Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

Enigma Otiliei de George Calinescu – tema si viziunea despre lume                Criticul George Calinescu considera ca misiunea sa de exeget nu poate fi indeplinita decat daca incearca el insusi sa creeze sau sa incerce “sa relateze in cat mai multe genul”. Astfel, scriind patru romane, Calinescu reuseseste sa intre pe taramul creatiilor in proza, intelegandu-le de acum inainte mecanismele de functionare.              Printre cele patru romane scrise de George Calinescu se numara si “Enigma Otiliei”, publicat in anul 1938. Roman scris in perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale, acesta intruneste caracteristici balzacianiste, alaturi de elemente clasice, romantice, realiste, naturaliste si moderne.              Realismul de tip balzacian reiese din tematica, astfel incat motivul mostenirii si al paternitatii sunt surprinse sub forma unei fresce a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului trecut. Romanul se rermarca prin grija pentru detaliu si evidentierea personajelor in mediul lor de viata, dinspre exterior spre interior, timpul si spatiul fiind exacte, ceea ce imprima discursului credibilitate.             Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.              Titlul initial al romanului a fost “Parintii Otiliei”, insa din motive de strategie editoriala, Calinescu l-a schimbat in “Enigma Otiliei”. Desi nu exista un mister in adevaratul sens al cuvantului in legatura cu Otilia, aceasta ramane invaluita intr-o umbra de incertitudine sporita de feminitatea sa.             Romanul, propunandu-ne doua planuri narative organizate in jurul a doua conflicte principale, are o dubla tema: primul plan, care implica confruntarea dintre tabara reprezentata de Costache Giurgiuveanu, Otilia si Pascalopol pe de o parte, si tabara reprezentata de clanul Tulea, de cealalta parte, are ca tema mostenirea averii lui Giurgiuveanu. Celalalt plan narativ, care implica confruntarea dintre sotii Ratiu si Clanul Tulea are ca tema zestrea pe care Olimpia, fata sotilor Aglae si Simion Tulea, o cere impreuna cu sotul sau, Stanica Ratiu. Alaturi de tematica realista a mostenirii, pot fi incadrate si iubirea juvenila si initierea tanarului Felix.             Structura si compozitia romanului satisfac criteriul echilibrului clasic si pe acela al deschiderilor tipic moderniste. Astfel, in incipitul romanului este tipic balzacian, timpul fiind fixat cu precizie (“Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909”), iar personajul, tanarul Felix Sima, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli (locul este cel al unei foste mahalale din Bucuresti, care devenise unul dintre cartierele in care traiau cei proaspat imbogatiti). Felix dispune de un portret realizat de catre autor, care sugereaza ca trasaturile inca nu ii erau definitive (“fata ii era juvenila si prelunga”), fiind imbracat in uniforma de licean, personajul urmand sa devina protagonist al unui proces de initiere. De altfel, Felix va face cunostinta si cu Giurgiuveanu, care ii va spune initial ca “Aici nu sta nimeni”, fiind un advertisment in legatura cu conflictele la care se va expune Felix, locuind aici.              Mai departe, are loc descriere casei la care Felix urma sa stea pe timpul perioadei in care studia medicina la Bucuresti. Indeplind rolul de agent naratorial, Felix va juca nu doar rolul de personaj principal, ci va media intre cititor si lumea fictiunii. Naratorul ii va ceda uneori lui Felix perspectiva narativa, astfel incat acesta va fi pentru o buna parte a naratiunii personajul care va orienta camera. Prezenta descrierii de tip balzacian a casei unchiului lui Felix, Costache Giurgiuveanu, este specifica balzacianismului, perspectiva fiind cedata lui Felix. Criticul Nicolae Manolescu atrage atentia, insa, ca la un moment dat, perspectiva descrierii casei apartine unui estet (“Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intentia de a executa grandiosul clasic in materiale atat de nepotrivite”). Necesitatea acestei descrieri ample poate fi explicata in modul urmator: mediul social se reflecta in ambiental, motiv pentru care ambientalul devine in romanul balzacian mijloc de constructie al personajului..           Actiunea romanului se desfasoara pe parcursul a trei ani (1909-1912), insa acesta are un epilog care se consuma dupa incheierea Primului Razboi Mondial. Primele trei capitole surprind primele 24 de ore ale actiunii, timp in care Felix Sima va cunoaste fiecare personaj ce va juca un rol de oarecare importanta in economia conflictului.          Spatiul actiunii corespunde celor doua planuri narative, spatiul in care patrunde Felix fiind polarizat in functie de cele doua case ale seriilor de personaje ce intra in conflict. Casa Giurgiuveanu si Casa Tulea impart aceiasi curte; ulterior, spatiul actiunii se dezvolta concentric, prin vizita pe care Felix si Otilia o vor intreprinde la mosia din Baragan a lui Pascalopol si prin plecarea la Paris a Otiliei si a lui Pascalopol. De altfel, locul in care sunt situate cele doua case apartine mediului citadin, ceea ce imprima operei un aer modern.          Ramas orfan, ambii parinti fiind decedati, Felix Sima va sta in gazda la unchiul Costache Giurgiuveanu pentru trei ani, perioada in care acesta va studia medicina la Bucuresti. Costache Giurgiuveanu locuieste in vecinatatea unei familii inrudite, Tulea, el fiind posesorul averii care va produce un conflict major intre personajele operei, alaturi de el fiind Otilia, fiica celei de-a doua sotii decedate a lui Giurgiuveanu. Felix va fi fermecat de feminitatea Otiliei, aflata intr-o relatie cu maturul Pascalopol. Pascalopol ii va starni gelozia lui Felix, deoarece acesta era un barbat realizat, rafinat, bogat. In ciuda manifestarilor afective fata de Felix, Otilia constientizeaza ca ea l-ar putea impiedica pe tanar sa-si construiasca o cariera de succes, casatorindu-se cu Pascalopol, care ii va oferi protectie atat in timpul vietii lui Giurgiuveanu, cat si dupa moartea acestuia.         Dorind sa puna mana pe averea lui Giurgiuveanu, familia Tulea (Aglae, Simion, Titi, Aurica) si sotii Olimpia si Stanica Ratiu vor intra in conflict cu tabara reprezentata de Otilia, Giurgiuveanu si Pascalopol. O scena importanta in evolutia actiunii este cea in care Stanica Ratiu, reprezentant al tipologiei arivistului, reuseste sa-l pacaleasca pe batranul Costache Giurgiuveanu, care zacea in pat. Ramas fara banii pe care batranul avar ii stransese pentru Otilia si care trebuiau sa fie pusi intr-un cont de Pascalopol, Giurgiuveanu isi da duhul; moartea batranului va determina plecarea si casatoria Otiliei cu Pascalopol, in vreme ce Felix isi va termina studiile si se va remarca ca medic pe campul de lupta din Primul Razboi Mondial. O alta scena importanta este in epilog, si anume cea a reintalnirii dintre Felix si Pascalopol. Pascalopol, imbatrinit vizibil, ii marturiseste medicului ca a divortat de Otilia, dorind sa-i ofere acesteia libertatea de care avea nevoie o fiinta tanara. II inmaneaza lui Felix o fotografia care o infatiseaza pe Otilia intr-un cadru argentinian. Reintors pe strada Antim, Felix realiza ca advertismentul batranului Giurgiuveanu s-a adeverit, casa fiind acum parasita.           Respectand rigorile realismului balzacian, la care se adauga si influentele altor tipuri de sensibilitati, George Calinescu construieste tipologii aparte in literatura romana: Felix este tipul ambitiosului, iar constructia lui Costache Giurgiuveanu (“buzele rasfrante”, “ochii mici, clipesc rar”) pun in evidenta un avar si respecta rigorile clasicismului, existand un raport de concordanta intre portretul fizic si moral al acestuia. Otilia poate fi incadrata in tipologia cochetei dintr-o perspectiva realista, Stanica Ratiu este arivistul, Aglae este baba absoluta, Pascalopol mosierul, Simion Tulea nevroticul, iar Aurica fata batrana.           Motivul orfanului (atat Felix, cat si Otilia aveau parintii decedati) va fi tratat in mod realist de catre autor. De remarcat este si tendinta catre introspectie a celor doi tineri, ceea ce demonstreaza inca o data ca opera literara intruneste si aspecte moderne.

Simbolism   Apare în Franța în a doua jumătate a secolului XIX, ca reacție împotriva parnasianismului. Termenul este impus de Jean Moreas, care în 1886 scrie un manifest literar numit "Le symbolisme". Precursorul simbolismului este considerat Charles Baudelaire prin volumul "Corespondențe". Trăsături utilizarea simbolurilor, simbolul oferind posibilitatea unei interpretări multiple. cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt puse în evidență stări sufletești vagi, confuze, de melancolie, plictiseală. cultivarea elementului muzical, a sonorității verbale. existența sinesteziei (perceperea simultană a unui ansamblu de senzații, auditive, vizuale etc.).   Franța Charles Baudelaire Stephane Mallarme Paul Verlaine Tristan Corbière Jules Laforgue Novalis Arthur Rimbaud Paul Verlaine   România Ștefan Petică, Fecioare în alb (volum publicat în 1902) Dimitrie Anghel, În grădină (volum publicat în 1905) Ion Minulescu, Romanțe pentru mai târziu (volum publicat în 1908) Alexandru Macedonski, Flori sacre (volum publicat în 1912) George Bacovia, Plumb (volum publicat în 1916)

Tema si viziunea despre lume în comedia O scrisoare pierduta Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un observator ironic al societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Comediile sale („O noapte furtunoasa”, „O scrisoare pierduta”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”) ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii, impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societatii romanesti si a contura personajele dominate de o trasatura de caracter reprezentativa pentru tipul uman. Intrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, G. Ibraileanu afirma ca dramaturgul face „concurenta starii civile”, iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui Caragiale este „realismul tipic”. Reprezentata pe scena in 1884, comedia „O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspecte ale societatii contemporane autorului, fiind inspirata din farsa electorala din anul 1883. Tema comediei este demascarea prostiei umane si a imoralitatii publice si private, dezvaluirea impletirii de interese dintre doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie, capitala unui judet de munte.Autorul critica minciuna vietii politice, minciuna activitatii electorale de la sfarsitul secolul XIX. Continutul operei are un puternic caracter social, dar si de viata familiala. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, imoralitatea e suverana peste tot, la toate nivelele, in oras, in case pretentioase, la mosieri si la burghezi. Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul intre aparenta si esenta. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic.Incadrandu-se in categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omenesti piesa prezinta aspecte din viata politica si de familie a unor reprezentanti corupti ai politicianismului romanesc. Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru puterea politica se realizeaza, de fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic „o scrisoare pierduta” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indinca atat banalitatea intamplarii, cat si repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiasi scrisori, amplificate prin repetarea intamplarii in alt context, dar cu accelasi efect). Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe scene. Personajele piesei, numite de catre autor „persoane”, sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are fiecare in cadrul comediei. Perspectiva spatiala este reala si deschisa, fiind precizata de catre autor, iar timpul in care se petrec intamplarile este plasat la sfarsitul secolului al XIX-lea: „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”. Relatiile temporale sunt in cea mai mare parte cronologice, cu exceptia unot situatii in care perspectiva temporala este discontinua, remarcandu-se alternanta temporala a intamplarilor, prin flash-back.Actiunea scoate in relief circumstantele in care doua tabere politice se dusmanesc, se insulta, iar la final se conciliaza. Noua personaje arata ca autorul pune pret pe personajele tipice, tipurile memorabile. Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea unei scrisori de dragoste, in jurul careia se va petrece intreaga actiune.Punctul culminant al acestei scene, il constituie vestea ca Nae Catavencu nu vrea sa restituie scrisoarea decat in schimbul asigurarii ca va fi numit candidat pentru un loc de deputat, si aparitia lui Zaharia Trahanache care anunta ca a descoperit o plastografie a lui Catavencu. Actul al II-lea incepe cu numaratoarea voturilor posibile si cu teama lui farfuridi si branzovenescu ca vor fi tradati. O scena importanta este reprezentata de intalnirea prefectului cu posesorul scrisorii, o scena tipica si de nuante caracteriologice memorabil prinse, gradat redate, in care vedem tehnica santajului si a schimbului. Actul al III-lea cuprinde doua parti, dominate de discursul agramat de betia de cuvinte, al lui farfuridi si de discrusul categoric demagogic al lui catavencu pana la punctul culminant cand se pronunta numele candidatului propus de centru, dupa care urmeaza vacarmul si bataia. Actul al IV-lea aduce infrangerea lui catavencu si alegerea senilului agamita dandanache, adevarat maestru al santajului, de vreme ce cu o scrisoare bine pastrata isi poate asigura alegerea perpetua. Salvat de consecintele unei plastografii, catavencu accepta ce i-a ordonat zoe si conduce manifestatia in cinstea noului ales. Atmosfera destinsa la final reface starea initiala a personajelor, fara nicio modificarea a statutului lor dinainte pierderii scrisorii. Personajele actioneaza stereotip, simplist, ca niste maruonete lipsite de profunzime sufleteasca, fara a evolua pe parcursul actiunii, fara a suferi transformari psihologice.„O scrisoare pierduta”  cuprinde o galerie de tipuri ilustrative pentru epoca strabatuta de caragiale. Mijloacele prin care sunt realizate aceste tipuri sunt in acelasi timp procedee de realizare a comicului de moravuri, de caracter, de situatie, de limbaj etc. Comicul e realizat prin contrast, prin afisarea gesturilor si atitudinilor, prin vorbire in cea mai mare parte (incoerenta, nonsensuri, tautologii, inadvertente, automatisme lexicale, amestec de stiluri, prin numele personajelor etc.). In personaje, ca tipuri reprezentative, este concentrata toata prostia si coruptia societatii trecute si a familiei, a politicianismului trecut: demagogie, lasitate, perfidie, lacomie, santaj, umilire, servilism, imoralitate publica si intima, dar mai multa prostie decat toate.In comediile lui Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor si de cosntruire a situatiilor in care sunt puse acestea il constituie comicul. Comicul de caracter contureaza personaje ridicole prin trasaturi negative, starnind rasul cu scop moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele emane decat rasul. Autorul creeaza tipologii de personaje, dominate de trasaturi morale negative.Personajele apartin viziunii clasice pentru ca se incadreaza intr-o tipologie comica, avand o trasatura dominanta de caracter si un repertoriu fix de trasaturi: tipul incornoratului (trahanache), tipul primului amorez (tipatescu), tipul cochetei si al adulterinei (zoe), tipul politic si al demagogului (catavencu), tipul cetateanului, tipul servitorului (pristanda), prostul fudul (farfuridi), prostul ticalos (dandanache). Scriitorul depaseste, insa, cadrul comediei clasice avand capacitatea de a individualiza personajele, prin comportament, particularitati de limbaj, nume, dar si prin combinarea elementelor de statut social si psihologic. Personajele lui Caragiale sunt actuale si astazi, deoarece „natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa calapod deosebit: unul e sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, fiecare in felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei.” (I. L. Caragiale)Comicul de caracter e relevat la fiecare personaj al piesei. Trahanache se bucura de o veche si solida autoritate, de prestigiu recunoscut chiar si de opozitie. El sustine ideea integritatii morale a societatii, dar practica inselaciunea, falsificand listele cu alegatori, se opune coruptiei, dar in jurul sau, peste tot, e coruptie. Ambitia politica si comoditatea vietii il fac sa pastreze cu strasnicie „enteresul” de a fi prieten cu prefectul. Politician abil, stie ca functia sa in partid depinde de sefii de la „Centru” si se lasa manevrat cu usurinta de acestia. Este incult, trasatura reiesita din comicul de limbaj, dovada fiind ticul verbal „ai putintica rabdare”, care reflecta viclenia, tergiversarea individului abil, care sub masca batranetii cauta sa castige timp pentru a gasi o solutie. Pronunta gresit neologismeledin sfera limbajului politic: „dipotat”, „endependent”. Se exprima confuz, cu abateri de la normele limbii literare – truismul „unde nu e moral, acolo e coruptie”, tautologia „enteresul si iar enteresul”. Principiul sau de viata ce explica falsa naivitate a personajului este acela ca „Intr-o sotietate fara moral si fara printip… trebuie sa ai si putintica diplomatie”.Numele sau este definitoriu pentru comicul onomastic. Zaharia sugereaza zahariseala, moliciunea, lentoare, iar trahanache, faptul ca poate fi usor modelat de catre superiorii „de la centru” sau de „enteres” si de zoe. Tipatescu este prefectul judetului pe care il administreaza ca pe propria mosie, avand o mentalitate de stapan absolut. Orgolios, abuziv, incalca legea, daca „o cer interesele partidului” si admite, amuzat, escrocheriile politaiului: „ai tras frumusel condeiul”. Tipatescu este lipsit de abilitati politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care stie sa profite cu fler si diplomatie. Comicul de nume, Tipatescu, trimite la cuvantul „tip”, care semnifica june prim, om rafinat, amorez abil, adventurier.  Zoe Trahanache este sotia lui Zaharia Trahanache si amanta lui Tipatescu. Este inteligenta, autoritara, ambitioasa si isi impune vointa in fata oricui. Este o luptatoare hotarata si foloseste tot arsenalul de arme feminine ca sa-si salveze onoarea. Penduland intre sot si amant cu inteligenta si abilitate, conduce din umbra manevrele politicii, toti fiind constienti de puterea si influenta ei, avand asupra barbatilor o seductie aparte, care o face intelegatoare, generoasa. Ghita Pristanda, functionarul servil, vrea sa para modest, necajit, devotat unui prefect energic, dar se preteaza la mici furtisaguri, ghidandu-se dupa o deviza a nevestei lui: „Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa tot”. Este arogant sau umil, in functie de imprejurari, penduland cu o siretenieprimitiva si avand ca centru de greutate propriul interes.Incultura, lipsta de instructi sunt evidentiate pregnant prin comicul de limbaj: deformeaza neologismele – „bampir”, „famelie”, „catrindala”, „scrofulos”, „renumeratie” -, are ticuri verbale care frizeaza prostia. De exemplu, alaturarea cuvatului „curat” altor cuvinte, evidentiaza un nestapanit servilism, facandu-l penibil si ridicol.Comicul de nume al personajului Ghita Pristanda sugereaza principalele sale trasaturi de caracter – servil si umil fata de sefi, lipsit de personalitate -,deoarece pristanta este un joc popular, ce se danseaza dupa reguli prestabilite, intr-o parte si in alta, conform strigaturilor si comenzilor unui conducator de joc. Nae Catavencu, parvenit, santajist, grosolan si impostor, se conduce dupa deviza „scopul scuza mijloacele”. Este infumurat si impertinent atunci cand stapaneste arma santajului, spunandu-i prefectului „asasin”, dar devine umil, slugarnic si lingusitor atunci cand pierde scrisoarea si-i ureaza aceluiasi prefect, sa traiasca „pentru fericirea judetului”. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, el conduce manifestatia festiva in cinstea rivalului sau politic, Dandanache, fara niciun scrupul, intuind ca sansa de a castiga in viitor este legata de Zoe. Comicul de limbaj este relevat mai ales de discursurile sale, care ilustreaza personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanta. Atunci cand ia cuvantul la adunarea electorala care precede alegerile, Catavencu isi construieste cu ipocrizie „o poza” de patriot ingrijorat de soarta tarii, rostind cu greu cuvintele din cauza emotiei care-l ineaca. Incultura sa reiese atat din nonsensul afirmatiilor – „Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire” – precum si din confuzii semnatice, Catavencu numindu-i „capitalisti” pe locuitorii capitalei, iar el considerandu-se „liber-schimbist”, adica flexibil in conceptii. Numele Catavencu sugereaza firea de mahagiu, de palavragiu – cata=mahalagioaica- si ipocrizia, demagogia – cataveica=haina cu doua fete-, trasaturi ce definesc acest personaj si prin comicul de nume! Farfuridi si Branzovenescu sunt doi membri marcanti ai partidului de guvernamant. Ei formeaza un cuplu de imbecilitate, intruchipare a ramolismentului politic. Cei doi se atrag prin firilecomplet diferite: Farfuridi este coleric, prost, fudul, infatuat, iar Branzovenescu este, dimpotriva, placid, moale, fricos, o umbra a celuilalt. Farfuridi are automatisme ce creioneaza „intruparea prostiei solemne” (stefan cazimir),prin formule aberante, care-i releveaza incultura: „eu am n-an sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc la targ”; „am n-am infatisare, la douasperezece trecute fix ma duc la tribunal…”. discursul sau este un model al comicului de limbaj, care scoate ine evidenta platitudinea gandirii, confuzia lingvistica a personajului, iar stilul bombastic si infatuat devine caricatural atat prin ticurile verbale, cat si prin contradictiile in termeni: „din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo si anume in punctele esentiale.”Comicul de nume – farfuridi si branzovenescu – consta in sufixele onomasticul grecesc „-idi” si romanesc „-escu”, precum si aluzia culinara –branza si farfurie- care ilustreaza semnificativ relatia de dependenta reciproca dintre ei, fiindu-si numai unul altuia de folos. Agamemnom Dandanache se contureaza prin acumularea tuturor defectelor personajelor: parvenit, demagog, prost, incult, perfid si ramolit. Prost, demagog, amnezic si senil, este o epava morala si un santajist perpetuu, caci el nu restituie scrisoarea compromitatoare, sper a o putea utiliza si in alte dati. Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: „In sanatatea alegatorilor… car au probat patriotism si mi-au acordat… asta…cum sa zic, de!… zi-i pe nume, de! […] care va sa zica, cum am zite… in sfarsit sa traiasca!”. Magistral construit, discursul lui Dandanache este, poate, cea mai convigatoare si sugestiva ilustrare a incompetentei si demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale.Comicul de nume este relevant, prin alaturarea ridicola a numelui viteazului razboinic grec, conducator de osti si bun strateg cu dandanache, care sugereaza incurcatura, dandana. Cetateanul turmentat, reprezentantul omului simple,al alegatorului care nu are ambitii, nu este nici el tocmai constit. Vicios pentru ca e mereu beat, asteapta sa fie dirijat, pentru ca el nu are nicio opinie, „apoi daca-i pe pofta eu nu poftesc pe nimeni” este o fire lenesa, comoda, gasindus-i scuze superficiale, „da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu vin,da-i cu bere”. Replica cea mai sugestiva pentru caracterul sau labil si pentru lipsa de opinie a devenit memorabila: „eu cu cine votez?”, iar pentru ca zoe il lamureste voteaza disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea „in sanatatea coanii Joitichii ca e dama buna!”. El apare in momentele cele mai nepotrivite, enerveaza pe toata lumea cu prezenta lui, este dispretuit tocmai de clasa politica, desi este reprezentantul electoratului care urma sa se prezinte la vot pentru a-si desemna alesul in Camera deputatilor. Nu are nume, el este alegatorul anonim, bulversat de campania electorala confuza pentru omul de rand. Comicul de situatie e abundent la Caragiale. El reiese din imprejurarile provocate de coincidente, de incurcaturi, confuzii si situatii echivoce. Gasirea si prierderea succesiva a scrisorii de amor constituie principala situatie comica in care sunt implicate personajele si din care reies trasaturile lor de caracter. Se sugereaza astfel, ca aceasta arma politica a santajului va fi eficenta si in viitor, cinstea si meritele politice neavand nicio sansa in viata politica. Catavencu si Dandanache folosesc acelasi mod de santaj, insa izbuteste cel mai astutios si corupt, care are traditia unor astfelde procedee de la centru.Catavencu spune ca tot romanul trebuie sa prospere, dar tocmai in acelmoment intra cetateanul turmentat care striga: „Si eu!” unde rasul e generat de contrastul dintre pretentia teoretca a politicianului demagog si realitatea betiei celui venit pe scena.Numararea steagurilor de catre Ghita este o alta situatie comica, din care reiese ca politaiul fura din avutul statului, fiind incurajat si de catre prefect, in calitatea lui de conducator politic al judetului.Una dintre cele mai sugestive situatii comice este aceea in care Trahanache, dupa ce fusese la Catavencu si vazuse „scrisoricade amor” adresata Zoei, vina acasa la Tipatescu, spunanadu-i ca scrisoarea e „plastografie”. Comicul de intentie este o modalitate foarte aparte in litaratura, ilustrand atitudinea autorului fata de personaje si situatiile in care acestea actioneaza. Pornind de la afirmatia autorului, aceea ca „nimic nu ardepe ticalosi mai mult ca rasul”, adept al preceptului clasic „rasul indreapta moravurile”,caragiae isi propune sa-si exprime opiniile prin scris. Astfel, acest „demon al veseliei” (Paul Zarifopol) isi uraste personaele, marturisind „ii urasc, ma, ii urasc”. Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care scriitorii il atribuie artei, in general, si literaturii, in particular.moravurile satirizate in”o scrisoare pierduta” sunt: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, infatuare. Demagogia si coruptia sunt intalnite la nivelul intregii societati si la nivelul clasei politice inclusiv al marii burghezii.Comedia „O scrioase pierduta” apartine genului dramatic si are ca moduri de expunere dialogul si monologul. Caracterizarea personajelor se face atat in mod indirect prin vorbele, faptele si gandurile personajelor ori direct de catre celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie referirile lui caragial, curpin in didascalii, ca indicatii scenice prin care autorul isi „misca” personajele, le da viata. In concluzie, comedia de moravuri „o scrisoare pierduta”exprima vocatia de scriitor realist a lui caragiale, nu numai prin spiritul de observatie acut si prin luciditatea cu care scruteaza lumea ci si prin procuparea pentru domeniul social. Obiectivitatea, veridicitatea realizata prin tehnica acumularii detaliilor, sunt trasaturi esentiale ale acestei capodopere.personajele tipologice sunt supuse ridiculizarii, pentru ca rasul a fost intotdeauna considerat un mijloc de amelioare a moravurilor , atitudine prin care scriitoul atinge dezideratul educativ al artei.    

 Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu              Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai recunoscuti scriitori romani ai secolului trecut, opera sa vasta cuprinzand romane cu diverse tematici: istorica (“Fratii Jderi”, “Neamul Soimarestilor”), mitica (“Creanga de aur”) sau scrieri despre natura (“Tara de dincolo de negura”).            Publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o capodopera a literaturii romane, fiind un roman traditional ce recompune imaginea unei societati arhaice, pastratoare a traditiilor si credintelor aproape milenare ale poporului roman, ale carei legi nescrise sunt puse in lumina prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.            De altfel, de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact generozitatea acestuia in diversitatea interpretarilor; “Baltagul” poate beneficia de o lectura de tip mitic, de o lectura de tip realist sau de o lectura de tipul romanelor politiste.             Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.            Titlul romanului este simbolic, intrucat baltagul reprezinta in economia romanului atat arma uciderii lui Nechifor Lipan, cat si arma razbunarii acestuia. Baltagul poate fi catalogat si ca insemn al barbatiei, a maturizarii lui Gheorghita, insa poate fi si un motiv ornamental, asa cum este in Palatul din Knossos, pus in relatie cu labirintul mitic (drumul parcurs de Vitoria Lipan in cautarea sotului ei poate fi asimilat parcurgerii unui labirint).            Tema romanului este centrata pe civilizatia arhaica, bazata pe validitatea traditiilor si credintelor populare care au un rol semnificativ in orientarea vietii locuitorilor lumii respective. Totusi, criticul Nicolae Manolescu considera ca romanul ne propune nu o lume arhaica, ci o societate de contact, aflata la interferenta arhaicului cu modernul. Vitoria calatoreste printr-o lume in care progresul tehnic se face simtit (telegraful, trenul), ocupatia de pastor a lui Nechifor este dublata de cea de negustor. Insa, lumea moderna apare in roman ca element de contrast, validata fiind doar lumea arhaica.           Vitoria Lipan, sotia pastorului si negustorului Nechifor Lipan, este personajul central al romanului, fiind surprinsa in momentele in care isi astepta sotul sa se intoarca cu oile de la munte. Constienta de faptul ca nereintoarcerea sotului ei pana la inceputul lui decembrie este atipica, Vitoria Lipan incearca sa-si mentina verticalitatea in jurul celorlalti, chiar daca viata ei interioara era puternic afectata de lipsa sotului. Semnele naturii, apelul la cele sfinte si deplasarea la vrajitoarea satului o vor face pe aceasta sa se convinga ca Nechifor nu mai este in viata. Vizionara, Vitoria isi cheama fiul, Gheorghita, acasa, respecta cu mare rigurozitate datinile crestinesti si pregateste o calatorie in cautarea lui Nechifor dupa trecerea iernii, fiind insotita chiar de catre propriul fiu. In ciuda unui traseu labirintic greu de parcurs, Vitoria reuseste sa-si mentina cumpatul si va descoperi trupul lui Nechifor intr-o rapa; dand dovada de o buna cunoastere a psihologiei oamenilor si fiind inteligenta, la praznicul dedicat sotului ei reuseste sa dovedeasca vinovatia lui Ilie Cutui si a lui Calistrat Bogza, ucigasii lui Nechifor. Asadar, Vitoria poate fi incadrata in tipologia muntencei, a sotiei devotate, fiind o gospodina si o mama desavarsita, care constientizeaza importanta valorilor traditionale ale lumii din care face parte si care accepta sa se puna in slujba dreptatii.           Trasaturile Vitoriei Lipan pot fi foarte bine observate de-a lungul desfasurarii actiunii. Vitoria doreste ca pe timpul calatoriei sa nu intampine greutati, astfel incat preia atributiile in privinta initierii lui Gheorghita, comandandu-i acestuia un baltag (arma razbunarii mortii sotului ei), o trimite pe fiica sa, Minodara, la o manastire pe toata perioada absentei lor si preia fraiele relatiilor pe care Nechifor le avea cu ciobanii de la stana. Astfel, Vitoria dovedeste ca este un spirit precaut, clarvazator, care isi lasa gospodaria in ordine si este pregatita sa preintampine orice lucru neobisnuit pe timpul calatoriei. O alta scena plina de semnificatii este cea a parastasului, scena in care Vitoria ii demasca pe criminalii sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Scena este demna unui proces de tribunal: Vitoria se transforma pe rand in martor, acuzator si judecator si ii demasca pe cei doi ucigasi fara nicio teama, dovedindu-se un fin psiholog si o femeie apriga: “Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau.” Vitoria da dovada ca este un adevarat “Sherlock Holmes”, reusind o reconstituire exacta a scenei crimei si cantarindu-si foarte bine argumentele folosite in fata “auditoriului” aflat la praznic.            Fiind personajul principal al romanului, Sadoveanu aloca o atentie sporita asupra modului in care este construita imaginea Vitoriei Lipan. Ca urmare a acestui fapt, Vitoria Lipan este caracterizata atat direct (de catre narator, personaje), dar si indirect (prin intermediul actiunii, limbajului, atitudinilor).           Asadar, Vitoria este introdusa prin intermediul unui portret realizat in maniera iconica, respectiv prin surprinderea contrastului dintre caracterul exterior, static si dinamica vietii interioare: “Vitoria, nevasta lui Nichifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe.” Prin intermediul caracterizarii directe, Gheorghita observa ca mama sa este un bun psiholog: “Mama asta trebuie sa fie farmacatoare; cunoaste gandu omului…”.            Prin intermediul limbajului, Vitoria dovedeste inca o data ca este o buna cunoscatoare a comportamentelor oamenilor din jurul ei, in ciuda faptului ca ea este o munteanca fara educatie, marturisindu-i fiului sau “Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte.” In relatia cu Minodora, Vitoria este transanta in ceea ce priveste influentele moderne exercitate asupra fetei sale (“N-ai mai invatat randuiala ? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun de cand iti umbla gargauni prin cap si te chiama domnisoara !”). Astfel, nu coc si valt ii trebuie Minodorei, a carei simpatie pentru Ghita C. Topor, perceput drept promotor al modernitati, nu este vazuta sub nicio forma cu ochi buni de Vitoria.            Promotoare a modelului civilizational arhaic si doritoare sa dezlege misterul mortii lui Nechifor Lipan, munteanca se pregateste si reuseste sa traverseze un adevarat labirint. Conform criticului Alexandru Paleologu, romanului lui Sadoveanu ii poate fi aplicata o lectura mitica, opera literara fiind construita pe mitul complotului uneltit impotriva lui Osiris. Calatoria Vitoriei poate fi asimilata calatoriei lui Isis in cautarea sotului ei, iar Gheorghita poate fi analizat in analogie cu Horus, rezultat in urma recuperarii a treisprezece din cele paisprezece parti ale corpului lui Osiris.

Traditionalism       Definiție: curent cultural apărut la începutul secolului al XX-lea, care promovează tradiţia și apără valorile arhaice de pericolul degradării în contact cu tendințele și valorile modern; susține convingerea că literatura trebuie să exprime specificul național, localizat în lumea rurală; dorința conservării factorului autohton este justificată prin ideea că satul tradițional este un reflex al „sufletului etnic”, producător de cultură și civilizație proprie și refractar la imitația culturii occidentale, inaderența la civilizația industrial capitalistă, socotită straină spiritului românesc, și, în plan literar, aversiunea față de modernismul „decadent”, văzut ca un import cultural neasimilat.       Caracteristici: ilustrarea specificului naţional, în spirit exagerat; întoarcerea la originile literaturii; istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de inspiraţie, dar într-un mod exaltat; prezintă universul patriarhal al satului, problematica ţărănească; pune accent pe etic, etnic, social; proză realistă de factură socială;promovează ideea că mediul citadin și valorile moderne sunt periculoase pentru puritatea sufletelor.        Traditionalismul romanesc cuprinde trei curente inrudite prin apropierea de traditia rurala si diferite prin modul in care se realizeaza aceasta apropiere: samanatorismul, poporanismul, gandirismul.  a)  Samanatorismul, orientare care se-ncheagă in jurul revistei „Samanatorul”, apăruta la Bucureşti, in 1901, sub conducerea lui Al. Vlahuta si G. Coşbuc.       In articolul-program al revistei, intitulat „Primele vorbe”, ca si in poezia „Samanatorul” publicata de Vlahuta in primul număr al acesteia, se conturează programul viitoarei orientări: scriitorii trebuie sa cultive specificul naţional, prin prezentarea vieţii satului. Speciile cultivate de samanatoristi: texte de mici dimensiuni, in versuri scurte, poeme epice(idilele), in proza -; schite, povestiri in care naratiunea se impleteste cu descrierea.        Principalul ideolog al revistei a fost Nicolae Iorga.  Trăsături:  · cultiva paseismul (întoarcerea spre trecut) si idilismul · sentimentul dezradacinarii · elogiul dreptatii, facute de tarani pe cont propriu in maniera haiducilor de altadata   · proza peisagista   · ispiratie istorica si rurala   · idilizarea vietii satului si a taranului, prin reducerea lor la o serie de evenimente placute, legate de contactul cu natura, iubirea, cantecul, poezia  · prezentarea armonioasa a relatiei dintre boieri si tarani, conditionata de apartenenta boierilor la vechile familii aristocrate romanesti  ·considerareavietii urbane drept un factor distructiv pentru sufletul taranesc curat, nealterat, orasul fiind vazut ca un loc al pierzaniei  ·grija „întăririi si inaltarii neamului acestuia”   Reprezentanţi: O. Goga, M. Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, St. O. Iosif.   b)  Poporanismul este orientarea care se-ncheagă in jurul revistei „Viata romaneasca”, apăruta la Iaşi, in 1906, sub conducerea lui C. Stere si avându-l ca secretar de redacţie pe Garabet Ibrăileanu. Curentul manifesta interes pentru viata rurala si pentru valorile poporului, dar se deosebeste de samanatorism prin: evocarea unei existente chinuite a taranilor, condamnati la munca trudnica si la mizerie (O. Goga); lipsa educatiei corespunzatoare, a bolilor netratate, care aduc moartea timpurie in lumea satului ( „Fefeleaga”- I. Agarbiceanu). Din punct de vedere formal: Tablouri descriptive sumbre, caracterizate prin amestecul suferintei fizice si morale, care implica si un sentiment de mila, de duiosie al autorilor, ceea ce confera un pronuntat aspect liric textelor  Adepţii acestei  orientări isi propuneau ca obiective:  · dragostea pentru popor  · simpatie pentru sat si tarani, dar nu idealizează viata de la tara (realismul viziunii)  · interes pentru luminarea poporului  · critica aspra a nedreptatilor facute omului de rand   Reprezentanti: Calistrat  Hogaş, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Ion Agarbiceanu.   c) Gândirismul se naşte in jurul revistei „Gândirea”, apăruta la Cluj, in 1921, sub directia lui Cezar Petrescu. Are la inceput o orientare eclectica si grupeaza in jurul ei principalii scriitori ai vremii, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihaescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat. Cu timpul, revista trece sub influenta lui Nichifor Crainic, iar din 1928 sub conducerea lui, cuprinzand in aceeasi orientare si alte publicatii literare, "Datina", "Ramuri", "Gand romanesc", "Mesterul Manole", "Sfarma-Piatra".  Filozofia promovata in multe din articolele publicate in "Gandirea" se afla sub inraurirea germanului Oswald Spengler, cu a sa filozofie a vietii (Lebensphilosophie) din "Declinul Occidentului" ("Der Untergang des Abendlandes"), in care erau explicate deosebirile dintre cultura si civilizatie si se proclama prabusirea Occidentului sub povara lipsei de cultura, a masinismului si a civilizatiei. Multe dintre ideile lui Spengler, infuzate in estetica expresionismului, sunt preluate si in operele filozofice ale lui Blaga.  In articolele sale programatice, "Isus in tara lui" (1923), "Parsifal" (1924) si "Sensul traditiei" (1929), Nichifor Crainic promoveaza traditionalismul culturii romane, conceput ca imbinare intre autohtonism si ortodoxism, intre temele si valorile nationale promovate de miscarile literare anterioare, pasoptism, junimism si samanatorism, si spiritualitatea ortodoxa, vazuta ca un "coviltir de aur" al bisericii romane, ca o zare metafizica in care se proiecteaza toata existenta si aspiratiile poporului roman.