna. Când afară e frig, pe străzile urâte aleargă o mulţime ostilă şi   urâtă, tristă şi fără nici o speranţă; destul să intri întro sală unde   nimeni nu cunoaşte pe nimeni în întunericul opac, şi deodată pe pânza albă din fund se deschide o lume de magie, caldă şi ireală, o lume   unde domneşte ea: Greta! Numele eroinelor din povestea luminoasă n’are nici o însemnătate. Nici nu durează în amintirea nimănui. Toţi ştiu că e un nume conventional şi mincinos. Cel adevărat şi unic, făp- tura adevărată şi unică, e numai ea, întotdeauna aceiaşi. Când apare, osoasă şi androgină, cu şoldurile strâmte şi cu pieptul plat, mai neli- niştitoare decât ar fi frumoasă, mai tragică în pasivitatea ei decât şi-ar frânge, mâinile în sbucium patetic, în tot întunericul sălii mulţimea magnetizată de acelaşi fluid, uită deodată existenţa reală de unde-a venit şi unde se va întoarce peste un ceas, evadează din ea însăşi şi   dela mizeriile ei obscure, anonime, mizerabile, pentru a trăi o supra- existenţă fictivă, mai reală decât realitatea — o pasiune de unde ba- nalul şi trivialul e isgonit. Pe urmă, când totul e sfârşit, când lumea himerică s’a năruit, când toţi se întorc la realitatea lor de afară, stră­-  zile sunt mai pustii şi urâte, frigul mai duşmănos, iubita mai fără mi­-ster, iubitul mai vulgar, totul mai fără speranţă. Într’o mie de oraşe     de sub toate latitudinile, în zece mii de săli, un milion de oameni, zece milioane, evadează din destinul lor în acelaş destin de două ceasuri,    ca să se descopere apoi mai singuri şi mediocri cu gustul cenuşei în gură. Există vre’o fată care să nu-i fi pizmuit făptura, privirea, destinul? Vre’un adolescent care să nu-i fi căutat sărutul pe buzele iubitei?   Alina, într’o seară, când erai încă o copilă şi te puteam apropia      de genunchi ca pe un copil, fără să presimt sub mâna-mi bărbătească tremurul cărnei de femeie, am descoperit că ai să semeni cu Greta Garbo. Mi-ai amintit că nu eram cel dintâi să ti-o spun. O ştiai de mult. Şi atunci am observat că într’adevăr, în pieptănătura voit dezordonată şi câlţoasă, în hainele bizare, în privire, în gest, căutai să faci asemănarea mai apropiată. Am râs. Mi s’a părut o joacă inofensivă. Tot inofensivă mi s’a părut şi copilăroasa încântare cu care mi-ai pus sub ochi fotografia ta şi a Gretei Garbo, din care n’am ştiut să deosibesc la prima vedere, care era într’adevăr a ta şi care a idolatrizatei eroine din film. Pe    urmă, când am înţeles ce joacă primejdioasă era aceasta, a fost prea târziu. Nu mai aveam nici o putere, cum n’au mai avut nici ai tăi, nici nimeni; cum n’a mai avut nici viaţa putere să te întoarcă la tine cea adevărată. Fără putere, am rămas astfel martorul unei ciudate drame cum     n’a imaginat-o nici un specialist al ecranului. Până ce te-am pierdut   din vedere. Unde mai eşti acum? Ce mai eşti acum? Nimeni n’o ştie   — şi poate nici n’aş voi s’o ştiu. Căci vezi, cunosc şi eu, că viaţa cea  de aievea se mişcă sub poruncile unui regisor mai crunt şi mai intole­rant ca toţi regisorii din Hollywood. Dar atât cât ţi-am ştiut din viaţa ta Alina, îmi ajunge pentru sub­stanţa unui roman, pe care închipuirea nu l-ar fi putut plăsmui oricât    ar fi fost deprinsă să sbenguie fără nici o înfrânare. Mă ierţi că ţi-am divulgat secretul, brutal? Sau poate acolo unde te afli, îţi este acum indiferent? Cu atâta mai bine. Dacă pentru tine Alina, mai poate exista undeva acuma, vre’un bine.       _____________                                                                                                                                                                                                    

VALPARAIZO            Trupele  guvernamentale  au  recucerit   Cordoba şi Mendoza. Se bănueşle că  şeful   rebelilor s’a refugiat în Chili, la Valparaizo. (RADOR)   De unde m’a învăluit deodată, senzaţia aceasta de     soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi aeriană de aripi de colibri? Adineori, strada era întunecată, trecătorii păşeau în  ceaţă fantomatici, gesticulând să-şi păstreze echilibrul           pe movile de ghiaţă sleită peste gunoaie. Tramvaele du-    ruiau negre şi deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. Totul era pus­tiu, îngheţat şi ostil; hâd şi fără speranţă. Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de boare îmbălsămată cu exotice mirodenii? Ce souffle étrangement parfumé, d’ou vient-il?  Nici samsarul acesta, unsuros, aşezat în faţa cafelei, absent şi cu privirea înfiptă într’un gol unde-i joacă fără îndoială cifre; nici domnul cănit de alături care-şi zâm-   beşte singur citind o revistă umoristică; nici chelnerul          cu eczemă de culoarea smetirei pe obraz şi cu şervetul       vânăt pe mână; nici domnişoara bălană şi corpolentă     de la casă care-şi sprijină sânii de cantalupi pe marginea de marmoră a mesei; nici duhoarea cafenelei, capetele        de ţigări aruncate, urmele murdare de halbe, galoşii umezi din picioare, vânzătoarea de cărţi poştale stren- ţuită, provincialul care studiază cu sârguinţă de elev   greu de cap lista de preţuri; nimic din ce e urât afară       şi trist, aci, în suflet; nimic nu îndreptăţeşte înseninarea aceasta bruscă, versurile lui Heredia, cântând înlăuntru de acolo, de pe marginea oceanelor, de unde peste tala-zuri şi pustietăţi, peste ape şi continente, adierea a adus un suspin parfumat din ţările de dincolo de noapte. De unde hohotirea aceasta de soare?        „Revoluţiile din America de Sud, se transmit de la stat la stat. Săptămâna trecută a fost arestat preşedintele re- publicei braziliene.” „Abia s’a restabilit liniştea la Rio de Janeiro şi San Paulo, că alte veşti alarmante sosesc din Argentina. Pentru moment trupele guvernamentale au recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful insurgenţilor s’a refugiat în Chili, la Valparoizo. Dar alte ştiri, pre-  tind dimpotrivă, că a fost vorba numai de retragere stra­tegică, pentru a ataca cu forţe noui”... Rio de Janeiro, San-Paulo, Cordoba şi Mendoza, Valparaizo şi Santiago de Chili... Împăturesc ziarul sub cot, şi nimic din cafeneaua aceasta nu mai există şi nimic din ce e afară, trist şi rece şi umed şi hâd, nu mai are fiinţă. Bomanele lui Mayne-Beid, Cooper, Bret-Hart şi Jules Verne: Cap de vultur şi Fiica Soarelui, Şarpele Negru     şi Puma cu  ochii  de  chilimbar;  peşteri  cu  mucezite  co-­   mori sub lespezi, fluvii somnoroase şi indieni lunecând şerpuit în piroge, în codrii virgini, cu lianele spânzurând deasupra apelor ca un decor fabulos de feerie... Şi nucul scorburos din livadă, de sub care mă ridicam de pe cergă cu coatele amorţite şi cu ochii rătăciţi, când un glas mă chema la masă şi la realitate, tocmai în clipa când Don Bartholomeo Diaz y Leon y Carillo y Belalcazar, prizo­nierul şefului indian, îşi tăiase frânghiile şi se arunca     în şea. Lume ireală şi mai reală decât cea mai apropiată realitate. Vecinul de peste gard, domnul cu bărbiţă albă şi cu pălărie tare, ne era indiferent şi strein. Nici odată n’am fost curioşi să ştim unde pleacă la ore fixe, de unde se întoarce din capătul străzii, citindu-şi din mers gazeta;    ce gândeşte, când cu acelaş ziar pe genunchi şi cu oche­larii alături, în cerdac, îşi soarbe cafeaua. Dacă ar fi murit a doua zi, ne-ar fi înduioşat evenimentul mai puţin decât moartea Vuturului Alb, indianul scăpat de la spân­zurătoare de eroul lui Mayne-Reid şi al nostru, pentru      o săptămână, până când altul îi lua locul; din Chili, în Brazilia; din Antile, în Mexic. Cum ne înfiora emoţia, pe noi, feţele palide, când luam parte la întâlnirea lui Cortez cu Montezuma, ulti­-mul rege al Aztecilor; după descripţia lui Bernal Diaz, tovarăşul conchistadorului. Cât de viu vedeam litiera cu baldachin, împodobită cu pene albastre şi verzi, cu aur    şi perle, din care a coborât în manta albastră, cu sandale de fire de aur împletit, Montezuma, încarnarea zeului răsboiului şi a zeului colibri: Huitzilopochili... Şi cum visam cu ochii închişi, alt cer, pe  al  cărui  al-   bastru, noaptea se aprinde crucea sudului, în locul cons­telaţiilor noastre bătrâne, uzate şi răscunoscute.   A fost ca un miragiu care şi-a tremurat amăgirea în duhoarea cafenelei, mi-a adus în nări parfum de fructe necunoscute şi miros amărui de frunze de nuc; haluci­naţia civilizaţiei dispărute Maya şi halucinarea a două­-zeci şi cinci de ani în urmă: Huitzolopochili şi volumul conului, Şarpele negru şi treiurile la matematici; flutu­rarea minusculă de aripi de colibri şi carcera liceului...   Şi ochii domnişoarei Lucia. Unde-o mai fi oare domni­şoara Lucia? Şi unde s’au scufundat, în ce negură, soa­rele de atunci care nu mai este, şi copacii livezilor care   au fost tăiate şi atâtea capete neastâmpărate de copii  după pupitre; capete sburlite şi cu ochi drăcoşi, pe care vârsta le-a împodobit cu mustăţi stufoase, cu sprâncene grosolane şi cu veştede cearcăne în jurul pleoapelor, — şi atâtea capete din care astăzi nu mai este nimic, decât undeva sub pământ, un os rotund, o scăfârlie netedă şi   un rânjet de dinţi?... Unde sunt? În ce negură oare      s’au scufundat?   Acum, iată-mă la rândul meu, plăzmuind şi eu povestiri pentru alţi ochi. Dar ce povestiri fără căldură    şi fără soare! Ce povestiri fără eroisme! Ce acre ca   viaţa din juru-ne; şi chiar râsul, ce rânjet e, în loc de izbucnirea robustă şi sănătoasă, de veselie!   E de mirare? Sunt de osândă? Îndată ce-am împă­turit ziarul sub cot, cu numele sonore de dincolo de ape   şi de copilărie, totul s’a astupat ca de de-un negru capac de sicriu, tot din ce era lumină, şi eroism, şi frumuseţe,    şi plăsmuire fermecătoare. Pe urmă, din nou a rămas numai ce este. Cafeneaua cu samsarul moţăind în faţa ceştei golite, chelnerul cu eczemă de culoarea smeurei, domnişoara decolorată şi corpolentă de la casă — şi capetele de ţigări stinse, şi galoşii umezi, şi frigul de afară, şi tramvaele duruind în întuneric, negre şi goale, cu luminile lor fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne, de sinucigaşi.                                   FRAŢII INAMICI     CAP. I Unde cititorul află în ce atmosferă încărcată, s’au născut Tip şi Top.   A treia oară, madam Vlădoianu, făcu un semn disperat, rugător şi mut, spre invitaţii său din celălalt capăt al mesei, şi a treia oară implorarea rămase fără efect. Nu se adresa cu toate acestea unor făpturi cu inima împie- trită. Nici nu repeta cumva, vreun gest misterios, ca semnul după care se recunosc numai francmasonii din cele cinci continente. Doamne fereşte! Conmesenii erau cu toţii oameni de inimă şi săritori la aman. S’ar fi aruncat până la unul, cot la cot, prin foc, prin apă şi prin sabie, dacă madam Vlădoianu le-ar fi cerut ase- menea dovadă de prietenie sau le-ar fi pus la încercare spiritul de jertfire. Iar semnul de rugare mută, era cum nu se poate mai lesne de înţeles. Era un simplu apel la para soneriei, atârnată în şnur din tavan, într’o regiune unde nu putea ajunge gazda, cap- tivă în jâlţul din cestălalt capăt al mesei. Apelul desnădăjduit se pierdu încă odată, fără să clintească pe cineva. Nici un oaspete nu-l luă în seamă. Nimeni n’avea ochi de văzut şi urechi de auzit aceasta. Toţi discutau cu aprindere problema arzătoare a ordinei de succesiune în monarhiile consti-tuţionale. Îndârjiţi în opiniile lor crunt intransigente, (fiecare decis să nu cedeze un pas adversarului), nu observau că răstim- pul între feluri se distanţase neobişnuit şi alarmant, pentru o masă cu tradiţia atât de stilată ca aceea a domnei Eliz Vlădoianu.   Îşi smulgeau cu nerăbdare argumentele de pe buzele inter- locutorului devenit inamic din senin, şi-le aruncau reciproc în obraz cu înverşunarea unor proectile de asalt, se priveau agresiv, cu milă, ură şi scârbă; iar la consideraţiuni generale de drept constituţional, anexau cu perfidie, aluzii şi insinuări de ordin strict personal, la incapacitatea de pricepere, la slăbiciunile tăi- nuite şi la cine ştie ce presupuse interese ale adversarului cu pă- rere opusă, încât discuţia înveninată părea gata să despice din clipă în clipă, duşmănie neîmblânzită, până la moarte, între prie- teni care se socoteau cu un ceas înainte, legaţi până la capătul vieţii.   Era o desbatere după chipul şi atmosfera acelei epoci de întâmplări turburi, când ţara se întărâtase în două tabere: pen-  tru sau împotriva unui craiu pribegit în surghiun.   Madam Eliz Vlădoianu îşi astupă cu oroare urechile, să se izoleze de acest scandal fără precedent sub acoperişul său paşnic, minunându-se prin ce necruţătoare molimă, prânzu-i lunar cu in- vitaţi de rasă, se transformase într’o încăerare vulgară de zur- bagii, ca la o cafenea oarecare de periferie.   În pumnii săi trandafirii, larma controverselor vrăjmaşe se înnecă, aşa cum se îngroapă tumultul oceanului în ghioc. Străbă- tea numai un ăuit necurmat şi confuz, de ciclon care se depăr- tează să-şi poarte ravagiile undeva aiurea, dincolo de orizont.   Madam Vlădoianu îşi privi aşa invitaţii, pe rând, dintr’un capăt în altul, şi nu-i recunoscu. Erau unii vineţi, alţii stacojii, alţii livizi. Nu lipsea nici una din culorile spectrului solar, des- compus pe planşele manualelor de  fizică.  Toţi  se  provocau  cu ochiri pândite de speluncă şi cu rânjete de fiare carnivore, gata să-şi sfâşie reciproc beregatele.   Gazda suspină cu nedumerire: —   Ce au Doamne? Ce se întâmplă cu toţi? Şi ce-o fi fă- când oare Rugica de nu mai serveşte friptura?   Cu o hotărâre eroică, desprinse scoicile palmelor din urechi şi dominând un moment cerbicia zavistiei, imploră o ultimă oară, de astă dată adăugând glas subţire, gestului care apăsa în spaţiu butonul soneriei cu para inaccesibilă:   —   Domnule Eladescu, iartă-mă că te întrerup... Te rog, sună! Dumneata eşti mai aproape... Sună dacă eşti bun, apăsat! Domnul Ştefan Eladescu, care ca şi tizul său, Voevodul cel Sfânt al Moldovei, era o persoană nu mare la stat dar iute la mânie, tocmai ridicase un cuţit să reteze din rădăcină argumen­tul adversarului.   Se opri readus la realitate. Surâse asasin vecinului cruţat pentru o clipă de replica lui triumfală, prin intervenţia neaştep- tată a stăpânei. Depuse arma şi svâcni pe picioarele scurte să execute dorinţa doamnei Vlădoianu.   Prinse para soneriei între degete, apăsă butonul cu toată energia temperamentului său vehement, iar doamna Eliz văzân- du’şi în sfârşit dorinţa împlinită, respiră cu uşurare, ca biblicul centenar Simeon, care-şi oferise împăcat sufletul morţii, după  ce ochii lui s’au îndestulat mângâiaţi la văzul minunei de mult aşteptată.   În tăcerea lăţită brusc, clopoţelul electric sbârnâi îndelung  şi strident. Ecoul fugi ca un bondar de oţel prin toate culuoarele deşarte, se isbi năuc de pereţii albi, până departe în bucătărie, se întoarse îndărăt speriat şi nu găsi o fereastră deschisă, să scape afară, la aer. Toţi ascultară cu o impresie ciudată. Ar fi jurat că e o so- nerie care a irupt într’o casă pustie. N’ar  fi  ştiut  să  lămurească                                                    de unde venea această siguranţă — dar nimeni nu se îndoi că bucătăria e goală, culuoarele sunt goale, că sbârnăiala bumbului de oţel în capsula nichelată, chiamă zadarnic tot personalul atât de bine domesticit şi stilat al casei Vlădoianu, printr’o conspira- ţie neînţeleasă, dezertat dela datorie. Domnul Fănică Eladescu suna înainte, cu frenezie, descăr- când odată cu bateria electrică, toată violenţa replicei adineori înăbuşită pe buze. — Ajunge! suspină un glas. Sfatul era binevenit. Domnul Eladescu se afla purces să sune până la sfârşitul veacurilor. Descleştă degetele de pe para de sidef şi, reluându-şi locul pe scaun, ca o veche poziţie cucerită, se pregăti să respingă fulgerător, prin contraatac, ofensiva ad- versarului cu muniţiile sleite. Dar duhul cel rău se risipise. În răstimpul de acalmie al ar- mistiţiului, toţi oaspeţii reculeşi se desmeticiră din vrăjmăşia care-i îndârjise. Nu mai aveau nici o poftă să reia ostilităţile. Îşi pipăiau nodul cravatelor, îşi aranjau batistele la buzunarul dela piept; cu jenă, se plecau spre vecine să le întrebe dacă nu poftesc borcanul cu muştar sau să le servească un madrigal, anemic şi cuviincios. Atunci abia, îşi dădură seamă că dela felul din urmă, tre- cuse un timp nefiresc prelungit şi că slujnica în şorţ de dantele, nu se înfăţişase să înlocuiască farfuriile. Madam Vlădoianu se scuză, ca niciodată surprinsă de un eveniment misterios şi neprevăzut în ordinea gospodăriei sale, cu disciplina severă şi dată de exemplu în trei generaţii de căs- nicii. —   Nu ştiu ce s’a întâmplat... Dar sunt sigură că s’a în- tâmplat ceva. —   Mă duc eu să văd, tanti Eliz! se oferi Puica, nepoata doamnei Vlădoianu; adorabilă copilă de cinci ani neîmpliniţi,  cu spumoasă rochiţă albă, cu ochi de albastrul inocent al ceru- lui şi cu bucle bălane de heruvim.                                                                 Spuse şi nu aşteptă aprobare. Descinse de pe scaunul unde se afla cocoţată pe perne ca să ajungă la nivelul persoanelor ma- ture; se răsuci pe călcâiele pantofiorilor de lac şi o sbughi pe culuare, spre bucătăria unde se instalase tăcerea enigmatică şi ameninţătoare, ca în urma unei ireparabile catastrofe. Uşile trântite în urmă, indicau pe tot parcursul, cu detună- turi tot mai îndepărtate, înaintarea către mister. —   Delicios copil! exclamă o doamnă. —   Şi e atât de cuminte! Are atâta candoare în ochi... re- cunoscu altă doamnă. E inocenţa personificată. —    Întradevăr, o cresc după moda veche, mărturisi cu o orgolioasă modestie madam Vlădoianu. Eu nu înţeleg copiii de astăzi. Nu-mi plac. Pot spune chiar că îi compătimesc. Prea   mult cinematograf. Prea multă libertate! Ştiu tot. Aud tot. De- aceia se blazează înainte de vreme şi au să fie nişte nenorociţi... Eu o feresc pe Puica, de tot ce pângăreşte viaţa, ca pe o plantă de seră. După părerea mea, inocenţa e zestrea cea mai de preţ pentru o fată. —    Exact! aprobă cu energie, domnul Fănică Eladescu. Nepoata dumitale e o excepţie unică... Cât despre mine, sunt scandalizat de cele ce aud dela copiii mei. Vă imaginaţi ce m’a întrebat fecioru’meu, Ionel, acum vre’o două săptămâni? —   Ce? se îndreptară curioşi, douăsprezece perechi de ochi. —   N’aveţi să ghiciţi... Pariez! —   Spune. Trebue să fie ceva nostim. —    O să vedeţi dacă e nostim ori nu. O să vă spun şi n’o  să credeţi... Acum două săptămâni lucram la birou. Mă trezesc cu Ionel. Văd că dă târcoale. Îl întreb: „Ce e cu tine, Ionel?   Care ţi’e pofta?”... El, de colo: „Tăticule, am să te întreb  ceva”... „Întreabă şi îţi răspund” — spun eu. „Dar îmi răspunzi adevărat? Nu mă înşeli?” — vrea să se asigure mai întâiu. „Fireşte că adevărat... Ştii că pentru mine, omul mincinos nu face două parale. Nici nu vreau să-l văd în ochi... Haide, dom­nule! Întreabă, şi-ţi răspund. N’am timp de pierdut!...” „Bine! Zice el. Dacă e aşa, te rog pe mata să-mi spui ce-o fost întâi pe lume: oul, cocoşul sau găina?...” Iată ce-i preocupă pe copii din ziua de azi! —   Şi ce i-ai răspuns? întrebă foarte curioasă, una din doamne. —   I-am răspuns, să ţină minte cât o trăi. I-am tras un pi- cior în spate. Ştiţi, că eu sunt un tip cam violent! adaugă, după un timp, domnul Fănică Eladescu, în chip de scuză. —   Aceasta n’are să se întâmple niciodată cu Puica mea!  îşi asigură oaspeţii cu o privire rotundă şi satisfăcută, de jur îm­prejur, madam Vlădoianu. Nici nu i-ar trece prin cap să întrebe aşa ceva. Ea crede, că pe pui, ca şi pe copii, îi aduce barza. N’am nici o grijă, despre aceasta. —   Cel puţin pentru o bucată de timp! râse zgomotos şi vulgar, domnul Fănică Eladescu. Madam Vlădoianu, nu găsi de cuviinţă să remarce aseme­nea glume grosolane. Ceilalţi conmeseni, întoarseră priviri de dezaprobare spre vinovat. Pentru toată lumea delicateţa şi grija cu care madam Eliz Vlădoianu îşi creştea nepoata orfană, era un prilej de ad­miraţie şi de înduioşare. Cum putea gândi cineva atât de trivial şi vorbi atât de ordinar? Se cunoaşte că e tatăl unui copil care,   la şase ani, se interesează în gura mare, dacă oul face găina sau găina face oul şi dacă nu e amestecat în chestia aceasta, cumva, şi cocosul. Domnul Fănică Eladescu presimţi că a dat greş. Ca să schimbe discuţia, atacă vehement problema servitoarelor din ziua de azi, chestiune pe care era sigur  că  toţi  vor  cădea  de  a- cord. Un domn slab, profită de ocazie şi povesti o anecdotă lungă. O doamnă deşirată, istorisi la rândul ei o întâmplare scurtă, din care nimeni nu înţelese concluzia.   Madam Vlătoianu renunţase să participe la această foarte actuală şi arzătoare diversiune. Se frământa în braţele jâlţului,  ca pe-un scaun de supliciu cu ţintele înroşite la jar. Nu mai pri­cepea nimic. Rămăsese acolo şi Puica. Se întâmpla ceva. Dar ce?   Se hotărâ să pornească în anchetă, la faţa locului:   —   Mă iertaţi... Dar este ceva inexplicabil. Nu ajunse la uşă, când canatul se trânti de perete. Puica anunţă din prag, gâfâind, ca soldatul victoriei dela Maraton: —   A născut Foleta! Madam Eliz Vlădoianu căută cu ochii un jâlţ apropiat, în- tre braţele căruia să cadă cu toată făptura sa, corpolentă şi im- punătoare.   —    Pentru numele lui Dumnezeu! Puica!... Puica dragă, cum poţi spune tu aceasta, copila mea? —    Zău, tanti Eliz. Am văzut cu ochii mei. A născut Fo- leta doi căţei. Sunt băeţi amândoi. I-am botezat. Tip şi Top.   Nici n’au ochi. Şi să vezi mata cum îi linge Foleta!... —   Încetează, Puica. Te rog, încetează cu ororile acestea! imploră madam Vlădoianu. —    De aceasta a întârziat Rugi cu friptura, se simţi da- toare Puica să dea informaţii suplimentare, precum ca să se ştie. N’a lăsat-o Mariţa bucătăreasa, să vină. Zicea că boierii pot să mai aştepte, fiindă numai Rugica se pricepe ce trebue să facă. Fără Rugica, biata Foleta putea chiar să moară. Mariţa e o proastă. Habar n’are... E aşa de proastă, că se jura ieri că Fo- letei are să-i aducă zilele acestea barza nişte căţei... Aşi ruga-o eu pe dânsa să-mi arate şi mie ce fel de barză! Mai întâi că e iarnă afară şi nici nu sunt berze.   Puica perora, gesticulând foarte însufleţită, adresându-se   pe rând în dreapta şi în stânga la mosafiri, chemându-i martori cu privirea ei albastră şi pură, şi aşteptând confirmarea unani- mă că Mariţa e cea mai proastă bucătăreasă de pe lume, de vre- me ce îşi închipuie că pe toţi căţeii Foletei, i-a adus barza în cioc. Madam Eliz Vlădoianu nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor. Scufundată în jâlţ, îşi făcea vânt cu şervetul, înăl-  ţând privirea desnădăjduită în tavan. Domnul Eladescu, surâ- dea răsbunat şi perfid. Masa sfârşi într’o atmosferă glacială. Rugi, care cumula cu modestie oficiul de fată în casă şi de mamoşă a Foletei, încercă de vre-o două ori, schimbând farfu- riile, să dea amănunte victorioase asupra celor întâmplate. Ma- dam Vlădoianu o electrocută cu privirile, deşi o mare şi legitimă nerăbdare o îndemna mereu să întrebe, dacă Foleta a dat naştere iarăşi la bastarzi în loc de căţei de rasă, cum recidiva cu o re- gretabilă îndărădnicie.   Foleta era căţeluşa favorită a doamnei Vlădoianu. De cea mai pură rasă, cu arborele genealogic reconstituit până la cel mai mărunt amănunt şi cu rădăcinile într’o familie celebră, im- portată din Anglia. Totuşi, printr’o aberaţie neexplicabilă, cu toate măsurile de precauţie, Foleta dovedea înclinări proletare    şi o totală lipsă de bun gust şi de demnitate! Căţeii ei, de până acum, reprezentau cea mai odioasă confuzie de rase, de culori şi de forme. Unii chiar întruneau într’un singur individ, stigmatele a patru-cinci eredităţi încărcate. Rezultatul era monstruos. Că- ţelul avea urechi de prepelicar, bot de mops, picioare de baset, blană de lulu, glas de dulău. Din această pricină, madam Vlă- doianu suferea adânc, iar consternarea sa era împărtăşită de toţi prietenii casei, nevoiţi să o consoleze după fiecare naştere a Fo- letei, ca după o mare nenorocire familiară. Servitoarele aveau ordin să extermine asemenea fructe ale păcatului. Foleta scheuna căutându-şi odraslele răpite prin col- ţuri, două-trei zile, cu scâncete umane, pe urmă la cel dintâi pri- lej, o lua dela început. —   Eu am o explicaţie... Cunosc o teorie! anunţă domnul Fănică Eladescu. Toţi îi amintiră, cu priviri apăsate, prezenţa copilei. Puica se pregătea să afle teoria domnului Fănică Eladescu, deschizând ochii ei mari şi puri. —   Puica, te rog du-te şi te joacă. Ia ziua bună dela toţi!     o îndemnă madam Vlădoianu. ­­Puica plecă cu regret. Domnul Eladescu, îşi putu desvolta teoria în pace şi onor. Se adresa personal doamnei Vlădoianu, dar apela şi la confir­marea celuilalt auditoriu. —   Ziceţi că de trei ori aţi luat toate precauţiile şi totuşi...  E foarte simplu, doamnă. Foleta ispăşeşte primul păcat. E te- oria impregnaţiei. A greşit odată, la început, cu un câine ne- demn, dintr’o rasă ticăloasă... Atât e destul. Ori ce aţi face, copiii ei au să fie până la sfârşit corciţi de acest suvenir. E stigmatul păcatului dintâi. Există chiar o ramură din ştiinţa creşterii cai- lor, consacrată acestui fenomen. Se numeşte telegonie. Pot să   vă asigur că şi la noi oamenii, se întâmplă câteodată. S’au văzut cazuri, când o văduvă remăritată, după zece ani, naşte un copil care seamănă cu răposatul... Pecetea odată imprimată, greu s’o mai şteargă, chiar cea mai mare emoţie şi iubire. De altfel... Madam Vlădoianu respinse cu amândouă mâinile, în semn de oroare, continuarea acestei demonstraţiuni: —   Orice ai spune  dumneata,  domnule  Eladescu,  de  data aceasta nu mai cred. Te asigur că am luat toate măsurile. Por- tiţa de fier închisă la curte, de cum se făcea ziuă. Foleta închisă în casă. N’a mai fost pe alegerea ei, proasta. Am ales eu... Cu­noşti căţelul lui madam Stanopol? Cea mai pură rasă. Adus direct din Anglia. L-am ţinut aci o săptămână.. Erau cei mai buni prieteni... Nu mă mai poate convinge nimeni. Pariez pe ce vrei, că Tip şi Top, cum i-a botezat Puica, sunt după chipul şi asemănarea părinţilor. Adică rasa cea mai curată, cum i-au fost străbunii până la al nouălea neam. —   Să vedem! ameninţă încredul, domnul Fănică Eladescu. Eu rămân la teoria mea... De altfel e simplu... Putem merge să constatăm de vizu... Madam Vlădoianu acceptă provocarea, pe deoparte fiind- că era convinsă de dreptatea sa, pe de alta fiindcă abia îşi stă- pânea nerăbdătoarea curiozitate, să vadă isprava Foletei. Au mers şi’au văzut, lăsând ceilalţi invitaţi la cafea.   Din ungherul magaziei de lemne, unde-şi alesese culcuşul, Foleta ridică ochii lăcrimoşi şi materni, lătrând uşor şi lingân- du-şi odraselele cu înduioşată mândrie. —   Aprinde becul să vedem mai bine!, porunci madam Vlădoianu. Rugica răsuci butonul. Lămuri: —   Pe acesta l-a botezat coca Puica, Top, pe cestălalt Tip. Larvele, încă umede, abia se mişcau lucioase. Domnul Eladescu, prinse unul de pielea largă a cefei şi îl ridică în spaţiu, triumfal. Era Top şi era ca toţi ceilalţi prunci    ai Foletei asasinaţi din ordinul doamnei Vlădoianu: o mustră    de toate rasele şi de toate culorile. —   Ce-am spus? Madam Vlădoianu  scutură  capul  cu  scârbă.  Domnul  Fă- nică Eladescu îl depuse satisfăcut, ca după o victorie personală. Foleta începu să-şi lingă odrasla cu aviditate. —   Şi celălalt! anunţă domnul Fănică Eladescu, ridicând al doilea exemplar de ceafă, să-şi continue demonstraţiunea, din-ainte asigurat de victorie. Dar celălalt geamăn, Tip, nu purta nimic din stigmatele  care desonorau făptura fratelui său Top. Era mic, delicat, fin — miniatura lui Milord, căţelul doamnei Stanopol adus direct din Anglia. —   Vezi? Se bucură madam Vlădoianu. —   Se poate... O excepţie. Orice regulă, e confirmată prin- tr’o excepţie! recunoscu cu un fel de regret, domnul Fănică Eladescu. Madam Vlădoianu se întoarse spre Rugica şi ordonă: —   Pe Top să-l arunci. Să păstrăm numai pe Tip. Chiar acum să-l arunci, să-l înneci. Treaba ta ce faci cu el. Să nu-l văd în ochi. Ai înţeles? —   ţeles, coniţă! întări fără împotrivire Rugi, care îşi avea planul ei şi nu-şi simţea porniri pruncucigaşe. Îl arunc cum aţi poruncit. La noapte, îl arunc.  

ACCELERATUL INTRA ÎN GARA de Nord cu o întîrziere de două ceasuri; la unu după miezul nopţii. Cînd au prins a se perinda constelaţiile semnalelor luminoase, discurile semafoarelor oblice şi albastrele panouri de reclame, Sergiu Miclăuş nu-şi mai stăpîni neastîmpărul. Înşfăcă valiza uşurică din plasă. Zvîrli pardesiul de gabardină pe braţ şi, în loc de politicos salut, o privire asasină de gangster celor două văduve de funcţionari superiori, care tot drumul i-au pus răbdarea la amarnic supliciu cu discuţia lor mai volubilă decît duruitul de ventilator. Ambele persoane au rămas petrificate pe marginea banchetelor. Pentru prima oară în decurs de şase ore şi-au pierdut graiul. Iar sincopa aceasta neprevăzută a dat tăcerii o elocvenţă cu atît mai teribilă. Tot astfel se întinde o neli­niştitoare acalmie în natura paralizată de panică înainte de a se dezlănţui cicloanele. — Şi să mai spui că e magistrat, dragă-Doamne! explodă călătoarea cea voluminoasă cînd îşi recăpătă, în sfîrşit, glasul surprinzător de subţire şi şuierat printre buze, cum ţiuie expirînd o supapă plesnită. Tocmai cele ce vorbeam noi! Iată în a cui pază încredinţează statul averea şi onoarea noastră în ziua de azi! Altfel era pe vremea lui bietu Iorgu... — Magistrat? pufni cealaltă, osoasă şi cu nasul pre lung. Arată a magistrat cum arăt eu a mitropolitul Pimen, scumpă doamnă! Poate pretinde, oare, cineva una ca asta? Scumpa doamnă recunoscu fără ezitare că tovarăşa ciolănoasă de compartiment nu arăta a mitropolit, deşi pălăria-i înaltă aducea leit cu tiara preacuvioşilor vlădici. — Aşa că mai va cu magistratura lui! trase imediat concluzia stăpîna tiarei, dănţuită în echilibru instabil pe frunte la fiecare icnire a macazurilor. Magistratura cere ţinută, scumpă doamnă, demnitate... Nu-i de nasul tuturor zănatecilor de pe lume. Ei, din partea mea, n-aş pune mîna pe cruce să jur că n-a fost cine ştie ce pungaş d-ăştia, de trenuri, cum s-au ivit de la un timp încoace. Avea ceva pe suflet... Prea nu-şi mai găsea astîmpăr locului!... Amîndouă şi-au pipăit instinctiv poşetele depuse orizontal pe genunchi. Au verificat din ochi numărul geamantanelor, cutiilor şi pachetelor. Au răsuflat uşurate. Nu lipsea nimic din inventar. Li s-a părut că au scăpat de o mare primejdie, cu toate că întreg drumul nici nu se clintiseră din compartiment, făcînd strajă preţioaselor buclucuri, pe cînd pre-supusul pungaş de tren se vînzolise ieşind pe culoar, sco ţînd capul pe ferestre, să aspire răcoarea nopţii de mai, coborînd în gări să cumpere gazetele şi revistele ilustrate acum lepădate vraişte într-un ungher. La această pradă luînd aminte, venerabila pensionară care se ştia că nu arată a mitropolit se ridică să expropieze teancul de foi. Căngile degetelor se lungiră şi se încovoiară straniu. Pieliţa mîinii tremură gelatinos pe nodurile vinelor ca o mănuşă prea uzată şi largă. Sub pleoapele de gutapercă, privirea căpătase ceva avid şi fricos: poate în patima se nilă care o împingea să culeagă petece de hîrtie, ca o emoţie suplimentară, se amesteca şi teama să nu se în toarcă proprietarul de drept al maculaturii ca s-o sur prindă asupra faptului. Dar pe Sergiu Miclăuş nu-l băteau asemenea griji şi sadice satisfacţii. Era departe, în celălalt capăt de vagon, unde lupta voiniceşte din coate să-şi deschidă cale spre ieşire. Nerăbdare lipsită de rost, totuşi irezistibilă.   După doi ani de exil şi de pocăinţă nu-l aştepta nici o bucurie în capitală. Dimpotrivă, îl chemase o telegramă la o înmormîntare, iar în trenul de linie secundară se urcase pe la amiază, cu sufletul copleşit de mîhnire şi cu ochii neguroşi. Acestea le uitase treptat; se desprinseseră de el. Se măcinaseră pe măsură ce distanţa se scurta. Cînd a schimbat vagonul în staţia de încrucişare a Braşo­vului, ritmul trenului accelerat s-a transmis insinuant în pulsaţia arterelor. Uitase telegrama din buzunar, nodul uscat din gîtlej, condoleanţele de rigoare, repetate ca un rol dificil. Vie şi din ce în ce mai năvalnică, se deşteptase o barbară însetare de viaţă, inexplicabilă presimţire că se apropie un eveniment unic, decisiv şi providenţial, hărăzit să însemne începutul unui al capitol într-un destin omenesc. Sîngele îi zvîcnea cu o şuvoire plăcută în tîmple, îi vibra în timpan, îi juca priveliştile înaintea ochilor într-o irizaţie care transfigura realitatea, întocmai ca atunci cînd se simţea ameţit după întîile pahare sau după primele mize volatilizate la masa cu postav verde celălalt Sergiu Miclăuş, de acum doi ani, pornit prea repede pe povîrnişul pierzaniilor. De astă dată senzaţia era nevinovată. N-au fost irosite-n van îndelungile luni de surghiun şi de expiere la care s-a resemnat mai puţin din buna sa voie şi mai mult din a altora voie într-o dimineaţă de sumară judecată cu neamînată osîndă. Băuse dintr-un izvor salubru, cu apă vie. Nesaţiul era al unui convalescent, întors cu ochii puri şi cu sîngele regenerat acolo de unde-a plecat cu privirea istovită în pămînt, cu inima de iască şi cu gura amară. Şi cu această proaspătă energie împingea acum burta elastică a unui pasager corpolent, făcîndu-şi scut sprinten din valiză. Călătorul roti peste umăr ochi globuloşi de apoplectic. Voi să spună ceva, pîcnind mînios pe nări. Renunţă, poate fiindcă medicul îi recomandase să evite prilejurile de enervare. Se răsuci calmat, dar ferm, astupînd cu giganta-i făptură culoarul îngust, ca un dop de cîlţi ud şi prea gros înţepenit în ţeava unei puşti de soc. După salturile cefei învălurate, Sergiu Miclăuş înţelese că uriaşul se înveselea lăuntric. Îl încercară ispite bizare. Ce-ar fi, bunăoară, să-l înţepe cu un ac în ceafă? S-ar dezumfla poate, ţiuind ca un balon de gumă ori ca fluieratul printre buze al doamnei din vagon cînd se scandaliza de noua curbă a pensiilor. Ca să-l înţepe, ar fi avut, însă, nevoie de-un ac. Se gîndi să-l ciupească sau să-l gîdile. Din spate, însă, alţi pasageri nerăbdători îl prinseră în teasc, paralizîndu-i mişcările. Trenul se opri, iar Sergiu Miclăuş fu astfel ferit de ispitele ghiduşe şi cu totul incompatibile cu demnitatea unui magistrat stagiar, respectat de-un tîrg întreg şi notat cu elogii maxime în fişa de la ministerul zeităţii legate la ochi. Colosul de adineaori îşi savura anticipat răzbunarea. Îi administra o lecţie în felul său, fără să calce prescripţiile medicului. Nu mai părea grăbit şi nervos. Barînd ieşirea, găsise momentul oportun să-şi şteargă năduşeala cu batista şi să confrunte ceasornicul de buzunar cu ornicul gării. Încredinţă geamantanul unui hamal ales din înaltul soclului, după o lentă şi matură chibzuinţă de fizionomist, tuşi şi scuipă lat, coborî agale. După el, Sergiu Miclăuş zvîcni pe peron, expulzat în spaţiul gol de presiunea călătorilor de la spate. Sări, simţi sub talpă o dezagreabilă rezistenţă, vie şi elastică, în locul asfaltului dur. N-avu cînd să-şi dea lămurit seamă că a călcat pe un vîrf de pantof feminin şi să-şi ceară iertare, căci un vagonet de bagaje se năpusti asupra sa cu voios huruit de roţi. Făcu un salt de panteră în lături. Îşi întrevăzu numai o clipită victima. O domnişoară — după statură mai degrabă o şcolăriţă — sărind comic într-un picior, ca elevele obraznice cînd joacă şodronul în stradă şi scot limba la trecători. Îşi ţinea vîrful pantofului cu mîna; obrazul i se crispase de durere; puhoiul dez­lănţuit din vagoane o balansa încoace şi încolo, o tîra tumultuos, pînă ce fetişcana se ancoră de un stîlp şi rămase să-şi aline suferinţa, cum se mîngîie pisicile singure în locul unde au fost lovite. Vag, în cugetul lui Sergiu Miclăuş flutură intenţia caritabilă să se apropie şi să debiteze cuvenitele scuze. Se răzgîndi: o şcolăriţă nu merită mofturile rezervate nu mai unor mai impozante şi coapte reprezentante ale sexului slăvit de poeţi şi maltratat de codicele lui Napoleon. Cu o virilă, spartană insensibilitate, îi întoarse, aşadar, spatele şi, despicînd mulţimea cu pavăza valizei, se avîntă spre ieşire. Celelalte peroane erau pustii, luminate zgîrcit într-o vas­titate sonoră şi lugubră de gară provincială. După întîrzierea de două ceasuri, în cîmp, pricinuită de deraierea unei garnituri de marfă, acceleratul turbura un orar mort, fără plecări şi sosiri. Hamalii răspundeau somnoros la chemări; impiegaţii circulau, căscînd să-şi strămute fălcile. Portarii hotelurilor renunţaseră la aşteptare. Numai pasagerii treziţi din moţăială, coborîţi bui maci din vagoane, se răzbunau pe îndelunga imobilitate, îmbulzindu-se cu o frenezie contagioasă, ghiontindu-se subit, învrăjmăşiţi, grăbindu-se să-şi uzurpe unul altuia locul sub lună şi stele. Sergiu Miclăuş înteţi şi el paşii, bănuind că afară se dă un asalt nemilostiv vehiculelor. Bănuială întru totul întemeiată. Ajuns pentru a asista la plecarea ultimului taxi, de unde îl fulgeră întorcînd capul tovarăşa ciolănoasă din compar­timent, cu tiara de vlădică zgîlţîită pe creştet şi cu mîna apăsînd la piept trofeul de gazete şi reviste ilustrate, într-un gest de primadonă rănită. Nu se grăbise, nu se înghesuise pe culoar, şi totuşi a ajuns înaintea lui. Mental, cu o promptitudine oarecum profesională, Sergiu Miclăuş imagină o reconstituire la faţa locului. În vreme ce el se poticnise cu nasul în ceafa uriaşului candidat la dambla, venerabilele pensionare coborau foarte cuminte prin celălalt capăt; cu dreptul primului ocupant recunoscut de pravila ginţilor, se instalau în automobilele jinduite de o duzină de întîrziaţi; iar această amară bancrută a precipitatei şi nechibzuitei sale strategii l-a făcut pe Sergiu Miclăuş să bombănească în sine cîteva epitete de neaoş autohtonism la adresa namilei care i-a tăiat calea. O slabă consolare îi ogoi aleanul cînd a descoperit că uriaşul împărtăşea aceeaşi soartă. Aştepta şi dînsul, flancat de hamal, tamponîndu-şi sudoarea cu batista despăturită şi rostogolind privirea din nou apoplectică peste capete, spre orizontul deşert al bulevardului.   Prin contrast, scara din dosul Gării de Nord avea o în­făţişare pitorească şi animată, ca la sosirea unui grup de emigranţi cuprinşi de dezorientare într-o patrie nouă şi ostilă, care nu-i accepta. Printre lăzi, panere şi suluri de pleduri vărgate, femeile gesticulau cu umbrele: copiii cu somnul întrerupt se aşezau morocănoşi să scîncească; bărbaţii se agitau inutil. Cîţiva hamali abandonaseră bagajele, depărtîndu-se să iasă în calea taxiurilor şi birjelor rătăcite pe undeva, fără ţintă şi fără speranţa unor himerici clienţi la această oră de noapte. Cînd unul mai isteţ, ori numai mai norocos, se întorcea pe scara unui vehicul, se înălţa o clamoare de invidie şi suspiciune în gloata urgisiţilor de destin. Femeile îşi mustrau bărbaţii că au ales un hamal bleg; soţii răspundeau răstit cu aluzii la alte dispute conjugale mai vechi; copiii, cuprinşi de un brusc elan al iniţiativelor temerare, săreau, oferindu-se să plece în aventuroasă expediţie. Precocele argonaut trecea direct de la vorbă la faptă. O rupea la goană, împiedicîndu-se în bastoane şi călcînd bătături. Glasul şi umbrela maternă îi retezau avîntul. Cîţiva mucaliţi făceau glume, şi toţi fumătorii aprinseseră ţigările, pregătindu-se pentru zăbavă lungă. Cu o remuşcare tîrzie, Sergiu Miclăuş observă apariţia victimei sale, alignind de un picior şi căutînd cu panică în ochi hamalul dispărut cu bagajele. Încruntînd sprîncenele sub basca bleumarin, încercă un apel fără convingere: — Tregher! Treizeci şi trei! Pronunţa cu o graseiere delicioasă şi copilărească: — Thegheh! Theizeci şi thei! — Tregher! Treizeci şi trei! îi sări într-ajutor Sergiu Miclăuş, alăturîndu-se de ea cu un surîs smerit şi şăgalnic. Nu era o fetiţă. Se înşelase. Numai o miniatură încîntătoare de femeiuşcă. O domnişoară în toată puterea cuvîntului, cu toate atributele sexului: corniţele sînilor mici împungînd mătasea bluzei, mijlocul mlădiu cambrat în cingătoarea de lac, buzele de roşul vişinei coapte. Şi ce gene răsucite şi lungi! Victima făcu doi paşi spre stînga. Îl măsură cu severi­ tate din tălpi în creştet. Se întoarse pe jumătate, ostentativ, chinuind nervos între degete o poşetă de dimensiuni exagerate faţă de minuscula făptură a tanagralei în vest mînt model 1934, sezonul de primăvară. Sergiu Miclăuş nu se arătă intimidat de glaciala primire. Cu glas de sten tor, detună, făcînd să tresară şi să se răsucească spre el toate privirile emigranţilor: — Treizeci şi trei! Hamal! Treizeci şi treei! — Acilea sîntem, conaşule! răspunse un tregher mărunt şi spînatic, cumpănindu-se între două geamantane enorme. Acilea sîntem, domnişoară! Semăna cu furnica harnică din gravurile abecedarului, tîrînd o povară de două ori mai mare ca dînsa. — Unde-mi umbli, Tacke? Unde te-ai evaporat, infamule, cu garderoba de nuntă a domnişoarei, hai?! urmă Sergiu Miclăuş, trăgînd cu coada ochiului să surprindă un zîmbet împăciuitor pe buzele de coloarea vişinei coapte. Zîmbetul nu se ivi. „Şi pe drept cuvînt! recunoscu amar Sergiu Miclăuş. Fac hazuri mai tîmpite ca un autentic hamal!” În schimb, hamalul arătă vădite semne de mirare. Apropiindu-se, se eliberă de sarcina celor două geamantane şi căută să dezlege enigma: — De unde ştii dumneata, conaşule, că mă cheamă Tacke? Sergiu Miclăuş strînse din umeri cu o superioritate blazată, perseverînd în seria „hazurilor tîmpite”, cum îl apuca uneori o demonică atracţie a vulgarităţii: — Mă priveşte personal, onorabile Tacke!... De unde ştiu că te cheamă Tacke 33 ar putea să ţi-o spună domnişoara, logodnica mea, dacă n-ar fi necăjită fiindcă a călcat-o mai adineaori pe vîrful pantofului un mizerabil individ, care nici nu şi-a cerut iertare. Toate le ştiu, Tacke... (se plecă, şoptind confidenţial) fiindcă eu sînt Kama Brahmin, fachirul indian, dacă ai auzit, care ghiceşte tre­cutul, prezentul şi viitorul în stele, drojdie, palmă şi cărţi... Hamalul surîse cu neîncredere. Nu găsea ce să răspundă acestui vesel călător şi la asemenea năstruşnice năzbîtii. Dar victima lui Sergiu Miclăuş, cu buzele strînse şi cu o cută îngustă între sprincene, părea că n-a auzit şi că nu are de ce se înveseli. Bătea cu necaz din vîrful piciorului valid. Se uita în altă parte. Pieliţa brună se învăpăiase şi o adiere uşoară îi flutura lin un cîrlionţ de păr. Tacke 33 îşi reveni la simţul datoriei. Spuse: — Rămîi dumneata atunci cu domnişoara acilea, că eu mă duc înainte, să dau peste un otomobil. Altfel, vă apucă ziua, şi-ţi fi grăbiţi, de... cum sîntără logodnicii... Spuse şi nu aşteptă încuviinţare, luînd-o grăbit la picior. Delicat, Sergiu Miclăuş aşeză valiza de-a curmezişul peste cele două geamantane. Din fugă descifră incomplet un nume pe cartea de vizită prinsă în rama de piele. Rosti, schimbînd pardesiul de gabardină de pe un braţ pe celălalt şi admirînd cu exagerată înduioşare grupul ba­gajelor: — Priveşte, domnişoară Gina! Parcă se cunosc de cînd lumea, îşi pierduseră de ştire şi s-au regăsit. Nu-şi întorc spatele, nu se uită urît, nu muşcă, nu-şi arată dinţii. Sînt sigur că în limba lor îşi destăinuiesc la ureche foarte pal­pitante impresii de voiaj.   Domnişoara Gina nu muşcă, nu-şi arătă dinţişorii, în-toarse, însă, cu totul umerii mici şi ceafa cu arămii şuviţe vibratile sub bască. Sergiu Miclăuş descrise un semicerc şi-i apăru în faţă, scoţînd pălăria şi salutînd, cu graţie emfatică de caballero mexican: — Domnişoară Gina, domnişoară Gina, hai să încheiem armistiţiu! Altfel, se uită lumea curios la noi, ca la doi logodnici care se ceartă. Aruncă numai o clipă ochii la domnul cu trei rînduri de guşi. Se bucură, jubilează, mastodontul! Domnişoara Gina se întoarse mînioasă pe călcîiul piciorului teafăr. Mişcare schiţînd rochiţei o învăluire rotundă de pliuri, cum se învoltă fustele de balerină. Sergiu Mi­ clăuş îşi continuă orbita cu fidelitatea unui satelit supus geometriei astrale. Din nou a răsărit în faţă-i, plecîndu-se să-i vadă ochii. Stărui: — Înţeleg, domnişoară Gina, să fii supărată pe animalul care ţi-a strivit pantoful... Amintirea era încă vie şi probabil încă dureroasă. Dom­nişoara Gina nu rezistă. Exclamă tînguit: — De-ah fi numai pantoful! Dah mi-a strvit degetele. Bruta! — Brută, într-adevăr! aprobă Sergiu Miclăuş cu o mi­ mică scandalizată. Cea mai teribilă brută pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată!... — Ai văzut şi dumneata? întrebă repede domnişoara Gina, fără să-şi dea seama că rupe aşa legămîntul prudent faţă de sine însăşi de a nu intra în vorbă cu acest individ flecar şi impertinent. Ridicase genele. Ochii s-au dezvelit verzi şi limpezi. Lumina lor l-a înfiorat pe Sergiu Miclăuş cum nu-l cutre­murase încă o privire de femeie. — Fireşte că l-am văzut... mărturisi exagerînd schima de indignare. — Mie mi-a fost imposibil. Theceam hepede să nu pierd hamalul din ochi... Sahe o brută de pe-o scahă. N-am mai văzut înaintea ochilor de durehe. Şi nici măcah politeţa să-şi ceahă iertahe... — Veritabilă brută, domnişoară Gina! E plină lumea de asemenea specimene. Ar merita o corecţie! Cu latul palmei, Sergiu Miclăuş arătă în spaţiu cam ce fel de corecţie ar merita imaginarul individ, pe un obraz şi pe celălalt, succesiv şi metodic. — Desigur c-ah mehita! admise domnişoara Gina. Adică ah fi mehitat, dacă n-ar fi dispăhut... Sergiu Miclăuş scoase din nou pălăria. Se făcu mic, coborînd obrazul la nivelul domnişoarei Gina, şi se oferi mar­tiriului cu o vădită voluptate: — În acest caz, domnişoară Gina, nu mai amîna. Aplică aci sancţiunea pe care o merită mizerabilul. Ca să-ţi fie mai uşor, dă-mi să ţin eu poşeta. N-aş vrea să te inco­modeze. — Cum? Dumneata ehai?! se miră domnişoara Gina, refuzînd să dea crezare ochilor şi urechilor. — Precum se vede... gemu pocăit Sergiu Miclăuş. Eu am fost bruta. Şi după o cumplită luptă de conştiinţă, m-am înfăţişat — e drept, cam tîrziu — să cer iertare şi să-mi primesc pedeapsa. De aceea am adăugat, dar nu mai aparent, o necuviinţă la alta, permiţîndu-mi să adresez un cuvînt fără să fiu întrebat şi fără să ne cunoaştem... Domnişoara Gina îl privi mai atent. Lui Sergiu Miclăuş i se păru că descoperă în această privire oarecare simpatie, iar constatarea îl copleşi de o fericire fără margini. Nu minţea. Niciodată nu se încumeta să adreseze un cuvînt unei necunoscute. Socotea urîtă şi laşă îndeletnicirea braconierilor de trotuar. Chiar în anii lui de pierzanie păstrase discreţia bunei-cuviinţe în care a fost crescut şi a trăit. Acum îl împingea o putere mai tare decît raţiunea. Îşi auzea glasul recitînd inepte născociri, se vedea în postura odioasă a unui individ care a prins la strîmtoare un pui de femeie singură şi fără apărare; îl scîrbeau toate acestea de el însuşi — cel întors purificat şi tămăduit după doi ani de terapeutică sufletească — dar ce importanţă mai aveau, oare, asemenea autoanalize, ju­decăţi şi osînde? Nu lămurise o mijeală de zîmbet pe buzele domnişoarei Gina şi o simpatie iertătoare în privire? A fost numai o amăgire de scurtă durată. Căci obrazul domnişoarei cu ochii verzi şi genele lungi se posomori ca o apă de pe care s-a retras lumina.   Vîrful pantofului bătea mărunt lespedea de piatră. De astă dată era piciorul cel care alignise, şi Sergiu Miclăuş, trăind feerica ameţeală a visurilor unde cele mai absurde peripeţii cu cele mai nebuneşti deznodăminte par acceptabile, găsi foarte firească ispita să desfacă şiretul pantofului şi să aline piciorul mic şi gol în văzul tuturor, cum încălzise odată, în copilărie, într-o vacanţă, la ţară, în palme şi lîngă obraz, un pui de turturea înfricoşat şi rătăcit de cuib. Ochii holbaţi ai gigantului din tren l-au oprit să dea ascultare ispitei. Aplecat pe un genunchi, ca un pantofar care ia măsură, a atins uşor cu degetul numai încălţarea mutilată, întrebînd: — Mai doare?... Te rog, iartă-mă... — Te hog şi eu: sfîrşeşte odată, domnule! îşi pierdu răbdarea domnişoara Gina. Sfîhşeşte, depărtează-te şi ia-ţi bagajul de pe al meu. — E o valiză foarte uşoară, domnişoară Gina, şi nu muşcă... V-am garantat. Cu toate acestea, mă supun... Sfîrşesc, o iau şi mă depărtez... Dar ce are să spună Tacke 33 cînd va veni cu automobilul şi va constata cu durere că am stricat logodna?... Iată-l, mi se pare că vine... Să salvăm aparenţele, domnişoară Gina... Să păstrăm aerul a doi logodiţi model, la fotograf... Se apropia un automobil, şi în spatele lui altul. Iar ciudat, domnişoara Gina, cu toată încruntarea dintre sprîncene, ar fi dorit ca Tacke 33 să nu se afle printre aceşti curieri norocoşi şi grăbiţi. Cît despre Sergiu Miclăuş, el făgăduia în gînd fabuloase acastihuri şi contribuţii la cutia milelor de la diferite icoane făcătoare de minuni, implorînd pronia cerească pentru urîte şi crude miracole, menite să-l împiedice pe Tacke 33 de la îndeplinirea datoriei. Într-adevăr, imprecaţiile lui Sergiu Miclăuş au găsit as­cultare la marele orînduitor al destinelor, fiindcă amîndouă maşinile au sosit cu alţi tregheri pe scară. A respirat şi domnişoara Gina, cu un tremur uşor şi involuntar. Domnul cel gros s-a urcat în primul automobil, punînd arcurile la grea încercare. În celălalt s-a îmbarcat o familie numeroasă cu prunci, bunică sprijinită în baston şi o abundentă coletărie alimentară de sezon. — Domnişoară Gina... — Te hog! — Domnişoară Gina, am avut noroc. Am trecere la Dumnezeu pe ziua de astăzi, care a început a curge în calendar de la orele 12... Presimt. Presimţeam... — De ce spui dumneata că ai avut noroc? — Nu am avut numai eu... Avem amîndoi... Eu şi dum­neata... E o nuanţă. Să privim adevărul curajos şi loial în faţă... Am avut noroc fiindcă Tacke al nostru 33, fie că-i lipsit de iniţiativă, fie că el e născut într-o zodie fără spor, în orice caz, bate acum străzile Bucureştilor, cum îi urez eu să-l apuce ziua şi să ajungă pînă la Cotroceni ori la Parcul Carol... În acest timp, dumneata ai să te îmbunezi şi ai să mă ierţi. Iată norocul meu! Şi îmbunîndu-te, ai să-ţi pierzi ideile urîte despre individul care a fost de două ori necuviincios şi o dată brută, ai să vezi lumea mai trandafiriu şi are să-ţi dispară cuta aceasta încruntată dintre sprincene, care ţi-o jur că nu-ţi stă bine de loc. Iată norocul dumitale! Să-i fim deci recunoscători lui Tacke 33 şi să-l recompensăm imperial cînd va sosi, cît mai tîrziu, ca să ne spună că printr-o inexplicabilă dar binecuvîntată catastrofă au dispărut toate vehiculele cu tracţiune mecanică şi animală din Bucureşti... Sergiu Mi­clăuş schimbă glasul, învăluitor şi surd: Domnişoară Gina, m-ai iertat? Nici nu-ţi imaginezi ce mîhnit aş fi să ştiu că nu pot obţine această iertare!... — Se şi cunoaşte cît sufehi! îi reproşă domnişoara Gina surîsul voios, care-i dezminţea gravitatea joasă a glasului. De spăşit ce ehai, ai început povestea cu treghehul... Ce a însemnat, te rog, invenţia stupidă cu logodnica dumi­ tale! Şi phostia cu Tacke theizeci şi thei?... Aşa vine un om să-şi ceahă scuze pentru că a fost brutal?... — Depinde de om, domnişoară Gina, şi de loc... Şi mai ales de starea sufletească în care se află omul... Ultimele cuvinte le rosti Sergiu Miclăuş cu nehotărîre. Îşi aminti că el venea la o înmormîntare şi se mustră că nu are de loc starea sufletească a unui om care vine pen tru o înmormîntare. Alungă amintirea inoportună. Îşi pledă cauza cu o bufonă avîntare: — Va să zică, am greşit şi cu aceasta?... Situaţia mi s-a agravat. Recidivă şi cumul de delicte... Ce să fac? Apelez la indulgenţă şi încerc să mă apăr... Că n-a fost o prostie povestea cu Tacke 33, a dovedit-o realitatea. L-am identificat îndată. Am nimerit. Aşa botez eu chelnerii, birjarii, hamalii, oamenii de serviciu. Le spun: Tacke! Un Tacke universal. Tacke factor comun. Cîteodată o nimeresc, cîteodată nu... Adică de cele mai multe ori, nu... Dar cîtă bucurie fără nici o osteneală procur omului care-şi închipuie că-l cunosc de undeva şi că nu l-am uitat atunci cînd o nimeresc! Sînt o natură generoasă, domnişoară Gina! Îmi place să împrăştii în jurul meu voie bună şi simpatie... Poate fiindcă uneori simt eu singur atîta nevoie de voie bună şi simpatie, ca toate caracterele inconsistente... — Şi impehtinenţa cu logodnica dumitale? voi să afle numaidecît domnişoara Gina. Cum ţi-ai permis? Sergiu Miclăuş făcu un semn de declinare a responsabi­lităţii spre cerul înalt şi el singur culpabil: — Poate a fost o prostie şi o impertinenţă... Tot aşa cum poate n-a fost o prostie, domnişoară Gina. Aceasta numai cerul o ştie. Mi-a venit pe negîndite. Providenţa grăieşte misterios prin gura iresponsabililor. Mărturisesc că pe Tacke 33 l-am minţit. Nu-s Kama-Brahmin, fachirul indian care ghiceşte trecutul, prezentul şi viitorul în stele. Dar viitorul cine poate pretinde că-l cunoaşte oare, dom­nişoară Gina? Uneori hazardul intră în viaţa noastră în chipurile cele mai groteşti şi absurde... Sare o brută din tren, îţi striveşte pantoful... Vine — cam tardiv, dar tot vine — să-ţi ceară iertare... Şi descoperi că bruta nu era chiar atît de brută... Da-da... Trăim prea mult în momentul care trece, adică în nimic, ca să ne dăm seamă că neprevăzutul are o semnificaţie şi intenţii ascunse, că ne invită pentru cine ştie ce sfîrşit rezervat viitorului... Surîsul lui Sergiu Miclăuş îşi pierduse intenţia bufonă. Era acum dureros, încărcat de amintirea altor hazarduri pe lîngă al căror avertisment de atîtea ori trecuse fără să ia aminte. Şi cu aviditate căută în ochii verzi o aprobare. Domnişoara Gina îşi ascunse privirea din nou umbrită. Trăsurile s-au împietrit, brusc congelate. Amîndoi erau tineri şi din amîndoi muşcase pretimpuriu viaţa. Îi însemnase cu un tainic şi abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea cînd privirile lor s-au întîlnit, în sfîrşit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna şi că s-au regăsit. — M-ai iertat, domnişoară Gina?! exclamă cu neţărmurită bucurie Sergiu Miclăuş. — Fie!... Ce impohtanţă poate să aibă aceasta pentru dumneata?... Şi pentru mine, de altfel?... N-o să ne mai vedem niciodată... Iar hazardul, prezentat sub chipul lui Tacke theizeci şi thei al dumitale, vine să ne avertizeze că întîlnihea noastră a durat prea mult... Tacke 33 într-adevăr sosea triumfal cu un Ford din epoca preistorică a industriei automobile. Cu autoritate care nu admitea împotrivire, încărcă bagajele îndelaolaltă. Pipăi de două ori în palmă bacşişul „imperial” strecurat de logodnicul domnişoarei Gina. Cu şapca în mînă, le ură noapte bună şi noroc în viitoarea existenţă conjugală. Apoi, a treia oară deschise uluit palma să evalueze neaşteptata mană de monete; numără, zurui metalul, îl deşertă în punga goală, care îndată se rotunji ca o broască obeză. Iar obrazul spînatic al lui Tacke 33 se zbîrci într-un surîs de beatitudine şi de recunoştinţă, privind din urmă automobilul hodorogit.  

CAROL I   FĂURITORUL REGATULUI CUM A VENIT PE DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE   În dimineaţa zilei de Vineri 6 Mai, anul 1866, după calendarul bisericii răsăritene, tihnitul cătun dunărean Baziaş se afla în neobişnuită frământare. Bătea vânt rece dinspre malul sârbesc. Lumina se încruntase gheţoasă şi aspră, sub plumbul norilor, ca în săptămâna cea urâtă de la începutul lui Martie, când babele îşi scutură cojocul iernii şi sângele oamenilor se strepezeşte, împingându-i la harţă. Peste băltoacele poso­morâtelor uliţi, trecătorii păşeau zgribuliţi în mantălile ude de bură. O trâmbiţă suna undeva ascuţit şi metalic. Rezerva oastei chezaro-crăieşti, chemată sub arme, se îmbulzea în gară şi în port, aşteptându-şi rândul la îmbarcare. Se pregătea războiul între împărăţia austriacă şi Prusia. Se vorbea despre apropiata declaraţie de război a Italiei. Vremuia, afară, vremuia în cancelariile diploma­ţilor şi vremuia în suflete. Goarna de alarmă chema de zor. Ca la toate despărţirile pentru câmpurile de bătălii, încă o dată erau sughiţuri de plâns, mame petrecându-şi feciorii, bătrâni împietriţi cu mâna la gură să-şi ascundă tremurai buzelor, copii bătând voioşi talpa în coada batalioanelor. Din trenul de Timişoara, care venea încă mai de departe, de la Seghedin, Pesta şi Viena, au coborât câţiva călători îndată mistuiţi de forfota norodului. Păreau că nu se cunosc, cu toate că aveau aceeaşi ţintă. Mulţimea i-a despărţit. S-au întâlnit din nou, în port, la debarcader, unde au arătat semne de mare nemulţumire, aflând că vaporul şi-a amânat drumul pe Dunăre, în jos, până ce se va scurge grosul trupelor. Treabă de două zile. Căpi­tănia portului vestea cea mai apropiată plecare pentru Duminecă, înainte de amiază, dacă nu se vor ivi alte schimbări de orânduială. Fără să-şi vorbească şi să-şi facă semne, călătorii s-au îndreptat spre piaţa cătunului să caute adăpost. Au găsit un han murdar şi sărac; un birt înjghebat într-o cămăruţă scundă, cu pereţi afumaţi şi cu mesele alipite. Venind rândul să-şi arate hârtiile de călătorie, ceilalţi drumeţi se traseră la o parte, lăsând întâietate cetăţeanului Carol Hettingen, particular din Thal, după cum arăta paşaportul elveţian, plecat la Odessa pentru afaceri. Pe urmă şi-au scos îndreptările şi necunoscuţii rămaşi lângă uşă: locote­nentul Sergiu Lenş din armata română, un baron şi alt baron. Hangiul îşi ceru iertare că nu are încăperi mai arătoase pentru oaspeţi atât de aleşi. Călătorul Carol Hettingen, particular din Thal, făcu un semn de nepăsare cu mâna. Nu-l băteau asemenea griji: casă, masă şi pat. Îl apăsau altele, altfel mai hotărâtoare. Hangiul zâmbi în puterea obiceiului, clătinând din cap, cu palma sprijinită pe condică. Înţelegea prea bine că un om care călătoreşte pentru afaceri spre ţinuturi atât de tulburi ca acelea răsăritene, e deprins cu tot soiul de adăposturi şi cu neajunsurile necunoscute în ţara şlefuită a Elveţiei. Mai greu era să se împace cu ele cei doi nobili baroni şi chipeşul ofiţer din armata românească, proaspăt întors din capitalele mari ale apusului, după cum arătau peceţile paşaportului. Călătorul Carol Hettingen, particular din   Thal, îşi stăpâni anevoie înveselirea la astfel de păreri. Îşi acoperi surâsul tainic ducând degetele la mustaţa subţire şi neagră. Apoi surâsul se stinse îndată. Între sprâncene apăru cuta adâncă şi pretimpurie a gândurilor severe. Era un om cu înfăţişarea potrivit de înaltă, cu părul şi sprân­cenele negre, cu ochii albaştri, nas vulturesc, mustăţile moi şi barba mijindă; întocmai cum întărea paşaportul nu­mărul 160, eliberat de ocârmuirea cantonului Sankt-Gallen din republica federativă a Şviţerii. Paşaportul mai preve­dea drept semn particular portul ochelarilor. Se vede însă că particularul Carol Hettingen n-avea nevoie de dânşii decât poate cumva la citit, căci acum uitase să-i pună. Astfel privirea rămânea limpede, albastră, cu luciri stră­fulgerate de oţel. Bagajele erau puţine. Sacul de călătorie ca oricare altul. Poate un ochi mai cercetător ar fi descoperit dea­supra iniţialei C semnul unei coroane princiare de curând ştearsă. Dar ochii cercetători erau îndreptaţi aiurea. Afară se auzea goarna vestind altă plecare. Pe sub ferestre ropoteau paşi cadenţaţi de trupă. Ajuns în camera sa, călătorul îşi spălă funinginea drumului, rândui oarecare hârtii şi le închise răsucind de două ori cheiţa. Privi gânditor afară, pe fereastra cu sticla turbure, murdară verzuie. Cuta dintre sprâncene se săpa mai adânc. În zbaterea neogoită şi aspră a vântului, afla ceva din zbaterea sa lăuntrică, necunoscută de nimeni, şi în orice caz, cu totul străină de îngrijorările obişnuite ale particularilor care cutreeră lumea dintr-un capăt la celălalt, mânaţi numai de grija afacerilor. Îşi aminti cuvintele dascălului de la Dresda, din vremea anilor de învăţătură. Spunea acel om pătruns de semnele timpului că este nevoie de multă şi grea osteneală pentru un prinţ de sânge ca să-şi facă iertată naşterea de către ceilalţi muritori.   Spusele de atunci căpătau acum o mai arzătoare tâlcuire. Răspunsurile se arătau cu o îndoită povară. Viitorul se deschidea înainte plin de ameninţări şi primejdii. Dar tocmai aceste furtuni îi îndârjeau voinţa, căci era plăsmuit din aluatul oamenilor tari pe care orice piedică îi căleşte şi nu-şi află odihnă până ce n-au biruit. Fără voie, în singurătatea încăperii, îşi sumeţi pieptul. Ţinuta mândră a capului trăda sângele crăiesc din viţa caselor domnitoare peste mai multe regate şi împărăţii europene, tot aşa cum dovedea o încercată experienţă ostăşească. Straiul civil după portul vremii, ales înadins fără strălucire ca să se potrivească modestelor îndeletniciri ale presupusului particular Carol Hettingen din Thal, nu mai putea ascunde adevărata fiinţă a călătorului. În vreme ce firul telegrafului zbârnâia de întrebări şi răspunsuri, de la o cancelarie împărătească la alta, hotărând că Principele Carol nu are de ce asculta chemarea poporului românesc, Domnitorul ales de Principatele Unite pentru a statornici o dinastie trainică peste veac se afla în cămara hanului sărăcăcios din Baziaş. Nu luase o hotărâre pripită. Nu-i stătea în fire. Nu-l ispitise o poftă necugetată a măririi, căci ştia că e chemat la o domnie grea cu începuturi amare. Dar socotea o datorie de neînlăturat să răspundă unui popor bântuit de vitregia timpurilor, care i-a arătat încredere neţărmurită şi i-a cerut ajutor să-l izbăvească. A avut răgaz, înainte de a hotărî, să cerceteze slova cronicilor. Şi închizând cărţile vechi, datoria i-a apărut mai apăsată. Poporul era vrednic, bun, isteţ, inimos, dar nefericit. Urgii se abătuseră de veacuri asupra pământului udat de sângele bătăliilor şi scormonit de copitele seminţiilor năvălitoare. La vitregiile din afară, răspundeau destrămări lăuntrice. Căci huma omenească e moale şi pe ea se întipăresc urât degetele   soartei. Aşezate la răscrucea marilor împărăţii, cele două principate dunărene fuseseră de veacuri prada unora şi a altora. Acolo unde nu biruia fierul armelor, fiindcă po­porul era viteaz şi îşi apăra moşia cu îndărătnicie, biruia ademenirea şi vicleşugul. Neamul vechilor Voievozi ai descălicătorii, Muşatinii şi Basarabi, era stins, amestecat, istovit. Domnitorii de sânge mai nou, chiar atunci când se încumetau să plănuiască înfăptuiri de laudă, n-ajungeau până la săvârşirea lor, căci îi izgonea peste noapte pofta Sultanului şi a Vizirilor nesăţioşi sau uneltirile lăuntrice al căror nărav intrase în sânge. Unirea celor două ţărişoare deschidea către viitor o zarişte nouă. Iar viitorul nu putea veni decât prin mijlocirea unei dinastii statornice, crescută în simţul înalt al datoriei şi în învăţământul îndelung al ocârmuirilor. Poporul românesc îşi spusese cuvântul. Marile împărăţii europene nu priveau cu ochi buni această cutezanţă a neînsemnatelor şi robitelor ţărişoare de la Dunăre, învrednicite să-şi hotărască singure soarta. Cu osebirea Franciei, care ne lua sub ocrotire, dar era prea departe, toate îşi arătau nerăbdarea să mântuie o dată pentru totdeauna cu aceste pământuri ale discordiei, împărţindu-le, precum mai făcut-au cândva cu Polonia. Amintirea lui Mircea cel Bătrân, a lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Bravul fusese pentru prea mulţi pierdută. Poporul le mai păstra credinţă. Cancelariile împărăteşti uitaseră însă că aceşti voievozi au condus odată oşti nebiruite şi că au domnit peste un popor mândru şi aprig. Erau acum deprinse cu Domnitorii vremelnici şi smeriţi, cu un popor vlăguit, cu două ţărişoare întâmplător unite, al căror pământ îl călcau ca să-şi deschidă loc de bătălii şi ale căror hotare le despoiau după voie, la tocmeala tratatelor de pace. Un Domnitor tânăr, hotărât, cu sufletul şi cugetul oţelit la învăţătura ocârmuirilor din Asfinţit, strica toate socotelile. De aceea telegraful a zbârnâit ridicând împotrivire asupra alegerii. Şi de aceea Domnitorul ales se strecura acum în pri­mejdioasa călătorie, sub straiul şi cu paşaportul elveţian al particularului Carol Hettingen din Thal. Vântul se întărâta mai vrăjmaş, răsucind în foşnet frunzele pomului de la fereastră. Călătorul simţi că-l sugrumă singurătatea şi gândurile. Părăsi încăperea şi se îndreptă spre ţărmul Dunării. Plimbarea fu lungă, biciuită de vânt, dar înviorătoare. Întâlni ţărani cu port şi grai românesc. Se gândi că şi aceştia, oricât sunt ei de îndepărtaţi de hotarul ţării, au drept la o viaţă liberă în patrie liberă. Înlătură gândul, ca fiind prea cutezător. Se opri privind peste apă hotarul sârbesc. Dunărea era lată, cu unda încreţită de vânt. Îşi aminti cu înduioşare că aceeaşi Dunăre, aproape de izvoare, i-a legănat anii de copilărie şi de întâie tinereţe. Era, poate, un semn că destinul îl adusese aci, spre noua şi veşnica sa ţară, scăldată de acelaşi fluviu cu apele mărite, puternice şi maiestoase. Micşoră privirea. O clipă priveliştea dispăru. Avu înainte numai harta închipuită a ţării, aşa cum o cercetase amănunţit şi se săpase pentru totdeauna în minte, cu şiragul munţilor, râurile albastre, şesurile prelungite până în nisipurile şi luncile Dunării. Lipseau încă multe de pe această hartă. Hotarele nu erau cele cuvenite după dreptul ginţilor. Gurile Dunării stăteau sub altă stăpânire... Din nou alungă gândul încă nepotrivit ceasului. Îşi spuse că de pe harta strâmtă aşa cum era, lipseau deocamdată semnele unei gospodării lăuntrice de durată. Drumurile, căile ferate, legăturile fireşti între oraşe şi sate, între codrii munţilor şi poduri, între porturi şi hambarele grânelor. Harta era presărată de goluri, aşa cum mai întâmpinase deşerturi în călătoria sa din Africa, în anul 1861. Şi în biciuirea aspră a vântului, îşi lămuri cele dintâi datorii de îndeplinit în noua sa ţară aşezată la marginea civilizaţiei apusene. La întoarcere, poposi într-o bisericuţă ortodoxă. Uşa era deschisă. Zugrăveala săracă, lumina mâhnită, bolta afumată. La o icoană câteva lumânărele de ceară pâlpâindu-şi flacăra puţină. O bătrână în portul valah îngenunchiase şi săruta lemnul icoanei. Poate o bătrână care şi-a petrecut feciorul, plecat să lupte sub steagul împărătesc.   Seara, în încăperea birtului s-au adunat slujbaşii din Baziaş să bea bere şi să dezbată treburile politicei. Într-un ungher, la o masă, se afla particularul Carol Hettingen din Thal, cu privirea apărată de ochelarii înscrişi înadins în paşaport numai ca să-i schimbe înfăţişarea. La alta, tovarăşii de drum cari-i ocoleau ochii, după înţelegerea că nu se vor cunoaşte decât la trecerea hotarului româ­nesc. Iar în mijloc, la masa cea mare şi rotundă, obiş­nuiţii localnici ai birtului. Isprăvind dezbaterea în le­gătură cu războiul şi cu mişcarea trupelor, vorbitorii au ajuns şi la stările din Principatele Unite. Alegerea noului Domnitor nu le era pe plac, cum nu era nici pe gustul împărăţiei. Unul se dădu cu părerea că Principele Carol n-are s-ajungă a călca vreodată pământul Valahiei. Au să-l împiedice alţii, dacă nu-l opreşte propria sa cuminţenie. Adăugă un al doilea: – Cu atât mai bine pentru Prinţişorul acesta prea îndrăzneţ. Fiindcă de-ar fi chiar să ajungă şi să ia Domnia, în scurtă vreme are să li se pară Românilor tot aşa de nesuferit, cum s-au săturat îndată de Cuza. – Aceasta e scris, recunoscu fără şovăială cel dintâi. N-o să treacă multă vreme şi au să-l gonească şi pe acesta. E un fel de nărav naţional. Al treilea, până atunci tăcu, crezu de cuviinţă să amintească: – Totuşi poporul românesc are o vorbă înţeleaptă, care pare învăţată din necaz şi amar. Anume: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Conmesenii izbucniră în gălăgioasă veselie. După ce s-au potolit, îşi lămuriră râsul: – Dar de zicale înţelepte e plină limba românească până aici, ca halbele noastre de bere! Numai că nu le folosesc Românii pentru dânşii. Le împrumută altora, iar când e vorba să se cârmuiască în viaţă, o iau razna, tocmai împotriva zicalelor înţelepte. Asta-i lege! Locotenentul Sergiu Lenş îşi muşca mustaţa. Particu­larul Carol Hettingen din Thal privea în talerul cu mânca­rea neatinsă. Conmesenii localnici nu isprăviseră însă tot ce aveau de spus. Despăturind o gazetă, începură să dezbată vestea născocită că trupele turceşti ar fi intrat în România, ca să tămăduiască Moldo-valahii de pofta nebunească să-şi aleagă domnitor după mintea lor, fără să ceară învoire. Gazeta mai adăuga ştirea că s-ar fi dat lupte, că mai ales se pregătesc alte hotărâtoare. Dacă Principele ales se afla cumva pe drum, nu-i rămânea decât să facă stânga-mprejur şi să fugă cât mai departe de asemenea viespar, unde mulţi şi-au pierdut Domnia şi alţii capul, retezat cu iataganul şi înfipt sub ferestrele închisorii cu şapte turnuri, Edicule din Stambul, să stea înfricoşată pilduire. Cum este datina în satele şi târgurile mărginaşe de oriunde, toţi conmesenii, roşi în coate şi cu tălpile pingelite, se credeau a pricepe treburile politice ale lumii mai isteţ decât cancelarii împărăţiilor; aveau gata planuri pentru alte orânduieli politice; tăiau şi împărţeau imperiile ca feliile de pâine şi roţile de salam. Particularul Carol Hettingen din Thal, scârbit de deşertăciunea acestei vorbării, se ridică de la masă şi trecu în odaia de culcare. Somnul i-a fost zbuciumat pe patul tare cu cearceafurile vinete. Zbuciumat, fiindcă şi prin vis firea sa chibzuită urma să cântărească, să măsoare, să socotească bunele şi relele unei hotărâri de-acum neclintită. A doua zi răsuci cheia şi pregăti scrisorile şi telegramele pe care Principele Carol I, Domnitorul Ro­mâniei, avea să le trimită îndată ce va păşi pe pământul ţării, la Turnu Severin. Iar a treia zi, în dimineaţa Ru­saliilor după calendarul apusean, se urcă în vaporul sosit de la Belgrad, amestecându-se printre călătorii de clasa a doua, între saci şi lăzi de bagaj. Acolo, pe-o scândură de ladă prefăcută în masă, scrise împăratului Francisc Iosef un scurt şi simţit răvaş, arătând că a primit coroana română fără gând de duşmănie pentru vecini, cu hotărârea de a ajutora un popor vitregit să-şi statorni­cească aşezările lăuntrice şi să ajungă în rând cu ţările Apusului. De pe puntea de clasa întâia îl urmăreau cu ochii tovarăşii de drum, suita sa nemărturisită, la care se adăugase un proaspăt trimis al locotenenţei domneşti, venind de-a dreptul de la Paris, cu bune împuterniciri de la împăratul Napoleon al Franciei. La Orşova, călătorii s-au strămutat pe un vapor mai sprinten, căci apele erau scăzute şi trecerea prin Porţile de Fier anevoioasă. Principele Carol I îşi luă locul stingher, cu faţa şi cu ochii spre malul românesc. Vaporaşul se strecură printre stânci, săltând pe valurile spumegoase. S-au ivit Carpaţii, apa Cernii, vânătorii grăniceri români în măntăile sure, suflate de vânt. O clipă norii s-au destrămat luminând un ochi albastru de cer, limpede şi adânc. A izbucnit un snop aurit de raze. S-a boltit un arc de curcubeu, străveziu şi mătăsos, ca o podoabă de sărbătoare a slăvilor. Pe sub el, în pulberea de lumină rotea lin o pajură – aceeaşi din stema ţării, din stema lui Radu Negru, aceeaşi din stema neamului vechiu de Sigmaringen, cu hrisoave de la anul o mie. Ea l-a primit, pajura, înaintea oamenilor şi a locurilor.               ŢARA DE-ATUNCI, POPORUL DE-ATUNCI   La Turnu Severin, când puntea vaporului s-a lipit de ţărm, căpitanul arătă mirare că drumeţul cu bilet pentru Odessa vrea să coboare. Înainte însă de a da un răspuns, Principele a sărit pe uscat, pe pământ românesc. Suita făcu deodată front, după cum erau adevăratele orânduieli de Curte. Capetele s-au înclinat descoperite, mâinile au deschis calea. Căpitanul bastimentului rosti cu năduf, ducându-şi mâna la frunte: – Pe Dumnezeul meu dacă acesta n-a fost Domnitorul cel nou al Românilor! Dar ochii prea târziu i se deschiseseră. Ţara îşi avea Principele cerut. Principele îşi găsise ţara care-l ceruse. Marile puteri nu mai aveau cuvânt în faţa faptului îndeplinit. În cronica veacurilor se întorcea o foaie nouă. Norodul, îmbulzit ca în orice zi de Duminecă să privească sosirea vaporului, nici nu bănuia la ce clipă neuitată a luat parte. Nu se dumirea cam cine ar putea fi călătorul înconjurat de micul alai: tânărul cu nas vulturesc, cu ochii albaştri, străfulgeraţi de sclipiri oţelite, cu mers hotărât. Când s-a ştiut, într-un pătrar de ceas zvonul a scos până şi ultimul om din casă. S-au împânzit pieţele şi uliţele. Au răstunat urale, cântece, chiotul vechilor arcaşi şi stegari. Primirea nu prevedea nimic din obşteasca desfăşurare a sărbătorilor oficiale. Taina fusese păstrată aşa încât nici ispravnicul ţinutului nu ştiuse ce oaspe îi va sosi. Dar sărbătoarea s-a alcătuit îndată de la sine, în freamăt de uşurare şi de bucurie, cum hotărăşte numai sufletul poporului când presimte că providenţa s-a îmblânzit şi că începe zodia primenirilor bune. N-a fost vreme pentru cununi de brad şi mănunchiuri de flori. Acestea îl aşteptau pe Domnitor mai departe, în calea spre Capitala ţării, unde bătea telegraful răspândind cuvântul de bun găsit. Aci, în orăşelul dunărean, poporul s-a înfăţişat numai cu piepturile şi cu inimile. Destul atât pentru a vădi ce aleasă plămadă omenească tresălta acum de bucuria izbăvirii. Uliţele erau sărăcăcioase, neîngrijite, desfundate de gropi şi hârtoape; casele se pitulau în fundul livezilor de sat. Portul târgoveţilor mai purta încă pecetea asiatică, în mijlocul pieţii rumegau bouleni dejugaţi, lângă car şi movili de coceni. Ţăranii erau desculţi, nu lepădaseră cuşma dacică de miel. Pretutindeni lipsea gospodăria orăşănească a Apusului, cu cetăţile vechi de la începutul creştinătăţii şi încă mai dinainte, din vremea legiunilor romane. Dar ce lumină arzătoare în toţi ochii! Ce răsunet curat de cleştar în toate glasurile! Principele Carol I al Românilor a priceput, cu o dulce destindere a inimii, că atunci când alte orânduieli se vor învrednici să plivească buruiana cea urâtă şi rea, lăsată de toate seminţiile trecătoare cu ale lor stricăcioase năravuri, acest popor va da la iveală virtuţi ascunse ca florile cele sfioase şi proaspete ale câmpului: credinţă, răbdare, statornicie, isteţime de cuget. Oraşul i s-a părut mai puţin sărac şi balcanic. Sclipirea cercetătoare a privirii s-a înmuiat. Datoria sa se lămurea cu atât mai împovărată şi sfântă. Soborul marilor împărăţii, cu ale lor socoteli uscate şi tocmeli mărunte, se arăta ceva foarte îndepărtat, za­darnic şi mort. Viaţa cea vie era aci, fierbinte, învăluitoare, cerându-şi drepturi pe cari nimic şi nimeni nu le mai poate înăbuşi. Poştalioanele aşteptau la scară. Caii mărunţi şi pietroşi băteau cu neastâmpăr din copite. Telegraful aducea din Capitală rugăminte către Principe să-şi urmeze calea fără zăbavă, pentru a preîntâmpina turburările uneltirilor. O dată cu Asfinţitul, alaiul a pornit la drum. Trăsura Domnitorului era deschisă, înhămătura şubredă ca aţele de paianjen; dar cei opt căluţi sprinteni la picior ca demonii şi tot ca demonii de gălăgioşi surugiii. Cu pocnete de harapnic şi chiote spărgeau pustietatea nopţii. Roţile sfârâiau săltând în hârtoape. Rămâneau în urmă câmpuri negre, adunări somnoroase de sălaşuri omeneşti, cu luminile stinse, cu un hămăit întărâtat de câine petrecându-i un timp. Prin vadul pâraielor, caii treceau în galop cu icnete scurte. La ceasurile patru din noapte au ajuns la apa Jiului şi au fost nevoiţi să aştepte până ce s-a înjghebat o plută, tot aşa de şubredă ca aţa hamurilor. Pe urmă zorile, Craiova, cetatea Banilor olteni; mulţimea întâmpinându-i cu detunări de urale, ploaie de flori şi cunune, escorta călăraşilor cu uniforma de huzari, covoare desfăşurate la ferestre, cele dintâi cuvântări şi răspunsuri. Dincolo de Craiova goana ameţitoare se desfăşură de-a dreptul peste câmpuri. Pierise orice urmă de drum bătut. Soarele însă se înălţa strălucitor peste lanuri, în fundul zării se zugrăveau crestele albastre ale Carpaţilor cu argintate încrustări de zăpadă; primăvara românească împodobită cu flori şi îmbălsămată de miresmele pajiştilor îşi primea Domnitorul. Se vedeau miei zburdând pe coline. Sate alb ascunse în verdeaţa livezilor, turle cu sclipitoare cruci, bisericuţe de ţintirim în răzoare – o viaţă veche şi patriarhală, venind din depărtări, parcă din adânc de timpuri. Ochiul Domnitorului le însemna toate, gânditor, făcând legături şi scoţând învăţăminte. Primirea strălucită a târgurilor, pe măsură ce înaintau, îi întărea credinţa că a fost aşteptat într-adevăr ca un izbăvitor în ceasuri de cumpănă. Dar târgurile sunt nestatornice, lumea lor e amestecată, în însufleţirea de-o zi intră ades şi-o socoteală politică. Ţara cea mare e a satelor, a plugarilor şi a păstorilor. De aceea mai adânc i s-a săpat în suflet închinarea ţăranilor pletoşi, cu pieptul gol şi cu faţa smolită de arşiţă; salutul ciudat şi mândru al femeilor, drepte în veşmintele voievodale, cu marame de borangic auriu fâlfâite în vânt. Portul soldaţilor îl nemulţumi de la început. Crescut în severă pregătire ostăşească, nu înţelegea aceste apucături de strânsură. Ştia că românul a fost ostaş vrednic din născare, prin firea lucrurilor, silit să-şi apere singur moşia şi neamul, în vreme ce aiurea principii luptau cu armate de lefegii. Timpul arcaşilor, al baltagului şi al securii, însă, trecuse. Sculele de război ale vremii cereau mai destoinică ucenicie în mânuirea lor, o mai rânduită supunere la comanda căpitanilor. Ceva din destrămarea gospodăriei vădită pretutindeni, se simţea şi aci. Ba încă mai îngri­jorătoare. Uniformele erau încărcate, sclipind de fireturi; ţinuta moale şi nepotrivită vestmântului. Îşi spuse că întâia sa grijă va trebui închinată oştirii. Cu fiecare poştă de drum spre Capitala ţării, se limpezeau astfel chibzuirile începutului de Domnie. Gândurile se aflau întrerupte de urale şi de cetele diregătorilor ieşiţi înainte cu pâine şi cu sare după obiceiul ospitalier al pământului; Domnitorul cel nou ştia că dincolo de această însufleţire a sărbătoarei, înainte încă de a se scutura cetina cununilor de brazi şi înainte încă de a se ofili florile ghirlănzilor îl aşteaptă faţa cea aspră a vieţii, cu aprigi datorii cari nu îngăduie amânare. S-au schimbat caii poştalioanelor rând după rând, au răsărit în cale muzici militare, boierii din vechea protipendadă a ţării, beizadele şi domniţe subţiri cu toată gingăşia arătărilor de vis, generalul Golescu din locotenenţa domnească. Ţara îl cuprindea pe încetul. Dar gândul stăruitor al răspunderilor nu se lăsa furat de apa amăgitoare a bucuriei, după care deşteptarea de a doua zi lăsă un gol dacă n-a fost întărită de-un învăţământ. Când, în dimineaţa zilei de 10 Mai 1866, convoiul de sărbătoare a purces de la Băneasa să străbată Capitala, Princepele Carol al României nu mai arăta nici o mirare la amestecul de bogăţie şi de sărăcie, de strălucire şi de lipsuri al poporului său. Îndărătul zidului de trupe, mulţimea îm­bulzită nu contenea să-şi aclame Domnitorul. În pavajul de lemn desfundat roţile săltau, însă, mai crunt decât pe şleaul de peste câmpuri. Iar dincolo de steagurile desfă­şurate în ferestre, de scoarţele aşternute peste balcoane, dincolo de flori, ghirlănzi, porumbei şi cordele tricolore, pe podul Mogoşoaiei se iţeau case ticăloase de tăvăluci, alături cu palatele luminoase. La o clădire scundă, cu un singur rând, fâlfâia un steag şi făcea de strajă o gardă de onoare. Principele îşi întrebă însoţitorii: – Ce se află, mă rog, în casa aceasta? Generalul Golescu răspunse stânjenit: – Palatul... – Nu înţeleg. Ce palat?   – Palatul domnesc, Măria Ta. În faţa domnescului palat se lăţea o mlaştină stătută în care se răcoreau dobitoacele cu rât, neturburate de larma alaiului, de bubuitul tunurilor, de sunetul trâmbiţelor şi ropotul toboşarilor. Se cunoştea că, după judecata ţării, un palat domnesc nu merita mai mult. Prea adeseori un asemenea palat slujea numai pentru Hospodarii vremel­nici, a căror trecere dura abia câteva săptămâni. De o parte şi de alta, palate mult mai semeţe stăteau mărturie a unei boierimi cu alte puteri. O boierime veche, deprinsă pe vremuri să-şi înfrunte şi să-şi răstoarne Domnii când nu-i erau pe plac. O boierime proaspătă, fanariotă, deprinsă aceasta să uneltească pe alte căi la Stambul, când scaunul domnesc era pus la mezat. Cuta dintre sprâncene, deasupra nasului vulturesc, se adânci iarăşi o clipă, numai o clipă. Fiecare semn îşi avea o tălmăcire, pentru cine ştie să-l citească. Principele luase aminte şi la acest semn. Pe urmă, din nou voios, după ce-a trecut această umbră, Domnitorul ridică braţul să mulţumească uralelor nesfârşite. Cortegiul înainta agale, în pasul cailor, abia despicând tălăzuirea mulţimii. Salve de tun, dangăt de clopote, muzici militare şi glasuri: mii de glasuri răsunând din mii de piepturi. Pe toate chipurile se desluşea o neţărmurită încredere; în mulţi ochi străluceau lacrimi. Din înălţimea caleştei de gală, Domnitorul îşi prefira privirea peste aceste chipuri omeneşti, îşi oprea ochii în aceşti ochi omeneşti. Năravurile puteau fi îndoielnice, aduse de putreziciunea împărăţiei turceşti după veacuri de împilare şi amărâte robii; în adâncimile lor sufletele erau curate ca şuviţa de apă vie a izvoarelor. Domnitorul uită mlaştina bălăcită din faţa palatului, casele strâmbe între clădiri trufaşe, şleaurile fără poduri şi oastea fără ţinută. Pentru toate se afla o îndreptare, dacă sufletele au venit către el, dacă el va şti să le păstreze. La întâiul portal al Mitropoliei, Înalt Prea Sfinţitul Vlădică Nifon, înfăşurat în vesminte aurite, sprijinit în toiag de argint, îşi întâmpină Domnitorul după datina ţării, înconjurat de prelaţi cu foşnitoare odăjdii. În timpul slujbei Principele Carol I a înălţat rugare lui Dumnezeu, pentru a-l învrednici cu îndestulă răbdare, fiindcă înainte de toate de răbdare se arăta nevoie întru îndreptarea stărilor şi tămă­duirea relelor. Iar după încheierea slujbei, când a trecut în sala de adunare, cu hotărâre nestrămutată a rostit jură­mântul de a păzi legile ţării, de a păstra drepturile şi hotarele neştirbite. Apoi, la cuvântarea rostită atunci de mai marele sfatului ţării, Domnitorul a răspuns cu al doilea legământ: «În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ, cu sfinţenie apărat, am devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăşi cu Românii şi soarta cea bună, şi soarta cea rea...» Soarta cea bună şi soarta cea rea, amândouă înge­mănate şi tăinuite în sâmburele viitorului, n-au aşteptat mult ca să pună la încercare temeinicia cuvântului dat.  

Capitolul I AU PORNIT BIRUITOR, PRECUM CA SĂ BIRUIASCĂ     1   Răsuflarea gîfîită aburea geamul. Bătrînul Hună sin Leiba a şters ceaţa cu degetele slăbănoage, osoase, scuturate de tremur. Şi îndată, prin rotocolul limpede acum, s-a căscat aceeaşi neli­niştitoare arătare. Dincolo de zăplaz, pe dîmbul prăvălat, lîngă nucul ars pe jumătate de trăsnet, un om cu mîna înfiptă în şerpar. Un om dîrz, neclintit, în picioare, uitîndu-se ţintă la curte. Era pască altul întotdeauna şi parcă e întotdeauna acelaşi. Omul de afară iscodea încordat să nu-i scape nimic din pustiul nefiresc al ogrăzii, al aşezărilor, al uşilor închise. Bătrînul Hună sin Leiba, de sus, ca de la o ferăstruie de cetate împresurată, îşi căznea sînguru-i ochi lăcrimos să sfredelească depărtarea şi să deslu­şească iscoada la chip. O dată a crezut că-i Sofronie Leahu. Altă dată, i s-a părut că-i rînjeşte Petrache Dumba, comandirul tuturor sumuţărilor de astă- toamnă încoace. Pe urmă, un prăpădit şi bicisnic, omul cel mai netrebnic din sat, Chirilă Chitic. Iar acum e Istrate Creţu. Numai că-i el. Dar de-i el ori altul, totuna! Acum toţi au aceeaşi faţă străină, vrăjmaşă şi ameninţătoare. Ce anume vor să vadă la curte şi ce anume aşteaptă? Şi cînd oare se schimbă unul cu altul, de nu i-a zărit niciodată venind şi plecînd? Hună sin Leiba, îşi aude bătăile inimii, în mocnita, spăimoasa, nabuşitoare tăcere din odaie, din casă, din lume. Le-aude, bătăile inimii, şi le simte, zvîcnind dure­ros, cu o sfîrşeală care-i moaie genunchii, de-i gata să cadă, să lunece jos, dacă nu s-ar rezema de per­vazul ferestrei. Se reazămă. Răsuflă. Mai capătă vlagă. A şters încă o dată abureala opacă din geam. Iar prin rotocolul lărgit, încă o dată a cuprins înfă­ţişarea deznădăjduită, de pustiu şi de părăsire a aşe­zărilor din care toată viaţa s-a golit, cum i se goleşte lui inima de sînge. În ogradă nici ţipenie. Au plecat toţi?... S-au ascuns toţi?... Pîndesc de undeva toţi, de după uşi şi obloane?... Peste glodurile gălbii, grunzuroase, urîte, amorţite iarăşi de ger, după dezgheţul de-o săptămînă, vîntul spulberă o făiniţă măruntă de ninsoare. Nu prinde strat alb. Astupă numai dîrele şănţuite de roţi şi ur- mele copitelor clefăite în hleiuri; se-nfundă în alte noroaie sleite din ocoale. Se vestea primăvara pînă la alaltăieri; acum e ca un început încruntat de iarnă. Cerul vînăt. Crengile negre. Ograda deşartă ca niciodată, cu uşile grajdurilor vraişte şi cu vîrtejuri de paie măturate în vîntoasă; cu un singur cîine şchiop şi flocos, ugilit, trecînd de la un şir de acare­turi dărăpănate, oblu, în fund, spre hambare. Nici o ţipenie nu-i alta pe lume, în afară de cîinele şchiop şi de omul acela înalt, ciolănos, neclintit lîngă nucul ars pe jumătate. De adineauri a mai crescut parcă. Mai creşte, tot creşte, să acopere cerul. Hotărît că e Istrate Creţu! Alt tartor al tuturor răutăţilor şi zurbelor nebune din   sat, de astă-toamnă încoace. Istrate Creţu pe care l-a purtat Iuju toată iarna de colo-colo, cu jandarmii din urmă, la cercetări şi judecăţi, pentru vorbe aduse cu pîra de Chirilă Chitic. Acum au uitat de pîri şi dezbinuri între dînşii. Se înlocuiesc unul pe altul la pîndă. Fac una şi aceeaşi strajă, neclintită, neînţeleasă şi ameninţătoare, de cealaltă parte a împrejmuirii, afară, în coasta curţii, la vadul trecerilor. Bătrînul Hună îşi şterge broboanele reci. Noaptea se apropie turbure, vicleană, grăbită. Norii se tîrăsc peste dealuri lutoase, ca slute şi bez­metice dihănii. Spulberul de omăt se înteţeşte şi se alină fără nici o noimă, parcă s-a rupt şi cumpăna vremii. A schelălăit cîinele cel şchiop şi a tăcut. A schelă- lăit tot fără noimă, fără pricină, prelung, dureros, ca un vaier omenesc prin somn. Nimeni nu s-a ivit la uşi, la ferestre, sub straşina şurilor — să vadă ce-i. Dacă ar răcni şi s-ar văieta un glas de om în pri­mejdie de moarte; tot aşa nu s-ar ivi nimeni! Nu-i nimeni. Din cîţi toţi pleacă de-o săptămînă, nici unul nu se mai întoarce. Ghizela şi Sidor la Iaşi. De două zile au dat tele­gramă că sosesc: de atunci nici o ştire. Marcus a mers să privegheze dis-de-dimineaţă un transport de grîu, la gară, pentru Brăila; acolo a rămas. A trimis după el un argat călare, la gară, să vadă ce se întîmplă şi să aducă răspuns. Argatul dus a fost. Iar după ce-a fost dus, ca la un semn dinainte înţeles, s‑au mistuit şi ceilalţi rîndaşi de la grajduri, de la hambare şi ocoale. Au intrat în pămînt. Peste un ceas se lasă noapte deplină. Are să-i împresoare întu­nericul prelins din unghere, într-o curte pustie, golită de slugi şi de paznici, într-o casă cu atîţia prunci şi cu o iscoadă pe dîmbul de afară, aşteptînd şi pîndind. Aşteptînd şi pîndind, ce?   Copiii din odăile de jos, par şi dînşii sugrumaţi de spăimoase presimţiri. Nu mai chicotesc, nu mai tro­păie, nu li se mai aude glasul gălăgios; nici măcar nu mai izbucneşte unul a ţipa ca atunci cînd se ceartă, cînd se încaieră şi îşi smulg jucărelele de la Viena, spre disperarea guvernantei de la Viena. Tac. Au muţit. Hună, bătrîniil, nu-i vede; nu i-a mai văzut de la masă. Dar îi ştie ghemuiţi în colţul divanelor, lîngă sobe, trăgînd şi dînşii cu ochii spre geam, la amenin­ţarea necunoscută, de dincolo, de afară, dintr-o lume care deodată se încruntă la dînşii şi rînjeşte fioros, ca Istrate Creţu şi Petrache Dumba, ca satul întreg, ca Moldova întreagă. E o tăcere de moarte în hardughia aceasta de casă a foştilor stăpîni de pămînturi şi de oameni, cu prea multe încăperi, prea multe ganguri şi bolţi, cu prea multe ferestre fără gratii şi uşi neghintuite cu ţinte de fier. Orînda lui David Liftac e mai chibzuit întoc­mită; han de pe vremea poştelor, zid de cetate, zăbrele şi o singură poartă în bolta intrării cu drugi de stejar. Iar David Liftac, neguţător de marfă mă­runtă pe gologani de aramă şi de nichel, are mai puţin a se teme de mînia satului. Au să-i răstoarne marfă din rafturi, au s-o împrăştie şi au s-o prade, cum se aude că pătimesc neguţătorii din partea de sus a ţării, în ţinutul Botoşanilor şi Dorohoiului. Pagubă, calicie şi bocet; dară toate oprindu-se la atît. Pe cînd răfuiala cu Sidor nu poate sfîrşi aşa. E o răfuială mai grea, mai adîncă. A ştiut el întotdeauna că nu vor scăpa de ceasul acesta. Totul se plăteşte pe lume. Pentru toate este o scadenţă. Bătrînul Hună s-a apropiat de măsuţa unde se aflau filacterii şi cărţile rugăciunilor cu scoarţe de piele răscoaptă, înfăşurate în şalul vărgat. A aprins pe rînd lumînările din sfeşnicul de alamă. Şi îndată a suflat în ele, pe rînd, să le stingă.   Văpăile puţintele, pale, pîlpîiau, prea sinistru în lumina vînătă a sfîrşitului de zi, ca într-o casă un- de-i întins un mort. Nu-i încă vremea de aprins lumî­nări. Iar un geam luminat e-o ţintă mai limpede decît toate pentru orice ochi ager, la pîndă, de afară. Tiptil, în vîrful papucilor cu talpa de pîslă, ca şi cum altfel s-ar afla cineva să-i audă paşii, bătrînul s‑a întors la fereastră. A privit şi a sărit un pas înapoi. Mîna i-a tremurat. Suflarea i-a stat în gîtlej şi picături de sudoare rece s-au rostogolit ca tot atîtea grăunţe de gheaţă în barba rară, zgîlţîită de fiori. Dincolo, pe dîmb, lîngă omul neclintit, înalt şi cio- lănos, răsărise un băieţandru. Un băieţandru cu ţun­dră şi ghioagă; cu ţundră şi ghioagă mai mari decît el. Povestea ceva şi arăta ceva cu braţul întins, cînd spre hambarele din fundul ogrăzii, cînd departe, pe drum, peste deal, către gară. Omul asculta în aceeaşi neclintire de stană. Ce namilă uriaşă, crescută din pămînt, şi cît de vîrtos stăpînă pe sine! S-ar spune că nici nu-i vreun localnic din satul umil şi calic, Prigorenii, unde um­blau toţi plecaţi de grumaz, cu ochii răpuşi în pămînt. Acela de afară, de acum, că-i Istrate Creţu, că-i Pe- trache Dumba, că-i cel mai nevolnic dintre toţi, Chi- rilă Chitic; acela de afară, stă drept şi sumeţ, uriaş, s‑astupe zarea. N-a scos palma înfiptă în şerpar; n-a întors capul spre şoseaua gării unde arată băiatul. Dar ceva a răspuns, dar ceva a poruncit, căci tri­misul s-a smuncit locului si a zbughit-o la goană. Fuge pe poteca prăvălată, făcînd morişcă din ghioaga prea înaltă pentru el, zvîrlind şi zburdînd ca un mînz. Poate că nu duce în sat cine ştie ce crunt răspuns; cine ştie ce chemare pentru cine ştie ce năpraznică ispravă. Poate că toate sînt numai închi­puiri. Altfel, cum ar zburda băieţandrul fără nici o cutre­murare de cuget, sărind pripoarele de lut în nevino­vată joacă? Aicea nu-i ţară de pogromuri şi ucideri, ca împărăţia Rusiei, a ţarului şi a prigoanelor, de   unde vin fugari cu boccele în spinare şi cu ochii hol­baţi încă de groaza urgiilor prin care a trecut mereu de la 1905, măcar de două ori pe an. Aicea-s oameni blajini, cu teamă de stăpînire şi supunere la lege, chiar cînd îşi ies din răbdări. Răcnesc, se zburlesc, trîntesc la pămînt un raft cu marfă şi părăduiesc un antal de rachiu; s-au răcorit şi se întorc cuminte la treburi şi la supunere. Vîntul cu spic de ninsoare s-a ogoit o clipă. Prin volbura norilor mijeşte un ostrov de senin, neasemuit de albastru, un albastru siniliu, de noapte. Cîinele cel şchiop s-a ridicat de la hambare, s-a strămutat lîngă grajd, a găsit culcuş şi se pregăteşte de somn, lingîn- du-şi blana flendurită. Ca ieri seară, ca acum o săptămînă, ca întotdeauna. Toate au fost numai în­chipuiri. Cu inima la loc, bătrînul Hună îşi poartă ochiul lăcrimos de la fereastră, la lucrurile lui calice, deo­sebite de-ale casei, din încăperea de văduv bătrîn. Pat de tablă cu poleiala înnegrită de treizeci de ani, cuverturi de lînă împletite de răposata, dulapul de brad boit galben, oglinda cu sticla verzuie, învălurată, mîncată de pecingini; rămăşiţele din viaţa de hangiu nepricopsit, cînd ţinea el orînda lui David Liftac. Lucrurile uzate, tocite, lustruite de mîini şi de ani, îi risipesc şi ele temerile închipuite. Îl întorc la vre­mea cînd trăia în mijlocul satului, în ameninţări şi duşmănii fără îndoială, dar de alt soi, cu mai puţină primejdie. Au mai fost ele începuturi de zavistie în Prigoreni, cînd era numai un orîndar calic, tot din pricina lui Iuju. Le-a potolit Iardache Cumpătă şi soaţa lui mai tînără pe atunci, coana Smărăndiţa. A poruncit. Scurt! Şi scurt a fost!... Oamenii s-au întors la ve­trele lor, cu nasurile în pămînt. Adevărat mai e, că şi pe dînşii, tot coana Smărăndiţa, a poruncit să-i încarce într-o singură noapte în căruţele curţii şi i-a trimis să se oploşească aiurea. Scurt!... O femeie aşa de amarnică ar înfrunta şi acuma răzmeriţa din trei sate. Numai să glăsuiască şi nimeni nu mai vîş­cîie! Hună, bătrtnul, a oftat. Jumătatea de obraz cu ochiul lăcrimos s-a boţit într-o cumplită suferinţă. Toate înfricoşările lui nu-s numai închipuiri. Închi­puire a fost numai nădejdea că răfuielile acestea pogorîte dinspre Botoşanii Fişereştilor şi Costinerilor şi Iusterilor, s-ar putea printr-o minune să-i cruţe. N‑a spus el într-una lui Iuju, că nu-i de dînşii să se‑ntindă la cîştigul cel lacom şi cu ameninţare al arendăşiei de moşii? Nu i-a spus că nu-i de dînşii să se măsoare cu Fişereştii şi Costinerii şi Iusterii, care s-au pus să ia în arendă jumătate din ţara Moldo­vei?... Aceia au la spate capital şi bănci, au credit şi mai ales au la spate atotputernicii stăpînirii, avo­caţi, prefecţi, deputaţi, dacă nu chiar miniştri. Şi tot nu-i scapă de pîrjol, cînd suflă vîntul răzmeriţe­lor, cum vin ştirile din sus, dinspre Botoşani şi Dorohoi. Darmite dînşii, nişte prăpădiţi care abia s-au ri­dicat din dosul tejghelei de la orînda rămasă pe seama lui David Lifţac!... Mai bine s-ar simţi el acolo, la tej­ghea. Ar schimba locul cu David. Ar desfunda o ba- lercă şi-ar cinsti fără cridă, gospodarii care mulţi au crescut sub ochii lui, îi ştie de cînd erau ţînci şi la mulţi a închis el ochii cînd înhăţau fără ban, un covrig, cum i-a adus lui aminte Petrache Dumba, astă-toamnă, într-o sară ploioasă, cînd i-a venit ştire că a născut Ghizela la Viena... Acuma pruncul se aude scîncind în odaia lui: un mieunat subţire şi slab, ca de mîţ. Cum i-a mai rînjit atunci Petrache Dumba, încă din acea seară, de pe cînd se vesteau nopţile ce aveau să vină! „Se cheamă că i-a mai crescut seminţia lui domnu Leiba şi că giupîneasa Ghizăla o mai slobozit o gură pe care s-o hrănim noi cu mînele noastre!... Auziţi şi nu vă bucuraţi, măi oameni buni?”... Spunea, rînjind, şi răsucea mîinile mari, păroase, cu palmele bătătorite, încleştînd degetele ca şi cum ar fi cuprins să strîngă un gît subţire de prunc, un gît subţire şi becisnic, ca un lujer. Fostul dughengiu din Prigorenii de acum douăzeci de ani şi-a auzit dinţii clănţănind în tăcerea pustie a încăperii, de unde înaintează întunericul din toate ungherele către el. Cu amîndouă mîinile sprijinite în pervazul ferestrei ca pe-o margine de groapă neagră, cercetează noap­tea de afară care s-a lăsat acuma deplin. Beznă ne- pătrunsă, groasă, de smoală. Numai la stînga, peste dealuri, mijeşte o geană de lumină. O geană de foc, acolo, la Comana, la Mendel Zinger. Şi alta, mai de­părtară abia pîlpîind, poate numai o părere, la Cîrligi, la boierul Stroja. Pe urmă, alături, la Prisaca, moşia coanei Artemiza Conta, văduva senatorului. Şi încă una, la dreapta, poate tot numai părere, la Buieşti, la Dudel Feibiş. Abia după acele focuri ori numai păreri, îşi dă seamă cum de jur împrejur, sînt numai moşii, conacuri şi acarete la care jinduiesc flămînzii din bordeiele satelor, fie că în acele conacuri se lăfă­iesc proprietarii, fie arendaşi ca Iuju şi ajutorul său Marcus. Cum putea să sfîrşească aceasta cu bine? Pentru unii au să plătească toţi. Vinovaţi, nevinovaţi, de-a valma. Şi la o adică, care cîţi s-ar spune că-s mai puţin vinovaţi? N-a prins a isprăvi gîndul şi s-a sucit locului, cu picioarele moi, tăiate de la genunchi. Dincolo, o mînă pipăia uşa, pipăia clampa. — Care-i acolo?... a întrebat şi s-a rezernat îm­pleticit de marginea patului, spăimîntat de răsunetul glasului care a umplut încăperea, casa, noaptea. A răspuns însă din săîiţă, îngăimare tremurată de copil: — Eu, Grossvater![1]... — Tu eşti, Moţi? a răsuflat bătrînul Hună cu uşurare. Intrînd şi înaintînd bîjbîit prin întuneric, Moţi repetă: — Eu, Grossvater... Eu sînt...   Cînd a fost aproape, s-a acăţat cu cîrceii degetelor de pantalonii lui Grossvater, dîrdîind în tremur şi văietîndu-se scîncit: — Grossvater, mă tem!... Unde-i tata, Grossva­ter?... De ce ne lasă aicea? Eu mă tem... — De ce să te temi, Moţi?... N-ai de ce să te temi!... îl îmbărbăta bătrînul fără nici o convingere, netezindu-i creştetul prin întuneric cu latul palmei. — O fost Dochiţa pe la noi, pe jos, Grossvater... — Şi ce-i dac-o fost Dochiţa?... Dochiţa i-o fată de ispravă... — O fost ş-o vorbit cu Lisaveta... Şi se uita aşa de urît, cu aşa nişte ochi la Sidorel din leagăn şi la noi toţi, că Lisaveta se temea şi dînsa ş-o zis că nu-i teafără... Se uita Dochiţa cu aşa nişte ochi ş-o zîs... şi-o zis... şi-o zis că... Cuvintele se înecau în gîtlejul lui Moţi, iar degetele se încleştau mai amarnic prin întuneric, de genun­chii lui Grossvater care clempăneau din încheieturi. — Ei, ce-o zis, Moţi?... Ce-o putut ie ca să zică?... stărui bătrînul, ştergîndu-şi broboanele reci de pe frunte. — O zis c-are să vină ea cu tot satu şi c-are să ne sucească aşa gîtul ca la nişte pui de găină, ca să stîrpească pe toţi copiii lui tata! Cum, să stîrpească? Ce-nseamnă să stîrpească?... Ş-o zis c-are să su­cească ea gîtul şi la un frate de-a nostru, pe care-l poartă ea în pîntec... Eu mă tem!... Eu nu ştiu ce anume a vrut ea pentru ca să spună şi de ce se uita aşa cu nişte ochi, la Sidorel ... Grossvater, hai să fu­gim, Grossvater!... Eu mă tem... Hună, bătrînul, a vrut să spună ceva. Dar în aceeaşi clipă, cîinele de afară, din noapte, din beznă, cîinele cel şchiop, a început să urle atît de îndelung şi lugubru, în noapte şi-n beznă, încît el s-a lăsat să cadă pe marginea patului cu picioarele moi de la genunchi şi în loc de glas, a scos din gîtlej un geamăt slab, ca mieunatul de mîţ, ca scîncetul pruncului de adineaori.   2   La orînda lui David Liftac, de la amiază uşa e dată în lături. Intră cine pofteşte. Iese cine vrea. S-a vînturat şi se vîntură jumătate de sat. După tejghea, sub cununa de covrigi uscaţi, David Liftac, cu ochii roşii şi genele spuzite de nesomn, se căzneşte să-şi urmeze negustoria şi să răspundă la întrebări în chipul cel mai firesc, fără să-şi dea pe faţă îngrijorările cîte-i strîng lui inima în căngi de fier. Nu mai înscrie pe uşa dulapului jumătăţile şi kilo­gramele cu cridă, nici cu ciotul de creionaş în con­dici. Se preface a rîde ca de-o foarte nimerită glumă, cînd Chirilă Chitic, omul cel mai nevolnic şi mai umil din sat, acum ameţit de basamac, intră alături de dînsul după tejghea, îl dă la o parte şi imitîndu-i glasul, îi preia locul de orîndar, îrnbiind muşteriii la alişveriş pe veresie: — Bade Petrache, ce-ai mai poftit, mă rog?... Am dat cep la o balercă de Cotnar, calitate extra, care n‑o mai băut neam de neamul dumitale... Bade Istrate, poate vrei o kilă di măsline? Cele mai prima- ntîia măsline de la Galaţi... Azi nu mai vindem cu sfertul, vindem cu kila!... Şi nu pe găini, nici pe ouă... Pe veresie!... Culiţă, ia fă-te-ncoace, să-ţi deie agiutoru lui giupînu David un pumn di acadele de celea verzi, pe gratis!... Azi îi pe gratis. Desfacere de spartul iarmarocului!... Mătuşă Safta, ai vinit după pîne?... Iaca pîne!... Nu una. Două!... Poftim! Extra!... Pîne albă, ca la curte, la domnu Iuju!... David Liftac se preface a rîde, scărmănîndu-şi barba încîlcită şi trăgînd cu ochii cînd spre încăperea de la spate, unde după uşa cu geam şi cu perdea roşie de cit îşi ştie soaţa şi pruncii cu auzul ascuţit la tot ce se petrece în cîrciumă; cînd cu ochii la oamenii care intră şi ies, schimbă între dînşii vorbe şi semne de înţelegere, trec fără să mai întrebe în odaia din fund   ca să-şi urmeze plănuirile în taină. Ochii au stă­ruit îndeosebi la chipurile posomorîte şi hotărîte, ale lui Petrache Dumba şi Istrate Creţu, care sînt mai scumpi la şagă decît Chirilă Chitic. Fac cu schimbul. Se duc, se-ntorc. Nu se arată a împărtăşi pornirea pe ieftin dever a acestui Chirilă Chitic. Au gînduri mai întunecoase şi mai ameninţătoare. O dată, Petrache Dumba s-a şi încruntat, apropiin- du-se de tejghea: — Isprăveşte odată, Chirilă!... — Dară ce fac rău, Petrache?... — Faci pe măscăriciul de la panaramă!... Aicea nu-i iarmarocul jubilar de astă-vară, la Căliman. Şi nu-i ceasul a rîde, nici a ne ameţi cu băutura... Avem treburi mai puţin hître de isprăvit... — Taman pentru asta!... Mai prindem coraj, bade Petrache!... — Cu basamacul lui domnu David, curaj?... De asta ai tu nevoie?... Ian fă-te-ncoa şi mai lasă-l pe jupîn David să-şi vadă de negustoria lui, că mult n‑are să-l mai ţină negustoria sa în Prigorenii noş­tri!... O zi, două, şi gata!... Spunînd, a întins mîna lată şi pietroasă, de pălmaş, peste tejghea, l-a cuprins pe Chirilă Chitic de-o aripă şi l-a scos afară, primprejur, trimiţîndu-l la masa unde cisluiau alţi gospodari. David Liftac a rămas cu ochii roşii de spuza nesomnului holbaţi la mîna cu vine groase şi cu încheieturi noduroase ca rădă­cinile de corn. Pe urmă, ochii au trecut la celelalte mîini, ale tuturor, cu pumnii mari şi tari, cu pielea crăpată, bătătorită, învineţită de frig. Tot satul i s-a părut în acea clipă că-i alcătuit nu­mai din mîini, sute de asemenea cumplite mîini, care-şi încleaştă pumnii ciocane. Petrache Dumba i-a surprins dîra privirii. Mai de mirare e că i-a citit şi-n taina ascunsă a gîndului. Căci fără mijire de zîmbet, cu cotul spriji­nit în tejghea, a vorbit uitîndu-se şi el la mîna pe care o răsucea, o trosnea din încheieturi, o deschidea şi o închidea sub barba lui David Liftac: — Acum o vezi dumneata întîia dată, mîna asta, de te miară ea aşa de grozav, domnule David? Hai? — Eu?... tresări clempănind din dinţi David Liftac şi trăgîndu-se un pas îndărăt. — D-apoi eu, domnule David?... Te miară ea gro­zav c-o fost bună la tăte, la plug, şi la sapă, şi la cazma, şi la cele robii a lui giupînu Iuju, fără să-şi cunoască dînsa a mai avea şi alte puteri? Cam asta te miară! Nu?... Iacă, le-or mai venit rîadu mînelor aistora să mai facă şi altă treabă, cu mai răpede spor!... Nu-ntrebi, care? — Da de ce să-ntreb?... Nu-mi trebuie mie să-n- treb... — Ţi-oi răspunde atuncea şi fără-ntrebare... Ca să‑ţi facă vînt dumitale şi nevestii şi pruncilor dumi- tale dincolo de hotaru Prigorenilor!... Aiastă treabă cu spor, mă tem că s-au deşteptat mînele noastre, s-o facă!... Boier, arendaş, crîşmar, vînt la toţi! Care-se!... — Dacă ziceţi că trebuie să plec, plec, bade Pe­trache. — Ho! Mai domol, tot domol!... Că nu-i încă vre­mea, domnule David! Mai zăboveşte să-ţi găsim tovarăşii de drept, pe domnu Sidor şi pe domnu Mar- cus... Cu dînşii socoieala-i mai încurcată... Suflarea lui David Liftac i-a îngheţat în barbă. Petrache Dumba s-a sucit pe tălpile opincilor şi-a mers în odaia din fund, unde cu Sofronie Leahu, cu Istrate Creţu şi cu alţi gospodari care-şi fac cu rîndul la schimb, urmează plănuirile lor. — Măi Culiţă? întreabă. Tot nu ne-aduci tu nici o veste de la feciorul părintelui? — Tot, bade Petrache... îl aşteaptă şi părintele din ceas în ceas. — Mergi atunci la faţa locului şi aşteaptă!... Cum s-arată, într-un suflet să vii... Culiţă, argăţelul părintelui Eftimie şi fratele mezin al lui Simion Vatavul de la Zapodia şi al lui Ion,   ajutorul de grădinar al boierului Damian Cumpătă de la Dărmăneşti, tropăi în botforii de iuft, sub turca grozavă, luînd-o la goană spre datoria sa de şta­fetă. Ceilalţi au rămas să tăinuiască. Unii în cojoace mai înstărite; alţii zgribuliţi în sumane pirpirii, rufoase şi roase pînă la urzeală, roş­cate şi cîrpite cu peteci. Deosebire nu se mai află între dînşii. I-a unit acelaşi neastîmpăr, care coboară din ţara Moldovei de sus, a Botoşanilor şi Dorohoiu- lui. Au ochii sticloşi, vorba gîfîită, un tremur în tru­puri de nerăbdare ca harmasarii struniţi în zabală. Petrache Dumba-i struneşte. El îşi păstrează firea şi hotărăşte aşteptare, pînă ce vine Gheorghieş, feciorul părintelui Eftimie, stu­dentul de la Ieşi, care s-a zbătut şi astă-vară, şi astă- toamnă pentru dînşii, să capete în obşte Cotul Hăbă- şeascăi de la Epitropia Sfîntului Spiridon şi să-i scape de robia jupînului Iuju, de condicile jupînului Marcus. — Şi dacă nu vine, bădiţă Petrache? întreabă Istrate Creţu, întinzînd degetele ciolănoase spre clon­dirul de pe masă. Dacă ne lasă la puterile şi price­perea noastră? Petrache Dumba a apucat clondirul şi l-a ferit la o parte. — Mai întii, lasă tu garafa în pace, c-avem nevoie de minte limpede!... A veni vremea să ciocnim pa­harele la cumătrie, nu înainte! — Bine! Facă-se voia ta! mîrîi cam în silă Istrate Creţu, uitîndu-se cu tînjire la sticla depărtată de el. Dară de răspuns, tot nu ne-ai dat răspuns... Dacă nu vine? — Nu se poate să nu vină!... Nu ne-o trimăs răs­puns să-l aşteptăm şi să lucrăm cu chibzuială?... N-ai auzi ce-au spus dînşii, ştiudenţii, acolo, la adu­narea lor din tîrgul Ieşilor?... Să nu uite că au o datorie!... or spus. Să nu uite că mai toţi cei de acolo, de la carte şi de la învăţătură, sînt feciorii ori nepoţii celor ce se ridică în sate pentru pămîntu şi dreptatea lor!... — Vorbe! făcu Istrate Creţu. — Frumoase vorbe, dară numai vorbe! încuviinţă şi Sofronie Leahu, trăgîndu-şi pe frunte căciula as­cuţită şi năpîrlită, de pălmaş calic. Vorbe!... Fapta n‑aşteaptă, Petrache!... — Asta aşa-i!... adăogiră glas şi alţi gospodari din jurul mesei, foşnindu-se în sumanele hrentuite. — Şi adică, anume ce-aţi vrea voi a face? întrebă Petrache Dumba, silindu-se să-şi păstreze toată stă- pînirea şi trecînd cu ochii arzători de la unul la al­tul. Ce fel de faptă, anume? — Să mergem la hambare, Petrache!... vorbi So­fronie Leahu. Să mergem la hambare şi să ne îm­părtăşim din pînea noastră, muncită cu palmele noa­stre. Nu-ţi aduci aminte astă-toamnă, pe la început, cînd încărcăm noi grîul lui giupînu Sidor?... Ţi-am spus eu atunci, cum m-o pălit pe mine o miroaznă de pîne caldă, de m-o apucat ameţeala, cînd giupî- neasa Malca a lui giupîn Marcus, scotea franzoale de celea împletite de la cuptior, albe, cumu-i caşul!... Pentru noi, pastramă de vacă moartă şi mămăligă de malai aprins... Apoi ne-a mai venit rîndul să ne‑nfruptăm şi noi de pîne albă. Că de asta s-apro- pie Revoluţia din sus!... Nu, mă oameni buni? — Fără de cît, că aşa-i! au întărit cu neastîmpăr ascultătorii, jinduind cu ochii la clondirul de sub mîna lui Petrache Dumba. Dacă trece Revoluţia pe lîngă noi şi dacă ne lasă-n urmă? Se cheamă că ce-i în mînă, nu-i minciună!... Spune şi tu, Istrate, ca unul care eşti mai proaspăt venit de la meliţie şi ai văzut mai multe. Istrate Creţu s-a lepădat de răspuns: — Să-l lăsăm deocamdată pe badea Petrache a spune şi a hotărî. — Deocamdată? — Vezi bine că deocamdată! Pînă mîni. Ca să nu zici că ne-am pripit şi c-am scrîntit-o. Pe urmă, de mîni încolo, om avea şi noi cuvînt... Pînă mîni, care‑i porunca, înalt comandir Petrache? Istrate Creţu rînjea răutăcios, simţind că părerile cele mai multe sînt de partea sa. Fără turburare, Petrache Dumba l-a privit dintr-o coastă şi s-a silit a da glasului o blîndeţe de îm­păciuire: — Hai, Istrate!... întinde paharul să-ţi torn din clondir şi să-ţi potoleşti arşiţa. Pe urmă, mai ascul- tă-mă şi pe mine, că-s mai bătrîn şi mai pătimit... Toţi s-au grăbit cu paharele. Le-au deşertat strop- şindu-se şi tuşind, fiindcă rachiul era tare, marfă de frunte din orînda lui David Liftac; şi-au şters mustăţile şi buzele care cu dosul palmei, care cu mîneca sumanului; apoi au dat ascultare, lungind gîturile. — Se cheamă că oameni călări, de trimăs am tri- măs noi la gară să oprească descărcatul şi încăr­catul grîului! A început Petrache Dumba. Asta-i una... A doua-i, că nu de grîul pe care-l cară giupînu Marcus la gară, să-l mîne spre Brăila, avem noi a purta grija cea mare. De Cotu Hăbăşeascăi îi vorba. De pămînt... Asta ne doare. Pămîntu!... Cotu Hăbă­şeascăi, pe care ni l-o smuls de la gură giupînu Sidor cu tertipurile lui... Şi pe urmă, de ce n-ar fi vorba chiar de Prigorenii noştri, de-aicea?... Pentru asta vine Revoluţia din ţara Moldovei de sus, către noi, şi pentru asta s-or ridica satele... Să-şi ceară dreptu la pămînt, nu ca să spargă şi să prade cîteva hambare. Să intrăm cu plugu în pămîntu nostru, acuma, în primăvară!... Sofronie Leahu îşi împinse pe ceafă căciula ţugu­iată, roşcată şi jerpelită, minunîndu-se cu neîncre­dere: — Şi asta ar fi una. Numai că n-o prea văd eu!... — Ài s-o vezi, vericule!... Un bob zăbavă. Ai s-o vezi, dacă ne-om învrednici s-o facem cu chibzuială! întări apăsat Petrache Dumba, petrecîndu-şi ochii la toţi, pe rînd. — Adică are să ne deie giupînu Sidor, Cotu Hăbă- şeascăi, aşa, de dragul nostru ş-a Revoluţiei? întrebă rîzind strepezit Istrate Creţu. Are să-şi frece mînile: „Nu ştiu, n-am văzut! Eu n-am nimica împo­trivă... Luaţi-l şi stăpîniţi! şi munciţi-l sănătoşii?...” Asta crezi dumneata c-are s-o facă, bade Petrache? — Are s-o facă, dacă va vedea el că n-are încotro! — Pînă una-alta nu s-arată aicea de fată, să-l vedem noi la chip... S-o aminstuit, la Ieşii lui, unde cloceşte el ceva. Unde-i, ca să ne-o spună?... — Are să fie! Azi-mîne, avem să-l vedem înapoi... — Adus de baba Safta, cu descîntece şi cu ul­cica? mîrîi Istrate Creţu. Petrache Dumba îl măsură cu o dungă adînc şăn- ţuită între sprîncene. Simţea că oamenii înclină spre nerăbdarea şi rîn- jirea burlacului, fără răspundere de casă şi fără grija atîtor guri de hrănit, care apăsau asupra lui. Biruindu-şi deci răspunsul mai hărţăgos ce-i mînca limba, vorbi arar; — Măi, Istrate, frate Istrate!... Te ştiu om diştept. O iei tu cîteodată razna, că asta-i a tinereţii, dară te ştiu om diştept... Ian s-aprindem lampa, că ne-a prins noaptea!... S-aprindem lampa şi să ne vedem la ochi, ca să-mi răspunzi tu pe urmă mie uitîndu-te colea, în ochi, dacă e vorha de descîntece şi de făcut cu ulcica... A frecat un chibrit, a aprins lampa şi s-a aşezat la locul său, petrecîndu-şi încă o dată privirea la tovarăşii de masă, rînduiţi pe băncile de lemn şi la umbrele lor negre, deşirate pe pereţi. Din cealaltă încăpere, mare, a orîndei, se auzeau glasuri şi ciocnete de pahare, rîsul lui Chirilă Chitic, care se întrecuse cu cinstirile şi îşi aflase buni prie­teni din aceeaşi tagmă, să-i ţină de urît. Petrache Dumba s-a încruntat; dar şi-a stàpinit o oţărala. Prin cuget i-a pîlpîit ca umbrele de pe perete, amintirea unei nopţi de astă-toamnă, în toiul ploi­lor,   cînd tot aşa se găseau dînşii aici, aşteptînd tot aşa să le-aducă răvaş, Culită, argăţelul părintelui Eftimie. Obliciseră dînşii că ar putea înjgheba obşte, să pună mîna pe Cotul Hăbăşeascăi: două sute de fălci ară­tură, optzeci fîneaţă, treizeci imaş. Răvaşul a venit. Toate erau aşezate pe roate. Şi ceva s-a scrîntit... Poate că s-a întrecut el atunci cu băutura şi a spus mai multe şi cu mai tare glas decît se cuvenea. Poate că s-a nimerit printre dînşii unul mai slab de fire, alde Chirilă Chitic, care a mers să-i vîndă lui jupînu Sidor pentru o mierţă de malai şi o carboavă de argint. Asta n-a răsuflat nici acuma. Destul că jupînu Iuju a prins de veste şi a dat fuga să le-o ia înainte... Tot aşa, ca în astă-seară îşi făceau dînşii mari plănuiri, în mare taină şi cu mare neastîmpăr, cînd a venit de afară acest Istrate Creţu, cu cinci urme roşii de degete pe obraz, palma Dochiţei, cum le-a fost dat s‑o cunoască mai apoi din spusele unora şi altora. Datoria lor, a lui îndeosebi, e să lucreze acum cu mai multă luare-aminte. Şi să-i găsească vremea strînşi cot la cot. Întorcîndu-se aşadar spre Istrate Creţu, a grăit cumpănindu-şi judecăţile, să-l aducă la gîndul său pe cale ocolită: — Ian să-mi spui tu una, măi Istrate, vericule!... Acuma, că ne vedem la ochi... Să-mi spui, ce face el, vînătorul, cînd vrea să pună gabja pe-o hulpe, pe care-o ştie el cu pui sugaci? — Pîndeşte pe-aproape de vizuina puilor, Pîndeşte, aşteaptă şi-o dibuie să-i cadă-n palmă. — Asta vroiam eu s-o aud de la tine! Acuma ai înţeles? — Am înţeles şi nu prea... — Ai să înţelegi mai bine! Ş-or să-nţăleagă şi toţi oamenii iştia... Unde-s puii lui giupînu Sidor şi a giupînesei Ghizăla? — La curte... Unde să fie?   — Şi unde-s puii lui giupînu Marcus şi ai giupî- nesei Malca? — Tot la curte... — Acuma aţi înţeles? — Am început a pricepe... prinseră toţi a se mişca; rîzînd şi clătinînd din cap a încuviinţare. Nu-i proastă socoteala!... Petrache Dumba nu mai privi la nimeni. Îşi privea mîinile mari şi noduroase, aşternute pe masă, strîn- gînd şi descleştînd pumnii. Vorbi, cu ochii la ele: — Mă bucură că aţi început a pricepe. Asta-i toată socoteala!... Cît o hi el de păcătos giupînu Iuju şi cît de păcătos giupînu Marcus, n-are să-i rabde inima să nu se-ntoarcă la plodurile lor. Mai ales pe asemenea vreme de primejdie pentru dînşii... Asta-i lege omenească, fie că-i vorba de creştini ori de-ne­creştini. Aicea nu-i treabă de creştinie ori de necreş- tinie... Parcă legea la care se închină giupînu Sidor ne-a strîns pe noi aice? Faptele şi năravul lui!... Şi parcă de ne cădea pe cap un creştin bisericos ne­voie mare în locul lui giupînu Sidor, nu ne aflam noi tot aicea acuma?... Nu ne omora el cu dragostea şi cu mila, măi Istrate?... Cunoaştem, că sîntem pă­ţiţi... Ca să mă întorc la alde giupînu Sidor şi giu­pînu Marcus, fiindcă de dînşii e vorba. Precum ţi-am spus şi datu-ţi-ai şi tu seama, tot în minele aieste, ale noastre, or să cadă... Vin singuri la capcană... Iară cînd i-om avea noi în mînă, i-om socoti! Să mai vină şi rîndu nostru a le face socoteală, nu numai dînşii să ne socotească în condicile lor măsluite... — Adică, ce fel de socoteală? ţinu să afle nu- maidecît Sofronie Leahu, sucindu-şi obrazul chinuit în lumina gălbie a lămpii. — Socoteală scurtă! Le aşternem hîrtiile sub ochi, să iscălească. Vă lepădaţi d-e Cotu Hăbăşeascăi? Bine!... Vă lepădaţi de Prigorenii pe care l-am mun­cit neam de neamul nostru, cu braţele noastre?... Şi mai bine!... Iscăliţi şi mergeţi sănătoşi... Luaţi-l şi pe   giupînu David cu nevasta lui şi cu pruncii lui şi duceţi-vă în lume, unde v-or îndrepta ochii... Nu?... Nu vreţi să iscăliţi?... — Ei? glăsuiră toţi cu fierbinte îngrijorare. Şi dacă nu vor?... — Dacă nu vor, om lăsa şi noi mînele aieste ale noastre, să-şi mai facă şi altă datorie!... Să mai apuce furca şi coasa şi sapa de coadă, şi-ntr-altfel!... Atun­cea, da!... Pînă atuncea, să mai pornim la schimbul nostru şi să facem de strajă, ca să nu scă­păm puii de hulpe din vizuina lor, că dacă i-am scă­pat, n-am isprăvit nimica, nici de data asta!...   Au plecat, să se împrăştie cu toţii, trecînd prin încăperea cea mare a orîndei. De sub gazorniţă şi de sub şiragul de covrigi us­caţi, David Liftac, cu scurteica între umeri, i-a urmă­rit în tăcere, necutezînd să întrebe, clipind mărunt din genele roşii şi spuzite de nesomn. — Ce-i cu dumneata, mătuşă Zamfiro? se minună Petrache Dumba. Ce-ai păţit de-ai ieşit din. bîrlog, că nu te-a mai văzul nimeni de doi ani prin sat?... Zamfira Urzicuţă, o băbuşcă pitică, zbîrcită şi vădană, care într-adevăr de doi ani nu mai călcase afară din coşmaga ei de la marginea satului, sub un dîmb, a răspuns în dinţii fonfi, cu glas subţire ca o aţă: — Iaca am ieşit şi eu, Petrache, să văd cum vine Rivoluţia... Nu mai vine, maică? — Vine, mătuşă! Vine... — Apoi să vină mai răpede, maică! Că nu mai poci aştepta... — Da ce-aştepţi dumneata de la Revoluţie, mă­tuşă Zamfiră, de nu mai ai răbdare? Băbuşca i-a făcut semn să se aplece, ca să-i spună la ureche. Şi i-a şoptit, tipărindu-şi broboada nea­gră, pe capul mic cît un pumn: — Ce s-aştept, maică?... Numai ţie ţi-o spun, Pe­trache, fiindc-aud că ai hi avînd cuvînt la dînsa...   Să‑mi deie altă vacă, în locu văcuşoarei mele de-o pierit acuma doi ani, cînd au fugărit-o haidamacii lui giupînu Iuju la suhat şi-or ţinut-o nemîncată şi ne­băută trei zile la curte, că n-am avut cu ce plăti gloaba... Să-mi deie altă văcuşoară, Petrache maică!... Că-s femeie bătrînă şi eu numai cu lapte mă ţineam şi de doi ani numai buruieni mănînc... Asta s-o faci tu pentru mine, Petrache maică, dacă Rivolutia despre care tot zice lumea că vine, poartă ea steagul dreptăţii în mînă... O vacă porumbă să-mi deie, cum o fost Porumbaca me, săraca de dînsa!... Da să nu mă uiţi, Petrache maică!... — Bine, mătuşă Zamfiro! încuviinţă îndoielnic Petrache Dumba, oftînd din baierele inimii, fiindcă afla că răbojul Revoluţiei lor se încărca cu o sume­denie de alte încîlcite şi nedezlegate răfuieli. Fii fără grijă, mătuşă Zamfiră! Cum agiunge Revoluţia ai­cea, pun cuvînt şi s-a făcut treaba. — Să trăieşti, Petrache! Da nu uita... — Nu uit. În prag, în noapte, Petrache Dumba şi-a împins căciula să-şi dezvelească fruntea şi s-o răcorească în văzduhul umed. De la spate, a răsărit Chirilă Chitic, clătinîndu-se cu o litră pe jumătate deşartă în mînă. S-a clătinat, s‑a proptit, a purtat ochii tulburi spre zări şi a dat strigăt adînc, zvîrlind cît colo sticla care s-a spart în ţăndări: — Uliuliuu!... Măi fraţilor!... Ieşiţi şi vedeţi, măi fraţilor, măi!... Ieşiţi şi vedeţi c-o răsărit şi soarele nostru, măi!... Nu unu, măi!... Patru sori, ne-or ră­sărit, fraţilor!... Oamenii au dat năvală, îmbulzindu-se din prag şi cercetînd cu ochii focurile învîlvorate, departe, peste culmi. Se împingeau şi cercau să lămurească locu­rile: — Acolo-i, la Comana, la Mendăl Zinger! Din­colo, la Cîrligi, la Mitache Stroja! Şi dincolo, la Prisaca văduvei lui Canta... Iară noi stăm!... Arde şi   la Buieşti, măi oamenii buni, la Dudel Feibiş... Iară noi stăm!... Cel de dincolo, de departe, unde s-ă fie, bre Sofronie?... — La Podoleni, la cealaltă moşie a lui Stroja, unde să fie?... Arde, c-o început răfuiala noastră!... Şi noi stăm!... Petrache Dumba s-a depărtat spre locul său de strajă, cu măselele încleştate şi cu viermele îndoielii rozîndu-i în inimă, cum roade cariul în grindă. „Şi noi stăm!... Iară noi stăm!...” Cuvintele îi sunau ca tot atîtea mustrări îndreptate prea îndelungelor sale chib­zuieli şi aşteptări.     [1] Bunicule!