Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

Traditionalismul in Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat Contextul apariţiei, încadrarea textului poetic într-un curent literar, într-o specie: Poezia “Aci sosi pe vremuri” este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei tradiţionaliste prin temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat), inclusă în volumul “Pe Argeş în sus”, aparut în perioada interbelică, în 1923. Tradiţionalismul este o mişcare literară orientată spre valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a sufletului ţărănesc, conştiinţa religioasă ortodoxă, valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi. Poetul tradiţionalist priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, asemenea lui Ion Pillat. Tematica iubirii, a timpului, a mediului rural caracterizează creaţia lui Pillat care îşi construieşte poemul pe două planuri temporale: trecutul, recuperat prin amintire şi prezentul, trăit de eul liric prin repetarea unei experienţe. Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spaţiu arhaic, patriarhal, în care se află “casa cu pridvor”, “poarta”, “hornul”.Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată într-un topos (loc) din care nu lipsesc codrul, lanurile de secară, câmpia. Satul este dominat de sunetul clopotului din turnul vechi. Povestea de dragoste se desfăşoară în regim nocturn, selenar (noaptea, luna sunt motive romantice, revalorizate de tradiţionalistul Pillat). Viziune despre lume: Poetul Ion Pillat înţelege că reluarea unor teme şi motive deja cunoscute necesită un registru stilistic original şi personalizat, de aceea în discursul său liric respinge idealizarea. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, fiind receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei. Erosul este perceput cu o uşoară detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea: iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi. Tipuri de lirism: “Aci sosi pe vremuri” ilustrează două tipuri de lirism îmbinate armonios şi original: lirismul obiectiv se remarcă în prezentarea celor două poveşti de dragoste; lirismul subiectiv este evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular. Compoziţia textului poetic:           Titlul, reluat în prima secvenţă a poeziei, este centrat asupra problematicii timpului: trecutul este redat prin locuţiunea adverbială “pe vremuri”, prezentul- prin adverbul “aci”, un termen popular, marcă a subiectivităţii, care anunţă tematica rurală.Verbul la perfect simplu “sosi” face legatura dintre cele două planuri ale timpului. Iubirea de odinioară este retrăită în prezent, repetând un moment din trecut. Poezia are o structură clasică: este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, cu rol de laitmotiv care sugerează îndepărtarea de modelul clasic. Textul are trei părţi organizate simetric: prima parte reproduce imaginea iubirii de altădată, având două secvenţe poetice: cea dintâi descrie decorul poveştii de dragoste, a doua cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor. Partea a doua face legatura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema trecerii timpului, are două distihuri şi este partea mediană a textului. A treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent (a eului liric). Relatii de opoziţie şi de simetrie: Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi identice ca valoare: iubirea din prezent coincide cu iubirea din trecut (văzute ca într-o oglindă). Elementul care leagă cele două poveşti este toposul/ spaţiul, caracterizat prin încremenire. Distanţa dintre cele două idile este marcată de trecerea ireversibilă a timpului. Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare, diferenţele constând în portretul iubitei şi creaţiile recitate de cel îndrăgostit. Relaţiile de simetrie sunt evidente: casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, lanul de secară e tot acolo. Clopotul din turnul vechi anunţă moartea, dar şi nunta, simbolizând trecerea timpului şi ciclicitatea destinului. Caracteristicile limbajului şi expresivitatea acestuia: Imaginarul poetic din secvenţa initială este realizat prin descriere: “casa amintirii”, conţine un epitet cu valoare anticipativă, de reactualizare a experienţei din trecut. Imaginea legendară a acestuia este evidenţiat prin referirea la “poteri” şi “haiduci”. Natura este solidară cu omul, este marcată de semnele senectuţii ca şi acesta:”îmbătrâniră plopii”. În scenariul iubirii trecute, spaţiul este animat prin prezenţa cuplului de îndrăgostiţi (bunica şi bunicul poetului). Ea este sprintenă, îmbrăcată în crinolină. El îi recită o poezie într-un cadru romantic, nocturn, luminat de lună. Dar timpul este neiertător: “Demult e mort bunicul, bunica e bătrână…” Secvenţa elegiacă dezvoltă tema timpului ireversibil, prin exclamaţia: “Ce straniu lucru: vremea!” şi produce un moment de meditaţie asupra scurgerii timpului. Idila din prezent este anunţată tot prin indicatori temporali/ adverbe de timp: “ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Sunt evidenţiate unele asemănări: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente spaţiale, delicateţea feminină. Cuplul de îndrăgostiţi de acum rezonează cu imaginarul poetic al epocii, în sensul că bunicul a fost romantic, iar nepotul poate părea simbolist. Prozodia se caracterizează prin rima împerecheată; ritmul iambic,măsura versurilor de 13-14 silabe. Alternanţa trecut-prezent este marcată de sonorităţi vechi (Calyopi, Eliad, “Sburătorul”) şi moderne (Francis Jammes, Horia Furtună). Tematica operei este susţinută de alternanţa verbelor la timpul trecut cu verbele la timpul prezent. Verbele la perfect simplu (sosi, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea sau repetabilitatea gesturilor. Vebele la trecut susţin narativitatea poveştii de altădată, iar cele la gerunziu (privind, zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire.Verbele la prezent însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu poţi). Câmpul semantic al naturii este de factură tradiţionalistă: codrul, plopii, lanurile de secară, câmpia, luna, lacul, nisipul, deoarece configurează cadrul natural. Evocarea trecutului se realizează şi prin cuvinte cu tentă arhaică şi regională (haiduc, poteră, berlină, crinolonă, aievea, pridvor).Stilistic, sunt prezente metafore:”casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de ametist”, dar şi comparaţia ”câmpia ca un lac”, simetria şi paralelismul. Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub pecetea inocenţei. Exprimarea unei opinii argumentate: Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural. Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.  

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat Date despre autor si opera. Poetul roman Ion Pillat s-a nascut pe 31 martie 1891 la Bucuresti. In 1905 absolva cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucuresti, si continua studiile la Sorbona (1910). Obtine licenta in litere in anul 1913 si in drept in 1914.   Ion Pillat a debutat publicistic in anul 1911, in revista „Convorbiri literare” cu poeziile „Pictor ignotus”, „Cantec nocturn”, „Ruga budista”, si editorial in 1912 cu volumul „Visari pagane”. Publica volumul „Eternitati de-o clipa” in anul 1914, volum urmat de „Amagiri” (1917), „Gradina dintre ziduri” (1919). Opera: Versuri: “Visări păgâne”, “Eternităţi de-o clipă”, “Iubita de zăpădă” (poeme în proză), “Amăgiri”, “Grădina între ziduri”, “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”, “Biserica de altădată”, “Întoarcere”, “Limpezimi”, “Caietul verde”, “Scutul Minervei”, “Pasărea de lut”, “Poeme într-un vers”, “Ţărm pierdut”, “Balcic”, “Umbra timpului”, “Împlinire”, “Poezii”, “Cumpăna pierdută”. Proză: “Eseuri”, “Poezia lui Panait Cerna”, “Portrete lirice”, “Mărturisiri”, “Tradiţie şi literatură”. Teatru: “Dinu Păturică”, “Tinereţe fără bătrâneţe”. Antologii: “Antologia toamnei”, “Antologia poeţilor de azi”, “Cântece din popor”, “Cartea dorului”. Apariție. Volumul de versuri cel mai apreciat de critica literară este “Pe Argeș în sus”, apărut in 1923. El cuprinde ciclurile “Florica”, “Trecutul viu” și “Bătrânii”. Creionate într-o notă tradiționalisă,poemele acestui volum au fost încadrate de critica literară speciei “pastel psihologic” și are la bază ideea recuperării unui timp sufletesc,acela al rememorării. De altfel, insuși Ion Pillat afirma:”In special în ceea ce privește poezia și structura mea sufletească, rolul amintirilor,experiențelor și influențelor din copilărie și chiar din adolescență îmi pare capital”. Prin artă,poetul reconstituie timpul pierdut,timp mitic al începuturilor,al copilariei,care inglodeaza fărâme din spiritualitatea originară a românilor. Pillat reînvie trecutul,descriind peisaje sufletești,care i-au rămas vii în memorie:”dealurile toamnei”, “viile de aur”,”nucii bogati in umbra”, “pridvorul strabun”,”casa amintirii”. In acest decor afectiv, poetul plaseaza portretizarea unor fiinte dragi:bunicul(“Odaia bunicului”),bunica(:Ochelarii bunicii”),parintii(“Odihna tatii”). Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt timpul,spatiul natal si reinvierea trecului; ele sunt prezente si in poezia sa capodopera,”Aci sosi pe vremuri”,care face parte din volumul de versuri “Pe Arges in sus”. Tema. “Aci sosi pe vremuri” este aparent o poezie de iubire; in esenta ea reprezinta o meditatie pe tema trecerii iremediabile a timpului. Singura salvare a spiritului confruntat cu perisabilitatea ramane amintirea, care poate invia miraculos orice moment,persoana sau loc drag,care apartin trecutului. Semnificatia titlului Titlul este o sintagma in cadrul careia se remarca forma popularaa adverbului de loc “aci”(fixarea spatiului), verbul la timpul perfect simplu de provenienta popular-regionala “sosi” si locutiunea adverbiala de timp “pe vremuri”. El dezvaluie faptul ca locurile natale reprezinta spatiul “eternei reintoarceri”, generator de nostalgie, dar si de bucurie a spiritului. Structura si semnificatii Poezia este alcatuita din 19 distihuri si un vers liber cu rol de concluzie si poate fi structurata in patru secvente lirice; prezentarea succinta a locurilor natale reconstituite de memoria afectiva(primele trei distihuri),recompunerea,prin intermediul imaginatiei, a povestii de iubire dintre bunicul si bunica(urmatoarele sapte distihuri), meditatia asupra trecerii timpului(urmatoarele doua unitati strofice),povestea de iubire dintre doi tineri, prezentata in analogie cu cea anterioara(ultimele distihuri si versuri concluzie). Prima secventa lirica. Imaginea artistica centrata pe prima secventa lirica este metafora “casa amintirii”. “Obloanele”,”pridvorul”.”hornul”, reprezinta punctele de referinta fundamentale, intr-o geografie a imaginarului impletit cu aducerea-aminte;trecerea implacabila a timpului este sugerata de versul:”Paienjenii zabrelira si poarta si zavor”. Este astfel descrisa, cu nostalgie, vremea indepartata a copilariei, proiectata in mit. Semnele parasirii sunt evidente, caci “hornul nu mai trage alene din ciubuc”, ca pe vremea haiducilor din codru si a poterilor, a bunicului si a bunicii. A doua secventa lirica In cadrul acesta patriarhal al satului romanesc, eul liric imagineaza romantica intalnire a bunicilor. Calyopi, portretizeaza succint(“Sări subțire – o fată în largă criolină”),soseste cu “berlina”(trasura) prin “lanuri de secara”. Distinctia temporala trecut indepartat-prezent subiectiv se face prin intermediul adverbelor de timp:”atunci” si “azi”. Bunicul intruchipeaza tanarul indragostit care-si asteapta iubita “nerabdator”;el creeaza o atmosfera romantica,recitandu-i fetei versuri scrise de ALphonse de Lamartine (poezia “Le lac”) si de Ion Heliade Radulescu (poemul “Sburatorul”). Cadrul natural este propice momentului unic al intalnirii dintre cei doi:”luna”,”campia ca un lac”(comparatie), “berze”(“ca umbre berze cad”- comparatie si inversiune). Atmosfera creata aminteste de frumusetea povestilor de iubire din “basme”, mai ales ca iubita imprumuta parca atributele unei zane;ea are “ochi de peruzea”(piatra semipretioasa de culoare albastra sau verzuie),epitet care simbolizeaza farmecul,gingasia,unicitatea tinerei. Trecerea timpului ramane insa implacabila si este redata printr-o imagine auditiva “deaprte,un clopot a sunat”,vestind un eveniment deosebit:”de nunta sau de maorte”. “Turnul vechi din sat” este un element al permanentei, in antiteza cu perisabilitatea omului. Conjuntia adversativa “dar” semnaleaza opozitia temporala: cu toate ca timpul e neiertator, cei doi indragostiti traiesc “clipa” unica a tineretii pe care si-o inchipuie ca fiind vesnica. Sentimentul iubirii este capabil sa proiecteze fiinta umana in eternitate. Cu toate acestea timpul nu poate sta in loc, iar semnele lui devin evidente;viitorul celor doi aduce cu sine o realitate trista, dar fireasca(“De mult e mort bunicul,bunica e batrana…”),anticipata de verbul din finalul primei secvente lirice:”In drumul lor spre zare imbatranira plopii”.   A treia secventa lirica Liantul dintre cele doua povesti de iubire este o meditatie succinta asupra trecerii timpului (“Ce straniu lucru:vremea!”). Exclamatia retorica este cheia descifrarii poeziei,care se bazeaza,in esenta,pe tema timpului. “Portretele” sunt singurele capabile sa eternizeze clipa;omul este supus schimbarii si retraieste,cu nostalgie,prin intermediul amintirilor,clipele de gratie ale trecutului:”Te vezi aievea numai in stersele portrete/Te recunosti in ele,dar nu si-n fata ta,/Caci trupul tau te uita,dar tu nu-l poti uita…” A patra secventa lirica Momentul unic al dragostei juvenile se perpetueaza din generatie in generatie. Prin analogie cu frumoasele clipe traite de cei doi bunici,este prezentata povestea de iubire dintre doi reprezentanti ai unei alte generatii(nepotul si iubita sa). Cadrul natural ramaen acelasi (lanul de secara),amurgul,noaptea,luna). Ritualul intalnirii dintre iubiti repeta,intr-un alt timp,succesiunea evenimentelor demult apuse. Analogia dintre ele este marcata,din nou, de antiteza la nivelul adverbial:”ieri”,”acuma”. Reluarea ritualului dragostei de fiecare generatie exprima continuitatea,permanenta,evidente la nivel textual:”ca ieri sosi bunica…si vii acuma tu”,”Pe urmele berlinei trasura ta statu”, “Acelasi drum te-aduse…”, “Ca dansa tragi in dreptul pridvorului…”,”Subtre calci nisipul pe care ea sari”. Iubitul foloseste pentru crearea atmosferei romantice,aceeasi strategie ca si bunicul sau:recita versuri scrise de poetii prezentului sau,Francis Jammes si Horia Furtuna,imbinand romantismul cu noul curent literar, simbolismul. La fel ca bunica,cea care “asculta tacuta”,savurand din plin momentul de fericire,iubita “cu ochi de amestis”(varietate violeta de cuart),asculta “pe ganduri”.dorindu-si,la randul ei eternizarea clipei. Trecerea timpului este marcata,din nou,de sunetul clopotului(imagine auditiva), “acelasi clopot poate”, “din turnul vechi din sat”,semn ca existenta terestra est e o “mare trecere” catre un inevitabil final. Clopotul este mesagerul unei schimbari:degradarea trupului si inaltarea spirituala care culmineaza cu integrarea in vesnicie. Versul-concluzie,reia un altul,apartinand secventei dedicate povestii de iubire dintre bunici,accentuand ideea ca evenimentele esentiale din viata omului se perpetueaza la infinit,ca timpul duce mereu schimbarea:”De nunta sau de moarte,in turnul vechi din sat”. Poezia este ampla si evolueaza de la obiectiv catre planul subiectiv marcat in ultima secventa lirica de prezenta persoanei intai (“m-“,”eram naiv”, “am soptit”, “am spus”); de fapt creatorul apeleaza la lirica mastilor, alternand persoanele intai,a doua si a treia(“Ea-l asculta”, “sedeau”,”vii”, “tragi”, “calci”) Concluzie: Poezia “Aci sosi pe vremuri” este o poezie incadrata in curentul literar traditionalism,glorificand in cadrul prielnic al satului patriarhal romanesc.

Baltagul de M. Sadoveanu -roman mitic -tema şi viziunea despre lume Romanul  este o construcţie epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă  la care participă un număr mare de personaje, supuse unor conflicte puternice, şi care  îşi găseşte exprimarea plenară odată cu realismul Încă de la apariţie, în noiembrie 1930, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu, deşi a fost scris în numai 17 zile, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni, “Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare.   Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor ample de gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei. Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale.“Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn. Viziunea despre lume prezentată în acest roman face parte din ampla perspectivă pe care o oferă Sadoveanu în toata creţia lui. Omul arhaic, desprins din mijlocul naturii autohtone, se confruntă cu lumea modernă şi oscilează indecis între a rămâne legat de izvorul care l-a creat sau a se rupe de el. De aceea, scriitorul evocă această lume, pentru a o salva. Perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii. Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan. Romanul Baltagul este alcatuit din 16 capitole, deschise de un prolog. Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic: ,, Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecarui neam”. În ceea ce priveşte rânduiala şi semnul, se conturează de la început o viziune clară asupra lumii: existenţa presupune ordine şi semnificaţie. Un Dumnezeu atotputernic a distribuit fiecărui neam darurile cuvenite. Când la tronul dumnezeiesc s-au înfăţişat cu întârziere moldovenii, călători prin munţi cu oile şi cu asinii, lor nu le-au mai rămas bunuri de împarţit:  “ decât o inimă uşoară “.      Finalul operei prezintă ieşirea personajului principal din împărăţia morţii şi reluarea ritmurilor fireşti ale existenţei. Mandatul justiţiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă înainte în familia Lipanilor, condusă acum de Gheorghiţă. Putem observa că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte, Vitoria. Din cele şaisprezece capitole ale romanului, primele cinci dezvoltă o expoziţiune amplă, necesară prezentării timpului, spaţiului şi personajelor. Gospodăria Lipanilor, sosirea lui Mitrea argatul, pregătirile pentru iarnă, alcătuiesc un plan al expoziţiunii, care conturează aspectul monografic. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face drumuri în cercul satului între preotul Daniil Milieş şi baba Maranda, vrăjitoarea     Intriga este redată de întârzierea nejustificată a bărbatului şi decizia Vitoriei de a începe căutările.      Desfăşurarea acţiunii prezintă pregătirile de plecare şi reconstituie cronologic drumul nevestei şi al feciorului, în disperata încercare de a construi traseul celui dispărut şi de a înnoda firul cunoaşterii.     Capitolul final, concentrează punctul culminant şi deznodământul. La praznic, Bogza şi Cuţui, aduşi la exasperare de jocul Vitoriei, cedează nervos, şi sunt demascaţi. Câinele Lupu sare la beregata ucigaşului, iar Cuţui ajunge în mâna autorităţilor. Gheorghiţă dovedeşte că poate folosi baltagul şi intră în rândul maturilor.      Replica finală a romanului revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere acasă, subliniind importanţa respectării rânduielilor. Gândul nu i se mai întoarce spre trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiecteză în viitor. În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile. În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.  

Baltagul – tema si viziunea despre lume             Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai recunoscuti scriitori romani ai secolului trecut, opera sa vasta cuprinzand romane cu diverse tematici: istorica (“Fratii Jderi”, “Neamul Soimarestilor”), mitica (“Creanga de aur”) sau scrieri despre natura (“Tara de dincolo de negura”).          Publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o capodopera a literaturii romane, fiind un roman traditional ce recompune imaginea unei societati arhaice, pastratoare a traditiilor si credintelor aproape milenare ale poporului roman, ale carei legi nescrise sunt puse in lumina prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.           De altfel, de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact generozitatea acestuia in diversitatea interpretarilor; “Baltagul” poate beneficia de o lectura de tip mitic, de o lectura de tip realist sau de o lectura de tipul romanelor politiste.           Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.           Titlul romanului este simbolic, intrucat baltagul reprezinta in economia romanului atat arma uciderii lui Nechifor Lipan, cat si arma razbunarii acestuia. Baltagul poate fi catalogat si ca insemn al barbatiei, a maturizarii lui Gheorghita, insa poate fi si un motiv ornamental, asa cum este in Palatul din Knossos, pus in relatie cu labirintul mitic (drumul parcurs de Vitoria Lipan in cautarea sotului ei poate fi asimilat parcurgerii unui labirint).            Tema romanului este centrata pe civilizatia arhaica, bazata pe validitatea traditiilor si a credintelor populare care au un rol semnificativ in orientarea vietii locuitorilor lumii respective. Totusi, criticul Nicolae Manolescu considera ca romanul ne propune nu o lume arhaica, ci o societatea de contact, aflata la interferenta arhaicului cu modernul. Vitoria calatoreste printr-o lume in care progresul tehnic se face simtit (telegraful, trenul), ocupatia de pastor a lui Nechifor este dublata de cea de negustor. Insa, lumea moderna apare in roman ca element de contrast, validata fiind doar lumea arhaica.             Structural, romanul poate fi impartit in trei parti: primele sapte capitole reprezinta pregatirile Vitoriei in vederea calatoriei, urmatoarele sase capitole reprezinta calatoria intreprinsa in cautarea trupului lui Nechifor Lipan, iar ultimele trei capitole prezinta descoperirea si pedepsirea vinovatilor.             Din punct de vedere compozitional, in incipitul romanului, Vitoria isi aminteste de o legenda pe care Nechifor obisnuia sa o spuna la nunti si cumetrii, care pare a fi derivata din legenda biblica a Turnului Babel, avand ca tema aparitia popoarelor. Criticul Nicolae Manolescu considera ca legenda indeplineste rolul unei “puneri in abis”, in masura in care fictiunea este ilustrata printr-o alta fictiune. Acest procedeu este menit “sa imprumute” fictiunii sadoveniene ceva din semnificatiile textelor Genezei, unde apare relatata legenda Turnului Babel.           Adesea, Sadoveanu valorifica modelele romanesti anterioare momentului Balzac. Daca in “Hanu Ancutei”, modelul era cel renascentist, al povestirii in rama, “Baltagul” are ca model romanul politist. Astfel, la originea romanului politist se afla o serie de nuvele scrise de Edgar Allan Poe (“Crimele din Rue Morgue”). Romanul politist se deschide cu sfarsitul istoriei si se incheie cu inceputul acesteia. Actiunea romanului se desfosoara pe doua planuri temporale: in planul prezentului, Vitoria reconstituie evenimentele consumate anterior plecarii ei in calatorie.            De asemenea, romanul poate beneficia si de o lectura mitica, criticul literar Alexandru Paleologu considerand opera lui Sadoveanu “o anti-Miorita”. Morala propusa de “Miorita” este cea neotestamentara, in timp ce morala sadoveniana este cea a legii talionului: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”. Tot Alexandru Paleologu sustine ca romanului lui Sadoveanu ii poate fi aplicat mitul egiptean al complotului impotriva lui Osiris. Calatoria Vitoriei poate fi asimilata calatoriei lui Isis in cautarea sotului ei, iar Gheorghita poate fi analizat in analogie cu Horus, rezultat in urma recuperarii a treisprezece din cele paisprezece parti ale corpului lui Osiris.            Timpul actiunii se poate doar aproxima, in text facandu-se referire la introducerea calendarului nou (1924), dar si la calatoria cu trenul si la utilizarea telegrafului, asadar, undeva la inceputul secolului al XXlea. In cazul planului temporal al prezentului, actiunea este cuprinsa intre doua repere cu semnificatie religioasa importanta: de la Sfantul Andrei (30 noiembrie), pana la postul Pastelui din anul urmator. Spatiul actiunii se dezvolta pe parcursul calatoriei Vitoriei, de la Magura Tarcaului la Tinutul Dornelor, de la Tinutul Dornelor la Suha, si de la Suha la Sabasa. Celelalte toponime apartin geografiei reale: Piatra Neamt, Borca, Bicaz, Calugareni, Brosteni, Suha.            Evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care nu se implica afectiv in desfasurarea evenimentelor, naratiunea facundu-se la persoana a III-a.           Observand ca Nechifor Lipan nu se mai intoarce acasa, Vitoria Lipan are premonitii si observa diverse semne conform carora sotul ei a patit ceva rau. Dupa intoarcerea lui Gheorghita si trecerea iernii, Vitoria decide sa inceapa o calatorie in cautarea lui Nechifor, fiind convinsa ca acesta nu mai este in viata. Traseul parcurs de cei doi poate fi asimilat cu cel al parcurgerii unui labirint geografic si spiritual. Respectand datinile si traditiile populare si religioase, Vitoria porneste la drum cu hotararea de a dezlega misterul mortii sotului ei, trupul acestuia fiind gasit intr-o rapa. Scena este dramatica, insa Vitoria nu-si pierde cumpatul si incearca sa indeplineasca datinile religioase, aceasta fiind prima obligatie fata de sufletul celui mort. Ramas in prapastie sa pazeasca trupul cat timp Vitoria chema ajutoare, Gheorghita face pasul cel mai important, si anume pasul maturizarii. Asadar, Gheorghita va fi cel care va prelua rolul tatalui sau in gospodarie. O alta scena plina de semnificatii este cea a parastasului, scena in care Vitoria ii demasca pe criminalii sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Scena este demna unui proces de tribunal: Vitoria se transforma pe rand in martor, acuzator si judecator si ii demasca pe cei doi ucigasi fara nicio teama, dovedindu-se un fin psiholog si o femeie apriga: “Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau.” Vitoria da dovada ca este un adevarat “Sherlock Holmes”, reusind o reconstituire exacta a scenei crimei si cantarindu-si foarte bine argumentele folosite in fata “auditoriului” aflat la praznic.           Personajele sadoveniene oscileaza intre tipicitate si aticipitate. Desi Vitoria Lipan pare tipul femeii de la tara, al muntencei, care este o sotie devotata, incadrarea ei intr-o tipologie nu se poate face usor. Vitoria Lipan dispune de o inteligenta si o cunoastere a psihologiei celorlalti extraordinara, fiind capabila sa dezlege misterul mortii sotului ei fara ajutorul unei autoritati. Celelalte personaje pot fi incadrate astfel: Gheorghita este reprezentantul tipologiei flacaului, Minodara este fata de maritat; in economia romanului apar si personaje precum preotul, vrajitoarea satului, negustorul evreu etc.

                                                                     Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu din romanul lui Camil Petrescu                 Alaturi de Eugen Lovinescu, cel care ramane de altfel principalul teoretician al modernismului in literatura romana, Camil Petrescu, romancier, dramaturg si poet publica o serie de articole si chiar studii cu un pronuntat caracter teoretic. Un asemenea articol este si cel intitulat “Noua structura si opera lui Marcel Proust”. Pentru a-si justifica aderarea la programul modernismului lovinescian, Camil Petrescu porneste in acest articol de la ideile filosofice ale lui Henri Bergson si de la cele al lui Edmund Husserl. Neincrederea in capacitatea stiintelor de a reprezenta instrumente eficiente ale cunoasterii lumii determina, pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, o schimbare de paradigma in literatura europeana. Acesta este momentul in care, de fapt, se pun bazele fenomenologiei moderne. Henri Bergson opereaza o distinctie majora intre timpul ca realitate masurabila, neutra si exterioara constiintei si un timp subiectiv, al constiintei, pe care il numeste durata.              Pornind de la aceste consideratii, Camil Petrescu isi incheie articolul cu afirmatia “eu nu pot vorbi onest decat la persoana I”, fapt care il va determina sa publice in anul 1930 romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Romanul subiectiv, de analiza psihologica, Camil Petrescu propune o lume vazuta prin filtrul mintii unui intelectual aflat in mediul citadin, deschis catre instrumentele autocunoasterii: introspectia si reflectia.                Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.               Titlul romanului indica cele doua prejudicii pe care Stefan Gheorghidiu va incerca sa le amelioreze. Substantivul “noapte” indica trairea in constiinta si abolirea principiului cronologic, iar cuvintele “prima” si “ultima” sunt granitele temporale ale unor experiente pe care personajul principal al romanului le va trai si care ii vor modifica in cele din urma viziunea: iubirea si razboiul.               Tematica romanului camilpetrescian este centrata pe experientele definitorii pentru evolutia lui Stefan Gheorghidiu: experienta iubirii si cea a razboiului il vor schimba odata pentru totdeauna pe tanarul intelectual, care iese cumva mantuit din intamplarile relatate.               Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. In jurul acestuia va gravita intreaga actiune, din prisma sa fiind redate si celelalte personaje, cat si mediul de desfasurare a actiunii. Student la Facutatea de Filosofie, el este modelul intelectualului inadaptabil, vazand lumea incojuratoare ca pe una incapabila sa-i inteleaga aspiratiile. Nemultumit de implicarea Elei, sotia sa, in lumea mondena si suspectand-o ca il inseala, Stefan ajunge sa se izoleze de o realitate pe care incearca sa o refuze. Experienta razboiului, insa, il va determina sa-si schimbe o buna parte din viziuni; altfel spus, Gheorghidiu va reveni dupa front mantuit. Intelegand ca relatia cu Ela trebuie incheiata, Stefan ii marturiseste acesteia ca-i lasa tot “trecutul”, parasind-o definitiv. Personaj prin excelenta specific unui roman modernist, Stefan Gheorghidiu este deschis la introspectie si reflectie, iar mediul in care evolueaza in cea mai mare parte a economiei romanului este cel citadin, bucurestean in speta. Faptul ca personajul este student la Filosofie indica inclinatia spre meditatie a tanarului.              Trasaturile de caracter ale personajului pot fi foarte bine evidentiate prin intermediul actiunii. Urmand sa intre in razboi, statul roman ii va inregimenta pe cei apti de razboi, printre ei aflandu-se si studentul la filosofie, Stefan Gheorghidiu. O scena plina de semnificatii a romanului camilpetrescian este cea de la popota, cand Stefan asista la o discutie despre un barbat achitat de instanta in ciuda faptului ca si-a omorat sotia fidela (el fiind infidel). Discutia dintre soldati care va implica si dezbaterea termenilor de dragoste si fidelitate ii va retrezi aminterea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela lui Stefan Gheorghidiu.            In urma decesului unchiului Tache, Stefan, casatorit cu frumoasa Ela, mosteneste in mod neasteptat o mare parte din averea raposatului. Rudele, scandalizate de acest fapt, ii cer sa-si cedeze partea, lucru pe care Stefan il face dupa un parastas jenant, in ciuda protestelor sotiei sale. Acesta este momentul in care se produce prima mare ruptura in interiorul cuplului: Stefan era suficient de detasat de nevointele materiale ale lumii in care traieste, in timp ce Ela nu se sfieste sa-i spuna ca nu trebuie sa renunte asa de usor la mostenire. Investind bani ramasi intr-o afacere care va scapa foarte greu de faliment, la propunerea celuilalt unchi, deputatul Nae Gheorghidiu, Stefan se reintoarce la Facultate, unde va scrie o lucrare care ii va aduce stima din parte colegilor si va deschide cuplului usile catre o lume noua, plina de mondenitati si care va reprezenta o noua granita aparuta intre cei doi soti. Secventa simbolica, revenirea de pe frontul transilvanean, in toamna lui 1916, a lui Stefan poate fi considerata a fi incheierea procesului de “mantuire” al acestuia. Tanarul Gheorghidiu, care acum se simte total strain de Ela, o anunta pe aceasta ca va divorta si ii va lasa tot “trecutul” lor ei (posesiunile cuplului).                 Personaj prin excelenta modern, Stefan Gheorghidiu are o viata interioara complexa, specifica unui intelectual care nu poate accepta lumea inconjuratoare. Gheorghidiu are trairi interioare violente, se dovedeste a fi nesigur in ceea ce o priveste pe Ela, suspectand-o ca l-ar insela. Avand dorinta de a arata ca nu este afectat, Stefan Gheorghidiu disimuleaza, ceea ce ii sporeste intr-un fel framantarile: “Ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma sinteam imbecil si ridicol si naiv”. Contrariat de faptul ca Elei ii place sa se lase in voia tentatiilor mondene, devenind foarte preocupata pentru tot ceea ce inseamna lux, distractie si escapade, Gheorghidiu intelege ca Ela nu are acelasi mod de a vedea iubirea: “As fi vruto merei feminina, deasupra acestor discutii vulgare”.            Conturandu-se ca o persoana prea putin ocupata de modul in care arata si in care se imbraca, considerand aceste preocapari frivole, superficiale, el va ajunge sa-si compare la un moment dat camasa sa cu cea a domnului G: el avea “mansetele prea largi si cu corturile sucite inafara”, in vreme ce “domnul G. avea mansetele bine intinse, mici”. Caracterizarea directa apare in cateva secvente in care este evidentiat portretul fizic: “eram inalt si elegant”. Trasatura dominanta a sa este, asa cum afirma el, orgoliul. De fapt, chiar relatia cu Ela se bazeaza pe orgoliul iesit din comun al personajului-narator: “cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.              Spre deosebire de romanele traditionale, in romanul camilpetrescian conflictul interior al protagonistului este mai bine conturat. Model al intelectualului pe care lumea inconjuratoare nu-l intelege si nu-l ajuta, pentru care sentimentele contradictorii in ceea ce o priveste pe Ela sunt puternic, Stefan este strapuns de un conflict launtric iesit din comun. Gheorghidiu traieste iluzia faptului ca s-a izolat de lumea inconjuratoare si incearca sa inteleaga daca Ela l-a inselat sau nu. Un motiv important care a dus la ruperea relatiei este participarea lui Ela in lumea mondena, dispretuita atat de mult de tanarul Stefan, discrepantele dintre aspiratiile celor doi fiind cu adevarat semnificative.