Vladimir Colin

Corabia sălbăticiunilor   Trăia odată în Deltă, într-un ostrov înverzit, o femeie bătrână. Nici o fiară nu-şi putea aminti s-o fi văzut când neîncovoiată şi cu părul de aur ; nici un pui nu făcea ochi şi nici un boboc nu ieşea din ou fără să primească de îndată de la părinţi întâia învăţătură : — La trei paşi de buturuga trăsnită, fiule, e o mlaştină, dar la doi paşi de scaunul babuşcăi e apă dulce... Din zori şi până-n asfinţit veneau sălbăticiunile să bea din apa dulce, şi bătrâna le urmărea cu ochii ei înceţoşaţi, spunându-le vorbe blajine. Da, era tare bătrână. Vai, vai, cât era de bătrână ! Dacă vidra nu i-ar fi adus din timp în timp vreun peştişor, dacă iepurele nu i-ar fi cules ierburi fragede, dacă veveriţa nu i-ar fi lăsat în poală castane de baltă, cu ce şi-ar fi dus ea zilele ? Moş Breb, neobositul dulgher din ostrov, se înspăimânta la gândul ăsta. De aceea, când şi când se apuca să bată toaca, şi toate sălbăticiunile se adunau la sfat, cu puii lor, pe neamuri şi seminţii. — Are de toate babuşca ? întreba moş Breb, maimarele sfatului. — Babuşca are, are tot ce-i pofteşte inima, scâncea atunci vulpea. Sunt alte biete bătrâne care se chinuie cum numai ele ştiu, şi nimeni nu le duce câte un boboc mai gras... Abia izbutea moş Breb să curme larma zburătoarelor, care cârâiau pe întrecute : — Ruşine ! — Boboc, hai ? Boboc gras, da ? — Pofta-n cui ! Când sfada se potolea şi vulpea ofta, jeluindu-se că a fost rău înţeleasă ca de-obicei, moş Breb se ducea la coliba babuşcăi de mai proptea ici un stâlp, mai întărea colo o împletitură. Dar le făcea pe toate cu atâta mânie, că bătrâna îl întreba întotdeauna : — Ce ai, meştere Breb ? Ce supărare a dat peste tine ? Moşul mai izbea o dată cu coada într-un lemn, apoi, netezindu-şi mustăţile, mormăia înfundat: — Nu se mai poate. Aşa nu se mai poate ! Matale, babuşca, să nu te superi, dar în ultima vreme mi s-a părut că bag de seamă... da, da, cred că... Of, ai îmbătrânit oleacă, asta-i! — Crezi, moş Breb ? zâmbea bătrâna. — Nu te supăra, babuşca, rostea încurcat meşterul. Aşa mi se pare mie... Oleacă ! Ce-i drept, nu mult, dar de îmbătrânit toţi se întâmplă să îmbătrânim. Şi noi avem nevoie de un conducător în putere, care să pună bună rânduială în viaţa de pe ostrov. — De unde să-l luăm, moş Brebule ? — Hei, dac-ai fi avut matale un fecior... La vorba asta se amăra bătrâna şi prindea să ofteze. — Ce-i, babuşca ? se auzea îndată glasul unei broscuţe speriate. Şi într-o clipă stârcul alb îşi scutura moţul de pene scumpe şi zbura neliniştit de colo-colo, dând de veste : — Oftează babuşca ! Sălbăticiuni, babuşca oftează ! Ca din pământ se strângeau lângă scaunul bătrânei Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, lupi şi cerbi semeţi, Şi şoimi vineţi şi sticleţi,   Întrebând cu teamă mare: — Ce te doare ? Ce te doare ? Plângea bătrâna văzând dragostea tuturor, plângea moş Breb şi, din una-alta, se luau cu vorba. Dar azi aşa, mâine tot aşa, a înţeles bătrâna că trebuie să născocească ceva. L-a chemat atunci pe meşterul Breb şi i-a dat poruncă să înjghebe o corabie straşnică, o corabie în stare să înfrunte mările şi furtunile. Moşul s-a scărpinat la ceafă, s-a sucit, a chibzuit, apoi s-a dus cu mare grabă la cetatea brebilor, unde a lămurit porunca babuşcăi. Şi s-au pus brebii pe treabă şi cu dinţii au ros de la rădăcină copacii trebuincioşi, au socotit, au meşterit, iar într-o lună se ridicase în cetatea brebilor o mândrețe de corabie cum nici ţarul n-avea printre corăbiile lui. Bun! A pornit moşul de i-a dus babuşcăi vestea. Atunci a adunat ea toate păsările meştere la întărit cuiburi şi le-a poruncit să împletească frânghii pentru corabie, iar păianjenilor cu multe braţe le-a cerut să-i ţeasă pânzele. Şi dacă babuşca a dat poruncă, nu s-a dat în lături nimeni de la muncă. A mai trecut o lună, şi corabia era gata, cu pânze şi frânghii, ba şi cu-o flamură care fâlfâia la catargul cel mare. — Dragii mei, a cuvântat bătrâna la soborul din ostrov, unde toaca lui moş Breb adunase toate jivinele cu două, cu patru, cu opt picioare, ba şi pe târâtoare, care — se ştie — nu prea au picioare, dragii mei, ascultați vorba mea : cei mai iscusiţi dintre voi să urce pe corabie şi să pornească în lume. Vă dau o oglindă minunată. Dacă ajungeţi în faţa celui pe care-l socotiţi vrednic să împartă dreptatea aici, în ostrov, priviţi în oglindă. Neagră ca noaptea se va face dacă alegerea voastră nu va fi bună şi în întunecimea oglinzii veţi vedea meteahna ascunsă a alesului. Iar dacă se va face albastră ca cerul senin, veţi avea semn că aţi chibzuit bine. Faceţi cum v-am spus, şi n-o să vă căiţi ! Îndemnul bătrânei a fost primit cu bucurie. Şi pe dată i s-a încredinţat Vidrei conducerea corăbiei, ca una ce era pricepută la călătoriile pe apă, în timp ce moş Breb a primit sarcina de cârmaci, la care-l îndreptăţea coada lată şi groasă. Şi corabia sălbăticiunilor a prins să lunece pe unde. Ce să lunece, că zbura, şi mai multe nu ! Ca să vezi dumneata ce meşteri erau brebii de demult, fără a mai vorbi de păianjeni ! Dimineaţa, când soarele privea în bobiţele de rouă prinse de urzeala lor minunată scânteiau pânzele corăbiei ca nişte pânze de sticlă... Aşa trecea ca gândul corabia pe ape şi curând la curtea ţarului se adunară căpitani vestiţi, clătinându-și bărbile. — Ce-i, căpitani vestiţi, de ce vă clătinaţi bărbile ? a întrebat ţarul.. — Cum să nu le clătinam, măria ta, a răspuns cel mai bătrân dintre ei, când pe mare s-a ivit o corabie fermecată, condusă de o vidră, iar pe scările de frânghie suie şi coboară marinari cum nu s-au mai văzut ? — Cum ? — Da, măria ta, l-a încredinţat bătrânul căpitan pe ţar. Sunt veveriţe, şobolani şi câte altele, iar corabia are pânze strălucitoare şi goneşte mai ceva ca vântul... Parcă nu ştii dumneata ce inimă au ţarii ? Pe dată lăcomia s-a trezit în inima ţarului şi a poruncit să i se aducă lui corabia fermecată, iar căpitanul cel bătrân, ca mai iscusit, a primit porunca. S-au făcut pregătiri mari, ce crezi ? Glumă e să lupţi cu cine ştie câte jigănii ? Iar pregătirile odată isprăvite, corabia ţarului a purces la drum. În vremea asta, Vidra cerceta zările. Vezi că de săptămâni de zile tot rătăceau pe mare, aşa că li se făcuse lehamite sălbăticiunilor de pustietatea apelor negre şi tare ar fi poftit să mai zburde printre ierburi şi sa tragă pe nări mirosul reavăn de pământ. Pricepi acum de ce-a fost mare bucuria Vidrei zărind în depărtare ceva, ca o musculiţă. — Pământ ! Pământ! chiţăiră şobolanii, începând să se dea peste cap de plăcere. — Nu-i pământ, îi potoli însă Vidra, pricepând cea dintâi că se-nşelaseră. Într-adevăr, nu trecu mult şi putură să-şi dea seama cu toţii că musculiţa se prefăcuse într-o corabie mare, care se apropia de ei. — Cine sunteți ? strigă Vidra către cei de pe corabie. — Oamenii ţarului, răspunse căpitanul bărbos. Daţi-vă robi ! Când au auzit sălbăticiunile una ca asta, au văzut negru înaintea ochilor, că dragă le era libertatea. Apoi s-au mirat. — Dar cine-i şi ţarul ăsta ? a mai întrebat Vidra. — E maimarele nostru, i-a dat răspuns căpitanul. La glasul lui tremură munţii! Vidra s-a gândit ce s-a gândit, şi-a privit tovarăşii, apoi a strigat cu mirare : — Ce tot spuneţi voi, cei de pe corabie ? Nu pricep nimic... Maimarea noastră e babuşca, dar noi o iubim şi nimeni nu tremură când îi aude glasul... A urmat o clipă de tăcere, şi în clipa asta căpitanul bărbos a stat şi a cugetat. — Prindeţi cu căngile corabia jivinelor ! a poruncit apoi, vădind cam de ce soi îi era cugetarea, iar luptătorii ţarului s-au apropiat şi şi-au înfipt căngile în corabie şi-au năvălit pe punte, cu săbiile trase. Când i-au văzut atât de înspăimântători, veveriţele. — ce-i drept — s-au repezit taman în vârful catargelor, dar Vidra a dat porunci şi nouă mistreţi tineri au sărit asupra oştenilor. Năpraznic le luceau colţii albi şi crunt le străluceau privirile. Până să înţeleagă oştenii ce li se întâmplă, s-au trezit cu toţii zvârliţi în mare, iar cei nouă mistreţi au năvălit pe corabia ţarului unde au început să facă prăpăd. Zburau oameni şi scuturi care încotro, se auzeau strigăte de spaimă şi durere, iar căpitanul bărbos zadarnic îşi smulgea barba, cu mare mânie. — Izbiţi cu suliţele ! răcnea când şi când. Străpungeţi! Zdrobiţi ! Ce să facă suliţele, zvârlite cu braţe tremurătoare, în faţa celor nouă mistreţi cât nişte viţei ? Până la urmă şi-a dat seama şi căpitanul că degeaba strigă. Cât ai bate din palme, se făcuse gol în jurul lui. Corabia ţarului fusese cucerită. — Duceţi-mă la căpitanul vostru, ceru atunci căpitanul ţarului, şi pe dată îl împresurară cei nouă mistreţi şi-l petrecură, mișcându-și pe-ntrecute codiţele. Iar odată ajunşi în faţa Vidrei, bărbosul se închină şi, scoțându-și sabia, i-o înmână. — Şi-acum, întrebă el, ce-aveţi de gând ? — Ce-aveam de gând şi până a vă întâlni, răspunse Vidra, povestindu-i pricina pentru oare plecaseră din ostrovul înverzit şi pentru care cutreierau mările. Numai despre oglinda fermecată nu-i spuse nimic. — Aşa ? strigă bucuros căpitanul bărbos. Păi bine, cinstită Vidră, ce conducător mai vrednic puteţi găsi în lumea asta decât pe luminatul meu stăpân, preaputernicul ţar ? — Cel la glasul căruia tremură munţii ? se-ncruntă moş Breb, care era de faţă. — Ei, tremură... Asta a fost aşa, o vorbă... Cum să tremure ? prinse să vorbească repezit căpitanul. Mă rog, ce s-o mai lungim ! Atâta a stăruit căpitanul ţarului, atâta s-a bătut cu pumnii în piept şi s-a jurat că stăpân mai bun nu cunoaşte, încât sălbăticiunile au început să-l asculte. Auzindu-l, ai fi zis că ţarul e blajin ca o clătită rumenă şi că se sfârșește de dor să-i fie babuşcăi sprijin la bătrânețe. Bietele sălbăticiuni, care nu-şi scoseseră vreodată nasul din ostrov, se înduplecară să-l cerceteze şi pe ţar, măcar că moş Breb îşi clătina mustăţile cu mare îndoială. Aşa s-a făcut că Vidra a dat poruncă să se înalţe pânzele şi, trăgând după ea corabia bărbosului, corabia durată în cetatea brebilor s-a îndreptat spre oraşul ţarului. Şi tot aşa s-a făcut că orăşenii au putut vedea curând pe uliţele lor un preaciudat alai. În frunte păşea ţanţoşă Vidra, urmată de căpitanul bărbos împresurat de cei nouă mistreţi, iar după ei veneau la rând moş Breb Iepuri şi arici. Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, lupi şi cerbi semeţi, Şi şoimi vineţi şi sticleţi,   fără a mai vorbi de câte alte lighioane ale ostrovului înverzit. Când au văzut străjerii palatului alaiul care se apropia, s-au uitat unii la alţii schimbând feţe-feţe. Dar ţarul, care privea pe fereastră, a început să strige : — Deschideţi porţile ! Deschideţi porţile ! S-au deschis porţile în faţa sălbăticiunilor, de parc-ar fi fost niscai trimişi ai altor ţari cu straşnică putere. Într-o clipă s-a umplut palatul de scheunături, de grohăituri, de cârâieli şi clămpăneli, de-ai fi zis că e sfârșitul lumii. — Ai biruit ? l-a întrebat ţarul pe căpitanul lui bărbos, atunci când alaiul a pătruns în încăperea cea mare, în mijlocul căreia se ridica scaunul lui de abanos. — Să vezi, luminate... a dat să bâiguie căpitanul şi i se mişca barba mai abitir ca o flamură pe catarg. — Ai biruit ? — Nu, măria ta. Preacinstita Vidră, aici de faţă, m-a biruit ea pe mine... Şi-a răsfrânt ţarul buzele de necaz şi nasul i s-a înroşit : — Aşa ? — De, măria ta... Ţarul se întoarse către un boier care gemea de căldură din pricina mulţimii blănurilor pe oare le purta şi porunci scurt : — Căpitanul... în ţeapă ! — În ţeapă, măria ta, gemu boierul. Am priceput. Dar, când să îndeplinească porunca ţarului şi să se apropie de căpitanul bărbos, pentru a-l aduce la locul de pedeapsă, boierul se dădu cu un pas îndărăt: cei nouă mistreţi îl împresuraseră din nou pe căpitan, şi colţii le luceau ameninţător. Vezi că mistreţii, cât erau de mistreţi, tot aveau mai multă inimă decât ţarul şi nu puteau suferi să-l vadă pe bărbos în ţeapă. — Măria ta... începu boierul. Ţarul plesnea de necaz. — Ce-i, purceluşilor ? Ce-i, drăgălaşilor ? întrebă el cu glasul piţigăiat de mânie. V-a supărat careva, porumbeilor ?       Cel mai mare mistreţ răspunse cu vocea lui groasă, care-i băgă în răcori până şi pe străjeri : — Ce purcei?... Ce porumbei?... Lasă-l în pace pe căpitan! Ţarul îşi muşcă buzele, îşi apucă bărbuţa rară, o muşcă şi pe ea, se făcu vânăt la faţa, apoi verde şi, când grăi, parcă scârțâiră nişte uşi neunse :   —  Căpitanul ?... I-auzi, boierule, cinstiţii oaspeţi te întreabă ce ai cu căpitanul... Dar ce, ţi-a făcut ceva, de-ţi veni să-l ameninţi cu ţeapa ? — Măria ta, gemu deznădăjduit boierul, eu... — Las-o pe măria mea deoparte ! strigă ţarul, regăsindu-şi măreţia. Şi aşa, lung şi slab cum era, se ridică de pe scaun şi, despuindu-l pe boier de blănuri, le aşeză pe toate în spinarea căpitanului, care le primi buimăcit şi îndată începu să geamă de căldură. Să-nsemne grămăticii cum ştie ţarul să împartă dreptatea ! mai spuse stăpânul. Apoi, întorcându-se către mistreţul cel mare, şopti mieros : Ei, porumbe... asta, falnice mistreţ, e bună judecata ţarului ? Mistreţul grohăi înveselit şi-l întrebă pe căpitanul bărbos, care năduşea sub povara blănurilor : — E bună judecata ? — Trăiască ţarul! gemu căpitanul. Cum ar fi, judecata lui tot bună-i, până la urmă... Atunci păşi înainte Vidra. — Ascultă, ţarule, începu ea. Noi avem nevoie de un conducător în ostrovul înverzit. Ai pe cineva care ar face treaba ? — Am, am, cum să nu, răspunse de îndată ţarul. Vi-l dau pe Ţarevici... Ei, căpitane, aleargă la Ţarevici şi pofteşte-l degrabă ! Veni Ţareviciul. Era un prostălău mic şi gras, care de cum păşi în încăpere se împiedică şi căzu drept în ghimpii ariciului, bucătar pe corabia sălbăticiunilor. Ariciul nu păţi nimic, fireşte, dar prostălăul începu să schiaune ca din gură de şarpe. — Da’ mai taci odată ! spuse plictisit ariciul. Cu chiu, cu vai, se potoli Prostovan-Ţarevici. — Iată-vă conducătorul, grăi atunci ţarul. Mai bun n-o să găsiţi în lumea-ntreagă... Vidra schimbă o privire cu moş Breb, şi amândoi se înţeleseră de minune: cu prostălăul ţarului nici nu făcea să mai încerce oglinda ! Când colo, ariciul prinse să vorbească : — Eşti viteaz ? îl întrebă pe Ţarevici. — Tare viteaz, răspunse ţarul în locul prostălăului, care-şi holba ochii şi se trăgea înapoi din faţa ariciului. — Şi deştept ?' — Mai ales deştept, se grăbi tot ţarul să încredinţeze. Ariciul se apropie de Prostovan-Ţarevici, care începu să fugă de-a-ndaratelea. Calcă un bâtlan pe picior, se agăţă de colţii unui mistreţ, nimeri între labele lui moş Breb şi căzu printre șopârlele uimite. Râdeau sălbăticiunile cum nu mai râseseră de mult, iar ţarul tremura de mânie, şi mai multe nu! — Dă-l afară pe Ţarevici, strigă în cele din urmă văzând că, şi fără să vorbească, prostul tot se dăduse pe faţă ; iar căpitanul bărbos se grăbi să-l scoată din încăpere pe Prostovan-Ţarevici. Acu, nici vorbă să-l mai ia Vidra pe Ţarevici în ostrov. Dac-a văzut aşa, s-a gândit ţarul să le facă de petrecanie dihăniilor. Le-a poftit să mâie peste noapte într-o clădire mare, şi pe dată a împărţit straşnice porunci. Au pregătit slujbaşii munţi de vreascuri şi lemne uscate, apoi, așezându-le în jurul clădirii, le-au dat foc. A privit ţarul limbile roşii ale flăcărilor, a privit cât a privit şi s-a dus la culcare. Dar bietele jivine ce-mi făceau ? Cum au simţit căldura şi mirosul fumului, au schimbat între ele priviri nedumerite. Numai cârtița şi-a păstrat firea şi degrabă s-a apucat să sape sub duşumele. Sapă, scobeşte — a săpat pân-a făcut drum de trecere sub pământ. Jivinele, după ea, că le goneau flăcările din urmă. Şi uite cum s-au potrivit lucrurile, că drumul de sub pământ al cârtiței taman în iatacul lui Prostovan-Ţarevici a nimerit. Sforăia prostul, în patul lui, de se zgâlțâiau pereţii auriţi. Una câte una, sălbăticiunile s-au adunat în încăpere. Au stat acolo liniştite o vreme, apoi Vidra a făcut semn, doi mistreţi l-au apucat pe Prostovan-Ţarevici, l-au purtat cu băgare de seamă şi, luând drumul de sub pământ pe care veniseră, l-au aşezat peste cenuşa răcită de pe locul unde se înălţase casa aprinsă din porunca ţarului. Prostălăul dormea ca duşii de pe lume, iar sălbăticiunile s-au ghemuit cum au putut pe patul Ţareviciului, pe mese şi pe scaune, ba şi pe jos s-au ghemuit, şi au mai şi tras un pui de somn până la ziuă. Acu, de dimineaţă, prima grijă a ţarului a fost să dea o fugă acolo unde nădăjduia să găsească oasele arse ale sălbăticiunilor. De ars, clădirea arsese. Dar pe aşternutul de cenuşă sforăia Prostovan-Ţarevici, mai dihai decât dacă s-ar fi aflat în iatacul lui. A stat ţarul şi a privit, scărmănându-şi cu degetele bărbuţa rară, a stat, a văzut şi nimic n-a priceput. A dat atunci o fugă până la iatacul lui Prostovan-Ţarevici, şi acolo, cum a intrat, cum l-au întâmpinat sălbăticiunile : — Bună dimineaţa, ţarule ! — Cum ai dormit ? — Aşa grijă pentru oaspeţi mai zic şi eu ! Să ne dai chiar iatacul lui Ţarevici...  Le-a răbdat ţarul batjocurile şi a tăcut mâlc, ce era să spună ? Ţar, ţar, dar de înţeles a înţeles şi el că nu-i a bine să stârnească jivinele. Ba dimpotrivă ! Mânios, a ieşit din iatacul lui Prostovan-Ţarevici şi a adunat îndată sfatul boierilor, care au venit gâfâind de pe la casele lor, că straşnic îi zoriseră vătăşeii ţarului. Iar dacă i-a văzut strânși în jurul scaunului său de abanos, a izbucnit luminăţia sa : — Slugi ticăloase, aşa mă slujiţi, hai ? Mă lăsaţi să ajung de râsul fiarelor ? Oftau boierii şi gemeau, simţind că-i ia cu frig în ciuda blănurilor groase de pe ei. — Iartă-ne, mărite Ţar !... îndură-te de noi, păcătoşii... — Ascultaţi porunca mea, grăi atunci ţarul, cumva îmbunat. Nu se va întâmpla să-şi râdă vecinii de mine ! Pregătiţi în noaptea asta toate ostile ţării şi aşezaţi-le pe câmpul de la marginea oraşului. Eu am să îndrept într-acolo blestematele dihănii, şi toată oastea să se năpustească şi să le măcelărească... Dacă duceţi treaba cu bine la capăt, vă împart moşii la toţi! O larmă bucuroasă se ridică din mijlocul boierilor, care începură să pupe mâinile ţarului, ba câțiva, mai zeloşi, îi pupară şi picioarele. Rău ar fi fost de sălbăticiunile din ostrov, dacă un cariu nu şi-ar fi sfredelit de ani de zile căsuţa în lemnul scaunului pe care şedea ţarul. Era un gândăcel înţelept şi bun la inimă. Auzind cuvintele ţarului, ieşi în grabă din borta lui şi, lăsându-i pe boieri să-şi pupe ţarul şi să se pupe între ei, alergă într-un suflet până în iatacul lui Prostovan-Ţarevici. — Prăpăd ! Primejdie! strigă gândăcelul cu glas subţire, regăsindu-şi cu greu răsuflarea. Apoi, întrebat de Vidră, povesti ce auzise. — Eşti un gândac de treabă, îi spuse Vidra, mulţumindu-i în numele tuturor. Ştii ceva ? O vietate cumsecade n-are ce căuta în palatul ţarului. Vino cu noi în ostrov şi o să-ţi dăm un trunchi uscat în care să-ţi faci casa... Se ţinu apoi sfat şi sălbăticiunile luară hotărâri de luptă. A doua zi dimineaţa, ţarul veni devreme, şi era tot numai lapte şi miere. — Scumpii mei oaspeţi, dragii mei, astăzi vom face o plimbare minunată... Dar cel mai mare mistreţ nu-şi putu stăpâni dispreţul faţă de viclenia ţarului. — O să-ţi arătăm noi plimbare, mormăi supărat. — Poftim ? Ai spus ceva, drăguţule ? — Spune că abia aşteptăm să mergem la plimbare, strigă repede Vidra, iar ţarul îşi frecă mâinile. Încet, încet, ajunseră la marginea oraşului. Se întindea acolo un câmp mare, pe care se înălţa acum o pădure de corturi : tabăra oastei ţarului. — Porniţi, vitejilor! răcni ţarul fluturând o năframă, şi în clipa aceea se auziră trâmbițe, şi ostaşii se buluciră din corturi. O parte se aruncă pe cai. Dar cum încălecau, cum se prăvăleau din şei, iar caii speriaţi începeau să-i izbească şi să-i frământe sub copite. Pedestraşii alergară şi ei la locurile unde-şi aveau îngrămădite armele şi se întrecură să le apuce mai degrabă. Când colo, coardele arcurilor erau retezate şi lemnul suliţelor frânt. — Încotro vor s-o pornească vitejii ? întrebă cu nevinovăţie Vidra. După hotărârea luată în sfatul sălbăticiunilor, în timp ce ostile dormeau, iepurii, şobolanii şi brebii se strecuraseră în tabără şi roseseră chingile şi frâiele cailor, coardele arcurilor şi lemnul suliţelor. Înspăimântat, ţarul îşi smulgea bărbuţa rară, neîndrăznind să-şi dea pe faţă mânia. Toată oastea lui se făcuse de râs ! A priceput atunci că nu-i de glumit cu sălbăticiunile şi că mai cuminte ar fi să le dea drumul, să plece cât mai curând. Pe dată a întors foaia şi s-a grăbit să le ia cu binele. Aşa s-a făcut că s-a întins masă mare în palatul ţarului şi, pentru întâia dată de când simt ţari pe lume, la masă au fost poftiţi : Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, brebi şi porci mistreţi, Şi șopârle şi sticleţi,   care cum s-au strâns laolaltă, cum s-au pus să mănânce din farfuriile de aur ale ţarului. Şedea ţarul în capul mesei, cu Vidra în dreapta şi moş Breb în stânga, iar Prostovan-Ţarevici făcea feţe-feţe, că avea în stânga un arici şi în dreapta doi raci mici. Ţarul înghiţea noduri văzând cum șopârlele, broaştele şi celelalte dihănii mărunte se plimbau pe masă ca la ele-acasă, în timp ce păsările zburau în voie şi ciuguleau de ici o firmitură şi de colo o-mbucătură. Dar mai putea spune ceva ? Tăcea, răbda şi se ruga la toţi sfinţii să-l scape de belea ! Ei, şi-atunci s-a sculat Vidra şi a prins să grăiască : — Ascultă, ţarule ! A tresărit tarul si si-a ridicat nasul din farfurie. — Ascultă, ţarule, a spus Vidra din nou. Până acum, ce-i drept, nu ne-am putut plânge de nimic. Tare bine ne-ai primit şi nădăjduiesc că la buna ta primire am răspuns cum se cuvenea. (Aici a început ţarul să tuşească fără pricină şi l-a ţinut tusea o bucată bună de vreme...) Numai că noi am venit cu o treabă, a urmat Vidra când tusea ţarului s-a potolit. E vorba de conducătorul nostru... O lucire rea trecu prin ochii ţarului, care răspunse cu mare grabă : — Scumpi oaspeţi, nici să nu vă doară capul. O să vă puteţi alege în toată voia conducătorul şi numai mulţumiri îmi veţi aduce. Bizuiţi-vă pe mine. De bizuit, ştiau acum sălbăticiunile cum se puteau bizui pe cuvântul ţarului. Dar cum voiau să vadă ce era în stare să mai născocească, l-au lăsat să facă ce-o şti. Şi cum ş-a sfârșit masa, cum şi-a trimis din nou ţarul vătăşeii, de i-a strâns din nou pe boieri la sfat: — Ascultaţi, boieri, şi destupaţi-vă urechile. Jivinele vor să-şi aleagă un conducător, şi eu m-am gândit la voi... Uite, rău îmi pare că n-ai putut vedea şi dumneata, cu ochii dumitale, spaima boierimii când a auzit cuvintele ţarului. — Vai şi vai, măria ta ! De ce tocmai noi ? — Nu ne da pradă fiarelor, măria ta, îndură-te. — Avem case, moşii, acareturi... Fie-ţi milă ! I-a ascultat ţarul şi, pe măsură ce-i asculta, straşnic se posomora. — Tăceţi, proştilor! a răcnit cu glas năprasnic, nemaiputându-le răbda vaietele. Ştiţi voi că ostrovul înverzit, în care locuiesc jivinele, e cea mai frumoasă parte a lumii ? N-aş da ostrovul ăsta nici pe zece moşii de-ale voastre ! Dac-au auzit aşa, au tăcut boierii, ca la un semn. S-au privit cu coada ochilor unii pe alţii, şi-odată s-au pus pe strigat: — Măria ta, mie mi se cuvine... Nu uita că ţi-am dăruit un lanţ de aur ! — Ce ? Ţie ? s-a amestecat în vorbă un altul. Mie, mărite ţar, mie mi se cuvine ostrovul! Feciorul meu l-a învăţat pe Ţarevici să prindă sticleţi... Mă rog dumitale, a fost în încăperea de sfat o gălăgie atât de cumplită, încât slujitorii palatului, care auziseră şi văzuseră destule, au căzut pe gânduri, întrebându-se dacă nu cumva boierii îl ucid pe ţar. — Ei şi ? a zis un slujitor. Mare brânză... Mâine răsare altul, nu te teme ! În vremea asta, văzând zelul boierilor, ţarul se înseninase de-a binelea. Se trăgeau boierii de păr, îşi sfâșiau hainele, se băteau ca orbii, numai şi numai să poată pune mâna pe ostrovul minunat.  — Gata, boieri ! strigă de la o vreme ţarul. Degeaba vă certaţi, că de ales au să aleagă chiar jivinele ! La vorba asta, boierii tresăriră. — Aoleu, măria ta, jivinele... Că bine zici! Ostrovul ca ostrovul, dar ce facem cu jivinele ? Păi astea, mărite ţar, ce ştiu ele ? Sunt în stare să sfâșie ditamai boierul, întocmai ca pe un mujic de rând... A râs ţarul în bărbuţa lui rară şi a catadicsit să-i lămurească : — Mi se pare mie, cinstiţi boieri, că aţi uitat de răzbunarea mea. Păi de ce vreau să-l pun pe unul dintre voi mai mare peste ostrov ?... Împânzim ostrovul cu capcane, ucidem sălbăticiunile pe nesimţite, azi una, mâine alta, şi în scurtă vreme curăţim ostrovul. Nu vedeţi, sunt tari numai când se află laolaltă... S-au bucurat boierii, au chibzuit ce au chibzuit şi s-au împrăştiat pe la casele lor, să se pregătească pentru alegerea vidrei. Că vestise ţarul prin trâmbițași şi oamenii de credinţă că sălbăticiunile aveau să-şi aleagă a doua zi un conducător, şi poftise tot ce era viţă de boier să se adune în faţa palatului. Ca să vezi dumneata ce putere căpătaseră dihăniile în vremea aceea, şi cum făcea acum ţarul pentru ele tot ce făcuse şi cu ani în urmă, când îşi măritase fata după un alt ţar. Da, zău ! A doua zi toate sălbăticiunile luară loc în cerdacul cel mare al palatului. Se cam înghesuiau ele, că oricât de încăpător părea cerdacul, tot mic era pentru mulţimea lor. Pe sub colţii mistreţilor îşi scoseseră capetele iepurii, pe ciocurile bâtlanilor se aşezaseră, sticleţii şi licuricii — era acolo o învălmăşeală de trupuri şi gâturi, de cozi şi de ciocuri, de blăni şi de boturi, cum nu-ţi poţi închipui. Uite, de-asta şi zic că-mi pare rău : tare păcat că n-ai fost şi dumneata acolo, să vezi şi să nu crezi ! Că stătea în mijlocul dihăniilor Vidra cea făloasă şi-n laba dreaptă ţinea o pietricică, pe care trebuia s-o zvârle în cel pe care l-ar fi ales. Mă rog, întocmai ca o fată de ţar, ochindu-şi mirele în mulţimea peţitorilor. Apoi şi când au început să treacă pe sub cerdac boierii îmblăniţi şi încotoşmănaţi, încinşi cu lanţuri şi lănţujele de aur, sau feciorii de boieri strânși în zale lucitoare şi cu pene roşii deasupra coifurilor, n-ai mai fi ştiut ce să crezi. Că aruncau cu toţii priviri galeşe spre vidra din cerdac şi se fuduleau şi mi se strâmbau, de-ai fi zis că-i acolo frumoasa pământului, nu o sălbăticiune cu blană, şi încă una dintre cele pe care mulţi o purtau în chip de guler sau de căciuliţă. Şi au trecut aşa toţi boierii din oraş, cu fii, cu nepoţi şi strănepoţi, au trecut moşnegi sprijiniţi subsuori, de nu mai ieşiseră cu anii din casă, şi tineri, de încă nu le dăduseră tuleiele şi, care cum trecea, trecea fără să ştie şi prin faţa oglinzii babuşcăi, pe oare Vidra o aşezase cu meşteşug pe cerdac, la loc ferit. Şi neagră ca bezna cea mai neagră s-a făcut oglinda în tot timpul perindării boierilor şi s-au răsfrânt în ea toate păcatele lor ascunse. Câţi se buluciseră prin faţa oglinzii erau lacomi, cruzi, desfrânați, zgârciți, hoţi, leneşi, cum numai boierii pot fi. Că, vezi dumneata, lacomi, zgârciți sau leneşi se întâmplă să găseşti şi printre oameni, dar să te ferească sfântul de păcatele boierilor ! Nici leac n-au şi nici cu ale noastre nu seamănă. Acum, trecuse prin piaţa din faţa palatului şi ultimul picior de boier. — Măi, a zis Vidra, afurisit neam de oameni!... Şi, cum vorbea aşa, numai ce vede că oglinda se face albastră, aidoma cerului în nopţile de vâră din ostrovul înverzit. A rămas Vidra fără grai şi, dacă şi-a aruncat privirile în piaţă, ce să vadă ? Un biet fecior de pescar nimerise şi el acolo, când locul se golise de boieri. El, vezi tu, habar n-ave a de cele ce se petreceau, pentru că, om nevoiaş, nu-l vestise nimeni de nimic. Prinsese şi el nişte peşti dis-de-dimineaţă şi se grăbea să-i dea la bucătăria ţarului, nădăjduind să capete niscai copeici cu care să-şi mai împlinească din nevoi. Şi uite că, păşind în dreptul cerdacului, se pomeneşte izbit de-o pietricică. — Ian ascultă ! strigă pescarul supărat, întorcându-se să vadă cine-şi bate joc de el. Ţi-ai găsit să vadă ceva! Piaţa era goală. A ridicat atunci fruntea şi a dat de soborul dihăniilor bulucite-n cerdac, care-i făceau semne şi-l chemau care mai de care : — Suie, pescarule, suie degrabă ! Un bâtlan îşi desfăcu aripile şi se lăsă uşurel lângă pescarul buimăcit. Se închină cuviincios arcuindu-şi gâtul lung şi subţire, apoi îl îndemnă să-l urmeze. Scatiii, sticleţii, pitulicile şi toate celelalte zburătoare îşi dădură şi ele drumul de sus şi începură să zboare în jurul pescarului, bucurându-se şi ciripind. „Ia te uită, frate, îşi spunea bietul om, mi-am găsit beleaua cu păsările astea ! Dar şi ţarul, dacă stai să te gândeşti, ce le-o fi adunat acolo, ca la pomană ? Acu, numai să nu se supere şi să se răzbune pe scrumbiile mele...” Dac-ar fi fost vorba numai de scrumbii! Nu ştia bietul ce-l paşte. Că numai ce înţelese ţarul că nici unul dintre boierii lui n-a fost pe placul Vidrei şi că dihăniile se opriseră la un om de rând, că şi-a şi văzut planurile risipite ca fumu-n vânt. Şi asta l-a făcut să dea din mâini şi să strige : — Cu ce-i pescarul ăsta zdrenţăros mai bun decât boierii mei cu blănuri ? — Asta, ţarule, ne priveşte pe noi, au răspuns într-un glas cei nouă mistreţi, şi pe dată ţarul şi-a înghiţit potopul de vorbe rele care se băteau să-i țâşnească din gură. În vremea asta, petrecut cu alai de păsările care se ţineau de el scai, pescarul ajunse în încăperea unde sălbăticiunile se ciorovăiau cu ţarul. Cum îl văzură Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, brebi şi porci mistreţi, Şi șopârle şi sticleţi   preasmerit i se-nchinară, la mulţi ani toţi îi urară şi-l poftiră-nsufleţit în ostrovul înverzit. Dacă înţelese pescarul ce vor de la el sălbăticiunile, nu şovăi nici o clipă. Dragi îi erau feluritele vietăţi ale apei, ale cerului şi ale pământului. — Dar repede te mai hotărăşti! rânji cu răutate ţarul. Al cui eşti tu ? — Al căpitanului măriei tale, tresări pescarul, privind cu durere în ochii Vidrei. — Şi pe boier l-ai întrebat dacă te slobozeşte şi-ţi îngăduie să pleci aşa, teleleu prin lume ? mai întrebă ţarul. — Pe boier o să-l întrebăm chiar noi, răspunse mânioasă Vidra. Să fie chemat pe dată la palat! Plecă într-un suflet un sticlete să-l aducă pe căpitanul bărbos, care se încuiase în casă şi, de supărare că nu fusese ales să stăpânească ostrovul înverzit, se pusese pe băut de unul singur. Când îl vesti sticletele că e chemat de Vidră, deşertase tocmai al zecelea stacan. — Vin îndată, strigă căpitanul bărbos, crezând că sălbăticiunile se răzgândiseră şi că până la urmă se opriseră la el. Vezi bine, vorbi împleticit către sticlete, şi-au dat seama că om ca mine nu mai află ! Apoi, clătinându-se, se urni din loc şi, tot clătinându-se, îşi făcu intrarea în încăperea în care toţi îl aşteptau. — Ascultă, căpitane, spuse Vidra, noi te-am scăpat de la grea primejdie. Iată, îţi cerem în schimb să-l slobozeşti pe pescarul ăsta, cu care avem noi o treabă. — Tu... eşti al meu ? întrebă fălos căpitanul, abia ținându-se pe picioare. — Da, boierule... — Ei, dracu să te ia. Te slobozesc, na ! Mult s-au bucurat atunci sălbăticiunile şi, împresurându-l pe pescar, au început să joace şi să ţopăie. Dar ţarul s-a apropiat de căpitanul bărbos şi i-a şoptit cu mânie : — Prostule, ai stricat tot! Acum au să-l ia pe pescar în ostrov. — Ce ? Pe pescar ?... Cum aşa ? a bâiguit căpitanul. Eu credeam că m-au ales pe mine... Şi atâta supărare l-a cuprins, că pe dată i s-au risipit aburii vinului şi a început să strige cât îl ţineau puterile : — Staţi, staţi! N-am ştiut... îmi iau cuvântul înapoi... Pescarule, nu te mai slobozesc ! Nu, cum să fac una ca asta ? Mai degrabă te pun în lanţuri... Cât ai clipi, s-a oprit jocul sălbăticiunilor. — Boierule, a strigat pescarul, cine a fost slobod măcar o clipă nu se mai întoarce în robie... câtu-i lumea ! Şi, cum a strigat, cum s-a apropiat de căpitan, cu pumnul ridicat. Iar, în urma lui, cei nouă mistreţi au prins a-şi zbârli perii. Atunci ţarul şi căpitanul au început să tremure de le sunau măselele în gură, în timp ce Vidra şi moş Breb schimbau priviri pline de mândrie. Iacă, alesul lor se dovedea a fi aşa cum trebuie, nu se lăsa călcat pe coadă.   — Să mergem, a poruncit cu glas tunător pescarul şi sălbăticiunile îl urmară îndată, lăsându-i încremeniţi pe ţar şi pe boieri.   Au străbătut încăperile palatului în care nimeni n-a îndrăznit să-i oprească şi au ieşit în piaţă.          — Opriţi ! Opriţi-i! a strigat într-un târziu ţarul, scoțându-și bărbuţa pe fereastră. S-au frământat străjile şi, la porunca maimarelui lor, au dat năvală. Dar s-a întors pescarul şi, repezindu-se asupra maimarelui, i-a smuls sabia. Şi când a început s-o rotească, au prins străjerii a răcni între ei, ca besmetici : — Da’ ce-avem noi cu el ? Ia lăsaţi-l să plece... Aşa au ajuns sălbăticiunile la ţărmul mării, unde corabia li se legăna pe valuri. Şi vânturile au umflat pânzele păianjenilor şi corabia a început   să gonească pe mare, şi a gonit, a tot gonit, până ce în dreptul ostrovului s-a oprit.  L-au dus sălbăticiunile pe pescar la coliba babuşcăi, şi-n faţa bătrânei pescarul s-a sfiit şi şi-a înclinat fruntea.  — Da, a grăit cu blândeţe babuşca, bine aţi ales...      Şi au trecut zile după zile şi ani după ani, iar când babuşca s-a culcat ca să nu se mai scoale, pescarul i-a luat locul şi a cârmuit cu vrednicie peste sălbăticiuni. Şi dacă ai s-ajungi dumneata în ostrovul înverzit, să ştii c-ai să-l găseşti tot acolo, oleacă îmbătrânit, dar în putere. Şi du-i un butoiaş cu miere. Iar dacă ţi-i teamă că nu-l vei găsi, dă-mi mie butoiul — şi gata !

Acul şi foarfeca   Am să-ţi spun că a fost odată un croitor şi că era bătrân, tare bătrân. De bătrân ce era nici aţa în ac nu mai vedea s-o vâre, şi rar dacă avea ce să mănânce în fiecare zi. Avea bătrânul trei băieţi. Dar, dacă avea trei băieţi, crezi că asta îl ajuta la ceva ? Băiatul mai mare lucra la un bogătaş, şi nu degeaba se zice că, decât slugă la bogat, mai bine mort şi-ngropat. Al doilea era dascăl la heider[1] şi, dacă ai văzut vreodată un dascăl sătul, să mi-l arăţi şi mie ! Al treilea îl ajuta pe bătrân, dar dacă nu era de lucru, te rog să-mi spui cum putea să-l ajute ? Vrednicia lui se prăpădea de pomană. A înţeles bătrânul că destul a făcut umbră pământului. Într-o seară s-a culcat şi şi-a strâns feciorii lângă pat. — Eu, băieţii mei, a rostit cu amărăciune, am trăit nouăzeci de ani şi-mi ajunge. Am hotărât să mă culc şi să nu mă mai scol. Dar, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, vreau să vă las câte ceva, să mă pomeniţi cu drag când n-oi mai fi. Degeaba au strigat feciorii, degeaba au plâns. Bătrânul i-a ascultat liniştit, apoi a spus : — Ţie, fiul meu cel mare, îţi las toate lucrurile din casă. Multe nu sunt, bune nu sunt, dar, decât nimic, tot mai bine cu ele ! Dacă te însori, ai să te ajuţi şi tu cu ce-ai să poţi. I-a sărutat mâna fiul cel mare, i-a mulţumit şi s-a dat cu un pas îndărăt. — Ţie, fiul meu mijlociu, îţi las ce brumă de ţoale mi-au rămas. Multe nu sunt, întregi nu sunt, dar poate tot alegi ceva din ele... I-a sărutat mâna şi mijlociul, i-a mulţumit şi s-a dat cu un pas îndărăt. —Ţie, fiul meu cel mic, a început pentru a treia oară bătrânul... dar s-a oprit îndată. Ce putea să-i mai lase băiatului, când tot ce avusese împărţise celor mai mari ? — Nu-i nimic, tată, a rostit plângând mezinul, dacă i-a înţeles încurcătura, să fi fost matale sănătos... S-a gândit bătrânul, s-a tot gândit... Nu-i venea să-şi lase băiatul fără partea lui de avere, mult-puţină, câtă va fi fost, mai cu seamă că era feciorul cel mai vrednic şi cel mai drag. Deodată s-a luminat la faţă. — Am găsit! Ţie, fiul meu cel mic, îţi las acul şi foarfeca. Să le păzeşti cum şi eu le-am păzit şi să ştii că, în mâna unui om harnic, darul ăsta e mai de preţ decât tot ce-au primit fraţii tăi. I-a sărutat mezinul mâna şi i-a mulţumit plângând, dar n-a mai apucat să se dea îndărăt. Bătrânul a închis ochii şi şi-a dat sufletul. L-au plâns ce-au plâns feciorii, l-au îngropat cu cinste, şi-a luat fiecare partea lui de moştenire, iar fratele cel mare a vorbit astfel: — Fraţii mei, la un loc o să ne vină tare greu să ne descurcăm. Uite, eu am să mă mut la bogătaşul meu, tu să te duci la heider, iar tu, cel mai mic dintre noi... — Nu vă îngrijiţi de mine, mă descurc eu... — Ei, dacă te descurci, cu atât mai bine ! Au plecat fraţii cu câte o bocceluţă în spinare, şi mezinul a rămas singur în casă. S-a uitat la pereţii goi, s-a uitat pe-afară... Ce să facă în cocioaba pustie ? Şi-a înfipt acul în cămaşă, a vârât foarfecă în buzunar si, haida-hai, a pornit la drum. Merge o zi, merge două, merge nouăzeci şi nouă. Într-a suta zi ajunge la un palat împărătesc. A început să se plimbe pe sub fereşti, răcnind cât îl ţinea gura : — Meşter croitor ! Meşter croitor ! În ziua aceea împăratul se sculase tare supărat. O bruftuluise pe împărăteasă, ţipase la sfetnici şi-acuma şedea încruntat pe scaunul lui de aur, întrebându-se pe cine să-şi verse mânia ca să se răcorească de-a binelea. Şi, cum se întreba el aşa, numai bine aude strigătele croitorului. — Strigă ? Cine cutează să strige sub ferestrele mele ? — Un croitor, măria-ta. Din verde cum era de obicei, într-o clipă s-a făcut roşu împăratul şi, când a ţipat o dată, au zăngănit decoraţiile pe piepturile sfetnicilor. — Ce ? Un croitor ? Şi de ce strigă ? Cu ce-i el mai breaz decât cei două sute de croitori ai mei care lucrează în tăcere ? — Nu ştim, măria ta... — Cine l-a pus să strige ? Vai de zilele noastre ! se jeluiau curtenii. Dar împăratul nu şi-a plecat înalta lui ureche la şoaptele speriate ale sfetnicilor şi a poruncit cu glas tunător : — Aduceţi-l aici, viu sau mort! Am să-l învăţ eu minte... Strigăte, înghesuială, zăngănit de fiare... Ai fi crezut că se pregăteşte o oaste pentru cine ştie ce bătălie împotriva vreunui Gog-Magog[2]. Dar toate erau numai pentru bietul croitor care, nebănuind ce-l paşte, striga mai departe pe sub ferestre : — Meşter croitor ! Cine are ceva de cusut, de cârpit, de prefăcut sau de întors pe dos ? S-au deschis porţile palatului şi slujitori turnaţi în oţel s-au repezit buluc, îndemnându-se între ei cu mare mulţime de strigăte : — Prinde-l ! — Pune mâna pe croitor ! — Să nu ne scape ! „Pe cine-or fi căutând ?“ se întrebă croitorul privind mirat în jur. Într-o clipă fu împresurat, legat burduf, dus pe sus cu falnic-alai şi zvârlit pe lespezile de piatră din încăperea de Scaun a împăratului. Totul sa petrecuse atât de repede, că n-avusese vreme să înţeleagă nimic. — De ce strigi, ticălosule ? îl întrebă împăratul. Te lauzi că eşti meşter mare ? Ei bine, te voi pune la-ncercare ! Până mâine dimineaţă să-mi faci un veșmânt de oţel, prin care săgeata să nu treacă şi pe care suliţa să nu-l străpungă. Şi să nu te pună dracul să-l faci din zale sau din mai ştiu eu ce... Vreau un veșmânt de oţel tot, croit aidoma acestui veșmânt pe care-l port. Dacă-l faci, îţi dau voie să te numeşti croitor al luminăţiei mele. Dacă nu, îi dau voie călăului să te scurteze cu un cap. Am zis ! Încă buimăcit, croitorul se simţi apucat, ridicat şi purtat către ieşire. — Şi să nu uiţi buzunarele, mai strigă împăratul în urma lui. Am nevoie de cât mai multe buzunare ! Îmbrâncit, înghesuit, croitorul s-a trezit într-o încăpere plină cu foi mari din tablă de oţel. Slujbaşii l-au încuiat înăuntru şi au plecat, iar croitorul a rămas să se perpelească, încercând zadarnic să caute o ieşire din buclucul în care nimerise. „Ce mi-a venit să strig tocmai pe sub ferestrele nebunului ? se întreba el. Parcă dacă strigam în piaţă nu era bine ?... Aşa, cu ce m-am ales ?“ Uite-aşa se certa şi se perpelea, în timp ce orele treceau ca să nu se mai întoarcă. În încăperea cu table de oţel se tot întuneca şi, obosit, flămând, croitorul adormi. Atunci foarfecă sări din buzunarul lui şi începu să taie foile de tablă cum ai tăia dumneata dintr-un postav. Şi bag seamă că nu le tăia oricum, ci în aşa fel încât să alcătuiască mâneci, un spate şi o faţă de surtuc, pantaloni, tot ce se cerea pentru întregirea veşmântului cerut de împărat. A muncit foarfecă în tăcere cât a muncit şi, isprăvind treaba, s-a întors cuminte în buzunarul croitorului, care dormea dus. Atunci a sărit acul de la locul lui şi a început să coasă bucăţile de tablă. Alerga prin aer; de nu-l puteai urmări cu privirea şi, cât te-ai şterge la ochi, veşmântul, împăratului era încheiat. Şi nu ţeapăn, cum ai putea crede, ci moale ca o haină de postav, măcar că era de oţel şi, fiind lucrat cu chibzuială, avea tot soiul de buzunare : şi mari, şi potrivite, şi mici de tot. În zori s-au auzit bocăneli înaintea uşii şi, însoţiţi de călău, slujbaşii au venit să-l ducă pe croitor la împărat. Dar în faţa veşmântului de oţel au rămas fără grai, că asemenea haină nici nu se văzuse, nici nu se pomenise. Iar croitorul dormea într-un colţ, fără habar. — Meştere, scoală, spuse într-un târziu un slujitor. Croitorul deschise întâi un ochi, apoi al doilea, apoi pe amândoi dintr-o dată, şi primul chip pe care-l zări fu al călăului care-l privea mânios la gândul că nu-i va mai tăia capul. Dar croitorul n-avea cum să ştie asta. Supărat, îi strigă în faţă : — Păcătoasă slujbă, ţi-ai ales, călăule ! — Aşa ? îţi baţi joc de mine ? strigă călăul. A doua oară nu-mi mai scapi, nu te teme... Mirat, croitorul se uită la ceilalţi şi, cum îşi rotea privirile prin încăpere, văzu haina de oţel. Era întocmai cum o ceruse împăratul. Copleşit de o nouă mirare, deschise gura, voi să întrebe ceva, dar nu izbuti să găsească nici un cuvânt şi rămase cu gura căscată. — Pofteşte la împărat, cinstite meşter, grăi un slujbaş. Fără să înţeleagă nimic, croitorul se ridică şi, îndreptat de ceilalţi, o porni spre încăperea de sfat a împăratului. În frunte, păşea un slujbaş care purta haina de oţel, iar în urmă venea călăul rumegând planuri de răzbunare. Când dădu cu ochii de veşmântul cerut, împăratul îl pipăi, apoi îl încercă. Hainele de oţel i se potriveau, ca turnate. — Mda, mârâi împăratul, ai făcut treaba. Îţi dau voie să te numeşti croitorul luminăţiei mele. „Mulţumesc şi pentru atât, îşi spuse croitorul. Mai bine al luminăţiei lui, decât al călăului...” De atunci dregătorii începură să vină la el să-şi coasă haine, şi veniră cu nevestele, ba şi cu copiii. Avea de lucru croitorul până peste cap, dar cine se plânge de lucru ? Călăul, însă, zi şi noapte se gândea cum să-l piardă. De aceea se aruncă într-o zi la picioarele împăratului, strigând din adâncul rărunchilor :  — Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac ! — Vorbeşte, dar pe scurt, îi îngădui împăratul. — Măria ta, croitorului i s-a suit cinstea la cap. Dacă a făcut haina de oţel, acu se laudă peste tot că ar şti să facă o haină şi mai şi, o haină de aur, — O haină de aur? strigă împăratul şi ochii prinseră să-i lucească. — Cu totul şi cu totul de aur, măria ta. Iar nasturii i-ar face din pietre scumpe... — Să vină croitorul, răcni împăratul. Ce, îşi bate joc de bunătatea mea ? Într-un suflet a alergat călăul şi l-a înfăţişat pe croitor. — Te-ai lăudat că ai şti să faci o haină de aur? întrebă împăratul. — Nu m-am lăudat în nici un fel, răspunse croitorul, speriat. — Taci. Îţi baţi joc de bunătatea mea ? Până mâine dimineaţă haina să fie gata. Şi nasturii să fie de nestemate ! Altminteri, călăul te învaţă minte... Am zis ! A plecat amărât croitorul şi s-a închis în casă, blestemând clipa în care sosise în oraşul împăratului. Dar ce folos că o blestema ? Călăul abia aştepta să-i zboare capul... Cum sta el aşa, cu durerea în suflet, odată aude un glas subţire, mai subţire ca firul de aţă : — Ce-i, croitoraşule ? De ce eşti trist ? Se uită croitorul în dreapta, în stânga, se uită în sus şi în jos. Cine vorbise ? — Nu căuta atât de departe, râse glăsciorul, Croitoraşule, caută mai aproape. Ai ghicit! Vorbea acul. Şi foarfecă a râs şi ea şi a vorbit cu glas gros : — Mai aproape, croitoraşule, caută mai aproape ! — Spune-ne ce te doare, l-a îndemnat acul, şi croitorul le povesti toată întâmplarea. — Asta-i tot ? Păi dacă am cusut noi o haină de oţel, o s-o coasem si pe a de aur, nu te teme. De ce crezi că ne-a lăsat tatăl tău să-ţi purtăm de grijă ? Du-te la împărat şi cere-i aurul, că de ce urmează ne îngrijim noi singuri. Vai, cât s-a bucurat croitorul! Şi cum le-a mulţumit prietenilor buni, moşteniţi de la bătrânul lui tată ! Îndată a alergat la palat, de unde a adus tot ce era de trebuinţă. — Aşa. Acum culcă-te, şi lasă-ne pe noi să facem treaba. Fericit, croitorul n-a stat să lungească vorba şi, ca omul fără griji, cum, a pus capul jos, cum a adormit. Dar vezi că afurisitul de călău nu putea să doarmă, de teamă să nu-i scape din nou capul croitorului. A venit tiptil, tiptil, s-a apropiat de fereastra casei în care trăia meşterul luminăţiei sale şi s-a uitat pe geam. Acolo,, minune mare ! Lucrau acul şi foarfecă aşa cum nu s-ar fi priceput să lucreze douăzeci de meşteri la un loc, iar croitorul dormea dus, cu mâinile după ceafă. — Ăsta mi-ai fost ? s-a bucurat călăul. Meştere, te am în buzunar. A doua zi dimineaţă şi-a îmbrăcat împăratul haina de aur cu nasturi de pietre scumpe şi, de mulţumit ce era, a binevoit să-l plătească pe croitor cu un zâmbet. Dar abia plecase croitorul, că în încăperea de sfat s-a şi înfăţişat călăul. S-a aruncat la picioarele împăratului şi a răcnit ca scos din minţi : — Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac ! — Vorbeşte, i-a răspuns împăratul netezind cu palma haina de aur care sclipea de parcă soarele însuşi coborâse de pe cer şi intrase în încăperea împărătească. — Măria ta, am aflat taina croitorului. Hoţomanul are un ac şi o foarfecă, amândouă descântate în aşa fel, încât lucrează singure... — Singure ? s-a mirat împăratul. — Singure, măria ta. Dacă le-ai avea în stăpânire, ai putea să le pui să-ţi coasă sute de haine de aur şi de argint şi ai fi cel mai bogat împărat de pe faţa pământului. — Să vină croitorul! a răcnit împăratul. Nu cumva îşi bate joc de mine ? Îndrăzneşte să ascundă asemenea scule nemaivăzute ? A alergat călăul repede de i s-a tăiat răsuflarea şi într-o clipă l-a adus pe croitor la palat. — Unde-i acul ? Unde-i foarfecele ? a strigat împăratul. Croitorul s-a îngălbenit de supărare. Cum să-i dea împăratului acul şi foarfecă moştenite de la tatăl lui ? — Măria ta, îţi fac câte haine pofteşti, îi fac şi împărătesei, şi cui porunceşti, dar acul şi foarfecă nu le dau ! — Nu le dai ? — Nu le dau ! S-a învineţit de furie împăratul. Ca un cocoş sărea în scaun, şi un timp nici n-a putut vorbi de supărare. Apoi a poruncit cu straşnică mânie : — Călăule, ia-i capul! — Îndată, măria ta ! a strigat ticălosul şi, ridicând spada, s-a năpustit asupra croitorului. Cum să se mai împotrivească bietul om ? Dragi îi erau sculele moştenite, dar şi mai dragă viaţa... — Bine, împărate, a spus croitorul. Dacă aşa ţi-i vorba, poftim...  A scos acul şi foarfecă şi le-a pus înaintea măriei sale, în timp ce călăul fierbea şi spumega : capul croitorului îi scăpase din nou. A poruncit împăratul să se aducă mătăsuri şi catifele, purpură, atlaz şi blănuri de hermină, iar dacă toate au fost adunate înaintea lui a strigat cu glas de tunet : — Tu, ac, şi tu, foarfecă, puneţi-vă pe treabă ! Nici acul, nici foarfecă nu s-au speriat de tunetele lui. Ca şi cum n-ar fi auzit nimic, stăteau la locul lor, de-ai fi zis că-s nişte scule proaste şi lipsite de preţ. — N-auziţi ? Vreau să-mi faceţi cele mai frumoase haine din lume ! a mai strigat împăratul. Dar acul şi foarfecă nu voiau să muncească pentru el, aşa că nu se clinteau. S-a înciudat atunci împăratul şi, cât era el de împărat, a pus mâna pe ac, pasămite să-l îndemne la treabă. Numai că acul odată s-a smucit şi, cât ai zice peşte, a cusut buzele împăratului, de n-a mai putut deschide gura şi scoate o vorbă. Iar foarfecă s-a năpustit asupra călăului şi hârști ! i-a tăiat capul. Acul şi foarfecă s-au întors apoi în buzunarul croitorului, care a ajuns liniştit în piaţă, fără ca nimeni să cuteze a-l opri. Repede, repede, s-a depărtat de palat, a ieşit din oraşul împărătesc şi a pornit pe câmp, înainte, cale lungă să-i ajungă. Pe seară zăreşte nişte focuri şi, în jurul lor, un pâlc de oameni fugari. Stăteau amărâți lângă bocceluţele lor şi tăceau. — Ce-i cu voi, oameni buni ? — Vai şi vai, răspunse o femeie. Pacoste şi blestem au căzut pe capetele noastre, silindu-ne să fugim din ţara în care trăim din moşi-strămoşi... S-a dat croitorul mai aproape, şi femeia i-a povestit: — În ţara noastră a năvălit Omul-de-Fier. Izbeşte cu pumnul, şi pereţii se năruie de parcă ar fi de cocă. Striveşte pruncii în picioare. Ucide, pradă şi sfarmă. A intrat în cel mai depărtat sat de la hotare şi l-a pustiit. Apoi a trecut la al doilea, de acolo la o cetate, la alta... Au plecat oştile să lupte cu el, dar Omul-de-Fier îşi râde de paloş şi de săgeată. Necruţător, păşeşte înainte şi lasă în urmă moarte şi paragină. Noi am fugit cum am putut din calea lui, dar cine ştie dacă nu ne-a şi zobit casele, făcându-le una cu pământul... Plângea femeia, ascultându-i povestea începură să plângă şi ceilalţi fugari, iar cu ei plângea şi croitorul. I-a îmbărbătat cât a putut, dar ce să le spună ? Amărât, şi-a luat rămas bun şi a pornit mai departe. A mers până a dat de o pădure. Dar credeţi că era o pădure ca toate pădurile ? În pădurea asta copacii creşteau atât de apropiaţi, că nici o pasăre n-avea loc să zboare printre ei. S-a oprit croitorul şi a stat la sfat cu tovarăşii lui.  — De, spuse acul, aici nu prea ştiu cum te-aş putea ajuta...  — Dar eu unde sunt ? a strigat foarfecă. Pe mine nu mă puneţi la socoteală ?     Şi într-o clipă s-a repezit şi, ţac ! ţac ! a început să taie copacii uriaşi, de parcă ar fi avut în faţă snopi de paie. A muncit bine foarfeca şi a deschis potecă prin pădure, de a putut înainta croitorul până în inima codrului, unde a găsit o colibă. Acolo locuia un ţadic[3] . — Croitorule, ştiam că ai să ajungi la mine, în ciuda copacilor, a grăit ţadicul. Dar tu, foarfecă, n-ai obosit ? — Aş mai tăia încă două păduri ca astea! Ţadicul şi-a mângâiat barba albă, a zâmbit şi şi-a clătinat fruntea : — Buni tovarăşi ţi-a lăsat tatăl tău, croitorule ! Cu ei ai să ajungi acolo unde picior de om n-a ajuns şi-ai să-i poţi ajuta pe fugarii cu care te-ai întâlnit. S-a mirat croitorul auzind vorbele ţadicului. De unde ştia el că un biet croitor avea să nimerească în codrul lui, şi de unde ştia cu cine se întâlnise pe drum ? Dar ţadicul vorbea mai departe, aşa că-şi ciuli urechile.   Află, croitorule, spuse ţadicul, că deasupra capului nostru, acolo sus, e poarta cea mare a cerului. Ai să te sui la cer, iar Soarele te va ajuta să-i vii de hac Omului-de-Fier ! S-a cam speriat croitorul nostru auzindu-i vorbele ! Toate ca toate, dar să se caţere până-n cer şi să mai stea şi cu Soarele de vorbă, asta i s-a părut prea din cale-afară ! S-a uitat cu mirare la foarfecă, şi foarfecă a grăit, şovăind : — De, croitoraşule, aici nu prea ştiu cum te-aş putea ajuta... — Dar eu unde sunt ? a strigat acul. Pe mine nu mă puneţi la socoteală ? Şi într-o clipă, țâști ! a început să sară prin aer. Şi a băgat atunci de seamă croitorul că acul lucrează o scară minunată, o scară cum nu s-a mai văzut, o scară de mătasă. Şi scara suia drept, drept sus. — Ihi-hii, stingă acul cu glăsciorul lui subţire. După mine, croitoraşule ! Ihi-hii! — Du-te, fiule, şi nu te teme, a vorbit ţadicul. Tu nu ceri nimic pentru tine... A răsuflat adânc croitorul şi s-a apucat de scara de mătasă, a mai răsuflat o dată şi a început să suie. Acul striga mereu deasupra capului lui, şi scara sporea crescând în înălţime. A urcat croitorul niţel şi, când a privit în jos, se şi afla deasupra coroanelor verzi ale copacilor. — Mai sus, croitorule, mai sus ! i-a strigat un şoim avântându-se în văzduhul fără hotar. Şi croitorul urca, urca mereu. Când obosea, se oprea şi privea în jos. Pământul rămăsese departe şi se făcea mic, tot mai mic. Nici şoimul nu mai cuteza să zboare în jurul croitorului, ci se mulţumea să descrie cercuri largi, plutind în hăul albastru. Se înfiora croitorul de singurătatea prin care trecea, agăţat de scara de mătasă. Îl cuprinse un dor fierbinte de oameni, de râsul copiilor. „Şi dacă se rupe scara ?“ îi trecu prin minte, şi sângele îi îngheţă în vine. Dar în clipa aceea auzi glasul subţirel al acului :. — Ihi-hii ! Mai sus, croitoraşule, mai sus ! Îmbărbătat, sui mai departe. Cine ştie cât a suit ? Unii spun un an, alţii şapte. Până la urmă, ridicând fruntea, a văzut zidul alb al norilor şi, în mijlocul zidului, o poartă mare, deschisă. S-a apucat cu amândouă mâinile de toartele cerului şi, hop ! a sărit înăuntru. Mai întâi a închis ochii, orbit de strălucirea din cer. Luceau stelele mai ceva ca nasturii de diamant ai împăratului şi o horă de stele tinere juca şi cânta. Când s-a mai obişnuit cu lumina fără seamăn, a început să calce pe podeaua de nori. Parcă mergea pe arcuri! Apoi a dat peste un loc unde încetau norii şi începea o întindere nesfârșită, aşternută cu praf de stele. Atâta a mers prin praful scăpărător, că tălpile lui l-au butucit şi au croit un drum oare se mai vede şi azi. A trecut pe lângă butoaie cu ploaie şi grindină, a văzut mormane de zăpadă pregătite pentru iarnă şi, într-un hambar mare, a dat de fulgerele care-şi ascuţeau dinţii. A văzut lăzile cu tunete şi peştera furtunilor, peste intrarea căreia era prăvălită o lespede grea, a văzut visteria curcubeielor şi magazia cu purpură pentru vopsit amurguri. Peste tot stăteau de pază stele care-l priveau cu mirare, dar care nu scoteau o vorbă: ca şi cele de pe pământ, străjile din cer n-au voie să se întindă la taifas ! Tot mergând aşa, ajunse la un palat cu pereţii de aur. În jurul palatului, mare forfotă de stele. Toate se înghesuiau, iar nişte stele-poliţai le împingeau pe cele care ieşeau prea în faţă. — Ce s-a întâmplat ? întrebă croitorul. — Iese Soarele ! Iese Soarele ! răspunseră în acelaşi timp vreo patru stele, înghesuindu-se să vadă mai bine. Porţile se deschiseră într-adevăr, şi Soarele ieşi din palat. Era un tânăr de aur, frumos cum croitorul nici în vis nu visase. Pletele de aur îi fluturau pe umeri, ochii-i aruncau sclipiri de peruzea. De îndată ce ieşi din palat, se făcu şi mai multă lumină, iar câteva stele prinseră să vopsească norii cu purpură de la magazie. Croitorul înţelese că, pe pământ, toate astea se numeau răsărit. Soarele trecea încet printre şirurile de stele. ÎI iubesc, îl iubesc, şopti o steluţă cu cârlionți la urechea altei stele, prietena ei. Ieri s-a uitat la mine şi am fost atât de fericită... — Taci, prostuţo, o certă prietena. Parcă n-ai şti că n-are ochi decât pentru Luna, cu care nu se poate întâlni... Iar Soarele trecu încet, fără să bage de seamă privirile steluţei care se înroşise de parcă s-ar fi atins de purpura norilor. Vezi că şi acolo, în cer, sunt dureri, ca şi pe pământ... Privirile Soarelui căzură însă asupra croitorului, încremenit de toate câte vedea. — Un om ? Şi de când se plimbă oamenii prin cer ? întrebă Soarele. Croitorului i se încleştaseră fălcile şi nu putea rosti o vorbă. — Vorbeşte, şopti din buzunar foarfecă. Doar n-ai venit să taci ! — Mărite... Mărite... bâigui croitorul, pierit. — Apropie-te, omule, grăi Soarele. Dacă ai ajuns pân-aici, nu te mai poate tulbura nimic. Vrei să te ajut cu ceva ? — Nu pe mine, slăvite Soare, îngăimă, în sfârşit, croitorul. Nu pentru mine te rog, ci pentru oamenii năpăstuiţi de Omul-de-Fier... — Care Om-de-Fier ? Vorbeşte lămurit... Îi povesti croitorul fărădelegile Omului-de-Fier şi ochii Soarelui zvârliră tăişe albastre. Apoi se îndreptă spre o fereastră şi privi lung spre Pământ. — Îl văd, rosti Soarele. Trece pe strada mare a unei cetăţi pustii. — El a pustiit-o ! strigă croitorul. Se apropie la rândul lui de o fereastră, încercând să vadă cetatea. Dar cum să vezi ? Pământul se zărea de acolo cât o mărgică şi trebuia să ai ochii Soarelui ca să poţi desluşi câte ceva. — Ei, strigă Soarele, dar ce are de gând... ? A găsit, printre, dărâmături, doi copii. Acum l-a ridicat pe unul. Poate că vrea să-l sărute ?... Vai! L-a dat de pământ, l-a zdrobit ! Şi vrea să-l apuce şi pe al doilea... Ei bine, asta n-o să se întâmple ! Două spade de foc albastru ţâşniră din ochii Soarelui, se năpustiră spre pământ şi, străbătând cât ai bate din palme văzduhul, îl izbiră, pe Omul-de-Fier. Năprasnică trebuie să le fi fost căldura ! Omul-de-Fier n-apucă să crâcnească : se topi într-o clipă. — Aşa, spuse Soarele. Răii să nu mai apuce să-mi vadă lumina ! Tii, mare bucurie a fost atunci în cer ! Croitorul plângea de fericire, gândindu-se la fugarii care se puteau întoarce acasă, stelele cântau, iar steluţa cu cârlionți se zvârli de gâtul Soarelui să-l sărute, strigând cât o ţinea gura : — Uite, de-asta te iubesc ! Că eşti bun, bun, bun... Apoi alergă să se ascundă tocmai în visteria curcubeielor, care-i dăruiră o diademă ţesută în şapte culori, rugând-o să se arate cu ea pe cer, ca să se ştie că era zi de sărbătoare. Dar Soarele fu primul care-şi dădu seama că răsăritul întârziase din pricina Omului-de-Fier. Grăbind să urce în carul lui de foc, îşi îndemnă armăsarii la drum şi porni să cutreiere nesfârşitele câmpii albastra ale cerului. Numai că sunt lucruri pe care nici Soarele, cât e el de Soare, nu le poate face. În ziua aceea s-a întârziat cu răsăritul, şi nimeni până astăzi n-a aflat de ce. Iaca, vă dau dezlegare să lămuriţi pe cine v-o-ntreba ! Cât despre croitor, s-a întors frumuşel pe calea bătucită de tălpile lui prin câmpul cu praf de stele şi a ajuns la poarta cerului. Acul se înfipsese în pervazul porţii, şi aştepta acolo cuminte, cu scara după el. — Ai izbutit ? — Izbutit, acule, izbutit, strigă croitorul, începând să coboare scara de mătasă. Şi a tot coborât, preţ de un an sau de trei, sigur nu ştiu. Ce ştiu e că n-a avut nevoie de mai mult, pentru că la coborâre i-a trebuit mai puţină vreme decât la suit. Şi pe măsură ce cobora, strica şi acul scara de mătasă, aşa că atunci când croitorul s-a pomenit în faţa colibei ţadicului din pădure, acul i s-a înfipt în cămaşă, la locul lui. N-a rămas multă vreme croitorul în coliba din pădure, ci s-a grăbit să-i ajungă din urmă pe fugari. Când au auzit vestea cea bună, n-au mai ştiut cum să se bucure şi cum să-i mulţumească. Până la urmă, l-au poftit în ţara lor. Şi s-a dus croitorul cu ei, şi acul şi foarfeca au început să facă haine de toate culorile şi de toate mărimile, aşa că oamenii din ţara aceea purtau întotdeauna veşminte nou-nouţe, ca scoase din cutie. Numai că de la o vreme l-a răzbit dorul de casă, şi nici o rugăminte de a mai zăbovi nu l-a putut îndupleca. — Rămâneţi cu bine, a spus, mă duc la ai mei. Iar acul şi foarfecă au strigat şi ele într-un glas : — Acasă ! Ne ducem acasă ! Aşa a plecat croitorul şi a început să lucreze pentru cei din oraşul în care se născuse. Se spune că cele mai frumoase haine din lume se fac şi azi acolo, dar eu n-am văzut cu ochii mei, aşa că nu vă pot lămuri. Cine vrea, să se ducă să vadă ! Şi, dacă se duce, să-mi aducă şi mie o haină, chiar mai puţin frumoasă, ca răsplată pentru povestea pe care v-am spus-o.   [1] Heider — şcoală (în limba idiş). [2] Gog — regele ţării Magog (în Vechiul Testament). [3] Ţadic – înţelept (în limba idiş).

Povestea fericirii   A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor. „Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. „Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.  — Allah!  Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia: — Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră... Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.    A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus: — Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: — Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: — Vreau. Plângi înainte... L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. — Tare-am înţepenit!... A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind: — Tată... Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat: — Cum te cheamă, feciorul tatii? — Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişé, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişé, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.  Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: — Ibadulá, deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. — Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr. Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: — Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată... — Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] şi să scriem un contract de căsătorie... — De căsătorie? Cu cine? — Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu... Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare. — N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bătrânul nu se împotrivi. Aişé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece. — Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mării se închiseră în urma lor. Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic... — Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri. Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan. — Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... şi luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmáua... — Te-ai săturat? întrebă Tasin. Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit: — Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa: — Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima? — Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea. Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. — Ce este fericirea? întrebă el. — Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-şi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic... — Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. — Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul... — Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. — În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el... Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase: — Ibadulá, deschide poarta! Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişé cea albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului. Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin câte puţin. Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă. — Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri. Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise uşa. Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie. La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse. — Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. — Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin. — Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porunceşte mai degrabă să vină gâdea. Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. — Bine, spuse el. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit. — Ce... ce-ai făcut, ticălosule? — Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin. — Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. — Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf. — Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?  Tasin râdea. — Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin. Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit. — De unde ştii? strigă sultanul. Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. — Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată? — Atât: să-mi spui unde se află fericirea. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: — Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun. — Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea? — Nu-ţi spun, n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri. — Unde este fericirea? — Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el. — Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit: — Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. — Cine eşti! întrebă uimit Tasin. — Mă cheamă Umié, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umié. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umié! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina. — Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit... Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. — Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? — N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea... — Şi, dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. — Umié... — Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. — Dar de unde luăm papucii? — Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb... Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele. Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. — Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii. — Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă. Tasin însă nu mai părea stânjenit. — Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier. — Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de papuci? — Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. Supărat, Ali dădu din mâini: — Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele... Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima. — Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci! — Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân... — Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi. — O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi! — Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, pofteşte-ncoa! Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aişé, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. — Destul, Ibadulá! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura. Întovărăşit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrânului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier. Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită! — Acum, spuse Umié, la drum. Tasin o luă în braţe şi şopti: — În ţara Van. Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. — Unde suntem? întrebă Tasin. — În ţara mea, răspunse Umié. — Şi unde-i fericirea, Umié? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. — Spune, o rugă din nou Tasin. — Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna... O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în braţe pe Umié. — Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umié? Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles. — Am ghicit? — Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...  Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata. — O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea... Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] şi se întorceau la căsuţa lor. Umié pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu, Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu, Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu, Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.   Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. — Ţi-e somn, Tasin? — Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu... — N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet. Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse: — Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umié! — Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. — Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ. — Un rubin! Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist. Tasin duse cu greu rubinul în odaie: — Umié, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit! — Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite... Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. — Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. — Am de vânzare un rubin, spuse Tasin. Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii. — Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvaergii din suk... Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. O îmbrăcă pe Umié în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea. — Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire... — Caută, Tasin, caută... Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. — E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor. „Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...” Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă. — Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniştea se întâlneşte? — Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete. — Umié, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început... — Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. — Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă. Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin. — De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut... Se minună voinicul şi întrebă: — Dar în vale nu coborâţi niciodată? — Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă. Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. — Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: — Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?” — O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor... Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umié: — Ai găsit fericirea, Tasin? Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor. — Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr. — Lângă tine, tată. — Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. — Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. — Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De când mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie... Tasin luă o daùlă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aişé cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!   [1] Cadiu – judeător (în limba tătară). [2] Cevré – năframă (în limba tătară). [3] Salmá - un fel de mâncare tătărască. [4] Daùlă – tobă (în limba tătară). [5] Saleam – pace (în limba tătară). [6] Hamam - baie (în limba arabă). [7] Suk – piaţă (în limba arabă).

Iani palicarul   A fost odată — scoală-n picioare şi ascultă cuminte — a fost odată un palicar[1] — stai jos şi destupă-ți urechile ! Povestea are fir bogat, Cu aţă roşie-i legat Şi pe un fus înfăşurat. Repede-te şi-un brânci îi scapă, C-atunci povestea o să-nceapă ! Seară bună vă poftesc tuturor câți vreţi să petreceţi o oră plăcută ! Şi-acu, puneţi-vă pe ascultat, că-i dau drumul: A fost odată pe lumea asta un vestit palicar, ale cărui isprăvi au umplut popoarele de mirare. Cu cine nu s-a luptat palicarul ? Cu toţi răii pământului s-a luptat! Şi numai după nenumărate fapte fără seamăn s-a hotărât şi el să pună capul jos şi să adoarmă pentru totdeauna şi a fost îngropat la picioarele unui stejar, pe o înălţime. Acu, palicarul avea doi feciori şi nu-i semănau feciorii între ei, cum nu seamănă un sâmbure de măslină cu măslina întreagă, de soi bun. Sâmburele era Iorgu, feciorul cel mare, un cărpănos posac şi rău la suflet. Măslina de soi era Iani, feciorul cel mic. Şi dacă a murit palicarul bătrân, l-a plâns Iani cu lacrimi amare, în vreme ce Iorgu nu dovedi nici un fel de părere de rău. Ba dimpotrivă ! — Ei, frate, a grăit intr-o seară Iani, la puţină vreme de la moartea bătrânului, greu ne e fără tata... Cum zici dumneata să facem ? Ne împărţim averea părintească, ori rămânem să gospodărim laolaltă ? — Laolaltă ? a strigat Iorgu. Şi de ce, mă rog, laolaltă ? Să-şi ia fiecare ce are-n seamă şi să nu-l stânjenească pe celălalt cu nimic... — Bine, frate, a răspuns împăciuitor Iani, cum ţi-o fi voia... A rămas Iorgu pe gânduri şi s-a tot tras de mustaţă, apoi a vorbit: — Mie, ca frate mai mare, mi se cuvine casa. — Aşa să fie, cum zici dumneata, a încuviinţat Iani. — Apoi, pe bună dreptate, mi se cuvin pământurile cele bune de lângă gârlă... — Pământurile ? Bine... — Ca să le pot munci, vezi bine, mi se cuvin boii şi plugul... — Văd... — Şi aş mai avea nevoie şi de oi, că fără ele... — Da. — Atunci, ce mai vrei ? a spus Iorgu. Iaca, s-a făcut împărţeala ! Iani şi-a ridicat fruntea şi l-a privit drept în faţă. Sub privirea lui limpede s-a tulburat până şi Iorgu. — Hm!... Da, da, înţeleg, a mormăit el. Vrei să-ntrebi de partea ta... Dar ce să-ţi mai dau, când singur ai văzut că toate mi se cuvin, pe bună dreptate ? — Într-adevăr, pe bună dreptate, a rostit cu amărăciune Iani. Atunci Iorgu s-a plesnit peste frunte şi a vorbit înseninat: — Cum de-am putut uita?... Ştii ce! Am uitat de sfoara de pământ de lângă Râpa-Harapului. Acu, dacă stai şi socoti pe bună dreptate, îndată vezi că mi s-ar cuveni mie, dar de hatârul tău, uite, ţi-o dăruiesc. Ei, te poţi plânge de fratele tău ? A mai încercat Iani să schimbe împărţeala, dar cât s-a străduit, cât s-a târguit, n-a fost chip să moaie inima lui Iorgu. Atunci, amărât, a adunat şi el ce a putut — un topor, o sapă, un cuţit, vechi şi ruginite ca vai de ele, şi-a pornit într-o bună dimineaţă să-şi ia în stăpânire sfoara de pământ. Şi era în dimineaţa aceea tare cald şi tare lung era drumul. A mers Iani, a mers şi, din ce mergea, dintr-atât se întrista. Când a ajuns la sfoara lui de pământ era mai trist decât se poate spune. Şi cum să nu fi fost ? Că nu era numai mic pământul, dar era şi plin de pietre şi mărăcini, şi sălbatic, întocmai ca Râpa-Harapului, în care se oprea. Iar râpa era adâncă şi neagră, tăcută şi înfricoşătoare. —— Vai şi amar ! a oftat Iani, văzând pustietatea aceea. Of, of, săracul de mine! Dar bine n-a apucat să sfârşească vorba, că odată s-a pomenit cu un harap bătrân, care s-a închinat în faţa lui, spunând : — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! Înspăimântat, Iani s-a tras înapoi şi şi-a rotit privirile în jur, căutând scăpare. Dar ce scăpare putea aştepta în singurătăţile în care se afla ? — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă, a spus din nou harapul. Atunci, mai mult mort decât viu, Iani a şoptit : — Scoate pietrele şi mărăcinii... — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte, că porunca se-mplineşte ! Şi Iani a văzut cu uimire ceva ca un nor coborând peste sfoara de pământ. Într-o clipă s-a întunecat straşnic, şi peste altă clipă norul se făcu nevăzut. Dar —şi Iani se frecă la ochi şi se ciupi de mină ea să se încredinţeze că nu visează — dar cu el pierise şi harapul, şi pieriseră şi bolovanii, şi spinii, iar locul era acum neted ca-n palmă, numai bun de arat. — Bre, îşi spuse Iani, asta-i încă una ! Începu să măsoare pământul în lung şi-n lat, cercetă cu luare-aminte, dar, cât se strădui, nu izbuti să găsească un singur bolovan. Cât despre ciulini, parcă nici n-ar fi fost! A căpătat atunci flăcăul oleacă de inimă şi a cutezat să şoptească, mai mult ca pentru el, decât cu glas tare : — Harapule !... Ţi-ai găsit ! Nu s-a ivit nici un fel de harap, nici picior, de harap, nimic care să semene măcar cu umbra unui picior de harap. Şi-a întărit Iani cugetul şi unde n-a răcnit o dată, ea un leu flămând : — Harapule ! Aş ! Harapul pierise şi pace bună. Ce era să facă Iani ? A apucat sapa ruginită, că plug n-avea, şi a început să-şi sape bucata de pământ. De cald, cald. Curgeau apele pe bietul Iani şi, cât se muncea, vezi bine că spor n-avea. A, să fi avut un plug şi doi boi buni... Chiar proşti să-i fi avut, şi tot isprăvea curând. Dar cu sapa... — Tare mi-e dat să mă mai chinuiesc, a oftat Iani. Of, of, săracul de mine ! Dar n-a isprăvit de oftat, că îndată s-a şi pomenit lingă el harapul! — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! — De ce nu ziseşi de la-nceput, frate ? se bucură Iani. Ia ară matale ce-i de arat... — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte, că porunca se-mplineşte ! strigă harapul şi, cât ai zice peşte, norul cel întunecat coborî din nou asupra ogorului. Iar când se destrămă, nu se mai văzu nici mama harapului, în schimb pământul era arat, cum nu se poate mai bine. — Bre, taina asta trebuie s-o pătrund, că altminteri nu ştiu ce fac, îşi spuse Iani. Şi atunci, hotărându-se, oftă din rărunchi : Of, of, săracul de mine ! — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă! ceru îndată harapul, ivit lângă el fără veste şi, de unde, numai el ştia. Iani îşi luă inima în dinţi. — Ascultă, harapule, vorbi el, de mulţumit îţi mulţumesc, dar tare aş vrea să ştiu de ce vii tocmai când oftez şi de ce mă ajuţi tocmai pe mine... Harapul zâmbi cu mare mirare : ’ — Se poate să nu ştii ? Mult bine mi-a făcut mie tatăl tău, palicarul. Şi i-am făgăduit atunci că, ori de câte ori el sau urmaşii lui vor veni întristaţi şi vor ofta aici, lângă râpa care-mi poartă numele, chiar şi la capătul celălalt al lumii de-aş fi, tot am să vin să dau o mână de-ajutor. Cere-mi deci ce-ţi pofteşte inima, nu te sfii ! — Bunule harap, răspunse Iani, o casă mi-ai putea înălţa pe locul ăsta ? Nu prea mare, dar trainică şi frumoasă, şi pe dinăuntru orânduită cum ştii mai bine... — Doar atâta-mi ceri ! Priveşte, că porunca se-mplineşte! zâmbi harapul. Norul se grăbi să coboare şi, când se risipi, Iani se trezi în faţa unei case cum nici Iorgu n-avea. Se pricepea harapul să facă treaba ! În jurul casei ciuguleau orătănii, iar înăuntru... Când văzu Iani masa întinsă care-l aştepta, când văzu mâncărurile din care suiau aburi înmiresmaţi, îl cuprinse o bucurie şi o recunoştinţă atât de puternică, încât începu să sară şi să joace ca un copil, strigând cât îl ţinea gura : — Dragul meu harap, dragul meu harap, fericirea mi-a suit la cap ! Şi a ţopăit Iani cât a ţopăit, iar când a obosit s-a aşezat la masă. Apoi s-a întins pe pat şi a tras un pui de somn. Apoi a ieşit să trebăluiască pe lângă casă. Apoi s-a dus pe câmp. Apoi... au trecut zile după zile şi Iani le-a uitat şirul. Nici o clipă nu i-a dat prin minte să-i ceară harapului bogăţii, averi sau alte asemenea. Era mulţumit cu cât avea, muncea slobod cât voia şi, când nu voia, cânta. Dar de la o vreme singurătatea începu să-l apese. La Iorgu nu se ducea, că pricepuse ce fel de om era, iar Iorgu nu venea la el, de teamă să nu-i ceară fratele ceva. Ce era de făcut ? Se duse Iani pe câmp şi oftă, cum ştia că se cuvine. — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! spuse îndată harapul, ivit lingă el cât ai clipi. — Dragă harapule, i se plânse Iani, ce ai făcut tu pentru mine nici nu se poate spune în cuvinte. Dar dacă te mai rog ceva, te superi ? — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! se repezi harapul. Dacă-l văzu atât de nerăbdător, prinse Iani să-şi spună păsul. Cum să pună capăt singurătăţii ? Oare nu crede harapul că ar trebui să se însoare ? Ei, şi nu ştie el vreo fată potrivită ? — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte că porunca se-mplineşte ! Şi pe dată norul negru îl cuprinse pe Iani în îmbrăţişarea lui, apoi îl ridică de la pământ. Cu nor cu tot zbură cu iuţeala vântului, apoi norul coborî binişor, binişor, lăsându-l pe Iani într-o încăpere scăldată în beznă. Trecând prin fereastră, lumina lunii scotea din întuneric chipul unei fete care dormea şi, văzând-o, Iani înţelese că harapul nu se înşelase. Într-adevăr, altă soţie nu şi-ar fi dorit. — E Marica, cea mai bună şi mai frumoasă fată din ţară, îi şopti harapul. — Şi ce facem acum ? întrebă Iani, tot în şoaptă. — Dacă-ţi place, mergem s-o peţim. Dacă nu, plecăm să vedem altă fată. — Nu, aproape că strigă Iani, nu-i nevoie ! Mă duc s-o peţesc. Cu greu îl hotărî harapul să amâne peţitul până la ziuă. De grăbit ce era, Iani l-ar fi deşteptat pe tatăl fetei chiar atunci, în, puterea nopţii. Până la urmă se-nvoi să aştepte, şi harapul îl scoase din încăpere. Abia se lumină însă de-a binelea, că Iani bătu la uşa casei şi ceru să-i vorbească stăpânului. Îl primi cu bunăvoinţă un bărbat gros, care întâi îşi bătu palmele cu straşnică mirare aflând de pricina venirii lui, apoi începu să-l cerceteze. Îl descusu cât îl descusu — Iani, se vede treaba, îi fu pe plac. Iar dacă află că flăcăul era fiul vestitului palicar, nici prin minte nu-i dădu să se împotrivească. — Numai că, dragul meu, spuse el într-un târziu, eu pe fiica mea n-o silesc la nimic. Câștigă-i dragostea şi vă dau şi eu binecuvântarea... Cine era mai fericit decât Iani ? Cu ajutorul harapului luă înfăţişarea unui negustor de nimicuri femeieşti, gândind că aşa va pătrunde mai lesne la Marica, şi începu să se plimbe pe uliţă, lăudându-și marfa. În încăperea ei, fata ţesea. Auzind strigătele negustorului, scoase capul pe fereastră şi, văzând-o, Iani nu mai fu în stare să strige felul acelor şi-al panglicelor pe oare le avea de vânzare. — Hei, negustorule, îl chemă Marica. Apoi, făcându-i semn să aştepte, ieşi în poartă şi începu să aleagă nimicurile de care avea nevoie. Iani o sorbea din ochi. Mirată că nu-l aude turuind întruna, după obiceiul negustorilor, fata îl privi şi ea, iar dragostea pentru flăcăul sprâncenat îi năvăli dintr-o dată în inimă. Aşa, tăcând, stăteau unul în faţa celuilalt şi gătelile fură date uitării. — De unde vii, străine ? întrebă Marica. — De tare departe... Mă cheamă Iani... Pe nesimţite trecură să-şi spună vorbe de dragoste. Dar Marica era înţeleaptă şi nu voia să-şi dea inima decât unui om vrednic. — Ce păcat că eşti negustor ! oftă de la o vreme, şi Iani blestemă în minte gândul prost care-l făcuse să i se înfăţişeze în chip de vânzător de panglici şi nasturi. — De ce, Marica ?... Poate că nici nu sunt negustor... — Vezi tu, vorbi mai departe fata, negustorii nu se prea îndeamnă la fapte mari, li-e gândul tot la bani: şi tot la marfă... Alesul meu ar trebui să dovedească vitejie, să pot fi mândră de el, să-l preţuiesc... Inima lui Iani bătea ca un clopot. — Marica, draga mea, cere-mi ce vrei, porunceşte... sunt gata să plec si în împărăţia gheţurilor veşnice... Pune-mă la încercare ! Dac-aţi şti cum a zâmbit atunci Marica ! Nici soarele nu zâmbeşte, aşa, nu, nimeni. Cu glas de strună dulce a grăit, privind la Iani lung, lung : — Mama boleşte de ani de zile şi nici un vraci n-a fost în stare să-i afle boala. Acum, ascultă !... La capătul lumii, aşa mi-a spus o bătrână care ştie multe, la capătul lumii se înalţă un turn falnic. Şi turnul are, în vârf o terasă, şi pe terasa din vârful turnului creşte un măr care face numai un singur măr pe an. Dar mărul e de aur. Cine-l miroase nu se mai îmbolnăveşte, câtu-i lumea... — Mă duc ! a strigat Iani simţind că se trezeşte în el sângele fierbinte al părintelui său, palicarul. — Ia năframa asta, a mai şoptit Marica. Leagă-te cu ea şi, când ţi-o fi greu, aminteşte-ţi că te aştept... Şi-a întocmit Iani nişte încălţări de fier, a luat o desagă cu merinde, a luat un cuţit mare şi a pornit la drum. Şi a tot mers bine de tot, cale de vreo nouă luni de zile, până a ajuns intr-un codru întunecat. Abia făcuse câțiva paşi, când zări o biată vrabie care sărea anevoie printre frunzele căzute la pământ. Iani o prinse, o cercetă şi văzu că are un picioruş frânt. Îşi rupse o fâşie din cămaşă, legă picioruşul vrabiei şi o puse în desagă, să se vindece. Apoi o porni din nou la drum, şi mergi, mergi — de la o vreme a simţit că nu mai poate de picioare. Vezi că încălţările de fier or fi fost ele trainice, dar uşor nu era să le porţi! „Bre, tare-i negru codrul ăsta“, îşi spuse flăcăul, că se lăsase un întuneric ca-n miez de noapte. Dac-a văzut aşa, s-a oprit sub un copac mare şi s-a culcat. Şi numai ce-a adormit că s-au adunat în jurul copacului patruzeci de balauri, toţi fraţi de la un tată şi de la o mamă. — Cine-i acolo, sub copac? a întrebat cel mai în vârstă, că de bezna din codru, nu desluşea mare lucru nici la doi paşi. — Ştiu şi eu ? a răspuns un altul. Stai să văd... Şi, aplecându-se, a prins să pipăie, cu laba, căutând să-şi dea seama. Acu, norocul lui Iani, balaurul a dat peste încălţările de fier. — E o bucată de fier, a spus balaurul. O fi pierdut-o careva... Balaurul zicea că pipăise numai, dar Iani se trezise înspăimântat, că pentru un om atingerea balaurului face cât o izbitură zdravănă. — Care eşti acolo? a strigat prin beznă, cu inima strânsă. Dacă i-au auzit glasul, au început balaurii să tremure şi să se strângă unii într-alţii ca oile speriate de lup. — Ce bucată de fier ? a şoptit balaurul mai în vârstă. E un om de fier, fraţilor ! Să vedem pe unde scoatem cămaşa... — Bre, n-auzi ? a mai strigat Iani. Care eşti acolo ? — Nu te supăra, omule de fier, noi suntem... patruzeci de fraţi balauri, care ne rugăm de iertare, dacă te-am stânjenit... Când a auzit aşa, a cam sfeclit-o Iani. Patruzeci de balauri ! Cum să iasă el cu faţa curată din asemenea întâlnire ? — Şi-ncotro mergeţi voi, patruzeci de balauri ? a întrebat. — Dacă n-ai nimic împotrivă, i-a răspuns sfios balaurul cel vârstnic, noi toţi patruzeci ne ducem să furăm mărul de aur de pe tumul de la capătul pământului... „Hait ! şi-a spus Iani. Uite ce-mi lipsea !“ Dar văzând că balaurii aşteaptă un cuvânt de la el, s-a prefăcut supărat şi a strigat: — Tot acolo mă duc şi eu. Dacă sunteți vrednici, vin să vă ajut, că singuri tot nu faceţi nici o ispravă !... Deocamdată lăsaţi-mă să dorm şi mâine-om sta de vorbă pe-ndelete. — Numai să nu te superi, să nu te superi, i-a răspuns supus balaurul. Somn uşor ! Ţi-ai găsit! N-a închis ochii Iani toată noaptea, pândind să nu-i sară balaurii în spinare şi frământându-se cum să dezlege lucrurile. Să se ducă la turn cu balaurii ? N-ar fi rău, mai ales dacă acolo l-ar fi aşteptat primejdii. Dar cum să se întovărăşească un om cu patruzeci de balauri! Şi-apoi, la împărţeala mărului ce s-ar fi făcut ? S-a sucit, s-a perpelit, dar răspuns tot. n-a găsit. Atunci şi-a amintit de năframa Maricăi, a pipăit-o şi s-a simţit îmbărbătat. „Ce-o fi, să fie!“ Acu, dacă s-a mai luminat, l-au putut vedea balaurii pe flăcău. — Măi, parcă-ar fi om ca toţi oamenii, s-a mirat cel în vârstă. O stârpitură, acolo... — Dacă-ţi spun că l-am simţit de fier ! Auzindu-i şuşotind între ei, Iani se făcu şi el că se trezeşte. — Ce mormăiţi acolo, patruzeci de balauri ? întrebă el încruntat, de parcă ar fi fost cine ştie cine, măcar că, văzându-i pe toţi în lumină, simţise că-l trec fiori reci pe spinare. — Vorbim şi noi aşa, îndrăzni unul dintre ei. Adevărat să fie că eşti de fier ? — De fier ? pufni Iani dispreţuitor. De oţel sunt, măi, aşa să ştiţi ! „Lasă-i să creadă ! îşi spuse în gând. S-or mai teme şi ei oleacă, ce, numai eu să mă tem ?“ Dar balaurul vârstnic prinse să vorbească bănuitor : — Uite ce-i, omule de fier sau de oţel. Ca să ştim dacă spui drept, noi te-om pune la încercare. Te prinzi ? — Mă prind, fireşte. Numai să nu vă pară rău... S-a aplecat atunci balaurul şi a luat de jos o piatră. Când a strâns o dată laba, s-a făcut piatra fărâme şi un colb subţire a prins a-i curge printre gheare. — Vezi tu ? Asta-i puterea noastră, a grăit balaurul. S-o vedem şi pe-a ta. Iani a înghiţit de două ori, apoi s-a pus pe râs. — Bre, patruzeci de balauri, slabi mai sunteți ! Eu am să strâng o piatră până-oi face să curgă apă din ea... Şi s-a răsucit şi, cum a ştiut, a scos din desagă o bucată de brânză. A strâns-o între degete şi ce să vadă balaurii ? Din piatra omului de oţel curgea apă... — Eşti tare, a zis balaurul. Să te vedem la încercarea a doua ! A apucat el atunci o altă piatră şi, opintindu-se, a zvîrlit-o spre cer. — Ai văzut când am zvârlit-o ? Abia peste jumătate de ceas ai să auzi că se-ntoarce ! Au stat toţi acolo aşteptând şi, după jumătate de ceas, nici mai mult, nici mai puţin, s-a auzit un vâjâit şi piatra a căzut pe pământ. Atât de departe o zvârlise balaurul! — Asta-i tot ? a râs Iani. Bre, patruzeci de balauri, când am să arunc eu piatra, n-o să mai vină niciodată înapoi... Şi iar s-a răsucit flăcăul şi a scos vrabia din desagă, A azvârlit-o în sus şi pasărea s-a mistuit în văzduh. Bar balaurii, încăpățânați, au stat să aştepte o jumătate de zi, o zi, două, trei. Dac-au văzut că piatra nu se-ntoarce nici după trei zile, au schimbat între ei priviri înspăimântate. — Eşti tare, a mărturisit din nou balaurul. Dacă învingi şi la a treia încercare, te socotim conducătorul nostru şi, sub porunca ta, plecam să furăm mărul de aur. Se întreba Iani ce au să mai născocească balaurii. Când colo, dihania cea mai mare îi arătă ceva în depărtare : — Vezi copacul care abia se zăreşte ? — Îl văd, răspunse Iani. Odată îşi umflă balaurul bucile obrajilor şi, când suflă, ai fi zis că se stârneşte o vijelie care o să mute pământul din loc. Cât ai clipi, copacul fu răsturnat. — Bre, balaure, grăi atunci Iani, treaba asta o face şi un copil. Ia să-mi spui tu mie : turnul pe care creşte mărul de aur e mai departe decât copacul tău ? — Este, răspunse balaurul. — Mult mai departe ? — Mult, bineînţeles, de vreme ce-i taman la capătul lumii. — Aşa. Şi cu toate astea eu am să suflu de aici, am să-l dobor şl praful o să se aleagă de el... Auzind una ca asta, o băgară balaurii pe mânecă. — Păi are să se strice şi mărul, strigă careva. — Se strică, nu se strică, n-am ce-i face, grăi Iani. Daţi-vă la o parte, să suflu... Au început balaurii să-l roage să cruţe turnul. S-au rugat de el de dimineaţă până seara şi abia pe seară s-a înduplecat flăcăul să nu-i mai năruie. — Dar, pentru că sunt drept, le spuse el, am să suflu uşor, cu mare grijă. În loc să dărâm turnul, am să-i desprind doar o piatră din vârf. E bine ? Ca să vă dovedesc că v-am rămas şi a treia oară... Cu destulă teamă s-au învoit balaurii şi l-au rugat să ia bine seama, nu care cumva să sufle prea tare. I-a liniştit Iani şi a suflat uşurel, cum ai sufla peste un puf de păpădie. — Da, s-au bucurat toţi patruzeci de balauri, aşa-i bine. Dintr-atât, mărul nu păţeşte inimic... — De, le răspunse Iani clătinând din cap, m-am stăpânit cât am putut, dar ştiu şi eu... Rămaseră balaurii încredinţaţi că Iani e vrednic să-i conducă. Nu mai pierdură vremea, deci, şi porniră la drum. Ieşiră din codru, trecură munţi, străbătură ape, toate câte se cer la un drum voinicesc. Iar rânduiala mersului lor era că îl purtau balaurii pe Iani cu rândul, până ajungeau la un loc de popas. Acolo alergau după vânat, făceau focul, frigeau vânatul şi-i întindeau lui Iani bucăţile mai gustoase. Intrase spaima în cele patruzeci de dihănii, ce crezi ! Dar nici spaima asta n-a ţinut cât lumea. Numai ce se apropiaseră de turnul de la capătul lumii, că Iani i-a şi auzit intr-o noapte ținând sfat. — Ian ascultaţi, fraţilor, grăia balaurul cel vârstnic, vă place cum ne porunceşte omul de oţel ? — Nu ne place, au răspuns într-un glas cei treizeci şi nouă de fraţi. — Apoi, dacă vouă nu vă place, aflaţi că nici mie nu-mi place defel. Mult o să-l răbdăm ? — Păi dacă-i de oţel! a oftat cel mai mic. Ce să-i facem ? — Ascultaţi vorba mea, a vorbit iarăşi balaurul cel vârstnic. Nu-i oţel cât de tare să ne stea împotrivă când ne-om repezi odată, toţi patruzeci. Să luăm numai mărul de aur, că apoi... — Apoi ? — Nici fărâme nu mai lăsăm din omul de oţel ! Iani se făcea că doarme mai la o parte şi, când colo, asculta tot. „Dintr-ăştia-mi sunteți, puişorilor ? şi-a spus el. Ei, las’ că vă bagă Iani minţile-n căpățâni !“ A doua zi s-a făcut că nu ştie nimic şi cu toţii şi-au urmat drumul. Şi iată, cam pe la prânz, ajung ei la turnul cel mare. Nimeriseră tocmai la capătul lumii ! În jurul turnului zăceau fel de fel de pietre, mai mari şi mai mici, care cum căzuseră din zidăria veche. — Ai văzut ? s-au mirat cei patruzeci de balauri. O singură piatră zicea că dărâmă şi, când colo, ia te uită ce prăpăd... Nu s-a putut stăpâni şi a suflat mai tare decât făgăduise ! Vezi bine, pietrele căzuseră de vechime, şi aşa şi socotise Iani, dar la ce să te aştepţi din partea unor tigve seci, de balauri ? Acum, trebuiau să pătrundă în turn. Poarta grea şi groasă, cu totul şi cu totul de fier, era încuiată. Cum să-i vină de hac ? I-a aşezat Iani pe cei patruzeci de balauri în şir. Balaurii s-au dat îndărăt să-şi ia vânt şi, când s-au izbit apoi de poartă toţi ca unul, au străpuns-o şi au căzut claie peste grămadă. Mare le-a fost bucuria, şi gata erau să năvălească pe scară, când Iani odată s-a încruntat şi le-a poruncit : — Staţi, patruzeci de balauri ! Întâi intru eu. Au mârâit balaurii şi s-au întărit în hotărârea de a scăpa de flăcău, dar, până una alta, n-aveau ce face. Întâi să culeagă mărul, apoi s-or pricepe să-i închidă gura... Numai că nici Iani nu era prost. A suit val-vârtej scara de piatră şi a ajuns sus, pe terasă. Oameni buni, dar şi când a văzut mărul! Era un pom falnic şi rotat, şi chiar în vârful lui strălucea ca soarele singurul măr care i se ţinea de crengi, mărul de aur. Într-o clipă s-a suit Iani în pom şi l-a cules. L-a mirosit şi o undă de putere i-a înviorat inima. — Hei, omule de oţel, ai luat mărul ? strigară de jos cei patruzeci de balauri. — Veniţi sus cu mare băgare de seamă, le răspunse Iani vârând mărul în desagă. Unul câte unul... Nu trecu mult şi primul balaur îşi vârî botul prin spărtura uşii. Iani apucă zdravăn cuţitul în mână şi, nici una, nici două, hop ! îi reteză căpățâna. Apoi se opinti şi zvârli leşul în spatele turnului, unde se căsca o râpă. Dar se grăbi, că paşii celui de al doilea balaur se şi auzeau pe treptele de piatră. Oameni buni, ce s-o mai lungim fără folos ? I-a căsăpit Iani pe toţi patruzeci de balauri şi, când a coborât din turn, le-a tăiat limbile şi le-a pus şi pe ele în desagă. Iar cine ar putea şti câte noroade au scăpat atunci de asuprirea dihăniilor cu care, până la el, sute şi sute de voinici luptaseră zadarnic ! Apoi a început Iani drumul spre casă, şi din nou a străbătut ape, a trecut munţi şi a umblat prin codri, iar după atâta trudă a ajuns pe seară la casa Maricăi. Încălţările de fier se făcuseră găuri-găuri, ca nişte site. A bătut în poartă, şi i-a deschis fata. Când l-a văzut, o dată a strigat : — Iani! şi pe loc s-a îmbujorat toată. A scos atunci flăcăul mărul de aur din desagă şi i l-a arătat, iar Marica i-a dus mamei ei, care, cum l-a mirosit, cum s-a ridicat din pat, vindecată, de nu mai ştia fata la ce să se uite mai întâi : la Iani, care i se întorsese viu şi nevătămat, la mărul minunat, care strălucea de-ţi lua privirile, sau la mama, veselă şi plină de putere ? Până la urmă, tot la Iani s-a uitat. Şi, când au mai văzut oamenii şi cele patruzeci de limbi de balaur, s-au minunat şi mai tare, şi altfel decât Iani palicarul nu i-a mai spus nimeni flăcăului. Şi aşa i-a rămas numele ! Iar făcându-se nunta lui Iani cu Marica, au băut toţi cât au băut, au jucat cât au jucat şi s-au veselit cât s-au veselit. Până la urmă, Iani şi-a luat aleasa şi s-au mutat amândoi în casa harapului. Acolo trăiau cumpătat şi erau fericiţi. Iar într-o zi, amintindu-şi Iani că toate întâmplările lui minunate şi toată fericirea i se trăgeau de la tovarăşul tatălui său, s-a dus la câmp şi a oftat, după cum ceru obiceiul. — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! a strigat îndată harapul, cel bătrân. — Dragul meu harap, i-a spus Iani, nu vreau să-ţi cer nimic. Am vrut doar să-ţi mulţumesc pentru toate câte le-ai făcut pentru mine... S-a bucurat harapul dacă l-a auzit rostind vorbe plăcute, l-a îmbrăţişat şi a spus : — Fiul meu, să ştii că asta a fost cea din urmă oară când ne vedem. Am îmbătrânit şi am inima slabă, iar ca să ajung până la tine mă istovesc din cale-afară. Am să-ţi fac un ultim dar şi, dacă vei fi chibzuit, să ştii că de altceva nici nu vei avea nevoie cât timp vei trăi pe pământ. Când vei ajunge acasă, vei găsi darul acolo... I-a mulţumit Iani cu lacrimi în ochi, s-au îmbrăţişat încă o dată, şi harapul a pierit la fel de repede cum obişnuia să se ivească. — Iani, ai cumpărat tu un chiup ? l-a întrebat Marica atunci când da să intre în casă. — Un chiup ? Ce chiup ? — Uite-l colo, după uşă... S-a dus Iani şi a văzut, într-adevăr, după uşă, un chiup din cele mari în care se păstrează untdelemnul. Chiupul era gol. Şi, deşi a bănuit că acesta era cel din urmă dar al harapului, n-a priceput defel, cum avea să-l scutească de orice grijă, până la sfârşitul vieţii. „De, îşi spuse Iani zâmbind, a îmbătrânit într-adevăr harapul, nu mai ştie nici el ce vorbeşte...“ Şi, fără să se mai îngrijească de darul lui, şi-a văzut de treabă. A trecut aşa o bucată de vreme, iar chiupul cel mare s-a acoperit cu pânze de păianjen. Dar Marica a aşezat într-o zi pe o policioară, chiar deasupra oalei harapului, o pâine rumenă, taman scoasă din cuptor. Pisica a simţit mirosul şi, cum a făcut, cum a izbutit, drept pe policioara de lemn a sărit şi a aruncat pâinea în chiupul de dedesubt. Auzind zgomot, a intrat Marica în încăpere şi a priceput ce se întâmplase. S-a aplecat de a scos pâinea din oală. Dar i s-a părut că mai era ceva acolo, şi atunci s-a mai aplecat o dată şi, cu mare mirare, a mai scos o pâine, la fel de caldă, la fel de rumenă ca pâinea pe care-o copsese. „Asta ce-o mai fi ?“ S-a uitat în fundul chiupului — să încremenească, şi mai multe nu : în oala harapului a mai văzut o pâine, a treia. Şi, uite-aşa, a început Marica să scoată din chiup o pâine după alta, una după alta, până s-a înspăimântat şi ea. Ce să facă, frate, cu atâtea pâini?... Că se adunaseră lângă ea vreo douăzeci. S-a mulţumit cu cât scosese şi a aşteptat să-i vină Iani de la câmp. Cum a venit, cum i-a povestit întâmplarea. „Ehei, ştia harapul, săracul, ce face !“ şi-a spus bărbatul înțelegând abia atunci că chiupul era fermecat. S-a uitat în el : pe fund aştepta o pâine. „Dar oare numai pâinea s-o poată înmulţi ?” A aruncat Iani în chiup un dinar de argint şi, când s-a aplecat să-l scoată, a mai găsit un dinar. Pâinea pierise. „Acu i-am dat de rost! “ s-a bucurat Marica. A curăţat frumos chiupul şi de astă dată l-a aşezat la loc de cinste, în mijlocul odăii. Şi s-a pus Iani pe trai cu Marica lui, fără să se lăcomească, fără să ceară chiupului mai mult decât le trebuia, şi n-au avut pricină să se plângă şi au dus-o bine în căsuţa harapului, zile şi zile la rând. Acu, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de hapsânul de Iorgu, că de mult n-a mai fost vorba de el. Dar să ştiţi că, dacă s-a văzut stăpân pe toată averea tătâne-su, a intrat în el ceva, ca un soi de nebunie. Amarnic fusese şi înainte, nu-i vorbă, dar acu se făcuse de speriat. Jupuia pielea de pe om, îşi chinuia argaţii şi abia le dădea să mănânce, împrumuta bani cu camătă... câte şi mai câte, numai din lăcomia de a-şi spori averile, ca să aibă mai mult, mereu mai mult. Şi dacă a fost să se însoare, l-a căutat pe omul cel mai afurisit din ţinut şi i-a peţit fata. Era acela un moşneguţ cârcotaș şi lacom şi avea o fată croită pe măsura lui : rea, cicălitoare şi zgârcită. Cum a văzut-o Iorgu, a înţeles că aşa nevastă îi trebuie şi, după nuntă, fata s-a mutat la el şi l-a adus şi pe moşneguţ în casă. Ei, şi-atunci a început pentru Iorgu chinul cel mare. Că nu mai era de trăit din pricina moşneguţului cârcotaș, nemulţumit de dimineaţă până seara. Întruna voia câte ceva şi, când i se aducea tot ce poftise, voia altceva. Din zori se trezea flămând şi până noaptea târziu mânca întruna, rămânând la fel de pipernicit şi de prizărit. În toate cele îşi vâra nasul şi dădea porunci peste porunci, de înnebunea slugile şi-l înnebunea şi pe Iorgu, care nu mai ştia unde-i e capul. Uite-aşa viaţă duceau şi certurile se ţineau în casa lor lanţ ! Dar într-o zi, ce-i vine lui Iorgu ? O cheamă pe femeia lui şi-i zice : — Nevastă, am avut eu un frate, un neisprăvit despre care nu mai ştiu nimic de ani de zile. Eu n-aş vrea să mă vadă, că de, te pomeneşti că se apucă şi-mi cere te miri ce... Du-te tu, că nu te cunoaşte, şi află ce-i pe la el. Dac-oi vedea şi-oi vedea că prea o duce greu, m-oi milostivi, poate, să-l iau argat la noi, aşa, de hatârul tatii. — Argat ? a strigat femeia. De ce să-l iei argat ? Sau crezi că dacă ţi-e frate, gata, ai să-l acoperi cu aur... A potolit-o Iorgu lămurindu-i că asta fusese, aşa, o vorbă aruncată şi că, la drept vorbind, nici argat n-ar fi cu cale să-l ia pe frate-su, pentru că te pomeneşti că lumea ar începe să-l vorbească de rău. Lasă-l aşa, s-o ducă şi el cum o şti... S-a îmblânzit femeia atunci şi, dacă a aflat pe unde să-l caute, s-a dus către Râpa-Harapului. Şi nu proastă i-a fost mirarea când a văzut acolo o căsuţă frumoasă şi curată, cu orătănii în bătătură, un câmp mic, dar pe care se legănau spice mari, măslini, tot ce alcătuia gospodăria lui Iani. S-a dat ea mai lângă ferestre şi-a privit înăuntru. Marica tocmai grăia : — Vai, Iani dragă, mi-a mai rămas un singur băţ pentru foc... — Nu-i nimic, vâră-l în chiup şi scoate câte pofteşti ! Şi a văzut femeia lui Iorgu cum din chiupul acela a ieşit o grămadă de lemne, numai bune de pus pe foc. — Ai sfârșit ? a întrebat atunci Iani. Că aş vrea să-mi umplu punga cu tutun... Şi s-a ridicat Iani, a turnat în chiup rămăşiţa de tutun pe care-o avea, şi a tot scos şi scos la tutun, de şi-a umplut-ochi punga cea mare, care atârna de un cui, pe perete. Vânătă de mânie a ajuns acasă femeia lui Iorgu şi a început să-şi copleşească omul sub un potop de cuvinte : — Neghiobule, nepricopsitule, ziceai că frate-tu moare de foame ? Du-te să vezi ce gospodărie are, du-te să vezi cum stă... Plesnea fierea în mine văzând cât de bine-s rânduite toate ! Şi să ştii tu că belşugul i se trage de la un chiup fermecat, din care poţi scoate la nesfârşit tot ce-ţi pofteşte inima... I-a povestit ce văzuse şi, de lăcomie, Iorgu pe dată s-a aprins tot. — Aşa ? Păi dac-am vârî în chiup nişte pungi cu aur, am face grămezi cum n-are nimeni şi pe toţi i-am ţine din scurt! — Şi l-a cuprins pe Iorgu ura împotriva lui Iani, şi îndată s-a gătit de drum. S-a îmbrăcat în straie ponosite şi, prefăcându-se calic, s-a dus de-a bătut la uşa fratelui. — Cine-i? — Eu, Iorgu, vai de zilele mele... A sărit Iani să-i deschidă şi, dacă l-a văzut atât de zdrenţăros, n-a mai ştiut ce să creadă : — Păi ştiam că o duci bine, că eşti bogat... — Vai şi vai, a gemut Iorgu, trăsnetul a căzut peste casă, nu mai am nimic... — Dar pământurile ! — Le-au pustiit lăcustele... — Şi vitele ? — A dat o molimă şi le-a ucis pe-un cap... Ce era să mai spună Iani ? Să-i amintească de împărţeala averii părinteşti ? Să-l întrebe de ce nu-l căutase, cât fusese bogat ? Iani avea inimă bună. L-a aşezat la masă, l-a ospătat şi l-a întrebat cum socoate că l-ar putea ajuta. — Îngăduie să mâi la tine peste noapte, sunt frânt de oboseală. Mâine, dacă vrei, om sta şi-om chibzui. L-a culcat Iani în patul lui, iar el cu Marica şi-au înjghebat culcuşul în altă încăpere. Dar numai ce-a socotit Iorgu că adormiseră, c-a şi înşfăcat chiupul şi, cu el în braţe, a ieşit binişor din casă. La anume depărtare vorbise el să-l aştepte femeia, cu o căruţă. Au pus chiupul în căruţă şi, dând bice cailor, au ajuns acasă. Degrabă au dus chiupul în încăperea mare şi au aruncat în el o pungă cu bani. Bucuria lor când au scos două, trei, patru... zornăia bănetul şi strălucea aurul, de le lua ochii ! Au umplut încăperea cu pungi, şi atunci, frânți de oboseală, s-au culcat cu gândul să ia a doua zi treaba de la capăt. De unde să ştie că moşneguţul cârcotaș îi pândise printr-o crăpătură a uşii ? Îl mânca nasul să priceapă cum de scot ei atâtea pungi din chiup. Tropăia pe loc şi se fâțâia de nerăbdare, iar dacă Iorgu şi femeia s-au culcat, a deschis uşa binişor şi a păşit în încăpere. Iorgu suflase lumânarea. Moşneguţul a mers încet, pâşa-pâşa, iar ajungând la chiup, s-a plecat şi şi-a vârât nasul înăuntru. Dar, cum era micuţ, nu-ş’ cum s-a răsucit şi s-a opintit că, până să zică ceva, a căzut în chiup. De spaimă, a prins a răcni, iar Iorgu şi femeia au sărit ca arşi : —         Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ? Răcnetele nu mai conteneau. A aprins Iorgu feştila. Răcnetele veneau din chiup. S-a repezit atunci şi, vârându-și mâna, l-a tras afară pe moşneguţ, care tuna şi fulgera. Dar, să vezi mirare, răcnetele nu conteneau. Şi-a mai vârât Iorgu mâna în chiup, şi a mai scos de acolo un moşneguţ, aidoma cu celălalt, tot cârcotaș, tot nemulţumit, şi tot tunând şi fulgerând. Apoi altul, şi altul, şi altul — nouă moşnegi care semănau ca nouă picături de apă şi care ţipau, se certau între ei, dădeau porunci, în timp ce din chiup se auzeau răcnetele unui al zecelea, pe care Iorgu nu cutezase să-l mai scoată la lumină. Totul se petrecuse atât de repede, că nici nu-şi dăduse seama ce face. Acum, înfricoşat, îşi privea femeia, căreia-i clănţăneau dinţii în gură. Nici unul nu ştia ce să înceapă, nici unul nu-şi amintea în zăpăceala aceea cum poate fi oprită oala să nască mereu moşnegei cârcotași, ca cei nouă care tunau şi fulgerau şi ca al zecelea, care răcnea în chiup, de credeai că-i sfârşitul pământului. — Mi-e foame ! ţipa un moşneag. — Mi-e sete ! vestea altul. — Vreau să dorm ! cerea al treilea. — Să vie lăutarii ! poruncea al patrulea — şi băteau din picior toţi nouă, certându-se între ei, în timp ce Iorgu alerga de la unul la altul, iar al zecelea moşneag, rămas în chiup, urla de mama focului, cerând să fie scos şi dus la plimbare. Vai de noaptea aceea, că o s-o povestească Iorgu şi la morţi ! Noroc că de dimineaţă a venit Iani, care pricepuse că numai hainul de frate-su putea fi atât de câinos să-i fure chiupul, înşelîndu-l cu prefăcuta lui calicie. — Zi aşa, frate, a strigat Iani din prag, ai sărăcit tare, da? Altădată, cine ştie ce ar fi făcut Iorgu, dar acu i-a căzut lui Iani în genunchi: — Frate, bate-mă, omoară-mă, dar opreşte chiupul să mai fete moşnegi ! Când a priceput Iani cum stă treaba, să moară de râs. Cei nouă moşnegi păreau toţi dintr-o mamă şi dintr-un tată, aveau acelaşi glas piţigăiat, la fel erau îmbrăcaţi, numai de vrut vroiau fiecare altceva. Iar al zecelea răcnea în oală. A scos Iani un dinar din buzunar, l-a aruncat în oală, şi pe loc a pierit moşneguţul şi au rămas în oală doi dinari. Şi-a luat el atunci darul harapului şi, fără a-l învrednici cu vreo privire pe Iorgu, care se zbătea cu femeia lui între cei nouă diavoli bătrâni, a plecat fluierând. Oameni buni, mai mare pedeapsă nu i se putea da hapsânului de Iorgu! Cei nouă moşnegi i-au spulberat toată averea, l-au înnebunit de cap, şi atâta l-au chinuit, că omul şi-a luat într-o bună zi câmpii şi până azi nimeni n-a mai auzit de numele lui. Iar asta numai din lăcomie şi lipsă de omenie i s-a tras ! Dar Iani a trăit până la adânci bătrâneţi, cu Marica lui şi s-a bucurat şi de copii, şi de nepoţi, şi de strănepoţi, iar dacă n-a murit cumva, de bună seamă că mai trăieşte şi azi. Numai de chiupul harapului mă tem că zile multe n-a avut, că l-or fi spart dracii de copii. Atâta rău ! Unde-s vrednicie şi voie bună, vin bucuriile cârd şi se-adună.   [1] Palicar — voinic (în limba greacă).

Fierarul năzdrăvan   Într-un sat dintr-o ţară trăia un fierar. Şi era atât de puternic fierarul Handac, că numai el putea urni barosul pe care şi-l făcuse, un baros cât carul. Veneau de departe boieri, să vadă minunea şi, cum veneau, îşi vârau nasul pe uşă întrebând : — Unde-i barosul ? Handac apuca scula de coadă şi, când o ridica, o dată li se muiau boierilor picioarele, şi nu mai pofteau să vadă nimic. Îi duceau slujitorii la rădvane, mai mult morţi decât vii. Iac-aşa era barosul cel mare al fierarului ! În ţara aceea era un thagàr[1] zgârcit, dar zgârcit cum n-a mai fost de atunci. Până şi praful de pe uliţi nu se îndura să-l prăpădească şi punea slujbaşi anume ce-l adunau în lăzi mari şi-l puneau la păstrare. — Ce-ai să faci cu atâta praf, măria ta ? îl întreba uneori împărăteasa. — Încă nu ştiu, răspundea zgârcitul. Dar mă doare inima când îl ia vântul şi-l duce departe, într-altă ţară... Cum să rămân eu fără praf ? De aceea pusese thagàr un ispravnic peste praf, cu grija de a-l aduna şi a-i păstra ca ochii din cap. Ei, şi a ajuns până la împărat vestea despre fierarul cel voinic şi despre barosul lui. — Pe dată să mi-l aduceţi la palat, a poruncit zgârcitul. În inima lui îşi zicea: „Cu barosul ăsta are să-mi facă lacăte cum nu s-au mai văzut! Nici un hoţ să nu le spargă, nici un viclean să nu le descuie. Atunci am să pot dormi şi eu în pace...“ Că uitai să vă spun, de grija comorilor sale nici nu dormea împăratul. Toată noaptea umbla însoţit de făclieri şi de ostaşi cu sabia trasă, de-şi cerceta hambarele, pivniţele, visteriile şi câte locuri mai avea în care păstra averi. S-au dus slujbaşii la bordeiul fierarului şi, când s-au apropiat ca la o bătaie de săgeată, au încremenit: li se zguduia pământul sub picioare. Au schimbat priviri înspăimântate şi gata erau să facă întoarsă calea, când a ieşit dintr-o pădurice un băiat. Păşea liniştit şi fluiera, măcar că pământul se clătina sub el, ca prins de friguri. — Ce... ce-i ? strigară slujbaşii. Prăpădul lumii ? — Aş, râse băietanul, sforăie Handac ! S-au ruşinat slujbaşii de teama lor şi au pornit mai departe, măcar că încă le tremurau inimile. Şi ce gândești mata? Sforăit ca acela... nu s-a mai pomenit pe lume asemenea sforăit! Au ajuns pe seară la covălia fierarului. Handac se trezise, şi acum, șezând pe prag, pufăia din lulea. — Ce veste-poveste, oameni buni ? — Ia-ţi barosul, fierarule, şi vino cu noi, să te înfăţişezi slăvitului thagàr. — Bine, neică. S-a ridicat Handac în picioare, şi au văzut slujbaşii că era o matahală de om, mare şi zdravăn cât un urs. Avea o barbă neagră, lăsată pe piept şi-i jucau ochii în cap ca două veveriţe. Când a ieşit din bordei cu barosul cât carul pe umeri, slujbaşii au înghiţit de două ori în sec : coada barosului era făcută dintr-un trunchi de gorun. — Ăsta... ce-i drept... drăgălaş baros ! a clămpănit unul. — Mda, spuse fierarul. Bunicel... şi-o porni cu paşi mari. Slujbaşii veneau după el, cu ochii la barosul cel falnic. Au mers aşa, până au ajuns în pădure. Când a răsărit soarele, Handac s-a oprit şi a făcut un semn cu braţul, ca şi cum ar fi dat bineţe soarelui. Unui slujbaş i se păru că soarele răspunde. — Ce faci, fierarule ? întrebă maimarele slujbaşilor. — Am un cunoscut în soare, răspunse năzdrăvanul. E tot fierar... S-au privit lung slujbaşii şi n-au mai zis nimic. Iar au mers ce au mers, şi numai ce au trecut pe lângă nişte tufe de zmeură, că s-au pomenit faţă în faţă cu un urs. Dar ce urs ? Tatăl urşilor, mare cât o casă. — Bună dimineaţa, fierarule ! — Bună dimineaţa, moş Martine ! Sănătoşi băieţii ? — Sănătoşi, sănătoşi. — Păi, s-auzim de bine ! — Noroc, noroc ! Din nou s-au privit lung slujbaşii, şi din nou n-au mai zis nimic. Şi tot nimic n-au zis când fierarul a schimbat bineţe cu coana Vulpe, cu dumnealui Vulturul şi cumătrul Cerb şi cu alte câte sălbăticiuni ale pădurii. Dar cum drumurile, cât ar fi de lungi, tot ajung unde se cere, au ajuns şi ei la palat. S-a înfăţişat fierarul la thagàr. Şedea thagàr pe scaunul lui de aur, şi în jur stăteau dregătorii şi sfetnicii de taină, îmbrăcaţi în blănuri scumpe şi catifele. Când a intrat Handac, barosul cel mare s-a nimerit tocmai în dreptul ferestrei, pe care a astupat-o atât de bine, că s-a făcut beznă în încăperea de sfat. — Fugi de la fereastră ! a ţipat cu spaimă maimarele dregătorilor. S-a urnit Handac din loc, şi soarele a pătruns din nou în încăpere. — Închină-te slăvitului thagàr! a mai strigat maimarele. Fierarul nu şi-a coborât barosul de pe umeri. S-a aplecat oleacă, şi ditai ciocanul a atins niţel tavanul. Cum l-a atins, cum a crăpat şi s-au desprins din el pietre şi cărămizi. O piatră l-a atins pe maimarele dregătorilor, o cărămidă pe maimarele oştilor. Amândoi s-au întins cât erau de lungi şi de groşi şi au început să se vaite. Spaimă, ţipete... — Nu te mai închina ! Destul, destul ! Au trecut cu toţii în altă încăpere. — Să fie jupuit de viu, răcnea un boier. — Să fie jupuit de viu şi spânzurat de limbă, cereau alţii. — Să fie jupuit de viu, spânzurat de limbă şi biciuit cu o sută de bice, născociră ceilalţi. În gălăgia aceea se auzi deodată glasul zgârcitului thagàr: — Ho ! Boierii tăcură. Fierarul stătea liniştit, de parcă nu el ar fi stârnit hărmălaia. — ÎI pedepsesc pe fierar să-mi facă o mie de lacăte, grăi thagàr. Se mirară boierii, dar zgârcitul era zgârcit numai cu bogăţiile, nu şi cu sângele oamenilor lui. Ce-i păsa de cei doi dregători, dacă izbutea să nu-i plătească fierarului pentru munca lui ? „Iar după ce va fi făcut lacătele, se gândi thagàr, o să-i tăiem capul. Şi nimeni pe lume nu va avea lacăte ca ale mele...“ Îl duseră pe Handac la fierărie. Dar când pocni o dată cu barosul în nicovală, se afundă nicovala în pământ. O săptămână încheiată au căutat-o, şi au dat de ea la o mie de stânjeni ! I se făcu atunci fierarului o nicovală uriaşă, cum nimeni nu mai văzuse. Douăzeci de oameni puteau dormi pe ea, şi mai rămânea loc şi pentru douăzeci de dulăi ciobăneşti. Luă Handac o bucată de fier, o aşeză pe nicovală şi, când izbi o dată cu barosul, se prefăcu fierul într-un lacăt cât roata carului. Veni thagàr şi cercetă lacătul. Îi râdeau ochii în cap. — Să-i fac şi cheia, spuse Handac. — Ce cheie ? Lasă cheia... Să-l încercăm degrabă ! — Unde să-l încercăm, măria ta ? întrebă careva. — La magazia cu praf, hotărî zgârcitul. Pe dată se alcătui un alai măreţ, care porni pe uliţele oraşului. În frunte venea rădvanul împărătesc în care stătea thagàr şi, alături de el, pe o pernă frumoasă, lacătul cel mare. În urma rădvanului păşea tăcut Handac ținând barosul pe umeri, apoi boieri de toată mâna, înşiraţi după obraz. Şi tot alaiul era împrejmuit de oşteni cu spada trasă. Opri rădvanul în faţa magaziei cu praf, şi thagàr coborî. — O clipă, măria ta ! strigă ispravnicul magaziei şi, deschizând uşa, se repezi înăuntru să vadă dacă totul era în bună rânduială. Dar dăduse, pesemne, peste ceva nelalocul lui şi se trudea să mute singur lăzile cu praf, că vremea trecea şi ispravnicul nu se mai ivea. — Treaba lui! strigă mânios thagàr. Puneţi lacătul. Câțiva slujitori apuncară lacătul şi-l potriviră la poarta magaziei, în timp ce boierii băteau din palme şi strigau cât îi ţineau bojocii : „Ura!“ şi „Trăiască !“! Minunându-se de avântul boierimii, norodul privea cu mâna la gură. — Să vină pe dată cel mai iscusit hoţ al ţării, porunci thagàr, iar slugile împărăţiei alergară la închisoare şi-l aduseră de acolo pe cel mai dibaci hoţ, osândit pe viaţă. — Descuie lacătul, porunci thagàr. I se dădură hoţului toate sculele pe care le avusese la el când fusese prins, şi omul se puse pe treabă. — Dacă desfaci lacătul, te iert de pedeapsă, strigă thagàr. Dacă nu-l desfaci, pun să-ţi taie capul! Cât era de hoţ, îi era dragă viaţa şi hoţului. Se apucă de lucru cu nădejde şi munci cât cinci, ciocăni, meşteri, dar lacătul rămase întreg. — Porunceşte, înălţate thagàr, să mi se aducă scula cea mai de preţ. Fără ea nu pot desface lacătul. — Ce sculă ? se încruntă thagàr. — Iarba fiarelor, măria ta. Au alergat slujbaşii ca scăpaţi din arc, dar, cât au umblat şi-au răscolit, de iarba fiarelor n-au dat. — Fără ea nu se poate încerca lacătul, spuse hoţul, mulţumit că rămâne în viaţă. În uşa magaziei se auziră bocănituri. — Ce-i ? întrebă mânios thagàr. — Măria ta, ispravnicul... îndrăzni un boier. — Să-l ia dracul !... Pe hoţ vârâţi-l la închisoare, porunci cu glas de tunet thagàr, şi slugile îl târâră pe hoţ şi-l zvârliră în temniţă. Acu, fierarule, mai spuse thagàr, ai să cauţi iarba fiarelor şi ai să mi-o aduci. Dacă n-o aduci, îţi tai capul, că i-ai rănit pe maimarii dregătorilor şi ai oştirii. Handac spuse : — Bine. Şi porni la drum. Ajunse în pădure. Se duse drept la tufişul de zmeură şi-l găsi pe moş Martin. Avea botul roşu de zmeură şi mormăia încântat, cât zece urşi la un loc. — Unde-i iarba fiarelor, moş Martine ? Ursul se scărpină la ceafă cu laba lui groasă şi răspunse încurcat: — Nu te supăra, nu ştiu. Poate ştie coana Vulpe... Au plecat împreună şi au găsit-o pe coana Vulpe dormind în scorbura ei. Numai vârful nasului i se vedea. — Iarba fiarelor ? spuse ea căscând. Ce-o mai fi şi asta ? Doar dacă ştie cumătrul Cerb... ? Porniră tustrei şi îl găsiră pe cumătrul, care se lupta cu frate-su pentru o poiană cu iarbă grasă. Îi despărţiră cu greu. — Iarba fiarelor ? grăi şi Cerbul. Câtă iarbă am păscut eu, dar de iarba asta n-am dat. Hm !... poate jupânul Vultur s-o fi văzut vreodată... Pe jupânul Vultur îl văzură plutind în înaltul cerului. Îl chemară, şi coborî în roate line. — Iarba fiarelor ? spuse el. Nu mă mir că n-o cunoaşteţi. A fost o vreme când pământul era plin de ea, dar acu nu se mai găsesc decât câteva smocuri pe vârful muntelui Dad[2]. — Şi cum ajung eu acolo ? întrebă fierarul. — De dus, te duc eu, dar, dacă nimereşti tocmai când se pun norii cu munţii la masă, să ştii că nu scapi. Şi mai e la mijloc şi zmeul... Şi-apoi numai aricii cunosc iarba asta... Dar Handac n-avea de ales. Îşi lăsă barosul în paza lui moş Martin şi încalecă, jupân Vulturul îşi desfăcu aripile şi porni. Ursul, Vulpea şi Cerbul îi priviră o vreme, până se topiră în albastrul cerului. Jupânul zbură o lună încheiată, şi, după o lună, începu să simtă un fel de sfârșeală. Îi era şi foame. Atunci se opinti o dată şi ajunse în lună. — Bre, ce ţară pustie ! spuse cu scârbă. Unde să ne ospătăm aici ? Într-adevăr, cât vedeai cu ochii, numai gropi şi pământ ars. — Hai mai încolo, vorbi Handac. Nu se poate să nu dăm de un fierar. Au mers cât au mers, numai ce-au auzit bang-bang-bang. — Ei, vezi ? Era o covălie de fierar. S-au apropiat de bordeiul singuratic ridicat la răspântie de drumuri şi fierarul le-a ieşit în întâmpinare. S-a mirat Handac când i-a văzut faţa. Fierarul din lună avea un singur ochi rotund, aşezat în mijlocul frunţii, încolo era om ca toţi oamenii. — Iha ! Dar de unde venişi, om bun ? întrebă el. — Tocmai de pe pământ, fierarule... — Aşa? Acu mai vin şi eu de acasă!... Că aici, în lună, suntem numai trei fraţi : eu fierar, altul plugar, şl al treilea bucătar. Şi cu noi e maica noastră, Luna cea bătrână. Mă miram eu, de unde alt om ? Şi cu doi ochi... Ei, dar cu ce treabă pe la noi ? Când a auzit fierarul că Handac şi jupânul Vultur sunt obosiţi şi flămânzi, pe dată i-a dus la casa maică-si, bătrâna Lună. Luna i-a pus la masă şi i-a dat lui jupân Vulturul o oaie întreagă, pe care a înghiţit-o cu lână cu tot. — Acu, spuse Luna după ce le potolise foamea, mă iertaţi, dar trebuie să-mi aprind felinarul, că s-a lăsat noaptea. Altminteri intră la gânduri ăi de pe pământ! S-a dus Luna, șontâc-șontâc, de-a aprins un felinar cât toate zilele. Apoi a intrat în casă şi, ridicând două scânduri din duşumea, a privit spre pământ. Se vedea de acolo lumea noastră, ca-n palmă ! — Ai ochi buni ? întrebă Luna. — Buni, răspunse Handac, dar nu ca jupânul Vultur ! — Atunci pune-l pe el să vadă ce vrei. S-a uitat jupânul Vultur şi l-a văzut pe thagàr plimbându-se mânios în aşteptarea lui Handac. — De ce-i atât de mânios? a întrebat Luna. I-a zis Handac că thagàr aştepta de la el iarba fiarelor. Dar dacă numai aricii o cunosc... — Atâta tot? şi Luna l-a învăţat pe dată tertipul cu care o putea culege. Dacă a auzit ce l-a povăţuit bătrâna, n-a mai răbdat Handac să stea locului. Şi-a luat rămas bun, a mulţumit pentru toate şi, încălecând pe jupânul Vultur, au pornit în zbor. Au străbătut deci văzduhul luminat de felinarul Lunii şi au zburat cale de nouă săptămâni, iar după nouă săptămâni s-au întors pe pământ şi au ajuns pe vârful muntelui Dad. Creşteau acolo fel de fel de ierburi. Dacă n-ar fi avut învăţătura Lunii, ce ş-ar fi făcut Handac? Aşa, l-a pus pe jupânul Vultur să stea de pază şi a început să caute un cuib de arici. A căutat câteva ceasuri bune, până la urmă l-a găsit, îndată s-a apucat şi a alcătuit un cotecior de nuiele, îngrădit bine peste tot. Apoi a făcut o uşcioară prinsă în balamale şi a închis-o cu o verigă, de care a atârnat un lacăt. A măturat bine pământul în faţa uşcioarei, a mutat unul câte unul puii de arici în coteţ şi s-a ascuns. Nu trece mult, şi aricioaica se întoarce la cuib. — Copii, copii, unde sunteți ? Ţeposule ! Ghimpatule, vin la mama ! Ţepeluş ! Nu-i răspunde nimeni. Se sperie aricioaica şi începe să-i caute. Caută, caută... Până la urmă dă de coteţ. — Aici eraţi ? Numai că puii sunt încuiaţi. — Staţi niţel ! Fuge aricioaica într-un suflet, smulge un smoc de iarba fiarelor şi, cu el în gură, se întoarce la uşcioara cu lacăt. Când iarba atinge fierul se aude un ţăcănit, şi lacătul cade desfăcut. Îşi ia aricioaica puii şi-i duce Ia cuib, mulţumită că a scăpat cu atât. Dar Handac credeţi că nu era mulţumit ? A adunat smocul de iarbă roşie ca sângele, l-a vârât în buzunar — şi gata era să plece, când jupânul Vultur l-a vestit: — Păzea ! Venea zmeul, păzitorul muntelui Dad. Era bătrân, bătrân, cu genele şi părul până la pământ, cu dinţii ca lopeţile şi unghiile cât secerile. — Ce-ai furat, tâlharule ? — N-am furat nimic, a răspuns Handac. Am cules nişte iarbă smulsă de aricioaica, — Aşa ? Ia să văd eu iarba aia, a grăit bănuitor zmeul. Dar Handac nu i-o arătă. Supărat, zmeul pufăi fum negru pe nas. S-au prins la trântă. Când l-a zvârlit zmeul pe Handac, a ajuns Handac până în dreptul norilor şi, dacă s-a întors iar pe munte, s-a afundat în pământ până la glezne. Când l-a zvârlit Handac, a trecut zmeul de nori şi, căzând tocmai de dincolo de nori, s-a afundat în pământ până la genunchi. Au stat să răsufle un pic, şi iar s-au încăierat. De tari, tari amândoi. Nu se puteau dovedi. — Încă puţin, vesti jupânul Vultur, şi vin norii să se pună cu munţii la masă... Se opinti Handac şi-l zvârli pe zmeu până aproape de casa Lunii. Căzând înapoi, se afundă zmeul în pământ până la mijloc. Se repezi atunci Handac să-l pălească în creştet, dar afurisitul de zmeu muşcase pământul cu dinţii lui cât lopeţile şi ieşise din strânsoare. — Vultur-vulturaş, strigă atunci zmeul, scoate-i ochii lui Handac şi-ţi dau leşul lui să te ospătezi ! — Jupâne Vultur, scoate-i zmeului ochii, strigă şi Handac, că prietenul bun la nevoie se cunoaşte ! Jupânul Vultur ţinea la prietenie. Fără să stea pe gânduri, se năpusti asupra zmeului şi-l orbi, iar Handac îi veni de hac. Dar în clipa aceea se auziră nişte tunete grozave, că veneau norii să se pună la masă cu munţii. — Încalecă degrabă ! strigă jupânul Vultur. Handac i se aruncă în spinare, dar, cât de repede porni jupânul, un nor negru tot izbuti să-l izbească pe fierar în frunte. Jupânul Vultur îl purtă ameţit multă vreme, şi doar într-un târziu suflarea vântului îl dezmetici pe Handac. Pe drumul de întoarcere au întâmpinat ploi şi zăpezi, viscol şi furtună, dar de ajuns, până la urmă, tot au ajuns. În palatul lui, thagàr îşi rodea unghiile de nerăbdare. Când îl vestiră slujbaşii că un vultur îl lăsase pe Handac pe acoperişul palatului, îşi puse thagàr coroana şi se aşeză pe jilţul lui de aur. Handac se sărută cu jupânul Vultur, îl mulţumi pentru ajutor, iar jupânul zbură spre pădure, să-şi vestească prietenii că se întorseseră teferi. Fierarul fu dus apoi în încăperea de sfat. — Unde-i iarba ? — Uite-aici ! — Degrabă să-l scoateţi pe hoţ din închisoare, porunci thagàr, căruia de nerăbdare i se strâmbase coroana pe creştet. Din nou a plecat alaiul la magazia cu praf a împărăţiei. Hoţul luă iarba fiarelor, o mirosi, strănută şi atinse lacătul cât roata carului. Îl atinse o dată, de două ori, de trei ori... Nimic! Lacătul se ţinea mai zdravăn ca-nainte. — Ce mai aştepţi, ticălosule ? răcni thagàr, iar bietul hoţ fu nevoit să mărturisească : — Slăvite stăpâne, asemenea lacăt n-a fost pe lume şi n-o să mai fie ! Nici iarba fiarelor nu-l descuie... Bucuria împăratului! — Hoţului să i se taie capul, porunci el şi, cât ai clipi, hoţului îi zbură căpățâna de pe umeri. Iar tu, fierarule, pune-te pe treabă. Mai ai de făcut nouă sute nouăzeci şi nouă de lacăte... — Măria ta, îndrăzni un boier. Ispravnicul e încuiat înăuntru. Să facă fierarul o cheie... — Ce ? răcni thagàr şi glasul îi răsună atât de cumplit că boierul începu să tremure ca frunza. Să piardă vremea ? Lacăte, să facă lacăte ! Aţi vrea să mă fure toţi tâlharii ? Ispravnicul magaziei de praf rămase să se usuce în mijlocul lăzilor cu praf. Thagàr se întoarse la palat şi Handac în pădure, de unde îşi luă barosul pe care-l lăsase în grija lui moş Martin. Şi începu Handac să facă lacăte, toate cât roata carului. Şi cum era gata un lacăt, cum se alcătuia de îndată un alai sărbătoresc, şi lacătul era pus cu mare cinste la o visterie, la un hambar sau la o pivniţă. Dar, să vezi minune, ispravnicul visteriei, sau hambarului, sau pivniţei, intra întotdeauna înăuntru, amintindu-şi chipurile că are să cerceteze câte ceva ; adevărul e că voia să mai scoată câte ceva, ştiind că de aici înainte nu-l va mai putea fura pe thagàr. Şi lacătul era pus la poartă, şi ispravnicul rămânea înăuntru ! Uite-aşa au fost încuiaţi nouă sute nouăzeci şi nouă de ispravnici, care şi-au plătit lăcomia cu viaţa. Unul mai rămăsese, de sămânță, şi pe ăsta l-a mântuit o întâmplare. Îi venise pasămite lui thagàr gândul să-şi adune sfatul boieresc, ca să hotărască aşezarea unui nou bir: pe degetele oamenilor. Cugetase el că, dacă unii săraci se vor schilodi dinadins, tot n-au să-şi reteze toate degetele de la mâini şi de la picioare. Ceva putea câștiga, oricum ! Dar, în încăperea de sfat, thagàr se trezi faţă în faţă cu un singur dregător : ultimul din cei o mie de ispravnici. — Unde-s ceilalţi ? — Încuiaţi, care pe unde avea slujba, măria ta, şopti ispravnicul rămas în viaţă. Pe thagàr îl cuprinse o mânie cumplită. Cei o mie de ispravnici erau tot o avere a lui! Şi acu, din o mie, rămăsese cu unul singur, şi cel mai bicisnic : ispravnicul magaziei cu pene de păun. Încruntat, porunci să-i fie înfăţişat fierarul. — Ticălosule, strigă thagàr cînd Handac fu adus în încăpere, m-ai lăsat fără ispravnici ! — Eu ? întrebă fierarul. — Unde-s cheile lacătelor ? — Mi-ai poruncit să nu fac chei. Zi şi noapte am muncit la lacăte... Thagàr îşi puse coroana pe cap şi strigă, bătând din picior : — Să vie rădvanul. Mergem la magazia cu praf. Ţi-era şi milă să te uiţi la bietul alai care ieşea acum din palat, să vadă dacă mai poate fi mântuit primul ispravnic închis. Era thagàr, era Handac cu barosul pe umeri, şi mai era şi ispravnicul cel bicisnic, cu doi-trei făclieri. Atât... În faţa magaziei se opriră. — Sparge lacătul! porunci thagâr. — Munca mea ? Nu sparg nimic. — Aşa ? răcni thagàr, înciudat. Să vină gâdea! Dar răbdarea lui Handac ajunsese la capăt. — Asta ţi-e răsplata ? strigă el, de se cutremurară casele. Ei bine, uite ! Şi, rotind barosul numai o dată, izbi în zidul magaziei cu praf. Fraţilor, de atunci a ieşit vorba : praf şi pulbere ! Că s-a sfărâmat zidul de piatră ca o coajă de ou, şi s-au sfărâmat şi lăzile cu praf, şi a ieşit din magazie un nor de praf care a acoperit pământul. Şi atât de mare era barosul, şi atât de puternică lovitura lui Handac, că s-a stârnit un vânt care-a măturat totul şi a înălţat norul de praf la cer. Când s-au dezmeticit ispravnicul cel bicisnic şi făclierii... nici urmă de thagàr! Caută-ncolo, caută-ncoace — nimic. Şi-a ridicat din întâmplare ispravnicul privirea, şi ce să vadă? Norul de praf se înălţase până la Lună şi abia acolo se risipise, iar thagàr spânzura în colţul secerei de aur. Vârful secerei se înfipsese în fundul nădragilor lui de atlaz, şi thagàr cu stingă îşi ţinea coroana pe cap, iar cu dreapta şi cu cele două picioare vâslea ca un gândac. A vâslit aşa până şi-a sfâșiat nădragii şi a căzut învârtindu-se, a tot căzut, de s-a oprit taman unde se ridicase magazia cu praf. Şi praf s-a făcut! Au dat strigăte bucuroase câți locuiau în oraş şi l-au împresurat pe Handac, încercând să-l poarte pe sus. Dar, cum fierarul îşi ţinea barosul pe umeri, n-a fost chip să-l clintească. — Trăiască Handac! strigă careva. Trăiască thagàr Handac! — Ia vedeţi-vă de treabă, răspunse fierarul. Ce, asta-i meserie pentru mine ? Şi a plecat Handac cel năzdrăvan, purtându-și barosul pe umeri, şi s-a dus acasă, la bordeiul lui. De obosit ce era, s-a culcat. Iar dacă simţiţi şi azi că vă tremură pământul sub picioare când treceţi pe drum, nu vă speriaţi. N-aveţi de ce. E doar Handac fierarul, care de atunci sforăie. Aoleu, fraţilor, dar şi când s-o trezi !...   [1] Thagàr — împărat (în limba ţigănească). [2] Dad — tată (în limba ţigănească).