Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

1. Poezia romantică Luceafărul de Mihai Eminescu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, figuri de stil, particularități ale textului poetic) Floare albastră: poezie romantică de Mihai Eminescu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume) 2. Poezia simbolistă Plumb de George Bacovia (comentariu, tema și viziunea despre lume, particularitățile textului poetic, artă poetică, încadrare în simbolism, cromatica bacoviană) ​Lacustră de George Bacovia (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție) 3. Poezia modernistă și expresionistă Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție și limbaj, artă poetică filosofică modernă) 4. Poezia modernistă Flori de mucigai de Tudor Arghezi (comentariu, comentariu pe strofe, tema și viziunea despre lume, text poetic modern, artă poetică) Testament  de Tudor Arghezi (comentariu, tema și viziunea despre lume, figuri de stil, artă poetică modernă, încadrare în modernism) Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume) 5. Poezia neomodernistă Leoaică tânără, iubirea... de Nichita Stănescu (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție, particularitățile poeziei neomoderniste) 6. Poezia tradiționalistă Aci sosi de vremuri de Ion Pillat (tema și viziunea despre lume, comentariu pe strofe, eseu, text poetic tradiționalist, fișă de lectură) În Grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu (tema și viziunea despre lume, comentariu, apartenența la tradiționalism) Texte narative: O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale : comedie (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție, relația dintre două personaje, modul în care se reflectă o temă, particularități ale comicului de situație, caracterizarea personajelor: Ștefan Tipătescu, Zoe Trahanache, Farfuridi, Ghiță Pristanda și Nae Cațavencu, momentele și construcția subiectului, fișă de lectură, componente de structură și limbaj) Moara cu noroc de Ioan Slavici: nuvelă psihologică, realistă (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție, relația dintre două personaje, modul în care se reflectă o temă, particularitățile unei nuvele, caracterizarea lui Ghiță, caracterizarea lui Lică Sămădăul, perspectiva narativă, fișă de lectură) Baltagul de Mihail Sadoveanu: roman tradițional și obiectiv (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, relația dintre două personaje, particularități ale romanului realist interbelic, perspectiva narativă, caracterizarea Vitoriei Lipan și a lui Nechifor Lipan, fișă de lectură) Ion de Liviu Rebreanu: roman realist-obiectiv, tradițional (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, modul în care se reflectă o temă, particularități ale romanului interbelic, caracterizarea lui Ion și caracterizarea Anei) Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu: roman modern, citadin, subiectiv, psihologic, roman al experienței (Comentariu, tema și viziunea despre lume, Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu și a Elei, momentele subiectului, etc) Patul lui Procust de Camil Petrescu: roman modern, citadin (Comentariu, eseu, tema și viziunea despre lume) Enigma Otiliei: roman de tip balzacian, bildungsroman, tradițional, citadin, obiectiv (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, relația dintre două personaje, momentele subiectului, perspectiva narativă, caracterizarea personajului principal, condiția femeii, construcția personajelor realiste, trăsături ale romanului, elemente de structură, compoziție și limbaj) Moromeții: roman traditional, obiectiv, realist (tema și viziunea despre lume, modul în care se reclectă o temă, particularitățile romanului postbelic, caracterizare Ilie Moromente, Catrina, momentele subiectului, etc) Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă: basm (tema și viziunea despre lume, caracterizarea personajelor, demonstrație basm) Iona: parabolă dramatică (particularități ale unei drame postbelice, tema și viziunea despre lume, particularități ale textului dramatic, construcția subiectului, etc) Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi: nuvelă istorică aparținând perioadei pașoptiste (comentariu, tema și viziunea despre lume, caracterizarea personajului principal) Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu: roman postmodern, scris după 1980 - doar pentru profilul uman Pentru Bacalaureat este obligatoriu și studiul următoarelor texte: Despre criticismul maiorescian Eseu Titu Maiorescu: Junimea și Convorbiri literare Despre modernismul lovinescian Important! Chiar dacă Mircea Eliade, Ion Pillat, Costache Negruzzi și Vasile Voiculescu nu se numără printre autorii canonici, operele acestora sunt incluse în programa pentru examenul de Bacalaureat. Nu uita! Programa pentru Limba și literatura română pentru examenul de Bacalaureat prevede câteva mici diferențe între profilul uman și profilul real, iar acestea se remarcă, în principal, la cel de-al treilea subiect. Mai exact, unele teme care sunt considerate obligatorii pentru elevii de la profilul uman, nu sunt prevăzute pentru a fi studiate și de elevii de la profilul real. Pagina a fost actualizată cu noua structură a examenului de Bacalaureat la română în anul 2018 conform modelului emis de Ministerului Educației și Cercetării.   Potrivit Ministerului Educației, conform programei şcolare în vigoare, examenul de Bacalaureat 2018 nu implică studiul monografic al scriitorilor canonici, ci studierea a cel puţin unui text din opera acestora. Textele literare la prima vedere pot aparţine atât autorilor canonici, cât şi altor autori studiaţi. Pentru proba scrisă la română, elevii trebuie să studieze în mod aprofundat cel puţin numărul minim de texte prevăzute în programa şcolară, aparţinând autorilor canonici sau prozei narative, poeziei sau dramaturgiei româneşti. În baza acestor texte elevii trebuie să poată redacta un eseu structurat, un eseu liber sau un eseu argumentativ, în care să aplice conceptele de istorie şi teorie literară menţionate în programa pentru Bac 2018 la română.    

  Luceafarul de Mihai Eminescu - opera apartinand romantismului Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”             Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”. Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.             Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori / De rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor / Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara”. Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai / Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza  in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc / Si nu cunoastem moarte”. O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei. Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.             Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice. Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.             Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.             In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”. Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”. Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra unde-n colt / Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”             Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza. Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”             Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.             Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”             Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.             Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”  

Tema si viziunea despre lume in Luceafarul Poemul ”Luceafarul” a aparut in anul 1883, in Almanahul Societatii Academice Social literare ”Romania Juna” din Viena si a fost apoi reprodus in revista Convorbiri literare. Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric si dramatic) si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica, realizat prin motive romantice ca luceafarul, marea, castelul, oglinda, visul. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii – geniul si omul comun. In esenta, poemul este un monolog liric. Viziunea romantica despre lume e data de tema, de relatia geniu-societate, de alternarea planurilor terestru cu cel cosmic, de motivele romantice (luceafarul, noaptea, visul), de amentecul speciilor (meditatie, idila, pastel). Viziunea clasica despre lume este data de echilibru compozitional, armonie si simetrie. Tema este romantica – problema geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Iubirea se prezinta in diferite ipostaze  – terestra ( Catalin si Catalina),  cosmica (fata de imparat si Hyperion).Motivele romantice de la inceputul poemului (luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda) sustin sustin atmosfera de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat. Alte motive, al ingerului si al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul ” O, esti frumos, cum numa-n vis/Un demon se arata”. Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu motivele timpului, zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal ce coincide cu momentul de dinaintea nasterii lumilor ”Caci unde ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste, /Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste.” Titlul poemului se refera la motivul central al textului, ”Luceafarul” vazut ca o fiinta singuratica si nefericita, opusa omului comun. Titlul uneste doua mituri, unul romanesc, al stelei cazatoare si altul grecesc, al lui Hyperion ”cel care merge pe deasupra”. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului, timpul este mitic ”A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, portretul acesteia ”O preafrumoasa fata” scoate in evidenta unicitatea terestra, comparatiile ”Cum e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele” reflecta puritatea si predispozitia catre inaltimile astrale. Simetriacompozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel – cele doua planuri, cosmic si terestru, se regasesc in prima si in ultima parte, partea a doua reflecta doar planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina) iar partea a treia reflecta doar planul cosmic (calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul). Opozitia romantica dintre geniu si omul comun, isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia planurilor terestru si cosmic.In finalul poemului, Luceafarul exprima dramatismul dandu-si seama ca relatia om-geniu este imposibila.Omul comun este inacabil sa-si depaseasca limitele iar geniul manifesta dispret fata de aceasta incapacitate ”Ce-ti pasa tie chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. Partea I a poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent dintr-o stare de visare, in cadru nocturn, realizat din motive romantice. Fata aspira spre absolut iar spiritul superior simte nevoia materialitatii.La chemarea fetei ”Cobori in jos luceafar bland/alunecand pe-o raza” Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se intrupa, din cer si mare, intr-un tanar ”un mort frumos cu ochii vii” .In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor oferindu-i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semn ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii ”Privirea ta ma arde”. Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare”. In partea a doua, idila dintre fata de imparat ( Catalina) si pajul (Catalin), infatiseaza usurinta cu care se stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru. Asemanarea numelor sugereaza faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie – omul comun. Portretul lui Catalin este realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin reprezinta mediocritatea pamanteana ”Baiat din flori si de pripas”. Partea a treia este divizata in trei secvente poetice – zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion (divinitate simbolica). El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu ”Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din privire/Si pentru Toate da-mi in schimb/O ora de iubire”. Demiurgul refuza cererea Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar desprinderea sa ar duce la haos. In partea a patra  peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii. In finalul poemului, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul acestuia se indreapta catre omul comun, care este incapabil sa-si depaseasca limitele. La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniu si omul comun, antiteza ce apare si in discursul Demiurgului ”Ei au doar stele cu noroc/Noi nu avem nici timp, nici loc/Sin u cunoastem moarte”. Sunt prezente metaforele care accentueaza ideea iubirii absolute ”palate de margean”, ”cununi de stele”. In portretizarea Luceafarului sunt utilizate hiperbole ”Scaldat in foc de soare”. In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic rima incrucisata si interioara. La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera de basm,– ”au fost cazut”,  verbe la imperfect ce denota miscarea eterna si continua ”cresteau, treceau”, verbe la conjunctiv ce sustin vorbirea populara  ”se facu” . Poemul ”Luceafarul”, sinteza a operei poetice eminesciene, armonizeaza teme si motive romantice, atitudini romantice, simboluri ale eternitatii si vietii.

Floare albastra de Mihai Eminescu comentariu literar   Aparitie : - poezia Floare Albastra dateaza din perioada studiilor de la Viena si Berlin, ale poetului si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 1 aprilie 1873.   Tema : - tema este iubirea si natura, afaldu-se la granita dintre cele doua etape ale eroticii eminesciene, intre visul de iubire, posibil de implinit si iubirea iremediabil pierduta - reprezinta o idila ipotetica care se petrece intr-un cadru natural paradisiac   Semnificatia titlului :   - titlul enunta un motiv de circulatie universala, invaluit in creatia lui Novalis, unde "floarea albastra", simbolizeaza iubirea si nostalgia infinitului - la Eminescu "floarea albastra"simbolizeaza viata, gingasia, frumosul, care este simbloul prezentei feminine ideale iar epitetul cromatic "albastru", care inglodeaza spatiul infinit si marea, proiectand iubirea in eternitate.   Structura poeziei :   - poezia este compusa din 14 catrene care pot fi impartite in patru secvente lirice : reprosul adresat de iubita (primele trei strofe), cugetarea iubitului (a patra strofa), chemarea la iubire initiata de prezenta feminina (urmatoarele opt strofe), meditatia finala (ultimele doua strofe) Textul poate fi structurat pe douaplanuri - fiecare dintre planuri contureaza o sfera diferita : lumea lui , care reprezinta lumea omului de geniu, al cunoasterii absolute, al sferelor inalte si universul iubitei, cea care intruchipeaza umanul, terestrul, cunoasterea comuna. Incompatibilitatea celor doua planuri este principala sursa a neimplinirii in iubire.   - stilul eminescian se remarca prin perfectiunea formei care sustine structura ideatica a poeziei - diferenta dintre cele doua planuri este redata la nivel morfologic prin timpurile verbale - monologul iubitei este dominat de verbe la timpul prezent sau viitor, iar cugetarile geniului urmaresc axa temporala trecut (iubirea pierduta). prezent (destramarea iluziei, revenirea la realitate) - din punct de vedere lexical, sunt imbinate forme populare (mi-i spune, voi cerca, mi-oi desface, nime-n-lume, n-o stie ) si termeni livresti (campiile arse, piramidele) - cuvantul "dulce" folosit de patru ori in  text ca adjectiv sau adverb, are valoare de simbol "dulce netezindu-mi parul", "dulci ca florile ascunse", "dulce floare", "dulce minune", redand ata apropierea gestuala cat si unicitatea prezentei feminine a carei aparitie echivaleaza cu un miracol.   Concluzie : Poezia "Floarea Albastra" imbins descrierea visului de iubire cu cugetarea omului superior, care se confrunta cu imposibilitatea de a se implini sufleteste, aspirand vesnic la iubire, dandu-i acesteia caracterul de sinteza a gandirii eminesciene.   Tema si viziunea despre lume in poezia Floare albastra                Poezia apare în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.Înainte de această poezie era publicată “Venere si Madonă”, “Epigonii”, “Mortua est”. Poezia are ca motiv “floarea  albastră”, un motiv romantic, care apare şi în alte literaturi, în literatura germană Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastră se metamorfozează în femeie luînd chipul iubitei şi tulburînd inima eroului.                 Motivul “florii albastre” mai apare şi la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă viaţa. Albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi a cerului, iar floarea simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă.  Poezia este concepută din două părţi corespunzătoare a două tipuri de idei, de cunoaştere: în primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar în partea a doua (5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două părţi ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile poetului şi conţine în ea începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcatuită sub formă de monolog întrerupt de dialog.În primele trei strofe poetul conturează domeniul cunoaşterii filosofice. De la elementele genezei “întunecata mare” pîna la un întreg unvers de cultură reprezentat de “cîmpiile Asire”, “piramidele învechite”. În aceste trei strofe iubita defapt aduce un reproş iubitului care ni se sugerază că sa izolat în universul fericit dar strîmt al lumii pamînteşti. Este o ipostază a poetului în care se repetă ideea sugerată de prezenţa chiar în primul vers, a adverbului “iar”.                 Strofa a patra e strofa de tranziţie, de legătură între cele două ipostaze ale cunoaşterii. Strofa aduce consimţămîntul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sînt surprinse înca din această strofă gesturi tandre, calde, ocrotitoare: “Dulce netezindu-mi părul”, gestul care se presupune că vor fi urmate şi altele dacă poetul va coborî din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat “mititica” sugerează pe de o parte dragostea faţă de fiinţa iubită dar şi distanţa enormă între gîndurile şi preocupările înalte ale poetului, în comparaţie cu lumea terestră.La reproşul iubitei, poetul răspunde cu o tăcere, care deschide drum meditaţiei din ultima strofă, mai ales din versul: “Totuşi este trist în lume”.                 În partea a doua a poeziei avem celaltă cunoaştere, cea terestră cunoaştere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de către iubită. Dacă în “Dorinţa” şi în “Sara pe deal” întregul ritual al dragostei era din perspectiva bărbatului, în “Floare albastră” iubita este vicleană, ademenitoare promiţîndu-i iubitului o lume de bucurii şi de farmec.                 Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeaţă, cu izvoare ce plîng în vale sau stînci înalte şi prăpastii măreţe.La aceste se mai adaugă şi ochiul de pădure înconjurat de trestie şi încărcat de foi de mure.  Gesturile iubitei sînt şăgalnice, în timp ce iubitul îi va spune “poveşti şi minciuni”, ea, iubita va încerca pe un fir de romaniţă dragostea lui.Chemarea este tentantă, pentru că iubita este ca în “Dorinţa” frumoasă; de “soarelui căldură” fata va fi “roşie ca mărul” în timp ce cu părul ei de aur îi va astupa gura.  Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.                 La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire. După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în lună. Cele trei epitete “ce frumoasă, ce nebună, dulce floare” cuprinse în versuri exclamative exprimă intensitatea sentimentului, defapt epitetul “dulce” apare în mai multe situaţii: “dulce floare, dulce minune”.Îşi schimbă sensul şi valoarea grmaticală “Dulce netezindu-mi părul” apropie pe iubiţi prin gest; “Dulci ca florile ascunse” sugerează puritatea. Pentru ca în final să apară în “dulce minune” epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugerează că apropierea de fiinţa iubită este egală cu miracolul, astfel încît epitetul devine metaforă.                 Ultima strofă aduce ideea despărţirii, a stingerii dragostei, iar repetiţia “floare albastră” subliniază intensitatea trăirii generată de contrastul dintre iluzie şi realitate accentuată de acel “totuşi”.   Floare-albastră – Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele. În zadar râuri în soare Grămădeşti-n a ta gândire Şi câmpiile arse Şi întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare – Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. – Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lângă balta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubeşti. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie – Ş-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Şi sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? Înc-o gură – şi dispare… Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! . . . . . . . . . . . . . . Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră – Floare-albastră! floare-albastră!… Totuşi este trist în lume!

Plumb de George Bacovia   Despre opera si autor : George Bacovia este cel mai insemnat poet simbolist al literaturii romane, apartinand perioadei interbelice. Originalitatea sa consta in impunerea unui nou univers de inspiratie, targul de provincie claustrant si untensitatea obsesiva cu care traieste spaima de moarte si dezintegrare a naturii. Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginatii, natura aducand cu sine permanent semnele trecerii in nefiinta. Semnele peisajului autumnal se identifica pregnant cu semnele mortii : iarba "de plumb", florile "carbonizate", parcul "devastat" etc.   Tema : Poezia "Plumb" apare in volumul omonim de debut in 1916 si este o opera poetica - poezia programatica sau arta poetica este specia genului liric in care se evidentiaza un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a unui autor, despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale, intr-un limbaj care il particularizeaza.   Semnificatia titlului : Titlul este un simbol care exprima corespondenta dintre un element al naturii si starilor sufletesti exprimate poetic; - in sens denotativ (propriu) "plumbul" este un element chimic, un metal moale, greu, maleabil, de culoare cenusiu-albastruie, rau conductor de caldura si electricitate; - sensul sau conotativ (figurativ) sugereaza in plan poetic, apasarea, monotonia, dezorientarea, spatiul inchis.   Structura si semnificatii : - cele doua catrene ale poeziei pot fi structurate pe doua planuri : exterior (macrocosmic) si interior (microcosmic); - se remarca repetarea cuvantului simbol "plumb" de sase ori in pozitii simetrice, accentuand starea sufleteasca de deprimare.   I. Poezia incepe cu verbul indicativ, timpul imperfect 'dormeau". ceea ce sugereaza o actiune prelungita, inceputa in trecut si neterminata; - "sicriele de plumb" dorm "adanc", sunt cufundate in moarte - lemnul materialul din care sunt confectionate cosciugele, este inlocuit cu plumbul, pentru a fi evidentiata greutatea lor care faciliteaza atractia pamantului; - florile sunt asociate, de obicei frumusetii, gingasiei, fiind alaturate oximoronic plumbului, fiind artificiale si prevestind moartea. - versul al treilea al primei strofe debuteaza cu o marca gramaticala a prezentei eului liric in text; verbul la persoana intai singular "stam", interiorizand discursul prin aparitia motivului singuratatii ("Stam singur in cavou...") - metafora simbol "cavou" poate avea doua acceptiuni: universul inchis al targului de provincie, care nu cultiva valorile sau propriul trup, conceput ca o temnita pentru sufletul de inaltare in vederea depasirii propriei conditii. - omul superior tinde catre spargerea tiparelor impuse de cei din jur sau de propria sa materialitate (trupul) pentru a se implini intr-o noua dimensiune pe masura aspiratiilor sale. - aparitia vantului in peisajul macabru al cavoului si al singuratatii aduce o perceptie tactila resimtita organic, completa de o imagine auditiva prin prezenta verbului "scârțâiau". - sunetul funebru este produs de coroanelor de plumb care simbolizeaza amplificarea presimtirii unui inevitabil sfarsit; - prin simetrie, corespondentul "sicrielor de plumb" care dorm adanc, apartinand planului exterior este in strofa a doua amorul care doarme "intors". - discursul se interiorizeaza "amorul de plumb" sugerand estomparea definitiva a sentimentelor; - strigarea celil decedat isi are originea in credinta populara dar si filosofia crestina unde apare logosul (cuvantu) cu puteri demiurge, cu ajutorul caruia a fost creata lumea; - fenomenul mortii este insa ireversibil, fapt sugerat de o noua perceptie tactila ("Era frig"), care amplifica obsesia sfarsitului - "Aripile de plumb", atribuite amorului, prefateaza o iminenta cadere, o prabusire definitiva in moarte.   Elemente simboliste : Poezia bacoviana trebuie receptata ca pe o arta de a simti, unde este folosita sugestia care exprima ca mai fidel corespondenta dintre elementele naturii si starile sufletesti; - universul este perceput sinestezic : vizual - "funerar vesmant", "flori de plumb", "coroane de plumb" - tactil - "era vant", "era frig" - auditiv - "scârțâiau", "am inceput sa-l strig" - in poezie apare simbolul care admite o pluraritate de sensuri la descoperirea carora cititorul colaboreaza cu poetul "plumb" - sunt evidentiate simetria si repetitia care duc la accentuarea unei idei enuntate dar si la crearea unei muzicalitatii interioare a versului. Concluzie : - creatia bacoviana "Plumb" poseda o incarcatura lirica deosebita, inscriindu-se in seria profesiunilor artisitice de credinta, fiind un crez existential original.   Simbolismul în poezia Plumb de George Bacovia Cadrul apariţiei poeziei: “Plumb” este o poezie simbolistă cu care debutează volumul cu acelaşi titlu, publicat in 1916. Caracteristici ale poeziei simboliste (încadrarea operei într-un curent literar): “Plumb” se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor (plumb), tehnica repetiţiei, cromatica şi trăirile profunde ale eului liric. Estetica simbolistă se caracterizează prin izolare, solitudine, înstrăinare, împietrire, stări sufleteşti confuze, nedefinite, transmise pe calea sugestiei, folosită pentru a exprima corespondenţele între planul exterior şi planul interior, prin cultivarea senzaţiilor vizuale, auditive, tactile, olfactive. “Plumb” explorează stările şi emoţiile produse de elementele decorului funerar (imaginarul poetic). Simbolurile din opera bacoviană: “plumb”, “cavou”, “singur”, organizează discursul liric şi conferă ambiguitate prin diversitatea semnificaţiilor. Muzicalitatea interioară este dată de paralelismul sintactic, de laitmotivul “stam singur”, de pauze, de puncte de suspensie, care transmit senzaţie de împietrire şi sentimentul morţii. Viziune despre lume: Poezia lui George Bacovia oglindeşte solitudinea eului liric, o constiinţă înspăimântată de lumea în care trăieşte. În “Plumb” viziunea este fără ieşire, deoarece textul evidenţiază starea de singurătate, obsesia deplinei izolari, presimţirea morţii. Lirism subiectiv: Poezia se realizează ca un monolog liric, lirismul subiectiv fiind redat prin mărcile subiectivităţii: “stam”, “am început”-verbe la persoana I, singular; “(amorul) meu”-adjectiv posesiv, la persoana I, singular. Tema operei: “Plumb” are ca temă condiţia poetului într-o societate limitată, artificială, fără idealuri, într-o lume ostilă şi stranie. Compoziţia textului poetic:                    Semnificaţia titlului: “Plumb” este un simbol care sugerează apăsarea sufletească, greutatea sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, imposibilitatea de a ieşi dintr-un spaţiu închis. Incipitul (primul vers) “Dormeau adânc sicriele de plumb “ cuprinde cele două simboluri bacoviene “sicrie” şi “plumb” ce fac parte din câmpul semantic al morţii alături de verbul la imperfect “dormeau” şi adverbul “adânc”, care ilustrează motivul somnului/ al morţii ca un somn profund. Cuvântul ”plumb” plasat la final de vers sugerează închiderea, imposibilitatea evadării. De fapt, termenul este reluat de şase ori, în poziţii distribuite simetric în ambele strofe-catren. Semnificaţiile cuvântului “plumb” se construiesc pe baza corespondenţelor dintre planul subiectiv, uman, interior şi planul obiectiv, exterior. El sugerează moartea, apăsarea sufletească, prăbuşirea interioară. Culoarea sa gri exprimă tristeţe, monotonie, plictis, nelinişte, melancolie, răceală, lipsa de viaţă, izolare. Sonoritatea cuvântului, produsă de patru consoane şi o vocală închisă indică prăbuşirea, greutatea apăsătoare a existenţei. “Plumb” este poziţionat simetric şi în asocieri semantice inedite: “sicriele de plumb”, “flori de plumb”, “coroanele de plumb”( în prima strofă) şi “amorul meu de plumb”, “aripile de plumb” ( în al doilea catren). Toate contribuie la realizarea unui decor macabru, dezolant, a imaginarului poetic specific bacovian.        Simetria compoziţională: Discursul liric este organizat în două catrene care sunt secvenţe poetice corespunzătoare celor două planuri: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de “cimitir”, de “cavou” şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii (“amorul meu de plumb”). Construcţiile simetrice sunt: primul catren începe cu verbul  „ dormeau”, urmat de adverbul „adânc”; al doilea catren debutează cu verbul „dormea”, urmat de adverbul „întors”; sintagma „flori de plumb” se află la începutul celui de-al doilea vers, în ambele strofe; sintagma „stam singur” ocupă prima poziţie  în al treilea vers, în ambele catrene; structurile „ şi era vânt…”, „şi era frig” sunt distribuite la finalul celui de-al treilea vers din fiecare strofă; simbolul „plumb” încheie versurile 1, 4, 5, 8. Simetria construcţiei acestei poezii sugerează monotonia, plictisul, universul închis, sufocant, apăsător, în care eul liric nu poate evolua spiritual. Limbajul şi expresivitatea textului liric: Poezia “Plumb” este realizată în mod preponderent din imagini vizuale, care evidenţiază vidul sufletesc, angoasa vieţii. Strofa întâi descrie un spaţiu închis, apăsător, sufocant în care eul liric se simte izolat ca într-un “cavou”.Toate elementele decorului de înmormântare indică mediul provincial mohorât, anost, în care până şi florile sunt împietrite. Vântul sugerează mişcarea, dar produce efecte reci, exprimate prin imaginea auditivă: “Şi scârţâiau coroanele de plumb.” Strofa a doua ilustrează tragicul existenţial, provocat de lipsa afectivităţii: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Sintagma “aripile de plumb” presupune un zbor în jos, cădere surdă şi grea, moarte. O altă imagine auditivă “Şi-am început să-l strig” exprimă durerea sufletească a eului liric. Ambiguitatea poetică se remarcă la nivelul structurii “amorul meu de plumb”, deoarece aceasta poate sugera pe de o parte, o dragoste pierdută, tristă, irealizabilă şi, pe de altă parte, creaţia eului liric care înţelege că, într-o lume îngustă, moartă din punct de vedere spiritual, opera sa nu se poate înălţa, nu poate fi apreciată la justa ei valoare.Astfel, creatorul trăieşte o dramă, se simte incompatibil cu lumea în care trăieşte şi care nu-l înţelege, nu-l apreciază. De aceea poezia are ca temă condiţia creatorului/ artistului de geniu, aflat în dezacord cu societatea. Expresia spaimei de moarte, a senzaţiei de gol sufletesc, a singurătăţii obsedante se realizează prin imaginile auditive, dar şi prin senzaţii tactile (frigul, vântul). Prozodia este riguros construită prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsura fixă de zece silabe. Verbele sunt la timpul imperfect care desemnează trecutul nedeterminat, dar şi permanenţa unei stări de nelinişte, de singurătate, dezamăgire: “dormeau”, “stam”, “era”, “scârţâiau”, “dormea”, “atârnau”. Verbul la perfect compus “am început” şi cel la conjunctiv “să strig” sugerează disperarea eului liric. Verbul “a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în construcţii care sugerează trecerea de la planul obiectiv, “era vânt”, la planul subiectiv “era frig”. Textul poetic este realizat prin procedeul acumulării: prin repetarea conjuncţiei copulative “şi”, prin sintagmele în centrul cărora se află simbolul central-plumb. Prin atmosferă, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin accentuarea stărilor sufleteşti, poezia “Plumb” de George Bacovia se încadrează în estetica simbolistă/ curentul literar numit simbolism, deschizând, în lirica noastră, calea spre modernitate, în privinţa modalităţilor de expresie, a viziunii despre lume.

Lacustră de George Bacovia  Date despre autor și operă. George Bacovia este cel mai insemnat poet simbolist al literaturii române, aparținând periaodei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspirație, târgul de provincie claustrant, și în intensitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Ștanțe burgheze”, reprezintă variațiuni pe aceeași temă a obsesiei. Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginații; natura aduce permanent cu sine semnele trecerii în neființă. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă și parcă ancorată în veșnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întreg universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morții: iarba este „de plumb”, florile sunt „carbonizate”, parcul „devastat”, iar anotimpul „cântă funerar....din instrumente jalnice de lemn”.   Aparitie. Temă. Poezia „Lacustră” apare în volumul de debut, intitulat „Plumb”, publicat în 1916, axându-se pe ideea centrală a condiției nefericite a creatorului; ea este o artă poetică, specie a genului liric în care se evindențiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl particularizează. Semnificația titlului. Titlul este un simbol care exprimă corespondența dintre un element al naturii - ploaia -, aparținând planului exterior și stările sufletești exprimate poetic. Sensul denotativ al substantivului „lacustră” este acela de „locuință(sau așezare) clădită pe stâlpi la suprafața apei unor lacuri, specifică în epoca preistorică”(DEX). In sens conotativ, titlul (ca și întreaga poezie) este expresia spaimei de umezeală, urmărindu-se gradat implicațiile ploii în planul psihic-uman. Structura și semnificații. Construcția poeziei se bazează pe simetrie: prima strofă este reluată aproximativ identic la final, ca ultimă strofă. Se creează astfel impresia de repetare ciclică a stării de dezolare în fața fenomenului de dezintegrare a naturii. Poezia are patru catrene organizate pe două planuri: planul exterior (prima și ultima strofă) și planul interiro, al subconștientului (strofele a doua și a treia) - și trei părți. Strofa I se deschide cu o referință temporală „De atâtea nopți aud plouând”. Adjectivul cu valoare de superlativ absolut („atâtea”), completat de verbul la modul gerunziu („plouând”) marchează un timp nedefinit; parcă eul liric a pierdut șirul nopților de când ploaia descompune materia. Versul următor este unic prin valențele sufletești pe care le degajă:„Aud materia plângând”. Personificată, forma materială a lumii, inconștientă prin excelență, „plânge” fără a-și da seama că va muri înecată în propriile sale lacrimi, că va fi cauza propriei sale morți. Singurătatea, motiv specific bacovian, prezent și în arta poetică „Plumb”, este mediul propice imaginilor halucinante, completate de căderea ploii, actualizată de prezentul verbului „ a auzi” și prelungită prin gerunziul „plouând”. Se recurge la o regresiune geologică spre era primitivă a oamenilor trăitori în „locuințele lacustre”. II. Dacă în prima strofă predomină imaginea auditivă, trecerea în planul subconștientului se face pe baza senzațiilor tactile. Advebul de mod „parcă” este un indice pentru confuzia planurilor (exterior-interior, real, verosimil-ireal, imaginar). Umezeala perpetuă de afară se prelungește în încăpere și chiar și în sufletul mistuit de coșmaruri:„Tresar prin somn”. Valul care izbește reprezintă pericolul care generează frica obsesivă de moarte prin inecare; el poate însă căpăta și accente sociale. „Podul de la mal ” își are punctul de plecare în realitate prin faptul că el reprezintă unica legătură cu lumea exterioară a omului lacustru. Noaptea însă, acesta era tras pentru a-l feri pe locuitor de multiple pericole. Eul liric. transmigrat în epoca primitivă, are aceleași temeri existente atunci. În plus, „podul de la mal”, dacă este tras, îl desparte pe creator de societatea în care trăiește. Coșmarul provine din faptul că ar putea avea o legătură, chiar și efemeră cu lumea exterioară. Istoria văzută ca un „gol” imens tocmai pentru că omul de azi are aceleași temeri cu omul lacustru, fiind terorizat de apa care-i poate surpa locuința și chiar întreg universul. eul liric presimte sfârșitul care ar putea fi provocat de prăbușirea „piloților grei” care sunt singurele puncte de sprijin ale casei. Rezistența lor reprezintă unica șansă de supraviețuire, șansă care se minimalizează cu fiecare picătură de ploaie căzută. III. Repetiția primei strofe în finalul poeziei exprimă eterna reluare a coșmarului adus de ploaia interminabilă. Prin gerunziile „tresărind” și „așteptând”, agonia este prelungită, iar eul liric este surprins într-o permanentăașteptare a morții iminente, a dezagregării universului în care se asociază mitul potopului cu cel al apocalipsei. Elemente simboliste. Parcurgând lirica bacoviană, cititorul percepe poezia ca pe arta de a simti; este folosită sugestia care să exprime cât mai fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Universul este perceput prin imbinarea imaginilor auditive cu cele tactile. Apar, în poezie, simboluri care admit o pluraritate de sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul („lacustră”, „podul de la mal”, „val”, „gol istoric”). Sunt evidente simetria și repetiția care duc la acentuarea ideilor enunțate, dar și la crearea unei muzicalități interioare a versului. Elemente de prozodie. Poezia este alcătuită din patru catrene, cu rimă variabvilă, măsură a 8-9 silabe, ritm iambic. Concluzie. Creatia bacoviana „Lacustră” este cea mai evidentă expresie a spaimei de apă; criticul literar Dumitru Micu afirma că Bacovia este „cel mai mare poet al ploii și al ninsorii din literatura noastră”, iar lumea creată de el este „un infern acvatic”   Lacustră de George Bacovia - versuri De-atâtea nopți aud plouând,  Aud materia plângând...  Sînt singur, și mă duce un gând Spre locuințele lacustre.  Și parcă dorm pe scânduri ude,  În spate mă izbește-un val -- Tresar prin somn și mi se pare Că n-am tras podul de la mal.  Un gol istoric se întinde,  Pe-același vremuri mă găsesc...  Și simt cum de atâta ploaie Pilonii grei se prăbușesc.  De-atâtea nopți aud plouând,  Tot tresărind, tot așteptând...  Sînt singur, și mă duce-un gând Spre locuințele lacustre.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga comentariu literar             Simplitatea expresivă a acestui text, considerat unanim a fi arta poetică a lui Blaga şi, mai mult chiar, intuiţia generatoare a întregului său sistem filozofic, se impune de la prima lectură. Ceea ce se reţine numaidecât este refuzul paradoxal al cunoaşterii şi voinţa de conservare a tainelor, din iubire pentru ele. Ideea se valorifică plastic printr-o comparaţie dezvoltată în maniera mai generală din Poemele luminii, în fruntea cărora e aşezată în chip semnificativ.             Elementul care declanşează emoţia lirică e tocmai această idee. În Pietre pentru templul meu, volum publicat concomitent cu cel deja pomenit, citim următoarele: “Câteodată datoria noastră în faţa unui mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”  Identitatea acestei afirmaţii cu semnificaţia poeziei dovedeşte limpede obsesia autorului, care exprimă o credinţă adâncă şi o atitudine cu implicaţii dintre cele mai importante.             Legătura între poezia şi filozofia viitorului autor al Trilogiei cunoaşterii este indiscutabilă. Poetul însuşi o recunoaşte într-un interviu din 1935, cel puţin pentru perioada care ne interesează aici: “La începutul creaţiei mele literare planul poetic şi cel filozofic interferau, însă pe măsură ce am înaintat în viaţă ele s-au diferenţiat încet, încet, şi tot mai mult”. Pe de altă parte, în acelaşi an, 1935, referindu-se mai precis la intuiţia din Eu nu strivesc corola…, Blaga mărturisea într-un articol că din ea, fără să bănuiască măcar, s-a dezvoltat mai târziu “ideea despre dogmă ca metodă creatoare. Acea atitudine metafizică a fost însă punctul de plecare, matca din care s-a născut roiul multiplu articulat al sistemului meu epistemologic”.             Pentru a stabili mai exact sensul relaţiei dintre poezie şi filozofie la Blaga, trebuie neapărat subliniat că opera gânditorului este produsul, desigur amplificat şi expus discursiv, al unor intuiţii lirice iniţiale şi nu invers, cum o presupune operaţia destul de răspândită de a interpreta poezia prin prisma conceptelor din Trilogie. Iată din ce cauză construcţiile teoretice ale lui Blaga se caracterizează prin frumuseţe şi armonie interioară, adică prin virtuţi estetice, dincolo de orice valoare de adevăr, în vreme ce poezia e intuiţie lirică de cea mai pură speţă şi de cea mai bună calitate.   Din considerente ca acestea, Eu nu strivesc corola… reprezintă o realitate de sine stătătoare, care nu trebuie privită şi judecată dintr-o perspectivă exterioară, întrucât ea nu este punctul de ajungere sau de concretizare plastică a unei idei filozofice, ci, dimpotrivă, punctul de plecare al acesteia din urmă.             Textul se organizează în două mari secvenţe aflate într-o opoziţie elementară: de la negaţie la afirmaţie. Poetul nu spulberă tainele, ci, dimpotrivă, le potenţează. Fiecare secvenţă conţine la rândul ei două momente care în prima se află în antiteză, iar în a doua se asociază prin comparaţie. Iată prima secvenţă cu cele două momente ale ei: (I)“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte” (II)“Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”.             În această parte trebuie constate, înainte de orice, câteva lucruri mai însemnate. Risipirea tainelor apare poetului ca o acţiune de nepermisă şi crudă violare a “corolei de minuni a lumii”, de vreme ce verbele folosite sunt “nu strivesc”, “nu ucid” şi “sugrumă”. În al doilea rând, misterul este  întâlnit “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Prezenţa lui face parte dintre “minunile lumii” şi e asociată cu ideea de vrajă. Impresia generală a aceea a unei ordini a lumii care nu trebuie compromisă printr-o intervenţie violentă, întrucât ea coincidea cu viaţa însăşi.             A doua secvenţă a poeziei e la fel de simplă: (I)“dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -” (II)“şi-ntocmai cum razele ei albe nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii” (I)“aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare, cu largi fiori de sfânt mister, şi tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n înţelesuri şi mai mari sub ochii mei - căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.             E evident că prin comparaţie nu dobândim propriu-zis o semnificaţie nouă, ci doar o explicaţie suplimentară de acela al metaforelor pe care Blaga le numeşte plasticizante, diferenţiindu-le  de cele revelatorii. Graniţa rămâne totuşi labilă şi comparaţia cunoaşterii cu lumina lunii poate fi interpretată şi ca un spor de semnificaţii, fie ele şi secundare.             Nu se poate contesta că poezia în genere şi mai cu seamă poezia modernă lucrează mai degrabă cu obscurităţi decât cu limpezimi. Faptul ca atare ţine desigur de dialectica expresiei tinzând necontenit spre originalitate, dar nu mai puţin de calitatea sondajului liric. Funcţia reflexivă a limbajului poetic se hipertrofiază în dauna celei tranzitive, generând dificultăţi de înţelegere din ce în ce mai mari. Fără să exprime direct acest proces dramatic, poezia lui Blaga este totuşi o verigă din lanţul desfăşurării lui.             Dar în vreme ce mulţi dintre poeţii secolului nostru şi-au orientat eforturile de inovaţie spre domeniul expresiei, autorul Laudei somnului a răsturnat întreaga viziune a lirismului, investigând prin mit zone ale realităţii şi ale spiritualităţii noastre etnice pe care până la el nici măcar nu le-a întrevăzut cineva. Astfel încât aportul decisiv al lui Blaga la dezvoltarea poeziei româneşti constă nu într-o anumită superioritate expresivă sau imagistică, ci în descoperirea şi exploatarea unui întreg nou continent al lirismului. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este doar poarta prin care se intră în acest continent. Rostul acestei mici poezii e acela al unui simplu, dar extrem de semnificativ moto la întreaga operă a lui Lucian Blaga.

Flori de mucigai de Tudor Arghezi (autor canonic) arta poetica moderna Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".                    Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite". Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare. Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua  categorii  estetice  contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din existenta umana. Structura, compozitie si limbaj poetic Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare. Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut". Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii. In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.   Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului. Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime. Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai inainte,poezie. La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Testament de Tudor Arghezi               Poezie cu caracter programatic, Testament figurează, în mod semnificativ, în fruntea întîiului volum de versuri, Cuvinte potrivite, publicat de Tudor Arghezi în 1927 fiind “ars poetica” argheziană.          Poezia Testament sintetizează esenţa gândirii estetice argheziene. Ideea fundamentală a poeziei este legătura indisolubil, organică, statornicit între poet şi strămoşii lui, “ramură obscură”, oameni simpli, “robi cu saricile pline de osemintele vărsate-n mine”. Fată de aceştia T. Arghezi consideră că are o datorie pe care trebuie s-o ducă la îndeplinire. De aceea, după propria-i concepţie, creaţia sa trebuie înţeleasă ca singura zestre lăsată urmaşilor. Prima idee esenţială este aceea, că poetul a înălţat prin arta sa cea dintâi “treaptă”, şi cea mai grea după un lung trecut de trudă şi  suferin al generaţiilor care l-au precedat. Urmaşii lui au datoria să pornească de aici şi să urce cu nădejde cât mai sus, să împrăştie definitiv întunericul în care şi-au dus existenţa înaintaşii lor. Din “osemintele” şi “cenuşa din vatră” a strămoşilor poetul face un “Dumnezeu de piatră”, “Hotar înalt cu două lumi pe poale/ Păzind n piscul datoriei tale”.   Într-un fel subtil, arta poetului capătă un nou mod de militarism social în poezie, actul liric fiind transformat într-o răzbunare a neferintelor străbunilor, căci în ea s-a strâns veninul tuturor generaţiilor dinaintea lui. Verbul poetic se-ntoarce acum ca un “bici”, care “izbăveşte-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”. Finalul poeziei este edificator în acest sens: “Robul a scris-o, Domnul o citeşte/ Fără a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei”.          A doua idee esenţială a poeziei este izvorul şi natura artei, aşa cum o concepe T Arghezi. Mai întâi poetul mărturiseşte foarte  elocvent cum din “graiul cu-ndemnuri pentru vite” al străbunilor, s-au “ivit cuvinte potrivite”. Aceasta indică sursa principală a limbajului său poetic: limbajul popular şi familial al truditorilor pe ogoare. Din acest “grai” poetul selectează însă anumite cuvinte, care răspund mai bine condiţiilor sale interioare şi năzuinţelor lui artistice, sugerând un mod anume de existenţă: râpi, gropi adânci pe brânci, sudoare, bici, vite, plăvani, ocară, sapă, sarici, rbdat, durere, mânie, robi, adică lumea sărăciei şi a suferinţei, a vieţii în zdrenţe, sub blestemul mucegaiului, al bubelor şi al noroiului, al ocrii şi al biciului. Poetul “frământă” însă îndelung aceste cuvinte “mii de săptămâni”, fapt care corespunde unuia dintre principalele sale principii în procesul creaţiei: travaliul artistic intens şi îndelungat, transfigurându-le şi conferindu-le valori estetice inedite.   Una din problemele artistice importante în gândirea poetului o constituie, în această poezie, estetica urâtului. Poetul recurge, pentru prima dată în lirica românească, la “zdrenţe” din care face “muguri şi coroane”, iar din “bube”, “mucegaiuri şi noroi”, isc “frumuseţi şi preţuri noi”. Pentru aceasta T. Arghezi promovează ideea că în artă nu există subiect urât sau frumos, că în artă urâtul nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistică greşită poate genera urâtul, numai tehnica artistică urâtă sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice.        În antiteză cu această zonă lexicală în care sunt surprinşi termeni ce dezvăluie o realitate socială mizer, cuvinte din “graiul” cu  îndemnuri pentru vite al poporului, se configurează o altă zonă lingvistică în poezie, de data aceasta constituită din cuvinte care sugerează domeniul artei, adică al lumii create prin transfigurarea materiei primare şi ridicarea ei la o înaltă treaptă artistică: icoane, muguri, coroane, miere, vioară, frumuseţi, preuri noi, etc. Cuvintele încărcate de mari potenţe stilistice şi capacităţi de plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concretee sunt parcă dltuite în piatră, parcă scapără prin alăturarea lor în versuri.          Esenţa tehnicii artistice argheziene constă în îmbinarea tradiţiei cu inovaţia, a “slovei de foc”, cea inspirată cu “slova făurită”, cea îndelung muncită.   În poezia Testament abundă expresiile figurate, care nuanţează şi sporesc puterea de evocare a imaginilor, potenţînd considerabil realitatea prezentată. Mulţimea de metafore şi simboluri fac ca poezia să dobândească mari reliefuri artistice [“seara răzvrătită care vine”, “cartea mea fiule-i o treaptă”, “şi leagăne urmaşilor stăpâni”, “Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”]. Menţionăm de asemenea şi asocierile inedite de cuvinte, ca în epitetele: “nume adunat”, “seară răzvrătită”, “biciul răbdat” precum şi unele comparaţii care relevă aceeaşi sferă de viaţă a îndeletnicirilor aspre: “Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”.        Sintaxa poetică argheziană se caracterizează prin aglomerarea complementelor şi propoziţiilor subordonate înaintea propoziţiei principale: “În seara răzvrătită care vine/ De al străbunii mei până la tine .../ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i fiule o treaptă”, astfel încât ideea poetică, până să întâlnească propoziţia principală, trece printr-o mulţime de compliniri şi determinări. De asemenea, unele versuri încep prin verbe la imperativ: “Aşeaz-o cu credinţă căpătâi”, iar altele, în succesiune, încep cu acelaşi verb: “Am luat ocaza, şi torcând  uure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure/ Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”. Folosirea verbelor la perfectul compus exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă care dinamizează acţiunea săvârşită. Repetiţiile folosite întăresc ideea unei \cţiuni ferme, hotărâte.          În ultima strofă însă tensiunea scade, un verb la participiu -”întinsă leneşă pe canapea”- exprimând o stare de pasivitate. Şi celelalte cuvinte asociate -leneşă, pe canapea- întăresc impresia de odihnă, de viaţă comodă, contrastantă cu truda mulţimilor de robi.        Sub raportul stilului remarcăm îndeosebi concentrarea, o caracteristică fundamentală, de altfel, a liricii argheziene.   În poezia “Testament” sunt concentrate esenţe de idei în care nici un cuvânt nu este de prisos, nici un cuvânt nu poate fi substituit.     Testament de Tudor Arghezi   Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,  Decât un nume adunat pe o carte,  În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine,  Prin râpi şi gropi adânci Suite de bătrânii mei pe brânci Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Cartea mea-i, fiule, o treaptă.  Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.  Ea e hrisovul vostru cel dintâi.  Al robilor cu saricile, pline De osemintele vărsate-n mine.  Ca să schimbăm, acum, întâia oară Sapa-n condei şi brazda-n calimară Bătrânii au adunat, printre plăvani,  Sudoarea muncii sutelor de ani.  Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni.  Şi, frământate mii de săptămâni Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,  Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.  Veninul strâns l-am preschimbat în miere,  Lăsând întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure.  Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,  Hotar înalt, cu două lumi pe poale,  Păzind în piscul datoriei tale.  Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară,  Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.  Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.  Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Si izbăveşte-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor.  E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din padure Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi.  Întinsă leneşă pe canapea,  Domniţa suferă în cartea mea.  Slova de foc şi slova faurită Împărechiate-n carte se mărită,  Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.  Robul a scris-o, Domnul o citeşte,  Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei Zace mania bunilor mei.

Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu Contextul apariţiei; încadrarea textului într-o specie, într-un curent literar şi într-o perioadă:   Poezia a fost publicată în anul 1924, în “Revista română”, apoi a fost inclusă în volumul “Joc secund” din 1930 (perioada interbelică, în care se confruntă două mişcări literare: modernismul, susţinut de criticul Eugen Lovinescu la cenaclul şi revista “Sburătorul”, şi tradiţionalismul). Balada lui Ion Barbu este o poezie modernistă pentru că este rezultatul unei sinteze între două domenii diferite: poezia şi geometria; pentru că încalcă anumite convenţii constitutive ale genurilor şi speciilor literare(balada preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în ramă, dar păstrează resursele filonului liric); deoarece are drept caracteristică a limbajului, ambiguitatea, adică poate fi citită, la un prim nivel, ca o legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, balada este o alegorie pe tema omului superior, diferit de omul comun, un “Luceafăr întors”, întrucât evidenţiază incompatibilitatea dintre două lumi care încearcă să comunice şi să se împlinească, la fel ca în poemul eminescian.        Viziunea despre lume: Balada “Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă viziunea lui Ion Barbu despre condiţia omului care este incapabil să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă. În timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui întunecată, orice relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă. Astfel, ca şi Eminescu, Ion Barbu înţelege existenţa a două lumi incompatibile, întemeiate fiecare în parte pe anumite concepţii, idei, principii.   Temă şi motive:         Tema baladei este a unei iubiri eşuate, dar şi opoziţia dintre materie şi spirit; material simbolizată de rigă, spiritual- de Enigel. Motivele poetice sunt: atracţia spre soare a laponei, visul, sufletul-fântână. Soarele semnifică astrul cunoaşterii, astrul tutelar al vieţii, dar numai pentru laponă, căci pentru riga înseamnă moarte.Sufletul-fântână, în care se oglindeşte însuşi soarele, asigură eternitatea spiritului, nemurirea.   Compoziţia:         Titlul este alcătuit din numele celor două fiinţe din lumi opuse: riga (rege) Crypto (ascuns) şi lapona (locuitoare a ţării gheţurilor), Enigel (nume cu rezonanţă nordică, angel, înger). Acest titlu indică o temă a dragostei imposibile, interzise, deoarece, un personaj face parte din lumea izolată, retrasă a pădurilor, fiind rege al ciupercilor, celălalt-o fiinţă care aspiră să-şi depăşească limitele, părăsind lumea ei rece şi îndreptându-se spre lumină, spre soare.          Incipitul este formula de adresare folosită de nuntaşul care încearcă să convingă menestrelul( trubadurul) să cânte povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto şi a laponei Enigel. Cântăreţul se hotărăşte cu greu să divulge taina celor doi şi o face, la sfârşitul ceremonialului: “la spartul nunţii în cămară”.          Relaţii de opoziţie şi de simetrie:          O clară relaţie de opoziţie (evidentă chiar din titlu) se distribuie pe trei direcţii: nonuman-uman, masculin-feminin, regal-comun. Lumea vegetală (riga) întâlneşte lumea umana (lapona), în două ipostaze individualizate sexual şi cu statut social opus (el-rege; ea-o fiinţă obişnuită). Altă opoziţie: soare-umbră, evidenţiază raportarea diferită a protagoniştilor la cunoaştere.Crypto trăieşte în spaţiu umed, rece, umbros, pe când Enigel părăseşte Nordul îngheţat spre a se duce spre miazăzi, spre soare. Relaţia de simetrie se remarcă la nivelul deschiderii textului, când se evocă două nunţi: la început, cea umană (la finele căreia se cântă povestea tristă, legendară a lui Crypto şi a lui Enigel) şi cea vegetală, a plantelor otrăvitoare, la sfârşit, în epilog.Ele intercalează istoria unei nunţi ratate, imposibile. Simetria are menirea de a dezvălui legea potrivit căreia nuntirea se poate realize numai între cei care au acelaşi statut ontologic. O altă relaţie de simetrie vizează raportarea eroilor la soare: în timp ce pentru riga, astrul vieţii înseamnă moarte, pentru Enigel, înseamnă înţelepciune. (simetria- raportarea la soare, conduce la o opoziţie). Simboluri importante; imaginarul poetic: O componentă a imaginarului poetic este visul, plan ce mediază între lumi opuse (Enigel vorbeşte în somn cu riga). O alta este cercul în două ipostaze: roata şi inelul.”Roata albă” este metafora cunoaşterii, înscrisă în spiritul şi în destinul uman; inelul este imaginea sub care percepe Crypto soarele. Nunta este un element de recurenţă/ motiv care se evidenţiază la nivelul construcţiei simetrice, în ipostaze diferite: uman, vegetal. Semnificaţiile textului; limbajul expresiv:         “Riga Crypto şi lapona Enigel” a fost interpretată ca o liricizare a legendei despre originea ciupercilor otrăvitoare (riga-ciupercă bună, comestibilă, ieşit în soare, ca dovadă a încercării de a-şi depăşi condiţia, plesneşte, este otrăvit de lumină, înnebuneşte şi se nunteşte, în lumea lui, cu măselariţa). Balada a fost citită de criticul Nicolae Manolescu ca un “Luceafăr întors”, în sensul că în “Luceafărul” omul superior este luceafărul-Hyperion (personaj masculin), iar în baladă-este lapona (personaj feminin). Ion Barbu, prin intermediul menestrelului, dezvăluie povestea tristă a rigăi Crypto şi a laponei Enigel. El este regele ciupercilor, preferă locurile răcoroase, ude, are ”inimă ascunsă” (metaforă) şi este bârfit de ghioci şi toporaşi că nu vrea să înflorească, că este steril. Lapona este “mică, liniştită”, pleacă din ţara zăpezilor cu renii la păscut, spre sud. În drum, poposeşte la riga, care, ospitalier, îi oferă dulceaţă, fragi şi îi cere să rămână în lumea lui. Enigel ezită să-i răspundă, în schimb observă că el trebuie să mai aştepte, “să se coacă”. Lapona îi mărturiseşte dorinţa de a ajunge în sud, spre lumină, având un cult pentru soare: “Mă-nchin la soarele-nţelept”. Crypto încearcă să-şi abandoneze condiţia şi face gestul riscant de a se arăta soarelui (“ca un inel”) care îl loveşte din plin, transformându-l în ciupercă otrăvitoare, ce îşi alege o crăiasă din lumea lui. Limbajul expresiv se distinge prin antiteza dintre personajele poemului, prin alegorie (metafore, personificare), repetiţii( vers-refren: “Rigă Crypto, rigă Crypto”; “Enigel, Enigel”), simboluri: roată, fântână, inel. Cuvinte ca: “beteli”, “funtă”, “ciupearcă”, “mânătarcă”, “iacă”, “să-i ţie” aduc rezonanţe străvechi, de legendă. În opinia mea, balada lui Ion Barbu oferă o experienţă lirică de altă natură decât poemul “Luceafărul”. După ce am înţeles incompatibilitatea lumii lui Hyperion cu cea a pământencei, fata de împărat, acum avem un alt exemplu de incapacitate de comunicare a exponenţilor unor sfere diferite: vegetal (riga), uman (lapona), care au idealuri opuse. Ambele poeme, cel eminescian-romantic, cel barbian-modernist, se construiesc din elemente specifice tuturor genurilor literare (firul narativ ţine de epic; dialogul- de dramatic; iar prin varietatea sentimentelor exprimate, prin expresivitatea limbajului, prin prozodie-de liric).   Riga Crypto si Lapona Enigel Menestrel trist, mai aburit Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,  De cuscrul mare dăruit Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,  Mult îndărătnic menestrel,  Un cântec larg tot mai încearcă,  Zi-mi de lapona Enigel Şi Crypto, regele-ciupearcă!  - Nuntaş fruntaş!  Ospăţul tău limba mi-a fript-o,  Dar, cântecul, tot zice-l-aş,  Cu Enigel şi riga Crypto.  - Zi-l menestrel!  Cu foc l-ai zis acum o vară;  Azi zi-mi-l strâns, încetinel,  La spartul nunţii, în cămară.  * Des cercetat de pădureţi În pat de râu şi-n humă unsă,  Împărăţea peste bureţi Crai Crypto, inimă ascunsă,  La vecinic tron, de rouă parcă!  Dar printre ei bârfeau bureţii  De-o vrăjitoare mânătarcă,  De la fântâna tinereţii.  Şi răi ghioci şi toporaşi Din gropi ieşeau să-l ocărască,  Sterp îl făceau şi nărăvaş,  Că nu voia să înflorească.  În ţări de gheaţă urgisită,  Pe-acelaşi timp trăia cu el,  Laponă mică, liniştită,  Cu piei, pre nume Enigel.  De la iernat, la păşunat,  În noul an, să-şi ducă renii,  Prin aer ud, tot mai la sud,  Ea poposi pe muşchiul crud  La Crypto, mirele poienii.  Pe trei covoare de răcoare  Lin adormi, torcând verdeaţă:  Când lângă sân, un rigă spân,  Cu eunucul lui bătrân,  Veni s-o-mbie, cu dulceaţă: - Enigel, Enigel,  Ţi-am adus dulceaţă, iacă.  Uite fragi, ţie dragi,  Ia-i şi toarnă-i în puiacă.  - Rigă spân, de la sân,  Mulţumesc Dumitale.  Eu mă duc să culeg Fragii fragezi, mai la vale.  -Enigel, Enigel,  Scade noaptea, ies lumine,  Dacă pleci să culegi,  Începi, rogu-te, cu mine.  -Te-aş culege, rigă blând...  Zorile încep să joace Şi eşti umed şi plăpând: Teamă mi-e, te frângi curând,  Lasă. - Aşteaptă de te coace.  -Să mă coc, Enigel,  Mult aş vrea, dar vezi, de soare,  Visuri sute, de măcel,  Mă despart. E roşu, mare,  Pete are fel de fel; Lasă-l, uită-l, Enigel,  În somn fraged şi răcoare.  - Rigă Crypto, rigă Crypto,  Ca o lamă de blestem Vorba-n inimă-ai înfipt-o!  Eu de umbră mult mă tem,  Că dacă-n iarnă sunt făcută,  Şi ursul alb mi-e vărul drept,  Din umbra deasă, desfăcută,  Mă-nchin la soarele-nţelept.  La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,  Tot polul meu un vis visează.  Greu taler scump cu margini verzi  De aur, visu-i cercetează.  Mă-nchin la soarele-nţelept,  Că sufletu-i fântână-n piept,  Şi roata albă mi-e stăpână,  Ce zace-n sufletul-fântână.  La soare, roata se măreşte; La umbră, numai carnea creşte  Şi somn e carnea, se dezumflă,  Dar vânt şi umbră iar o umflă...  Frumos vorbi şi subţirel  Lapona dreaptă, Enigel,  Dar timpul, vezi, nu adăsta,  Iar soarele acuma sta Svârlit în sus, ca un inel.  - Plângi, preacuminte Enigel!  Lui Crypto, regele-ciupearcă.  Lumina iute cum să-i placă?  El se desface uşurel De Enigel,  De partea umbrei moi, să treacă...  Dar soarele, aprins inel,  Se oglindi adânc în el; De zece ori, fără sfială,  Se oglindi în pielea-i cheală.  Şi sucul dulce înăcreşte!  Ascunsa-i inimă plesneşte,  Spre zece vii peceţi de semn,  Venin şi roşu untdelemn  Mustesc din funduri de blestem; Că-i greu mult soare să îndure  Ciupearcă crudă de pădure,  Că sufletul nu e fântână  Decât la om, fiară bătrână,  Iar la făptură mai firavă  Pahar e gândul, cu otravă,  Ca la nebunul rigă Crypto,  Ce focul inima i-a fript-o,  De a rămas să rătăcească  Cu altă faţă, mai crăiască: Cu Laurul-Balaurul,  Să toarne-n lume aurul,  Să-l toace, gol la drum să iasă,  Cu măsălariţa-mireasă,  Să-i ţie de împărăteasă.