Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

                                                                                Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu                                                                             Nicoară Potcoavă, apărut în anul 1952, este o versiune superiaoră a romanului istoric de debut al lui Mihail Sadoveanu, Șoimii (1904). Elaborată după aproape cinzeci de ani, într-o viziune istorică nouă a raportului om-societate, autorul rescrie cu evidentă maturitate ideologică și artistică destinul tragic al unei personalități cu largi semnificații generale, psihologice și sociale.        Calitățile fundamentale unanim recunoscute ale romanului sunt veridicitatea evocării istorice, pregnanța documentară, rarefierea atmosferei legendare, preziciunea delimitărilor spațiale și temporale, lărgirea conflictului social, interesul pentru analiza și adâncirea psihologică, etică, morală sau filozofică. Ideea etică dominantă care organizează întreaga narațiune este răzbunarea.        În luptele de la Cahul și Roșcani armata lui Ion Vodă cel Cumplit este decimată iar înfricoșătorul leu de la poarta orientală a imperiului este sfârtecat de cămile. Nicoară Potcoavă, fratele mucenicului libertății, grupând în jurul său câțiva supraviețuitori și prieteni credincioși face legământ să se răzbune pe boierul Irimia Golia și pe domnul nepatriot Petru-Șchiopul, pentru a instala la cârma țării un paloș al dreptății.. în drum spre Moldova, Nicoară și tovarășii săi poposesc Davidenilor unde și el și fratee Alexandru se îndrăgostesc de Ilinca, nepoata boierului Davideanu și fiica trădătorului Golia. Prima acțiune eșuează. Dar Nicoară Potcoavă, executorul unei nobile acțiuni justițiare, având în gradînalt conștiința sensului istoric al acțiunilor sale, va ști să găsească în sine, în ciuda oricăror opreliști, puterea de a lupta până la îndeplinirea turcilor și spre bucuria întregii țări, în 1577, Nicoară Potcoavă se va înscăuna ca domn. Prețul plătit va fi prea mare: moartea Ilincăi, nebunia și moartea fratelui Alexandru, răzbunarea și instalarea dreptății a fost atins, eroul putea să iasă de pe scena istoriei și să intre în legendă și  mit.        În Nicoară Potcoavă, comparativ cu Șoimii, accentul este transferat de pe conflictul erotic pe conflictul social, mult mai divers și extins. Se păstrează în roman un dublu conflict. Pe de o parte, conflictul exterior dintre Nicoară, Irimia și domnitorul nepatriot, și conflictul social dintre răzeși și boierii hrăpăreți, dar și conflictul național dintre țară și sentiment. Mijlocul principal de analiză a personajelor este antiteza caracterologică.       Alexandru, personaj romantic, puternic, dominat de sentiment, este un temperament năvalnic, nestăpânit. Dominat de demonul neliniștii erotice de la prima întâlnire cu Ilinca, mezinul va avea porniri spontane, nesăbuite și crude. Răzbunările sale au, în general, o determinare subiectivă, egoistă, individuală. Rob al sentimentului și fragil sufletește, Alexandru nu va suporta vestea morții iubtei sale care îl dezechilibrează și alienează, provocând drama de proporții antice de la finele romanului. Bătrânul căpitan, sfătosul și filozoful Petrea Gânj de fapt tatăl neștiut al fraților Potcoavă, este un rege Lear al paternității ascunse. Nicoară Potcoavă, în schimb, este un înțelept echilibrat posedând în sinte atributele înalte ale unui conducător: vitejie, patriotism, diplomație, cumpătare. El are o înțelegere superioară a onoarei, demnității și eroismului. Blând, melancolic, reflexiv și trist, hărțuit de imaginile întretăiate ale iubitei și fratelui ucis, Nicoară face efortui disperate pentru a se cunoaște și înfrânge pe sine.      Romanul începe și se sfârșește simetric cu o întâlnire și discuții, depărtări de amintiri, povești la hanul lui Gorașcu Haramin. Bădița Nechita, un luptător din oastea lui Nicoară, povestește în final cum acesta a fost prins și ucis.      Metoda analitică sadoveniană este una clasică, tradițională, așa cum ne-am obișnuit cu ea încă de la Racine încoace, și constă în exteriorizarea stărilor sufletești în gesturi, reacții, atitudini, comportamente. Procedeul artistic cel mai frecvent, aproape unic de analiză psihologică la Sadoveanu este notarea reacțiilor fizice și transformările mimice sau fiziologice care se manifestă în ruma unor tăiri intense ale personajelor. Organul relevant, cel mai expresiv și des solicitat sunt ochii. La Sadoveanu, mai mult decât la alți scriitori, ochii sunt niște ferestre larg deschise către tainele sufletului. Am ales, în ordinea în care apar în roman, expresiile cele mai felurite și sugestive care însoțesc trăirile sufletești ale eroului: „Lui Potcoavă îi luceau ochii de arșița ce-avea în el”, „Nu-mi plac ochii măriei-sale Nicoară”, „...arșița ochilor, obrazul pălit, fața palită, ochii învăpăiați, obrazul s-a rumenit, glas mai slab”. „Acei ochi așteptau, având lumina unui râmnic liniștit, ca într-o zi fără soare”. Oștenii se interesau de starea sănătății hatmanului după înfățișarea ochilor: „Care vi-i vestea, prietinilor, și cum îs ochii stăpânului nostru astăzi?” „....Ochii înseninați, față luminată, ochi limpezi.” „În apa ochilor lui Potcoavă se aprinse o rază a soarelui său lăuntric”, „...să-i înnegureze ochii, săi răstească glasul, ochii înnegurați”. După întâmplarea cu lupul sur „hatmanul avea o față pălită de mâhnire, însă îmblânzită”, iar la scena crudă a morții din final „Nicoară s-a răsucit cu privirile uscate”.      Alături de ochi sunt notate de câteva ori înfățisările schimbătoare ale feței și variațiile de intensitate ale glasului.      Sentimentul de monotonie, durere sufletească, plictisală, angoasa așteptării implinirii erotice ale mezinului Alexandru sunt proiectate în natură sau vis:      „- Bădiță Nicoară....plouă și plouă....       - Ți-i urât?       - Mi-i urât de moarte, nu pot dormi; umblu de colo-colo și n-am ce face...Plouă și plouă...”       Impresionată și plină de poezie este scena vânătoarei, când Nicoară, tulburat sufletește de scrisoare Olimbiadei, cruță lupul sur, hăituit și sleit de puteri ce le-a ieși în cale. El descoperă în ruletul deznădăjduit și spaima paroxistă a lupului ceva omenesc, iar gestul milei cruțătoare îi aduce o ușurare și eliberare: „...Lupul cel singuratic primise în ființa lui o parte din povara lui Nicoară”.       Răzesii moldoveni, scoși din ocina strămoșească sunt niște bieți pribegi în propria lor țară, dezmoșteniți și înstrăinați. În speranța unei izbăviri viitoare unii-l însoțesc pe Nicoară, alții aleg schivnicia sau haiducia. Din această neprețuită sare e pământului se reliefează figura luminoasă a lui radu Suliță, Ilie Caraiman, Alex Totânac Vulpe, Agatanghel, Ghiță Botgros, Strămutare etc. dar i-a fost dat acestui popor nefericit hodina vântului și tihna valurilor. Sentimentul anxios al pribegiei, singurătății și al înstrăinării, prezent și în poezia dezradăcinării lui Octavian Goga, este radată în romanul lui Sadoiveanu, printre altele, cu ajutorul substantivelor abstracte. dacă încercăm o simplă statistică a substantivelor vom constata o frecvență covărșitoare a cuvintelor care exprimă idei și sentimente morale (răzbunare, dreptate, diată,legământ, jurământ, slobozie, libertate, avânt, hotărâre) sau psihologice (durere, tristețe, singurătate, străinătăți, Piază-Rea, milă, mâhnire, nădejde, amărăciune, pribegie, imbră, moarte, mângâiere, deznădejde, restriște). Altă serie de substantive abstracte creează impresia de nemărginire, întindere spațială, incomensurabilă sau adâncime temporală (depărtări, întinderi, străinătăți, zarea, adâncuri, străfund, depărtarea anilor)       Unele cumulează în același timp valori spaiale, temporale, etice sai psihologice: străinătăți, pustia, singurătate. Prin conținutul lor abstract, larg generalizator și forma plurală, limitat însă la sfera afectivă a înstrăinării sau moral-etică a răzbunării, substantivele abstracte dobândesc o mare putere de expresivitate.       Efecte stilistice remarcabile știe să obțină Sadoveanu și din alternarea flexiunii temporale a verbelor. Folosirea imperfectului narativ într-o scenă a „ospățului de plecare”, de exemplu, alături de perfectul simplu sau compus și prezentul istoric dă relief povestirii, organizează elementele ei pe planuri temporale de perspectivă în funcție de importanța ce li se atribuie. „Cei patru călăreți au pus pinteni și s-au dus învăluiți în pulberi. Abia atunci a îndrăznit popa Floarea să scoată capul din pridvor. Sființia-sa auzise toate și se înfricoșase ca de un sfârșit al lumii.      Când au ajuns la casa cea mică a lui Iorgu Samson, cei patru au găsit prânarea gata; și sta în capul acestei mese de despărțire însuși măria-sa Nicoară, cu mazâlul Andrei la dreapta sa. „Era o adunare de bărbați. Slujea Caraiman mâncările, iar logofătul dregea băutura....”      Varietatea episoadelor și sentimentelor, acțiunilor și reflecțiilor se organizează ca un câmp magnetic în jurul ideii etice de bază a romanului: răzbunarea și instaurarea dreptății. Această idee organizează întreaga narațiune, subordonează mijloacele compoziționale și de stil, determină arhitectura și ritmul romanului. Hanul este un mijloc compozițional foarte frecvent în narațiunile lui Sadoveanu. Acțiunea romanului începe și se sfârșește la hanul lui Gorașcu Haramin. Prima întâlnire este ca un prolog, sau generic de film unde se prezintă protagoniștii. Aici, se întâlnesc oamenii, care cu  o plăcere irezistibilă de a vorbi leagă firele povestirii. Ultimul capitol, epilogul, plasat șla același han, creează un halo dureros, încheie povestea vieții acelora ce s-au trecut ca o apă, sugerând deopotrivă ideea filozofică a permanenței, statorniciei și curgerii.      Prin conținutul său generos patriotic, acuitatea conflictului, limpezimea ideologică și măestria artistică Nicoară Potcoavă este o capodoperă a romanului nostru de evocare istorică.        

                                                                  Etapa relativei liberalizări (1964-1971)              Declarația PRM din aprilie 1964, decesul lui Dej și accesul la putere a lui Ceaușescu au adus schimbări importante în viața politică și culturală a țătii. Au fost eliberați mulțu deținuți politici și au fost create condiții favorabile procesului de dezideologizare a literaturii. Ca orice nou lider de partid, Ceaușescu dorea să-și făurească un cult propriu în defavoarea exceselor comuniste ale predecesorului său. Aspirația la adevărul istoric, politic, social etc. a dat naștere, după 1966, unei literaturi justițiare, de reconsiderare a trecutului falsificat și de dezvăluire a „racilelor” societății socialiste. Scriitorii rămași în țară continuă, încep sau se consolodează cariera literară. Spuneam înainte că primii reprezentanți ai poeziei neomoderniste românești au fost Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, urmați la scurt timp de Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu. Au beneficiat de această perioadă a relativei liberalizări câțiva scriitori neomoderniști pe care îi vom prezenta, prin minine date bibliografice.          Ana Blandiana (n.1942), poeta nostalgiei imaculării și luptătoare pentru libertate civică în România, a debutat editorial în 1964 cu Persoana întâia plural, urmat de Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), 50 de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972); Somnul din somn(1977); Întâmplări din grădina mea(1980); Ochiul de greier(1981); Stea de pradă(1986); Întâmplări de pe strada mea(1988); Poezii(1988). A scris numeroase eseuri, traduceri, colaborări la volume colective.        Ioan Alexandru (1941-2000), autodidact în greacă, germană și ebraică, a tradus Imnele lui Pindar(sec.VI-V î.e.n.) prin intermediar german. A debutat tot în 1954 cu volumul sugestiv poetic Cum să vă spun. Până în 1988 publică 13 volume de poezii: Viața deocamdată(1965); Infernul discutabil(1967); Vămile pustiei(1968); Imnele bucuriei(1973), Imnele Transilvanieie, volumul I(1976) și volumnul II(1985); Imnele Moldovei (1980); Imnele Țării Românești(1981), Imnele Putnei(1985), Imnele Maramureșului)1988), Imenele iubirii(1988). Recent, în seria de opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion, a apărut integrala poeziei lui Ioan Alexandru, Opere, volumele I și II, Editura Academiei 2015.        Cezar Baltag (1939-1997), unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației de restaurare a lirismului, alături de Nichita Stănescu, MArin Sorescu, Ioan Alexandru, debutează în 1962 și până în 1989 publică 10 volume de poezii.        Constanța Buzea (1941-2012), fosta soție a poetului Adrian Păunescu, redactoare de reviste și scriitoare prolifică, a publicat până la Revoluție, 17 volume de poezii. Despre Adrian Păunescu, prea implicat în politică, și Mircea Dinescu, care în timpul Revoluției a fi fost obligat la domiciliu forțat, chiar dacă a trecut de la arta poetică la arta culinară, nu s-ar putea spune că sunt lipsiți de talent poetic, care merită apreciat.        În proză, două ar fi, după 1964, preocupările capitale ale literaturii românești: problema literarității (a literatura ca literatură)și problema adevărului (a literaturii ca reflectare veridică a realității). Primele dezvăluiri ale erorilor trecutului comunist fac posibilă apariția „obsedantului deceniu”, cu o sintagmă de Marin Preda, printre primii care a profitat de spiritul aparent liberal a plenarelor ceaușiste din 1966, 1967. Astfel, Moromeții II, din 1967, surprinde deruta dramatică a satului din timpul sinistrei campanii a cotelor obligatorii și a colectivizării forțate. Exponentul noului e fiul Nicolae Moromete, ajuns activist, instructor raional, devotat ideilor socialismului, cinstit în intenții, derutat el însuși de caracterul terorist, abuziv al regimului. Socraticul, înțeleptul părinte Ilie Moromete rămâne în continuare un fel de „rege Lear al Câmpiei Dunării”. Același Marin Preda, în Intrusul(1968), surprinde viața constructorilor de pe marile șantiere și ideea de eroism socialist. Salvarea eroică a unui muncitor, căzut într-o cisternă, are drept consecință destrămarea sufletească a elevtricianului Călin Surupăceanu, care se va convinge de oribil evoluție a „umanității” socialiste și de impostura ei funciară. În Marele singuratic (1972), activistul Nicolae Moromete cade într-o lungă apatie presărată de regrete și întreruptă de frământate procese de conștiință.       Un alt exemplu de cum a fost rescrisă isotria „obsedantului deceniu”, după 1964, este romanul Cordovanii de Ion Lăcrăjan, care înfățișează, precum Moromeții, eșecul absolut al individualismului țărănesc prin colectivizarea forțată a agriculturii.       Eugen Barbu în Principele(1969) va încerca revelarea, prin recurs la alegorie sau parabolă, a mecanismului puterii absolute. Este un roman ci cheie, o parabolă politică și o meditație asupra exercitării într-o lume balcanică, guvernată de inerție și de moravuri specifice. Întocmai ca în Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, prin fanaroții din secolul al XVIII_lea, Eugen Barbu lasă să se înțeleagă însângeratul și samavolnicul nostru secol totalitar. În Săptămâna nebunilor(1981) ne întâmpină aceleași decoruri decadente, aceeași atmosferă de afârșit de lume din Principele. Un personaj atins de lihtis și care aduce ca Principele - beizadea Hrisant Hrisoscelu - visează să uimească și să seducă Bucureștiul punând la cale „o săptămână a nebunilor”, o orgie generalizată cu rafinament și extravaganță care să împingă în ruină orașul și pe bogații lui.        Primele trei cărți publicate de Alexandru Ivasiuc (Vestibul, 1967; Interval, 1968; Cunoașterea de noapte, 1969) se înscriu în formula romanului speculativ despre intelectuali cu reflecții eseiste inteligente, dar și a unor confesiuni interminabile și adesea indigestie. În Vestibul, profesorul de histologie, Ilea, se îndrăgostește de una dintre studentele sale, cu 30 de ani mai tânără și, neavând curajul să i-o spună, se confesează de fapt, monologhează în scrisori niciodată expediate. Are sentimentul că trăise viața cu lașitate, prentu erorile afective, morale, intelectuale pe care le făcuse, dar aceste complexe și senzația de culpă și eșec nu-l ajută prea mult. Cel de-al doilea roman, Interval, se alcătuiește din două confesiuni, oarecum paralele, cu puține puncte de convergență, prilejuite de întâlnirea, după 15 ani, într-un tren, a unor foști prieteni: Ilie Chindriș și Olga. Într-un moment dezonorant, de o mare slăbiciune morală, acesta își amintește că și-a trădat prietena, pe Olga, la o ședință UTM, care a fost exclusă pentru culpa de a învăța engleza. Cunoaștere de noapte, prezintă eforturile lui Ion Marina de a se cunoaște pe sine în condițiile iminentei morți a soției. Al șaselea roman, după Vestibul(1966), Interval(1968), Cunoaștere de noapte(1969), Păsările(1970), Apa(1973), se intitulează Iluminări (1975). Pentru a nu-și părăsi preferința tematică față de intelectuali, romanul îl are ca erou pe savantul Paul Achim, conducătorul unui institut științific, cu personal numeros și numeroase conflicte.          Un alt scriitor din această periaod, asupra căruia vom reveni, Augustin Buzura, în primul său roman, Absenții(1970), analizează pe parcursul a câtorva ore de singurătate, stările de conștiință ale unui psihiatru (Mihai Bogdan), care trăiește în ambianța frustrantă a unui institut unde domnește impostura.         Reflecții filozofice și morale „neortodoxe”, în travesti literar, cum le numește criticul literar Eugen Negrici, întâlnim și în romanele lui Matei Călinescu, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter(1969) sau ale lui Mircea Ciobanu: Martorii (1968), Cartea fiilor(1970), Tăietorul de lemne(1974).         Nicolae Breban face loc în romanul postbelic introspecției și analizei psihologice. Francisca(1965) e un roman realist din descendența prozei lui Slavici. Autorul prezintă două medii opuse: orășelul ardelenesc, părăsit de Francisca (felceriță, într-o uzină) și mediul industrial în care intră. Cel de-al doilea roman a lui Nicolae Breban, În absența stăpânilor(1966), înseilează de fapt câteva nuvele. În absența stăpânilor, care în anumite concepții sau prejudecăți sunt bărbații, rămân doar trei secvențe: Bătrânii, Femeile și Copiii. Animale bolnave(1968) reprezintă un punct de hotar în creația lui Breban, în care, de la tipicul obișnuit în creațiile literare, va prefera excepționalul și imprevizibilul, manifestând predilecție pentru cazuri și psihologii abisale, îndoindu-se de orice clasificări, de orice natură, în aria umanului. Eugen Simion observa în acest sens că Breban „nu zugrăvește propriu-zis tipuri, cât energii și moliciuni umane”, indivizi sau personaje puternice și slabe. Îngerul de gips(1973) îl prezintă pe universitarul Minda, o somitate în specialitatea sa, medic cu reputația ireproșabilă. El sporește galeria eroilor cu evoluții greu de prevăzut, motivate sau nemotivate de presiunea societății, de condiționările mediului și ale timpului.       În ceea ce privește alți scriitori mai importanți din această perioadă, referințele vor fi din nou mai mult bibliografice. Sorin Titel (1935-1985), scriitor bănățean, dispărut prematur, ne-a lăsat Reîntoarcerea posibilă(1966), Valsuri nobile și sentimentale(1967), Dejunul pe iarbă(1968), în noaptea inocenților(1970), Lunga călătorie a prizonierului(1971).       Tot la titluri de cărți ne rezumăm și în ceea ce-l privește pe Nicolae Velea(1936-1987): Poarta(1960), 8 povestiri(1964), Paznic de armonii(1965), Zbor jos(1968), În război un pogon de flori(1972), Vorbă-n colțuri și rotundă(1973). Volume destinate copiilor: Cutia cu greieri (1970), Dumitraș și cele două zile(1974), Călător printre înțelepciuni(1975), Întâlnire târzie(1981).       Fănuș Neagu(1932-2011) a debutat înainte de 1964: Ninge în Bărăgan(1959), Somnul de amiază(1960), Dincolo de nisipuri(1962), iar după 1064 a publicat: Cantonul părăsit(1964), Vară buimacă(1967), Îngerul a strigat(1968), Frumoșii nebuni ai marilor orașe(1976). La sfârșitul perioadei de relativă liberalizare apar și primele experimente formaliste și unele elemente de discurs autoreflexiv, ludic, ironic.      

                                                                                                                            Etapa destalinizării formale (1953-1964)         S-a defășurat anevoie, cu presiuni puternice din partea propagandei de partid. Moartea lui Stalin din 1953 i-a urmat prima revoluție antibolșevică din Ungaria, 1956, când tancurile contrarevoluționare și trupele sovietice au invadat Ungaria și au „uitat” multă vreme să părăsească această țară, măcar de la noi s-au retras complet în anul 1958.       Declarația PRM din aprilie 1964 a dus la o oarecare independență externă a țării, dar cel puțin până la moartea lui DEj, ea n-a fost urmată de o destalinizare reală, preconizată de urmașul lui Stalin, N.S.Hrușciov. În România o adevărată destalinizare și de eliberare a țării nu s-a putut produce decât după Revoluția din 1989.       Un exemplu de literatură aservită din această perioadă este romanul Bărăgan (1954-1955) de V.M. Galan. Unele scrieri de Marin Preda, Eugen Barbu sau Petre Dumitriu au fost tolerate, dar n-au putut apărea fără concesii făcute literaturii controlate de partid. Unii scriitori au profitat de perioada aparentului dezgheț stalinist și au reuși să publice cărți importante scutite de balastul ideologic comunist: George Călinescu („Bietul Ioanide” - 1954), Radu Tudoran (Toate pânzele sus - 1955), Marin Preda (Moromeții - 1955), iar volumul II în 1967), Titus Popovici (Străinul - 1955), Petre Dumitriu (Cronică de familie - 1967).       Apărut în 1953, Bietul Ioanide evocă o perioadă controversată a istoriei românești, cea a mișcării legionare, fiind unul dintre cele mai rezistente romane ale epocii prin prezentarea de tip balzacian a mediului intelectual, academic. Toate pânzele sus!, apărut în 1954, s-a sustras presiunii ideologice prin faptul că era un roman de aventuri ce urmărea călătoria gaeletei „Speranța” spre Țara de Foc. Soluția salvatoare miza pe caracterul fictiv, imaginativ al literaturii și recursul la modalități subversive de minune a realității în proză cu intruziuni fantastice, evazionism, refugiul în exotic, regresiuni în spațiu și timp, lipsite de interes pentru mesajul public.       În poezie, primul care a încercat o resurecție a lirismului autentic, nesubordonat ideologiei comuniste, a fost tânărul poet Nicolae Labiș (1935-1956), numit de criticul Eugen Simion „buzduganul unei generații”. Debutul editorial s-a produs cu puțin timp înainte ca „pasărea cu clonț de rubin”, cum numește el moartea într-o poezie scrisă în spital să-l răoească din viață. În 1956 îi apare palcheta de versuri „Primele iubiri”, iar postum, în 1958, i se publică volumul „Lupta cu inerția”.       Generația care a urmat după Nicolae Labiș, numită convențional generația `60, va milita pentru aceeași libertate de inspirație și creație ca a albatrosului ucis, cu aripile sfărâmate, folosind titlul unei poezii de Nicolae Labiș, influențată de Albastrosul lui Baudelaire din „Florile răului” În 1960, Nichita Stănescu (1933 - 1983) publică o plachetă de versuri, „Sensul iubirii”, urmată de „O viziune a sentimentelor” (1964), „11 elegii” (1966), „Roșu vertical”, „Alfa”, „Oul și sfera”, toate publicate în 1967, „Necuvintele” (1969), În dulcele clasic (1970), „Măreția frigului” (1972), „Epica Magna” (1978), „Noduri și semne” (1982), volume de poezii prin care inițiază o mișcare poetică neomodernistă, la care adera Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Adrian Păunescu și alții.       În plan cultural are loc un proces de depolitizare a literaturii chiar dacă prin forme ermetice, opac încifrate de reflectare a realității. În același spirit de mascare a eului liric, Marin Sorescu (1936 - 1996) publică în anul 1964 un volum de parodii, „Singur printre poeți”, urmat de „Poeme” (1966), „Moartea ceasului” (1967), „Tinerețea lui Don Quijote” (1868), „Tușiți” (1969), „Suflete, bune la toate” (1969), „La lilieci” I, II, III (1972, 1973, 1979), „Astfel” (1973), „Descântarea” (1975), „Fântâni în mare” (1982). Poemele sale stau sub semnul ironiei și umorului, deși fantezia asociativă debordantă a poetului modernist ascunde o grimasă tragică. Ca dramaturg, este autorul unei capodopere „Iona”, care împreună cu „Paracliserul” și „Matca”, formează trilogia dramatică „Setea muntelul de sare”. A scris și romane: „Trei dinți din față”, „Viziunea viziunii” și eseuri: „Insomnii”, Teoria sferelor de influență”, „Starea de destin”.         Reprezentat al generației resurecționale și al paradoxului în literatură este și Ion Gheorghe, născut în 1935. Opera poetică, eliberată de restul stihurilor prolecultiste e cuprinsă în „Pâine și adevăr”, roman în versuri, (1957); „Căile pământului” (1960), „Cariatida” (1964), „Zoosophia” (1967), „Vine iarba” (1968”, „Cavalerul trac” (1969), „Mai mult ca plânsul” (1970, „Megalitice” (1972), „Elegii politice” (1982) etc.         Cel mai important dintre poeții care au debutat în jurul anului 1960, într-o perioadă de relativă destalinisare a țării, a fost Nichita Stănescu. Împreunăă cu alți colegi de generație au reușit să imprime literaturii române o nouă direcție estetică, neaservită comenzii politice, intrată în istoria literaturii române cu numele de neomodernistă, fiindcă urma după modernismul interbelic. Calea curentului neomodernist a fost deschisă încă din 1941 prin apariția revistei „Albatros” condusă de Geo Dumitrescu. Anul 1943 constituie o nouă etapă în evoluția fenomenului neomodernist. Odată cu înființarea Cercului literar de la Sibiu. Actul de înființare e scris de Ion Negoițescu și semnat de Ștefan Augustin Doinaș și Radu Stanca, afirmând intenția de a se întoarce către modernismul interbelic Nicolae Stănescu inițiază o mișcare poetică neomodernistă a unei întregi generații, numită „șaizecistă”, la care vor adera Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, etc.         Neomodernismul, după cum se știe, a fost o orientare literară a anilor `60 - `70, inițiată de un grup de tineri poeți, care au revenit la lirism după periaoda realismului socialist, când poezia era pusă în slujba ideologiei comuniste. Neomodernistii au recucerit subiectivitatea, senzorialul, afectivitatea, abordate într-o formă inedită prin puterea expresivă a limbajului.         Primul poet neomodernist, prin unele aspecte ale creației sale, este considerat, după cum am mai amintit, Nicolae Labiș. Adevărații neomoderniști sunt însă Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, care au reînndoat legătura diontre noua poezie și lirica interbelică.        Tot în 1964, câțiva poeți care frecventau cenaclul „Luceafărul” condus de Eugen Barbu, preluat apoi de Mircea Radu Paraschivescu, au constituit un grup al scriitorilor onirici format la început din Dumitru Țepenag și Leonid Dimov, cărora li se vor adăuga Vintilă Ivănescu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Daiel Turcea și altii.        Cu rădăcini vagi în literatura onirică universală, în special în zona romantismului german, considerat de alți critici un curent înrudit cu suprarealismul, dar și destul de apropiat de noul roman francez, grupul onirist a fost repede interzis de cenzură, iar Dumitru Țepeneag silit să se exileze la Paris. Au rămas de la onirici volumele „Lunga călătorie a prizonierului” de Sorin Titel, povestirile și romanele lui Dumitru Țepeneag, „Zadarnică e arta fugii”, „Nunțile necesare” sau „Cartea de vise” și alte poeme de Leonid Dimov.        În perioada imediat următoare e relativei liberalizări (1964 - 1971) debutează cu volume de proză reprezentanții Școlii de la Târgoviște, dar fiindcă ei au continuat să scrie și după 1971, fiind considerați premergători ai postmodernismului românesc, îi vom prezenta la scriitorii din ultima etapă a literaturii române sun comunism (1971 - 1989)                 

                                                                                         Etapa stalinismului integral (1948 - 1953)                    După câteva alternări la putere și instalarea guvernului așa-zis de șargă concentrație democratică a dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, după abolirea monarhiei și abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, a urmat naționalizarea principalelor mijloace de producție, colectivizarea forțată a agriculturii, reforma învățământului și culturii din 1948. Odată cu acest an literatura română a intrat într-o epocă nefastă, dominată de politic, aservită unui regim totalitar.                 Noua cultură, numită proletcultistă, preconiza imposibilul, o falie o rupere totală de vechea cultură și crearea unei culturi noi a unei clase pretins conducătoare, proletariatul, muncitorii și țăranii, uniți prin înfățișarea emblematică a secerei și ciocanului. Se mai numea literatura realismului socialist, fiindcă obliga la zugrăvirea realității socialiste în dezvoltarea ei revoluționară. Temele recomandate erau cultul personalității lui Stalin și Dej, înfierarea claselor burghezo-moșierești, elogirea muncii, a noilor forțe revoluționare.                 Unii scriitori, din naivitatea sau poate din interes, au crezut în schimbările sociale și democratice, alții au continuat tradițiile literaturii interbelice, neangajate politic.                 În studiul de sociologie a literaturii, Eugen Negrici îi numește pe primii scriitori aserviți, pe ceilalți tolerați, datorită unor concesii sau subterfugii artistice de evitare a rigorilor cenzurii și represiunii. Examinată pe genuri literare, prima care răspunde comenzii politice, sociale a fost poezia, scrisă după principiul adoratio et imprecatio, adorare și condamnare, specific antagonismelor de clasă, politice, culturale.                În această periaodă s-au scris poezii imnice, eroice semnate de Dan Deșliu, Alexandru Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, A.E. Bakonski, care nu servesc azi decât ca literatură angajată politic, propagandistică. Unele dintre reportajele lui Geo Bogza sau romanele luptei de clasă a lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor (1953-1954), serveau aceluiași regim pretins democrat popular, cu precizarea că romanul lui Camil Petrescu, fără să facă mari concesii realismului socialist, are meritul înfățișării reale și minuțioase a revoluției de la 1848.                Marii poeți interbelici ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion BArbu, George Bacovia sau Ion Pillat sunt absenți sau interziși în această perioadă. Încercări de reabilitare a modernismului, amenințat de curentele avangardiste extreme (dadaismul, suprarelismul, ermetismul), care puteau desocializa sau trăda esența literaturii, se cunosc încă de la sfârșitul perioadei interbelice. Astfel, în 1941 se înființează revizta Albatros, condusă de Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu pușca), în care se afirmă o nouă direcție în literatura română. Anul 1943 constituie o altă etapă în evoluția fenomenului neomodernist, odată cu înființarea Cercului Literar de la Sibiu, din 1943, din care au făcut parte Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca, Ion Negoițescu etc.                 Actul de înființare era o scrisoare întocmită de Ion Negoițescu și semnată de mai mulți membri ai Cercului, trimisă de Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului și sincronismului cu literatura occidentală, cu intenția declarată de a se întoarce cître modernismul interbelic. O grupare aparte dorea continuarea suprarealiștilor spre noi orientări estetice și neomoderniste, fiind reprezentată de Gelu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca.       Descarcă word de la atașamente                           

Mai jos aveti toate comentariile pentru pregatirea bacalaureatului in format word gratuit.  

 Relatia dintre Vitoria Lipan si Gheorghita de Mihail Sadoveanu din romanul Baltagul             Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai recunoscuti scriitori romani ai secolului trecut, opera sa vasta cuprinzand romane cu diverse tematici: istorica (“Fratii Jderi”, “Neamul Soimarestilor”), mitica (“Creanga de aur”) sau scrieri despre natura (“Tara de dincolo de negura”).           Publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o capodopera a literaturii romane, fiind un roman traditional ce recompune imaginea unei societati arhaice, pastratoare a traditiilor si credintelor aproape milenare ale poporului roman, ale carei legi nescrise sunt puse in lumina prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.           De altfel, de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact generozitatea acestuia in diversitatea interpretarilor; “Baltagul” poate beneficia de o lectura de tip mitic, de o lectura de tip realist sau de o lectura de tipul romanelor politiste.             Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.            Titlul romanului este simbolic, intrucat baltagul reprezinta in economia romanului atat arma uciderii lui Nechifor Lipan, cat si arma razbunarii acestuia. Baltagul poate fi catalogat si ca insemn al barbatiei, a maturizarii lui Gheorghita, insa poate fi si un motiv ornamental, asa cum este in Palatul din Knossos, pus in relatie cu labirintul mitic (drumul parcurs de Vitoria Lipan in cautarea sotului ei poate fi asimilat parcurgerii unui labirint).            Tema romanului este centrata pe civilizatia arhaica, bazata pe validitatea traditiilor si credintelor populare care au un rol semnificativ in orientarea vietii locuitorilor lumii respective. Totusi, criticul Nicolae Manolescu considera ca romanul ne propune nu o lume arhaica, ci o societatea de contact, aflata la interferenta arhaicului cu modernul. Vitoria calatoreste printr-o lume in care progresul tehnic se face simtit (telegraful, trenul), ocupatia de pastor a lui Nechifor este dublata de cea de negustor. Insa, lumea moderna apare in roman ca element de contrast, validata fiind doar lumea arhaica.          Vitoria Lipan, sotia pastorului si negustorului Nechifor Lipan, este personajul central al romanului, fiind surprinsa in momentele in care isi astepta sotul sa se intoarca cu oile de la munte. Constienta de faptul ca nereintoarcerea sotului ei pana la inceputul lui decembrie este atipica, Vitoria Lipan incearca sa-si mentina verticalitatea in jurul celorlalti, chiar daca viata ei interioara era puternic afectata de lipsa sotului. Semnele naturii, apelul la cele sfinte si deplasarea la vrajitoarea satului o vor face pe aceasta sa se convinga ca Nechifor nu mai este in viata. Vizionara, Vitoria isi cheama fiul, Gheorghita, acasa, respecta cu mare rigurozitate datinile crestinesti si pregateste o calatorie in cautarea lui Nechifor dupa trecerea iernii, fiind insotita chiar de catre propriul fiu . In ciuda unui traseu labirintic greu de parcurs, Vitoria reuseste sa-si mentina cumpatul si va descoperi trupul lui Nechifor intr-o rapa; dand dovada de o buna cunoastere a psihologiei oamenilor si fiind inteligenta, la praznicul dedicat sotului ei reuseste sa dovedeasca vinovatia lui Ilie Cutui si a lui Calistrat Bogza, ucigasii lui Nechifor. Asadar, Vitoria poate fi incadrata in tipologia muntencei, a sotiei devotate, fiind o gospodina si o mama desavarsita, care constientizeaza importanta valorilor traditionale ale lumii din care face parte si care accepta sa se puna in slujba dreptatii.           Gheorghita este fiul Vitoriei si a lui Nechifor Lipan. Crescut de mic in spiritul pastoral, lipsa lui Nechifor o determina pe Vitoria sa preia initiava initierii lui Gheorghita. Pentru el, calatoria labirintica in cautarea adevarului legat de moartea tatalui sau impreuna cu Vitoria constituie cel mai important proces in vederea maturizarii. Coborat in rapa unde se afla trupul lui Nechifor, Gheorghita face pasul final spre capatarea barbatiei, de acum inainte el luand locul tatalui sau in gospodarie. La nivel simbolic, baltagul comandat de mama sa, pe care il va folosi pentru imobilizarea lui Calistrat Bogza, care incerca sa se sustraga de la acuzele Vitoriei din timpul praznicului, reprezinta nu doar arma razbunarii mortii lui Nechifor, ci si un insemn al barbatiei pe care Gheorghita o capatase acum. De asemenea, Gheorgita poarta numele tatalui sau (rebotezat in timpul copilariei) si care sugereaza continuitate; de altfel, numele are si semnificatia de “purtator de biruinta”, Gheorghita ajutandu-si mama sa desluseasca misterul mortii lui Nechifor Lipan. Drept urmare, Gheorghita poate fi incadrat in tipologia flacaului care se afla in procesul de maturizare.           Relatia dintre cei doi este pusa in evidenta imediat dupa ce Gheorghita revine acasa, la cererea mamei sale. Traseul parcurs de cei doi poate fi asimilat cu cel al parcurgerii unui labirint geografic si spiritual. Respectand datinile si traditiile populare si religioase, Vitoria porneste la drum cu hotararea de a dezlega misterul mortii sotului ei, trupul acestuia fiind gasit intr-o rapa. Scena este dramatica, insa Vitoria nu-si pierde cumpatul si incearca sa indeplineasca datinile religioase, aceasta fiind prima obligatie fata de sufletul celui mort. Ramas in prapastie sa pazeasca trupul cat timp Vitoria chema ajutoare, Gheorghita face pasul cel mai important, si anume pasul maturizarii. Asadar, Gheorghita va fi cel care va prelua rolul tatalui sau in gospodarie. O alta scena plina de semnificatii este cea a parastasului, scena in care Vitoria ii demasca pe criminalii sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Scena este demna unui proces de tribunal: Vitoria se transforma pe rand in martor, acuzator si judecator si ii demasca pe cei doi ucigasi fara nicio teama, dovedindu-se un fin psiholog si o femeie apriga: “Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau.” Vitoria da dovada ca este un adevarat “Sherlock Holmes”, reusind o reconstituire exacta a scenei crimei si cantarindu-si foarte bine argumentele folosite in fata “auditoriului” aflat la praznic, in vreme ce Gheorghita face pasul definitiv in ceea ce priveste procesul sau de maturizare, fiind de acum inainte, alaturi de mama sa, stalpul gospodariei Lipan.          Fiind personaje carora autorul le surprinde cu mare precizie destinul, Vitoria Lipan si Gheorghita vor fi personaje ale caror caracteristici pot fi observate atat prin intermediul caracterizarii directe (realizata de autor sau de alte personaje), cat si prin caracterizarea indirecta (rezultata din fapte, atitudini, ganduri).          Asadar, Vitoria este introdusa prin intermediul unui portret realizat in maniera iconica, respectiv prin surprinderea contrastului dintre caracterul exterior, static si dinamica vietii interioare: “Vitoria, nevasta lui Nichifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe.” Prin intermediul caracterizarii directe, Gheorghita observa ca mama sa este un bun psiholog: “Mama asta trebuie sa fie farmacatoare; cunoaste gandu omului…”. Prin intermediul limbajului, Vitoria dovedeste inca o data ca este o buna cunoscatoare a comportamentelor oamenilor din jurul ei, in ciuda faptului ca ea este o munteanca fara educatie, marturisindu-i fiului sau “Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte.” In relatia cu Minodora, Vitoria este transanta in ceea ce priveste influentele moderne exercitate asupra fetei sale (“N-ai mai invatat randuiala ? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun de cand iti umbla gargauni prin cap si te chiama domnisoara !”). Astfel, nu coc si valt ii trebuie Minodorei, a carei simpatie pentru Ghita C. Topor, perceput drept promotor al modernitati, nu este vazuta sub nicio forma cu ochi buni de Vitoria.           Gheorghita, personaj care va iesi din roman maturizat, este introdus de catre autor ca fiind un “flacau sprancenat (…) intorcea un zambet frumos ca de fata si abia incepea sa-i infiereze”, sugerand ca procesul de maturizare al baiatului Vitoriei inca nu se incheiase. Prin caracterizarea indirecta, rezultata din limbaj, Gheorghita parea temator si neincrezator in succesul calatoriei pe care o va intreprinde alaturi de mama sa (“D-apoi om putea razbi, mamuca ?”). Batalia cu troianul reprezinta pentru tanar primul examen de forta (“Incepand batalia cu troianul, deodata simti in el putere si indarjire si nu se opri pana ce nu-l birui ca pe-o fiinta”). Purtarea instrumentului magic (“Gheorghita purta aninat in lat, in dosul coapsei drepte, baltagul”) sugereaza capatarea barbatiei de cel care nu cu foarte mult timp inainte era temator in ceea ce privea soarta proiectului mamei sale.           Promotoare a modelului civilizational arhaic si doritoare sa dezlege misterul mortii lui Nechifor Lipan, munteanca se pregateste si reuseste sa traverseze un adevarat labirint. Conform criticului Alexandru Paleologu, romanului lui Sadoveanu ii poate fi aplicata o lectura mitica, opera literara fiind construita pe mitul complotului uneltit impotriva lui Osiris. Calatoria Vitoriei poate fi asimilata calatoriei lui Isis in cautarea sotului ei, iar Gheorghita poate fi analizat in analogie cu Horus, rezultat in urma recuperarii a treisprezece din cele paisprezece parti ale corpului lui Osiris.

 Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu              Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai recunoscuti scriitori romani ai secolului trecut, opera sa vasta cuprinzand romane cu diverse tematici: istorica (“Fratii Jderi”, “Neamul Soimarestilor”), mitica (“Creanga de aur”) sau scrieri despre natura (“Tara de dincolo de negura”).            Publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o capodopera a literaturii romane, fiind un roman traditional ce recompune imaginea unei societati arhaice, pastratoare a traditiilor si credintelor aproape milenare ale poporului roman, ale carei legi nescrise sunt puse in lumina prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.            De altfel, de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact generozitatea acestuia in diversitatea interpretarilor; “Baltagul” poate beneficia de o lectura de tip mitic, de o lectura de tip realist sau de o lectura de tipul romanelor politiste.             Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.            Titlul romanului este simbolic, intrucat baltagul reprezinta in economia romanului atat arma uciderii lui Nechifor Lipan, cat si arma razbunarii acestuia. Baltagul poate fi catalogat si ca insemn al barbatiei, a maturizarii lui Gheorghita, insa poate fi si un motiv ornamental, asa cum este in Palatul din Knossos, pus in relatie cu labirintul mitic (drumul parcurs de Vitoria Lipan in cautarea sotului ei poate fi asimilat parcurgerii unui labirint).            Tema romanului este centrata pe civilizatia arhaica, bazata pe validitatea traditiilor si credintelor populare care au un rol semnificativ in orientarea vietii locuitorilor lumii respective. Totusi, criticul Nicolae Manolescu considera ca romanul ne propune nu o lume arhaica, ci o societate de contact, aflata la interferenta arhaicului cu modernul. Vitoria calatoreste printr-o lume in care progresul tehnic se face simtit (telegraful, trenul), ocupatia de pastor a lui Nechifor este dublata de cea de negustor. Insa, lumea moderna apare in roman ca element de contrast, validata fiind doar lumea arhaica.           Vitoria Lipan, sotia pastorului si negustorului Nechifor Lipan, este personajul central al romanului, fiind surprinsa in momentele in care isi astepta sotul sa se intoarca cu oile de la munte. Constienta de faptul ca nereintoarcerea sotului ei pana la inceputul lui decembrie este atipica, Vitoria Lipan incearca sa-si mentina verticalitatea in jurul celorlalti, chiar daca viata ei interioara era puternic afectata de lipsa sotului. Semnele naturii, apelul la cele sfinte si deplasarea la vrajitoarea satului o vor face pe aceasta sa se convinga ca Nechifor nu mai este in viata. Vizionara, Vitoria isi cheama fiul, Gheorghita, acasa, respecta cu mare rigurozitate datinile crestinesti si pregateste o calatorie in cautarea lui Nechifor dupa trecerea iernii, fiind insotita chiar de catre propriul fiu. In ciuda unui traseu labirintic greu de parcurs, Vitoria reuseste sa-si mentina cumpatul si va descoperi trupul lui Nechifor intr-o rapa; dand dovada de o buna cunoastere a psihologiei oamenilor si fiind inteligenta, la praznicul dedicat sotului ei reuseste sa dovedeasca vinovatia lui Ilie Cutui si a lui Calistrat Bogza, ucigasii lui Nechifor. Asadar, Vitoria poate fi incadrata in tipologia muntencei, a sotiei devotate, fiind o gospodina si o mama desavarsita, care constientizeaza importanta valorilor traditionale ale lumii din care face parte si care accepta sa se puna in slujba dreptatii.           Trasaturile Vitoriei Lipan pot fi foarte bine observate de-a lungul desfasurarii actiunii. Vitoria doreste ca pe timpul calatoriei sa nu intampine greutati, astfel incat preia atributiile in privinta initierii lui Gheorghita, comandandu-i acestuia un baltag (arma razbunarii mortii sotului ei), o trimite pe fiica sa, Minodara, la o manastire pe toata perioada absentei lor si preia fraiele relatiilor pe care Nechifor le avea cu ciobanii de la stana. Astfel, Vitoria dovedeste ca este un spirit precaut, clarvazator, care isi lasa gospodaria in ordine si este pregatita sa preintampine orice lucru neobisnuit pe timpul calatoriei. O alta scena plina de semnificatii este cea a parastasului, scena in care Vitoria ii demasca pe criminalii sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Scena este demna unui proces de tribunal: Vitoria se transforma pe rand in martor, acuzator si judecator si ii demasca pe cei doi ucigasi fara nicio teama, dovedindu-se un fin psiholog si o femeie apriga: “Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau.” Vitoria da dovada ca este un adevarat “Sherlock Holmes”, reusind o reconstituire exacta a scenei crimei si cantarindu-si foarte bine argumentele folosite in fata “auditoriului” aflat la praznic.            Fiind personajul principal al romanului, Sadoveanu aloca o atentie sporita asupra modului in care este construita imaginea Vitoriei Lipan. Ca urmare a acestui fapt, Vitoria Lipan este caracterizata atat direct (de catre narator, personaje), dar si indirect (prin intermediul actiunii, limbajului, atitudinilor).           Asadar, Vitoria este introdusa prin intermediul unui portret realizat in maniera iconica, respectiv prin surprinderea contrastului dintre caracterul exterior, static si dinamica vietii interioare: “Vitoria, nevasta lui Nichifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe.” Prin intermediul caracterizarii directe, Gheorghita observa ca mama sa este un bun psiholog: “Mama asta trebuie sa fie farmacatoare; cunoaste gandu omului…”.            Prin intermediul limbajului, Vitoria dovedeste inca o data ca este o buna cunoscatoare a comportamentelor oamenilor din jurul ei, in ciuda faptului ca ea este o munteanca fara educatie, marturisindu-i fiului sau “Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte.” In relatia cu Minodora, Vitoria este transanta in ceea ce priveste influentele moderne exercitate asupra fetei sale (“N-ai mai invatat randuiala ? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun de cand iti umbla gargauni prin cap si te chiama domnisoara !”). Astfel, nu coc si valt ii trebuie Minodorei, a carei simpatie pentru Ghita C. Topor, perceput drept promotor al modernitati, nu este vazuta sub nicio forma cu ochi buni de Vitoria.            Promotoare a modelului civilizational arhaic si doritoare sa dezlege misterul mortii lui Nechifor Lipan, munteanca se pregateste si reuseste sa traverseze un adevarat labirint. Conform criticului Alexandru Paleologu, romanului lui Sadoveanu ii poate fi aplicata o lectura mitica, opera literara fiind construita pe mitul complotului uneltit impotriva lui Osiris. Calatoria Vitoriei poate fi asimilata calatoriei lui Isis in cautarea sotului ei, iar Gheorghita poate fi analizat in analogie cu Horus, rezultat in urma recuperarii a treisprezece din cele paisprezece parti ale corpului lui Osiris.

Baltagul – tema si viziunea despre lume             Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai recunoscuti scriitori romani ai secolului trecut, opera sa vasta cuprinzand romane cu diverse tematici: istorica (“Fratii Jderi”, “Neamul Soimarestilor”), mitica (“Creanga de aur”) sau scrieri despre natura (“Tara de dincolo de negura”).          Publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o capodopera a literaturii romane, fiind un roman traditional ce recompune imaginea unei societati arhaice, pastratoare a traditiilor si credintelor aproape milenare ale poporului roman, ale carei legi nescrise sunt puse in lumina prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.           De altfel, de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact generozitatea acestuia in diversitatea interpretarilor; “Baltagul” poate beneficia de o lectura de tip mitic, de o lectura de tip realist sau de o lectura de tipul romanelor politiste.           Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.           Titlul romanului este simbolic, intrucat baltagul reprezinta in economia romanului atat arma uciderii lui Nechifor Lipan, cat si arma razbunarii acestuia. Baltagul poate fi catalogat si ca insemn al barbatiei, a maturizarii lui Gheorghita, insa poate fi si un motiv ornamental, asa cum este in Palatul din Knossos, pus in relatie cu labirintul mitic (drumul parcurs de Vitoria Lipan in cautarea sotului ei poate fi asimilat parcurgerii unui labirint).            Tema romanului este centrata pe civilizatia arhaica, bazata pe validitatea traditiilor si a credintelor populare care au un rol semnificativ in orientarea vietii locuitorilor lumii respective. Totusi, criticul Nicolae Manolescu considera ca romanul ne propune nu o lume arhaica, ci o societatea de contact, aflata la interferenta arhaicului cu modernul. Vitoria calatoreste printr-o lume in care progresul tehnic se face simtit (telegraful, trenul), ocupatia de pastor a lui Nechifor este dublata de cea de negustor. Insa, lumea moderna apare in roman ca element de contrast, validata fiind doar lumea arhaica.             Structural, romanul poate fi impartit in trei parti: primele sapte capitole reprezinta pregatirile Vitoriei in vederea calatoriei, urmatoarele sase capitole reprezinta calatoria intreprinsa in cautarea trupului lui Nechifor Lipan, iar ultimele trei capitole prezinta descoperirea si pedepsirea vinovatilor.             Din punct de vedere compozitional, in incipitul romanului, Vitoria isi aminteste de o legenda pe care Nechifor obisnuia sa o spuna la nunti si cumetrii, care pare a fi derivata din legenda biblica a Turnului Babel, avand ca tema aparitia popoarelor. Criticul Nicolae Manolescu considera ca legenda indeplineste rolul unei “puneri in abis”, in masura in care fictiunea este ilustrata printr-o alta fictiune. Acest procedeu este menit “sa imprumute” fictiunii sadoveniene ceva din semnificatiile textelor Genezei, unde apare relatata legenda Turnului Babel.           Adesea, Sadoveanu valorifica modelele romanesti anterioare momentului Balzac. Daca in “Hanu Ancutei”, modelul era cel renascentist, al povestirii in rama, “Baltagul” are ca model romanul politist. Astfel, la originea romanului politist se afla o serie de nuvele scrise de Edgar Allan Poe (“Crimele din Rue Morgue”). Romanul politist se deschide cu sfarsitul istoriei si se incheie cu inceputul acesteia. Actiunea romanului se desfosoara pe doua planuri temporale: in planul prezentului, Vitoria reconstituie evenimentele consumate anterior plecarii ei in calatorie.            De asemenea, romanul poate beneficia si de o lectura mitica, criticul literar Alexandru Paleologu considerand opera lui Sadoveanu “o anti-Miorita”. Morala propusa de “Miorita” este cea neotestamentara, in timp ce morala sadoveniana este cea a legii talionului: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”. Tot Alexandru Paleologu sustine ca romanului lui Sadoveanu ii poate fi aplicat mitul egiptean al complotului impotriva lui Osiris. Calatoria Vitoriei poate fi asimilata calatoriei lui Isis in cautarea sotului ei, iar Gheorghita poate fi analizat in analogie cu Horus, rezultat in urma recuperarii a treisprezece din cele paisprezece parti ale corpului lui Osiris.            Timpul actiunii se poate doar aproxima, in text facandu-se referire la introducerea calendarului nou (1924), dar si la calatoria cu trenul si la utilizarea telegrafului, asadar, undeva la inceputul secolului al XXlea. In cazul planului temporal al prezentului, actiunea este cuprinsa intre doua repere cu semnificatie religioasa importanta: de la Sfantul Andrei (30 noiembrie), pana la postul Pastelui din anul urmator. Spatiul actiunii se dezvolta pe parcursul calatoriei Vitoriei, de la Magura Tarcaului la Tinutul Dornelor, de la Tinutul Dornelor la Suha, si de la Suha la Sabasa. Celelalte toponime apartin geografiei reale: Piatra Neamt, Borca, Bicaz, Calugareni, Brosteni, Suha.            Evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care nu se implica afectiv in desfasurarea evenimentelor, naratiunea facundu-se la persoana a III-a.           Observand ca Nechifor Lipan nu se mai intoarce acasa, Vitoria Lipan are premonitii si observa diverse semne conform carora sotul ei a patit ceva rau. Dupa intoarcerea lui Gheorghita si trecerea iernii, Vitoria decide sa inceapa o calatorie in cautarea lui Nechifor, fiind convinsa ca acesta nu mai este in viata. Traseul parcurs de cei doi poate fi asimilat cu cel al parcurgerii unui labirint geografic si spiritual. Respectand datinile si traditiile populare si religioase, Vitoria porneste la drum cu hotararea de a dezlega misterul mortii sotului ei, trupul acestuia fiind gasit intr-o rapa. Scena este dramatica, insa Vitoria nu-si pierde cumpatul si incearca sa indeplineasca datinile religioase, aceasta fiind prima obligatie fata de sufletul celui mort. Ramas in prapastie sa pazeasca trupul cat timp Vitoria chema ajutoare, Gheorghita face pasul cel mai important, si anume pasul maturizarii. Asadar, Gheorghita va fi cel care va prelua rolul tatalui sau in gospodarie. O alta scena plina de semnificatii este cea a parastasului, scena in care Vitoria ii demasca pe criminalii sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Scena este demna unui proces de tribunal: Vitoria se transforma pe rand in martor, acuzator si judecator si ii demasca pe cei doi ucigasi fara nicio teama, dovedindu-se un fin psiholog si o femeie apriga: “Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau.” Vitoria da dovada ca este un adevarat “Sherlock Holmes”, reusind o reconstituire exacta a scenei crimei si cantarindu-si foarte bine argumentele folosite in fata “auditoriului” aflat la praznic.           Personajele sadoveniene oscileaza intre tipicitate si aticipitate. Desi Vitoria Lipan pare tipul femeii de la tara, al muntencei, care este o sotie devotata, incadrarea ei intr-o tipologie nu se poate face usor. Vitoria Lipan dispune de o inteligenta si o cunoastere a psihologiei celorlalti extraordinara, fiind capabila sa dezlege misterul mortii sotului ei fara ajutorul unei autoritati. Celelalte personaje pot fi incadrate astfel: Gheorghita este reprezentantul tipologiei flacaului, Minodara este fata de maritat; in economia romanului apar si personaje precum preotul, vrajitoarea satului, negustorul evreu etc.

Relatia dintre Otilia si Felix din romanul Enigma Otiliei de George Calinescu              Criticul George Calinescu considera ca misiunea sa de exeget nu poate fi indeplinita decat daca incearca el insusi sa creeze sau sa incerce “sa relateze in cat mai multe genul”. Astfel, scriind patru romane, Calinescu reuseseste sa intre pe taramul creatiilor in proza, intelegandu-le de acum inainte mecanismele de functionare.            Printre cele patru romane scrise de George Calinescu se numara si “Enigma Otiliei”, publicat in anul 1938. Roman scris in perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale, acesta intruneste caracteristici balzaciene, alaturi de elemente clasice, romantice, realiste, naturaliste si moderne.              Realismul de tip balzacian reiese din tematica, astfel incat motivul mostenirii si al paternitatii sunt surprinse sub forma unei fresce a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului trecut.            Romanul se remarca prin grija pentru detaliu si evidentierea personajelor in mediul lor de viata, dinspre exterior spre interior, timpul si spatiul fiind exacte, ceea ce imprima discursului credibilitate. Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.            Titlul initial al romanului a fost “Parintii Otiliei”, insa din motive de strategie editoriala, Calinescu l-a schimbat in “Enigma Otiliei”. Desi nu exista un mister in adevaratul sens al cuvantului in legatura cu Otilia, aceasta ramane invaluita intr-o umbra de incertitudine sporita de feminitatea sa.           Romanul, propunandu-ne doua planuri narative organizate in jurul a doua conflicte principale, are o dubla tema: primul plan, care implica confruntarea dintre tabara reprezentata de Costache Giurgiuveanu, Otilia si Pascalopol pe de o parte, si tabara reprezentata de clanul Tulea, de cealalta parte, are ca tema mostenirea averii lui Giurgiuveanu. Celalalt plan narativ, care implica confruntarea dintre sotii Ratiu si Clanul Tulea are ca tema zestrea pe care Olimpia, fata sotilor Aglae si Simion Tulea, o cere impreuna cu sotul sau, Stanica Ratiu. Alaturi de tematica realista a mostenirii, poate fi incadrata si iubirea juvenila si initierea tanarului Felix.           Otilia Marculescu, unul dintre personajele dominante ale romanului lui George Calinescu, este cel mai bine portretizata de catre autor. Fiica vitrega a lui Costache Giurgiuveanu (mama acesteia, fosta sotie a lui Giurgiuveanu era decedata) este introdusa in roman prin scena coborarii pe scari, scena semnificativa pentru evolutia viitoarea a personajului. Ea reuseste sa-l ademeneasca pe Felix prin feminitatea si frumusetea de care dispune, fiind cea mai frumoasa studenta de la Conservator, iar Felix este invidiat cand iese cu ea la plimbate de colegii lui. Personajul este caracterizat prin intermediul ambientalului, respectiv prin prezentarea camerei vazuta din perspectiva lui Felix; camera ne propune un amestec de stiluri si varste, dezordinea si aglomerarea diverselor nimicuri femeiesti creeaza iluzia vietii, astfel incat Felix considera ca aceasta camera este un templu al feminitatii. Desi impartaseste sentimente asemanatoare cu cele ale lui Felix, Otilia decide sa-l lase pe tanar sa-si urmezele studiile de medicina si sa-si construiasca o cariera de succes, alegand sa se marita cu maturul Pascalopol. La fel ca si Felix, personajul este orfan si tanar (personaj romantic, fara parinti, foarte tanar, cu un trecut neguros). Din perspectiva realista, Otilia poate fi incadrata in tipologia cochetei.           Felix Sima, ramas orfan atat de mama de la o varsta frageda, cat si de tata, urmeaza sa studieze medicina la Bucuresti. Inainte de a muri, tatal sau aranjase lucrurile astfel incat acesta sa fie gazduit pe perioada studiilor la unchiul Costache Giurgiuveanu. In casa Giurgiuveanu o va cunoaste pe Otilia, cea care il va seduce pe tanarul neexperimentat. In ciuda dorintei de a-si marturisi dragostea, Otilia, intuind ca tanarul este un ambitios, incearca sa-l conviga pe acesta ca nu este persoana potrivita, ca obiectivele lui sunt finalizarea studiilor si realizarea profesionala. Pentru Felix, perioada de aproximativ trei cat va vietui sub acoperisul familiei Giurgiuveanu il va maturiza. Fiind un personaj specific realismului balzacian, mediul social in care Felix va evolua ii va determina in buna masura caracterul si procesul de maturizare. Din perspectiva realista, Felix poate fi incadrat in tipologia ambitiosului, reusind sa-si termine studiile cu brio si se va remarca ca medic pe frontul Primului Razboi Mondial. La fel ca si in cazul Otiliei, Felix are o viata interioara complexa, avand tentatii spre introspectie, ceea ce ii confera romanului lui George Calinescu un aer modernist.             Relatia celor doi are un loc aparte in economia romanului. In prima noapte, Felix este gazduit in camera Otiliei. Acesta se va lasa influentat de feminitatea extraordinara a tinerei si va considera camera acesteia, care propune un amestec de stiluri si varste, dezordinea si aglomerarea diverselor nimicuri femeiesti indicandu-i iluzia vietii, un adevarat sanctuar al feminitatii. O alta secventa definitorie pentru relatia dintre cei doi este cea in care Otilia ii marturiseste ca este o fiinta capricioasa, incercand astfel sai sugereze tanarului cu nu este persoana potrivita pentru el: “Ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt ? Sunt capricioasa, vreau sa fiu libera ! Ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”. De fapt, Otilia, in ciuda capriciilor de care da dovada, este suficient de matura si de responsabila incat sa constientizeze ca implicarea sa in viata lui Felix l-ar putea impiedica pe acesta sa-si indeplineasca telurile profesionale.           George Calinescu acorda atentie si modului in care Otilia si Felix sunt perceputi de celelalte personaje sau de catre narator (caracterizare directa), insa, trasaturile celor doi pot fi deduse si prin intermediul comportamentului, faptelor si limbajului acestora.           Punctele de vedere din care se naste personajul sunt contradictorii: pentru Costache Giurgiuveanu, Otilia este “fe-fetita lui”, ceea ce demonstreaza ca intre cei doi exista o relatia de iubire tata vitreg – fiica vitrega destul de puternica, Otilia fiind si singura care poate tempera excesele batranului avar. Pentru Pascalopol este “domnisoara Otilia”, in timp ce Aglae o considera “stricata”; Titi il intreaba pe Felix daca el considera ca Otilia “se preteaza”. Caracterizata direct de catre narator, Otilia pare a fi o fiinta destul de copilaroasa chiar si pentru cei 18-19 ani pe care ii are (“Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii, parul buclat si rochia dantelata”). Prin intermediul limbajului, insa, (modalitate de caracterizare indirecta a personajului), Otilia poate capata alte trasaturi, aflate in opozitie cu caracterul ei capricios. Intr-o discutie cu Felix, Otilia recunoaste ca este o fiinta capricioasa si incearca sa-l convinga pe tanar cu nu este persoana potrivita pentru el, mai ales in conditiile in care scopul principal al lui Felix era sa-si construiasca o cariera: “Ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt ? Sunt capricioasa, vreau sa fiu libera ! Ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”. Asadar, Otilia este, in mod surprinzator, suficient de matura, de inteleapta incat sa-si cunoasca si sa-si recunoasca defectele. Intuind ca Felix este un ambitios, Otilia adopta o atitudine specifica unei eroine romantice: ii prezinta tanarului Sima casatoria cu Pascalopol drept un sacrificiu facut pentru binele lui.           Bucurandu-se de rolul de agent naratorial, astfel incat o buna parte din perspectiva discursului literar ii va fi acorda de catre autor, Felix este descris in incipitul romanului ca fiind un tanar al carui proces de maturizare inca nu se definitivase: “Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-I cadeau de sub sapca, dar culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie”. Caracaterizat direct de catre Aglae, care vede in Felix o povara in calea obtinerii mostenirii averii lui Giurgiuveanu, Felix este prezentat ca “un orfan care trebuie sa-si faca repede o cariera, nu sa cada pe capul altora”. Prin intermediul limbajului, ca mijloc de caracterizare indirecta a personajului, Felix demonstreaza ca este perseverent si ambitios, sugerand ca nimic nu-l va putea impiedica din indeplinirea planului sau de a deveni un medic de cariera, insa fara a-si pierde respectul si sensibilitatea fata de cei care il inconjoara : “Voi fi ambitios, nu orgolios”.         Fiind implicata in conflictul generat de mostenirea averii batranului Giurgiuveanu, Otilia va fi pusa in cele din urma sa faca o alegere capitala: fie il va astepta pe Felix sa-si termine de definitivat studiile si sa-si construiasca o cariera, fie se va casatori cu Pascalopol. Constienta ca va ramane pe drumuri si dorind ca Felix sa se poate bucura de un viitor prosper, Otilia alege varianta a doua. In cazul lui Felix, este de observat ca indragostirea de Otilia il transforma intr-un rival al maturului Pascolopol, dar intre cei doi nu se isca un conflict de proportii. Pascalopol este constient ca tanarul Felix a fost cucerit de farmecul “domnisoarei Otilia”, la fel cum este si el. Felix si-l imagineaza ca pe un adversar, deoarece Pascalopol este un mosier foarte instarit, rafinat, cunoscator al sensibilitatii femeiesti (gratie experientei de viata acumulate), are o educatie aleasa.

Enigma Otiliei – caracterizarea Otiliei               Criticul George Calinescu considera ca misiunea sa de exeget nu poate fi indeplinita decat daca incearca el insusi sa creeze sau sa incerce “sa relateze in cat mai multe genul”. Astfel, scriind patru romane, Calinescu reuseseste sa intre pe taramul creatiilor in proza, intelegandu-le de acum inainte mecanismele de functionare.             Printre cele patru romane scrise de George Calinescu se numara si “Enigma Otiliei”, publicat in anul 1938. Roman scris in perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale, acesta intruneste caracteristici balzaciene, alaturi de elemente clasice, romantice, realiste, naturaliste si moderne.              Realismul de tip balzacian reiese din tematica, astfel incat motivul mostenirii si al paternitatii sunt surprinse sub forma unei fresce a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului trecut. Romanul se rermarca prin grija pentru detaliu si evidentierea personajelor in mediul lor de viata, dinspre exterior spre interior, timpul si spatiul fiind exacte, ceea ce imprima discursului credibilitate.           Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.           Titlul initial al romanului a fost “Parintii Otiliei”, insa din motive de strategie editoriala, Calinescu l-a schimbat in “Enigma Otiliei”. Desi nu exista un mister in adevaratul sens al cuvantului in legatura cu Otilia, aceasta ramane invaluita intr-o umbra de incertitudine sporita de feminitatea sa.           Romanul, propunandu-ne doua planuri narative organizate in jurul a doua conflicte principale, are o dubla tema: primul plan, care implica confruntarea dintre tabara reprezentata de Costache Giurgiuveanu, Otilia si Pascalopol pe de o parte, si tabara reprezentata de clanul Tulea, de cealalta parte, are ca tema mostenirea averii lui Giurgiuveanu. Celalalt plan narativ, care implica confruntarea dintre sotii Ratiu si Clanul Tulea are ca tema zestrea pe care Olimpia, fata sotilor Aglae si Simion Tulea, o cere impreuna cu sotul sau, Stanica Ratiu. Alaturi de tematica realista a mostenirii, poate fi incadrata si iubirea juvenila si initierea tanarului Felix.            Otilia Marculescu, unul dintre personajele dominante ale romanului lui George Calinescu, este cel mai bine portretizata de catre autor. Fiica vitrega a lui Costache Giurgiuveanu (mama acesteia, fosta sotie a lui Giurgiuveanu era decedata) este introdusa in roman prin scena coborarii pe scari, scena semnificativa pentru evolutia viitoarea a personajului. Ea reuseste sa-l ademeneasca pe Felix prin feminitatea si frumusetea de care dispune, fiind cea mai frumoasa studenta de la Conservator, iar Felix este invidiat cand iese cu ea la plimbate de colegii lui. Personajul este caracterizat prin intermediul ambientalului, respectiv prin prezentarea camerei vazuta din perspectiva lui Felix; camera ne propune un amestec de stiluri si varste, dezordinea si aglomerarea diverselor nimicuri femeiesti creeaza iluzia vietii, astfel incat Felix considera ca aceasta camera este un templu al feminitatii. Desi impartaseste sentimente asemanatoare cu cele ale lui Felix, Otilia decide sa-l lase pe tanar sa-si urmeze studiile de medicina si sasi construiasca o cariera de succes, alegand sa se marite cu maturul Pascalopol. La fel ca si Felix, personajul este orfan si tanar (personaj romantic, fara parinti, foarte tanar, cu un trecut neguros). Din perspectiva realista, Otilia poate fi incadrata in tipologia cochetei.          Trasaturile de caracter ale Otiliei pot fi evidentiate de-a lungul evolutiei istoriei. O scena care poate fi pusa in relatie cu evolutia ulterioara a personajului este de la inceputul romanului, cand tanara este surprinsa coborand scarile. Acest aspect poate fi considerat a fi un cliseu asociat feminitatii, insa registrul simbolic realist atrage atentia asupra viitoarei decaderi a personajului: dintr-un personaj locatar al casei tatalui vitreg si aflata sub protectia unui barbat matur care ii va devini sot, imaginea epilogul romanului este puternic modificata in raport cu imaginea de pe vreme cand locuia pe strada Antim; indepartandu-se cat mai mult posibil de cartierul bucurestean in care isi irosise tineretea, Otilia se dovedeste in finalul romanului o veritabila locatara a casei Giurgiuveanu, imaginea ei amintind acum de cea a Auricai. O alta scena semnificativa pentru evolutia Otiliei este cea in care canta la pian, se opreste la mijlocul partiturii si se repede in curte, sarind cu picioarele desculte in iarba. Intr-un text confesiv, George Calinescu marturiseste asemenea lui Gustave Flaubert: “Otilia c’est moi”. Asadar, aceasta secventa aminteste de Emma Bovary si imprima caracterului Otiliei superficialitate si imprevizibilitate. George Calinescu acorda atentie si modului in care Otilia este perceputa de celelalte personaje sau de catre narator (caracterizare directa), insa, trasaturile Otiliei pot fi deduse si prin intermediul comportamentului, faptelor si limbajului acesteia.             Punctele de vedere din care se naste personajul sunt contradictorii: pentru Costache Giurgiuveanu, Otilia este “fe-fetita lui”, ceea ce demonstreaza ca intre cei doi exista o relatia de iubire tata vitreg – fiica vitrega destul de puternica, Otilia fiind si singura care poate tempera excesele batranului avar. Pentru Pascalopol este “domnisoara Otilia”, in timp ce Aglae o considera “stricata”; Titi il intreaba pe Felix daca el considera ca Otilia “se preteaza”. Caracterizata direct de catre narator, Otilia pare a fi o fiinta destul de copilaroasa chiar si pentru cei 18-19 ani pe care ii are (“Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii, parul buclat si rochia dantelata”).            Prin intermediul limbajului, insa, (modalitate de caracterizare indirecta a personajului), Otilia poate capata alte trasaturi, aflate in opozitie cu caracterul ei capricios. Intr-o discutie cu Felix, Otilia recunoaste ca este o fiinta capricioasa si incearca sa-l convinga pe tanar cu nu este persoana potrivita pentru el, mai ales in conditiile in care scopul principal al lui Felix era sa-si construiasca o cariera: “Ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt ? Sunt capricioasa, vreau sa fiu libera ! Ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”. Asadar, Otilia este, in mod surprinzator, suficient de matura, de inteleapta incat sa-si cunoasca si sa-si recunoasca defectele. Intuind ca Felix este un ambitios, Otilia adopta o atitudine specifica unei eroine romantice: ii prezinta tanarului Sima casatoria cu Pascalopol drept un sacrificiu facut pentru binele lui.            Fiind implicata in conflictul generat de mostenirea averii batranului Giurgiuveanu, Otilia va fi pusa in cele din urma sa faca o alegere capitala: fie il va astepta pe Felix sa-si termine de definitivat studiile si sa-si construiasca o cariera, fie se va casatori cu Pascalopol. Constienta ca va ramane pe drumuri si dorind ca Felix sa se poate bucura de un viitor prosper, Otilia alege varianta a doua.