Recent Posts
Mai jos aveti toate comentariile pentru pregatir...
Relatia dintre Vitoria Lipan si Gheorghita de Mih...
Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul Baltagu...
Baltagul – tema si viziunea despre lume
...
Relatia dintre Otilia si Felix din romanul Enigma ...
Enigma Otiliei – caracterizarea Otiliei
...
Posts
Mai jos aveti toate comentariile pentru pregatirea bacalaureatului in format word gratuit.
O scrisoare pierduta – Tema si viziunea despre lume
Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.
Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman.
Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.
Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.
Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.
Titlul operei face trimitere la scrisoarea adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.
Piesa este structurata in patru acte, fiecare act fiind format din mai multe scene. Personajele piesei, numite de catre autor “persoane”, sunt mentionate in ordinea importantei si a statutului lor social in cadrul listei de la inceputul comediei.
Perspectiva spatiala si cea temporala sunt descrise de autor intr-o maniera aproximativa, intamplarile, care capata un caracter general, desfasurandu-se la sfarsitul secolului al XIX-lea: “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”. Piesa debuteaza cu momentul intrigii, si anume pierderea scrisorii de catre Zoe Trahanache. In rest, relatiile temporale sunt cronologice, exceptand cateva situatii in care perspectiva temporala este discontinua, gratie alternantei temporale a intamplarilor, prin flash-back.
Ca in orice opera caragiliana, “O scrisoare pierduta” este construita pe baza unui conflict intre personaje. Opera de fata prezinta doua conflincte: unul principal, intre cele doua tabere ale organizatiei locale a partidului aflat la putere, una din tabere fiind reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, cealalta de ambitiosul avocat Nae Catavencu si acolitii sai si care are ca miza scrisoarea de amor adresata de Tipatescu Zoei si desemnarea pentru candidatura la functia de deputat. Exista si un conflict secundar, in cadrul cuplului Farfuridi-Branzovenescu, care se tem sa nu fie tradati: “tradare sa fie, daca o cer interesele partidului, dar cel putin s-o stim si noi !”.
Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea scrisorii de dragoste pe care prefectul Stefan Tipatescu a adresat-o Zoei Trahanache, sotia Zahariei Trahanache, lider politic important la nivel local si apropriat al prefectului. Aceasta scrisoare ajunge pe mainile lui Nae Catavencu, opozantul taberei politice reprezentata de Tipatescu si Trahanache, acesta dorind sa fie el desemnat pentru candidatura la functia de deputat. Astfel, Catavencu ameninta ca va publica scrisoarea in ziarul propriu daca nu va primi sustinerea pentru candidatura. Intre timp, Tipatescu si Zoe afla de la Zaharia de existenta unei plastografii a lui Nae Catavencu.
Actul al II-lea surprinde inceperea procesului de numarare a voturilor posibile si teama cuplului FarfuridiBranzovenescu ca vor fi tradati de catre prefect. O scena importanta a acestui act este cea a intalnirii dintre Stefan Tipatescu si posesorul scrisorii, o scena in care poate fi observate cotele pe care le poate lua santajul.
Actul al III-lea este centrat pe discursurile celor doi pretedenti la functia de deputat din partea organizatiei locale a partidului aflat la guvernare: Farfuridi tine un discurs dominat de betia de cuvinte, in vreme ce Nae Catavencu demonstreaza ca nu este altceva decat un demagog. Momentul numirii celui care va candida pentru functia de deputat este extrem de tensionat, ceea ce conduce la vacarm si violente intre cei prezenti la ceremonie.
Actul al IV-lea aduce in prim-plan infrangerea lui Catavencu si alegerea senilului Agamita Dandanache, un iscusit al tehnicii santajului, de vreme ce o scrisoare bine pastrata ii poate asigura alegerea perpetua. In final, Zoe Trahanache reuseste sa recupereze de la cetateanul turmentat scrisoarea de amor si ii cere lui Nae Catavencu sa organizeze manifestatia in cinstea celui propus de la centru, ultima scena a piesei de teatru sugerand intersectarea intereselor meschine ale taberelor care nu cu multa vreme inainte erau rivale.
Atmosfera destinsa de la final nu aduce modificari ale statutului moral si social al personajelor participante la actiune. Personajele actioneaza stereotip, simplist, fiind lipsite de profunzime sufleteasca, fiind caracterizate de prostie, aroganta, incultura, servilism, demagogie. Drama universului caragialian nu este neaparat cea a unor personaje imorale, ci a unor personaje amorale, care nu au nicio idee despre ceea ce este moral si imoral, legal si ilicit.
In comediile lui Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor si de constructie a situatiilor este comicul, care capata diferite valente (comic de caracter, comic de nume, comic de limbaj, comic de situatie, comic de moravuri).
Comicul de caracter are rolul de a contura caracteristicile generale negative ale fiecarui personaj in parte, starnidul rasul in scop moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele umane decat rasul. Autorul creeaza tipologii de personaje, acestea apartinand viziunii realist-clasice: Zaharia Trahanache este tipul incornoratului, Zoe Trahanache este femeia adulterina, Stefan Tipatescu este tipul primului amorez, politistul Ghita Pristanda este tipul slugarnicului, iar Nae Catavencu este reprezentantul tipologiei demagogului.
Comicul de nume este un alt element care ajuta la schitarea statului psihologic si moral al personajelor: Trahanache vine de de la “trahana” (aluat moale, usor de modelat), Tipatescu vine de la “tip” (june, barbat rafinat, amorez abil), Catavencu de la “cață”, iar Dandache vine de la “dandana” (incurcatura).
Comicul de limbaj este o categorie estetica utilizata des in lucrarile lui Caragiale si care nu face altceva decat sa evidentieze caracterul josnic, grosolan al personajelor, precum si incultura de care dau dovada acestea. In acest sens, personajele comediei nu se sfiesc sa pronunte gresit anumite cuvinte (“famelie, renumeratie, plebicist, bampir”), nu lipsesc exemple de etimologie populara (capitalisti), cliseele lingvistice (“Ai putintica rabdare”), truismele (“Un popor care nu merge inainte sta pe loc”).
In ceea ce priveste comicul de limbaj, o scena in care acesta capata valente extraordinare este cea a discursului demagogic tinut de Nae Catavencu. Acesta considera ca locuitorii capitalei sunt “capitalisti”, in vreme ce el se considera “liber-schimbist” (adica flexibil in conceptii si convingeri). Incultura personajului reiese si din afirmatiile lipsite de sens: “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”.
Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul formator pe care scriitorul il atribuie operei sale. In “O scrisoare pierduta”, Caragiale ironizeaza moravuri prezente in mai toate epocile: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, demogogia si infatuarea, fiind o aspra satira la adresa Inaltei societati romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Personajele dispun atat de o caracterizare directa (facuta de narator sau de alte personaje), cat si de caracterizarea indirecta (prin fapte, limbaj, atitudini). Modul de expunere dominant este dialogul, insotit in cateva scene si de monologul unor personaje prinse in valtoarea evenimentelor.
Relatia dintre doua personaje in romanul Enigma Otiliei
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzacianpă, dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi romantismului.
Incipitul realist al romanului fixează elementele temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa, de exemplu în descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena jocului de cărţi, realizată tot în manieră realistă, are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât date despre fiecare în parte cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare le dezvoltă faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-final, scrierea este un romanul circular, replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică. Mutaţiile care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor, aşezate la finalul romanului ele reflectă realitatea.
Tematica este dublă: realistă, deoarece reprezintă fresca burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, și romantică prin iubirea dintre Felix și Otilia. Viziunea despre lume a scriitorului realist se reflectă în abordarea tematicii, structura simetrică, specificul secvențelor descriptive și realizarea personajelor.
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul, Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de medicină. Pe fiica vitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei. Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul fizic al acesteia: „ un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei.
Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin. Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl descumpănesc însa. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţa de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „ Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale membrilor familiei.
Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat de „satisfacţia reţinută” a bărbatului. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.
Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”.
În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.
Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu
Nicoară Potcoavă, apărut în anul 1952, este o versiune superiaoră a romanului istoric de debut al lui Mihail Sadoveanu, Șoimii (1904). Elaborată după aproape cinzeci de ani, într-o viziune istorică nouă a raportului om-societate, autorul rescrie cu evidentă maturitate ideologică și artistică destinul tragic al unei personalități cu largi semnificații generale, psihologice și sociale.
Calitățile fundamentale unanim recunoscute ale romanului sunt veridicitatea evocării istorice, pregnanța documentară, rarefierea atmosferei legendare, preziciunea delimitărilor spațiale și temporale, lărgirea conflictului social, interesul pentru analiza și adâncirea psihologică, etică, morală sau filozofică. Ideea etică dominantă care organizează întreaga narațiune este răzbunarea.
În luptele de la Cahul și Roșcani armata lui Ion Vodă cel Cumplit este decimată iar înfricoșătorul leu de la poarta orientală a imperiului este sfârtecat de cămile. Nicoară Potcoavă, fratele mucenicului libertății, grupând în jurul său câțiva supraviețuitori și prieteni credincioși face legământ să se răzbune pe boierul Irimia Golia și pe domnul nepatriot Petru-Șchiopul, pentru a instala la cârma țării un paloș al dreptății.. în drum spre Moldova, Nicoară și tovarășii săi poposesc Davidenilor unde și el și fratee Alexandru se îndrăgostesc de Ilinca, nepoata boierului Davideanu și fiica trădătorului Golia. Prima acțiune eșuează. Dar Nicoară Potcoavă, executorul unei nobile acțiuni justițiare, având în gradînalt conștiința sensului istoric al acțiunilor sale, va ști să găsească în sine, în ciuda oricăror opreliști, puterea de a lupta până la îndeplinirea turcilor și spre bucuria întregii țări, în 1577, Nicoară Potcoavă se va înscăuna ca domn. Prețul plătit va fi prea mare: moartea Ilincăi, nebunia și moartea fratelui Alexandru, răzbunarea și instalarea dreptății a fost atins, eroul putea să iasă de pe scena istoriei și să intre în legendă și mit.
În Nicoară Potcoavă, comparativ cu Șoimii, accentul este transferat de pe conflictul erotic pe conflictul social, mult mai divers și extins. Se păstrează în roman un dublu conflict. Pe de o parte, conflictul exterior dintre Nicoară, Irimia și domnitorul nepatriot, și conflictul social dintre răzeși și boierii hrăpăreți, dar și conflictul național dintre țară și sentiment. Mijlocul principal de analiză a personajelor este antiteza caracterologică.
Alexandru, personaj romantic, puternic, dominat de sentiment, este un temperament năvalnic, nestăpânit. Dominat de demonul neliniștii erotice de la prima întâlnire cu Ilinca, mezinul va avea porniri spontane, nesăbuite și crude. Răzbunările sale au, în general, o determinare subiectivă, egoistă, individuală. Rob al sentimentului și fragil sufletește, Alexandru nu va suporta vestea morții iubtei sale care îl dezechilibrează și alienează, provocând drama de proporții antice de la finele romanului. Bătrânul căpitan, sfătosul și filozoful Petrea Gânj de fapt tatăl neștiut al fraților Potcoavă, este un rege Lear al paternității ascunse. Nicoară Potcoavă, în schimb, este un înțelept echilibrat posedând în sinte atributele înalte ale unui conducător: vitejie, patriotism, diplomație, cumpătare. El are o înțelegere superioară a onoarei, demnității și eroismului. Blând, melancolic, reflexiv și trist, hărțuit de imaginile întretăiate ale iubitei și fratelui ucis, Nicoară face efortui disperate pentru a se cunoaște și înfrânge pe sine.
Romanul începe și se sfârșește simetric cu o întâlnire și discuții, depărtări de amintiri, povești la hanul lui Gorașcu Haramin. Bădița Nechita, un luptător din oastea lui Nicoară, povestește în final cum acesta a fost prins și ucis.
Metoda analitică sadoveniană este una clasică, tradițională, așa cum ne-am obișnuit cu ea încă de la Racine încoace, și constă în exteriorizarea stărilor sufletești în gesturi, reacții, atitudini, comportamente. Procedeul artistic cel mai frecvent, aproape unic de analiză psihologică la Sadoveanu este notarea reacțiilor fizice și transformările mimice sau fiziologice care se manifestă în ruma unor tăiri intense ale personajelor. Organul relevant, cel mai expresiv și des solicitat sunt ochii. La Sadoveanu, mai mult decât la alți scriitori, ochii sunt niște ferestre larg deschise către tainele sufletului. Am ales, în ordinea în care apar în roman, expresiile cele mai felurite și sugestive care însoțesc trăirile sufletești ale eroului: „Lui Potcoavă îi luceau ochii de arșița ce-avea în el”, „Nu-mi plac ochii măriei-sale Nicoară”, „...arșița ochilor, obrazul pălit, fața palită, ochii învăpăiați, obrazul s-a rumenit, glas mai slab”. „Acei ochi așteptau, având lumina unui râmnic liniștit, ca într-o zi fără soare”. Oștenii se interesau de starea sănătății hatmanului după înfățișarea ochilor: „Care vi-i vestea, prietinilor, și cum îs ochii stăpânului nostru astăzi?”
„....Ochii înseninați, față luminată, ochi limpezi.” „În apa ochilor lui Potcoavă se aprinse o rază a soarelui său lăuntric”, „...să-i înnegureze ochii, săi răstească glasul, ochii înnegurați”. După întâmplarea cu lupul sur „hatmanul avea o față pălită de mâhnire, însă îmblânzită”, iar la scena crudă a morții din final „Nicoară s-a răsucit cu privirile uscate”.
Alături de ochi sunt notate de câteva ori înfățisările schimbătoare ale feței și variațiile de intensitate ale glasului.
Sentimentul de monotonie, durere sufletească, plictisală, angoasa așteptării implinirii erotice ale mezinului Alexandru sunt proiectate în natură sau vis:
„- Bădiță Nicoară....plouă și plouă....
- Ți-i urât?
- Mi-i urât de moarte, nu pot dormi; umblu de colo-colo și n-am ce face...Plouă și plouă...”
Impresionată și plină de poezie este scena vânătoarei, când Nicoară, tulburat sufletește de scrisoare Olimbiadei, cruță lupul sur, hăituit și sleit de puteri ce le-a ieși în cale. El descoperă în ruletul deznădăjduit și spaima paroxistă a lupului ceva omenesc, iar gestul milei cruțătoare îi aduce o ușurare și eliberare: „...Lupul cel singuratic primise în ființa lui o parte din povara lui Nicoară”.
Răzesii moldoveni, scoși din ocina strămoșească sunt niște bieți pribegi în propria lor țară, dezmoșteniți și înstrăinați. În speranța unei izbăviri viitoare unii-l însoțesc pe Nicoară, alții aleg schivnicia sau haiducia. Din această neprețuită sare e pământului se reliefează figura luminoasă a lui radu Suliță, Ilie Caraiman, Alex Totânac Vulpe, Agatanghel, Ghiță Botgros, Strămutare etc. dar i-a fost dat acestui popor nefericit hodina vântului și tihna valurilor. Sentimentul anxios al pribegiei, singurătății și al înstrăinării, prezent și în poezia dezradăcinării lui Octavian Goga, este radată în romanul lui Sadoiveanu, printre altele, cu ajutorul substantivelor abstracte. dacă încercăm o simplă statistică a substantivelor vom constata o frecvență covărșitoare a cuvintelor care exprimă idei și sentimente morale (răzbunare, dreptate, diată,legământ, jurământ, slobozie, libertate, avânt, hotărâre) sau psihologice (durere, tristețe, singurătate, străinătăți, Piază-Rea, milă, mâhnire, nădejde, amărăciune, pribegie, imbră, moarte, mângâiere, deznădejde, restriște). Altă serie de substantive abstracte creează impresia de nemărginire, întindere spațială, incomensurabilă sau adâncime temporală (depărtări, întinderi, străinătăți, zarea, adâncuri, străfund, depărtarea anilor)
Unele cumulează în același timp valori spaiale, temporale, etice sai psihologice: străinătăți, pustia, singurătate. Prin conținutul lor abstract, larg generalizator și forma plurală, limitat însă la sfera afectivă a înstrăinării sau moral-etică a răzbunării, substantivele abstracte dobândesc o mare putere de expresivitate.
Efecte stilistice remarcabile știe să obțină Sadoveanu și din alternarea flexiunii temporale a verbelor. Folosirea imperfectului narativ într-o scenă a „ospățului de plecare”, de exemplu, alături de perfectul simplu sau compus și prezentul istoric dă relief povestirii, organizează elementele ei pe planuri temporale de perspectivă în funcție de importanța ce li se atribuie. „Cei patru călăreți au pus pinteni și s-au dus învăluiți în pulberi. Abia atunci a îndrăznit popa Floarea să scoată capul din pridvor. Sființia-sa auzise toate și se înfricoșase ca de un sfârșit al lumii.
Când au ajuns la casa cea mică a lui Iorgu Samson, cei patru au găsit prânarea gata; și sta în capul acestei mese de despărțire însuși măria-sa Nicoară, cu mazâlul Andrei la dreapta sa. „Era o adunare de bărbați. Slujea Caraiman mâncările, iar logofătul dregea băutura....”
Varietatea episoadelor și sentimentelor, acțiunilor și reflecțiilor se organizează ca un câmp magnetic în jurul ideii etice de bază a romanului: răzbunarea și instaurarea dreptății. Această idee organizează întreaga narațiune, subordonează mijloacele compoziționale și de stil, determină arhitectura și ritmul romanului. Hanul este un mijloc compozițional foarte frecvent în narațiunile lui Sadoveanu. Acțiunea romanului începe și se sfârșește la hanul lui Gorașcu Haramin. Prima întâlnire este ca un prolog, sau generic de film unde se prezintă protagoniștii. Aici, se întâlnesc oamenii, care cu o plăcere irezistibilă de a vorbi leagă firele povestirii. Ultimul capitol, epilogul, plasat șla același han, creează un halo dureros, încheie povestea vieții acelora ce s-au trecut ca o apă, sugerând deopotrivă ideea filozofică a permanenței, statorniciei și curgerii.
Prin conținutul său generos patriotic, acuitatea conflictului, limpezimea ideologică și măestria artistică Nicoară Potcoavă este o capodoperă a romanului nostru de evocare istorică.
Iona – caracterizarea lui Iona
Marin Sorescu a fost un scriitor complex, apartinand literaturii postbelice alaturi de Nichita Stanescu, integrandu-se incurentul literar neomodernism.
Opera literara “Iona” a fost publicata in 1968 in revista “Luceafarul”, fiind inclusa in triologia cu titlu simbolic “Setea muntelui de sare”, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”. Volumul are un titlu sugestiv pentru conturarea dorintei nesfarsite a omului de a cauta un absolut pe tot parcursul vietii. Paralela este expresiva “Cum un munte de sare nu-si poate potoli setea niciodata, nici omul nu va inceta sa viseze la o realitate la care probabil nu va ajunge niciodata”. “Iona” deschide o directie a meditatiei filosofice asupra omului si a vietii lui.
Scrierea operei are doar aparent legatura cu mitul biblic, scriitorul imprumutand doar numele personajului si cele 3 zile in care Iona a stat in burta chitului. Mitul biblic il arata pe Iona ca un simplu pescar, ducandu-si existenta de pe o zi pe alta. Pentru a-l verifica, Dumnezeu il insarcineaza pentru a merge in cetatea Ninive sa-i duca cuvantul spre oamenii care si-au pierdut increderea in el.
Dorind sa nu duca la indeplinire, Iona s-a imbarcat intr-o corabie, dar vazandu-i impotrivirea, Dumnezeu a iscat o furtuna puternica. Pescarii, stiind ca Iona este vinovat, l-au aruncat in apele involburate. Dupa 3 zile in care a stat in burta unui chit, avand timp sa mediteze asupra consecintele faptelor sale, a fost eliberat si a continuat drumu. El s-a asezat la umbra unui vrej de ricin, simtindu-se liber, dar D-zeu a uscat ricinul, amintindu-i lui Iona ca nimeni nu este liber cu adevarat.
Opera literara “Iona” de Marin Sorescu apartine genului dramatic si este o parabola moderna de tip drama, cultivand categoria estetica a absurdului.
Parabola este o povestire epica sau dramatica de tip alegoric ce are la baza invataturi morale sau biblice al caror targ descifreaza sensul parabolei.
Alegoria este procedeul artistic prin care datorita unei insiruiri de metafore, epitete, personificari, comparatii se trece de la o reprezentare abstracta la una concreta, materiala.
Drama este specia literara a genului dramatic in versuri sau in proza care prezinta o actiune cu un conflict puternic si personaje conflictuale, ce sunt angajate in lupta cu destinul sau cu sinele.
Absurdul este categoria estetica specifica genului dramatic prin care sunt evidentiate fapte sau elemente ciudate, bizare al caror inteles este ilogic.
“Iona” este personajul principal, masculin, neomodernist, simbolic, alegoric. Este inspirat de personajul biblic, Iona, fiind un personaj care aspira spre absolut.
Este un pescar pasionat care intruchipeaza omul obisnuit ce aspira spre libertate si spre ideal, simbolizate prin marea care il fascineaza.
Marea inseamna libertate, iluzie. Visul lui Iona de a instala o scandura in mijlocul marii – simbol al statorniciei in jocul neobosit al apelor.
El este un simbol, nu o individualitate, un om singur care se zbate nepuncios intre limitele sale “Toti ne nastem morti”, “Trupul e inchisoare a sufletului”. Trasatura fundamentala a personajului este revolta provenita din faptul nu se poate exterioriza. Are un singur tel in viata, acela fiind de a prinde pestele cel mare, de aceea devine o victima a propriului ideal, mergand pe drumul sau cautandu-si scopul.
Datorita meditatiei la posibilele solutii de a-si implini idealul, el se pierde pe sine. Fiind inghitit de un chit, el intra intr-un spatiu inchis, un labirint care ii naste dorinta de a se elibera.
Dedublarea arata faptul ca personajul ajunge la dedublarea verbala si a propriei fiinte. El vorbeste cu sine, se striga. Iona sufera de singuratate si cauta sa o depaseasca, fiind instrainat, el vrea sa comunice cu cineva. El vorbeste, chiar daca nu i se raspunde, aceasta fiind conditia omului intr-o lume in care ceilalti tac sau nu aud.
Labirintul este un simbol al drumului pentru cunoasterea de sine. In mitologie, labirintul semnifica spatiul initierii prin cunoastere, iar iesirea din labirint inseamna renastere. Spintecand burta pestilor este doar un act instinctiv, nu rational. In peste, Iona descopera ca este condamnat la eterna conditie de prizonier si cauta comunicarea cu ceilalti, dar se zbate neputincios.
Metafora pestelui semnifica spatiul singuratatii absolute al unui exil fortat. Inauntru, el se gandeste la problemele existentiale, iar in ultimul tablou apare batran, dar plin de intelepciune si inspaimantat de orizontul care i se arata, “sirul nesfarsit de burti de peste”. In final, isi spinteca propriul abdomen cu speranta de a-si regasi libertatea”.
Sinuciderea reprezinta incercarea de salvare prin cunoasterea de sine.
Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se afla in sine.