Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

Baltagul – tema si viziunea despre lume             Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai recunoscuti scriitori romani ai secolului trecut, opera sa vasta cuprinzand romane cu diverse tematici: istorica (“Fratii Jderi”, “Neamul Soimarestilor”), mitica (“Creanga de aur”) sau scrieri despre natura (“Tara de dincolo de negura”).          Publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o capodopera a literaturii romane, fiind un roman traditional ce recompune imaginea unei societati arhaice, pastratoare a traditiilor si credintelor aproape milenare ale poporului roman, ale carei legi nescrise sunt puse in lumina prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.           De altfel, de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact generozitatea acestuia in diversitatea interpretarilor; “Baltagul” poate beneficia de o lectura de tip mitic, de o lectura de tip realist sau de o lectura de tipul romanelor politiste.           Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.           Titlul romanului este simbolic, intrucat baltagul reprezinta in economia romanului atat arma uciderii lui Nechifor Lipan, cat si arma razbunarii acestuia. Baltagul poate fi catalogat si ca insemn al barbatiei, a maturizarii lui Gheorghita, insa poate fi si un motiv ornamental, asa cum este in Palatul din Knossos, pus in relatie cu labirintul mitic (drumul parcurs de Vitoria Lipan in cautarea sotului ei poate fi asimilat parcurgerii unui labirint).            Tema romanului este centrata pe civilizatia arhaica, bazata pe validitatea traditiilor si a credintelor populare care au un rol semnificativ in orientarea vietii locuitorilor lumii respective. Totusi, criticul Nicolae Manolescu considera ca romanul ne propune nu o lume arhaica, ci o societatea de contact, aflata la interferenta arhaicului cu modernul. Vitoria calatoreste printr-o lume in care progresul tehnic se face simtit (telegraful, trenul), ocupatia de pastor a lui Nechifor este dublata de cea de negustor. Insa, lumea moderna apare in roman ca element de contrast, validata fiind doar lumea arhaica.             Structural, romanul poate fi impartit in trei parti: primele sapte capitole reprezinta pregatirile Vitoriei in vederea calatoriei, urmatoarele sase capitole reprezinta calatoria intreprinsa in cautarea trupului lui Nechifor Lipan, iar ultimele trei capitole prezinta descoperirea si pedepsirea vinovatilor.             Din punct de vedere compozitional, in incipitul romanului, Vitoria isi aminteste de o legenda pe care Nechifor obisnuia sa o spuna la nunti si cumetrii, care pare a fi derivata din legenda biblica a Turnului Babel, avand ca tema aparitia popoarelor. Criticul Nicolae Manolescu considera ca legenda indeplineste rolul unei “puneri in abis”, in masura in care fictiunea este ilustrata printr-o alta fictiune. Acest procedeu este menit “sa imprumute” fictiunii sadoveniene ceva din semnificatiile textelor Genezei, unde apare relatata legenda Turnului Babel.           Adesea, Sadoveanu valorifica modelele romanesti anterioare momentului Balzac. Daca in “Hanu Ancutei”, modelul era cel renascentist, al povestirii in rama, “Baltagul” are ca model romanul politist. Astfel, la originea romanului politist se afla o serie de nuvele scrise de Edgar Allan Poe (“Crimele din Rue Morgue”). Romanul politist se deschide cu sfarsitul istoriei si se incheie cu inceputul acesteia. Actiunea romanului se desfosoara pe doua planuri temporale: in planul prezentului, Vitoria reconstituie evenimentele consumate anterior plecarii ei in calatorie.            De asemenea, romanul poate beneficia si de o lectura mitica, criticul literar Alexandru Paleologu considerand opera lui Sadoveanu “o anti-Miorita”. Morala propusa de “Miorita” este cea neotestamentara, in timp ce morala sadoveniana este cea a legii talionului: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”. Tot Alexandru Paleologu sustine ca romanului lui Sadoveanu ii poate fi aplicat mitul egiptean al complotului impotriva lui Osiris. Calatoria Vitoriei poate fi asimilata calatoriei lui Isis in cautarea sotului ei, iar Gheorghita poate fi analizat in analogie cu Horus, rezultat in urma recuperarii a treisprezece din cele paisprezece parti ale corpului lui Osiris.            Timpul actiunii se poate doar aproxima, in text facandu-se referire la introducerea calendarului nou (1924), dar si la calatoria cu trenul si la utilizarea telegrafului, asadar, undeva la inceputul secolului al XXlea. In cazul planului temporal al prezentului, actiunea este cuprinsa intre doua repere cu semnificatie religioasa importanta: de la Sfantul Andrei (30 noiembrie), pana la postul Pastelui din anul urmator. Spatiul actiunii se dezvolta pe parcursul calatoriei Vitoriei, de la Magura Tarcaului la Tinutul Dornelor, de la Tinutul Dornelor la Suha, si de la Suha la Sabasa. Celelalte toponime apartin geografiei reale: Piatra Neamt, Borca, Bicaz, Calugareni, Brosteni, Suha.            Evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care nu se implica afectiv in desfasurarea evenimentelor, naratiunea facundu-se la persoana a III-a.           Observand ca Nechifor Lipan nu se mai intoarce acasa, Vitoria Lipan are premonitii si observa diverse semne conform carora sotul ei a patit ceva rau. Dupa intoarcerea lui Gheorghita si trecerea iernii, Vitoria decide sa inceapa o calatorie in cautarea lui Nechifor, fiind convinsa ca acesta nu mai este in viata. Traseul parcurs de cei doi poate fi asimilat cu cel al parcurgerii unui labirint geografic si spiritual. Respectand datinile si traditiile populare si religioase, Vitoria porneste la drum cu hotararea de a dezlega misterul mortii sotului ei, trupul acestuia fiind gasit intr-o rapa. Scena este dramatica, insa Vitoria nu-si pierde cumpatul si incearca sa indeplineasca datinile religioase, aceasta fiind prima obligatie fata de sufletul celui mort. Ramas in prapastie sa pazeasca trupul cat timp Vitoria chema ajutoare, Gheorghita face pasul cel mai important, si anume pasul maturizarii. Asadar, Gheorghita va fi cel care va prelua rolul tatalui sau in gospodarie. O alta scena plina de semnificatii este cea a parastasului, scena in care Vitoria ii demasca pe criminalii sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Scena este demna unui proces de tribunal: Vitoria se transforma pe rand in martor, acuzator si judecator si ii demasca pe cei doi ucigasi fara nicio teama, dovedindu-se un fin psiholog si o femeie apriga: “Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau.” Vitoria da dovada ca este un adevarat “Sherlock Holmes”, reusind o reconstituire exacta a scenei crimei si cantarindu-si foarte bine argumentele folosite in fata “auditoriului” aflat la praznic.           Personajele sadoveniene oscileaza intre tipicitate si aticipitate. Desi Vitoria Lipan pare tipul femeii de la tara, al muntencei, care este o sotie devotata, incadrarea ei intr-o tipologie nu se poate face usor. Vitoria Lipan dispune de o inteligenta si o cunoastere a psihologiei celorlalti extraordinara, fiind capabila sa dezlege misterul mortii sotului ei fara ajutorul unei autoritati. Celelalte personaje pot fi incadrate astfel: Gheorghita este reprezentantul tipologiei flacaului, Minodara este fata de maritat; in economia romanului apar si personaje precum preotul, vrajitoarea satului, negustorul evreu etc.

         Modernism           Modernismul este un curent literar initiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, a carui doctrina porneste de la ideea ca exista "un spirit al veacului" care impune procesul de sincronizare a literaturii romane cu literatura europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului.         Mondernismul este o miscare artistica de mare amploare care se opune traditiei, normelor academice, cuprinzand mai multe influente literare precum simbolismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul, expresionismul (partial) si chiar simbolismul. Deci avandagarda este cuvantul-cheie.        Directia modernista poate fi caracterizat ca fiind anticlasica, antiacademica, anticonservatoare si impotriva traditiei. Fundamentul teoretic al modernismului se remarca in gandirea lui Fr. Nietzsche, intuitionismul lui H. Bergson, fenomenologia lui E. Husserl, teoria relativitatii a lui A. Einstein si psihanaliza lui S. Freud   Curente literare subordonate modernismului: Dadaismul. Apare in 1916, cand, la Zurich, un grup de tineri scriitori, in frunte cu Tristan Tzara, pun bazele unei noi literaturi, subordonata principiului "Antiarta pentru antiarta". Dadaistii cautau sa socheze bunul-simt unanim acceptat. Operele dadaiste sunt recunoscute prin agresivitatea si elementele nihiliste promovate Constructivismul poate fi caracterizat ca fiind un dadaism constructiv, opunandu-se astfel nihilismului lui Tzara. "Romanul este condamnat la moarte in favoarea reportajului cotidian" si "se vorbeste despre un teatru de pura emotivitate" Suprarealismul este o miscare artistica aparuta in Europa dupa primul razboi mondial. Curentul se remarca prin prezenta subconstientului si a visului, ca factori declansatori ai actului creatiei. Sunt anulate mecanismele logice ale mintii, in favoarea unei gandirii necenzurate   Trăsăturile modernismului:         Negarea valorilor poetice Refuzul capodoperei și al ideii de frumos, de perfecțiune Ruptura de trecut Revolta și libertatea de exprimare Originalitatea și tendința de a șoca starea de conflict între luciditatea conștiinței și spaimele necunoscutului luciditatea, efortul prin care gândirea își cucerește adevărurile problematica conștiinței nelinistite predilecția pentru stări limită:coșmar, halucinație, ridicol, grotesc exacerbare a sensibilității, a facultăților perceptive, vederea monstruoasă drama tristeții metafizice, a omului problematic înstrăinat de tainele genezice ale universului aspirația spre regăsirea echilibrului originar   Reprezentanții modernismului Lucian Blaga Tudor Arghezi Ion Barbu Franz Kafka Marcel Proust James Joyce George Bacovia   Romancieri români Camil Petrescu Hortensia Papadat Bengescu Mircea Eliade Mihail Sebastian Anton Holban   Poeți români Ion Barbu Tudor Arghezi Lucian Blaga   Critici literari români George Călinescu Eugen Lovinescu Tudor Vianu  

Relatia dintre doua personaje in comedia O scrisoare pierduta Opera literara “O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este o comedie de moravuri,avand ca tema satirizarea aspectelor societatii contemporane autorului: aspecte din viata politica (lupta pentru putere in contextul alegerilor pentru Camera) si de familie ( relatia dintre Tipatescu si Zoe ) a unor politicieni corupti. Titlul pune in evidenta conflictul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru putere politica se realizeaza , de fapt,prin lupta deculise, avand ca instrument al santajului politic : “o scrisoare pierduta” – pretextul dramatic al comediei. Conflictul dramatic principal consta in confruntarea pentru puterea politica a doua forte opuse. Intriga porneste de la o intamplare banala: pierderea unei scrisori intime , compromitatoare pentru reprezentatii locali ai partidului aflat la putere si gasirea ei de catre adversarul politic, care o foloseste ca arma de santaj. Acest fapt ridicol starneste o agitatie nejustificata si se rezolva printr-o impacare generala si neasteptata.Scriitorul depaseste cadrul comediei clasice si individualizeaza personajele,prin combinarea elementelor de statut social si psihologic,dar si prin modalitati si procedee de caracterizare directa( de autor,in didascalii,de alte personaje si autocaracterizare) sau indirecta( prin comportament,limbaj, nume,relatii cu alte personaje,statut social).  De exemplu, Zoe reprezinta tipul cochetei adulterine,dar si al femeii voluntare.Cuplul din comedia “O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este format din Stefan Tipatescu si Zoe Trahanache.Tipatescu este prefectul judetului,stalp al puterii conservatoare,dar,inacelasi timp, el intruchipeaza in comedie tipul donjuanului,al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache,Tipatescu o iubeste pe sotia acestuia, Zoe, femeia cocheta, inca din momentul in care ea se casatoreste cu neica Zaharia. In comparatie cu celelalte personaje ale piesei, Tipatescu este cel mai putin marcat comic,fiind spre deosebire de toti ceilalti un om instruit,educat, dar cu toate acestea impulsiv, dupa cum il caracterizeaza in mod direct si Trahanache: “E iute! N-are cumpat. Aminteri bun baiat, destept,cu carte,dar iute,nu face pentru un prefect.”  In fond,Tipatescu traieste o drama. De dragul unei femei,pe care este nevoit a o imparta cu altcineva,sacrifica o cariera promitatoare la Bucuresti. Zoe,in schimb,in ciuda vaicarelilor, a lesinurilor,dar si a faptului ca e considerata o dama simtitoare, toti protejand-o in virtutea acestei aparente sensibilitati, este in realitate femeia voluntara, stapana pe sine, care stie foarte bine ce vrea si care ii manipuleaza pe toti in functie de propriile dorinte. Desi face parada de iubirea pentru Tipatescu si sacrificiile ei(“Omoara-ma pe mine care te-am iubit,care am jertfit totul pentru tine…”, ii reproseaza ea prefectului, incercand sa-l determine sa sustina candidaturalui Catavencu), in fapt ea “n-a jertfit nimic altceva decat o fidelitate conjugala stanjenitoare,singurul sacrificiu notabil venind ,cum am mai spus,din partea lui Tipatescu”(Stefan Cazimir). Dincolo de aparente,in cuplul pe care Zoe il formeaza cu Tipatescu, femeia este polul rational,puternic si care detine controlul asupra relatiei.Fiind”un om caruia ii place sa joace pe fata” (autocaracterizare),dupa cum el insusi marturiseste,Tipatescu refuza initial compromisul politic si ii propune Zoei o solutie disperata,aratandu-se gata sa renunte la tot de dragul ei: “Sa fugim impreuna…”. Ea intervine insa energic si refuza “nebunia” , nevrand sa renunte cu niciun pret la pozitia de prima doamna a orasului de provincie. De aceea ii raspunde ferm : “Esti nebun?Dar Zaharia?Dar pozitia ta? Dar  scandalul si mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?..”Izbucnirea scandalului o ingrozeste mai tare decat pierderea barbatului iubit. Replica ei la intrebarea lui Tipatescu starneste rasul spectatorilor si al cititorilor, cu toate ca ascunde o ironie amara: “Zoe!Zoe! ma iubesti…/ Te iubesc,dar  scapa-ma.” In confruntarea dintre cei doi in ceea ce priveste sustinerea candidaturiilui Catavencu,prefectul este cel care cedeaza pana la urma de dragol  Zoei:”In sfarsit,daca vrei tu…fie!…Intample-se orice s-ar intampla…Domnule Catavencu, esti candidatul Zoii,esti candidatul lui nenea Zaharia…prin urmare si al meu!…Poimaine esti deputat!…” Crispata,incordata,pe parcursul intregii comedii,Zoe devine la sfarsitul  piesei, cand orice motiv de ingrijorare dispare generoasa,fermecatoare, ”o dama buna” , spunandu-i lui Catavencu: “Eu sunt o femeie buna…(…) si pentru ca eu voi sa-mi ajute totdeauna ,am sa fiu buna ca si pana acuma.”  Finalul comediei aduce impacarea tuturor. Odata ce intra in posesia scrisorii Zoe devine triumfatoare, se comporta ca o doamna,isi recapata superioritatea la care renuntase pentru scurt timp, face promisiuni linistitoare pentru ceilalti,(“Du-te si ia loc in capul mesii;fii zelos,asta nu-i cea din urma Camera!”, i se adreseaza ea lui Catavencu) ,in timp ce Tipatescu se retrage ca si mai inainte in umbra ei. Desi nu sunt sanctionate prin comicul de limbaj,personajele cu carte(Stefan Tipatescu si Zoe) sunt ironizate pentru legatura amoroasa extraconjugala,semnificative in acest sens fiind numele lor de alint (Fanica si Joitica)  

Relatia dintre doua personaje in Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi   Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu ilustrează preocuparea scriitorului de a experimenta noi modele şi structuri narative. Romanul dezvoltă două teme principale – iubirea şi războiul. Tema iubirii este susţinută de evoluţia cuplului Ştefan Gheorghidiu – Ela, prezentată doar prin reflectarea ei subiectivă, din perspectiva lui Ştefan Gheorghidiu, personajul – narator al romanului. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ. Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius –  romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă”. ( Perpessicius ) În prefaţa de la ediţia din 1955 a romanului, intitulată Cuvânt înainte după un sfert de veac, Camil Petrescu mărturiseşte că „dacă partea întâia a acestui roman e o fabulaţie, e adică născocită […] şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură ficţiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de companie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului”. Perspectiva narativă subiectivă conferă autenticitate relatării, caracteristică esenţială a romanului subiectiv. Printr-un artificiu compoziţional, prima parte este alcătuită prin rememorare, în timp ca a doua parte este consemnată sub forma unui jurnal de front.Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una a rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela  şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Centru de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului Război Mondial la explorarea  interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre femeia ideală.  Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii. Astfel,  discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”. Naratorul nu spune ( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau obiectivă. Situat exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G. sau dacă nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu ) în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte şi interpretări. Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Personajul – narator mărturiseşte că orgoliul a jucat un rol important în constituirea relaţiei lor: „Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.” Cuplul trăieşte o perioadă liniştit, cu iluzia comuniunii perfecte. Ştefan e măgulit că universul lor domestic este dominat de prezenţa sa spirituală şi că Ela îl priveşte cu admiraţie, considerându-l o autoritate absolută ( edificatoare în acest sens este scena în care cei doi au o discuţie despre „ce este filozofia…”, după ce Ştefan ţine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela e impresionată de erudiţia lui ). Moştenirea de la unchiul Tache schimbă însă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia. Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este excursia la Odobești, când Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială: “Trageam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.”. Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior. Deşi Ştefan Gheorghidiu este un analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu poate să se detaşeze de subiectivitatea pe care gelozia şi orgoliul rănit i-o accentuează. Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” (Marian Popa ) „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe erou este evident în renunţarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare. Relaţia dintre Ştefan şi Ela se dovedeşte mai mult o suită de conjecturi a celui îndrăgostit decât o situaţie „reală”; scena acţiunii nu este una obiectivă, ci una formată din conştiinţa naratorului. De aceea, evoluţia relaţiilor dinte cele două personaje este profund afectată de felul în care este percepută realitatea înconjurătoare de conştiinţa personajului – narator. După Nicolae Manolescu, „evidentă, în roman, devine naivitatea personajului-narator.” El se arată la început entuziasmat de frumuseţea şi inteligenţa Elei, fericit de admiraţia pe care ea o stârneşte tuturor, pentru ca, după căsătorie, să descopere că soţia lui e „o prostuţă cochetă”, interesată „mai mult de escapade automobilistice cu prieteni decât de filozofie în patul conjugal” ( N. Manolescu ). De fapt, nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan. Cuplul Ela – Ştefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru opera literară a lui Camil Petrescu. Ca şi alte personaje masculine camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care nu o poate adapta datelor lumii reale. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine ideală a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obişnuită, asupra căreia Ştefan a proiectat o aură ideală. Urmărind problematica relaţiilor dintre două personaje care trăiesc sentimente complexe într-un complicat mecanism de analiză înfăptuit de un personaj – narator cu o structură sufletească unică şi originală, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, într-o manieră originală, ideea universalităţii unor trăiri. Atribuite unor personaje fictive, sentimentele evidenţiate de povestea atât de complicată dobândesc o pronunţată notă de autenticitate, prin tehnica narativă folosită de autor, care îi permite cititorului accesul la cele mai profunde trăiri ale eroilor.  

Luceafarul de Mihai Eminescu – romantismul   Membru al generatiei clasice a literaturii romane, alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri sau Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu este considerat “ultimul scriitor romantic important al Europei”, fiind recunoscut pentru operele sale lirice care trateaza teme aflate in acord cu programul romanticilor europeni. Romantismul este un curent literar aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea in Anglia si care ulterior, va ajunge in Franta, Germania si mai apoi pe cuprinsul intregului continent european. Aparut ca o revolta in fata clasicismului si a iluminismului, romantismul cultiva prin excelenta subiectivitatea si individualul, intimitatea, personajele sale fiind exceptionale in situatii exceptionale. Din punct de vedere estetic, curentul are ca surse de inspiratie folclorul si istoria popoarelor europene, ceea ce ii imprima miscarii un puternic caracter national, dar si un caracter liberal, rezultat din accentual pus pe individualitate. Creatorul romantic face elogiul fanteziei creatoare, este atras de absolut si revoltat de lumea inconjuratoare, ceea ce il determina sa evadeze in spatii exotice si sa inlocuiasca planul realitatii cu cel al visului. Mijlocul compozitional principal al romanticilor este antiteza, alaturi de care se poate observa amestecul genurilor si al speciilor literare. Patruns in literatura romana gratie generatiei pasoptiste, romantismul romanesc atinge apogeul sau odata cu opera lui Mihai Eminescu. Printre creatiile sale amintim “Glossa”, “Scrisoarea I”, “Oda (in metru antic)”, dar mai ales “Luceafarul”, poem publicat in revista Convorbiri Literare in anul 1883 si care apartine romantismului. Avand ca surse de inspiratie basmul cules de Richard Kunisch (“Fata in gradina de aur”), dar si mitologia greaca, romana si izvoarele filosofice germane (Arthur Schopenhauer – “Lumea ca vointa si reprezentare”), Luceafarul este un poem prin excelenta romantic. Tema acestuia este o alegorie pe teoria schopenhauriana a geniului, ilustrand povestea imposibila dintre fata de imparat si Luceafar, si cea posibila in plan terestru (dintre Catalina si Catalin). Tema si viziunea despre lume a autorului poate fi sintetizata in replica pe care o adreseaza Demiurgul lui Hyperion: “Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte”. Asadar, opera eminesciana propune o atenta analiza a teoriei dezvoltate de Arthur Schopenhauer, si anume antiteza dintre omul de geniu si cel comun. Daca omul comun prezinta spirit gregar, se defineste in colectivitate, cunoaste fericirea prin iubire, este egoist, se raporteaza subiectiv la lume si nu este capabil sa inteleaga absolutul, omul de geniu este solitar, altruist, apt de cunoastere obiectiva, are capacitatea de a-si depasi sfera si nu poate atinge fericirea. Poemul “Luceafarul” se bucura si de o serie de motive romantice, care au rol in conturarea cadrului natural: tabloul natural este nocturn si completat de elemente romantice prin excelenta (castelul,marea,luna), ceea ce incurajeaza evadarea in planul oniric. Titlul poemului face referire la denumirea pe care a primit-o in spatiul romanesc planeta Venus, confundata multa vreme cu o stea; insa, Luceafarul mai poate insemna si “purtator de lumina”, fiind forma modificata fonetic a numelui Lucifer. Astfel, acest lucru se poate explica si prin fascinatia romantismului fata de tot ceea ce este demonic, diabolic, romanticii dorind inlocuirea sensului pe care credinta in Dumnezeu l-a imprimat istoriei cu sensul dat de aspiratia catre absolut. Compozitional, poemul este alcatuit din 98 de catrene (rima este incrucisata), care pot fi grupate in patru tablouri, organizate in functie de cele doua planuri ale imaginarului: planul cosmic si planul terestru. Astfel, in primul tablou, planul cosmic si cel terestru interfereaza, tabloul secund se desfasoara in planul terestru, cel de-al treilea in planul cosmic, iar in ultimul tablou cele doua planuri interfereaza din nou. De asemenea, fiind o specie de factura romantica, poemul presupune amestecul genurilor si al speciilor literare (invocatia, incantatia, pastelul cosmic, meditatia, idila). Primul tablou, care presupune interferenta dintre cosmic si terestru, infatiseaza evadarea din planul realitatii in cel a visului. Incipitul poemului (A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata) aminteste de formula basmului popular si atrage atentia asupra alegoriei pe tema raportului omului de geniu cu omul comun. Fata de imparat este prin excelenta un personaj romantic, aceasta bucurandu-se de un portret care o unicizeaza prin apartenenta sa nobila si prin superlativul absolut utilizat (Din rude mari imparatesti/O prea frumoasa fata). Aceasta este surprinsa in momentul in care iese din umbra si se indreapta catre lumina (Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/Luceafarul asteapta). Fereastra reprezinta, astfel, o granita intre lumea ei si lumea stapanita de Luceafar. Contempland la “miscatoarele carari” (metafora care valorifica statutul de calauza al Luceafarului pentru muritori) ale Luceafarului, fata de imparat vede in acesta o adevarata calauza, un reper pentru nemuritorii aflati in cautarea absolutului. Cei doi se raporteaza diferit la iubire: ea nu are nevoie de prea mult timp pentru a se indragosti (Il vede azi, il vede mani/Astfel dorinta-i gata), in timp ce pentru el iubirea implica reflectie (El iar, privind de saptamani,/Ii cade draga fata). Iubirea fetei se anunta a fi superficiala, a lui se anunta a fi profunda. Gratie incantatiei fetei (Cobori in jos, luceafar bland,/Alunecand pe-o raza), Luceafarul isi face aparitia. Prima ipostaza a Luceafarului are origine neptuniana (el se naste din mare), are toiag, “vanat giulgi”, “par de aur moale”. Refuzul fetei de a i se alatura il determina pe aceasta sa adopte o alta ipostaza, de data aceasta demonica, uraniana (el se naste din cer), aflata in antiteza cu prima aparitie: cromatica este intunecata, el “Venea plutind in adevar”, aratandu-si adevaratul chip. Constientizand apartenenta diferita pe care o avea fiecare (el era absolut, ea era muritoare), Luceafarul este dispus sa renunte la nemurire pentur a-si putea implini iubirea. Tabloul al doilea infatiseaza exclusiv planul teluric, care devine cadrul idilei dintre Catalina (primind nume, fata de imparat isi pierde unicitatatea) si Catalin, “viclean copil de casa”. Incercand sa o cucereasca pe Catalina, aceasta observa ca ii este sortit Catalin: “Inca de mic/Te cunosteam pe tine,/Si guraliv si de nimic,/Te-ai potrivi cu mine…”. Tabloul al treilea este centrat pe calatoria cosmica a Luceafarului catre Demiurg, urmand sa-i ceara acestuia dezlegarea de la nemurire. Calatoria capata o puternica componenta temporala (Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe). Ajuns sa-i ceara dezlegare, Luceafarul (numit de catre Demiurg, Hyperion – cel ce sta deasupra) este refuzat: “Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte”. Ultimul tablou presupune, la fel ca in primul, interferenta dintre cosmic si teluric. Nereusind sa renunte la nemurire, Hyperion priveste cum se consuma idila dintre Catalin si Catalina (Sub sirul lung de mandri tei/Sedeau doi tineri singuri). Ultimul catren poate fi considerat concluzia filosofica a poemulu: “Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”. Asadar, Luceafarul este condamnat din cauza statutului sau la nefericire si singuratate eterna.

Simbolismul in Plumb de George Bacovia Cadrul apariţiei poeziei: “Plumb” este o poezie simbolistă cu care debutează volumul cu acelaşi titlu, publicat in 1916. Caracteristici ale poeziei simboliste (încadrarea operei într-un curent literar): “Plumb” se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor (plumb), tehnica repetiţiei, cromatica şi trăirile profunde ale eului liric. Estetica simbolistă se caracterizează prin izolare, solitudine, înstrăinare, împietrire, stări sufleteşti confuze, nedefinite, transmise pe calea sugestiei, folosită pentru a exprima corespondenţele între planul exterior şi planul interior, prin cultivarea senzaţiilor vizuale, auditive, tactile, olfactive. “Plumb” explorează stările şi emoţiile produse de elementele decorului funerar (imaginarul poetic). Simbolurile din opera bacoviană: “plumb”, “cavou”, “singur”, organizează discursul liric şi conferă ambiguitate prin diversitatea semnificaţiilor. Muzicalitatea interioară este dată de paralelismul sintactic, de laitmotivul “stam singur”, de pauze, de puncte de suspensie, care transmit senzaţie de împietrire şi sentimentul morţii. Viziune despre lume: Poezia lui George Bacovia oglindeşte solitudinea eului liric, o constiinţă înspăimântată de lumea în care trăieşte. În “Plumb” viziunea este fără ieşire, deoarece textul evidenţiază starea de singurătate, obsesia deplinei izolari, presimţirea morţii. Lirism subiectiv: Poezia se realizează ca un monolog liric, lirismul subiectiv fiind redat prin mărcile subiectivităţii: “stam”, “am început”-verbe la persoana I, singular; “(amorul) meu”-adjectiv posesiv, la persoana I, singular. Tema operei: “Plumb” are ca temă condiţia poetului într-o societate limitată, artificială, fără idealuri, într-o lume ostilă şi stranie. Compoziţia textului poetic:                    Semnificaţia titlului: “Plumb” este un simbol care sugerează apăsarea sufletească, greutatea sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, imposibilitatea de a ieşi dintr-un spaţiu închis. Incipitul (primul vers) “Dormeau adânc sicriele de plumb “ cuprinde cele două simboluri bacoviene “sicrie” şi “plumb” ce fac parte din câmpul semantic al morţii alături de verbul la imperfect “dormeau” şi adverbul “adânc”, care ilustrează motivul somnului/ al morţii ca un somn profund. Cuvântul ”plumb” plasat la final de vers sugerează închiderea, imposibilitatea evadării. De fapt, termenul este reluat de şase ori, în poziţii distribuite simetric în ambele strofe-catren. Semnificaţiile cuvântului “plumb” se construiesc pe baza corespondenţelor dintre planul subiectiv, uman, interior şi planul obiectiv, exterior. El sugerează moartea, apăsarea sufletească, prăbuşirea interioară. Culoarea sa gri exprimă tristeţe, monotonie, plictis, nelinişte, melancolie, răceală, lipsa de viaţă, izolare. Sonoritatea cuvântului, produsă de patru consoane şi o vocală închisă indică prăbuşirea, greutatea apăsătoare a existenţei. “Plumb” este poziţionat simetric şi în asocieri semantice inedite: “sicriele de plumb”, “flori de plumb”, “coroanele de plumb”( în prima strofă) şi “amorul meu de plumb”, “aripile de plumb” ( în al doilea catren). Toate contribuie la realizarea unui decor macabru, dezolant, a imaginarului poetic specific bacovian.        Simetria compoziţională: Discursul liric este organizat în două catrene care sunt secvenţe poetice corespunzătoare celor două planuri: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de “cimitir”, de “cavou” şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii (“amorul meu de plumb”). Construcţiile simetrice sunt: primul catren începe cu verbul  „ dormeau”, urmat de adverbul „adânc”; al doilea catren debutează cu verbul „dormea”, urmat de adverbul „întors”; sintagma „flori de plumb” se află la începutul celui de-al doilea vers, în ambele strofe; sintagma „stam singur” ocupă prima poziţie  în al treilea vers, în ambele catrene; structurile „ şi era vânt…”, „şi era frig” sunt distribuite la finalul celui de-al treilea vers din fiecare strofă; simbolul „plumb” încheie versurile 1, 4, 5, 8. Simetria construcţiei acestei poezii sugerează monotonia, plictisul, universul închis, sufocant, apăsător, în care eul liric nu poate evolua spiritual. Limbajul şi expresivitatea textului liric: Poezia “Plumb” este realizată în mod preponderent din imagini vizuale, care evidenţiază vidul sufletesc, angoasa vieţii. Strofa întâi descrie un spaţiu închis, apăsător, sufocant în care eul liric se simte izolat ca într-un “cavou”.Toate elementele decorului de înmormântare indică mediul provincial mohorât, anost, în care până şi florile sunt împietrite. Vântul sugerează mişcarea, dar produce efecte reci, exprimate prin imaginea auditivă: “Şi scârţâiau coroanele de plumb.” Strofa a doua ilustrează tragicul existenţial, provocat de lipsa afectivităţii: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Sintagma “aripile de plumb” presupune un zbor în jos, cădere surdă şi grea, moarte. O altă imagine auditivă “Şi-am început să-l strig” exprimă durerea sufletească a eului liric. Ambiguitatea poetică se remarcă la nivelul structurii “amorul meu de plumb”, deoarece aceasta poate sugera pe de o parte, o dragoste pierdută, tristă, irealizabilă şi, pe de altă parte, creaţia eului liric care înţelege că, într-o lume îngustă, moartă din punct de vedere spiritual, opera sa nu se poate înălţa, nu poate fi apreciată la justa ei valoare.Astfel, creatorul trăieşte o dramă, se simte incompatibil cu lumea în care trăieşte şi care nu-l înţelege, nu-l apreciază. De aceea poezia are ca temă condiţia creatorului/ artistului de geniu, aflat în dezacord cu societatea. Expresia spaimei de moarte, a senzaţiei de gol sufletesc, a singurătăţii obsedante se realizează prin imaginile auditive, dar şi prin senzaţii tactile (frigul, vântul). Prozodia este riguros construită prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsura fixă de zece silabe. Verbele sunt la timpul imperfect care desemnează trecutul nedeterminat, dar şi permanenţa unei stări de nelinişte, de singurătate, dezamăgire: “dormeau”, “stam”, “era”, “scârţâiau”, “dormea”, “atârnau”. Verbul la perfect compus “am început” şi cel la conjunctiv “să strig” sugerează disperarea eului liric. Verbul “a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în construcţii care sugerează trecerea de la planul obiectiv, “era vânt”, la planul subiectiv “era frig”. Textul poetic este realizat prin procedeul acumulării: prin repetarea conjuncţiei copulative “şi”, prin sintagmele în centrul cărora se află simbolul central-plumb. Prin atmosferă, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin accentuarea stărilor sufleteşti, poezia “Plumb” de George Bacovia se încadrează în estetica simbolistă/ curentul literar numit simbolism, deschizând, în lirica noastră, calea spre modernitate, în privinţa modalităţilor de expresie, a viziunii despre lume.  

1. Poezia romantică Luceafărul de Mihai Eminescu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, figuri de stil, particularități ale textului poetic) Floare albastră: poezie romantică de Mihai Eminescu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume) 2. Poezia simbolistă Plumb de George Bacovia (comentariu, tema și viziunea despre lume, particularitățile textului poetic, artă poetică, încadrare în simbolism, cromatica bacoviană) ​Lacustră de George Bacovia (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție) 3. Poezia modernistă și expresionistă Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție și limbaj, artă poetică filosofică modernă) 4. Poezia modernistă Flori de mucigai de Tudor Arghezi (comentariu, comentariu pe strofe, tema și viziunea despre lume, text poetic modern, artă poetică) Testament  de Tudor Arghezi (comentariu, tema și viziunea despre lume, figuri de stil, artă poetică modernă, încadrare în modernism) Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume) 5. Poezia neomodernistă Leoaică tânără, iubirea... de Nichita Stănescu (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție, particularitățile poeziei neomoderniste) 6. Poezia tradiționalistă Aci sosi de vremuri de Ion Pillat (tema și viziunea despre lume, comentariu pe strofe, eseu, text poetic tradiționalist, fișă de lectură) În Grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu (tema și viziunea despre lume, comentariu, apartenența la tradiționalism) Texte narative: O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale : comedie (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție, relația dintre două personaje, modul în care se reflectă o temă, particularități ale comicului de situație, caracterizarea personajelor: Ștefan Tipătescu, Zoe Trahanache, Farfuridi, Ghiță Pristanda și Nae Cațavencu, momentele și construcția subiectului, fișă de lectură, componente de structură și limbaj) Moara cu noroc de Ioan Slavici: nuvelă psihologică, realistă (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție, relația dintre două personaje, modul în care se reflectă o temă, particularitățile unei nuvele, caracterizarea lui Ghiță, caracterizarea lui Lică Sămădăul, perspectiva narativă, fișă de lectură) Baltagul de Mihail Sadoveanu: roman tradițional și obiectiv (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, relația dintre două personaje, particularități ale romanului realist interbelic, perspectiva narativă, caracterizarea Vitoriei Lipan și a lui Nechifor Lipan, fișă de lectură) Ion de Liviu Rebreanu: roman realist-obiectiv, tradițional (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, modul în care se reflectă o temă, particularități ale romanului interbelic, caracterizarea lui Ion și caracterizarea Anei) Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu: roman modern, citadin, subiectiv, psihologic, roman al experienței (Comentariu, tema și viziunea despre lume, Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu și a Elei, momentele subiectului, etc) Patul lui Procust de Camil Petrescu: roman modern, citadin (Comentariu, eseu, tema și viziunea despre lume) Enigma Otiliei: roman de tip balzacian, bildungsroman, tradițional, citadin, obiectiv (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, relația dintre două personaje, momentele subiectului, perspectiva narativă, caracterizarea personajului principal, condiția femeii, construcția personajelor realiste, trăsături ale romanului, elemente de structură, compoziție și limbaj) Moromeții: roman traditional, obiectiv, realist (tema și viziunea despre lume, modul în care se reclectă o temă, particularitățile romanului postbelic, caracterizare Ilie Moromente, Catrina, momentele subiectului, etc) Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă: basm (tema și viziunea despre lume, caracterizarea personajelor, demonstrație basm) Iona: parabolă dramatică (particularități ale unei drame postbelice, tema și viziunea despre lume, particularități ale textului dramatic, construcția subiectului, etc) Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi: nuvelă istorică aparținând perioadei pașoptiste (comentariu, tema și viziunea despre lume, caracterizarea personajului principal) Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu: roman postmodern, scris după 1980 - doar pentru profilul uman Pentru Bacalaureat este obligatoriu și studiul următoarelor texte: Despre criticismul maiorescian Eseu Titu Maiorescu: Junimea și Convorbiri literare Despre modernismul lovinescian Important! Chiar dacă Mircea Eliade, Ion Pillat, Costache Negruzzi și Vasile Voiculescu nu se numără printre autorii canonici, operele acestora sunt incluse în programa pentru examenul de Bacalaureat. Nu uita! Programa pentru Limba și literatura română pentru examenul de Bacalaureat prevede câteva mici diferențe între profilul uman și profilul real, iar acestea se remarcă, în principal, la cel de-al treilea subiect. Mai exact, unele teme care sunt considerate obligatorii pentru elevii de la profilul uman, nu sunt prevăzute pentru a fi studiate și de elevii de la profilul real. Pagina a fost actualizată cu noua structură a examenului de Bacalaureat la română în anul 2018 conform modelului emis de Ministerului Educației și Cercetării.   Potrivit Ministerului Educației, conform programei şcolare în vigoare, examenul de Bacalaureat 2018 nu implică studiul monografic al scriitorilor canonici, ci studierea a cel puţin unui text din opera acestora. Textele literare la prima vedere pot aparţine atât autorilor canonici, cât şi altor autori studiaţi. Pentru proba scrisă la română, elevii trebuie să studieze în mod aprofundat cel puţin numărul minim de texte prevăzute în programa şcolară, aparţinând autorilor canonici sau prozei narative, poeziei sau dramaturgiei româneşti. În baza acestor texte elevii trebuie să poată redacta un eseu structurat, un eseu liber sau un eseu argumentativ, în care să aplice conceptele de istorie şi teorie literară menţionate în programa pentru Bac 2018 la română.    

Riga Crypto si lapona Enigel de Ion Barbu - modernismul, comentariu literar                                                  In perioada interbelica, literatura romana a cunoscut mutatii insemnate in ceea ce priveste limbajul artistic folosit. In concordanta cu manifestarile modernismului in Europa Occidentala, scriitori romani au adoptat programul noii miscari ce se desfasura in restul continentului. Asadar, poeti precum Lucian Blaga, Ion Barbu si Tudor Arghezi vor construi o poezie noua, bazata pe ambiguitatea rezultata prin tehnica sugestiei si ermetizarea limbajului.            Modernismul inoveaza la toate nivelurile: prozodic (poezii cu versuri si strofe a caror masura este inegala, poezii cu rima variabala sau vers alb, ingambamentul), fonetic (asocieri succesive de vocale si consoane, utilizarea onomatopeei, compensarea absentei rimei prin utilizarea rimei interioare), semantic (utilizarea termenilor cu sens conotativ, accentul pus pe figurile semantice – epitetul, metafora, atribuirea de semnificatii insolite cuvintelor uzuale), lexical (recuperarea formelor limbajului considerate anterior drept apoetice sau de nefrecventat – termeni religiosi, regionali, populari, termeni argotici si elemente de jargon), morfo-sintactic (cultiva inversiunea, elipsa, pauza semnificativa, marcata prin puncte de suspensie, dubla subordonare ce creeaza ambiguitate).             Unul dintre cei mai originali poeti modernisti din literatura romana este Ion Barbu – ocupatia sa de poet fiind dublata de cea de matematician. Volumul sau, “Joc secund” este alcatuit din trei cicluri: “Joc secund” (ermetismul barbian), “Uvenderode” (poezia ermetica si cea baladica interfereaza) si “Isarlîc” (ciclu oriental). Parnasianismul barbian respecta formal principiile parnasianismului, insa Barbu descrie lumea vegetala sau minerala printr-un filtru pe care il furnizeaza gandirea lui Platon si cea a neoplaticienilor, dintre care un rol important in viziunea poetului despre lume pare l-ar fi jucat Plotin; mai debraga decat volume si culori, Barbu recunoaste in organizarea universului formele ca expresie ale unor structuri universale. De exemplu, vom descoperi ca un rol extrem de important este jucat de structura ternara, fie ca Barbu urmareste aceeasi idee manifestata in plan universal, vegetal si animal, fie ca este descris un element precum apa in toate starile ei de agregare. Ermetismul barbian este mai degraba formal, impresia de dificultate pe care o degaja poeziile lui Ion Barbu se naste inainte de toate barierele lingvistice pe care poetul le ridica pe drumul receptarii; nu ideile, nu mesajul poeziei particularizeaza poezia lui Barbu in literatura romana, ci forma lingvistica in care sunt imbracate aceste idei.              Una dintre creatiile poetice reprezentative ale lui Ion Barbu, care intruneste elemente moderne si in care pot fi identificate elemente parnasiene si ermetice este “Riga Crypto si lapona Enigel”, poem inclus in ciclul baladic-oriental al volumului “Joc secund”.              Titlul sugereaza imaginea unui cuplu asemenea celui din celebra tragedie “Romeo si Julieta”. In plus, autorul atrage atentia asupra statutului social al primului personaj (riga = rege) si asupra originii celuilalt (lapona = locuitoare a Laponiei). Denumire de “Crypto” face referire la caracterul ascuns al regelui, dar si la natura sa vegetala, mai exact la specia de ciuperci a criptogramelor.              Tema poemului ilustreaza imposibilitatea iubirii vazuta ca o cale de acces spre intelegerea sensurilor lumii, incapacitatea depasirii propriei conditii. Riga Crypto nu-si va putea consuma iubirea cu lapona Enigel, deoarece el apartine unui registru existential diferit de cel al laponei.               Structural si compozitional, poemul poate fi impartita in doua parti reunite prin intermediul tehnicii povestirii in rama, ambele infatisand cate o nunta: una lumeasca, posibila, si una fantastica, care se doveste imposibila.               Prima secventa poetica, considerata rama povestirii, are rolul de incipit al creatiei lui Ion Barbu si face trimitere la un Ev Mediu european, prin imaginea “menestrelului trist”. De fapt, este surprins momentul final al nuntii, cand indemnat de nuntasi, menestrelul incepe sa povesteasca istoria trista a iubirii dintre Riga Crypto si lapona Enigel (“Zi-mi de lapona Enigel/Si Crypto regele-ciupearca !”).               In a doua parte, este prezentat registrul existential al unei ciuperci, mai exact spatiul pe care aceasta il stapaneste: “Imparatea peste bureti/Crai Crypto, inima ascunsa”. Rigai Crypto ii revine, astfel, un mediu umed ce individualizeaza inferioritatea acestuia. Este surprins, de altfel, portretul regelui, o fire ciudata, inchisa, un neinteles, vesnic ocarat de supusi ca nu este capabil sa faca ceva frumos pe lume: “Si rai ghioci si toporasi/Din gropi ieseau sa-l ocarasca,/Sterp il faceau si naravas,/Ca nu vroia sa infloreasca”.               In continuare, este schitata aparitia si portrerul laponei Enigel. Aceasta este surprinsa in timpul procesul de transhumanta (de la nord la sud): “De la iernat, la pasunat,/ In noul an, sa-si duca renii,/Prin aer ud, tot mai la sud,/Ea poposi pe muschiul crud/La Crypto, mirele poienii”. Autorul ii ofera acesteia un portret care o incadreaza pe o scara mai inalta a evolutiei, in comparatie cu Riga Crypto: “In tari de gheata urgisita,/Pe-acelas timp traia cu el,/Lapona mica, linistita,/Cu piei; pre nume – Enigel”. Altfel spus, atractia laponei Enigel de lumina, reiesita din implicarea sa in procesul de transhumanta sugereaza superioritatea ei fata de Crypto, aflat intr-un mediu umed, intunecat. Intalnirea – in somn si in vis – ii permite Rigai Crypto sa o imbie pe lapona cu comorile lumii lui: dulceata si fragi. Refuzat, Crypto este dispus sa faca supremul sacrificiu: culesul. Raspunsul fetei este unul cu atat mai crud cu cat vateste o deplina neintelegere a conditiei “regelui-ciupearca”: “- Te-as culege, riga bland…/Zorile incep sa joace/Si esti umed si plapand:/Teama mi-e, te frangi curand,/Lasa. Asteapta de te coace”.              Pentru a dezambiguiza semnificatia pe care Soarele o capata in aceasta poeziei, trebuie sa facem trimitere la o alta creatie a lui Ion Barbu (“Ritmuri pentru nuntile necesare”), poezie in care fiecare noua nunta marcheaza finalul fiecarei etape si inceputul celeilalte pe traiectul drumului initierii: “roate venerei/inimii/roata capului/Mercur/in rotire in azur/roata Soarelui/Marelui”. Enigel tocmai incheiase cea de-a doua etapa si pornise catre Soare, in timp ce pe acest traseu al evolutiei spirituale Crypto se situeaza cu o etapa in urma: “Din umbra deasa, desfacuta,/ Ma-inchin la soarele-intelept”. Soarele capata aceasta expresie ironica a inelului, ironica in masura in care inelul este al unei nunti ratate.             Fortandu-si evolutia spiritual, Riga Crypto innebuneste si tot ceea ce-i ramane de facut este sa-si nareze esecul, sa-l mitizeze sau in temernii poeziei lui Barbu “Sa toarne-n lume aurul”, simbol al adevarului si reflex mineral in registrul pamantesc al Soarelui.             La nivel stilistic, merita sa fie observate metaforele si antitezele care au rol in conturarea opozitiei celor doua lumi pe care le reprezinta “regele-ciupearca” si lapona Enigel. La nivel prozodic, poemul lui Barbu se remarca prin masura variabila a versurilor (de la cinci la noua silabe), cu rima incrucisata, imbratisata si monorima, strofele sunt inegale, avand intre patru si sapte versuri.

                                                                                         Etapa stalinismului integral (1948 - 1953)                    După câteva alternări la putere și instalarea guvernului așa-zis de șargă concentrație democratică a dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, după abolirea monarhiei și abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, a urmat naționalizarea principalelor mijloace de producție, colectivizarea forțată a agriculturii, reforma învățământului și culturii din 1948. Odată cu acest an literatura română a intrat într-o epocă nefastă, dominată de politic, aservită unui regim totalitar.                 Noua cultură, numită proletcultistă, preconiza imposibilul, o falie o rupere totală de vechea cultură și crearea unei culturi noi a unei clase pretins conducătoare, proletariatul, muncitorii și țăranii, uniți prin înfățișarea emblematică a secerei și ciocanului. Se mai numea literatura realismului socialist, fiindcă obliga la zugrăvirea realității socialiste în dezvoltarea ei revoluționară. Temele recomandate erau cultul personalității lui Stalin și Dej, înfierarea claselor burghezo-moșierești, elogirea muncii, a noilor forțe revoluționare.                 Unii scriitori, din naivitatea sau poate din interes, au crezut în schimbările sociale și democratice, alții au continuat tradițiile literaturii interbelice, neangajate politic.                 În studiul de sociologie a literaturii, Eugen Negrici îi numește pe primii scriitori aserviți, pe ceilalți tolerați, datorită unor concesii sau subterfugii artistice de evitare a rigorilor cenzurii și represiunii. Examinată pe genuri literare, prima care răspunde comenzii politice, sociale a fost poezia, scrisă după principiul adoratio et imprecatio, adorare și condamnare, specific antagonismelor de clasă, politice, culturale.                În această periaodă s-au scris poezii imnice, eroice semnate de Dan Deșliu, Alexandru Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, A.E. Bakonski, care nu servesc azi decât ca literatură angajată politic, propagandistică. Unele dintre reportajele lui Geo Bogza sau romanele luptei de clasă a lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor (1953-1954), serveau aceluiași regim pretins democrat popular, cu precizarea că romanul lui Camil Petrescu, fără să facă mari concesii realismului socialist, are meritul înfățișării reale și minuțioase a revoluției de la 1848.                Marii poeți interbelici ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion BArbu, George Bacovia sau Ion Pillat sunt absenți sau interziși în această perioadă. Încercări de reabilitare a modernismului, amenințat de curentele avangardiste extreme (dadaismul, suprarelismul, ermetismul), care puteau desocializa sau trăda esența literaturii, se cunosc încă de la sfârșitul perioadei interbelice. Astfel, în 1941 se înființează revizta Albatros, condusă de Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu pușca), în care se afirmă o nouă direcție în literatura română. Anul 1943 constituie o altă etapă în evoluția fenomenului neomodernist, odată cu înființarea Cercului Literar de la Sibiu, din 1943, din care au făcut parte Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca, Ion Negoițescu etc.                 Actul de înființare era o scrisoare întocmită de Ion Negoițescu și semnată de mai mulți membri ai Cercului, trimisă de Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului și sincronismului cu literatura occidentală, cu intenția declarată de a se întoarce cître modernismul interbelic. O grupare aparte dorea continuarea suprarealiștilor spre noi orientări estetice și neomoderniste, fiind reprezentată de Gelu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca.       Descarcă word de la atașamente                           

O scrisoare pierdută – Caracterizarea lui Nae Cațavencu                  Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.                Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.                Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman. Totusi, in ciuda interesului realist, personajele lui Caragiale sunt lipsite de o viata interioara, nu stim ce simt cu exactitate in raport cu actiunile pe care le intreprind si nu este prezentat niciun proces de constiinta al acestora. Lumea caragiliana este reprezentata nu neaparat de personaje imorale, cat de personaje amorale, pentru care procesele de constiinta si normele morale nu exista.                Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.             Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.               Titlul operei face trimitere la scrisoare adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.                Nae Catavencu, avocat, director al ziarului “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al “Societatii Enciclopedice-Cooperative ” (a carei abreviere “S.E.C. A.E.R.” sugereaza atat statutul de societate-fantoma, cat si calitatea de a vorbi mult si prost a personajului), intra in conflict cu tabara reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, urmarind desemnarea candidaturii sale pentru functia de deputat din circumscriptia respectiva.               Asadar, prin modul in care interactioneaza cu celelalte personaje, modul in care intelege sa rezolve problemele ce se ivesc si comportamentul general pe care il afiseaza public, Nae Catavencu este intruchiparea tipologiei demagogului si a arivistului. Parvenit, santajist, grosolan si impostor, Catavencu adopta deviza “scopul scuza mijloacele”, pe care o atribuie in mod eronat lui Leon Gambetta, ci nu lui Niccolo Machiavelli.                 Nae Catavencu nu ezita sa intre in lupta politica locala si este dispus sa recurga la cele mai mizerabile modalitati, scopul acestuia fiind acela de a obtine candidatura pentru postul de deputat. Fie ca este vorba de santajul la care ii supune pe Zoe Trahanache si pe Tipatescu, fie ca este vorba de infatuarea si aroganta pe care o afiseaza sau de lacunele intelectuale pe care le are, Catavencu incearca sa pozeze in cetateanul onorabil, menit sa faca bine intregii societati si care se face dator sa informeze publicul larg despre triunghiul amoros Zoe Trahanache-Zaharia Trahanache-Stefan Tipatescu.               Sef al opozitiei din organizatia locala a partidului aflat la putere, Nae Catavencu foloseste mijloace imorale pentru a-si asigura suprematia politica la nivel local. Dupa ce reuseste sa-l surprinda pe cetateanul turmentat si sa-i fure scrisoarea de amor adresata Zoei de catre Tipatescu, pacalindu-l si oferindu-i alcool, Catavencu cerseste candidatura pentru postul de deputat in schimbul nepublicarii scrisorii in publicatia proprie, santajandu-i pe Zoe Trahanache si Stefan Tipatescu.               Intr-un final, Catavencu este infrant, organizatia centrala a partidului numindu-l candidat pe un anume Agamita Dandanache, personaj senil si ticalos; Catavencu adopta fata de Zoe o atitudine servila, umila, aceasta cerandu-i sa organizeze festivitatea pentru celebrarea numirii lui Dandanache.               Ca orice personaj construit in maniera realista, autorul are in vedere constructia minutioasa a fiecarui personaj, caracterizat atat direct (prin intermediul didascaliilor sau a altor personaje, nume), cat si indirect (limbaj, actiune, comportament); de altfel, este prezenta si autocaracterizarea.               Prin intermediul caracterizarii directe, Nae Catavencu este prezentat pe lista personajelor ca director si detonator al publicatiei locale “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al ”Societatii Enciclopedice Cooperative ” si adversar feroce al taberei prefectului Stefan Tipatescu. Tipatescu nu ezita sa-l numeasca pe Catavencu “mizerabil”, “canalie” si “infam”. Un rol foarte important este atribuit si autocaracterizarii: “vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani unde sunt cel dintai !”. De altfel, prin intermediul didascaliilor, autorul contureaza miscarile si atitudinile pe care Catavencu le are de-a lungul desfasurarii actiunii.                 Prin intermediul caracterizarii indirecte, Nae Catavencu reiese ca este un personaj care in ciuda importantei pe care si-o asuma, are mari lacune intelectuale. Discursul de dinaintea numirii candidaturii este elocvent in acest sens; asadar, Catavencu dovedeste ca nu este altceva decat modelul politicianului demagog, mascat in spatele unor fraze pompoase si lipsite de sens si a mesajelor patriotarde, scopul sau real fiind unul meschin. Acesta nu de putine ori foloseste termeni pe baza etimologiei populare, considerand ca locuitorii capitalei se numesc “capitalisti”, se considera ca este un “liber-schimbist” (in sensul ca e flexibil in ceea ce priveste convingerile personale). De altfel, Catavencu este autorul unor fraze lipsite de sens, care atesta incultura si irationalitatea personajului: “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”.               Alaturi de procedeele obisnuite de constructive ale personajului, Caragiale apeleaza si la comic pentru asi putea contura personajele. Acest lucru este valabil si in cazul lui Nae Catavencu, acest personaj fiind pus in legatura cu diverse forme ale comicului.              Comicul de nume este imediat sesizabil: prenumele “Nae” este folosit pentru a sugera limitarea si lipsa educatiei si a bunului-simt al personajului, in vreme ce numele mare face trimitere la termenul “cață”, O scrisoare pierduta – Caracterizarea lui Nae Catavencu sugerand vorbaria multa si lipsita de coerenta a personajului sau la “cațaveica” (haina cu doua fete), care sugereaza caracterul duplicitar al personajului.            Comicul de limbaj este o alta componenta definitorie a personajului; discursul sau, mascat de mesaje patriotarde si care pretinde conexiuni la diferiti termeni politici si istorici reuseste sa dezvaluie cititorului incoerenta si incultura crasa a lui Catavencu.             Prin comicul de situatie, cititorului i se confirma caracterul duplicitar si parvenitismul personajului, care de la statutul de om politic, care pozeaza in cetateanul onorabil, luptator impotriva devierilor de comportament (care mascau intr-o buna masura adevaratele scopuri si directii de actiune ale lui Nae Catavencu) devine umil si supus in fata Zoei, atunci cand aceasta recupereaza scrisoarea de amor.