Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

Flori de mucigai de Tudor Arghezi (autor canonic) arta poetica moderna Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".                    Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite". Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare. Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua  categorii  estetice  contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din existenta umana. Structura, compozitie si limbaj poetic Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare. Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut". Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii. In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.   Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului. Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime. Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai inainte,poezie. La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

                                                                     Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu din romanul lui Camil Petrescu                 Alaturi de Eugen Lovinescu, cel care ramane de altfel principalul teoretician al modernismului in literatura romana, Camil Petrescu, romancier, dramaturg si poet publica o serie de articole si chiar studii cu un pronuntat caracter teoretic. Un asemenea articol este si cel intitulat “Noua structura si opera lui Marcel Proust”. Pentru a-si justifica aderarea la programul modernismului lovinescian, Camil Petrescu porneste in acest articol de la ideile filosofice ale lui Henri Bergson si de la cele al lui Edmund Husserl. Neincrederea in capacitatea stiintelor de a reprezenta instrumente eficiente ale cunoasterii lumii determina, pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, o schimbare de paradigma in literatura europeana. Acesta este momentul in care, de fapt, se pun bazele fenomenologiei moderne. Henri Bergson opereaza o distinctie majora intre timpul ca realitate masurabila, neutra si exterioara constiintei si un timp subiectiv, al constiintei, pe care il numeste durata.              Pornind de la aceste consideratii, Camil Petrescu isi incheie articolul cu afirmatia “eu nu pot vorbi onest decat la persoana I”, fapt care il va determina sa publice in anul 1930 romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Romanul subiectiv, de analiza psihologica, Camil Petrescu propune o lume vazuta prin filtrul mintii unui intelectual aflat in mediul citadin, deschis catre instrumentele autocunoasterii: introspectia si reflectia.                Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.               Titlul romanului indica cele doua prejudicii pe care Stefan Gheorghidiu va incerca sa le amelioreze. Substantivul “noapte” indica trairea in constiinta si abolirea principiului cronologic, iar cuvintele “prima” si “ultima” sunt granitele temporale ale unor experiente pe care personajul principal al romanului le va trai si care ii vor modifica in cele din urma viziunea: iubirea si razboiul.               Tematica romanului camilpetrescian este centrata pe experientele definitorii pentru evolutia lui Stefan Gheorghidiu: experienta iubirii si cea a razboiului il vor schimba odata pentru totdeauna pe tanarul intelectual, care iese cumva mantuit din intamplarile relatate.               Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. In jurul acestuia va gravita intreaga actiune, din prisma sa fiind redate si celelalte personaje, cat si mediul de desfasurare a actiunii. Student la Facutatea de Filosofie, el este modelul intelectualului inadaptabil, vazand lumea incojuratoare ca pe una incapabila sa-i inteleaga aspiratiile. Nemultumit de implicarea Elei, sotia sa, in lumea mondena si suspectand-o ca il inseala, Stefan ajunge sa se izoleze de o realitate pe care incearca sa o refuze. Experienta razboiului, insa, il va determina sa-si schimbe o buna parte din viziuni; altfel spus, Gheorghidiu va reveni dupa front mantuit. Intelegand ca relatia cu Ela trebuie incheiata, Stefan ii marturiseste acesteia ca-i lasa tot “trecutul”, parasind-o definitiv. Personaj prin excelenta specific unui roman modernist, Stefan Gheorghidiu este deschis la introspectie si reflectie, iar mediul in care evolueaza in cea mai mare parte a economiei romanului este cel citadin, bucurestean in speta. Faptul ca personajul este student la Filosofie indica inclinatia spre meditatie a tanarului.              Trasaturile de caracter ale personajului pot fi foarte bine evidentiate prin intermediul actiunii. Urmand sa intre in razboi, statul roman ii va inregimenta pe cei apti de razboi, printre ei aflandu-se si studentul la filosofie, Stefan Gheorghidiu. O scena plina de semnificatii a romanului camilpetrescian este cea de la popota, cand Stefan asista la o discutie despre un barbat achitat de instanta in ciuda faptului ca si-a omorat sotia fidela (el fiind infidel). Discutia dintre soldati care va implica si dezbaterea termenilor de dragoste si fidelitate ii va retrezi aminterea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela lui Stefan Gheorghidiu.            In urma decesului unchiului Tache, Stefan, casatorit cu frumoasa Ela, mosteneste in mod neasteptat o mare parte din averea raposatului. Rudele, scandalizate de acest fapt, ii cer sa-si cedeze partea, lucru pe care Stefan il face dupa un parastas jenant, in ciuda protestelor sotiei sale. Acesta este momentul in care se produce prima mare ruptura in interiorul cuplului: Stefan era suficient de detasat de nevointele materiale ale lumii in care traieste, in timp ce Ela nu se sfieste sa-i spuna ca nu trebuie sa renunte asa de usor la mostenire. Investind bani ramasi intr-o afacere care va scapa foarte greu de faliment, la propunerea celuilalt unchi, deputatul Nae Gheorghidiu, Stefan se reintoarce la Facultate, unde va scrie o lucrare care ii va aduce stima din parte colegilor si va deschide cuplului usile catre o lume noua, plina de mondenitati si care va reprezenta o noua granita aparuta intre cei doi soti. Secventa simbolica, revenirea de pe frontul transilvanean, in toamna lui 1916, a lui Stefan poate fi considerata a fi incheierea procesului de “mantuire” al acestuia. Tanarul Gheorghidiu, care acum se simte total strain de Ela, o anunta pe aceasta ca va divorta si ii va lasa tot “trecutul” lor ei (posesiunile cuplului).                 Personaj prin excelenta modern, Stefan Gheorghidiu are o viata interioara complexa, specifica unui intelectual care nu poate accepta lumea inconjuratoare. Gheorghidiu are trairi interioare violente, se dovedeste a fi nesigur in ceea ce o priveste pe Ela, suspectand-o ca l-ar insela. Avand dorinta de a arata ca nu este afectat, Stefan Gheorghidiu disimuleaza, ceea ce ii sporeste intr-un fel framantarile: “Ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma sinteam imbecil si ridicol si naiv”. Contrariat de faptul ca Elei ii place sa se lase in voia tentatiilor mondene, devenind foarte preocupata pentru tot ceea ce inseamna lux, distractie si escapade, Gheorghidiu intelege ca Ela nu are acelasi mod de a vedea iubirea: “As fi vruto merei feminina, deasupra acestor discutii vulgare”.            Conturandu-se ca o persoana prea putin ocupata de modul in care arata si in care se imbraca, considerand aceste preocapari frivole, superficiale, el va ajunge sa-si compare la un moment dat camasa sa cu cea a domnului G: el avea “mansetele prea largi si cu corturile sucite inafara”, in vreme ce “domnul G. avea mansetele bine intinse, mici”. Caracterizarea directa apare in cateva secvente in care este evidentiat portretul fizic: “eram inalt si elegant”. Trasatura dominanta a sa este, asa cum afirma el, orgoliul. De fapt, chiar relatia cu Ela se bazeaza pe orgoliul iesit din comun al personajului-narator: “cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.              Spre deosebire de romanele traditionale, in romanul camilpetrescian conflictul interior al protagonistului este mai bine conturat. Model al intelectualului pe care lumea inconjuratoare nu-l intelege si nu-l ajuta, pentru care sentimentele contradictorii in ceea ce o priveste pe Ela sunt puternic, Stefan este strapuns de un conflict launtric iesit din comun. Gheorghidiu traieste iluzia faptului ca s-a izolat de lumea inconjuratoare si incearca sa inteleaga daca Ela l-a inselat sau nu. Un motiv important care a dus la ruperea relatiei este participarea lui Ela in lumea mondena, dispretuita atat de mult de tanarul Stefan, discrepantele dintre aspiratiile celor doi fiind cu adevarat semnificative.

Neomodernism           Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.         Neomodernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea ca prelungire a modernismului şi se caracterizează prin următoarele aspecte:       Trăsăturile neomodernismului:   poezia sochează permanent asteptările cititorului este o poetică a existenței și a cunoașterii intelectualismul reinterpretarea miturilor abordarea modernă a marilor teme ale liricii iornia,spiritual ludic reprezentarea abstracțiilor în formă concretă ambiguitatea limbajului împinsă până la aparența de nonsens ermetismul expresiei   Reprezentanții de seamă ai curentului literar neomodernismul au fost: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gellu Naum, Ana Blandiana, Marin Sorescu Adrian Păunescu.    

Mai jos aveti toate comentariile pentru pregatirea bacalaureatului in format word gratuit.  

O scrisoare pierduta – Tema si viziunea despre lume                  Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.               Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman.               Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.               Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.               Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.               Titlul operei face trimitere la scrisoarea adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.               Piesa este structurata in patru acte, fiecare act fiind format din mai multe scene. Personajele piesei, numite de catre autor “persoane”, sunt mentionate in ordinea importantei si a statutului lor social in cadrul listei de la inceputul comediei.               Perspectiva spatiala si cea temporala sunt descrise de autor intr-o maniera aproximativa, intamplarile, care capata un caracter general, desfasurandu-se la sfarsitul secolului al XIX-lea: “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”. Piesa debuteaza cu momentul intrigii, si anume pierderea scrisorii de catre Zoe Trahanache. In rest, relatiile temporale sunt cronologice, exceptand cateva situatii in care perspectiva temporala este discontinua, gratie alternantei temporale a intamplarilor, prin flash-back.               Ca in orice opera caragiliana, “O scrisoare pierduta” este construita pe baza unui conflict intre personaje. Opera de fata prezinta doua conflincte: unul principal, intre cele doua tabere ale organizatiei locale a partidului aflat la putere, una din tabere fiind reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, cealalta de ambitiosul avocat Nae Catavencu si acolitii sai si care are ca miza scrisoarea de amor adresata de Tipatescu Zoei si desemnarea pentru candidatura la functia de deputat. Exista si un conflict secundar, in cadrul cuplului Farfuridi-Branzovenescu, care se tem sa nu fie tradati: “tradare sa fie, daca o cer interesele partidului, dar cel putin s-o stim si noi !”.              Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea scrisorii de dragoste pe care prefectul Stefan Tipatescu a adresat-o Zoei Trahanache, sotia Zahariei Trahanache, lider politic important la nivel local si apropriat al prefectului. Aceasta scrisoare ajunge pe mainile lui Nae Catavencu, opozantul taberei politice reprezentata de Tipatescu si Trahanache, acesta dorind sa fie el desemnat pentru candidatura la functia de deputat. Astfel, Catavencu ameninta ca va publica scrisoarea in ziarul propriu daca nu va primi sustinerea pentru candidatura. Intre timp, Tipatescu si Zoe afla de la Zaharia de existenta unei plastografii a lui Nae Catavencu.               Actul al II-lea surprinde inceperea procesului de numarare a voturilor posibile si teama cuplului FarfuridiBranzovenescu ca vor fi tradati de catre prefect. O scena importanta a acestui act este cea a intalnirii dintre Stefan Tipatescu si posesorul scrisorii, o scena in care poate fi observate cotele pe care le poate lua santajul.               Actul al III-lea este centrat pe discursurile celor doi pretedenti la functia de deputat din partea organizatiei locale a partidului aflat la guvernare: Farfuridi tine un discurs dominat de betia de cuvinte, in vreme ce Nae Catavencu demonstreaza ca nu este altceva decat un demagog. Momentul numirii celui care va candida pentru functia de deputat este extrem de tensionat, ceea ce conduce la vacarm si violente intre cei prezenti la ceremonie.              Actul al IV-lea aduce in prim-plan infrangerea lui Catavencu si alegerea senilului Agamita Dandanache, un iscusit al tehnicii santajului, de vreme ce o scrisoare bine pastrata ii poate asigura alegerea perpetua. In final, Zoe Trahanache reuseste sa recupereze de la cetateanul turmentat scrisoarea de amor si ii cere lui Nae Catavencu sa organizeze manifestatia in cinstea celui propus de la centru, ultima scena a piesei de teatru sugerand intersectarea intereselor meschine ale taberelor care nu cu multa vreme inainte erau rivale.            Atmosfera destinsa de la final nu aduce modificari ale statutului moral si social al personajelor participante la actiune. Personajele actioneaza stereotip, simplist, fiind lipsite de profunzime sufleteasca, fiind caracterizate de prostie, aroganta, incultura, servilism, demagogie. Drama universului caragialian nu este neaparat cea a unor personaje imorale, ci a unor personaje amorale, care nu au nicio idee despre ceea ce este moral si imoral, legal si ilicit.            In comediile lui Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor si de constructie a situatiilor este comicul, care capata diferite valente (comic de caracter, comic de nume, comic de limbaj, comic de situatie, comic de moravuri).            Comicul de caracter are rolul de a contura caracteristicile generale negative ale fiecarui personaj in parte, starnidul rasul in scop moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele umane decat rasul. Autorul creeaza tipologii de personaje, acestea apartinand viziunii realist-clasice: Zaharia Trahanache este tipul incornoratului, Zoe Trahanache este femeia adulterina, Stefan Tipatescu este tipul primului amorez, politistul Ghita Pristanda este tipul slugarnicului, iar Nae Catavencu este reprezentantul tipologiei demagogului.            Comicul de nume este un alt element care ajuta la schitarea statului psihologic si moral al personajelor: Trahanache vine de de la “trahana” (aluat moale, usor de modelat), Tipatescu vine de la “tip” (june, barbat rafinat, amorez abil), Catavencu de la “cață”, iar Dandache vine de la “dandana” (incurcatura).            Comicul de limbaj este o categorie estetica utilizata des in lucrarile lui Caragiale si care nu face altceva decat sa evidentieze caracterul josnic, grosolan al personajelor, precum si incultura de care dau dovada acestea. In acest sens, personajele comediei nu se sfiesc sa pronunte gresit anumite cuvinte (“famelie, renumeratie, plebicist, bampir”), nu lipsesc exemple de etimologie populara (capitalisti), cliseele lingvistice (“Ai putintica rabdare”), truismele (“Un popor care nu merge inainte sta pe loc”).            In ceea ce priveste comicul de limbaj, o scena in care acesta capata valente extraordinare este cea a discursului demagogic tinut de Nae Catavencu. Acesta considera ca locuitorii capitalei sunt “capitalisti”, in vreme ce el se considera “liber-schimbist” (adica flexibil in conceptii si convingeri). Incultura personajului reiese si din afirmatiile lipsite de sens: “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”.            Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul formator pe care scriitorul il atribuie operei sale. In “O scrisoare pierduta”, Caragiale ironizeaza moravuri prezente in mai toate epocile: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, demogogia si infatuarea, fiind o aspra satira la adresa Inaltei societati romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Personajele dispun atat de o caracterizare directa (facuta de narator sau de alte personaje), cat si de caracterizarea indirecta (prin fapte, limbaj, atitudini). Modul de expunere dominant este dialogul, insotit in cateva scene si de monologul unor personaje prinse in valtoarea evenimentelor.

Relatia dintre doua personaje in romanul Enigma Otiliei Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzacianpă, dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi romantismului. Incipitul realist al romanului fixează elementele temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa, de exemplu în descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena jocului de cărţi, realizată tot în manieră realistă, are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât date despre fiecare în parte cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare le dezvoltă faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-final, scrierea este un romanul circular, replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică. Mutaţiile care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor, aşezate la finalul romanului ele reflectă realitatea. Tematica este dublă: realistă, deoarece reprezintă fresca burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, și romantică prin iubirea dintre Felix și Otilia. Viziunea despre lume a scriitorului realist se reflectă în abordarea tematicii, structura simetrică, specificul secvențelor descriptive și realizarea personajelor. Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul, Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele. Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de medicină. Pe fiica vitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei. Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul fizic al acesteia: „ un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei. Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin. Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl descumpănesc însa. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţa de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „ Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.” Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale membrilor familiei. Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat de „satisfacţia reţinută” a bărbatului. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr. Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol. Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”. În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.    

Clasicism          Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum: rațiunea domină sentimentele, caracterul moralizator acordând importanță unor specii literare corespunzătoare (fabula, satira, comedia, tragedia), personajele sunt caractere: caracterul avarului (Arpagon), unitate de timp, loc și acțiune (un singur cadru, timp scurt, maxim 24h, un singur plan), exces de pudoare, rafinament, personaje oneste, morale.              Se mai pot desprinde și alte trăsături ale operei: simetria și echilibrul compoziției, concizia și rigoarea unor exprimări care capătă uneori caracter de sentință... Termenul comportă sensuri largi, exprimând o atitudine estetică fundamentală ce se caracterizează prin tendința de a observa fenomenele în contextul universului și de a le închega într-un sistem proporțional și armonios, corespunzător frumosului și concordant cu norme rationale care impun tipuri model, perfecțiunea, idealul. Curentul se definește ca o mișcare artistică și literară care promovează ideile de echilibru și armonie a ființei umane, constituite în modele durabile și care se pot regăsi în timp.              Curentul clasicismului, definit ca atitudine estetică fundamentală de observare și realizare a unui sistem armonios, stabil, proporțional, dominat de elementele frumosului, în concordanță cu norme specifice (cele trei unități în dramaturgie), tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin, al perfecțiunii formelor. S-a manifestat în toate artele – literatură, pictură, muzică, arhitectură.          Trăsături: regula celor trei unități în dramaturgie (de loc, timp, acțiune); puritatea genurilor și a speciilor literare; întâietatea rațiunii; imitarea modelelor greco-romane; cultul pentru adevăr și natural (în literatură), înfrumusețarea și înnobilarea naturii (în pictură); promovarea virtuții – propunând un tip ideal de om virtuos, multilateral, complet (tip social – excepțional, unic – un model); natură se subordonează idealului uman – caracter moralizator. Cultivă trăsături distincte – curajul, vitejia, generozitatea sau lașitatea, avariția, naivitatea. Puritatea stilului, sobrietatea, stil înalt nu amestecul de stiluri. Prin extensie, termenul se folosește și pentru a denumi perfecțiunea, armonia.   Reprezentanți Boileau La Fontaine Jean Racine La Bruyere Pierre Corneille Anton Krâlov Antioh Cantemir

Traditionalismul in Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat Contextul apariţiei, încadrarea textului poetic într-un curent literar, într-o specie: Poezia “Aci sosi pe vremuri” este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei tradiţionaliste prin temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat), inclusă în volumul “Pe Argeş în sus”, aparut în perioada interbelică, în 1923. Tradiţionalismul este o mişcare literară orientată spre valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a sufletului ţărănesc, conştiinţa religioasă ortodoxă, valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi. Poetul tradiţionalist priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, asemenea lui Ion Pillat. Tematica iubirii, a timpului, a mediului rural caracterizează creaţia lui Pillat care îşi construieşte poemul pe două planuri temporale: trecutul, recuperat prin amintire şi prezentul, trăit de eul liric prin repetarea unei experienţe. Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spaţiu arhaic, patriarhal, în care se află “casa cu pridvor”, “poarta”, “hornul”.Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată într-un topos (loc) din care nu lipsesc codrul, lanurile de secară, câmpia. Satul este dominat de sunetul clopotului din turnul vechi. Povestea de dragoste se desfăşoară în regim nocturn, selenar (noaptea, luna sunt motive romantice, revalorizate de tradiţionalistul Pillat). Viziune despre lume: Poetul Ion Pillat înţelege că reluarea unor teme şi motive deja cunoscute necesită un registru stilistic original şi personalizat, de aceea în discursul său liric respinge idealizarea. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, fiind receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei. Erosul este perceput cu o uşoară detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea: iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi. Tipuri de lirism: “Aci sosi pe vremuri” ilustrează două tipuri de lirism îmbinate armonios şi original: lirismul obiectiv se remarcă în prezentarea celor două poveşti de dragoste; lirismul subiectiv este evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular. Compoziţia textului poetic:           Titlul, reluat în prima secvenţă a poeziei, este centrat asupra problematicii timpului: trecutul este redat prin locuţiunea adverbială “pe vremuri”, prezentul- prin adverbul “aci”, un termen popular, marcă a subiectivităţii, care anunţă tematica rurală.Verbul la perfect simplu “sosi” face legatura dintre cele două planuri ale timpului. Iubirea de odinioară este retrăită în prezent, repetând un moment din trecut. Poezia are o structură clasică: este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, cu rol de laitmotiv care sugerează îndepărtarea de modelul clasic. Textul are trei părţi organizate simetric: prima parte reproduce imaginea iubirii de altădată, având două secvenţe poetice: cea dintâi descrie decorul poveştii de dragoste, a doua cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor. Partea a doua face legatura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema trecerii timpului, are două distihuri şi este partea mediană a textului. A treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent (a eului liric). Relatii de opoziţie şi de simetrie: Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi identice ca valoare: iubirea din prezent coincide cu iubirea din trecut (văzute ca într-o oglindă). Elementul care leagă cele două poveşti este toposul/ spaţiul, caracterizat prin încremenire. Distanţa dintre cele două idile este marcată de trecerea ireversibilă a timpului. Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare, diferenţele constând în portretul iubitei şi creaţiile recitate de cel îndrăgostit. Relaţiile de simetrie sunt evidente: casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, lanul de secară e tot acolo. Clopotul din turnul vechi anunţă moartea, dar şi nunta, simbolizând trecerea timpului şi ciclicitatea destinului. Caracteristicile limbajului şi expresivitatea acestuia: Imaginarul poetic din secvenţa initială este realizat prin descriere: “casa amintirii”, conţine un epitet cu valoare anticipativă, de reactualizare a experienţei din trecut. Imaginea legendară a acestuia este evidenţiat prin referirea la “poteri” şi “haiduci”. Natura este solidară cu omul, este marcată de semnele senectuţii ca şi acesta:”îmbătrâniră plopii”. În scenariul iubirii trecute, spaţiul este animat prin prezenţa cuplului de îndrăgostiţi (bunica şi bunicul poetului). Ea este sprintenă, îmbrăcată în crinolină. El îi recită o poezie într-un cadru romantic, nocturn, luminat de lună. Dar timpul este neiertător: “Demult e mort bunicul, bunica e bătrână…” Secvenţa elegiacă dezvoltă tema timpului ireversibil, prin exclamaţia: “Ce straniu lucru: vremea!” şi produce un moment de meditaţie asupra scurgerii timpului. Idila din prezent este anunţată tot prin indicatori temporali/ adverbe de timp: “ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Sunt evidenţiate unele asemănări: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente spaţiale, delicateţea feminină. Cuplul de îndrăgostiţi de acum rezonează cu imaginarul poetic al epocii, în sensul că bunicul a fost romantic, iar nepotul poate părea simbolist. Prozodia se caracterizează prin rima împerecheată; ritmul iambic,măsura versurilor de 13-14 silabe. Alternanţa trecut-prezent este marcată de sonorităţi vechi (Calyopi, Eliad, “Sburătorul”) şi moderne (Francis Jammes, Horia Furtună). Tematica operei este susţinută de alternanţa verbelor la timpul trecut cu verbele la timpul prezent. Verbele la perfect simplu (sosi, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea sau repetabilitatea gesturilor. Vebele la trecut susţin narativitatea poveştii de altădată, iar cele la gerunziu (privind, zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire.Verbele la prezent însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu poţi). Câmpul semantic al naturii este de factură tradiţionalistă: codrul, plopii, lanurile de secară, câmpia, luna, lacul, nisipul, deoarece configurează cadrul natural. Evocarea trecutului se realizează şi prin cuvinte cu tentă arhaică şi regională (haiduc, poteră, berlină, crinolonă, aievea, pridvor).Stilistic, sunt prezente metafore:”casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de ametist”, dar şi comparaţia ”câmpia ca un lac”, simetria şi paralelismul. Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub pecetea inocenţei. Exprimarea unei opinii argumentate: Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural. Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.  

Relatia dintre Otilia si Felix din romanul Enigma Otiliei de George Calinescu              Criticul George Calinescu considera ca misiunea sa de exeget nu poate fi indeplinita decat daca incearca el insusi sa creeze sau sa incerce “sa relateze in cat mai multe genul”. Astfel, scriind patru romane, Calinescu reuseseste sa intre pe taramul creatiilor in proza, intelegandu-le de acum inainte mecanismele de functionare.            Printre cele patru romane scrise de George Calinescu se numara si “Enigma Otiliei”, publicat in anul 1938. Roman scris in perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale, acesta intruneste caracteristici balzaciene, alaturi de elemente clasice, romantice, realiste, naturaliste si moderne.              Realismul de tip balzacian reiese din tematica, astfel incat motivul mostenirii si al paternitatii sunt surprinse sub forma unei fresce a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului trecut.            Romanul se remarca prin grija pentru detaliu si evidentierea personajelor in mediul lor de viata, dinspre exterior spre interior, timpul si spatiul fiind exacte, ceea ce imprima discursului credibilitate. Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.            Titlul initial al romanului a fost “Parintii Otiliei”, insa din motive de strategie editoriala, Calinescu l-a schimbat in “Enigma Otiliei”. Desi nu exista un mister in adevaratul sens al cuvantului in legatura cu Otilia, aceasta ramane invaluita intr-o umbra de incertitudine sporita de feminitatea sa.           Romanul, propunandu-ne doua planuri narative organizate in jurul a doua conflicte principale, are o dubla tema: primul plan, care implica confruntarea dintre tabara reprezentata de Costache Giurgiuveanu, Otilia si Pascalopol pe de o parte, si tabara reprezentata de clanul Tulea, de cealalta parte, are ca tema mostenirea averii lui Giurgiuveanu. Celalalt plan narativ, care implica confruntarea dintre sotii Ratiu si Clanul Tulea are ca tema zestrea pe care Olimpia, fata sotilor Aglae si Simion Tulea, o cere impreuna cu sotul sau, Stanica Ratiu. Alaturi de tematica realista a mostenirii, poate fi incadrata si iubirea juvenila si initierea tanarului Felix.           Otilia Marculescu, unul dintre personajele dominante ale romanului lui George Calinescu, este cel mai bine portretizata de catre autor. Fiica vitrega a lui Costache Giurgiuveanu (mama acesteia, fosta sotie a lui Giurgiuveanu era decedata) este introdusa in roman prin scena coborarii pe scari, scena semnificativa pentru evolutia viitoarea a personajului. Ea reuseste sa-l ademeneasca pe Felix prin feminitatea si frumusetea de care dispune, fiind cea mai frumoasa studenta de la Conservator, iar Felix este invidiat cand iese cu ea la plimbate de colegii lui. Personajul este caracterizat prin intermediul ambientalului, respectiv prin prezentarea camerei vazuta din perspectiva lui Felix; camera ne propune un amestec de stiluri si varste, dezordinea si aglomerarea diverselor nimicuri femeiesti creeaza iluzia vietii, astfel incat Felix considera ca aceasta camera este un templu al feminitatii. Desi impartaseste sentimente asemanatoare cu cele ale lui Felix, Otilia decide sa-l lase pe tanar sa-si urmezele studiile de medicina si sa-si construiasca o cariera de succes, alegand sa se marita cu maturul Pascalopol. La fel ca si Felix, personajul este orfan si tanar (personaj romantic, fara parinti, foarte tanar, cu un trecut neguros). Din perspectiva realista, Otilia poate fi incadrata in tipologia cochetei.           Felix Sima, ramas orfan atat de mama de la o varsta frageda, cat si de tata, urmeaza sa studieze medicina la Bucuresti. Inainte de a muri, tatal sau aranjase lucrurile astfel incat acesta sa fie gazduit pe perioada studiilor la unchiul Costache Giurgiuveanu. In casa Giurgiuveanu o va cunoaste pe Otilia, cea care il va seduce pe tanarul neexperimentat. In ciuda dorintei de a-si marturisi dragostea, Otilia, intuind ca tanarul este un ambitios, incearca sa-l conviga pe acesta ca nu este persoana potrivita, ca obiectivele lui sunt finalizarea studiilor si realizarea profesionala. Pentru Felix, perioada de aproximativ trei cat va vietui sub acoperisul familiei Giurgiuveanu il va maturiza. Fiind un personaj specific realismului balzacian, mediul social in care Felix va evolua ii va determina in buna masura caracterul si procesul de maturizare. Din perspectiva realista, Felix poate fi incadrat in tipologia ambitiosului, reusind sa-si termine studiile cu brio si se va remarca ca medic pe frontul Primului Razboi Mondial. La fel ca si in cazul Otiliei, Felix are o viata interioara complexa, avand tentatii spre introspectie, ceea ce ii confera romanului lui George Calinescu un aer modernist.             Relatia celor doi are un loc aparte in economia romanului. In prima noapte, Felix este gazduit in camera Otiliei. Acesta se va lasa influentat de feminitatea extraordinara a tinerei si va considera camera acesteia, care propune un amestec de stiluri si varste, dezordinea si aglomerarea diverselor nimicuri femeiesti indicandu-i iluzia vietii, un adevarat sanctuar al feminitatii. O alta secventa definitorie pentru relatia dintre cei doi este cea in care Otilia ii marturiseste ca este o fiinta capricioasa, incercand astfel sai sugereze tanarului cu nu este persoana potrivita pentru el: “Ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt ? Sunt capricioasa, vreau sa fiu libera ! Ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”. De fapt, Otilia, in ciuda capriciilor de care da dovada, este suficient de matura si de responsabila incat sa constientizeze ca implicarea sa in viata lui Felix l-ar putea impiedica pe acesta sa-si indeplineasca telurile profesionale.           George Calinescu acorda atentie si modului in care Otilia si Felix sunt perceputi de celelalte personaje sau de catre narator (caracterizare directa), insa, trasaturile celor doi pot fi deduse si prin intermediul comportamentului, faptelor si limbajului acestora.           Punctele de vedere din care se naste personajul sunt contradictorii: pentru Costache Giurgiuveanu, Otilia este “fe-fetita lui”, ceea ce demonstreaza ca intre cei doi exista o relatia de iubire tata vitreg – fiica vitrega destul de puternica, Otilia fiind si singura care poate tempera excesele batranului avar. Pentru Pascalopol este “domnisoara Otilia”, in timp ce Aglae o considera “stricata”; Titi il intreaba pe Felix daca el considera ca Otilia “se preteaza”. Caracterizata direct de catre narator, Otilia pare a fi o fiinta destul de copilaroasa chiar si pentru cei 18-19 ani pe care ii are (“Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii, parul buclat si rochia dantelata”). Prin intermediul limbajului, insa, (modalitate de caracterizare indirecta a personajului), Otilia poate capata alte trasaturi, aflate in opozitie cu caracterul ei capricios. Intr-o discutie cu Felix, Otilia recunoaste ca este o fiinta capricioasa si incearca sa-l convinga pe tanar cu nu este persoana potrivita pentru el, mai ales in conditiile in care scopul principal al lui Felix era sa-si construiasca o cariera: “Ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt ? Sunt capricioasa, vreau sa fiu libera ! Ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”. Asadar, Otilia este, in mod surprinzator, suficient de matura, de inteleapta incat sa-si cunoasca si sa-si recunoasca defectele. Intuind ca Felix este un ambitios, Otilia adopta o atitudine specifica unei eroine romantice: ii prezinta tanarului Sima casatoria cu Pascalopol drept un sacrificiu facut pentru binele lui.           Bucurandu-se de rolul de agent naratorial, astfel incat o buna parte din perspectiva discursului literar ii va fi acorda de catre autor, Felix este descris in incipitul romanului ca fiind un tanar al carui proces de maturizare inca nu se definitivase: “Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-I cadeau de sub sapca, dar culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie”. Caracaterizat direct de catre Aglae, care vede in Felix o povara in calea obtinerii mostenirii averii lui Giurgiuveanu, Felix este prezentat ca “un orfan care trebuie sa-si faca repede o cariera, nu sa cada pe capul altora”. Prin intermediul limbajului, ca mijloc de caracterizare indirecta a personajului, Felix demonstreaza ca este perseverent si ambitios, sugerand ca nimic nu-l va putea impiedica din indeplinirea planului sau de a deveni un medic de cariera, insa fara a-si pierde respectul si sensibilitatea fata de cei care il inconjoara : “Voi fi ambitios, nu orgolios”.         Fiind implicata in conflictul generat de mostenirea averii batranului Giurgiuveanu, Otilia va fi pusa in cele din urma sa faca o alegere capitala: fie il va astepta pe Felix sa-si termine de definitivat studiile si sa-si construiasca o cariera, fie se va casatori cu Pascalopol. Constienta ca va ramane pe drumuri si dorind ca Felix sa se poate bucura de un viitor prosper, Otilia alege varianta a doua. In cazul lui Felix, este de observat ca indragostirea de Otilia il transforma intr-un rival al maturului Pascolopol, dar intre cei doi nu se isca un conflict de proportii. Pascalopol este constient ca tanarul Felix a fost cucerit de farmecul “domnisoarei Otilia”, la fel cum este si el. Felix si-l imagineaza ca pe un adversar, deoarece Pascalopol este un mosier foarte instarit, rafinat, cunoscator al sensibilitatii femeiesti (gratie experientei de viata acumulate), are o educatie aleasa.

Relatia dintre doua personaje din romanul Ion Statutul iniţial al celor două personaje ale căror destine se intersectează, îi aşază la polii opuşi ai ierarhiei sociale: Ana este fiica celui mai bogat om din sat, iar Ion este un ţăran harnic, dar sărac, însă dornic de a obţine avere. Pentru Ion instinctul posesiunii este puternic, setea de pământ îl stăpâneşte, între el şi pământ existând o legătură organică, sugerată în secvenţa a doua din cap. Ii: ,,Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l….(:..)Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă mult pământ, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai  drag ca o mamă”. Pe de altă parte, instinctul de proiprietate este în relaţie de opoziţie cu cel erotic. Ion, cel care iubeşte pământul mai mult decât pe o mamă, iubeşte în acelaşi timp, o fată fără pământ, pe Florica. De aici drama personajului care nu poate  alege , ci se supune destinului, urmându-şi ambiţiile . La polul opus se află Ana, personaj ce ilustrează cel mai clar tipologia victimei: îndrăgostită de Ion şi traumatizată de un tată prea dur, lipsită de afecţiunea maternă şi de orice formă de comunicare, Ana i se oferă lui Ion căutând la el afecţiunea de care a fost lipsită. Naivă şi supusă autorităţii masculine, ea nu poate fi decât o victimă într-o lume condusă după legi patriarhale. Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, antitetice: Ana e cea manipulată, iar Ion manipulatorul. Din dorinţa de a-l putea forţa pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, dar şi pământurile, Ion urmează conştient un plan de seducere a Anei, în urma căruia fata rămâne însărcinată. După ce Vasile Baciu află cine este tatăl copilului, Ana devine obiectul răzbunării celor doi bărbaţi. Paralel cu evoluţia conflictului dintre cei doi bărbaţi, Ana devine fascinată de moarte, găsind-o ca unică soluţie salvatoare. În momentul în care  Savista îi spune  despre relaţia dintre Ion şi Florica, Ana realizează că toate sacrificiile ei au fost inutile şi că nici măcar copilul nu –l poate face pe Ion să o iubească, în consecinţă se spânzură. În schimb, Ion e consecvent în urmărirea planului său şi, după seducerea Anei, ignoră suferinţa acesteia  din cauza bătăilor şi a umilinţelor tatălui ei. În inconştienşţa lui sinceră, după obţinerea pământurilor, el caută să refacă relaţiile cu Florica, femeia pe care o iubeşte. Din perspectivă morală, cele două personaje sunt victimele unor destine imanente, manipulaţi de două dorinţe diferite: Ion de dorinţa de a obţine pămân, iar Ana de dorinţa de a obţine afecţiune. Ei sunt vinovaţi că încalcă legile nescrise conform cărora destinul nu poate fi schimbat, individul nu îşi poate depăşi condiţia. În ilustrarea relaţiei dintre cei doi, o scenă semnificativă este scena de la începutul romanului, când Ion pleacă de la horă şi o caută pe Ana, pe care o atrage  la umbra unui nuc.  Aici Ion îi oferă ţuică, pe care Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei. Secvenţa următoare este realizată în stil indirect liber, în care sunt prezentate gândurile lui Ion în timpul conversaţiei cu Ana: ,, Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi  dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că o mai iubeşte.(…) Dar Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…. Îi asculta glasul plângător şi-l cuprindea mila, în acelaşi timp se gândea la Florica.”În timp ce, în sufletul personajului mai există dubii, în privinţa sentimentelor pentru Ana, receptorul textului nu are niciun dubiu că Ion nu o iubeşte pe Ana, în ai cărei ochi nu se uită când îi vorbeşte, deşi ea e prezentă, pe când  Florica, absentă fizic de la scenă, este prezentă în mintea lui. O altă scenă semnificativă pentru relaţiile dintre cei doi este cea în care, după ce Vasile Baciu află că Ion e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata acasă la Glanetaşu. Ana ajunge la casa lui Ion fără să ştie cum, dar indiferenţa cu care o primeşte Ion o blochează: acesta mănâncă ,tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi ştergându-şi tacticos briceagul de pantaloni, fără a se uita la femeia nenorocită din faţa lui. Apoi  cântăreşte burta Anei cu o privire triumfătoare, după care îi spune să îşi trimită tatăl, pentru că situaţia nu poate fi rezolvată de ea. Răceala lui Ion, indiferenţa şi detaşarea cu care el o priveşte pe Ana prefaţează  destinul femeii. Ana este o victimă într-un război al bărbaţilor, o marionetă care ajunge fără să ştire cum de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el, arogant şi superior, iar copilul din pântecele Anei îi dă siguranţa că va reuşi. În opinia mea, relaţiile dintre Ana şi Ion sunt cele dintre manipulator şi manipulat, însă niciunul nu reuşeşte să obţină ce vrea de la celălalt. Pe de-o parte, cei doi au în comun tentativa de a-şi  schimba statutul : Ion doreşte să-şi schimbe statutul social prin obţinerea averii, pe când Ana doreşte să-şi schimbe statutul psihologic, căutând iubirea. Pentru Ana, Ion e un substitut al afecţiunii de care e lipsită, iar pentru Ion, Ana e o cale de a se îmbogăţi rapid şi sigur. Pe de altă parte, cei doi eşuează tocmai din cauza sincerităţii sau a incapacităţii de disimulare: Ana nu poate lua nicio atitudine faţă de Ion din cauza iubirii sincere pe care i-o poartă, încât i se oferă fără a cere vreun angajament din partea lui, în vreme ce Ion, brutal în sinceritatea lui, e incapabil să îşi disimuleze repulsia faţă de Ana sau iubirea pentru Florica. În concluzie, cuplul Ion-Ana , din romanul Ion de Liviu Rebreanu, se distinge prin ,maniera naturalistă în care e tratată relaţia celor doi, prin raporturile de manipulator şi manipulat, dar şi prin sinceritatea instinctuală care îi împiedică pe cei doi să comunice conferindu-le celor doi statut de victime în faţa unui destin implacabil, mai ales cu cei care încearcă să îşi schimbe soarta.