Recent Posts
Mai jos aveti toate comentariile pentru pregatir...
Relatia dintre Vitoria Lipan si Gheorghita de Mih...
Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul Baltagu...
Baltagul – tema si viziunea despre lume
...
Relatia dintre Otilia si Felix din romanul Enigma ...
Enigma Otiliei – caracterizarea Otiliei
...
Posts
Enigma Otiliei de George Calinescu – tema si viziunea despre lume
Criticul George Calinescu considera ca misiunea sa de exeget nu poate fi indeplinita decat daca incearca el insusi sa creeze sau sa incerce “sa relateze in cat mai multe genul”. Astfel, scriind patru romane, Calinescu reuseseste sa intre pe taramul creatiilor in proza, intelegandu-le de acum inainte mecanismele de functionare.
Printre cele patru romane scrise de George Calinescu se numara si “Enigma Otiliei”, publicat in anul 1938. Roman scris in perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale, acesta intruneste caracteristici balzacianiste, alaturi de elemente clasice, romantice, realiste, naturaliste si moderne.
Realismul de tip balzacian reiese din tematica, astfel incat motivul mostenirii si al paternitatii sunt surprinse sub forma unei fresce a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului trecut. Romanul se rermarca prin grija pentru detaliu si evidentierea personajelor in mediul lor de viata, dinspre exterior spre interior, timpul si spatiul fiind exacte, ceea ce imprima discursului credibilitate.
Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul initial al romanului a fost “Parintii Otiliei”, insa din motive de strategie editoriala, Calinescu l-a schimbat in “Enigma Otiliei”. Desi nu exista un mister in adevaratul sens al cuvantului in legatura cu Otilia, aceasta ramane invaluita intr-o umbra de incertitudine sporita de feminitatea sa.
Romanul, propunandu-ne doua planuri narative organizate in jurul a doua conflicte principale, are o dubla tema: primul plan, care implica confruntarea dintre tabara reprezentata de Costache Giurgiuveanu, Otilia si Pascalopol pe de o parte, si tabara reprezentata de clanul Tulea, de cealalta parte, are ca tema mostenirea averii lui Giurgiuveanu. Celalalt plan narativ, care implica confruntarea dintre sotii Ratiu si Clanul Tulea are ca tema zestrea pe care Olimpia, fata sotilor Aglae si Simion Tulea, o cere impreuna cu sotul sau, Stanica Ratiu. Alaturi de tematica realista a mostenirii, pot fi incadrate si iubirea juvenila si initierea tanarului Felix.
Structura si compozitia romanului satisfac criteriul echilibrului clasic si pe acela al deschiderilor tipic moderniste. Astfel, in incipitul romanului este tipic balzacian, timpul fiind fixat cu precizie (“Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909”), iar personajul, tanarul Felix Sima, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli (locul este cel al unei foste mahalale din Bucuresti, care devenise unul dintre cartierele in care traiau cei proaspat imbogatiti). Felix dispune de un portret realizat de catre autor, care sugereaza ca trasaturile inca nu ii erau definitive (“fata ii era juvenila si prelunga”), fiind imbracat in uniforma de licean, personajul urmand sa devina protagonist al unui proces de initiere. De altfel, Felix va face cunostinta si cu Giurgiuveanu, care ii va spune initial ca “Aici nu sta nimeni”, fiind un advertisment in legatura cu conflictele la care se va expune Felix, locuind aici.
Mai departe, are loc descriere casei la care Felix urma sa stea pe timpul perioadei in care studia medicina la Bucuresti. Indeplind rolul de agent naratorial, Felix va juca nu doar rolul de personaj principal, ci va media intre cititor si lumea fictiunii. Naratorul ii va ceda uneori lui Felix perspectiva narativa, astfel incat acesta va fi pentru o buna parte a naratiunii personajul care va orienta camera. Prezenta descrierii de tip balzacian a casei unchiului lui Felix, Costache Giurgiuveanu, este specifica balzacianismului, perspectiva fiind cedata lui Felix. Criticul Nicolae Manolescu atrage atentia, insa, ca la un moment dat, perspectiva descrierii casei apartine unui estet (“Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intentia de a executa grandiosul clasic in materiale atat de nepotrivite”). Necesitatea acestei descrieri ample poate fi explicata in modul urmator: mediul social se reflecta in ambiental, motiv pentru care ambientalul devine in romanul balzacian mijloc de constructie al personajului..
Actiunea romanului se desfasoara pe parcursul a trei ani (1909-1912), insa acesta are un epilog care se consuma dupa incheierea Primului Razboi Mondial. Primele trei capitole surprind primele 24 de ore ale actiunii, timp in care Felix Sima va cunoaste fiecare personaj ce va juca un rol de oarecare importanta in economia conflictului.
Spatiul actiunii corespunde celor doua planuri narative, spatiul in care patrunde Felix fiind polarizat in functie de cele doua case ale seriilor de personaje ce intra in conflict. Casa Giurgiuveanu si Casa Tulea impart aceiasi curte; ulterior, spatiul actiunii se dezvolta concentric, prin vizita pe care Felix si Otilia o vor intreprinde la mosia din Baragan a lui Pascalopol si prin plecarea la Paris a Otiliei si a lui Pascalopol. De altfel, locul in care sunt situate cele doua case apartine mediului citadin, ceea ce imprima operei un aer modern.
Ramas orfan, ambii parinti fiind decedati, Felix Sima va sta in gazda la unchiul Costache Giurgiuveanu pentru trei ani, perioada in care acesta va studia medicina la Bucuresti. Costache Giurgiuveanu locuieste in vecinatatea unei familii inrudite, Tulea, el fiind posesorul averii care va produce un conflict major intre personajele operei, alaturi de el fiind Otilia, fiica celei de-a doua sotii decedate a lui Giurgiuveanu. Felix va fi fermecat de feminitatea Otiliei, aflata intr-o relatie cu maturul Pascalopol. Pascalopol ii va starni gelozia lui Felix, deoarece acesta era un barbat realizat, rafinat, bogat. In ciuda manifestarilor afective fata de Felix, Otilia constientizeaza ca ea l-ar putea impiedica pe tanar sa-si construiasca o cariera de succes, casatorindu-se cu Pascalopol, care ii va oferi protectie atat in timpul vietii lui Giurgiuveanu, cat si dupa moartea acestuia.
Dorind sa puna mana pe averea lui Giurgiuveanu, familia Tulea (Aglae, Simion, Titi, Aurica) si sotii Olimpia si Stanica Ratiu vor intra in conflict cu tabara reprezentata de Otilia, Giurgiuveanu si Pascalopol. O scena importanta in evolutia actiunii este cea in care Stanica Ratiu, reprezentant al tipologiei arivistului, reuseste sa-l pacaleasca pe batranul Costache Giurgiuveanu, care zacea in pat. Ramas fara banii pe care batranul avar ii stransese pentru Otilia si care trebuiau sa fie pusi intr-un cont de Pascalopol, Giurgiuveanu isi da duhul; moartea batranului va determina plecarea si casatoria Otiliei cu Pascalopol, in vreme ce Felix isi va termina studiile si se va remarca ca medic pe campul de lupta din Primul Razboi Mondial. O alta scena importanta este in epilog, si anume cea a reintalnirii dintre Felix si Pascalopol. Pascalopol, imbatrinit vizibil, ii marturiseste medicului ca a divortat de Otilia, dorind sa-i ofere acesteia libertatea de care avea nevoie o fiinta tanara. II inmaneaza lui Felix o fotografia care o infatiseaza pe Otilia intr-un cadru argentinian. Reintors pe strada Antim, Felix realiza ca advertismentul batranului Giurgiuveanu s-a adeverit, casa fiind acum parasita.
Respectand rigorile realismului balzacian, la care se adauga si influentele altor tipuri de sensibilitati, George Calinescu construieste tipologii aparte in literatura romana: Felix este tipul ambitiosului, iar constructia lui Costache Giurgiuveanu (“buzele rasfrante”, “ochii mici, clipesc rar”) pun in evidenta un avar si respecta rigorile clasicismului, existand un raport de concordanta intre portretul fizic si moral al acestuia. Otilia poate fi incadrata in tipologia cochetei dintr-o perspectiva realista, Stanica Ratiu este arivistul, Aglae este baba absoluta, Pascalopol mosierul, Simion Tulea nevroticul, iar Aurica fata batrana.
Motivul orfanului (atat Felix, cat si Otilia aveau parintii decedati) va fi tratat in mod realist de catre autor. De remarcat este si tendinta catre introspectie a celor doi tineri, ceea ce demonstreaza inca o data ca opera literara intruneste si aspecte moderne.
Relatia dintre Stefan Gheorghidiu si Ela
Alaturi de Eugen Lovinescu, cel care ramane de altfel principalul teoretician al modernismului in literatura romana, Camil Petrescu, romancier, dramaturg si poet publica o serie de articole si chiar studii cu un pronuntat caracter teoretic. Un asemenea articol este si cel intitulat “Noua structura si opera lui Marcel Proust”. Pentru a-si justifica aderarea la programul modernismului lovinescian, Camil Petrescu porneste in acest articol de la ideile filosofice ale lui Henri Bergson si de la cele al lui Edmund Husserl. Neincrederea in capacitatea stiintelor de a reprezenta instrumente eficiente ale cunoasterii lumii determina, pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, o schimbare de paradigma in literatura europeana. Acesta este momentul in care, de fapt, se pun bazele fenomenologiei moderne. Henri Bergson opereaza o distinctie majora intre timpul ca realitate masurabila, neutra si exterioara constiintei si un timp subiectiv, al constiintei, pe care il numeste durata.
Pornind de la aceste consideratii, Camil Petrescu isi incheie articolul cu afirmatia “eu nu pot vorbi onest decat la persoana I”, fapt care il va determina sa publice in anul 1930 romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Romanul subiectiv, de analiza psihologica, Camil Petrescu propune o lume vazuta prin filtrul mintii unui intelectual aflat in mediul citadin, deschis catre instrumentele autocunoasterii: introspectia si reflectia.
Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului indica cele doua prejudicii pe care Stefan Gheorghidiu va incerca sa le amelioreze. Substantivul “noapte” indica trairea in constiinta si abolirea principiului cronologic, iar cuvintele “prima” si “ultima” sunt granitele temporale ale unor experiente pe care personajul principal al romanului le va trai si care ii vor modifica in cele din urma viziunea: iubirea si razboiul.
Tematica romanului camilpetrescian este centrata pe experientele definitorii pentru evolutia lui Stefan Gheorghidiu: experienta iubirii si cea a razboiului il vor schimba odata pentru totdeauna pe tanarul intelectual, care iese cumva mantuit din intamplarile relatate.
Stefan Gheorghidiu este personajul principal romanului “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. In jurul acestuia va gravita intreaga actiune, din prisma sa fiind redate si celelalte personaje, cat si mediul de desfasurare a actiunii. Student la Facutatea de Filosofie, el este modelul intelectualului inadaptabil, vazand lumea incojuratoare ca pe una meschina, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile. Nemultumit de implicarea Elei, sotia sa, in lumea mondena si suspectand-o ca il inseala, Stefan ajunge sa se izoleze de realitatea pe care incearca sa o refuze. Experienta razboiului, insa, il va determina sa-si schimbe o buna parte din viziuni; altfel spus, Gheorghidiu va reveni dupa front mantuit. Intelegand ca relatia cu Ela trebuie incheiata, Stefan ii marturiseste acesteia ca-i lasa tot “trecutul”, parasind-o definitiv. Personaj modern, Stefan Gheorghidiu este deschis la introspectie si reflectie, iar mediul in care evolueaza in cea mai mare parte a economiei romanului este cel citadin, bucurestean in speta. Faptul ca personajul este student la Filosofie indica inclinatia spre meditatie a tanarului.
Ela, tanara cocheta, este considerata cea mai frumoasa si cea mai populara studenta de la Universitate; de ea se va indragosti Stefan Gheorghidiu, insa baza iubirii dintre cei doi pare a fi, asa cum marturiseste personajul-narator, orgoliul sau exagerat. Numele poate fi interpretat ca unul banal, dar si ca unul compus din “el” si “ea”, iubirea fiind vazuta ca o nostalgie a androginismului. Dupa ce Stefan il va mosteni pe raposatul unchi Tache, modul de viata al acestora se va schimba fundamental: Ela va fi din ce in ce mai preocupata de lux, de petreceri, escapade si va deveni o prezenta insemnata in lumea mondena bucuresteana, in ciuda protestelor lui Stefan. Din aceasta cauza, tanarul Gheorghidiu o va suspecta ca il inseala, fapt care va conduce la destramarea cuplului.
Relatia dintre cele doua personaje poate fi pusa in evidenta prin intermediul secventei referitoare la problema mostenirii unchiului Tache. In urma decesului unchiului Tache, Stefan, casatorit cu frumoasa Ela, mosteneste in mod neasteptat o mare parte din averea raposatului. Rudele, scandalizate de acest fapt, ii cer sa-si cedeze partea, lucru pe care Stefan il face dupa un parastas jenant, in ciuda protestelor sotiei sale. Acesta este momentul in care se produce prima mare ruptura in interiorul cuplului: Stefan era suficient de detasat de necesitatile materiale ale lumii in care traieste, in timp ce Ela nu se sfieste sai spuna ca nu trebuie sa renunte asa de usor la mostenire. Investind bani ramasi intr-o afacere care va scapa foarte greu de faliment, la propunerea celuilalt unchi, deputatul Nae Gheorghidiu, Stefan se reintoarce la Facultate, unde va scrie o lucrare care ii va aduce stima din parte colegilor si va deschide cuplului usile catre o lume noua, plina de mondenitati si care va reprezenta o noua granita aparuta intre cei doi soti. Secventa simbolica, revenirea de pe frontul transilvanean, in toamna lui 1916, a lui Stefan poate fi considerata a fi incheierea procesului de “mantuire” al acestuia. Tanarul Gheorghidiu, care acum se simte total strain de Ela, o anunta pe aceasta ca va divorta si ii va lasa tot “trecutul” lor ei (posesiunile cuplului).
Personaj prin excelenta modern, Stefan Gheorghidiu are o viata interioara complexa, specifica unui intelectual care nu poate accepta lumea inconjuratoare. Gheorghidiu are trairi interioare violente, se dovedeste a fi nesigur in ceea ce o priveste pe Ela, suspectand-o ca l-ar insela. Avand dorinta de a arata ca nu este afectat, Stefan Gheorghidiu disimuleaza, ceea ce ii sporeste intr-un fel framantarile: “Ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma sinteam imbecil si ridicol si naiv”. Contrariat de faptul ca Elei ii place sa se lase in voia tentatiilor mondene, devenind foarte preocupata pentru tot ceea ce inseamna lux, distractie si escapade, Gheorghidiu intelege ca Ela nu are acelasi mod de a vedea iubirea: “As fi vruto mereu feminina, deasupra acestor discutii vulgare”. Conturandu-se ca o persoana prea putin ocupata de modul in care arata si in care se imbraca, considerand aceste preocapari frivole, superficiale, el va ajunge sa-si compare la un moment dat camasa sa cu cea a domnului G.: el avea “mansetele prea largi si cu corturile sucite inafara”, in vreme ce “domnul G. avea mansetele bine intinse, mici”. Autocaracterizarea apare in cateva secvente in care este evidentiat portretul fizic: “eram inalt si elegant”. Trasatura dominanta a sa este, asa cum afirma el, orgoliul. De fapt, chiar relatia cu Ela se bazeaza pe orgoliul iesit din comun al personajului-narator: “cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Ela va fi vazuta prin ochii lui Stefan Gheorghidiu. Prin intermediul caracterizarii directe realizata de personajul-narator, Ela este descrisa ca “una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Casatoriti mai mult din orgoliul lui Stefan, acesta va fi puternic contrariat atunci cand va descoperi si o alta latura a Elei, o latura care se manifesta prin atractia fata de tot ce este monden: “imi descopeream sotia cu o uimire dureroasa”. Odata cu excursia de la Odobesti, Stefan ia in calcul posibilitatea ca tanara sa sotie sa-l insele cu domnul G. (“am crezut ca eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea..azi descopeream ca ochii ei sunt gata sa planga pentru altul”).
Spre deosebire de romanele traditionale, in romanul camilpetrescian conflictul interior al protagonistului este mai bine conturat. Model al intelectualului pe care lumea inconjuratoare nu-l intelege si nu-l ajuta, pentru care sentimentele contradictorii in ceea ce o priveste pe Ela sunt puternice,
Stefan este strapuns de un conflict launtric iesit din comun. Gheorghidiu traieste iluzia faptului ca s-a izolat de lumea inconjuratoare si incearca sa inteleaga daca Ela l-a inselat sau nu. Un motiv important care a dus la ruperea relatiei este participarea lui Ela in lumea mondena, dispretuita atat de mult de tanarul Stefan, discrepantele dintre aspiratiile celor doi fiind cu adevarat semnificative. Conflictul exterior este pus in lumina de relatia pe care Stefan Gheorghidiu o are cu lumea exteriora, manifestand acelasi orgoliu al respingerii realitatii.
Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu din romanul lui Camil Petrescu
Alaturi de Eugen Lovinescu, cel care ramane de altfel principalul teoretician al modernismului in literatura romana, Camil Petrescu, romancier, dramaturg si poet publica o serie de articole si chiar studii cu un pronuntat caracter teoretic. Un asemenea articol este si cel intitulat “Noua structura si opera lui Marcel Proust”. Pentru a-si justifica aderarea la programul modernismului lovinescian, Camil Petrescu porneste in acest articol de la ideile filosofice ale lui Henri Bergson si de la cele al lui Edmund Husserl. Neincrederea in capacitatea stiintelor de a reprezenta instrumente eficiente ale cunoasterii lumii determina, pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, o schimbare de paradigma in literatura europeana. Acesta este momentul in care, de fapt, se pun bazele fenomenologiei moderne. Henri Bergson opereaza o distinctie majora intre timpul ca realitate masurabila, neutra si exterioara constiintei si un timp subiectiv, al constiintei, pe care il numeste durata.
Pornind de la aceste consideratii, Camil Petrescu isi incheie articolul cu afirmatia “eu nu pot vorbi onest decat la persoana I”, fapt care il va determina sa publice in anul 1930 romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Romanul subiectiv, de analiza psihologica, Camil Petrescu propune o lume vazuta prin filtrul mintii unui intelectual aflat in mediul citadin, deschis catre instrumentele autocunoasterii: introspectia si reflectia.
Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului indica cele doua prejudicii pe care Stefan Gheorghidiu va incerca sa le amelioreze. Substantivul “noapte” indica trairea in constiinta si abolirea principiului cronologic, iar cuvintele “prima” si “ultima” sunt granitele temporale ale unor experiente pe care personajul principal al romanului le va trai si care ii vor modifica in cele din urma viziunea: iubirea si razboiul.
Tematica romanului camilpetrescian este centrata pe experientele definitorii pentru evolutia lui Stefan Gheorghidiu: experienta iubirii si cea a razboiului il vor schimba odata pentru totdeauna pe tanarul intelectual, care iese cumva mantuit din intamplarile relatate.
Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. In jurul acestuia va gravita intreaga actiune, din prisma sa fiind redate si celelalte personaje, cat si mediul de desfasurare a actiunii. Student la Facutatea de Filosofie, el este modelul intelectualului inadaptabil, vazand lumea incojuratoare ca pe una incapabila sa-i inteleaga aspiratiile. Nemultumit de implicarea Elei, sotia sa, in lumea mondena si suspectand-o ca il inseala, Stefan ajunge sa se izoleze de o realitate pe care incearca sa o refuze. Experienta razboiului, insa, il va determina sa-si schimbe o buna parte din viziuni; altfel spus, Gheorghidiu va reveni dupa front mantuit. Intelegand ca relatia cu Ela trebuie incheiata, Stefan ii marturiseste acesteia ca-i lasa tot “trecutul”, parasind-o definitiv. Personaj prin excelenta specific unui roman modernist, Stefan Gheorghidiu este deschis la introspectie si reflectie, iar mediul in care evolueaza in cea mai mare parte a economiei romanului este cel citadin, bucurestean in speta. Faptul ca personajul este student la Filosofie indica inclinatia spre meditatie a tanarului.
Trasaturile de caracter ale personajului pot fi foarte bine evidentiate prin intermediul actiunii. Urmand sa intre in razboi, statul roman ii va inregimenta pe cei apti de razboi, printre ei aflandu-se si studentul la filosofie, Stefan Gheorghidiu. O scena plina de semnificatii a romanului camilpetrescian este cea de la popota, cand Stefan asista la o discutie despre un barbat achitat de instanta in ciuda faptului ca si-a omorat sotia fidela (el fiind infidel). Discutia dintre soldati care va implica si dezbaterea termenilor de dragoste si fidelitate ii va retrezi aminterea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela lui Stefan Gheorghidiu.
In urma decesului unchiului Tache, Stefan, casatorit cu frumoasa Ela, mosteneste in mod neasteptat o mare parte din averea raposatului. Rudele, scandalizate de acest fapt, ii cer sa-si cedeze partea, lucru pe care Stefan il face dupa un parastas jenant, in ciuda protestelor sotiei sale. Acesta este momentul in care se produce prima mare ruptura in interiorul cuplului: Stefan era suficient de detasat de nevointele materiale ale lumii in care traieste, in timp ce Ela nu se sfieste sa-i spuna ca nu trebuie sa renunte asa de usor la mostenire. Investind bani ramasi intr-o afacere care va scapa foarte greu de faliment, la propunerea celuilalt unchi, deputatul Nae Gheorghidiu, Stefan se reintoarce la Facultate, unde va scrie o lucrare care ii va aduce stima din parte colegilor si va deschide cuplului usile catre o lume noua, plina de mondenitati si care va reprezenta o noua granita aparuta intre cei doi soti. Secventa simbolica, revenirea de pe frontul transilvanean, in toamna lui 1916, a lui Stefan poate fi considerata a fi incheierea procesului de “mantuire” al acestuia. Tanarul Gheorghidiu, care acum se simte total strain de Ela, o anunta pe aceasta ca va divorta si ii va lasa tot “trecutul” lor ei (posesiunile cuplului).
Personaj prin excelenta modern, Stefan Gheorghidiu are o viata interioara complexa, specifica unui intelectual care nu poate accepta lumea inconjuratoare. Gheorghidiu are trairi interioare violente, se dovedeste a fi nesigur in ceea ce o priveste pe Ela, suspectand-o ca l-ar insela. Avand dorinta de a arata ca nu este afectat, Stefan Gheorghidiu disimuleaza, ceea ce ii sporeste intr-un fel framantarile: “Ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma sinteam imbecil si ridicol si naiv”. Contrariat de faptul ca Elei ii place sa se lase in voia tentatiilor mondene, devenind foarte preocupata pentru tot ceea ce inseamna lux, distractie si escapade, Gheorghidiu intelege ca Ela nu are acelasi mod de a vedea iubirea: “As fi vruto merei feminina, deasupra acestor discutii vulgare”.
Conturandu-se ca o persoana prea putin ocupata de modul in care arata si in care se imbraca, considerand aceste preocapari frivole, superficiale, el va ajunge sa-si compare la un moment dat camasa sa cu cea a domnului G: el avea “mansetele prea largi si cu corturile sucite inafara”, in vreme ce “domnul G. avea mansetele bine intinse, mici”. Caracterizarea directa apare in cateva secvente in care este evidentiat portretul fizic: “eram inalt si elegant”. Trasatura dominanta a sa este, asa cum afirma el, orgoliul. De fapt, chiar relatia cu Ela se bazeaza pe orgoliul iesit din comun al personajului-narator: “cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Spre deosebire de romanele traditionale, in romanul camilpetrescian conflictul interior al protagonistului este mai bine conturat. Model al intelectualului pe care lumea inconjuratoare nu-l intelege si nu-l ajuta, pentru care sentimentele contradictorii in ceea ce o priveste pe Ela sunt puternic, Stefan este strapuns de un conflict launtric iesit din comun. Gheorghidiu traieste iluzia faptului ca s-a izolat de lumea inconjuratoare si incearca sa inteleaga daca Ela l-a inselat sau nu. Un motiv important care a dus la ruperea relatiei este participarea lui Ela in lumea mondena, dispretuita atat de mult de tanarul Stefan, discrepantele dintre aspiratiile celor doi fiind cu adevarat semnificative.
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu – tema si viziunea despre lume comentariu literar, analiza literara
Alaturi de Eugen Lovinescu, cel care ramane de altfel principalul teoretician al modernismului in literatura romana, Camil Petrescu, romancier, dramaturg si poet publica o serie de articole si chiar studii cu un pronuntat caracter teoretic. Un asemenea articol este si cel intitulat “Noua structura si opera lui Marcel Proust”. Pentru a-si justifica aderarea la programul modernismului lovinescian, Camil Petrescu porneste in acest articol de la ideile filosofice ale lui Henri Bergson si de la cele al lui Edmund Husserl. Neincrederea in capacitatea stiintelor de a reprezenta instrumente eficiente ale cunoasterii lumii determina, pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, o schimbare de paradigma in literatura europeana. Acesta este momentul in care, de fapt, se pun bazele fenomenologiei moderne. Henri Bergson opereaza o distinctie majora intre timpul ca realitate masurabila, neutra si exterioara constiintei si un timp subiectiv, al constiintei, pe care il numeste durata.
Pornind de la aceste consideratii, Camil Petrescu isi incheie articolul cu afirmatia “eu nu pot vorbi onest decat la persoana I”, fapt care il va determina sa publice in anul 1930 romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Romanul subiectiv, de analiza psihologica, Camil Petrescu propune o lume vazuta prin filtrul mintii unui intelectual aflat in mediul citadin, deschis catre instrumentele autocunoasterii: introspectia si reflectia.
Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului indica cele doua prejudicii pe care Stefan Gheorghidiu va incerca sa le amelioreze. Substantivul “noapte” indica trairea in constiinta si abolirea principiului cronologic, iar cuvintele “prima” si “ultima” sunt granitele temporale ale unor experiente pe care personajul principal al romanului le va trai si care ii vor modifica in cele din urma viziunea: iubirea si razboiul.
Tematica romanului camilpetrescian este centrata pe experientele definitorii pentru evolutia lui Stefan Gheorghidiu: experienta iubirii si cea a razboiului il vor schimba odata pentru totdeauna pe tanarul intelectual, care iese cumva mantuit din intamplarile relatate.
Structural si compozitional, romanul este alcatuit din doua parti: prima parte este centrata pe relatia de dragoste dintre Stefan Gheorghidiu si Ela, in vreme ce partea a II-a prezinta activitatea lui Ghiorghidiu pe frontul transilvanean din Primul razboi mondial. Fiind prin excelenta un roman modern, Camil Petrescu renunta la structura clasica: perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea realizandu-se la persoana I, evenimentele de constiinta au o mare semnificatie, conflictul interior devine mai important decat conflictele exterioare ale personajului, apar transpuse in economia romanului documentele de constiinta (jurnalul, scrisorile, memoriile). Datorita inclinatiei personajului spre introspectie si reflectie, conceptul realist de obiectivitate este inlocuit cu cel modernist, care propune o viziunea autentica despre lume; ca urmare a faptului ca lumea nu mai este reflectata obiectiv, scriitorul modern nu se mai arata preocupat de stil (primatul autenticitatii implica anticalofilia).
In romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, Camil Petrescu ofera atentie sporita tehnicii declansarii involuntare a memoriei. Cea mai importanta implicatie a acestei tehnici tine de tulburarea concordantei dintre timpul istoriei si timpul discursului. Actiunea nu mai este prezentata cronologic, ceea ce da nastere la aparitia analepselor si prolepselor, precum si a digresiunilor dintre timpul istoriei si cel al discursului. Altfel spus, aflat la popota, tanarul Stefan Gheorghidiu asista la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat in presa: un barbat care si-a ucis nevasta fidela a fost achitat de tribunal. Aceasta discutie il va face pe Gheorghidiu sa rememoreze cei doi ani si jumatate de casnicie cu Ela, episodul asemanandu-se cu cel in care personajul lui Proust isi aminteste trecutul atunci cand mananca o madelaina.
Actiunea romanului se petrece atat in mediul citadin, cat si pe front, cuprinzand evenimentele traite de protagonist cu aproximativ doi ani si jumatate inainte de 1916, anul intrarii Romaniei in Primul razboi mondial, cat si din perioada desfasurarii acestuia. Timpul in care se desfasoara intamplarile sunt cu doi ani si jumatate inainte de 1916 (casnicia cu Ela) si cateva saptamani din luptele armatei romane pe frontul transilvanean din toamna lui 1916.
Urmand sa intre in razboi, statul roman ii va inregimenta pe cei apti de razboi, printre ei aflandu-se si studentul la filosofie, Stefan Gheorghidiu. O scena plina de semnificatii a romanului camilpetrescian este cea de la popota, cand Stefan asista la o discutie despre un barbat achitat de instanta in ciuda faptului ca si-a omorat sotia fidela (el fiind infidel). Discutia dintre soldati care va implica si dezbaterea termenilor de dragoste si fidelitate ii va retrezi tanarului aminterea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela lui Stefan Gheorghidiu. Suspectand ca Ela ii este infidela, Stefan Gheorghidiu incepe sa puna la indoiala iubirea acesteia. Inregimentarea in armata si participarea la luptele de pe frontul transilvanean din toamna lui 1916 vor intrerupe pentru o perioada de cateva saptamani orice legatura dintre Stefan si Ela. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine acasa, in Bucuresti, simtindu-se detasat in mod absolut de Ela. Privind-o cu indiferenta, Stefan o anunta asupra faptului ca-i lasa tot “trecutul”, adica averea obtinuta dupa moartea instaritului unchi Tache si ca va divorta de aceasta. Scena de la finalul romanului demonstreaza ca experienta razboiului a avut asupra lui Gheorghidiu o influenta majora, acesta schimbandu-si conceptiile despre iubire. Intors de pe front si alegand sa se desparta definitiv de Ela, Stefan reuseste sa “se mantuiasca” intr-un fel, adica sa se elibereze de trecutul chinuitor.
Spre deosebire de romanele traditionale, in romanul camilpetrescian conflictul interior al protagonistului este mai bine conturat. Model al intelectualului pe care lumea inconjuratoare nu-l intelege si nu-l ajuta, pentru care sentimentele contradictorii in ceea ce o priveste pe Ela sunt puternice, Stefan este strapuns de un conflict launtric iesit din comun. Gheorghidiu traieste iluzia faptului ca s-a izolat de lumea inconjuratoare si incearca sa inteleaga daca Ela l-a inselat sau nu. Un motiv important care a dus la ruperea relatiei este participarea Elei in lumea mondena, dispretuita atat de mult de tanarul Stefan, discrepantele dintre aspiratiile celor doi fiind cu adevarat semnificative.
Conflictul exterior este pus in lumina de relatia pe care Stefan Gheorghidiu o are cu lumea exteriora, manifestand acelasi orgoliu al respingerii realitatii.
Relatia dintre Ion si Ana din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Considerat creatorul romanului romanesc modern, Liviu Rebreanu este autorul unor capodopere ale literaturii nationale, dintre care amintim romanele “Ion”, “Padurea spanzuratilor” sau “Rascoala”. Publicat in 1920, romanul “Ion” este considerat unanim primul roman romanesc de talie europeana, incadrandu-se in tiparele unei creatii realiste si obiective.
Rebreanu marturiseste ca ceea ce l-a determinat sa scrie acest roman a fost un taran care saruta pamantul. Scriitorul aglutineaza in material romanului o serie de intamplari la care asistase sau de care auzise, intamplari consemnate in satul sau natal. Astfel, un vecin care se numea chiar Ion ii marturiseste ca “s-a incruscrit” cu saracia, iar un taran isi alungase fiica de acasa pe motiv ca aceasta ramasese insarcinata cu cel mai sarac baiat al satului. De altfel, o alta fata se casatoreste doar pentru ca a ramas insarcinata, astfel incat isi va lasa parintii fara pamanturi. Toate aceste intamplari l-au inspirit pe Rebreanu in scrierea primul roman modern din literatura romana, dar si in scrierea catorva nuvele aparute inaintea romanului.
Asadar, ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, autor al unor romane realiste, in aceasta sfera fiind inclus si romanul “Ion”. Gratie acestei creatii literare, Liviu Rebreanu ocupa un loc insemnat intre romancierii europeni interesati de problematica taraneasca si de cazurile de constiinta. Romanul are si un puternic caracter social, scriitorul urmarind o reconstructie geografica exacta a spatiului actiunii, incadrarea personajelor in diferite medii, clase si tipuri, asa cum Balzac descria lumea din lucrarile sale, pornind de la clasificarea lumii animale in regnuri si mizand pe o monografie artistica a universului reflectat.
Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului reprezinta, de fapt, numele personajului principal al operei, acesta devenind personaj eponim. In lucrarea “Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu face observatia ca romanul doric “infatiseaza o varsta a iluziilor si a inocentei genului. Lumea romanului doric este omogena, coerenta si plina de sens.” Eroii, virili, vehiculeaza miturile luptei, vigorii si cuceririi. Observatiile facute de criticul Nicolae Manolescu explica optiunea lui Rebreanu pentru titlul operei.
Tema romanului este prin excelenta una sociala, aflata in concordanta cu programul realist: problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Astfel, in universal creat de Rebreanu, pamantul are rol de criteriu moral, de criteriu al responsabilitatii, ceea ce explica intr-o masura insemnata motivul pentru care Ion doreste pamanturile lui Vasile Baciu.
Ion Glanetasu, personajul eponim al operei, este protagonistul operei. Alungat din randurile flacailor satului Pripas, Ion este “incruscrit cu saracia”. Din aceasta cauza, acesta decide ca nu trebuie sa renunte la dorinta de a-si depasi conditia sociala pe care o avea, tinand seama de importanta pe care localnicii o ofereau proprietatilor funciare, ca mijloc de dobandire a respectului cuvenit in randul localnicilor. Pentru acest lucru, Ion, fiu al lui Alexandru Pop Glanetasu si al Zenobiei, considerati “sarantocii” satului, este dispus sa renunte la fiinta iubita, Florica, pentru a se casatori cu fata lui Vasile Baciu, Ana. Chiar daca Ana nu era o fiinta aspectuoasa, Ion constientizeaza ca intemeierea unei familii ca urmare a casatoriei cu aceasta i-ar putea aduce pamanturile tatalui sau si totodata schimbarea clasei sociale din care facea parte. Dupa consumarea planului de acaparare a pamanturilor lui Vasile Baciu, Ion decide sa se intoarca la Florica, ceea ce ii va aduce sfarsitul. Asadar, incercand sa amelioreze cele doua prejudicii care il voi urmari pe tot parcursul evolutiei sale (nevoie de improprietarire funciara si dragostea pentru Florica), Ion va sfarsi prin a fi omorat chiar de catre George Bulbuc, petitorul initial al Anei Baciu. De altfel, Ion poate fi incadrat in trei tipologii: tipoligia taranului sarac, cea a arivistului si cea a ambitiosului dezumanizat de lacomie.
Ana este fata lui Vasile Baciu, reprezentant de seama al categoriei botocanilor din satul Pripas. Fara a fi aspectuoasa, Ana fusese initial promisa de tatal sau fiului lui Toma Bulbuc, George. Insa, aceasta cade prada seductiei sirete a lui Ion, care vede prin Ana mijlocul prin care poate lua in proprietate fondul funciar al tatalui ei. Victima a negocierilor la sange dintre tatal ei si Ion, dar si a nepasarii pe care Ion o manifesta fata de ea si de copilul lor, Ana decide sa-si puna capat zilelor, nemaisuportand chinul la care a fost supusa pentru o perioada destul de indelungata de timp. Spre deosebire de statutul psihologic al lui Ion, care este unul specific manipulatorului, Ana este victima, este cea care s-a lasata manipulata de un om pentru care dorinta de inavutire il dezumanizeaza complet. Tipologic, Ana este prototipul femeii de la tara, al carui destin este tragic marcat de supunerea sa fata de lumea barbatilor.
Relatia dintre cei doi este pusa in evidenta inca de la inceputul discurscului, cand dupa hora, Ion pleaca sa o caute pe Ana, atragand-o sub umbra unui nuc, planul acestuia fiind bine stabilit. Ion ii ofera tuica, Ana il refuza, amintindu-i de tatal ei, iar Ion se gandeste asupra sentimentelor pe care le are fata de ea: “Nu-i fusese draga Ana si nici acuma nu-si dadea bine seama daca ii este draga”. Asadar, cititorul afla de la bun inceput de intentiile miselesti ale protagonistului, care urmareste sa parvina. O alta scena plina de semnificatii este cea in care Vasile Baciu, afland ca Ion este tatal copilului, o trimite pe aceasta la casa Glanetasului. Ion, care era la masa, initial ignora prezenta Anei; insa, dupa ce se ridica de la masa, se aproprie de Ana si ii cantareste cu foarte mare atentie burta. Pentru Ion, copilul o putea lega pe Ana de el, ceea ce ii va usura planul de improprietarire cu fondul lui Vasile Baciu.
Conflictul principal al operei este cel dintre Ion Glanetasu si Vasile Baciu. Prin intermediul casatoriei cu Ana, Ion urmareste sa obtina proprietatea asupra fondului funciar al lui Vasile Baciu. Dovedindu-se un negociator abil, Ion reuseste sa obtina pamanturile mult dorite (care int-un final vor fi cedate parohiei preotului Belciug), insa negocierile cu Baciu vor fi cu adevarat sangeroase, Ana fiind victima acestui diferend. Batuta si respinsa atat de tatal sau, cat si de sotul care nici macar copilul nu il va determina sa-i acorde sotiei sale atentia meritata, Ana decide ca singura sa salvare este moartea. Sinuciderea Anei si moartea copilului ii va permite lui Ion sa se repozitioneze catre fiinta pe care o iubea cu adevarat, Florica, care acum era casatorita cu fostul rival, George Bulbuc. La fel ca in cazul Anei, si Ion va avea un sfarsit tragic, calaul sau fiind George Bulbuc.
Avand in fata doua personaje realiste, Rebreanu ofera faptelor, gesturilor, atitudinilor, limbajului o mare atentie. Personajele realiste sunt influentate in evolutia lor de mediul social in care se nasc si doresc, din variate motive, sa urce pe scara sociala sau daca deja au obtinut un statut social convenabil, sa-si mentina acel statut.
Prin intermediul caracterizarii directe realizata de catre autor, Ion Glanetasu este descries ca fiind un om muncitor (“Flacaului ii curgea sudoarea pe obraji, pe spate”; “Ion cosea din rasputeri”). De asemenea, autorul intentioneaza intr-un fel cititorul asupra obsesiei personajului eponim pentru pamant (“iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”). Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”, “sarantocul”, iar preotul Belciug il va considera pana cand acesta va ceda pamanturile bisericii “stricat si-un baraus, s-un om de nimic”. Sedusa, prin tehnici de o viclenie iesita din comun de catre Ion, Ana va vedea in acesta “norocul” ei, parere ce se va schimba de-a lungul evolutiei istoriei, Ion fiind intr-un fel cauza pentru care Ana a ales sa se sinucida. Limbajul gestual, ca mijloc al caracterizarii indirecte a personajului, joaca si un rol important in conturarea caracterului lui Ion. Scena sarutarii pamantului “ca pe o ibovnica” nu sugereaza altceva decat obsesia lui Ion pentru fondul funciar. Desi va incerca sa amelioreze prejudiciul pamantului si pe cel al iubirii, Ion va fi in cele din urma invins de glasul pamantului. Criticul George Calinescu considera ca Ion nu este altceva decat “o bruta, careia siretenia ii tine loc desteptaciunii’’. Astfel, moartea lui Ion, survenita ca urmare la intoarcerea glasului iubirii, poate fi perceputa si ca o pedeapsa pentru mijloacele imorale folosite pentru a obtine pamanturile lui Vasile Baciu.
Caracterizata direct de catre Ion ca fiind “slabuta si uratica”, Ana Baciu este victima vicleniei lui Ion. Ajunsa in stadiul in care considera ca existenta ii este aproape imposibila, autorul noteaza gandurile morbide ale acesteia: “isi zicea mereu, ca fara el ar trebui sa moara”. Ana traieste tragedia de a fi femeie intr-o societate si epoca in care rolul femeilor era cel de supunere in fata barbatilor si are ghinionul de a pica prada in planul viclean al lui Ion. Crezand in dragostea lui Ion, Ana nu asculta de tatal ei, care o atentioneaza asupra adevaratelor intentii ale fiului lui Alexandru Pop Glanetasu.
Considerat creatorul romanului romanesc modern, Liviu Rebreanu este autorul unor capodopere ale literaturii nationale, dintre care amintim romanele “Ion”, “Padurea spanzuratilor” sau “Rascoala”. Publicat in 1920, romanul “Ion” este considerat unanim primul roman romanesc de talie europeana, incadrandu-se in tiparele unei creatii realiste si obiective.
Rebreanu marturiseste ca ceea ce l-a determinat sa scrie acest roman a fost un taran care saruta pamantul. Scriitorul aglutineaza in material romanului o serie de intamplari la care asistase sau de care auzise, intamplari consemnate in satul sau natal. Astfel, un vecin care se numea chiar Ion ii marturiseste ca “s-a incruscrit” cu saracia, iar un taran isi alungase fiica de acasa pe motiv ca aceasta ramasese insarcinata cu cel mai sarac baiat al satului. De altfel, o alta fata se casatoreste doar pentru ca a ramas insarcinata, astfel incat isi va lasa parintii fara pamanturi. Toate aceste intamplari l-au inspirit pe Rebreanu in scrierea primul roman modern din literatura romana, dar si in scrierea catorva nuvele aparute inaintea romanului.
Asadar, ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, autor al unor romane realiste, in aceasta sfera fiind inclus si romanul “Ion”. Gratie acestei creatii literare, Liviu Rebreanu ocupa un loc insemnat intre romancierii europeni interesati de problematica taraneasca si de cazurile de constiinta. Romanul are si un puternic caracter social, scriitorul urmarind o reconstructie geografica exacta a spatiului actiunii, incadrarea personajelor in diferite medii, clase si tipuri, asa cum Balzac descria lumea din lucrarile sale, pornind de la clasificarea lumii animale in regnuri si mizand pe o monografie artistica a universului reflectat.
Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului reprezinta, de fapt, numele personajului principal al operei, acesta devenind personaj eponim. In lucrarea “Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu face observatia ca romanul doric “infatiseaza o varsta a iluziilor si a inocentei genului. Lumea romanului doric este omogena, coerenta si plina de sens.” Eroii, virili, vehiculeaza miturile luptei, vigorii si cuceririi. Observatiile facute de criticul Nicolae Manolescu explica optiunea lui Rebreanu pentru titlul operei.
Tema romanului este prin excelenta una sociala, aflata in concordanta cu programul realist: problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Astfel, in universal creat de Rebreanu, pamantul are rol de criteriu moral, de criteriu al responsabilitatii, ceea ce explica intr-o masura insemnata motivul pentru care Ion doreste pamanturile lui Vasile Baciu.
Ion Glanetasu, personajul eponim al operei, este protagonistul romanului. Alungat din randurile flacailor satului Pripas, Ion este “incruscrit cu saracia”. Din aceasta cauza, decide ca nu trebuie sa renunte la dorinta de a-si depasi conditia sociala pe care o avea, tinand seama de importanta pe care localnicii o ofereau proprietatilor funciare, ca mijloc de dobandire a respectului cuvenit in randul localnicilor. Pentru acest lucru, Ion, fiu al lui Alexandru Pop Glanetasu si al Zenobiei, considerati “sarantocii” satului, este dispus sa renunte la fiinta iubita, Florica, pentru a se casatori cu fata lui Vasile Baciu, Ana. Chiar daca Ana nu era o fiinta aspectuoasa, Ion constientizeaza ca intemeierea unei familii ca urmare a casatoriei cu aceasta i-ar putea aduce pamanturile tatalui sau si totodata schimbarea clasei sociale din care facea parte. Dupa consumarea planului de acaparare a pamanturilor lui Vasile Baciu, Ion decide sa se intoarca la Florica, ceea ce ii va aduce sfarsitul. Asadar, incercand sa amelioreze cele doua prejudicii care il voi urmari pe tot parcursul evolutiei sale (nevoie de improprietarire funciara si dragostea pentru Florica), Ion va sfarsi prin a fi omorat chiar de catre George Bulbuc, petitorul initial al Anei Baciu. De altfel, Ion poate fi incadrat in trei tipologii: tipoligia taranului sarac, cea a arivistului si cea a ambitiosului dezumanizat de lacomie.
Trasaturile de caracter ale lui Ion pot fi sesizate prin actiunile la care acesta participa. Ambitios din fire, Ion nu renunta la dorinta de a-si schimba statutul social. Astfel, elaboreaza un plan: renuntand la Florica, Ion incearca sa-l oblige pe Vasile Baciu sa i-o dea pe Ana (la indemnul incostient pe care i l-a dat fiul invatorului Herdelea, Titu), aceasta ramanand insarcinata. In scena negocierilor la sange in privinta pamanturilor, scena in care Ana este afectata vizibil (fiind agresata atat de tatal ei, cat si de sot), Ion se dovedeste un negociator extrem de abil, reusind sa-si indeplineasca scopul. Totusi, apelul lui Ion la modalitati imorale de improprietarire il face sa fie pasiv fata de suferintele Anei, care va alege sa-si curme zilele, fiind urmata de moartea propriului copil, din cauza conditiilor nesanatoase in care Zenobia il crescuse. O alta scena plina de semnificatii a romanului este cea in care Ion saruta pamantul “ca pe o ibovnica”. Aceasta secveta demonstreaza inca o data faptul ca prioritatea principala a personajului eponim este sa capete proprietati funciare care sa-i aduca autoritatea pe care o considera cuvenita intre localnici. Alegerea reintoarcerii la iubire ii va aduce sfarsitul lui Ion, acesta fiind omorat de George Bulbuc, care devenise sotul Floricai in timpul in care Ion se lupta pentru pamanturile lui Vasile Baciu.
Fiind un personaj realist, Rebreanu ofera faptelor, gesturilor, atitudinilor, limbajului o mare atentie. Personajul realist este influentat in evolutia sa de mediul social in care se naste si doreste, din variate motive, sa urce pe scara sociala sau daca deja a obtinut un statut social convenabil, sa-si mentina acel statut.
Prin intermediul caracterizarii directe realizate de catre autor, Ion Glanetasu este descries ca fiind un om muncitor (“Flacaului ii curgea sudoarea pe obraji, pe spate”; “Ion cosea din rasputeri”). De asemenea, autorul intentioneaza intr-un fel cititorul asupra obsesiei personajului eponim pentru pamant (“iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”). Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”, “sarantocul”, iar preotul Belciug il va considera pana cand acesta va ceda pamanturile bisericii “stricat si-un baraus, s-un om de nimic”. Sedusa, prin tehnici de o viclenie iesita din comun de catre Ion, Ana va vedea in acesta “norocul” ei, parere ce se va schimba de-a lungul evolutiei istoriei, Ion fiind intr-un fel cauza pentru care Ana a ales sa se sinucida.
Limbajul gestual, ca mijloc al caracterizarii indirecte a personajului, joaca un rol important in conturarea caracterului lui Ion. Scena sarutarii pamantului “ca pe o ibovnica” nu sugereaza altceva decat obsesia lui Ion pentru fondul funciar. Desi va incerca sa amelioreze prejudiciul pamantului si pe cel al iubirii, Ion va fi in cele din urma invins de glasul pamantului. Criticul George Calinescu considera ca Ion nu este altceva decat “o bruta, careia siretenia ii tine loc desteptaciunii’’. Astfel, moartea lui Ion, survenita ca urmare la intoarcerea glasului iubirii, poate fi perceputa si ca o pedeapsa pentru mijloacele imorale folosite pentru a obtine pamanturile lui Vasile Baciu.
Bucurandu-se de calitatea de protagonist al operei, Ion va fi angajat in diferite conflicte care ii vor dovedi perseverenta, abilitatea de negociator, dar si siretenia si procesul gradat de dezumanizare. Dorind sa se casatoareasca cu Ana, Ion va intra automat in conflict cu Vasile Baciu, fata acestuia fiind promisa lui George Bulbuc
Considerat creatorul romanului romanesc modern, Liviu Rebreanu este autorul unor capodopere ale literaturii nationale, dintre care amintim romanele “Ion”, “Padurea spanzuratilor” sau “Rascoala”. Publicat in 1920, romanul “Ion” este considerat unanim primul roman romanesc de talie europeana, incadrandu-se in tiparele unei creatii realiste si obiective.
Rebreanu marturiseste ca ceea ce l-a determinat sa scrie acest roman a fost un taran care saruta pamantul. Scriitorul aglutineaza in material romanului o serie de intamplari la care asistase sau de care auzise, intamplari consemnate in satul sau natal. Astfel, un vecin care se numea chiar Ion ii marturiseste ca “s-a incruscrit” cu saracia, iar un taran isi alungase fiica de acasa pe motiv ca aceasta ramasese insarcinata cu cel mai sarac baiat al satului. De altfel, o alta fata se casatoreste doar pentru ca a ramas insarcinata, astfel incat isi va lasa parintii fara pamanturi. Toate aceste intamplari l-au inspirit pe Rebreanu in scrierea primul roman modern din literatura romana, dar si in scrierea catorva nuvele aparute inaintea romanului.
Asadar, ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, autor al unor romane realiste, in aceasta sfera fiind inclus si romanul “Ion”. Gratie acestei creatii literare, Liviu Rebreanu ocupa un loc insemnat intre romancierii europeni interesati de problematica taraneasca si de cazurile de constiinta.
Romanul are si un puternic caracter social, scriitorul urmarind o reconstructie geografica exacta a spatiului actiunii, incadrarea personajelor in diferite medii, clase si tipuri, asa cum Balzac descria lumea din lucrarile sale, pornind de la clasificarea lumii animale in regnuri si mizand pe o monografie artistica a universului reflectat. Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului reprezinta, de fapt, numele personajului principal al operei, acesta devenind personaj eponim. In lucrarea “Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu face observatia ca romanul doric “infatiseaza o varsta a iluziilor si a inocentei genului. Lumea romanului doric este omogena, coerenta si plina de sens.” Eroii, virili, vehiculeaza miturile luptei, vigorii si cuceririi. Observatiile facute de criticul Nicolae Manolescu explica optiunea lui Rebreanu pentru titlul operei.
Tema romanului este prin excelenta una sociala, aflata in concordanta cu programul realist: problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Astfel, in universal creat de Rebreanu, pamantul are rol de criteriu moral, de criteriu al responsabilitatii, ceea ce explica intr-o masura insemnata motivul pentru care Ion doreste pamanturile lui Vasile Baciu.
Structural, romanul “Ion” este alcatuit din doua parti: “Glasul pamantului” si ”Glasul iubirii”, titlurile celor doua prejudicii pe care Ion incearca sa le amelioreze. Prima parte este alcatuita din sase capitole, in timp ce partea a II-a este alcatuita din sapte capitole. Dand expresie unui principiu al simetriei, titlurile capitolului primei parti fac trimitere la “Glasul iubirii”, iar cele ale partii secunde fac trimitere la “Glasul pamantului”.
In ceea ce priveste compozitia operei, romanul este circular, simetric, inchis. Romanul se deschide cu imaginea drumului care intra in satul Pripas si se incheie cu cea a drumului care iese din sat. Prima fereastra deschisa a romanului o reprezinta scena horei care este organizata pe principiul circularitatii (dansatorii, fetele nejucate, sotiile si batranele sunt dispuse concentric, la fel ca si barbatii). Insasi evolutia lui Ion este circulara, pentru ca el iese din roman tot asa cum a intrat.
Rebreanu isi organizeaza romanul pe doua planuri narative: primul plan urmareste evolutia personajului principal, planul secund urmareste istoria familiei Herdelea. Cele doua planuri sunt reflectate in discurs prin alternanta.
Spatiul actiunii este fictiv, geografia satului Pripas fiind minutios proiectata, iar durata actiunii este de aproximativ doi ani (primele doua zile ocupa un sfert din intinderea discursului).
Spatiul se dezvolta gradat, cel care orienteaza camera si care permite aceasta desfasurare a spatiului fiind Titu Herdelea: sunt cuprinse mai intai localitatile invecinate, apoi satul in care Titu va lucra ca ajutor de notar si in cele din urma calatoria lui Titu catre Romania, traversand o parte insemnata a Ardealului. Ca urmare, Titu Herdelea are rolul unui agent naratorial. Perspectiva naratoriala a romanului este una obiectiva, relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, narator omniscient nu se implica afectiv in relatarea evenimentelor si incearca sa informeze cronologic si documentar cititorul.
Inlaturat din fruntea flacailor din sat, Ion constata ca isi poate capata respectul cuvenit daca devine proprietar funciar. Astfel, el decide sa se casatoreasca cu Ana, deoarece tatal ei, Vasile Baciu, este unul dintre cei mai importanti detinatori de pamant din sat. Asadar, Ion Glanetasu este dispus sa renunte la fata pe care o iubea, Florica, pentru a se casatori cu Ana, motivul fiind strict material. Scena in care Ion o atrage pe Ana sub umbra unui nuc atrage atentia cititorului asupra adevaratelor interese ale lui Ion si modul viclean in care acesta reuseste sa o seduca pe Ana, dovada fiind sentimentele ambigue fata de aceasta: “Nu-i fusese draga Ana si nici acuma nu-si dadea bine seama daca ii este draga”. Ramasa insarcinata, Ana se va casatori in cele din urma cu Ion si va deveni astfel sotie si mama. Nepasarea lui Ion o va face pe aceasta sa-si curme zilele, fiind urmata si de copilul facut cu Ion (decedat din cauza conditiilor nesanatoase in care mama lui Ion, Zenobia, il creste). Intr-un final, Ion decide sa se reintoarca la Florica, casatorita acum cu fostul sau adversar, George Bulbuc, care il va ucide in cele din urma pe Ion. O alta scena plina de semnificatii a romanului este cea in care Ion saruta pamantul “ca pe o ibovnica”. Aceasta secveta demonstreaza inca o data faptul ca prioritatea principala a personajului eponim este sa capete proprietati funciare care sa-i aduca autoritatea pe care o considera cuvenita intre localnici.
In ceea ce priveste constructia personajelor si relatiile dintre acestea, romanul “Ion” respecta cu mare rigurozitate cerintele realiste. Personajele, tipice in situatii tipice, sunt incadrate in diferite clase, medii si tipuri. Astfel, familia invatatorului Herdelea si preotul Belciug reprezinta intelectualitatea rurala, chiaburimea este reprezentata de Stefan Hatnog, Vasile Baciu si Toma Bulbuc sunt botocani, iar sarantocii au ca reprezentati membrii familiei lui Alexandru Pop Glanetasu. Personajele sunt prin excelenta construite in maniera realista, evolutia acestora depinzand de mediul social in care traiesc. El doreste, asadar, sa urce pe scara sociala sau daca a obtinut deja statutul dorit, sa-l mentina.
Leoaica tanara, iubirea de Nichita Stănescu – neomodernismul comentariu literar
Neomodernismul este o orientare care isi face simtita prezenta in perioada anilor `60 – `70, dupa un deceniu („obsedantul deceniu”) in care literatura, ideologizata polititc, fusese practic anulata ca forma de manifestare libera a spiritului uman. Acum insa, creandu-se o bresa in rigiditatea structurilor comuniste de conducere, literatura se reintoarce. Este o perioada a redescoperirii sentimentelor si a redescoperirii emotiei estetice. Poezia redevine lirism pur, dupa ce fusese contaminata maladiv cu un prozaism militant, se redescopera puterea metaforei, profunzimile fiintei simarile intrebari ale acesteia. Se cultiva ironia, spiritul ludic, reprezentarea abstractiilor in forma concreta.
Primul volum al lui Nichita Stanescu, „Sensul iubirii”, este situat sub semnul redescoperirii lirismului. Daca in acest prim volum dominat de prezenta metaforei, sensul lumii este sensul iubirii, in al doilea volum, „O viziune a sentimentelor”, care continua linia celui dintai, viziunea asupra lumii este oviziune a sentimentelor.
Poezia „Leoaica tanara, iubirea” face parte din al doilea volum al poetului si acumuleaza o serie de trasaturi ale neomodernismului. Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului. Tema iubirii da deama despre intimitatea si profunzimea fiintei. Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective asupra trairii interioare. Evolutia sentimentului este redata ludic, printr-un joc al concretizarii dimensiunii abstracte a acestuia, la care contribuie asocierile neasteptate. Expresia poetica este novatoare si surprinzatoare, contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.
Titlul poeziei exprimametafora „leoaica tanara” prin suplimentarea apozitiei „iubirea”, evidentiind paralelismul dintre iubire si leoaica. Astfel, asemenea leului (regele junglei), iubirea ramane „regina” sentimentelor umane.
In plan compozitional, poezia este formata din trei strofe inegale ca dimensiune (6-8-10 versuri), rima imperfectasi masura variabila, iar ca si Blaga, Nichita Stanescu recurge la virtutiile ingambamentului – tip de vers care fluidizeaza temele si motivele, subliniinda anumite formule poetice.
In prima strofa in care se observa revelatia sentimentului iubirii, poetul reface bucata cu bucata „filmul” nasterii acestui sentiment sublim. Versurile contin elemente de narativitate simbolica deoarece concentreaza o intreaga poveste: iubirea il pandise, fusese constient de prezenta ei, dar numai astazi si-a infipt „coltii albi” in chipul sau. Paralelismul leoaica – iubire este evident deoarece iubirea imprumuta toate atributele leonine: este frumoasa, agresiva, puternica si tanara, intalnirea cu ea fiind o revelatie.
Urmatoarele doua strofe prezinta consecintele revelatiei traite de eul-liric. Iubirea declanseaza un sentiment de beatitudine proiectat pe doua dimensiuni: cosmica si umana. Prezenta simultana a celor doua planuri este o trasatura caracteristica primelor volume ale lui Nichita Stanescu.
A doua strofa reprezinta o descriere cosmogonica concentrata, deoarece poetul propune o imagine halucinanta a universului, imaginat ca un cerc in perpetua miscare si rostogolire: „si de-odata-n jurul meu natura / se facu un cerc de-adura”. Simturile fiintei indragostite (privirea si auzul) se intalnesc undeva in inaltul cerului „tocmai langa ciocarlii”. Zborul inalt al ciocarliei si cantecul ei divin sugereaza aspiratia spre absolut, unind planul teluric cu cel cosmic.
Iubirea opereaza adevarate mutatii anatomice. Fata poetului devine „un desert in stralucire” (metafora care reuneste forta pustiitoare, devastatoare a iubirii cu stralucirea).
Mana care „aluneca-n nestire” nu mai recunoaste „spranceana”, „tampla” si „barbia” – elemente ale existentei sale anterioare. Omul s-a dematerializat, s-a spiritualizat, iar „leioaica aramie” face parte acum din fiinta sa.
Repetitia din finalul poemului, urmata de punctele de suspenise „inc-o vreme / si-nc-o vreme” are rolul de a eterniza clipa traita, de a smulge iubirea de sub impactul timpului.
Poezia „Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat traditionalismul comentariu literar
Poemul "Aci sosi pe vremuri" face parte din volumul "Pe Argeş în sus" (1923),considerat de critică literară reprezentativ pentru creaţia artistică a lui Ion Pillat.
Criticul George Călinescu a afirmat că această poezie constituie capodopera lirică a lui Pillat, creaţie" graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi,în acelaşi timp,simbolizare a uniformităţii în devenire”.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului , prin cadrul rural , dar şi prin tema timpului trecător fugit irreparabile tempus. Poemul “Aci sosi pe vremuri “ este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman.
Discursul liric se realizează in două registre, lirismul obiectiv cu elemente de naraţiune şi meditaţia cu caracter general uman, iar cel subiectiv cu prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor la persoana I. Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv , susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice:pronume personale ,adjective posesive şi verbale, elemente spaţio-temporale.
Titlul este cu totul original şi inedit, deoarece este alcătuit dintr-o propoziţie, prin care poetul comunica ideea centrală a poemului si anume apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, doua valori ale existentei umane plasate intr-un spaţiu şi un timp neidentificate. Adverbul în forma populară "aci", verbul "sosi" la perfectul simplu şi locuţiunea adverbială de timp "pe vremuri" sugerează ideea că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte, care simte şi trăieşte viaţa asemenea predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final , liber având rolul de laitmotiv al poeziei.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore “ casa amintirii” spaţiul familiar al rememorării nostalgice a trecutului. Este o casă tradiţională cu pridvor , obloane peste care păienjenii au ţesut pânza lor fină sugerează trecerea timpului , degradarea , starea de părăsirea a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat , izolat, accesibil numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul capătă o aură legendară , devine un timp mitic al luptei haiducilor pentru dreptate “Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc”.
Distihul al III-lea deschide planul trecutului , al evocării iubirii bunicilor, natura devine solitară cu omul şi cu trecerea timpului “In drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”.
Distihurile următoare compun o lume de mult apusă, Pillat imaginează o sensibila si emoţionantă poveste de dragoste, pe care o trăiseră bunicii săi. Idila reflecta puritatea sentimentelor din vremuri străvechi, atunci când bunica lui, "Calyopi", venise cu "berlina" ca să se mute definitiv acasă la "bunicul meu", care i-a recitat, romantic, poezia "Le lac" a lui Lamartine şi versuri din "Sburatorul" lui Ion Heliade Radulescu. Imaginea vizuală a bunicii păstrează atmosfera şi moda acelor timpuri, ea era o tânără "subţire", îmbrăcată "în larga crinolină şi îl asculta "tăcută, cu ochi de peruzea" pe bunic, trăind amândoi o puternica şi pură emoţie : "si totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea". Sugestia mitică a numelui "Calyopi" , faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa iubirea bunicilor sunt aspecte care susţin caracterul de artă poetică a textului liric care venerează nivelul de profunzime al sentimentelor.
Idila este imaginată intr-un decor rustic esenţial romantic prin elemente care îl compun “luna ” “lacul” atmosfera nocturnă. Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei , însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi “Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat”.
Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază ideea că eternitatea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire:Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână…”.Eternitatea iubirii , clipa de fericire este urmată în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil „ De mult e mort bunicul,bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care mai păstrează imaginea de odinioară ale strămoşilor „Ce straniu lucru: vremea! /Deodată pe perete Te vezi aievea numai in ştersele portrete/Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/ Căci trupul tău te uita, dar tu nu-l poţi uita...”.
Partea a II-a a textului reitera simetric experienţa trecutului-prezent şi se produce trecerea la planul prezent prin intermediul unei comparaţii „Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:/Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”. Ca intr-un ritual nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp,diferenţele esenţiale ţin de moda vremii ,iubita coboară din „trăsură”, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste,dar starea de suflet rămâne aceiaşi. În poezie este descris portretul fizic al iubitei care ne reţine atenţia imaginea ochilor,ieri„ ochii de peruzea” acum „ ochii de ametist”.
Finalul poeziei este alcătuit dintr-un distih refren care devine laitmotivul textului amplifică tristeţea poetului privind neputinţa umană în faţa timpului şi în faţa morţii: "si cum şedeam... departe, un clopot a sunat/ - Acelaşi clopot poate - in turnul vechi din sat...". Viaţa şi moartea sunt doua valori esenţiale ale existenţei umane, simbolizate de imaginea auditivă a clopotului din vechiul turn, ca simbol al timpului trecător, pe care-l poate încremeni numai iubirea, idee susţinută de versul care încheie poezia: "De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat". Poetul este prezent în poezie, într-o lirică a rolurilor, prin persoana I, referindu-se la eul liric, "am şoptit", "am spus", "şedeam", prin persoana a II-a, folosita in relaţia cu un interlocutor, "vii acuma tu", "calci", "ai ascultat" si la persoana a III-a prin care sunt numiţi predecesorii, "i-a recitat", "Ea-1 asculta", "şedeau".
La nivel morfosintactic susţine caracterul tradiţionalist al textului, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie . Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire „vii”, „ calci”, „ tragi”, fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului „ te vezi”, „te recunoşti”, „nu poţi”.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparţine esteticii tradiţionaliste prin temele specifice desprinse la nivelul discursului liric cât şi prin descrierea spaţiului, limbajul poetic care îmbină mai multe registre, idilizarea trecutului, cadrul rural, respectarea elementelor prozodice tradiţionale cu elemente de pastel şi elegie.
Riga Crypto si lapona Enigel de Ion Barbu - modernismul, comentariu literar
In perioada interbelica, literatura romana a cunoscut mutatii insemnate in ceea ce priveste limbajul artistic folosit. In concordanta cu manifestarile modernismului in Europa Occidentala, scriitori romani au adoptat programul noii miscari ce se desfasura in restul continentului. Asadar, poeti precum Lucian Blaga, Ion Barbu si Tudor Arghezi vor construi o poezie noua, bazata pe ambiguitatea rezultata prin tehnica sugestiei si ermetizarea limbajului.
Modernismul inoveaza la toate nivelurile: prozodic (poezii cu versuri si strofe a caror masura este inegala, poezii cu rima variabala sau vers alb, ingambamentul), fonetic (asocieri succesive de vocale si consoane, utilizarea onomatopeei, compensarea absentei rimei prin utilizarea rimei interioare), semantic (utilizarea termenilor cu sens conotativ, accentul pus pe figurile semantice – epitetul, metafora, atribuirea de semnificatii insolite cuvintelor uzuale), lexical (recuperarea formelor limbajului considerate anterior drept apoetice sau de nefrecventat – termeni religiosi, regionali, populari, termeni argotici si elemente de jargon), morfo-sintactic (cultiva inversiunea, elipsa, pauza semnificativa, marcata prin puncte de suspensie, dubla subordonare ce creeaza ambiguitate).
Unul dintre cei mai originali poeti modernisti din literatura romana este Ion Barbu – ocupatia sa de poet fiind dublata de cea de matematician. Volumul sau, “Joc secund” este alcatuit din trei cicluri: “Joc secund” (ermetismul barbian), “Uvenderode” (poezia ermetica si cea baladica interfereaza) si “Isarlîc” (ciclu oriental). Parnasianismul barbian respecta formal principiile parnasianismului, insa Barbu descrie lumea vegetala sau minerala printr-un filtru pe care il furnizeaza gandirea lui Platon si cea a neoplaticienilor, dintre care un rol important in viziunea poetului despre lume pare l-ar fi jucat Plotin; mai debraga decat volume si culori, Barbu recunoaste in organizarea universului formele ca expresie ale unor structuri universale. De exemplu, vom descoperi ca un rol extrem de important este jucat de structura ternara, fie ca Barbu urmareste aceeasi idee manifestata in plan universal, vegetal si animal, fie ca este descris un element precum apa in toate starile ei de agregare. Ermetismul barbian este mai degraba formal, impresia de dificultate pe care o degaja poeziile lui Ion Barbu se naste inainte de toate barierele lingvistice pe care poetul le ridica pe drumul receptarii; nu ideile, nu mesajul poeziei particularizeaza poezia lui Barbu in literatura romana, ci forma lingvistica in care sunt imbracate aceste idei.
Una dintre creatiile poetice reprezentative ale lui Ion Barbu, care intruneste elemente moderne si in care pot fi identificate elemente parnasiene si ermetice este “Riga Crypto si lapona Enigel”, poem inclus in ciclul baladic-oriental al volumului “Joc secund”.
Titlul sugereaza imaginea unui cuplu asemenea celui din celebra tragedie “Romeo si Julieta”. In plus, autorul atrage atentia asupra statutului social al primului personaj (riga = rege) si asupra originii celuilalt (lapona = locuitoare a Laponiei). Denumire de “Crypto” face referire la caracterul ascuns al regelui, dar si la natura sa vegetala, mai exact la specia de ciuperci a criptogramelor.
Tema poemului ilustreaza imposibilitatea iubirii vazuta ca o cale de acces spre intelegerea sensurilor lumii, incapacitatea depasirii propriei conditii. Riga Crypto nu-si va putea consuma iubirea cu lapona Enigel, deoarece el apartine unui registru existential diferit de cel al laponei.
Structural si compozitional, poemul poate fi impartita in doua parti reunite prin intermediul tehnicii povestirii in rama, ambele infatisand cate o nunta: una lumeasca, posibila, si una fantastica, care se doveste imposibila.
Prima secventa poetica, considerata rama povestirii, are rolul de incipit al creatiei lui Ion Barbu si face trimitere la un Ev Mediu european, prin imaginea “menestrelului trist”. De fapt, este surprins momentul final al nuntii, cand indemnat de nuntasi, menestrelul incepe sa povesteasca istoria trista a iubirii dintre Riga Crypto si lapona Enigel (“Zi-mi de lapona Enigel/Si Crypto regele-ciupearca !”).
In a doua parte, este prezentat registrul existential al unei ciuperci, mai exact spatiul pe care aceasta il stapaneste: “Imparatea peste bureti/Crai Crypto, inima ascunsa”. Rigai Crypto ii revine, astfel, un mediu umed ce individualizeaza inferioritatea acestuia. Este surprins, de altfel, portretul regelui, o fire ciudata, inchisa, un neinteles, vesnic ocarat de supusi ca nu este capabil sa faca ceva frumos pe lume: “Si rai ghioci si toporasi/Din gropi ieseau sa-l ocarasca,/Sterp il faceau si naravas,/Ca nu vroia sa infloreasca”.
In continuare, este schitata aparitia si portrerul laponei Enigel. Aceasta este surprinsa in timpul procesul de transhumanta (de la nord la sud): “De la iernat, la pasunat,/ In noul an, sa-si duca renii,/Prin aer ud, tot mai la sud,/Ea poposi pe muschiul crud/La Crypto, mirele poienii”. Autorul ii ofera acesteia un portret care o incadreaza pe o scara mai inalta a evolutiei, in comparatie cu Riga Crypto: “In tari de gheata urgisita,/Pe-acelas timp traia cu el,/Lapona mica, linistita,/Cu piei; pre nume – Enigel”. Altfel spus, atractia laponei Enigel de lumina, reiesita din implicarea sa in procesul de transhumanta sugereaza superioritatea ei fata de Crypto, aflat intr-un mediu umed, intunecat. Intalnirea – in somn si in vis – ii permite Rigai Crypto sa o imbie pe lapona cu comorile lumii lui: dulceata si fragi. Refuzat, Crypto este dispus sa faca supremul sacrificiu: culesul. Raspunsul fetei este unul cu atat mai crud cu cat vateste o deplina neintelegere a conditiei “regelui-ciupearca”: “- Te-as culege, riga bland…/Zorile incep sa joace/Si esti umed si plapand:/Teama mi-e, te frangi curand,/Lasa. Asteapta de te coace”.
Pentru a dezambiguiza semnificatia pe care Soarele o capata in aceasta poeziei, trebuie sa facem trimitere la o alta creatie a lui Ion Barbu (“Ritmuri pentru nuntile necesare”), poezie in care fiecare noua nunta marcheaza finalul fiecarei etape si inceputul celeilalte pe traiectul drumului initierii: “roate venerei/inimii/roata capului/Mercur/in rotire in azur/roata Soarelui/Marelui”. Enigel tocmai incheiase cea de-a doua etapa si pornise catre Soare, in timp ce pe acest traseu al evolutiei spirituale Crypto se situeaza cu o etapa in urma: “Din umbra deasa, desfacuta,/ Ma-inchin la soarele-intelept”. Soarele capata aceasta expresie ironica a inelului, ironica in masura in care inelul este al unei nunti ratate.
Fortandu-si evolutia spiritual, Riga Crypto innebuneste si tot ceea ce-i ramane de facut este sa-si nareze esecul, sa-l mitizeze sau in temernii poeziei lui Barbu “Sa toarne-n lume aurul”, simbol al adevarului si reflex mineral in registrul pamantesc al Soarelui.
La nivel stilistic, merita sa fie observate metaforele si antitezele care au rol in conturarea opozitiei celor doua lumi pe care le reprezinta “regele-ciupearca” si lapona Enigel. La nivel prozodic, poemul lui Barbu se remarca prin masura variabila a versurilor (de la cinci la noua silabe), cu rima incrucisata, imbratisata si monorima, strofele sunt inegale, avand intre patru si sapte versuri.