Vladimir Colin

Pruncul Năzdrăvan   În vreme veche, pe când bătrânii se făleau că-s tari de ureche, pe când curca da cu ţurca şi pisicile, mai toate, jucau leapşa pe ouate, în vreme veche, cum vă spui, veni pe lume un băiat cu ochi căprui. Şi tare i s-au minunat părinţii, dacă-au văzut că pruncul nici nu ţipă, nici nu plânge, aşa cum e datul puilor de om. — De ce nu plânge? De ce nu ţipă? întrebă, cam cu teamă, tatăl. Şi, n-apucă mama să-i dea răspuns, că pruncul odată rosti potolit: — Eu, tată dragă, n-am să plâng şi n-am să ţip nicicând! Tatăl, fireşte, se-nspăimântă atunci de-a binelea şi strigă: — Taci! Taci!... De ce grăieşti? Pruncii prind a grăi abia târziu, încolo... — Nu te speria – zise pruncul – dar cred că-i bine să afli din capul locului. Tată dragă, eu sunt năzdrăvan! Şi, dac-o mai auzi şi pe asta, se lăsă tatăl amărât pe o laiţă, iar mama strigă cu mânie: — Năzdrăvan? Ce vorbă-i asta, năzdrăvan?... Satu-i plin de copii şi nici unuia nu i-a trăsnit prin minte să fie năzdrăvan! Tocmai tu te-ai găsit mai cu moţ? — Şi-apoi,  ce  poţi  şti?  spuse  tatăl.  Stai  să  vedem  cum  ţi-or  meni ursitoarele... Acu, să nu uit, pe vremea aceea omul nu-şi făcea viaţa după cum îl tăia capul, că trăiau undeva, într-un bordei, trei baborniţe ursitoare, şi-ntâia era surdă, a doua oarbă, iar a treia sărită din minţi. Şi oamenii se plecau de veacuri înaintea vrerii celor trei ursitoare şi nici cu-o iotă nu le ieşeau din cuvânt. De ce? Iacă-aşa apucaseră ei din bătrâni şi-aşa socoteau că se cuvine... Câte bordeie, atâtea obiceie! Şi-apoi, într-o bună zi, spuse ursitoarea cea surdă: — Am auzit, suratelor, că s-a născut un prunc! — Păi... să-l vedem, zise oarba. — Hi-hi, râse nebuna. Haideţi degrabă să-i menim! Şi-ncălecând cele trei ursitoare pe trei cozi de mătură, zburară prin văzduh şi nu se opriră decât pe acoperişul casei în care se născuse pruncul. Îşi lăsară cozile de mătură acolo, pe acoperiş şi, dându-şi drumul pe gura hornului, se pomeniră cât ai bate din palme în încăperea în care pruncul odihnea în leagăn. Părinţii le auziră hurducăind prin horn, dar se făcură că nu le văd, ca nu care cumva să le stingherească. Şi ursitoarele se apropiară de leagăn. — Văd că-i fată – zise oarba. — Aşa parcă-am auzit şi eu – încuviinţă surda. — Hi-hi, râse nebuna. Să-i menim ca unei fete! Doar că pruncul se ridică atunci în capul oaselor şi rosti desluşit: — Ce le tot încurcaţi, ursitoarelor? Eu sunt băiat. — Hi-hi, vâră-ţi minţile-n cap, băiete – râse nebuna. Eşti fată. Şi-ai să se măriţi c-un negustor de haine vechi... — Pe dracu’! râse pruncul. — Taci! zise însă oarba. Te văd sfioasă şi temătoare... Ai să mori de spaimă la treizeci de ani. — Nici prin gând nu-mi trece! râse pruncul, dar surda răcni pe cât putu: — Mai taci, taci că mă asurzeşti!... Ai să ai trei copii. — Of, sfârşiţi odată! strigă pruncul şi, dacă văzu că n-are cu cine se-nţelege, odată se ridică din leagăn, se duse către vatră, apoi se căţără prin horn şi, ajungând pe acoperiş, puse mâna pe cele trei cozi de mătură şi strigă: Duce-vă-ţi, ursitoare, la culcare. Lasă că de-acu’ am să mai menesc şi eu! Şi-ncălecă pe cele trei cozi de mătură, care-ndată se schimbară într-un armăsar cu trei picioare. În loc de copite, însă, armăsarul avea aripi, şi cu aripile acelea se-nălţă în văzduh, pierind cât ai bate din buze. Acu, ursitoarele nici nu prinseseră de veste că pruncul fugise. Dar dacă se pomeniră fără cozile de mătură, tăbărâră toate trei asupra părinţilor pruncului năzdrăvan. — Cozi de mătură să vă faceţi, auzitu-m-aţi? strigă surda. — N-am ochi să vă văd! strigă oarba. Unde-i coada mea? — Hi-hi, pune-ţi sare pe coadă! râse nebuna. Îşi cerură iertare bieţii oameni pentru batjocura făcută ursitoarelor, iar tatăl înhămă boii la car şi le duse cu carul cu boi până la bordeiul lor, de unde baborniţele nu mai ieşiră, că le crăpau obrajii de ruşine... Cât despre pruncul năzdrăvan, dacă zbură ce zbură prin vămile văzduhului, îşi îndemnă armăsarul să coboare şi, când se lumină de zi, ajunse într-o poiană, pe care păştea o cireadă. Şi mare-i fu mirarea văzând în mijlocul cirezii o fată care apucase un taur de coarne şi-l săltase pe umeri. — Ce fel de fată-i fi, de salţi în spinare ditai taurul? o întrebă pruncul. Fata se zăpăci şi scăpă taurul, care o zbughi ca din puşcă. — Să nu mă spui, pruncule – îl rugă fata. Aşa cum mă vezi, sunt un flăcău de-ajuns de voinic... Dar ursitoarele mi-au menit ca unei fete şi-ai mei m-au îmbrăcat cu fotă şi cu ie, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viaţa asta, pruncule, că pe mine fota aduce mai degrabă a nădrag, furca – naiba ştie cum! – se face spadă-n mâna mea, năframa se schimbă-n coif şi, dacă mă silesc să mă sperii şi eu, ca o fată ce se cuvine să fiu, numai ce strig: văleu! că de strigătul meu se zguduie pământul, copacii se scutură de frunze, apele ies din mătcile lor şi oamenii se prăbuşesc cu feţele-n colb... — Aşa? râse pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, aşa că te menesc să fii Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi duşmanul fricilor! — U-iu! chiui flăcăul şi, de bucurie, zvârli cât colo cu o singură mână vreo cinci vaci, pe care le prinse apoi cu mâna cealaltă, ca nu cumva să le smintească vreun oscior. — Ştii ceva? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-o-ncolo de cireadă şi vino cu mine. — Cum de nu! strigă Voinicul-Voinicilor. Vin bucuros. Şi-ncălecă şi el pe armăsarul cu trei picioare şi-o porniră amândoi, în zbor, peste păpuşoi. Şi, iacă, nu zburară cine ştie cât, că la malul unui lac dădură peste un flăcău, încins cu zale de fier. Şi tare se mirară văzând că flăcăul coase pe-un gherghef. — Ce fel de flăcău îi fi, de coşi pe gherghef? întrebă pruncul, iar flăcăul înzăuat scoase un ţipăt de spaimă şi se grăbi să pitească ghergheful. — Să nu mă spuneţi, oameni buni – se rugă flăcăul. Sunt o fată harnică şi cuminte... Dar ursitoarele mi-au menit ca unui flăcău şi-ai mei m-au înveşmântat în zale, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viaţa asta, oameni buni, că zalele sclipesc pe mine ca fluturii pe ie, spada – naiba ştie cum! – se face ac în mâna mea, pavăza se schimbă-n gherghef şi, dacă mă silesc să chiui, ca un flăcău ce se cuvine să fiu, nimeni nu se-nspăimântă şi lumea zice că asemenea dulce cânt n-a mai auzit... — Aşa? râse iarăşi pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, aşa că te menesc să fii Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor şi stăpâna pletelor! — Oare? strigă fata, şi strigătul ei răsună ca un cânt, pe care-l prinse vântul, colindând cu el pământul. — Ştii una? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-le-ncolo de zale şi vino cu noi...  — Cum de nu! strigă Fata-Fetelor. Bucuroasă! Şi-apăi, luând de la Voinicul-Voinicilor fota şi ia, îi dădu aceluia zalele, spada şi pavăza. Şi-ncălecă şi ea pe armăsarul cu trei picioare şi-o porniră câteştrei la drum, din cătun în cătun, o porniră-n zbor cu sârg, de la târg şi pân’ la târg, ca oamenii să mai trăiască şi după firea lor. Iar unde dădeau peste-o viaţă strâmbată o-ndreptau şi unde se năştea un copil îi meneau să crească-n voie. Şi-acu, să vezi comedie, dacă nu-i mai menea nimeni să fie tâlhari, se stinse sămânţa tâlharilor şi judecătorii se amărâră peste poate, nemaiavând pe cine judeca şi osândi, pe când boierii se mâniară cumplit, nemaiaflând cu nici un chip vânzători şi slugi. Pricepi? Lăsaţi de capul lor, oamenii creşteau oameni de treabă... Şi  se  pomeni  atunci  într-o  bună  zi  la  palat  împăratul  cu  boieri, judecători, călăi şi jandari, care cu toţii se jeluiau şi suduiau, cerând cu răcnete ca minciuna, hoţia şi prostia să se-ntoarcă pe pământ.  — Ce să facem noi cu o lume bântuită de dreptate, de-adevăr şi de isteţime? Cu ele murim de foame, măria ta, se jelui căpetenia boierilor. — Dă-ne  pâinea  noastră  cea  de  toate  zilele  –  se  rugă  şi  fruntea judecătorilor. Dintr-o singură hoţie, dintr-un singur omor ne-am putea hrăni un an de zile, cu neveste şi copii... — Fie-ţi  milă  –  strigă  şi  mai-marele  jandarilor.  Dă-ne  oameni  de schingiuit şi de-nchis în beciuri... E mai mare jalea, măria ta. Ni-s beciurile pustii! — Nici nu mai ţinem minte de când am retezat ultimul cap, măria ta – plânse şi cel mai vechi călău al împărăţiei. Ne-om uita meşteşugul şi-om ajunge de râs şi de batjocură! Iar împăratul îi ascultă pe toţi şi-şi clătină capul, oftând cu mare năduf. — Vă-nţeleg, iubiţi boieri, judecători, călăi şi jandari – spuse luminăţia sa. Voi sunteţi braţele şi degetele împărăţiei, iar dacă plângeţi voi, plânge împărăţia. Eu sunt împărăţia. Şi, precum vedeţi, plâng... Şi lacrimi prinseră a picura din ochii împăratului. — Nu mai plânge, măria ta – spuse atunci căpetenia boierilor. Răul are leac... Ascultă! Şi boierul făcu semn către mai-marele jandarilor. Acela bătu din călcâie şi grăi aşa: — Măria ta, jandarii mei au pândit, au iscodit şi s-au lămurit. Toată vina o poartă un prunc năzdrăvan, care zboară pe-un armăsar cu trei picioare şi-i însoţit de Voinicul-Voinicilor şi de Fata-Fetelor. De răul lor, ursitoarele nu-şi mai pot face slujba... — Auzi, dumneata, neobrăzare! strigă împăratul. — Întocmai, măria ta. Neobrăzare şi alt nimic... — Şi de ce, mă rog, nu i-aţi prins pe ticăloşii aceia? întrebă împăratul, iar mai-marele jandarilor se tulbură, tuşi, se-ngălbeni şi roşi. Întreb: de ce? mai strigă împăratul. — Să vezi, măria ta – bâigui celălalt, până la urmă. Am vrut... Cum de nu, am vrut din toată inima noastră de jandari... — Şi? — Şi n-am putut... Se făcu îndată linişte şi împăratul, boierii, judecătorii, călăii şi jandarii îşi clătinară atât de tare capetele, că mulţi îşi ciocniră capul de capul vecinului, ceea ce născu o larmă de tărtăcuţe izbite între ele. Apoi se uitară mânioşi unii la alţii, ba câţiva mai întărâtaţi prinseră a scutura şi-a smulge şi bărbile celor din jur. — Linişte! porunci însă împăratul. Lăsaţi în pace bărbile. Şi degrabă să mi le-nfăţişaţi pe cele trei ursitoare! Iar auzind porunca, plecă însuşi mai-marele jandarilor de le sui într-o caleaşcă pe cele trei baborniţe şi sosi cu ele la curte. — Voi sunteţi ursitoarele? întrebă împăratul. — Văd că ne-ai cam uitat – zise oarba. Ce-i drept, ţi-am menit să fii uituc... — Gura! strigă însă împăratul, trăgând cu coada ochiului către cei din încăpere. Cine vă împiedică să vă faceţi slujba? — Aud că trei nelegiuiţi, dragă împărate – zise surda. Un prunc, un flăcău care trebuia să fie fată şi o fată care trebuia să fie flăcău... — Hi-hi, dă-ne cozile de mătură! râse şi nebuna. Fără cozile de mătură suntem ca fără picioare... — Aşa? Ei las’ pe mine, ursitoarelor! zise împăratul. Ia să faceţi voi bine şi să rămâneţi aici, în palat, că v-oi chema eu la vremea vremii... Iacă-aşa rămaseră la palat ursitoarele. Iar, neavând încredere în alţi slujbaşi, împăratul înţesă palatul cu boieri, judecători, jandari şi călăi, pe care-i piti care cum îi veni mai bine. Mişcai o perdea? Dădeai peste-un boier. Te uitai pe sub mese? Te pomeneai nas în nas c-un judecător. Dulapurile gemeau de jandari şi pe sub paturi se aciuiaseră călăii; ba unii, mai iscusiţi, îşi găsiseră loc şi pe sub covoare, de se-mpiedica de câte o sută de ori pe zi măria sa, căzând şi făcându-şi vânătăi, în vreme ce călăul ascuns sub covor îşi iţea capul şi-şi cerea smerit iertare. Mă rog dumitale, ce s-o mai lungesc, aducea palatul a viespar. Şi toţi boierii, judecătorii, jandarii şi călăii aveau săbii, buzdugane şi pistoale şi ţineau în dinţi câte-un cuţit. Iar, dacă văzu împăratul că-şi aflaseră locul cu toţii, porunci de i se făcu o păpuşă de ceară, pe care-o îmbrăcă în straie scumpe. Aşeză păpuşa într-un leagăn de aur şi vesti că i se născuse un cocon. Clopotele sunară, trâmbiţele strigară şi, acolo pe unde se afla, pruncul năzdrăvan zise către tovarăşii lui: — Măi, măi, ce-i dădu prin minte împăratului! — Cum aşa? întrebă Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi  duşmanul fricilor.  — Iacă, a tocmit o capcană, să ne vină de hac. — Dacă nu ştie că cine râde la urmă râde mai bine – zise Voinicul-Voinicilor. Hai să-l învăţăm noi minte! — Hai! se-nvoi şi pruncul. Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor şi stăpâna pletelor se cam codi întâi, dar când îi văzu hotărâţi, nu se puse împotrivă şi armăsarul îi duse pe tustrei până la palatul împăratului, unde pătrunse pe fereastra deschisă şi se opri înaintea leagănului de aur. Lângă leagăn adăsta împăratul. — Fiţi bineveniţi! zise acesta. Apoi, întinzând mâna către leagănul în care odihnea păpuşa de ceară, adăugă: Meniţi-i coconului meu cum vă pricepeţi mai bine! — Chiar aşa – rosti pruncul năzdrăvan şi, întorcându-se cu faţa către leagăn, grăi: Scoală, cocon de ceară! Iar împăratul – să cadă din picioare şi mai multe nu! Că unde nu se sculă păpuşa de ceară şi prinse-a ţipa ca din gură de şarpe. — Săriţi!  răcni  atunci  împăratul,  acoperind  ţipetele  păpuşii.  Boieri, judecători, jandari şi călăi, pe ei! — De ce răcneşti, împărate? zise Voinicul-Voinicilor. Coconul va purta coroană şi se va aşeza pe tron... Dar cum împăratul o ţinea una şi bună şi din „Săriţi!“ nu ieşea, cei pitiţi în încăpere se iviră, care de pe unde se ascunsese, şi năvăliră asupra celor trei. Erau vreo nouă cu toţii şi, până să-şi tragă săbiile sau să sloboadă pistoalele, Voinicul-Voinicilor  îi  şi  apucase  cu-o  singură  mână  şi  le  făcuse  vânt  pe fereastră. Ceea ce văzând împăratul, se puse pe răcnit mai cu temei: — Săriţi! Săriţi! Iar în toate încăperile palatului, auzindu-i glasul, prinseră a sări de după perdele boierii, de sub mese judecătorii, din dulapuri jandarii, de sub paturi şi covoare, călăii. — Sărim, măria ta! strigau cu toţii, dând năvală şi tropăind pe scări. Sărim de zor! Şi-atâta larmă făceau, că ursitoarele-i auziră şi-şi deschiseră uşa încăperii pe care le-o hărăzise împăratul. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă oarba. — Sărim! strigau înainte boierii, judecătorii, jandarii şi  călăii. Sărim, măria ta! Ursitoarea cea oarbă se-ntoarse atunci înspăimântată către celelalte două. — Vedeţi? E foc, suratelor! S-a aprins palatul, şi de aia strigă cu toţii:  „Sărim! Sărim!“. — Aud – zise şi surda. Sar pe fereastră, bag sama... — Să sărim şi noi! râse nebuna. Celelalte n-aşteptară să le spună de două ori, că îmbulzindu-se nevoie mare se şi suiră pe prichiciul ferestrei, sărind tocmai din turla palatului (că-n turlă le-aşezase împăratul). Iar dacă văzu aşa, sări şi nebuna după ele. Acu,  lângă  leagănul de  aur  al  coconului de  ceară,  care  ţipa,  ţipa întruna de mama focului, împăratul se mira auzind larma oamenilor lui şi nevăzând în încăpere pe nici unul. — Da’ săriţi odată! răcnea împăratul. Ce tot mocoşiţi atât? — Sărim, măria ta! Ei, într-un târziu se dumeri şi împăratul că boierii, judecătorii, jandarii şi călăii nu puteau intra în încăpere pentru bunul cuvânt că Fata-Fetelor încuiase uşa cu cheia. Cei de afară izbeau ei în uşă, dar mare brânză nu făceau, că uşa era de fier. Şi-n toată vremea coconul de ceară ţipa, ţipa în leagănul lui de aur, ţipa de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap... — Chemaţi ursitoarele! porunci atunci împăratul, şi de-afară se auziră îndată strigătele boierilor, judecătorilor, jandarilor şi călăilor: „Chemăm, măria ta!“ şi „Ursitoare! Ursitoare!“. Pruncul năzdrăvan, Voinicul-Voinicilor şi Fata-Fetelor se stricau de râs şi până şi armăsarul cu trei picioare râdea pe cât putea, nechezând voios. Iar ursitoarele nu mai soseau... — Măria ta, strigă atunci de cealaltă parte a uşii căpetenia boierilor, ursitoarele au sărit din turla palatului şi, naiba ştie de ce, acu nu mai suflă nici una... — Cum, nu mai suflă? întrebă împăratul. Nu suflă deloc, deloc? — Deloc, măria ta... — Şi vraciul? Ce zice vraciul? mai întrebă împăratul. — Vraciul? răspunse căpetenia boierilor. Vraciul zice că, dacă nu mai suflă, atunci e cu putinţă să fi murit de-a binelea. — Vai de mine! — Vai de noi, măria ta, că odată cu ele au murit şi minciuna, şi prostia, şi hoţia! Auzind aşa, prinse împăratul a plânge cu sughiţuri, de sărea hlamida pe el. — Ce mă fac eu fără minciună?... Şi fără prostie? Şi cum trăiesc fără hoţie?... Vai mie, vai mie... — Nu te-ntrista – vorbi atunci Fata-Fetelor. Împreună cu tine, boierii, judecătorii, jandarii şi călăii rămân tot mincinoşi, tot proşti şi tot hoţi... — Oare? se lumină împăratul. D-apăi atunci se mai poate trăi... — Trăieşte! râse pruncul năzdrăvan. Şi-n vreme ce coconul de ceară ţipa înainte, calul cu trei picioare sări pe fereastră şi se făcu nevăzut, împreună cu cei trei tovarăşi. Şi să-ţi spun eu dumitale că din ziua aceea toate gâlcevile şi toate hoţiile s-au purtat numai între împărat şi boieri, judecători, jandari şi călăi. Că oamenii ca mine şi ca tine se ţineau de-o parte şi-şi vedeau de treburi: nu-i puteai înşela, dar nici ei nu trăgeau la înşelăciune. Şi-apăi, iacă, mult n-a trecut, că împăratul cel bătrân a adormit pe vecie şi-n scaun s-a înălţat coconul de ceară. Din vremea aceea, pasămite, au prins a fi împăraţii moi ca ceara în mâna boierilor, de-i suceau aceia cum pofteau şi toate se-ntâmplau după voia inimii lor... Şi s-au mâncat între ei boierii, judecătorii, jandarii şi călăii, s-au mâncat între ei, până n-a mai rămas oscior de boier, judecător, jandar şi călău. Iar, dac-au văzut aşa, l-au dat oamenii jos şi pe-mpărat, că tot nu mai avea nimeni nevoie de el... — Dar pruncul năzdrăvan? — D-apăi grija lui o duceţi? Fiţi numai voi sănătoşi şi la faţă roşi, că năzdrăvanul de ce-i năzdrăvan? Să trăiască o mie de ani... Aşa că pruncul-i bine sănătos, mulţam de întrebare. Pe câte ştiu, a oblicit că pe aiurea mai sunt ursitoare şi umblă să scape oamenii de ele, de ponoase şi belele. Iar Voinicul-Voinicilor şi cu Fata-Fetelor îi dau o mână de-ajutor, că, năzdrăvan-năzdrăvan, dar unde-s doi puterea creşte şi unde-s trei... Na, sfârşiţi vorba-n locul meu, că uitai de meleşteu!

Povestea ţesătorului   Trăia odată de azi pe mâine şi n-avea zilnic o coajă de pâine, trăia odată un ţesător, mare meşter în ţesutul mătăsurilor grele şi-al feluritelor soiuri de catifele. Despre meşteşugul lui se dusese vestea-n cele patru colţuri ale lumii şi straşnic se mândrea stăpânul ţesătoriei cu meşterul lui, dar vezi că nu uşor îi venea aceluia să trăiască doar din mândria stăpânului. Că de plătit îl plătea cum apuca şi să plece de la dânsul nu-l lăsa... „Tii, la grea cumpănă am încăput! îşi spunea ţesătorul, umblând într-o seară hai-hui pe uliţele târgului. Dacă mai rămân la el o lună, parcă văd că stăpânul îmi pune pielea pe băţ. Dacă fug, are el arnăuţi de credinţă să-mi ia urma şi să mă-ntoarcă din drum. Cum o întorc şi cum o sucesc, scăpare tot nu găsesc!“. Iacă-aşa umbla ţesătorul zăpăcit de gânduri, când, înşelat de întuneric, se împiedică de-o piatră şi căzu, cât era de lung. Iar dacă se propti în mâini să se ridice, simţi sub palma dreaptă ceva moale şi-n lumina stelelor văzu că mâna i se potriveşte peste o bucată de ţesătură. „Ce fel de ţesătură-i asta?“ se întrebă meşterul, cercetând-o cu luare-aminte, în raza lunii. Şi tare se miră. Ar fi zis că-i o bucată de catifea vişinie, ţesută cu fir de aur, dar firul era tot atât de moale ca şi catifeaua. Bucata nu părea ruptă dintr-o ţesătură  mai  mare,  căci  avea  marginile  cu  grijă-ncheiate, iar firul de aur închipuia o fată legată cu cătuşe de aur de-un copac. Şi numai ce palmele-i încălziră ţesătura, că meşterul auzi un glas subţirel: — De când te tot aştept, ţesătorule! — Pe mine? se miră meşterul. Cine mă aşteaptă? Şi-şi răsuci capul, străduindu-se să zărească făptura care-i vorbise. — Nu privi în jur, ţesătorule – se înălţă însă din nou glasul. Priveşte în faţa ta!  Şi-şi plecă ţesătorul privirile şi văzu că pe ţesătura vişinie fata se mişcă, vie. — Ia te uită, frate! spuse el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar fata nu-i lăsă răgaz pentru mirare. — Nu te mai mira – spuse ea – ci mai bine atinge cu degetul cătuşele de aur care-mi strâng încheieturile! Şi ţesătorul atinse cu degetul cătuşele de aur şi cătuşele sunară, sfărâmate, şi se aşezară cuminţi la picioarele fetei, de parcă acolo fuseseră ţesute de când lumea. — Ştiu ce te doare – mai spuse fata. Pentru că m-ai scăpat de cătuşe, am să te scap şi eu de stăpân. Hai, dă-mi mâna! Şi-ntinse mâna ei micuţă, pe care ţesătorul o cuprinse cu sfială-n palma lui. Atunci simţi deodată cum trupul i se-mpuţinează şi, până să ştie ce şi cum, se pomeni alături de fată, în ţesătura vişinie, care se legănă, se-nălţă şi prinse-a pluti peste acoperişurile târgului. Trecu pe deasupra ţesătoriei, zbură peste un lac şi-apoi se tot duse lin, ca purtată de-o boare, până ce fata întrebă: — Ei, încotro ai vrea să te duc? Numai că totul se petrecuse atât de fără veste, că bietul ţesător nu-şi putea veni în fire. Ţinea cu amândouă mâinile copacul de care fata fusese încătuşată şi, ce să zic, mă tem că tremura de-a binelea. Iar ţesătura zbura, zbura mereu cu ei amândoi... Când meşterul izbuti să-şi alunge tulburarea, trecuseră peste şapte mări şi şapte ţări şi se aflau tocmai deasupra unei cetăţi cu turle aurii. — Ce-ar fi să ne oprim aici? întrebă el, dornic să pună capăt zborului cu care, mi se pare, nu se prea-mpăca. — Să ne oprim – încuviinţă fata. Şi ţesătura coborî binişor în curtea pietruită a unui palat. — Ia te uită!... Ce-i asta? O ţesătură căzută din cer, strigă un oştean, apucând uimit catifeaua. Nădăjduiesc că mai-marele oştilor va binevoi să mă cinstească pentru asemenea dar... Şi, nici una, nici două, oşteanul alergă şi-nfăţişă mai-marelui ţesătura, pe care se vedeau doi tineri stând de-o parte şi de alta a unui copac. — Halal, băiete! zise mai-marele. Ţine-un gologan şi  du-te de-l bea sănătos! Şi numai ce plecă oşteanul, că mai-marele se ferchezui, îşi unse barba cu mirodenii şi-alergă fuguţa la-mpărat, căruia-i înfăţişă ţesătura. — Nici că se potrivea mai bine! strigă împăratul. Apoi, dăruindu-i mai-marelui o moşie, îşi chemă degrabă împărăteasa, poruncindu-i să coasă ţesătura aceea căzută din cer, şi vezi bine, aducătoare de noroc, pe rochia de mireasă a domniţei. Că, pricepi, se nimerise ca-n ziua aceea domniţa să se mărite cu un fecior de împărat din lumea mare. — Tii,  ce  ne  facem?  întrebă  în  şoaptă  ţesătorul,  în  vreme  ce împărăteasa trecea din încăpere-n încăpere, zorind să-i înmâneze croitoresei peticul de catifea vişinie. — Om vedea noi – îi răspunse tot în şoaptă fata. Deocamdată, acu, taci mâlc!  Privi împărăteasa cam nedumerită-n jur, că parcă, parcă auzise glasuri lângă dânsa, dar, dacă văzu că-i singură, se încredinţă că totul fusese o părere şi intră în iatacul domniţei, unde croitoreasa tocmai mântuia rochia de nuntă. — Prinde şi peticul ăsta pe rochie, îi  spuse împărăteasa. Măria sa nădăjduieşte că-i va purta noroc domniţei... Şi nu trecu mult că domniţa-şi îmbrăcă rochia, pe care catifeaua vişinie strălucea în dreptul inimii. Ţesătorul se ţinea de copac şi privea cu ochi mari alaiul nuntaşilor în frunte cu împăratul şi împărăteasa, iar, nu ştiu, să fi fost de vină călătoria prin văzduh sau umezeala palatului; ce ştiu, e că odată simţi că-i vine să strănute. Îşi stăpâni el strănutul cât putu, dar până la urmă tot izbucni într-un răsunător: — Hapciu! — Vai de mine, a răcit domniţa! strigă mirele, şi nuntaşii se-mbulziră care mai de care să-i dea sfaturi, ba unii se-ndesară şi cu nişte şipuri de care, pasămite, nu se despărţeau nici în somn. — Am răcit?... Da’ de unde! Parcă domnia ta ai strănutat – îi întoarse însă vorba domniţa. — Nici unul, nici altul, îi împăcă împărăteasa. Mai degrabă cred că a strănutat măria sa! — Eu?  spuse  şi-mpăratul.  Nici  gând!  Dar  îndată-şi  luă  seama,  se îngălbeni şi strigând: Te pomeneşti... îi făcu semn unui slujbaş care se-nfăţişă cu-o batistă de mătase şi-i şterse cu nespus de multă băgare de seamă nasul, în vreme ce bietul ţesător, mai mult mort decât viu, prindea să răsufle uşurat. Şi-apoi porni alaiul pe uliţa cea mare a cetăţii şi, prinzând o clipă când trâmbiţele sunau mai tare, fata se apucă să-l certe pe ţesător. — Ce era să fac? se dezvinovăţi acela şi, ca dracu’, mai strănută o dată, chiar atunci când trâmbiţaşii încetară să mai sune din trâmbiţe. Strănutul se auzi atât de limpede şi-n liniştea ce se lăsase răsună atât de straşnic, că mirele se-nspăimântă de-a binelea: — De astă dată, domniţă, pot pune mâna-n foc că ai răcit! Te-am auzit cu urechile mele. Şi din nou se-mbulziră nuntaşii cu sfaturi şi cu şipuri de leac, şi domniţa mărturisi din nou că-i sănătoasă tun şi că-l bănuieşte pe mire de strănutul cu pricina. — De-altminteri – spuse domniţa – aţi auzit cu toţii strănutul, c-a răsunat ca o bubuitură de tun. Doar nu veţi crede că o domniţă subţirică poate strănuta atât de cumplit! — Mulţumesc! rosti cam înţepat feciorul de-mpărat. Eu, care va să zică, aş strănuta cumplit... — Doamne, da’ copii mai sunteţi! se-amestecă în vorbă împărăteasa, băgând de seamă că cei doi par puşi pe harţă. Oare n-a strănutat şi adineauri măria sa? Departe de-a suna cumplit, al doilea strănut mi s-a părut măreţ, măreţ în toată puterea cuvântului... — Zău? Măreţ? strigă şi împăratul. E limpede! Măreţ nu pot strănuta decât eu... Iar, auzindu-i vorbele, slujbaşul cu batista de mătase nu mai aşteptă porunca şi-ndată se şi repezi, ştergând plin de râvnă împărătescul nas. Boierii cei mari de credinţă îl împresurară apoi pe împărat, arătând că o răceală nu-i de ici de colo şi că s-au văzut oameni murind din mai puţin decât două strănuturi. — Să ne-ntoarcem, dar, din drum, măria ta – grăi sfetnicul cel mai de seamă. Viaţa măriei tale e prea scumpă ca să mai stăm în cumpănă şi nunta se poate face şi peste câteva zile... Împăratul mai şovăia, nehotărât, când ţesătorul strănută pentru a treia oară, punând capăt tuturor şovăielilor. — Sunt bolnav, bolnav greu – şopti măria sa, şi-ntregul alai se-ntoarse din drum şi împărăteasa îl duse pe împărat în iatac, unde-l vârî sub şapte plăpumi şi-l obloji cum ştiu mai bine şi-i turnă pe gât şapte ceaiuri de la şapte vraci, pe care-i ţinea de iscusiţi deopotrivă. Cât despre domniţă, zadarnic vărsă lacrimi de ciudă, că nunta tot îi fu amânată. Mânioasă foarte, intră valvârtej în încăperile ei şi, zvârlindu-şi rochia pe un jilţ, se apucă să spargă vreo două oale mari de cleştar, răsturnă o măsuţă cu sulimanuri şi zvârli un scaun într-o oglindă lungă cât un perete întreg. Dar, cum mânia nu i se potoli doar cu atât, căută alte podoabe pe care să-şi verse focul. Atunci îi căzură privirile pe rochia zvârlită peste jilţ şi văzu ţesătura de catifea vişinie, pe care împăratul i-o trimisese ca să-i poarte noroc. — Noroc? strigă înciudată domniţa. Şi-apăi, năpustindu-se ca o furtună, smulse rochia de pe jilţ şi-i făcu vânt pe fereastră. Iar rochia de mireasă a domniţei zbură pe fereastră taman în clipa în care pivnicerul palatului ieşea pe poartă. Şi nu puţin se-nspăimântă acela, când rochia îi căzu în cap, acoperindu-i ochii. Iar, socotind dintâi că vreun duşman încearcă să-l doboare cu vicleșug, pivnicerul îşi smulse de la brâu cheia cea mare a beiului împărătesc şi prinse a izbi orbeşte. — Ţine! Şi încă! Mai na! Pofteşte! răcnea pivnicerul, lovind aprig în gol şi răsucindu-se ca un prâsnel. Şi-apoi  aşa  se  război  cu  vrăjmaşul,  copleşindu-l  sub  o  ploaie  de lovituri, până ce, istovit, se opri, judecând după osteneala ce-l cuprinsese că, pe bună dreptate, celălalt se cuvine să fie frânt. Şi-şi trase atunci rochia de pe cap şi, văzând că-i singur, se bucură că-şi pusese vrăjmaşul pe goană; şi, văzând rochia, o pături degrabă şi-o vârî sub haină că, pricepi, o zărise pe domniţă-n alai şi-i cunoscuse rochia, după peticul de catifea vişinie. — Într-adevăr, mi-a pus norocul mâna-n cap – îşi spuse el. Rochia domniţei face pe puţin o pungă de galbeni... adică, de ce o pungă? Face şi două!... Ba, la drept vorbind, face şi trei. Trei pungi cu galbeni sunt o nimica toată pentru un obraz subţire de domniţă... Mare mirare să nu fi dat şi patru pungi pentru rochia de nuntă, că doar o dată se mărită şi ea, ce naiba! Eu, unul, să fi fost în locul ei, nu mă uitam nici la cinci... Că, la urma urmei, ce sunt cinci pungi? Cinci pungi cu galbeni, ca cinci pumni de boabe: o nimica toată! Cine s-ar scumpi la cinci pungi?... Numai că dacă aşa-i domniţa noastră, strânsă la mână? Parcă se făcea gaură-n cer dacă dădea şi ea, acolo, şase pungi pentru o rochie ca asta... Când colo, nu şi nu, că ea dă cinci, numai şi numai să mă păgubească pe mine... Dar dacă a dat şase? Şi mergea pivnicerul în neştire, mergea socotind pungile pe care le-ar putea dobândi pentru rochia căzută din cer şi-n vremea asta fata cusută cu fir îl luă la rapanghel pe ţesătorul care da din colţ în colţ. — N-ai fost în stare să-ţi stăpâneşti şi tu strănutul? Iacă-n ce bucluc am nimerit din pricina ta. Puteai să fii socotit aducător de noroc, să stai undeva, la loc de cinste... — Nu mă mai osândi! strigă ţesătorul, şi pivnicerul se opri deodată locului, închipuindu-şi că el gândise vorbele acelea şi că se aflase vrednic de osândă. — Cine să mă osândească? îşi şopti, făcându-şi inimă. Ce, m-a văzut careva? Şi-apoi, am furat rochia? Asta-i bună! Pot zice chiar că am primit-o şi că, vorba aceea, a căzut din cer... Dar fata se răsti la ţesător: — Ar fi fost cu cale să te las să pieri! Să-ţi pună stăpânul pielea pe băţ! Iar, auzindu-i vorbele, se înspăimântă pivnicerul de-a binelea: — Vai de mine! Pielea mea pe băţ? — Unde-ai fi putut să te ascunzi? urmă fata, în vreme ce, amărât, ţesătorul asculta în tăcere. Nici în gaură de şarpe! — Cum? Să intru şi-ntr-o gaură de şarpe? se-ntrebă pivnicerul, iar bietul ţesător rosti cu năduf: — Of! Îmi vine să mă iau la palme! De astă dată pivnicerul se opri locului şi prinse-a tremura ca varga. — Nu-i a bună – îşi spuse el. Prea năstruşnice gânduri îmi fulgeră prin minte!  — Cum vrei – grăi atunci fata – dar socot că o pereche de palme-i prea puţin. În locul tău m-aş arunca într-o fântână, cu capul înainte... Dacă auzi aşa, atât de cumplit se-nspăimântă pivnicerul, că o porni în goană, răcnind pe cât îl ţinea gura: — Feriţi! Feriţi! Oameni buni, sunt stăpânit de-un duh rău... Feriţi! Acu târgoveţii îşi scoseseră capetele pe ferestre şi-şi chemară plozii care se jucau pe uliţi, în vreme ce pivnicerul alerga înnebunit încoace şi-ncolo, vestind lumea să se ferească de el. Şi-aşa alergă, alergă bezmetic până se pomeni înaintea dughenei celui mai de seamă neguţător de pânzeturi din cetate. Şi, zărind acolo pe-o tarabă nişte colaci de frânghie, se puse pe zbierat, ca un apucat: — Oameni buni, face-vă-ţi milă şi pomană şi cetluiţi-mă zdravăn, că a intrat în mine un duh rău! Neguţătorul  auzi   strigătele  şi,   din   fundul   dughenei,  le   porunci ucenicilor: — Ia vedeţi, măi, ce-i cu răcnetele celea! Iar ucenicilor, ca unor băieţi gata de pozne, atât le trebui. Unde nu se năpustiră, să zici că erau nişte lei-paralei, apucară doi colaci de frânghie şi mi-l legară pe bietul pivnicer şi de mâini şi de picioare, de nu se mai putu mişca, ba-i vârâră şi-un căluş în gură. Şi-l luară apoi pe sus, trântindu-l ca pe-un sac la picioarele neguţătorului. — Ce-ai păţit, omule? întrebă neguţătorul. Acela, fireşte, mormăia şi nu putea rosti o vorbă. Îi scoaseră atunci căluşul şi, pentru că-l legaseră mai-mai să-i frângă oasele, pivnicerul le mulţumi cum ştiu mai frumos. Apoi le povesti despre duhul cel rău care intrase în el şi-l îndemna să se ia la palme, să se ascundă în gaură de şarpe, ba-i făgăduia şi că stăpânul avea să-i pună pielea pe băţ. — Şi de când te chinuieşte duhul cel rău? întrebă neguţătorul. — De când am primit rochia de nuntă a domniţei... — Chiar ea ţi-a dat-o? se minună neguţătorul, privindu-l cam dintr-o parte.  — Ehei, dar cum socoţi dumneata? se fuduli celălalt. M-a chemat, mi-a pus-o-n braţe şi mi-a zis: „Binevoieşte, om de treabă, şi primeşte darul ăsta, care face pe puţin şapte pungi cu galbeni. Şi mă iartă că n-am la îndemână un dar mai de preţ, vrednic de-un pivnicer de seamă, ca tine...“. Dacă auziră vorbele pufniră ucenicii, dar neguţătorul le făcu semn să tacă. — Îmi îngădui să văd şi eu rochia aceea? întrebă el şi, cum pivnicerul era legat fedeleş, îl căută fără sfială şi-i află sub haină rochia cea scumpă. Şi  neguţătorul pricepu  dintr-o  ochire  că  rochia  domniţei  făcea, nu şapte, ci zece pungi cu galbeni. Dar îşi luă îndată o înfăţişare pe care nu se putea citi decât o nespusă milă şi oftă cum ştiu mai sfâşietor. — Ce-i? se sperie pivnicerul. — Hei, mai bine tac... — Vai de mine! Spune – se rugă celălalt, Doar nu socoţi că de la darul domniţei mi se trage nenorocirea? Neguţătorul se făcu a chibzui, se-ncruntă, se codi şi până la urmă zise: — Iacă ce-i, pivnicerule, eşti un om de treabă şi nu se cuvine să te las pradă duhului rău. Cât despre domniţă, putea să găsească un ticălos oarecare şi nu să te nenorocească de pomană... Căci duhul cel rău sălăşluieşte în rochia ei de nuntă, şi ca să scape de dânsul ţi-a făcut darul, de care prea devreme te-ai bucurat. Auzind una ca asta, izbucni pivnicerul într-un şuvoi de sudălmi, pe care neguţătorul le ascultă în tăcere, clătinându-şi capul a încuviinţare. Iar pivnicerul sudui ce sudui şi, la urma urmei, se rugă de celălalt. — Doamne, neguţătorule, scapă-mă de belea şi ţi-oi mulţumi până la sfârşitul zilelor! Eşti om priceput şi-ai să ştii să pui cu botul pe labe duhul cel rău. Primeşte rochia asta blestemată şi îngăduie-mi să-mi văd de drum... — Cum?  Să  mă  lupt  eu  cu  duhul  cel  rău?  strigă  neguţătorul. Ia-ţi gândul, omule, şi nu mă vârî-n nenorocire, numai pentru că m-am milostivit şi ţi-am deschis ochii... Iacă-aşa începură a se târgui cei doi, în vreme ce ucenicii îşi dădeau coate şi-şi stăpâneau anevoie râsul. Şi-atâta se rugă pivnicerul, atâta se rugă, încât după un ceas de tocmeală celălalt se-nvoi să primească rochia, dacă pivnicerul îi dă o pungă cu galbeni şi se leagă să-i aducă de pomană, până la sfârşitul zilelor lui, câte o oală cu vin din beciul împărătesc. Pivnicerul se-nvoi bucuros, ucenicii îl dezlegară şi omul fugi ca din puşcă, fără a mai privi îndărăt, fără a se mai gândi la pungile cu galbeni pe care le râvnise şi fericit că scăpase doar cu-atât! Iar neguţătorul îşi frecă mâinile şi-nchise rochia cea scumpă într-un sipet. Dar să vezi cum s-au potrivit lucrurile, că neguţătorul acela era chiar fratele stăpânului ţesătoriei, cel de care ţesătorul nostru încercase să fugă. Şi, cum de mult plănuia să-i facă fratelui un dar de preţ, neguţătorul hotărî că cel mai cuminte lucru e să trimită rochia de nuntă a domniţei, însoţită de-un răvaş în care-l întreba de sănătate, poftindu-i viaţă lungă şi chiverniseală. Zis şi făcut. Chemă un ucenic, îi dădu sipetul în seamă şi-l trimise la drum. Iar în sipet, pe catifeaua vişinie, fetei cusută-n fir şi ţesătorului nu le rămase decât să aştepte, mulţumiţi că lemnul cel vechi al sipetului crăpase ici şi colo şi că prin crăpăturile acelea puteau răsufla în voie... Şi-apoi străbătu ucenicul cele şapte ţări şi şapte mări câte despărţeau cetatea cu turle aurite de târgul ţesătorului, le străbătu în şapte ani şi, într-un târziu, se-nfăţişă stăpânului ţesătoriei. — Aşa şi-aşa – grăi ucenicul – iacă ce-ţi trimite fratele domniei tale! Şi se bucură acela deschizând sipetul, citind răvaşul şi despăturind rochia cea scumpă, dar şi mai tare se bucură dând cu ochii de peticul de catifea vişinie. — Acesta într-adevăr e un lucru rar – zise el – şi dacă-i dărui soţiei rochia domniţei, descusu cu mâna lui bucata de catifea şi-o vârî până una-alta în buzunarul mantalei că, vezi, se pricepea la ţesături şi cunoscuse că un petic ca acela nu se-ntâlneşte în fiece zi. Acu, văzând unde-l dusese nenorocul, bietul ţesător se da de ceasul morţii. — Ce mi-i că stăteam închis în ţesătoria stăpânului sau că stau închis în buzunarul lui? i se plânse fetei cusută-n fir. Oare n-am să mai fiu niciodată om ca toţi oamenii şi n-am să mai pot ţese mătăsuri grele şi catifele? — Fii pe pace – răspunse fata. Şi-apoi nu trecu mult că stăpânul ţesătoriei puse de-i prinse peticul de catifea peste buzunarul de la piept al surtucului şi numai ce-şi îmbrăcă surtucul aşa împodobit, că ieşi în uliţă, dornic să se fălească. — Ei, acu-i acu! şopti atunci fata şi, nici una, nici două, stăpânul se pomeni săltat de la pământ. — Ţine-mă-ţi! răcni el, simţind cum se-nalţă. Văleu! N-apucă însă nimeni să-l mai ţină, că se şi ridicase până-n dreptul acoperişurilor ţuguiate ale târgului. Dădea stăpânul din mâini şi din picioare, de parcă-nota prin văzduh, ţipa de mama focului, dar măcar că ţipa, măcar că se zvârcolea, nimic nu folosea. Şi-aşa se zbătu, că bumbii surtucului săriră unul după altul şi trupul lui lunecă din surtuc, lunecă şi veni de-a berbeleacul, de nu se opri decât pe-un maidan plin de scaieţi, de unde nu se mai sculă. Iar surtucul coborî şi el, coborî uşurel şi se lăsă cuminte lângă trupul stăpânului. — Sai de pe peticul de catifea! şopti atunci fata şi ţesătorul o ascultă. Şi numai ce sări pe pământ, că prinse a creşte; şi crescu, crescu, până se făcu aşa cum fusese înainte de-a afla catifeaua vişinie. Şi desprinse atunci peticul de pe surtucul stăpânului şi, cu peticul în mână, ieşi din târg şi pătrunse în târgul vecin. Acolo se puse şi ţesu din nou mătăsuri grele şi catifele, de i se duse vestea, şi nu se lăsă până nu văzu toţi târgoveţii umblând în straie mai mândre decât straiele tuturor împăraţilor de pe pământ. Frumoase peste seamă fuseseră şi-nainte ţesăturile lui, dar neînchipuit de  frumoase erau  acu,  de  se  minuna  lumea  şi  nu  credea  că  două  mâini omeneşti le putuseră ţese. Şi la capătul fiecărui val niciodată nu uita să aleagă chipul fetei stând lângă un copac şi-având la picioare o pereche de cătuşe sfărâmate... — Dar fata? Zic unii că fata a sărit şi ea de pe peticul de catifea, că a crescut până a ajuns fată ca toate fetele şi că din clipa aceea nu s-a mai despărţit de ţesător. Să crezi? Nu-i uşor... Că alţii iarăşi vin şi zic că nu-i adevărat nimic! Fata, cică, era o zână bună şi stă şi azi în catifeaua ei... Ce-o fi minciună, nu mai ştiu nici eu. Alegeţi voi, că mie, zău, mi-e greu!

Fierarul şi Moartea   Odată, la vremea cireşelor coapte, Moartea pătrunse într-un sat de munte. Şi coborâse noaptea peste sat şi stelele priveau cu teamă la năluca neagră ce păşea prin mijlocul uliţei, dreaptă şi neîndurătoare, în vreme ce fierul coasei pe care-o purta pe umăr zvârlea arar câte-o sclipire îngheţată. Păşea Moartea pe uliţa satului şi pe unde trecea, câinii se trăgeau în lături scheunând, mâţele se zbârleau şi caii tremurau, viţeii-şi lipeau boturile de pântecul mamelor, iar cucuvăile râdeau, înfoindu-şi penele. Căci Moartea trecea pe uliţa satului şi dâra de frig pe care o lăsa în urmă înspăimânta vietăţile lipsite de grai... Şi nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cânta, rânduindu-şi avutul în lada de zestre. Iar Moartea, călcând cu paşi grei, se îndreptă către casa aceea şi se opri în faţa uşii. Atinse uşa cu fierul coasei şi zăvorul sări şi uşa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă şi neîndurătoare, Moartea privi către fată. — Tu? şopti fata şi cântecul i se frânse şi buzele-i albiră fără veste şi ochii i se măriră. Pe cine cauţi? Aici nu locuiesc decât eu... şi mâine mă mărit! — Taci! spuse Moartea. Destul ai cântat... — Dacă te supără cântecul meu sunt gata să tac – vorbi repede fata. Iacă, n-am să mai cânt... — Nu te osteni – grăi însă Moartea. Ştiu tot ce-ai să-mi spui. De mii şi mii de ori am auzit ce spun oamenii când vin să-i iau şi nu tu ai să născoceşti vorbe pe care nu le ştiu... Hai, bea! Şi Moartea scoase de sub zăbranic o cupă neagră, şi braţul ei osos se dezgoli, când apropie cupa de buzele fetei. Fata se dădu însă cu un pas îndărăt şi strigă: — La ce mă-mbii? Ce băutură tremură în cupa ta? — E licoarea uitării – spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea vin mai dulce... Priveşte!  Şi Moartea îşi roti braţul pe dinaintea ochilor albaştri ai fetei şi fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală ciudată o cuprinse şi, atingând cupa cu buzele, sorbi fără să ştie licoarea. — Cum te cheamă? întreb Moartea. — Nu... nu ştiu – răspunse fata, rotindu-şi privirile, de parcă atunci, pentru întâia dată ar fi văzut odăiţa în care se născuse. Am uitat... — Nici n-ai nevoie să ştii – rânji Moartea şi, apucând coasa, izbi. Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetând la fel de mirată cele din jur.  — Ia te uită! mormăi Moartea şi, înciudată, mai izbi o dată. Zadarnic! Fata rămânea tot în picioare; cu aceeaşi mirare privea masa şi scaunele scunde, şi-n ochii albaştri nu i se citea nici urmă de teamă. Dacă văzu aşa, cercetă Moartea cu luare-aminte tăişul coasei şi-l află tocit, zimţat ca un fierăstrău. Şi cum să te prindă mirarea? De-amar de vreme, de când secera vieţile împăraţilor şi cerşetorilor, vieţile pruncilor şi moşnegilor, vieţile tuturor dobitoacelor, vieţile fiarelor de pădure, vieţile păsărilor şi vieţile gâzelor, avusese vreme să se tot ştirbească! — Mda! îşi spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic de mai aştepţi oleacă... Şi, înfăşurându-se mai bine-n zăbranicul ei, se răsuci şi porni din nou pe uliţa satului, în căutarea unui fierar. Acu, un singur fierar locuia în sat, şi cu fierarul acela trebuia să se mărite fata a doua zi. Moartea se opri în dreptul uşii lui şi bătu cu putere. Apoi se ghemui, ascunzându-şi cum putu mai bine ciolanele şi aşteptă. Fierarul nu dormea. Întins pe culcuşul lui se gândea la bucuria zilei de mâine, iar dacă auzi bocănituri în uşă îndată se sculă şi, deschizând zări o bătrână gârbovită. — Ce-i, mătuşă? întrebă el. Ce te aduce la mine-n miez de noapte? — Nevoile, maică... Iacă, fie-ţi milă de-o biată bătrână. Am o coasă şi i s-a cam ştirbit tăişul... Fierarul apucă mirat coasa. — Da’ bine, mătuşă, dimineaţa nu puteai să vii? Bătrâna chicoti răguşit: — Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineaţa nu puteai dumneata să-mi faci treaba! Sau ai uitat că mâine te-nsori? — Pe toate le ştii! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... Şi era gata s-o poftească înăuntru pe bătrână, când o văzu sărind din loc, ca muşcată de şarpe. — Uliţa! Uliţa! strigă bătrâna, săltând când pe un picior, când pe celălalt. Se clătina şi, ca şi cum ar fi fost gata să cadă, îşi întinse braţele. Atunci zăbranicul alunecă şi fierarul văzu pentru o frântură de clipă hârca şi oasele celei ce-i bătuse la uşă. Înspăimântat, făcu un pas îndărăt şi izbi uşa-n nasul cârnei, care-n van striga şi blestema. Apoi, privind printr-o crăpătură a uşii, fierarul o văzu alergând, alergând până ce pieri pe după nişte case. — Din ce-am scăpat! îşi spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie... Şi, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rânduiască toate cele, ca să-şi întâmpine mireasa cum se cuvine. Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o sculă ca toate celelalte, numai că pe fierul coasei se aflau săpate nişte semne ciudate. Iar tăişul, ce-i drept, era stricat. — Ptiu, drace! spuse fierarul şi, fără a se gândi prea mult, piti coasa pe după nişte fiare vechi, în fierărie; iar dacă făcu bună rânduială peste tot, aşteptă să se lumineze de zi. Acu, să nu uităm că în casa din capul satului uşa rămăsese dată de perete, aşa cum o lăsase Moartea când pornise-n căutarea fierarului. Şi fata ieşi pe uşă, minunându-se de bolta înstelată şi, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-şi mai aminti nimic din câte văzuse şi trăise până-atunci, în lumea oamenilor. Doar cu-o zi înainte mai ştia că prin mijlocul satului trece uliţa noroioasă pe care în atâtea rânduri o bătuse cu tălpile, dar uliţa i se păru acu o dihanie lungă, întinsă la pământ. Ca s-o-nspăimânte, îşi bătu palmele şi strigă: — Fugi! iar uliţa zvâcni ca un şarpe şi prinse a se târî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepând ce duh rău intrase în uliţa cea liniştită. Şi uliţa o dusese cu ea!). Gonea neauzit, frecându-şi trupul de uluci, gonea şerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că uliţa pierea lăsând în urmă-i o fâşie de iarbă, smălţată de flori. Căci, pe măsură ce uliţa se depărta, iarba şi florile se iveau între cele două rânduri de case... Şi fata păşi pe covorul verde şi culese florile; dar nu mai ştia că floarea e floare. Păşea încetişor, cântând un cântec pe care niciodată nu-l auzise, iar când se sătură de mireasma florilor, zvârli spre stele florile culese, şoptindu-le: — Zburaţi! Şi florile zburară ca nişte fluturi, topindu-se în văzduhul luminat de secera lunii. Fata însă nu mai ştia ce-i o seceră, cum nu mai ştia ce e luna. Întinse braţul către sclipirea aceea şi, neputând-o ajunge, ridică un picior, ca şi când ar fi voit să urce o treaptă. Şi-o treaptă nevăzută se-nfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă şi-ncă una, şi-apoi alta şi alta, un şir întreg de trepte nevăzute pe care sui, înălţându-se treptat în văzduh. Şi-n dreptul secerii lunii se-opri şi se aşeză în scobitura secerii de aur, ca-ntr-un leagăn, şi-n leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul până ce zorii stinseră stelele, cum stinseră şi luna. Cerul era albastru, soarele strălucea şi luna nu se mai vedea, dar fata tot mai dormea în leagănul lunii... Fireşte, dimineaţa oamenii s-au mirat nespus, pe pământ, când ridicându-şi privirile au zărit sus, sus de tot, pe cer, o fată care părea că atârnă de boltă. Înţelepţii se-ncuiară în casă şi chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară şi babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei adormite pe cer; iar fata dormea netulburată. Şi-apăi în satul lui de munte, deschizând în zori uşa, fierarul se minună întâi de uliţa care pierise, lăsând în locu-i un tăpşan. Apoi îşi ridică privirile spre soare şi văzu fata. Şi-un junghi îi împunse inima, că prea semăna arătarea cu mireasa lui! Alergă atunci ca ieşit din minţi, alergă până la căsuţa din capul satului şi văzu uşa dată de perete şi opaiţul fumegând şi încăperea goală. — Ea e, îşi spuse fierarul, privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge şi vraja! Şi chiui de răsunară munţii şi-şi mişcă braţul, încercând să-şi cheme iubita. Dar glasul nu-i răzbătea până-n cer, şi fata, bag sama, nu-l auzi, căci, liniştită, dormea înainte. Şi-şi aminti fierarul de vorbele bătrânilor, care povesteau că undeva, departe, se află o scară ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că porneşte din coarnele unui taur şi că nimeni n-o poate vedea până ce nu-şi ucide umbra... Îngândurat, fierarul plecă spre fierăria lui. Şi pentru întâia oară îşi privi cu ochi răi umbra, care-i luneca neauzit în urmă. Se răsuci deodată şi-ncercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan şi-l izbi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi şi-l urmă credincioasă. Atunci, intră în fierărie şi luă din cui un paloş greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea straşnic, înverşunându-se, şi curând pământul de lângă el semănă cu o ţarină răscolită de fierul plugului. Iar, când se depărtă cu trei paşi, umbra îl urmă nevătămată, neagră şi tăcută ca o pisică. — N-am  să  scap  de  tine? strigă  fierarul şi,  deznădăjduit, dădu cu pumnul în mormanul de fiare vechi, sprijinite de-un perete al fierăriei. Fiarele se prăbuşiră zdrăngănind, iar după ele se ivi o coasă. — Coasa  Morţii!  izbucni  fierarul,  grăbind  să  apuce  scula  uitată  de cruntul oaspe din vremea nopţii. Şi-ndată potrivi fierul pe nicovală şi-ncepu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morţii! Aici i se părea fierarului că aude un ţipăt de cucuvaie, aci desluşea urletul jalnic al unui câine, aci prindea un geamăt de om care-şi dă duhul, aci se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic şi care-i îngheţa sângele în vene. Şi, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea acela şi cădea la pământ. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile şi nouă cute, până ce tăişul fierului ajunse ca un brici. Atunci îşi şterse fierarul sudoarea de pe frunte şi, privindu-şi umbra, ridică încet coasa. Şi izbi în pata neagră, lungită la picioare. Umbra zvâcni odată, fâlfâi prin fierărie, încercând parcă să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă se mişcă  fierarul, umbra  rămase nemişcată, iar dacă se depărtă de nicovală, umbra nu se clinti. Zăcea la pământ, ca un om negru. Avea cap şi trunchi şi mădulare, dar înţepenise acolo, pe vecie. Şi fierarul ieşi din fierărie şi-avu o strângere de inimă când văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar îşi ridică privirile şi zări fata adormită, atârnând între cer şi pământ, şi se bucură la gândul c-o va putea ajunge. — Aşteaptă! strigă el. Am să urc eu şi-n cer, aşteaptă-mă! Dar fata nu-i răspunse, şi-atunci, punându-şi coasa Morţii pe umăr, o porni la drum. Şi, iacă, de când n-avea umbră, de când lepădase tot ce e negru şi greu îl trăgea în jos, păşea mult mai sprinten, de parcă abia atingea pământul. Mai degrabă sărea, decât păşea. Într-o zi merse ca-n două, în două merse ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouăzeci şi nouă, până se pomeni în vârful unui munte. Şi numai ce puse piciorul pe stânca cea mai înaltă, că zări un taur de aur, din coarnele căruia pornea o scară ce se-nălţa, pierzându-se-n cer. Şi scara era alcătuită din fire de aur. — Nu gândeam să-ajung ziua când oi vedea un om în stare să se despartă de umbra lui spuse taurul. — De dragul iubitei – răspunse fierarul. Şi-i sări în spinare. Şi vârând coada coasei în brâu, prinse a sui pe scările de aur. Se-ntunecă, iar secera lunii strălucea aşa cum mai strălucise şi-n nopţile cât fierarul bătuse cale lungă. În nopţile acelea îşi văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deşteptându-se şi jucând printre lumânările stelelor şi fierarul nu pricepuse cum de zboară; şi mai vârtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pământ. Mai încercase s-o strige când şi când, dar fata nu-l auzise şi nu-i rămăsese decât să-şi urmeze drumul, aşa cum şi-l urma şi-acu, suind pe scara de aur. Şi sui, sui, sui, până-ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniştită şi-oleacă mirată. — He-hei! strigă fierarul. — He-hei! răspunse fata, zâmbind. Cine eşti tu? Iar dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călătorii îl cuprinse parcă deodată pe fierar. I se păru că văzduhul răsună de surle şi tobe şi că glasul nu-i izbuteşte să acopere larma aceea năprasnică. — Nu mă cunoşti? strigă el. Pentru tine mi-am ucis umbra şi-am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pământ! — Pe pământ? râse fata. Ce-i aceea pământ? Surlele şi tobele ţipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor. — Mireasa mea, ai uitat de pământ? Dar, în loc să răspundă, fata sări de pe secera lunii şi pluti prin văzduh, oprindu-se lângă fierar. — Cine eşti? vorbi ea din nou. Te aud ca pe-un cântec uitat... — E-o vrajă – şopti fierarul pentru sine. O vrajă rea... — Nu te-ntrista – spuse însă fata. Vino! Şi-l luă de mână şi fierarul se miră de răceala mâinii ei. Şi păşiră împreună prin văzduh, iar fierarul nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe-un drum bătut... Dacă merseră o vreme, se opriră la malul unui râu de foc. O luntre de jar aştepta la mal şi ei suiră-n luntre, fără să simtă arsura focului, şi luntrea de jar îi trecu peste râul de foc şi-i opri în dreptul unei porţi uriaşe, de piatră. Poarta era deschisă şi dinăuntru venea un val de aer rece. — Să nu intrăm – se rugă fierarul. Dar fata-şi întoarse privirile către el şi rosti încet: — Trebuie să intru. Mă cheamă-ntr-acolo... Hotărât să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Şi fata intră pe poarta de piatră, dar, când voi s-o urmeze şi el, îi fu cu neputinţă: îşi mişca picioarele ca şi cum ar fi păşit, dar nu înainta nici cu o palmă. — Vino — îl chema fata, şi el se străduia din toate puterile; însă, cât se străduia, nu izbutea decât să facă paşi pe loc. — Nu pot intra – spuse cu durere fierarul. — Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... Şi, pe măsură ce vorbea, se depărta încet. — Opreşte-te! strigă fierarul. Întoarce-te!... Încearcă să ieşi! — Nu pot ieşi – rosti fata şi-şi mişcă mâna în chip de bun rămas, şi depărtarea dintre ei sporea mereu. Curând trupul fetei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceaţă, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii-n poarta de piatră, se jelui şi răcni, dar poarta se-nchise încet, surdă la zbuciumul şi durerea lui, şi fierarul se prăbuşi înaintea porţii uriaşe. Zăcu acolo multă vreme, iar când se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorât şi doar fâşiile norilor călătoreau alene. — Cine mi-ar putea da o mână de-ajutor? se frământa fierarul. Dacă n-o scot din lumea îngheţată, care începe dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie... Atunci simţi, lipită de trup, coada coasei şi-şi aminti de negrul muşteriu din vremea nopţii. — Da, da, îşi vorbi fierarul. Cine alta decât Moartea-mi poate spune ce-am de făcut?... Dar cum să-i dau de urmă? Norii treceau leneşi pe lângă el. — Norilor, norilor, pe unde-aţi umblat n-aţi văzut o nălucă neagră şi cumplită foarte? — Nici aproape, nici departe – răspunseră norii. Şi norii trecură şi se ivi Vântul, care-i mâna din urmă. — Vântule, Vântule, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte? — Nici aproape, nici departe – răspunse şi Vântul. Şi vântul trecu şi, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi deodată pe boltă. — Soare, Soare, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră şi-n ochi cu văi deşarte? — Ce vrei de la Moarte? întrebă Soarele, şi fierarul îi povesti durerea lui. Povesti amănunţit, iar din ce povestea, dintr-atât Soarele se mâhnea. — Tare mi-e milă de tine, fierarule – zise el, când acela sfârşi – tare mi-e milă şi tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se-ntinde asupra a tot ce-i supus pieirii, a tot ce lasă umbră, şi tu ţi-ai jertfit umbra şi-ai ieşit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ţi dau: iacă, prinde-te de coada stelei călătoare! Şi fierarul văzu o stea călătoare gonind către el şi, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gânduri. În clipa când coada stelei trecu prin dreptul lui, îşi întinse mâinile şi se-agăţă de snopul luminos, pe care aceea îl târa după dânsa. — Rămâi cu bine, Soare, şi-ţi mulţumesc pentru sfat! — Cu bine, fierarule, şi-ţi doresc izbândă! Aşa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vântul, mai repede ca gândul şi-ntr-o clipă-nconjură pământul! De iuţeala aceea nebunească îi ţiuiau fierarului urechile şi-l cuprinse o ameţeală straşnică, de era cât pe ce să-şi descleşteze degetele şi să lunece-n hău. Dar se ţinu tare şi-şi păstră firea. Iar când izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană şi-nconjurase pământul de şapte ori. A opta oară porni în zbor, şi de astă dată, preţ de cât ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru, ce şerpuia purtând o mogâldeaţă-n spinare; şi pricepu că vede uliţa satului de munte, care-o luase razna, ducând Moartea cu ea. Şi steaua dădu pentru a opta oară ocol pământului, iar când se avântă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită şi, ajungând deasupra uliţei buiece, îşi descleştă degetele şi-şi dădu drumul să cadă. Şi se rostogoli prin văzduh ca o pasăre lovită, se rostogoli şi nu se opri decât pe uliţa zburătoare, la doi paşi de Moarte. Târâtă de-atâtea zile pe  unde vrei şi  pe unde nu vrei, de mânie, Moartea  era  parcă  şi  mai  neagră  ca  de  obicei.  Dacă  văzu  că  ceva  se prăbuşeşte lângă ea, se plecă să vadă ce şi cum. — Tu erai, fierarule? strigă Moartea, mai mirată văzându-l, decât dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfârşit tot atât de fără veste cum începuse. — Eu – răspunse fierarul. Ce, ai uitat că mi-ai poruncit să-ţi ascut coasa?... Abia atunci îşi zări Moartea coasa şi-o bucurie cumplită o cuprinse. — Dă-mi-o, dă-mi-o – strigă ea, întinzând cu nerăbdare oasele degetelor către fierar. Dar acela se trase îndărăt şi vorbi liniştit: — Stai niţel, că din preţ încă nu ne-am înţeles. — Ne-om înţelege, ne-om înţelege! grăi repede Moartea, şi fieraru-i răspunse îndată: — Nădăjduiesc! Mai întâi doresc să-mi înapoiezi mireasa şi să-i înapoiezi amintirile. Dar Moartea-şi îndreptă oasele şi-ncrucişându-şi braţele, spuse cu trufie:  — Nici gând! — Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră – urmă netulburat fierarul – şi-am s-o primesc din mâinile tale, aşa cum o ştiu de pe pământ. — Nebunule! râse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora  le-am  ucis  trupul,  sau  trupurile  care  şi-au  ucis  singure umbra, câştigându-şi viaţa fără capăt. Şi, încă şi-acelea, doar cu-ngăduinţa mea! — Priveşte! spuse fierarul. Uliţa însufleţită îşi urmase calea-n tot acest timp şi ajungând în dreptul soarelui Moartea văzu cu spaimă că omul din faţa ei nu are umbră. — Ce-ai făcut, fierarule? şopti Moartea. — Te-am învins, răspunse fierarul – şi pe uliţa ce urma să şerpuiască prin văzduh tăcură amândoi, prinşi de gânduri grele. — Nu mă mai pot împotrivi, rosti în cele din urmă Moartea. Noi doi, acu, suntem de-o seamă... Jertfindu-ţi umbra te-ai scos din rândurile celor ce pier. Şi-n vreme ce Moartea tăcea, muncită de-ndoieli, fierarul se apucă să mâne uliţa, îndemnând-o cu coada coasei ba spre stânga, ba spre dreapta, după cum se cerea ca să poată ajunge în dreptul porţii de piatră. Moartea făcu un semn şi poarta se deschise, şi ei intrară pe poartă, aşa cum se aflau, în picioare pe uliţa mişcătoare. Dincolo de poarta aceea începea o ţară de neguri. Era frig şi umbre de copaci se clătinau ici-colo şi umbre de păsări treceau în zbor; umbre de oameni lunecau fără ţintă, şi peste toată lumea de neguri plutea o tăcere albă. Prin ţara aceea uliţa şerpuia încet, ca-nvinsă de oboseală. Umbrele se apropiau de ea şi-şi mişcau buzele, încercând să grăiască, dar nici un sunet nu trecea dincolo de umbra buzelor şi nălucile-şi mişcau zadarnic braţele, fluturându-le ca pe nişte fâşii de pânză. Aşa cum se iveau din neguri, aşa se pierdeau în neguri şi fierarul le cerceta cu inima strânsă. — Uite-o! strigă el deodată, şi glasul îi răsună ca o trâmbiţă în inima negurilor, acolo unde glas de om nu răsunase nicicând. La sunetul acela o umbră se apropie şi trupul fetei se văzu întâi ca prin ceaţă, apoi ca prin sită, apoi aşa cum fusese pe pământ. Fierarul o apucă de mână şi-o trase pe uliţa mişcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftând abia auzit: — E bine cu tine... Moartea se întoarse atunci către fierar: — Pleacă-ţi coasa – spuse ea. Şi, arătându-i fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci: Tu, trece-ţi de-a-ndăratelea degetul peste semne, de la coadă spre cap! Şi fata o ascultă şi-şi purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele acelea şi, pe măsură ce-şi mişca degetul, un tremur nestăpânit îi cuprindea trupul. — Mi-e frig, se plânse fata. — Îndată, îndată, o mângâie fierarul. Şi Moartea-l îndemnă să mâne uliţa către poarta de piatră şi cu toţii ieşiră din ţara de neguri. Şi-n clipa când poarta se închise în urma lor, fata scoase un ţipăt şi cuprinse cu braţele gâtul fierarului: — Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig...  — S-a isprăvit acu, lasă – o mângâie acela. Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare. — Iar mi te-arăţi? strigă fata. Ce m-ai pus să beau, de mi-ai luat minţile? Moartea dădu din umeri şi rosti apăsat: — Fierarule, m-am ţinut de cuvânt. Dă-mi coasa! — Îndată, spuse fierarul. Da înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care-nsoţea fiece mişcare a fetei. Umbra-i fâlfâi aşa cum şi umbra lui fâlfâise, acolo, în fierărie, şi se lungi apoi la picioarele ei, pe uliţă. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliţei şi doar apoi îi înmână Morţii coasa. Şi uliţa se opri fără veste undeva, între cer şi pământ, pentru a se prăbuşi din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii şi când îi deschise din nou, peste o clipă, se afla pe uliţa cunoscută a satului ei de munte, chiar în dreptul căsuţei în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu braţul pe după umeri. — Ciudat – spuse fata, cuibărindu-se – parcă m-aş deştepta dintr-un vis... un vis pe care l-am uitat... Şi amândoi păşiră pe uliţă, şi fata nu văzu pata întunecată care-abia se deosebea pe pământul negru, o pată-n chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi şi mădulare... Şi la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă şi-n ziua de azi. În juru-le toate-au îmbătrânit, s-au stins şi s-au schimbat, dar fierarul şi femeia lui au rămas tineri, ca-n anul depărtat când Moartea pătrunsese, la vremea cireşelor coapte, în satul lor de munte. Şi, de-ai să-i cauţi la fierărie, ai să-i găseşti. Uneori vântul se opreşte din drum şi gustă din pâinea lor, alteori visul le vine-n ospeţie şi-i dăruieşte cu mantale albastre. Nevătămaţi au trecut prin ciumă şi războaie şi nevătămaţi vor dăinui în veci, căci nu au umbră. Auzi? Sună fierul pe nicovală, undeva, într-un sat de munte, un sat în care se făuresc inele ce păstrează dragostea şi potcoave ce nu se desprind niciodată... Hai, cine mai porneşte drumul într-acolo?

Neacşu   Când zici? Iaca, nu ştiu... Dar odată şi-odată trebuie c-a fost, de bună-seamă. Cine? Aşa-i, că n-apucai să-ţi spui... Ci stai numai oleacă binişor, să-mi dreg glasul şi să pot începe cum se cuvine,   fără grabă ca la treabă, fără zor înşelător, că-n poveste vreme este, şi la vorbă, logofete, se porneşte pe-ndelete...   A fost odată un om nici tânăr, nici bătrân, nici frumos şi nici urât. În schimb, ce-i drept, de prost n-avea pereche şi, de sărac – vai de mama lui! – că, dacă l-ai fi întors ca pe-o cămaşă, tot n-ai fi aflat la sufletul lui nici un ban din cei găuriţi, de se joacă plozii cu ei şi-i leapădă la margine de drum. Şi-apăi a trăit el singur ce-a trăit, umblând toată ziua creanga, ba la unul, ba la altul, până ce i-a dat prin minte să se-nsoare, ca să nu mai zică tot vai de mine, ci vai de noi. Şi, dacă s-a-nsurat, şi-a găsit o soaţă pe măsură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, dar aprigă şi tare rea de gură. Şi-atâta l-a cicălit din zori şi până-n asfinţit, atâta l-a cicălit, c-a priceput omul, cât era el de nătântoc, că de-acu nu i-a mai rămas mult pân’ departe, şi într-o bună zi şi-a luat lumea-n cap. Şi-a pornit el să-şi caute norocul, că straşnic mai învăţase acela să se-ascundă, a pornit iavaş-iavaş şi-a ajuns pân’ la oraş, a luat-o haida-hai, peste vale, peste plai, şi-ntr-o seară s-a aflat în vârf de munte. Acolo, în vârf, se-nălţa o piatră boltită ca o poartă şi Neacşu (că, după ce era prost, îl mai chema şi Neacşu) s-a pălit cu fruntea de pragul de sus. Şi de pălitura aceea odată s-a dat peste cap şi s-a trezit pe lumea cealaltă, bolta de piatră, bag sama, fiind chiar poarta către ceea lume. Dar Neacşu habar de grijă n-avea c-ajunsese unde oamenii n-ajung şi-o porni cătinel, pipăindu-şi cucuiul din frunte, mare cât un pumn de voinicel. „Iaca bun, îşi zise prostul. Mă făcui c-un cucui“. Şi nu luă seama că pe-acolo toate erau de parcă le greşise careva. Iarba se vedea neagră şi cerul verde, apa roşie şi copacii albaştri, iar în văzduh pluteau vaci, cai, porci, câini şi alte dobitoace, în vreme ce păsările se târau pe pământ ca şerpii. Şi dacă merse Neacşu puţintel, văzu înainte o cetate cu zid de piatră, care parcă sprijinea cerul, că pasămite ajunsese la cetatea zmeilor. Şi zidul era prejmuit de-o apă roşie şi doar un pod de oase ducea până la poartă. „Bre, în atâta cetate, nu se poate să nu nimeresc eu un boţ de mămăligă!“ îşi spuse prostul şi păşi peste podul de oase, care îndată prinse a răcni: — Săvai, zmeilor! — Taci cu tata – îl potoli Neacşu. Ce? Te-ai speriat? Şi n-apucă să-şi mântuie vorba, că zmeii şi zmeoaicele şi năvăliră. Erau nişte huidume cât casa, cu nasurile turtite, cu ochii holbaţi, cu gurile cât şurile, buzele cât brazdele şi dinţii cât lopeţile. Iar dacă voiră să-l înşface şi-ntinseră cu toţii labele mari cât o uşă mare, îşi izbiră zmeii labele şi Neacşu se strecură binişor pe sub ele. — Puneţi laba pe el! Unde-i? răcneau zmeii şi zmeoaicele, bulucindu-se.  — Nu cumva pe mine mă cătaţi? rosti Neacşu, din spatele lor, mirându-se că-i vede-atât de-ntărâtaţi. Se  răsuciră zmeii şi  zmeoaicele şi  priviră prostiţi la  omuleţul care aştepta liniştit. — Cum de-ai trecut dincolo? întrebă un zmeu. — Naiba ştie! răspunse Neacşu şi-şi pipăi cucuiul, pe care de bună seamă careva-l atinsese-n învălmăşeală, că prea se pornise a-l ustura. Atunci  zmeii  urmară să  privească prostiţi şi  doar  o  zmeoaică mai isteaţă strigă: — Dar nu pricepeţi?... Ne arată umflătura de la frunte! Aceea-i cum se vede naiba şi naiba asta-l ajută... N-a zis el cu gura lui: „Naiba ştie!“? — Aşa-i, el nu ştie cum a trecut printre noi, desluşi un alt zmeu. De unde să ştie, bietul? Dar naiba lui ştie, vezi bine... Te pui cu naiba? Şi tăcu toată mulţimea aceea de zmei, tăcu şi chibzui pe-ndelete, până ce un zmeu mai dezgheţat îl apucă pe Neacşu şi-l ridică binişor pe palma lui. — Fii bun, Neacşule – se rugă zmeul. Fă-mi şi mie o naibă-n frunte... — Pofta-n cui, zmeule! se stropşi Neacşu. — Nu zău, fă-mi binele ăsta şi n-am să te uit câte zile oi avea, se mai rugă zmeul. — Dar la ce-ţi trebuie? îl iscodi Neacşu bănuitor. — Să mă ajute şi pe mine la nevoie – se milogi zmeul. Hai, nu fi rău... Ţi-oi da şi eu ce-oi putea! Neacşu îşi închise un ochi şi privi cam dintr-o parte la zmeul care-l ţinea în palmă. — Şi cam ce-ai putea să-mi dai? mai iscodi el. — Ce vrei! strigă acela bucuros. Cere-mi ce vrei! — Ei, n-am să-ţi iau cine ştie ce – se hotărî Neacşu. Ia, o casă, acolo, cu două rânduri de caturi, ceva acareturi, o livadă, nişte stupi... mă rog, un fleac de  gospodărie.  Şi  toate  sus,  în  lumea  oamenilor. Iar  ca  să-ţi  fie  mai  la îndemână, ştii ce zic? Fă-le de la bun început în satul meu, să nu te mai osteneşti mutându-le de colo-colo... — Atâta tot? se bucură zmeul. — Mai nimic, nu-ţi spusei? Dacă-aşa fel de om sunt eu... Acu,  zmeii  şi  zmeoaicele  ascultau  cu  şapte  urechi.  Şi,  numai ce sfârşiră cei doi târguiala, că se porniră să strige toţi odată: — Şi eu! — Îţi dau şi eu ce-mi ceri! — Fă-mi şi mie o naibă! Măcar una mică... — Uşurel, zmeilor! îi potoli Neacşu, iar zmeul cu care se şi învoise prinse a răcni: — Lipsiţi, zmeilor! Ia te uită la ei... Ce, naiba crezi că-i pentru fitecine? Şi se vădi atunci că acela era însuşi Prostilă, feciorul lui Zmeilă, frate cu Neghiobilă şi cumnat cu Zgâilă sau, mai pe scurt, împăratul zmeilor. Că, dacă răcni, odată dădură îndărăt zmeii şi zmeoaicele. — Nu te mânia, prostia ta – se umiliră ei. Am zis şi noi o vorbă, ca nişte zmei isteţi ce suntem... — Vorba lungă, sărăcia zmeilor – rosti aspru Prostilă. Când o să vă mai prostiţi şi voi odată? Iar schimbând glasul, se-ntoarse numai lapte şi miere către Neacşu: Ei, mi-o faci? — Apăi, nu aşa – răspunse omul. Întâi să mă duci acasă şi să văd eu acolo toate câte mi le-ai făgăduit, că altminteri... — Bine – zise Prostilă. Hai, suie-n spinarea mea! Şi dacă se sui Neacşu în spinarea zmeului, porunci acela: zmei şi zmeoaice, după mine! Şi unde nu-şi desfăcură cu toţii nişte aripi zimţate şi se ridicară în văzduh. Zburau ca gândul şi, până să priceapă Neacşu ce şi cum, se şi pomeni în faţa bordeiului din care plecase, de gura nevesti-si. — Încetişor, zmeilor – se rugă el, înspăimântându-se la  gândul  că femeia i-ar fi putut auzi şi s-ar fi deşteptat din somn (că pe pământ, pricepi, era noaptea-n toi). — Nu te teme – îi şopti Prostilă. Când vrem noi, nici musca nu ne simte! Şi-ntr-adevăr, la porunca lui, se răspândiră zmeii şi zmeoaicele, alergând care după lemne, care după piatră, în vreme ce alţii, apucându-se de săpat, muşcau pământul cu dinţii lor cât lopeţile. Era un du-te-vino şi-o vânzoleală de zmei, năduşeau zmeii, muncind cu hărnicie şi, când se lumină de zi, văzu Neacşu o casă cu două caturi, cu acareturi, cu livadă, cu stupi, o gospodărie cum neam de neamul lui nici în vis nu visase! Frânţi de osteneală, zmeii zăceau care pe unde apucase. — Ei, eşti mulţumit? întrebă Prostilă. — Le-aţi cam dat voi peste cap, nu-i vorbă, dar ce să-i faci? Zmeul, ca zmeul... M-oi mulţumi şi cu atât, zise Neacşu. — Atunci... îmi faci naiba? — Să ţi-o fac. Dar să ştii că doare... Din ce doare mai mult, dintr-atât iese mai frumoasă – îi atrase Neacşu luarea-aminte şi Prostilă făgădui: — Am să fiu tare! Îl puse Neacşu atunci de se lungi la pământ, cu faţa-n sus, îi porunci să-nchidă ochii şi, apucând un trunchi de stejar rămas nefolosit de la bina, pocni o dată cu sete, drept în fruntea zmeului. — Stai oleacă – spuse Prostilă. Bântuie pe-aici un ţânţar! — Nu mişca, zmeule, şi nu vorbi – strigă Neacşu, înspăimântat de puterea aceluia. Şi luă atunci în braţe un bolovan cât toate zilele, sub povara căruia se-mpleticea, îl cără şi-i dădu drumul pe fruntea lui Prostilă şi se sfărâmă, dar zmeul strigă bucuros: — Mai tare, mai tare! Parcă parcă-ncep să simt ceva... Şi-apoi cără Neacşu unul după altul nouă bolovani şi pe toţi nouă-i fărâmă de fruntea  zmeului, care  de  fiece  dată  mulţumea şi-ntreba plin  de nădejde: — Mi-o faci? Se vede?... Rogu-te, să fie cât mai mare! Iar dacă-i crescu pe frunte un cucui cât un dovleac copt, sări Neacşu pe cucui şi-ncepu a juca pe el, izbind cu călcâiele şi lustruindu-l cu tălpile, până ce, leoarcă de apă, se opri. — Gata, zmeule – spuse el, abia trăgându-şi răsuflarea. Şi-şi pipăi zmeul cucuiul şi tare se bucură aflându-l arătos peste seamă. — Ei, cum vi se pare naiba mea? îi întrebă el pe ceilalţi zmei. Şi, văzând că zmeii dormeau, îi deşteptă cu lovituri de picior. — Straşnică naibă! şoptiră cu evlavie zmeii, dacă dădură cu ochii de cucuiul cel arătos. — E mare! — Şi roşie! — Asta naibă! Aşa mai zic şi eu... — Păi da – se fuduli Prostilă – e o naibă în toată puterea cuvântului! Doar că glasurile zmeilor o deşteptară pe femeia lui Neacşu, care dormea în  bordei. Odată  năvăli ca  o  furtună şi,  văzându-şi omul  în  ceata zmeilor, se puse pe meliţat: — Ai venit? N-ai mai fi venit!... Şi la ce mi-ai umplut bătătura de zmei? De zmei îmi arde mie? Te poftesc să-ţi iei zmeii şi să ştergi putina, cu zmei cu tot! — Nu te mânia – spuse cu băgare de seamă Neacşu. Iacă, ne-au făcut o casă... şi-i arătă casa cea straşnică şi acareturile, şi livada, întreaga aşezare gospodărească, de n-avea nici boierul una să-i stea alături. Dar femeia, numai ce zvârli o privire, că prinse a striga, de-ai fi zis că cineva o arde cu fierul roşu: — Casă? Asta-i casă?... De cap să-ţi fie! Frumos mă mai cinsteşti, dacă mă-mbii cu asemenea casă!... O ruşine! O cocină! — Vezi? şopti Neacşu către Prostilă. Ţi-am spus eu că le-aţi cam dat toate peste cap... — Ce-i de făcut? se-nspăimântă zmeul. Are să ne ia la bătaie... — Lasă, nevastă, treacă de la noi – vorbi atunci Neacşu, purtându-se cu muierea aşa cum te-ai purta cu un ou moale. Le-au mai dat zmeii oleacă peste cap, dar încolo... — Aşa? Le-aţi dat peste cap? se năpusti femeia asupra bieţilor zmei. Şi de ce, mă rog? Nu puteaţi face şi voi o treabă ca lumea, hai? Ca mieii-n faţa lupului se strânseră zmeii şi zmeoaicele, dârdâind şi privind în pământ. — Nu te mânia – se rugă Prostilă, dar femeia se repezi, poruncindu-i: — Să taci! Unde-s vacile, porcii, caii şi mieii? Prostilă îşi zgârci trupul de zmeu şi, cu capul între umeri, bâigui ruşinat: — Păi, n-a fost vorba de vaci... — Cum? N-a fost vorba?... Neacşule! Unde te-ai ascuns, Neacşule? — Aici sunt, aici, nevestică – oftă omul, ieşind de după o stivă de lemne, îndărătul căreia se pitise, nădăjduind că urgia va trece pe lângă el ca toate urgiile, lăsând în urmă-i un cer senin. — Zi aşa, ai?... N-a fost vorba de vaci? îl luă femeia la rost. — Of, naiba m-a pus să mă-ntorc acasă! strigă Neacşu, izbind căciula de pământ, şi-n clipa aceea Prostilă se lumină la faţă, şoptind pentru el: — Tii, naiba! Cum de nu mi-a dat prin minte?... Naibă, scoate-ne din bucluc!  Dar femeia striga mai departe, habar n-avea de nimic şi naiba nu-şi dovedea puterea. — Ce-i cu naiba mea? se minună zmeul, pipăindu-şi cucuiul din frunte. Nu vrea defel să m-ajute... Hai, naibă, hai, drăguţă, scapă-ne de belea! Dacă-i auzi Neacşu vorbele, pricepu că lucrurile se încurcă şi mai rău. — Nu te pricepi – îi spuse el atunci zmeului. N-auzi cum te-ndeamnă naiba să pui mâna pe femeie? — Zău? Nu m-am obişnuit cu ea, pesemne – zise bucuros Prostilă şi, nici una, nici două, întinse o labă şi-o apucă pe femeia care striga înainte, ocărând şi blestemând de mama focului. — Târnoseşte-o niţeluş! mai şopti Neacşu, şi zmeul n-aşteptă să i-o spună de două ori, că odată începu să zvârle femeia dintr-o labă într-alta, aşa cum te-ai juca dumneata cu-o mingiucă de cârpă. Şi, ce să vezi? Tăcu femeia şi nu mai zise nici pâs. — De-ajuns? întrebă Prostilă. — Încă o ţâră – spuse Neacşu. Las’ că-i face numai bine... Iar când, într-un târziu zmeul slobozi femeia, rămase aceea potolită şi nu i se mai auzi glăsciorul. — Te doare ceva? o întrebă Neacşu. — Nu, mulţumesc – răspunse ea cuviincios. — Atunci doreşti, poate, ceva? — Nu, bărbăţele, mulţumesc. Se frecă Neacşu la ochi, părându-i-se că nu vede bine. Dar nu: femeia lui zâmbea drăgăstos şi se uita la el aşa cum niciodată nu se mai uitase. — Mai avem treabă cu zmeii, nevastă? întrebă Neacşu din nou şi ea răspunse-ndată: — Eu cred că nu. Lasă-i să se-ntoarcă în lumea lor, sărăcuţii, că or fi având şi altele de făcut decât să ne tot asculte pe noi... — Apăi, cu bine, zmeilor şi s-auzim de bine! spuse Neacşu, iar Prostilă îi mulţumi încă o dată pentru naibă, după care ceata zmeilor şi-a zmeoaicelor se ridică în văzduh şi pieri, de parcă n-ar fi fost. — Ţi-o fi foame, bărbăţele – spuse femeia şi, intrând în casă se-apucă să gătească nişte bucate nemaivăzute, în vreme ce Neacşu nu ştia cum să se minuneze mai bine de bucăţica lui de nevastă. Iar din ziua aceea tot aşa s-au scurs zilele lor. Cât despre împăratul zmeilor, bag sama că şi acela s-a-mpăcat de minune cu cucuiul lui, că de atunci nu i s-a mai auzit nici de nume. Şi-astea, logofete, nu sunt glume! Ştie azi şi ultimul bezmetic că orice sac îşi află-n lume petic...

Şoricelul cel năzdrăvan   Iacă, de-atunci să tot fie trei sute de ani şi-o zi... Cum? Ei da, poate să fie şi două, n-am să mă-ncaier acu pentru o zi mai mult sau mai puţin! Vorba e că a fost atunci un şoricel năzdrăvan, un şoricel cum astăzi poţi căuta şi-un an. Dacă te uitai la el – mă rog, un şoricel! Cu botişor ascuţit şi ochi de mărgele negre, cu blăniţă cenuşie şi cu-o mândreţe de coadă sprintenă şi fără de astâmpăr. Cum îţi spusei, nu-l deosebeai dintre alţi o mie, care poftesc la caşcaval şi ronţăie hârtie... Atât că era năzdrăvan. Cine l-a-nvăţat pe el meşteşugul ăsta, nu ştiu, că n-am aflat. Destul că se pricepea la tot soiul de drăcovenii şi numai de pozne se ţinea, în vreme ce la o treabă gospodărească, miră-te de vrei, era tot atât de neghiob ca omul care n-are habar de cât fac trei şi cu trei. Şi-apăi după cum am prins a-ţi spune, să tot fie trei sute de ani şi-o zi sau două de când şi-a scos şoricelul nasul din borta-n care locuia. — Nasul? — Nu, bre, şoricelul!... Când, ce-i fu dat să vadă? Gospodina, vezi dumneata, pusese la cuptor nişte plăcinte. Acu, ce-o fi fost, ce n-o fi fost, nu se coceau plăcintele şi gospodarul îşi cam pierduse răbdarea. — Gata plăcintele, nevastă? întrebă el, mângâindu-şi mustăţile. — Ai răbdare, omule, şi-or fi gata! Tii! Oftează acela, se scarpină la ceafă şi iar se pomeneşte grăind: — Da’ nici acu nu-s gata? Apăi atunci îi sare şi muierii ţandăra şi unde nu strigă de zăngăne şi sticlele-n fereşti: — Nu, vedea-te-aş plăcintă, nu-s gata! Dar şoricelului atât îi trebui: — Plăcintă? Nu-i rău... Şi, iacă, odată-şi mişcă el vârful cozii aşa cum ştie că se cere, chiţăie ce chiţăie şi, când se uită femeia, simte că i se moaie picioarele.  Păi ce, gândeşti că-i glumă să-l ştii acolo, pe scăunelul cu trei picioare pe omul tău cu care-ai împărţit şi bine şi rău, să întorci o clipă ochii, şi când te uiţi din nou, să vezi în locul lui o plăcintă? Că plăcintă se făcuse – şi încă una grasă şi rumenă, de-ţi lăsa gura apă văzând-o. — Ei brava, frumos! zise plăcinta. Mi-o făcuşi nevastă... — Vai de mine, omule, nu te ţine de pozne! Ce glumă-i asta? — Eu mă ţin de pozne? grăi plăcinta. Îmi strigi „vedea-te-aş plăcintă“, mă fac plăcintă (mă şi mir cum) şi-acu tot pe mine mă scoţi vinovat... Dacă şi-a auzit omul rostind cuvinte atât de blânde, măcar că avea dreptul să fie mânios, a prins a plânge muierea: — Iartă-mă, bărbate... Iartă-mă, plăcintă... — Nu-mi spune plăcintă, auzi tu? — Iartă-mă! Am grăit într-un ceas rău... dar ce ne facem acu? — Mde, drept să-ţi spun, nu ştiu – zise plăcinta. Până una, alta, cheam-o şi tu pe maică-ta, ca barem să guste şi ea din plăcinte, dacă n-am avut parte de ele... Femeia, ce să facă? A ieşit în uliţă, a trecut peste drum (că acolo şedea maică-sa) şi-a poftit-o la plăcinte. — Phii, tare mândre ţi-au ieşit – zise bătrâna intrând în încăpere, şi dând cu ochii de plăcinta de pe scăunelul cu trei picioare, nici una, nici două – hap! – o-nghiţi pe nemestecate. — Ce-ai făcut, mămucă? strigă deznădăjduită nevasta. Ce-ai făcut? — Ce-am făcut, păcatele mele? — Mi-ai mâncat bărbatul – se jelui aceea. Încalte să-l fi mâncat eu, că al meu era... Deschise atunci bătrâna gura să grăiască şi, când colo, vorbi cu glas bărbătesc: — Bine, mamă soacră, aşa te porţi? — Bărbăţele – izbucni fericită nevasta – mai poţi vorbi? Trăieşti? — Of,  viaţă  se  cheamă  asta?  rosti  amărât  gospodarul  schimbat  în plăcintă şi-nghiţit pe nemestecate de soacră-sa. Acu, bătrâna trecuse prin toate spaimele auzindu-se cum vorbeşte cu glas bărbătesc. — Dragă ginere – se rugă ea, tremurând toată – pleacă, du-te, lasă-mă necazului şi nu-ţi face de râs cu mine... Sunt femeie bătrână, mă ştie o lume, cum să grăiesc bărbăteşte? — Vai, vai, de ce nu te-am înghiţit eu? plânse nevasta. Să vorbesc cu glasul tău, să fim una până la moarte... vai, vai de ce nu te-am înghiţit? Dar şoricelului atât îi trebui. — Aşa? Bine... şi-ndată mişcă din vârful cozii, chiţăi şi aşteptă. Cineva bătu atunci în fereastră: — Vecine, eşti acasă? — Acasă, cum de nu, răspunse gospodarul. Şi, de astă dată vorbea prin gura nevesti-si care, pricepând că i se împlinise dorinţa, cântă de bucurie. Cât despre bătrână, dacă se văzu scăpată de belea, nu mai stătu să numere muştele de pe pereţi, că odată o şi zbughi pe uşă... izbindu-se de vecinul care tocmai intra. — Binişor, mătuşă – zise acela. — Ehei, lesne ţi-e a spune – îi zvârli din mers bătrâna şi, fugind peste uliţă, se zăvorî în casă, fericită că scăpase şi cu-atât. Se miră vecinul de ea, apoi, dând bineţe, începu să-l caute pe gospodarul cu care abia vorbise. Gospodarul însă, vezi bine, nu era de găsit. — Doamne, cumătră, nu ţi-am auzit eu adineauri bărbatul zicând că-i acasă? întrebă vecinul şi roti priviri năuce prin încăpere. — M-ai auzit – zise cu glas gros femeia. — Nu, că asta-i încă una! strigă prostit vecinul. Tu... eşti... el? — Vezi bine – răspunse femeia. Sunt şi eu... şi el. Acela, fireşte, socoti că nevestei îi lipseşte o doagă, dar cum nici nu dădea peste omul ei, nu ştiu ce să creadă. — Păi... dacă ţi-i glasul de bărbat, te pomeneşti că ai să-ţi laşi şi-o barbă până la genunchi – glumi el, bătându-i înstrună. Dar şoricelului atât îi trebui. — Barbă?... De ce nu? şi-ndată, mişcându-şi vârful cozii, chiţăi scurt. Atunci, sub ochii vecinului, o barbă stufoasă prinse a creşte pe bărbia femeii. Crescu, crescu şi nu se opri decât dacă-i ajunse până la genunchi. — Cum îţi place? întrebă nevasta, mângâindu-şi barba cea stufoasă. — Vezi, eu... s-a făcut târziu... mă aşteaptă acasă – zise omul. Şi,  umblând  de-a-ndăratelea  se  grăbi  să  iasă  pe  poartă,  ca  să vestească în sat minunea femeii cu glas de bărbat şi barbă până la genunchi. Iar, rămânând singură, femeia îşi privi chipul în oglindă. — Ştii, bărbate, la ce m-am gândit? întrebă apoi, cu glasul ei de femeie. — Ştiu, dacă mi-i spune – îşi răspunse singură, dar cu glasul bărbatului. — Barba asta nu mi-i de folos. Nu că ar fi urâtă, de ce să mint, dar n-am ce face cu ea. Parcă tu purtai barbă? Dacă tot ne-aflăm acu amândoi adunaţi într-un singur trup, apoi socot că n-ar fi rău să-mprumut de la tine ceva mai de soi... — Aşa?... Şi cam ce-ai împrumuta? Femeia se gândi oleacă. — Mai ţii minte că nu prea am putere în mâini?... Cum n-ai să mai fii în stare să spargi lemne, are să-mi vină tare greu singură. Ştii ce?... Ia dă-mi braţele tale. Şoricelului atât îi trebui. — Braţele? îşi spuse. Fie! şi-ndată-şi mişcă vârful cozii şi chiţăi scurt. Ca prin farmec două braţe vânjoase crescură din umerii nevestei. Avea acu patru braţe. — Ha-ha, straşnic îţi şade, râse ea, cu glasul bărbatului. Parcă-ai fi un păianjen... În locul tău, nevastă, m-aş fi gândit mai bine şi-aş fi cerut un lucru folositor, într-adevăr, dar şi frumos! — Şi ce-ai fi cerut, mă rog? întrebă femeia. — Hei, unde nu-i cap, vai de picioare! Nu vezi câte boroboaţe ne-a făcut capul tău neghiob? Ia să fi avut pe umeri capul meu... Aşa-i că alta era socoteala? Dar şoricelului atât îi trebui. — Lasă că te-mpac şi pe tine! îşi spuse. Iar, dacă-şi mişcă vârful cozii şi chiţăi aşa cum ştia el, odată se pomeni femeia că-i mai răsare un cap pe umeri, capul bărbatului schimbat în plăcintă şi-nghiţit pe nemestecate. Avea acu femeia patru braţe şi două capete, un cap de femeie cu barbă până la genunchi şi-un cap mustăcios, de bărbat. Dar şoricelul cam încurcase găvanele, se vede treaba, că dacă începură a grăi, capul femeii grăi cu glas bărbătesc, iar capul bărbatului, cu glas de femeie. — Of,  bine  că  ieşii  la  lumină!  rosti  aşadar  subţirel  bărbatul  cel mustăcios. — De ieşit, ai ieşit, dar de ce mi-ai luat glasul? zise cu glas gros femeia cu barbă de bunic. Toate ca toate, dar glasul nu ţi-l dau! — Eu ţi l-am luat? Mi-ai răpit tot şi-ncă te mai plângi? Mă rog, ce s-o mai lungesc, iacă-aşa începură a se sfădi... Şi unul zise una şi cealaltă strigă două şi din vorbă-n vorbă se luară de păr. Se mişcau cele patru braţe mai ceva decât patru aripi de moară şi-aşa zdravăn băteau aerul, că trupul femeii odată se pomeni săltat de două palme şi, până să priceapă ce şi cum, cele două capete se şi izbiră de grinda ce sprijinea podul. Iar şoricelul, care nu pierdea nimic din câte se-ntâmplau, îndată mişcă din vârful cozii şi chiţăi din nou, de se căscă o gaură-n scândurile podului, o alta în acoperiş şi femeia cu două capete şi patru braţe începu a se ridica în văzduh. Iar cum celor două capete nici prin gând nu le trecea să se împace şi cum cele patru braţe se roteau întruna, ameninţând, zbură femeia, zbură şi zbură, până se pierdu în nemărginirea nopţii şi, dacă vreţi să ştiţi, aşa mai zboară şi azi. Cât despre şoricel, atât de straşnic râse de-ntâmplare, râse cu lacrimi, şi lacrimile-i împăienjeniră vederea, şi nu văzu un motan mare, care se plimba pe acoperişul casei şi sări frumuşel prin gaura acoperişului în pod şi prin gaura podului în casă. Iar ajuns în încăpere se repezi şi, cât ai zice peşte, înhăţă şoricelul, adeverind o dată mai mult că cine râde la urmă râde mai bine...