Vladimir Colin

Basmele omului (1958)     Cartea de Piatră     Un băiat şi-a făcut odată un zmeu de hârtie, un zmeu mare, mare cât o casă şi, dacă la-nălţat, s-a prins şi el de coada zmeului care l-a purtat o săptămână pân-la a norilor ţâţână, l-a purtat o lună-ntreagă peste-a mărilor viroagă, ba – pe câte înţeleg – l-a purtat şi-un an întreg. Iar dacă se scurse anul, ameţi băiatul şi-şi duse dreapta la ochi, iar zmeul odată cârmi spre dreapta. Lăsă mâna jos şi-şi ridică stânga, iar zmeul, ascultător, apucă spre stânga. Văzând cum vine treaba, îşi ridică băiatul amândouă mâinile deodată şi zmeul porni să coboare lin. — Păi, zi aşa! strigă băiatul, bucuros că-i prinsese meşteşugul. — Dar tu cum credeai? răsună atunci un glas batjocoritor. — Na-ţi-o bună! se minună băiatul. Ştii să şi vorbeşti? — Vezi bine – se răsti zmeul. Voi oamenii v-aţi cam luat nasul la purtare şi vă credeţi mai deştepţi decât găina... Auzind una ca asta, se zăpăci băiatul. — Iartă-mă – se rugă el. N-am voit să te jignesc... — Asta ar mai lipsi! bombăni zmeul şi, încurcat, băiatul nu mai ştiu pe unde să-şi scoată cămaşa. — Eu, drept să-ţi spun, am bănuit dintotdeauna că zmeiele de hârtie grăiesc – vorbi el repede, încercând s-o dreagă. Ce poate fi mai înţelept decât un zmeu? — Şi  mai frumos! îi  aminti zmeul de hârtie, iar băiatul se grăbi să întărească: — De bună seamă! Mai frumos şi mai de preţ... Ce ne-am face fără zmeie? — De! Mă-ntreb şi eu... zise zmeul, umflându-se în penele lui de lemn bătute pe la-ncheieturi. Da, da, mi se pare că eşti mai isteţ decât am bănuit – urmă el îmbunat. — Atunci să coborâm, da? spuse băiatul şi-şi ridică palmele, iar zmeul începu să coboare. Din păcate, se cam pripise băiatul. Nu privise-n jos şi, iacă, zmeul coborî binişor şi se lăsă pe-un vârf de munte, pe-o culme unde doar norii albi şi vineţi se opreau uneori, de se rezemau istoviţi în coate, unde vântul poposea când şi când, să-şi tragă sufletul şi unde picior de om nu călcase din vremurile-ndepărtate ale începutului. Locul era neted ca sticla, alb ca spuma, uitat ca uitarea. De jur-împrejur se căscau hăuri neştiute, iar pe culmea lustruită de coatele norilor şi de suflarea vântului nimic nu se zărea. Nici fir de iarbă, nici fir de colb. — Nu-mi  pasă  –  zise  însă  băiatul.  Doar  să-mi  dezmorţesc  oleacă picioarele şi om porni mai departe... Dar numai ce făcu trei paşi, că totul prinse a se întuneca şi cea mai lungă noapte de peste an se lăsă peste culmea netedă ca sticla, albă ca spuma, uitată ca uitarea. Şi culmea se acoperi fără veste cu o iarbă roşie, nemaivăzută. — Să plecăm – spuse zmeul, dar băiatul se rugă: — Nu, las’ să mai stăm oleacă... Atunci o toacă îşi ridică glasul, cântând nouăzeci şi nouă de chemări şi băiatul nu putu înţelege unde se afla toaca, nici cine o bătea. „Poate că toaca-i ascunsă în inima muntelui“, îşi spuse. „Poate că muntele singur o bate...“. O lumină lăptoasă scăldă atunci culmea şi-n cer se aprinse Steaua Stelelor, cea care luceşte doar o dată la o mie de ani. O linişte grea se lăsă peste culmea cu iarbă roşie, iar în liniştea aceea răsună deodată un tunet, care zgudui muntele. Ecourile purtară tunetul din depărtare-n depărtare şi când larma se stinse, tună din nou, mai asurzitor, iar muntele se clătină din temelie. Al treilea tunet despică însă muntele şi din străfundurile lui sui încet, sui şi se opri pe iarba cea roşie, sui şi se opri ca pe-o catifea roşie, o carte de piatră.  Era aceea Cartea Pământului şi filele-i uriaşe cât muntele erau groase de-un cot. Şi, iacă, în tăcerea ce se aşternu apoi, scoarţele de piatră se ridicară anevoie, descoperind întâia filă a cărţii. Fără a sta pe gânduri, băiatul se repezi şi sări pe fila aceea de piatră, dar nu izbuti să citească nimic. Fila era uriaşă, slovele – mai mari decât el. Şi se frământă atunci o vreme, se frământă cât se frământă, până ce odată se lumină la faţă şi, agăţându-se de coada zmeului de hârtie, se-nălţă în văzduh, chiar deasupra cărţii de piatră. Apoi, ridicându-şi mâinile după cum voia să-l poarte zmeul, ca să poată urmări şirurile slovelor, aşa, de sus, prinse a citi. Şi uită de tot şi de toate şi, răvăşit, citi fără încetare. Filele de piatră se ridicau încetişor, se lăsau pe stânga şi, agăţat de coada zmeului de hârtie, cocoţat năstruşnic peste culmea pustie, la lumina pe care Steaua Stelelor o răspândea, băiatul citi pe nerăsuflate, citi una după alta, multe dintre filele Cărţii Pământului, pe care stăteau scrise Basmele Omului. Noaptea se scurgea încet, dar cum cea mai lungă noapte de peste an are şi ea un sfârşit, când o geană de lumină albi în zare, Steaua Stelelor se stinse şi tunete năprasnice zguduiră muntele. Cartea de Piatră se închise şi prinse a se cufunda în golul de piatră, iar muntele se-nchise peste ea, ca o uriaşă cutie; iarba cea roşie pieri ca prin farmec şi culmea rămase din nou aşa cum fusese, lustruită de coatele norilor şi de suflarea vântului, netedă ca sticla, albă ca spuma, uitată ca uitarea. — Vai, n-am citit nici un sfert din carte! oftă băiatul. — Nu-i nimic – îl mângâie zmeul de hârtie. Peste o mie de ani ne-om întoarce şi-ai să citeşti mai departe... Iar băiatul îşi luă atunci rămas bun de la culmea pustie şi zmeul de hârtie îl duse din nou pe pământ, începând a-l purta din ţară în ţară, ca lumea să poată afla Basmele Omului. Şi-a colindat băiatul pământu-n lung şi-n lat şi de nouă sute nouăzeci şi nouă de ani îşi spune poveştile. A albit, s-a gârbovit, dar zmeul de hârtie îl poartă mai departe. Vopseaua zmeului a cam ieşit la soare şi zmeul suflă greu când e să zboare, dar nici unul, nici altul, nu se dau bătuţi. Acu, mai ieri s-a-mplinit mia de ani şi Cartea Pământului a mai suit pentru o noapte pe culmea lustruită de coatele norilor şi de suflarea vântului, iar băiatul-moşneag s-a agăţat de zmeul lui de hârtie şi-amândoi s-au dus, s-au dus şi-au adus poveşti de sus... Nu le ştiţi?... Să vi le spun. De răbdare, am răbdare, dar vă rog să-mi daţi tutun...     Fluierul Pădurii Adormite   Acu, vorbele umblă fără picioare, dar ajung departe, nu ştii dumneata?... Iac-aşa umblă o vorbă demult, tocmai de pe vremea boierilor, umblă şi umblă şi răzbate până-n zilele noastre. Ce zice vorba aceea? Zice că odată, de când s-a pierdut socoteala, un băiat şi o fetiţă au rămas orfani. Şi mai zice că oamenii răi au venit, s-au încruntat, au pufnit, iar dacă li s-a tăiat suflarea de atâta răutate, i-au scos pe bieţii orfani din casă şi le-au strigat, înecându-se de mânie: — Să nu vă mai prindem pe-aici, că n-are să vă meargă bine... Atâta vă spunem! Fetiţa, sărmana, a prins a plânge, dar băiatul a luat-o de mână şi-a ieşit cu ea din târg. Şi-au mers ei aşa, au mers ţinându-se de mână, până ce noaptea i-a prins în pădure. Era aceea o pădure bătrână, lăsată din vreme veche, şi-n pădure zburau păsări mari şi negre, cu ochi de foc. Picioarele copiilor intrau până dincolo de genunchi în covorul de frunze moarte, iar frunzele uscate foşneau, de parcă li s-ar fi târât pe sub ele mulţimi de şerpi. — Lasă-lasă...   lasă-lasă...   şopteau   glasurile   ameninţătoare   ale copacilor. Şi copacii întindeau degete răşchirate, smulgând petice din hainele copiilor, şi-şi apropiau creştetele negre, de nu se mai vedea nici lună, nici stele; şi noaptea era groasă şi neagră, s-o tai cu cuţitul. Toate trosneau, iar în depărtare se puseră să urle lupii. — Mi-e frică! scânci fetiţa şi-ncepu să plângă. Atunci intrară într-o poiană. Şi numai ce intrară, că poiana se lumină fără veste. Din loc în loc înfloriră pe tulpini de aur nişte flori de foc, mai frumoase decât toate florile ştiute. O rază de lună se furişă printre crengile copacilor şi se lăsă pe creştetul fetiţei, alcătuind o diademă scânteietoare, iar patru iepuri albi, ca muiaţi în lapte, se iviră umblând pe picioarele dindărăt şi purtând din cele patru colţuri o pernă mare, o pernă de muşchi moale şi verde. Pe perna aceea dormea un fluier. Un fluier de lemn. Şi era vechi, vechi, vechi, şi-avea lemnul înnegrit şi luminos, ca cioturile putregăite, şi văzându-l aşa nu l-ai fi învrednicit cu o privire. — Cântă! spuseră cei patru iepuri albi, oprindu-se înaintea băiatului şi-ntinzându-i perna de muşchi moale şi verde. De mirare, băiatul nu putu scoate o vorbă. Apucă fluierul şi-l suci ruşinat între degete, apoi mărturisi cu sfială: — Dar eu... eu nu ştiu să cânt... — Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigară cu spaimă iepurii cei albi. Cântă cum ştii. Dar cântă! Şi duse atunci băiatul fluierul la buze şi suflă uşurel, aşa, ca o părere. Vai, ce fuse asta? Un suspin adânc, un suspin al pădurii răsunase, de parcă pădurea s-ar fi deşteptat dintr-un somn de piatră. Tulpinile de aur se-ndreptară şi diadema străluci ca mai-nainte. — Cântă! Cântă! strigară iepurii cei albi bătând din lăbuţe. Nu te opri! Şi băiatul îşi duse din nou fluierul la buze şi, măcar că sunetele pe care le scotea băiatul erau aspre şi urâte, măcar că degetele-i tremurau şi nu nimereau găurile fluierului, copacii se clătinară întâi încetişor, abia simţit, apoi mai tare, tot mai tare, braţele prinseră a le undui, iar frunzişul şopti, cântă, izbucni într-un cântec neasemuit de frumos. Era un cântec vechi, un cântec al ierbii şi al frunzei, un cântec al rădăcinii cutezătoare, un cântec al vântului care răscoleşte pădurea, un cântec al ploii care hrăneşte pădurea, un cântec aprig şi pătimaş, un cântec vechi... Înfiorat, băiatul pricepu că nu el cânta, nici fluierul. Pădurea bătrână era cea care cânta şi pădurea n-avea nevoie decât s-audă sunetele fluierului de lemn! De mirare, băiatul luă fluierul de la buze. — Ce faci?... Cântă! strigară iepurii cei albi, înspăimântaţi că glasul pădurii încetează fără veste. Şi băiatul îşi luă atunci inima în dinţi şi suflă cu putere în fluierul de lemn. Cântecul pădurii creştea, se umfla ca o pânză în bătaia vântului, scădea până la şoaptă şi din nou izbucnea, mai viu, mai aprig, dezlănţuind puterile închise în trunchiurile copacilor bătrâni. O ceată de licurici mari cât oul de porumbel năvăli atunci în poiană şi aşezându-se în chip iscusit, închipui pe iarba poienei, în mic, alcătuirea bolţii cu stele. Doi copaci suflară apoi în două crengi lungi şi groase şi se-nălţă un sunet adânc, un sunet de bucium care-acoperi pentru o clipă cântecul pădurii. Un taraf de greieri ţârâi tremurat pe nişte strune subţiri şi privighetoarea prinse a suna din pietricele de argint şi clopoţei de sticlă. Din nou se înălţă buciumul copacilor şi poiana se mări deodată, ca şi cum copacii s-ar fi dat îndărăt, lărgind cercul. În mijlocul poienei se afla o piatră mare şi piatra începu a se umfla. Tot mai frumos cânta pădurea, şi piatra se umflă, crescu, până ce-n locul pietrei se ridică un palat alb, fără uşi şi fără ferestre. — Fetiţă – spuseră iepurii cei albi, apropiindu-se de fetiţa căreia i se părea că visează – atinge cu fruntea castelul de piatră! Fetiţa se ridică şi, tot ca-n vis, atinse castelul cu fruntea. În clipa aceea patru porţi grele, de piatră, se deschiseră din patru părţi, ca la un semn; nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla ferestrelor se polei ca aurul. O şopârlă roşie se ivi ca din pământ. — Vino după mine! spuse şopârla cea roşie, iar fetiţa o urmă fără a-şi da seama, păşi pragul şi pătrunse în castelul de piatră. În vremea asta băiatul sufla în fluierul de lemn, sufla cu putere şi oboseala începu să-l biruie. Un cerc de fier îi strângea parcă tâmplele şi-n coşul pieptului  simţea  o  durere  crâncenă.  Istovite,  braţele-i  căzură  şi  degetele-i scăpară fluierul de lemn, care se rostogoli în iarbă. Un vaier înfioră pădurea şi cântecul i se stinse, ca retezat. — Ce faci? strigară cei patru iepuri albi. Fluierul! Speriat, băiatul se repezi şi începu să caute fluierul, în vreme ce florile de foc se plecau pe tulpinile lor de aur, în vreme ce licuricii păleau, în vreme ce greierii  încurcau  strunele,  în  vreme  ce  clopoţeii  de  sticlă  ai  privighetorii plesneau. — Fluierul, fluierul! strigau tot mai înspăimântaţi iepurii, căutând şi ei de zor. Caută, te rugăm, îţi cădem la picioare, caută... — Îndată, îndată – le răspundea băiatul, căutând înfrigurat prin iarba poienei. Tulpinile de aur se frânseră şi florile de foc se stinseră. Licuricii fugiră. — De ce nu-l găseşti? strigau acum cei patru iepuri albi. Fie-ţi milă şi-l găseşte! Dar  fluierul  nu  era  nicăieri,  de  parcă-l  înghiţise  pământul.  Greierii tăcură, tăcu şi privighetoarea. Scrâşnind şi trosnind, copacii înaintară, cucerind palmă cu palmă bucata de poiană de pe care fuseseră nevoiţi să se tragă-ndărăt şi pe măsură ce înaintau castelul de piatră se micşora. — Surioară! gemu băiatul, dar în clipa aceea chiar, poarta de piatră se-nchise şi se făcu una cu zidul, ferestrele pieriră şi în locul lor rămase piatra goală. Castelul prinse a se micşora văzând cu ochii, iar când se repezi spre castel, băiatul nu mai dădu decât de piatra cea mare, pe care o văzuse încă de când păşise în poiană. Castelul pierise. Bătu  cu  pumnii,  strigă,  încercă  s-o  urnească  din  loc,  dar  piatra rămânea neclintită, mută şi rece, închizând trupul micuţ al fetiţei. — Caută fluierul... Fluierul! plângeau cei patru iepuri albi. Ce-o să ne facem acu’ fără fluier? Dar, de fluier, nici urmă. Băiatul se trânti deznădăjduit în iarba poienei şi se puse pe un plâns cu lacrimi fierbinţi, în vreme ce iepurii îşi încreţeau boturile şi, plângând şi ei, se pierdură printre copacii bătrâni.  Şi-apăi iacă-aşa a plâns băiatul, a plâns că a rămas de zbucium şi de izbelişte, a plâns până s-a luminat de zi. Numai că plânsul nu te scoate din nevoi! — Ia să mai caut eu o dată fluierul, îşi spuse el în cele din urmă. Îi lumină acu’ şi-am să văd mai degrabă... Nu se poate să nu dau de el! Zis şi făcut. Se pune şi caută, caută prin poiană şi nu lasă fir de iarbă necercetat. Când, taman pe locul unde scăpase fluierul, ce crezi că găseşte? O bortă de şoarece, o bortă micuţă, dar numai bună să înghită un fluier subţirel... — Tii! Să ştii că aici s-a vârât fluierul de lemn! şi, înviorat deodată, băiatul se plecă mai tare să cerceteze borta. Iar, cum îşi apropie faţa de borta şoarecelui, odată se lărgi intrarea aceea îngustă şi, fără a sta mult pe gânduri, băiatul se strecură înăuntru şi se pomeni într-un soi de hrubă-ntunecată. Se afundă el în hruba aceea şi merse, merse fără odihnă, cale de şapte zile şi de încă una, iar când fu a opta se trezi faţă în faţă cu un şoarece. Dar ce şoarece! Avea mustăţi de-argint, pe care le-atingea când şi când cu lăbuţa dreaptă, cântând pe mustăţile lui de-argint ca pe nişte strune; avea o barbă de-argint în care-şi sprijinea bărbia ca-ntr-un toiag; avea o stea de-argint în frunte şi cizmuliţe de-argint în picioare, iar mijlocu-i era încins cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. — Bine-ai  venit,  băiete!  spuse  şoarecele,  cântând  la  repezeală  un cântecel vesel, pe mustăţile-i de-argint. — Bine te-am găsit! rosti băiatul, holbând doi ochi cât ceştile. — Logodnica te-aşteaptă – mai spuse şoarecele. — Pe mine? se înspăimântă băiatul. — Doar nu pe mine! hohoti şoarecele. Ai cam făcut-o să aştepte, băiete – se-ncruntă el apoi. De şapte sute şaptezeci şi şapte de ani trebuia să i te înfăţişezi şi, când colo, dumneata umbli hai-hui, te miri pe unde... Nu-i frumos, băiete, nu-i frumos defel! şi-ndată cântă un cântecel de dojană, pe strunele de-argint ale mustăţilor.  Băiatul se dădu cu doi paşi îndărăt şi abia izbuti să şoptească: — Ştii?... Nu te supăra... e-o greşeală... Dar şoarecele râse cu bunătate. — O greşeală?... Of, of, cine-mi eşti, ştrengarule! Auzi dumneata, o greşeală de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani!... Râdea atât de straşnic, că ciucurele de-argint prins de curea îi sălta ca o minge şi mustăţile-i cântară un cântec de chef, fără măcar să le atingă cu lăbuţa. — Nu m-ai înţeles – strigă speriat băiatul. E-o greşeală... Nu-s cine crezi dumneata! — Ha-ha – râse şoarecele – nu eşti ştrengar? Cu-atât mai bine! Să mergem, dar. Şi, apucându-l pe băiat de mână, îl duse pe un drum ocolit, în vreme ce mustăţile-i cântau un marş. Buimăcit de-a binelea, băiatul se lăsă în voia lui şi, nu peste multă vreme, se află în faţa unei flori ciudate, o floare de pământ. — Unde eşti, fata tatii? strigă şoarecele. — Aici, tăicuţă! Şi băiatul văzu că un şoricel se iveşte din floarea de pământ.  Avea plete de aur, o stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare. Acu  băiatul  le  cam  dase  toate  pe  una,  pricepând că  aceea-i  era logodnica. — Mi l-ai adus! strigă şoricelul cu plete de aur. Şi urmă, întorcându-se către băiatul care nu ştia pe unde s-o tulească: — Şapte sute şaptezeci şi şapte de ani... cum de nu ţi-a fost milă de mine?  — Cinstite feţe şoriceşti – spuse atunci băiatul, luându-şi inima în dinţi – n-am venit pentru nuntă, nu sunt logodnicul nimănui şi tot ce vreau e fluierul de lemn! — Fluierul? strigă şoarecele cu barbă de-argint. — Fluierul? strigă şi şoricelul cu plete de aur. — Fluierul – încuviinţă băiatul.  Urmă o clipă de tăcere, în care până şi mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint se pleoştiră. Din ochişorii şoricelului cu plete de aur începură să picure lacrimi grele. — Nu plânge, şoricel cu plete de aur – spuse înduioşat băiatul. Fără fluier nu-mi pot găsi surioara... Şi povesti tot ce i se întâmplase în poiana din pădure. Mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint cântară atunci un cântec trist şi lacrimile curseră şi mai amar din ochii şoricelului cu plete de aur. — Va să zică, ai venit numai pentru fluier – spuse acesta plângând. — Fluierul nu ţi-l dăm! strigă şoarecele cu barbă de-argint. Cere-ne ce vrei, dar fluierul nu ţi-l dăm! — Nu putem să ţi-l dăm – adăugă şoricelul cu plete de aur. Dar am să te ajut să-ţi găseşti surioara... Mişcat, băiatul îi mulţumi cum ştiu mai frumos, şi şoricelul cu plete de aur îl duse pe-un drum lung, lung, şi nu se opri decât acolo unde drumul de sub pământ trecea pe dedesubtul pietrei celei albe din poiană. — Iacă piatra – spuse şoricelul şi arătă cu lăbuţa spre boltă. Întinde arătătorul mâinii drepte! Băiatul întinse degetul şi şoricelul îşi apropie botişorul de unghia arătătorului, sărutând-o. — Ce faci? spuse băiatul. — Priveşte prin unghie, spre piatră. Băiatul ridică degetul şi privi prin unghia pe care şoricelul cu plete de aur i-o sărutase. Şi ce-i fu dat să vadă? Unghia era străvezie ca sticla şi, privind prin unghia arătătorului, văzu că piatra se face şi ea străvezie. Zări în piatră nenumărate cămăruţe cât un degetar, scări cât o casă de melc, iar prin cămăruţele acelea şi pe scările cotite rătăcea o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Aci izbea cu pumnişorii cât două gămălii de ac în pereţii de piatră, aci se oprea plângând şi-şi frângea mâinile subţiri, subţirele, aci pornea într-o goană deznădăjduită, străbătând cămăruţă după cămăruţă... Băiatul o privi o vreme, şi doar într-un târziu strigă înspăimântat: — Surioară, tu eşti?... Tu? — Aşa nu te poate auzi – spuse şoricelul cu plete de aur. Pune unghia degetului arătător în dreptul buzelor. Băiatul ascultă şi, prin unghia străvezie, strigă din nou: — Surioară! Surioară!... Sunt eu, eu! Duse apoi repede unghia la ochi şi văzu că fetiţa îşi întorcea capul, căutând mirată în jur. Buzele i se mişcau, dar nu-i putu auzi cuvintele. — Pune unghia la ureche, îl povăţui şoricelul. — Frăţiorul meu, unde eşti?... Scapă-mă! auzi băiatul îndată ce-şi duse degetul în dreptul urechii. Aşa, mulţumită unghiei străvezii, care-i îngăduia să vadă, să audă şi să se facă auzit, află că surioara i se pomenise prinsă ca-ntr-o capcană, fără să ştie cum, în clipa în care castelul de piatră se micşorase. Nu văzuse nici o făptură în castel şi nici acu nu se-arătase nimeni. — Şopârla cea roşie! şopti atunci şoricelul cu plete de aur. Întreab-o de şopârla cea roşie! — N-ai văzut o şopârlă roşie? întrebă ascultător băiatul. — Ba da, ba da – răspunse fetiţa. Ea m-a-ndemnat să intru în castel... — Şi-acu? şopti înfrigurat şoricelul cu plete de aur. Unde-i acu? — Unde-i acu şopârla? întrebă din nou băiatul. — Nu ştiu... n-am mai văzut-o... Nu-i în castel... glăsui fetiţa şi, auzindu-i vorbele, şoricelul cu plete de aur începu să plângă. Nemaiînţelegând nimic, băiatul privea când spre surioara lui prinsă-n capcană, când spre şoricelul de lângă el şi-şi muncea mintea să priceapă cât de cât în ce lume de taine nimerise. Dar şoricelul cu plete de aur îşi stăpâni durerea şi băiatul îl auzi şoptind: — Nu, n-am să mă las aşa, cu una, cu două. Am să-i vin eu de hac! — Ce spui tu, şoricelule? — Ascultă, băiete, vrei să-ţi scapi surioara? — Sunt gata să-mi dau şi viaţa ca s-o scap – strigă băiatul. — Şi vrei să mă ajuţi şi pe mine? — Vreau – mai spuse băiatul. Mi se rupe inima când te văd plângând... Lacrimi luciră din nou în ochii şoricelului cu plete de aur, dar de astă dată erau lacrimi de bucurie. — Îţi mulţumesc! – zise el. Şi află că n-are să-ţi pară rău... Spune-i fetiţei  să  nu  se  teamă  şi  să  te  aştepte  liniştită.  Curând  ai  s-o  scoţi  din închisoarea de piatră! Şoricelul cu plete de aur vorbea cu atâta încredinţare, că băiatul nu şovăi  nici  o  clipă.  Prin  unghia  străvezie  îi  trimise  surioarei  cuvinte  de îmbărbătare şi-apoi, hotărât să facă şi ce-o şti şi ce n-o şti, se luă după şoricelul cu plete de aur, care şi apucase să se îndepărteze. Şi-l duse şoricelul îndărăt, până la floarea de pământ, unde şoarecele cu barbă de-argint şedea amărât şi-şi cânta pe strunele de-argint ale mustăţilor un cântec de jale, îl duse, luând drumul ocolit pe care venise, şi-l scoase la borta micuţă, prin care pătrunsese sub pământ. — Nu te teme de nimic – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – nu te teme şi vei izbândi. Iar cum rosti aceste cuvinte, cum se căţără pe pieptul băiatului şi-ndată i se opri pe umărul drept. Îi sărută umărul, aşa cum îi sărutase cu puţin înainte unghia arătătorului, şi-o aripă de piele, asemenea unei aripi de liliac, se desfăcu din umărul băiatului. Îi sărută apoi umărul stâng, şi umărul stâng i se-mpodobi şi el cu-o aripă de piele, o aripă de liliac. — Şopârla cea roşie – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – şopârla cea roşie nu-i o şopârlă, ci Căţelul-Pământului. El ţi-a-nchis sora în piatra cea albă, cu vorbe descântate, pe care doar el le cunoaşte şi tu n-o poţi scăpa decât cunoscând descântecul de piatră deschisă. Află deci că nici un cuvânt rostit pe pământ, de la începutul vremii, nu s-a pierdut. Cuvintele zboară şi se-nalţă, adunându-se în Deşertul-Vorbelor-Rostite, iar deşertul acesta se află dincolo de bolta soarelui. Cu aripile pe care le ai acu vei putea ajunge pân’ la soare, iar ca să te poţi înălţa până unde picior de om n-a călcat şi ca să prinzi vorbele descântecului, amestecate în noianul de vorbe rostite de oameni în curgerea vremii, îţi vei stropi mai întâi faţa cu apa de aur din ceaunul soarelui.  Îi mai spuse şoricelul cu plete de aur ce şi cum, iar inima băiatului se strânse, şi el se cutremură aflând de încercările prin care avea să treacă. Îşi aminti însă de surioara închisă în bolovanul blestemat şi spuse: — Bine. Sunt gata! — Întoarce-te cu izbândă – încheie şoricelul cu plete de aur şi băiatul îşi desfăcu aripile şi se avântă în văzduh. Aripile de piele băteau tăcut, fâlfâind cu mişcări largi şi săltându-l grabnic, aşa că nu trecu mult şi băiatul ajunse în dreptul norilor. Se-avântă atunci mai sus şi norii îl îmbrăţişară cu braţele lor moi. — Ia-o la dreapta... la dreapta... la dreapta... — Ia-o la stânga... la stânga... la stânga... Învăluitoare, glasurile norilor încercau să-l abată din drum, dar băiatul suia, suia mereu, bătând din aripile lui de piele. Atunci se porni o ploaie năprasnică. Puhoaie de apă năvăleau din toate părţile, mugind ca nişte zimbri mânioşi, izbeau în trupul mărunt al băiatului, izbeau în aripile lui, silind să le rupă din umeri; dar el suia, suia mereu, în vreme ce puhoaiele lunecau neputincioase pe aripile lui de piele. Atunci ploaia încetă fără veste, aşa cum se pornise, şi norii sloboziră o grindină cât oul de gâscă. Grindina ciocănea în aripile băiatului, încercând să le găurească, îl  izbea  în  faţă,  zgâriindu-i obrajii;  dar  el  suia  mereu,  suia,  iar grindina încetă şi ea, neputându-l birui. — Spor la drum, băiete! strigau acum norii. Vrednic eşti să treci de vama noastră! Şi norii se dădură-n lături, iar băiatul se-nălţă prin văzduhul senin. Dar încercarea îl istovise, sângele-i şiroia pe faţă, şi-atunci, ca să prindă puteri, se lăsa să plutească uşor, în roate largi, asemenea vulturilor. De acolo de sus vedea prin spărturile norilor pământul şi mult se minună văzând că pământul odihnea pe patru peşti uriaşi, iar peştii pe patru trestii. Şi trestiile se legănau, legănând peştii, iar peştii legănau pământul, care dormea sub plapuma nopţii, străjuit de stele. Înţelese că jos, pe pământ, era noapte, dar sus văzduhul era luminat. Stelele se aprinseseră dedesubt, departe, şi, înviorat, băiatul se avântă spre boltă. Acolo, atârnat de-o crăcană de aur, spânzura ceaunul Soarelui, sub care ardea un foc potolit. De aceea, pasămite, era lumină-n văzduh; dar cum focul nu ardea cu toată puterea, strălucirea nu-i ajungea până pe pământ, unde se lăsase noaptea. Focul acela, vezi bine, nu se stinge niciodată, dar numai peste zi pălălăile-i cresc uriaşe, luminând şi pământul. Istovit de munca zilei, când aţâţa focul întruna, Soarele se culcase şi el sau plecase poate până la Lună, să-i ţină de urât. Cum-necum, acolo, lângă ceaunul lui, nu era. Băiatul se-nălţă, aşadar, şi privi în ceaun. Clipocea acolo o apă de aur viu şi, urmând povaţa şoricelului, ar fi trebuit să-şi stropească faţa cu apa aceea. Dar, privind-o şi ascultându-i clipocitul, băiatul se tulbură. O ameţeală ciudată îl cuprinse şi, ca împins de-o mână nevăzută, se zvârli în apa de aur, scăldându-se aşa, îmbrăcat cum era. Şi, numai ce se cufundă în apa de aur viu, că un huiet  înspăimântător  se  auzi,  ca  şi  cum  şiruri  de  munţi  s-ar  fi  prăvălit, măcinându-se, ca şi cum întreaga boltă a cerului ar fi răsunat de prăbuşirea aceea năprasnică. Departe, dedesubt, stelele prinseră a tremura şi fulgere de aur porniră să cutreiere văzduhul, pocnind ca nişte uriaşe bice de foc. — Ce-ai făcut, nemernicule? răsună un glas, care bubui ca şi cum tunete s-ar fi rostogolit în fiece cuvânt al celui ce vorbea. Mi-ai pângărit apa! Şi-o mână de aur se încleştă în ceafa băiatului, şi-o putere uriaşă îl smulse din ceaun. Zadarnic se zbătu, zadarnic bătu din aripi ca un pui de găină în ciocul uliului; strânsoarea era cumplită şi abia când fu întors cu faţa spre cel ce striga, văzu băiatul un om de aur, cu ochi scăpărători. — Soarele! şopti el şi bătăile inimii i se opriră parcă, de spaimă. — Da, Soarele! Soarele care-ţi va pedepsi cum se cuvine ticăloşia – strigă omul de aur. De ce? De ce mi-ai pângărit apa de aur viu? — Iartă-mă, Soare! şopti băiatul. — Iartă-mă e lesne-a spune – strigă însă Soarele. Acu trebuie să deşert ceaunul şi să-l curăţ şi să-l umplu din nou. Ştii tu ce-i apa asta de aur?... E sângele meu, băiete! Mi-am tăiat venele şi-am lăsat să mi se scurgă-n ceaun picătură cu picătură sângele de aur viu, pentru ca aburii ieşiţi din ceaun să se-mprăştie în lume şi să poarte duhul vieţii, până departe. Iar tu, tu, gâză nemernică, mi-ai pângărit aburii vieţii! În loc să se desfacă, albi şi curaţi, crinii vor creşte acu cenuşii. — N-am ştiut – strigă deznădăjduit băiatul. Vai, dacă aş fi ştiut... Soare, bunule, puternicule Soare, cum mi-aş putea răscumpăra vina? — De ce  te-ai scăldat în  apa mea de aur? întrebă atunci Soarele, oleacă mai îmbunat de căinţa pe care-o desluşea în glasul băiatului. — Ca să-mi scap sora – spuse acela şi-ncepu a povesti toate câte ţi le-am povestit şi eu dumitale, de când am început a da din gură. Trebuia să-mi stropesc doar faţa – încheie cu tristeţe băiatul – dar apa m-a ispitit şi m-am scăldat tot... Rămase Soarele pe gânduri şi multă vreme tăcu, iar băiatul îl privi cu sufletul la gură, aşteptând să-i audă hotărârea. — Dacă-mi cereai, scoteam eu cu mâna mea apă de aur şi te scăldai fără a-mi pângări ceaunul. Acu, însă, ce-a fost a fost şi vorbele nu ni-s de folos! Hai de-mi ajută să răstorn ceaunul – spuse în cele din urmă Soarele şi nici o umbră de mânie nu i se mai răzvrătea în glas. Şi ridicară amândoi ceaunul şi-l răsturnară şi apa de aur viu curse prin văzduh şi se lăsă pe pământ, în chipul unei ploi de aur, care acoperi munţi, livezi şi câmpii. Oamenii se grăbiră să adune aurul acela şi bătură din el galbeni, dar apa de aur a fost atât de multă, că astăzi se mai găsesc încă ici şi colo pietre stropite de aurul răsturnat atunci din ceaunul Soarelui. Frecară apoi ceaunul cu cenuşă, de-l făcură să strălucească aşa cum neam de neamul lui nu mai strălucise şi cititorii în stele vestiră pe pământ că strălucirea fără seamăn ce se vede pe cer e semn că iarna va fi grea şi lungă. Drept care împăraţii porniră să se războiască, gândind fiecare să-şi umple hambarele pe seama celorlalţi, iar când se-ntâmplă că iarna fu, dimpotrivă, blândă şi scurtă, douăzeci de cititori în setele fură traşi în ţeapă, ca mincinoşi şi clevetitori. Asta, ca să vezi dumneata câte-au întâmpinat bieţii oameni, numai pentru că Soarele şi băiatul nostru se puseseră să frece cu cenuşă, acolo în cer, ceaunul cel mare al Soarelui. Vorba aceea, unde dai şi unde crapă sau, cum zicea un cumătru din Prosteşti, întâmple-se ce s-o-ntâmpla, că eu toate le trag pe spuza mea... Numai că noi să nu ne uităm vorba, dacă tot am început-o. Era acu ceaunul curat, luminat ca aurul strecurat, şi Soarele îşi întinse braţele peste ceaun. — Ia taie-mi tu, băiete, venele – spuse Soarele, întinzând o brişcă de aur. Nu de alta, dar pe mine nu mă ţin băierele să mă crestez singur... Băiatul, câr că mâr, că una, că alta, că nu se poate, că n-are el inima aceea, şi Soarele nu şi nu, că să-i taie venele şi alt nimic. Dac-a văzut şi-a văzut băiatul că altminteri n-o scoate la cap, odată a înşfăcat brişca şi, harşti! s-a tăiat el la-ncheietura mâinii, de şi-a deschis cu mâna lui vinişoarele. (Tii, uita-m-ar moartea cum am uitat şi eu să vă spun: păi da, că dacă s-a scăldat el în apa de aur viu, s-a făcut şi băiatul totului tot de aur. Cum de nu, dar ce socoţi? Ehei! scaldă-te şi dumneata în ceaunul Soarelui, dacă-ţi dă mâna, şi-apoi vină de-mi povesteşte că aşa şi pe dincolo!). Iar când a văzut Soarele că din venele băiatului se scurge în ceaun o apă de aur viu, odată s-a ruşinat de slăbiciunea lui şi, luând brişca, s-a crestat şi el la braţ, de-a-nceput a se amesteca în ceaun sângele de aur al băiatului cu sângele de aur al Soarelui. Şi iac-aşa stăteau unul de-o parte şi altul de partea cealaltă şi-şi zâmbeau şi se priveau în ochi, în vreme ce încet-încet se umplea ceaunul... Iar când apa de aur clipoci domol în ceaunul plin-plin, îşi ridicară amândoi braţele şi pielea de aur li se lipi pe dată şi crestăturile nu li se mai văzură. Şi din ziua aceea tot ce trăieşte pe pământ, şi flori, şi dihănii, şi oameni, trăieşte pe jumătate din sângele băiatului, căruia Soarele i-a spus acolo, în cer: — Să trăieşti, frăţioare, căci fraţi suntem de azi înainte! Du-te cu bine şi cu bine te-ntoarce. Eşti bun şi netemător şi de aceea-ţi vei mântui sora. Şi l-a îmbrăţişat Soarele şi băiatul şi-a desfăcut aripile şi s-a avântat dincolo de bolta cerului, cale de şapte luni, şapte zile, şapte ceasuri şi şapte clipe, iar dacă a zburat voiniceşte, cum în basm se pomeneşte, a ajuns pe întinderea de nisip a Deşertului-Vorbelor-Rostite. Cât vedeai cu ochii şi mult dincolo de ceea ce puteau ochii vedea, se-ntindea, neted ca-n palmă, pustiul. O lumină ciudată, venită de nicăieri, scălda nisipul verde ca pielea de broască, iar peste întregul cuprins al nisipului verde goneau nevăzute, se-nfruntau şi se ciocneau toate cuvintele rostite pe pământ din prima zi, toate şoaptele de dragoste, toate răcnetele de ură, toate vaietele celor căzuţi pe câmpurile de luptă, toate blestemele, toate rugăminţile şi toate sudălmile, toate vorbele fără noimă, toate zicerile cu tâlc, strigătele copiilor nou-născuţi şi gemetele bolnavilor, poruncile-mpăraţilor, uralele soldaţilor, şi cântece de chef, şi cântece de jale, şi tot ce mai râvneşte inima matale, toate alergau de colo-colo fără odihnă, toate se-adunau într-o înspăimântătoare larmă, care-l năuci pe băiat, îl izbi cu putere de măciucă şi-l doborî pe nisipul verde ca pielea de broască... Se năpustea noianul de cuvinte, se-nvârtejea urlând, şi măcar că larma era năprasnică, nimic nu se zărea pe-ntinderea pustie, scăldată-n lumina aceea ciudată. Şi poate că pierdut ar fi fost băiatul şi n-ar fi izbutit să se mai ridice şi s-ar fi stins acolo, prăbuşit pe nisipul verde, dacă-n cădere nu s-ar fi nimerit ca o ureche să i se-nfunde în nisip, iar în dreptul celeilalte să se afle unghia străvezie a degetului pe care i-l sărutase şoricelul cu plete de aur. Încercând să se ferească de măciuca vorbelor, băiatul îşi acoperise capul cu mâna şi aşa se potrivise ca unghia descântată să-i vină în dreptul urechii. Şi-atunci, ca prin minune, vuietul amarnic se potoli, se limpezi şi din noianul de cuvinte se-aleseră doar cele legate de el. Îşi auzi ţipetele de copil şi auzi cântecul de leagăn al mamei; glasul tatălui se-nălţă, blând, şi-ntr-o frântură de clipă ascultă toate cuvintele pe care părinţii le spuseseră, tot ce le răspunsese, şi se bucură pentru vorbele bune, şi se căi pentru vorbele rele, şi plânse pentru toate, pentru că toate erau legate de părinţii duşi prea curând pe ceea lume. — Mamă – strigă el printre lacrimi – unde eşti?... Tăicuţule! Dar părinţii nu-i puteau răspunde, şi-n locul vorbelor aşteptate auzi mai departe glasul surioarei, apoi glasurile celor patru iepuri albi, apoi glasurile şoarecilor cu podoabe de aur şi argint. Apoi se făcu tăcere. Şi plânse băiatul, aşa, prăbuşit pe nisipul verde, plânse mult şi inima i se strânse de dor şi durere. Orele treceau... „Şopârla roşie!“ îşi aminti el deodată şi, ca de departe, auzi un glas necunoscut, un glas aspru şi hârâit: — Dacă se va afla cineva în castelul de piatră şi va râde în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne! „Iacă deci de ce nu mi-au dat şoarecii fluierul, îşi spuse băiatul. Dar cum să-mi scot sora din castel? Cum să aflu descântecul?“. Şi,  numai ce-şi rostise întrebarea, că-ndată desluşi din  nou  glasul aspru şi hârâit, şoptind în mare taină: — Descântecul de piatră deschisă nu-l ştie nimeni:   Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Glasul se stinse, dar băiatul ştia acu ceea ce râvnise să ştie. Ca scăpat din arc se repezi la marginea Deşertului-Vorbelor-Rostite şi-şi dădu drumul în hăul de dedesubt. Aripile-l făcură să plutească lin până la bolta Soarelui, care aţâţa de zor focul sub ceaunul cu apa de aur viu. — Ai aflat ce voiai să afli? îl întrebă Soarele. — Am aflat, mulţumesc de-ntrebare. — Apăi, zboară, frăţioare, sănătos şi s-auzim numai de bine! — Cu bine, Soare, şi nu mă pomeni de rău!  Iar luându-şi rămas bun de la Soare, se-ntoarse băiatul pe Pământ, alunecând prin văzduh, se-ntoarse plutind în roate largi, ca vulturii semeţi, şi se opri în poiana din pădure. La fel de albă şi de tăcută era piatra, la fel de verde iarba, dar parcă şi mai posomorâţi copacii bătrâni. Şi-şi ridică băiatul degetul cu unghie străvezie şi prin unghia străvezie privi în inima pietrei. Surioara lui stătea abătută într-una din cămăruţele cât un degetar, şi lacrimile i se uscaseră pe obraji şi suspina, sărăcuţa, de ţi se rupea inima. — Ridică-te, surioară, şi te pregăteşte! îi strigă băiatul, ducând unghia străvezie la buze, şi-ndată apoi rosti descântecul de piatră deschisă: Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Se auziră patru pocnituri şi din patru părţi patru găuri se căscară în piatra cea albă, iar pe una dintre ele ţâşni o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Numai ce ieşi însă din capcană, că prinse a creşte, şi crescu, crescu, până se făcu o fată-naltă şi mlădioasă, frumoasă ca o crăiasă, care se repezi şi-l cuprinse pe băiatul nostru, sărutându-l şi plângând de bucurie. — Doamne, surioară, mare şi mândră-ai mai crescut! spuse băiatul, după ce se potoliră ei întrucâtva. — Dară tu! îi întoarse fata vorba. Erai un băieţel când ne-am despărţit, şi-acu te-ai înălţat flăcău în lege... Aşa-i, că flăcăul (ce să-i mai spunem băiat, dacă flăcău ajunsese?!), flăcăul nu ştia că lipsise şapte ani încheiaţi, că şapte ani ţinuse călătoria lui prin văzduh şi, nevăzându-şi chipul şapte ani, socotea că zburase doar şapte zile. Nici nu mai avu sora lui vreme să se minuneze de pielea care-i strălucea ca aurul că, din borta micuţă, se auzi un glas subţirel: — Care va să zică, de mine-ai uitat cu totul? Se-ntoarse flăcăul şi văzu în bortă capul şoricelului cu plete de aur. — N-am uitat, şoricelule, cum era să uit? Dar abia mi-am mântuit sora... În clipa aceea poiana i se zgudui sub picioare. O grămadă de pământ sări şi căzu în lături, iar din gaura căscată ţâşni o dihanie pocită. — Văzduhul mi-i închis – răcni dihania – şi nu te-am putut ajunge-n văzduh, dar aici, pe pământ, n-ai să-mi mai scapi, om nesocotit, care ai cutezat să mă-nfrunţi! — Căţelul-Pământului! strigă şoricelul cu plete de aur. Fereşte-te! Flăcăul însă se înfipse bine pe picioare: — Să mă feresc?... De ce? — Iacă de ce! răcni Căţelul-Pământului şi, repezindu-se, îşi înfipse în gâtul flăcăului colţii ascuţiţi ca nişte gheare. Numai că, tot atât de grabnic cum sărise, căzu îndărăt urlând de durere, căci colţii i se rupseră în pielea de aur a flăcăului. Şi ce socoţi? Doar brişca de aur a Soarelui putea cresta asemenea piele... — Aşa? hârâi dihania. Bine! Şi cu un glas în care fierbea ura şi mânia, rosti cel mai înfricoşător descântec pe care-l ştia, descântecul de mort: Uruie, moară de moarte, Macină-i parte de parte! Tu, năpârcă, Alba hârcă Ia-i în cârcă Şi pe cârmă mi-o atârnă De cârligul prins în bârnă, Colo, unde mân şi râm, Pe scălâmb şi rău tărâm.   Şi rosti dihania descântecul de mort, şi moara de moarte se căscă sub picioarele flăcăului, ca o râşniţă mare şi neagră. Pietrele grele uruiau învârtindu-se şi puteau măcina tot ce pofteau schimbând deopotrivă în pulbere făpturi şi lucruri. Dar flăcăul bătu din aripile lui şi se-avântă ca de-un stânjen în văzduh, scăpând de pietrele negre ale morii de moarte. Când voi să se lase însă din nou pe iarba poienii, moara pieri din locul unde uruia şi mutându-se din nou i se căscă hulpavă sub picioare. De şapte ori se-nălţă flăcăul în văzduh, de şapte ori încercă să atingă pământul şi tot de şapte ori îşi schimbă şi moara locul. Dacă văzu aşa, se năpusti  din  văzduh  flăcăul,  şi-apucând  Căţelul-Pământului  cu  amândouă mâinile, îl smulse de pe iarba poienii şi se ridică odată cu dihania care se zbătea, muşca şi urla. Apoi de-acolo, de sus, se-ntoarse-n poiană, şi-n clipa când moara de moarte îşi frecă pietrele negre sub tălpile lui, zvârli Căţelul-Pământului între pietrele crunte. Pietrele scrâşniră, uruiră şi măcinară dihania, alegând praf şi pulbere din ea, iară dacă-şi isprăvi treaba, se cufundară cu moara de moarte în măruntaiele pământului, acolo de unde descântecul de mort le chemase la lumină. Atunci flăcăul se pomeni într-o clipă înconjurat de sora lui, de şoricelul ce plete de aur, cu stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare, de şoarecele cu mustăţi şi barbă de-argint, cu stea de-argint în frunte, cu cizmuliţe de-argint în picioare şi cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Şi cu toţii săreau de bucurie şi cântau, în vreme ce mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizmuliţe de-argint înălţau cel mai vesel cântec pe care stăpânul lor îl cântase vreodată. Şoricelul cu plete de aur se opri însă deodată şi pieri în borta micuţă, de unde se întoarse cu fluierul de lemn. — Mai ţii minte că ai făgăduit să mă ajuţi? Iacă, rogu-te, acu poţi cânta din fluier – spuse şoricelul. Şi-apucă flăcăul fluierul de lemn şi-l duse la buze şi suflă în el cu putere. Pădurea suspină, aşa cum mai suspinase cândva, cu ani în urmă, în noaptea când băieţelul şi fetiţa pătrunseseră pentru întâia oară în poiană.  Şi florile de foc se aprinseră pe tulpinile de aur, şi diadema de raze înflori pe creştetul fetei, şi frunzişul îşi cântă cântecul vechi, cântecul ierbii şi-al frunzei, cântecul rădăcinii cutezătoare, cântecul vântului care răscoleşte pădurea, cântecul ploii care hrăneşte pădurea, cântecul aprig şi pătimaş, cântecul vechi. Licuricii cât oul de porumbel alcătuiră pe iarbă chipul bolţii-nstelate, taraful greierilor ţârâi pe strune subţiri, iar privighetoarea sună din pietricele de-argint şi clopoţei de sticlă. Buciumul copacilor se-nălţă şi piatra prinse-a creşte, până ce castelul de piatră se ivi în poiană. Păşind uşor, fata atinse cu fruntea una dintre cele patru porţi deschise de puterea descântecului şi nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla fereştilor se polei ca aurul. Patru  iepuri  albi  năvăliră  atunci  în  poiană,  cei  patru  iepuri  care purtaseră odinioară perna mare de muşchi, pe care odihnise fluierul pădurii adormite. Se plecară adânc în faţa flăcăului şi-a fetei, apoi dădură-n genunchi înaintea celor doi şoareci cu stele-n frunte. — Cântă mai departe, flăcăule – spuse mai-marele iepurilor albi – şi, tot cântând, atinge stelele de-argint şi de aur ce lucesc pe frunţile acestor cinstiţi şoareci! Şi-i ascultă flăcăul îndemnul şi, tot cântând, atinse steaua de-argint. Şoarecele se scutură o dată, pieri, şi-n locul lui rămase un moşneag cu stea de-argint în frunte, cu barba şi mustăţile de-argint, cu cizme de-argint şi-o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Atinse flăcăul şi steaua de aur şi şoricelul se scutură şi el, pieri, şi-n locul lui se-nălţă o fată frumoasă ca visul şi ca amintirea, şi-avea o stea de aur în frunte, şi plete de aur şi conduri de aur în picioare. Şi veniră cei patru iepuri albi lângă moşneag şi lângă fată şi-i mângâie de trei ori moşneagul şi fata de trei ori şi pieriră şi iepurii, rămânând în locu-le patru slujitori în straie de zăpadă. Doi dintre ei scoaseră din brâu două trâmbiţe de aur şi suflară în ele de trei ori. Moşneagul luă apoi fata de braţ şi amândoi intrară-n castel, unde se aşezară pe  două jeţuri,  şi  numai ce  se  aşezară că  slujitorii trâmbiţară din trâmbiţe de aur, copacii buciumară din buciumele crengilor şi-o mulţime de iepuri,  veveriţe,  căprioare,  vulpi,  râşi,  lupi,  mistreţi  şi  câte  încă  dintre sălbăticiunile pădurii năvăliră-n poiană şi se-nghesuiră-n castel, intrând prin cele patru porţi, în vreme ce stoluri de păsări pătrundeau în castel pe ferestre. — Mulţumescu-ţi,  flăcăule!  spuse  atunci  mai-marele  slujitorilor.  Poţi înceta cântarea! Flăcăul luă fluierul de la buze, şi cum îl luă, cum se prefăcu fluierul într-un sceptru de abanos, pe care-nfloriră ghiocei de-argint. — Vino, surioară – spuse flăcăul, apucându-şi sora de mână; şi-aşa, de mână, intrară în castelul de piatră şi-i dădură moşneagului sceptrul de abanos, cu ghiocei de-argint. Iar moşneagul se ridică şi-i îmbrăţişă cu lacrimi în ochi. — Cum am să vă pot vreodată mulţumi? întrebă el. Iacă, de când se ţine minte, sunt craiul sălbăticiunilor. N-am oropsit făpturile cu pene, cum nu le-am obidit pe cele cu blană. Am trăit în dreptate şi nimeni n-a avut vreodată pricini a se plânge de judecata mea. Adevăr grăiesc, prieteni? întrebă craiul. Şi păsările şi dihăniile răspunseră-ntr-un glas: — Adevăr grăieşti, craiule! — Aşa am trăit noi în bună pace – urmă moşneagul – până ce Căţelul-Pământului mi-a cerut mâna fetei. Eu n-am vrut să i-o dau, că-l ştiam solomonar şi făcător de rele, şi nici fetei nu i-a plăcut. Şi ce-avea să-i placă? Acu, nu că zic, dar l-ai văzut şi tu... Craiul oftă şi dădu din cap: atât mi-a trebuit! Mă crezi? Nici nu  ştiu  când  a  bolborosit  un  descântec  şi-odată  ne-am  pomenit  amândoi şoareci. „Şi şoareci veţi rămâne, a strigat Căţelul-Pământului, până ce un om s-o îndura să-ţi ia fata de nevastă!“. Cum ai văzut, mi-a schimbat castelul în bolovan, sceptrul în fluier şi slujitorii în iepuri. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să nu ne blesteme atât de rău... Care om ar fi voit să-şi lege viaţa de un şoarece? „Bine, a zis atunci Căţelul-Pământului. Dacă s-o găsi un suflet curat, un copil care să sufle din fluier, toate s-or face cum au fost. Dar dacă va pătrunde cineva în castelul de piatră în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne!“. Şi-a mai şi ascuns fluierul te miri pe unde – c-au trecut ani şi ani de zile până să-l afle slujitorii mei de credinţă... — Lasă, tăicuţule – spuse atunci fata cu părul de aur – destul am plâns şi-i timpul să mai uităm de rele! — Zău aşa, craiule! întăriră şi sălbăticiunile. Mai bine cântă-ne ceva, că tare multă vreme a trecut de când nu te-am mai auzit... Şi râse craiul şi-şi ciupi strunele mustăţilor de-argint, şi-n castelul de piatră se-nălţă un cântec vesel, pe care-l cântară şi păsările cu pene, şi fiarele cu blană. Iar ce-a fost mai încolo nu-i greu de ghicit, că moşneagul lăsă locul de crai flăcăului şi-i dădu şi mâna fetei cu plete de aur care, pe câte ştiu, n-a avut nimic împotrivă, ba după câte spun unii şi alţii ar fi avut multe de zis dacă nu i-ar fi dat-o. Cât despre sora flăcăului, nu-i duceţi grijă, că i-au găsit şi ei un mire pe măsură. Şi-au rămas cu toţii în castelul de piatră, unde am veşti că au trăit atât amar de vreme, că parcă-parcă-aş crede că mai trăiesc şi azi. Dar sigur nu-s, de ce să mint? N-am mai dat pe la ei cam de când bunicul juca leapşa pe ouate şi de când bunica se purta cu cozi pe spate... Măi, tu, cela cu ochi mari! Ia dă tu o fugă până la castel şi vin’ de ne spune ce-ai aflat în el!  

Mustăţile fără pereche   Ala-bala  portocala,  uite  cum  îi  socoteala:  pe  vremea  când  frunza dădea flori, şi floarea rădăcini, toate arătau altminteri, vezi bine, numai mustăţile erau tot mustăţi. Şi-apăi, cică trăia pe-atunci un ostaş, care mi se purta cu platoşă  lucitoare,  cu  pinteni  zornăitori,  c-un  săbioi  cât  toate  zilele  şi  cu-o pereche de mustăţi straşnice din cale-afară, şi-atât de ţeapăn răsucite-n sus, că din pricina lor ostaşul nici nu-şi mai putea pune chipiul, Pricepi, dumneata? Dacă l-ar fi pus, vârfurile mustăţilor i-ar fi săltat chipiul de-o palmă şi de bună-seamă că lumea s-ar fi prăpădit de râs. Dar ostaşul fără chipiu e ca Făt-Frumos fără bidiviu... Pe unde mergea, pe unde se-arăta, pentru ostaş era tot un drac, că oamenii odată-l întrebau: — Ce fel de ostaş ăi fi, de umbli fără chipiu? şi, auzindu-le vorbele, ostaşul nostru se-amăra că-n loc să se mire de mustăţi n-aveau cu toţii ochi decât pentru blestematul de chipiu. Dar, să-şi jertfească mustăţile, iar nu se-ndura. Acu, se cuvine să ştii că ostaşul nu mai era flăcău. Îmbătrânise la oaste şi-n toată vremea cât slujise nu trăsese măcar o dată din teacă săbioiul lui cât toate zilele, că-n anii aceia – cum, necum – se nimerise pace. — Of, ce mai duşmani m-aş fi priceput să tai cu sabia! îşi spunea el uneori. I-aş fi sfârtecat ca pe altă aia! Dar n-am avut noroc, asta-i... Dacă aveam noroc, cu mustăţile mele ajungeam pe puţin ghinărar, şi-atunci aş fi poftit eu să-l văd pe neobrăzatul căruia i-ar mai fi dat mâna să mă-ntrebe de chipiu. Cine se pune-n vorbă cu ghinărarii cei mari?... În vreme ce de-un biet ostaş râd până şi curcile... Numai că dacă-şi spuse de multe ori asemenea vorbe, se pătrunse şi mai bine ostaşul de adevărul lor şi-atunci, adunând bruma de bănuţi pe care şi-o pusese deoparte, se duse la un croitor şi-i porunci un strai de ghinărar. Îşi puse apoi straiele cele mândre şi-o porni ţanţoş pe uliţă, fără a privi nici în dreapta, nici în stânga, către oamenii care se grăbeau să-i facă loc. Aşa ajunse la palatul regelui, unde straja bătu din călcâie, răcnind cât putu: „Să trăiţi!“ şi-l lăsă să treacă. — Vreau să-l văd pe rege – spuse ostaşul când un dregător îi ieşi înainte.  — Îndată, domnule ghinărar – se ploconi acela şi, ducându-se glonţ la rege, îi vesti sosirea unui falnic ghinărar. — Să  poftească  –  spuse  regele,  aşezându-se  pe  scaunul  lui  şi potrivindu-şi în grabă coroana. Atunci uşile se dădură în lături şi ostaşul se apropie. — Ghinărare, fii bine venit! — Să trăieşti, mărite rege! — Ei, ce veste-poveste? întrebă regele, neputându-şi lua ochii de la mustăţile cele straşnice ale oaspelui. — Apăi, de-ale noastre, ostăşeşti... Îl pofti regele să şadă, iar ostaşul ghinărar prinse a grăi: — Vin tocmai din ţări îndepărtate şi tare mă prinde mila de slăbiciunea oştii regeşti. Păi, ştii dumneata că eu singur, aşa cum mă vezi, aş fi în stare să-ţi bat oştirea, ca pe-o nimica toată? — Vai de mine! se înspăimântă regele. — Chiar aşa!... Dar zi mai bine: noroc că am sosit la vreme! — Nu mă lăsa, ghinărare! se rugă regele. Ştii, eu n-am purtat războaie, că am fost prins, ba cu ţuiculiţa, ba cu jocurile, aşa că la războaie nu mă pricep neam... — Mie-mi spui? oftă ostaşul. — Domnule dregător – şopti regele către mai-marele sfetnicilor. Văzuşi ce mustăţi are ghinărarul? E de bună seamă un viteaz cum rar întâlneşti, trecut prin ciurul şi dârmonul a sumedenie de războaie şi numai bun să-l tocmim căpetenie a oştii noastre... — Gând la gând cu măria ta – şopti şi mai-marele sfetnicilor. Nu cumva să-l scăpăm din mână... Numai când îi privesc mustăţile şi simt un fior pe şira spinării! — Hai, rămâi la noi, ghinărare – vorbi atunci regele. Aşa căpetenie de oşti mi-am dorit de când mă ştiu... — Eh, fie! De hatârul dumitale – răspunse ostaşul. Şi rămase la palat, unde i se dădu locuinţă pe cinste. Se lăfăia el acu în straiele-i de ghinărar şi cât era ziulica de mare îşi plimba platoşa strălucitoare, zornăia din pinteni, se sprijinea în sabie şi-şi potrivea mustăţile cele straşnice.  Cât despre chipiu, cine să-l mai întrebe de chipiu pe-un ghinărar falnic şi semeţ de te vâra-n răcori? Mânca la masă cu regele şi regele se-ncredinţă că avea de-a face cu un ghinărar cât se poate de iscusit în meşteşugul lui războinic. Atât de aprig se năpustea asupra purcelului fript, că numai gândind ce-ar fi păţit niscai duşmani aflaţi în locul fripturii de pe masă, şi-şi zâmbea regele în barbă; şi rostogolea priviri atât de fioroase când năvălea asupra butiilor de vin, încât nu putea să nu te prindă mila pentru bietul duşman care i-ar fi-ncăput în gheare. Faima ghinărarului se răspândi astfel în ţară şi oamenii vorbeau pe seară despre faptele-i războinice, lăudându-i mustăţile vitejeşti. Iar dacă se mai întremă oleacă, se apucă ghinărarul de-adună oastea ţării pe câmpul de la marginea târgului. Nu se temea că l-ar putea recunoaşte vreo cătană, căci cei din leatul lui muriseră sau se răspândiseră pe la casele lor, isprăvindu-şi slujba. — Sunteţi   nişte   strâmbi!   Nişte   năzgâmbi!   îşi   începu   ghinărarul cuvântarea şi vorbi multă vreme despre nepriceperea ostaşilor, care-l ascultau minunându-se şi neputându-şi lua ochii de la mustăţile lui fără pereche. Atâta le vorbi, că oamenii, puşi să stea smirna, simţiră cum amorţesc şi-ncepură să se lase ba pe un picior, ba pe celălalt, de se legănă în scurtă vreme întreaga oştire, ca o mare bătută de vânt. Iar ghinărarul vorbea şi vorbea şi, tot vorbind, se-ntreba de ce se leagănă oştirea. Dacă se-ntrebă ce se-ntrebă, odată-i trecu prin minte că toată oastea regelui se clatină pentru că ostaşii trăseseră la măsea. — Aşa? răcni el. V-am prins, strâmbilor şi năzgâmbilor ce sunteţi... Drepţi! La poruncă, să sufle către mine tot ostaşul, ca să văd care-ai băut. Un, doi, trei... Suflaţi! Şi suflară la poruncă toţi ostaşii, iar dacă suflară stârniră din miile lor de piepturi un vânt care se năpusti asupra ghinărarului şi-l ridică de la pământ, cât ai clipi. Şi nu mai apucă, bietul, să strige nici pâs, că se pomeni în văzduh. Înspăimântat, închise ochii şi-şi auzi mustăţile cele straşnice zbârnâind ca două cozi de zmeu... „Ce-ntâmplare! Vai de capul meu de ghinărar“, îşi spuse viteazul. Şi tot zbura, zbura ca o ghiulea, zbura peste păduri şi peste ape, zbura peste târguri, iar mustăţile-i zbârnâiră atât de aprig, că oamenii dădeau buzna, ţâşnind din case înspăimântaţi. Şi-aşa zbură trei zile şi trei nopţi, până ce vântul începu să piardă din putere. Ghinărarul mai zbura şi-acu, dar din ce slăbea vântul, dintr-atât cobora, până se pomeni deasupra unei cetăţi întinse. Mai zbură oleacă şi-odată se opri cu fruntea la picioarele zidului. Şi, să vezi acu a naibii întâmplare, că zidul lângă care zăcea ghinărarul era tocmai zidul unui palat împărătesc. Purtat de vântul stârnit din piepturile ostaşilor săi, ghinărarul zburase dincolo de hotarele regelui şi se oprise taman în cetatea de scaun a împăratului din ţara vecină! Acolo murise, pasămite, împăratul bătrân, care uitase de războaie, şi se-nălţase-n scaun feciorul lui, un zurbagiu cu mintea dusă numai la rezbel, la jaf şi la măcel. Într-o clipă se strânseră atunci oamenii din cetate, care urmăriseră cu sufletul la gură zborul ghinărarului. Straja se repezi, îl legă burduf şi-l duse pe sus, lepădându-l la picioarele tânărului împărat. — Ce-i asta? întrebă împăratul. — Ceva ce zbârnâie şi zboară – dădu răspuns straja. Se apropie împăratul şi, dacă cercetă bine-aminte, se lumină la faţă. — D-apăi proştilor şi nepricepuţilor – râse luminăţia sa – nu vedeţi voi că acesta-i ghinărarul cel mare al regelui din ţara vecină? Priviţi-i straiele, priviţi-i mustăţile... Priviră  cei  din  încăperea  împărătească,  priviră  la  straie,  priviră  la mustăţi, şi-ntr-un glas strigară: — Aşa-i! E ghinărarul regelui. De ce-o fi venit? — Tare  mai  sunteţi  proşti!  zise  împăratul.  A  venit  să  iscodească, afurisitul! O fi prins regele de veste că vrem să-i călcăm hotarul şi l-a trimis pe cel mai viteaz ostaş, să afle ce şi cum... Auzind una ca asta, se minunară cu toţii de vitejia ghinărarului şi se cam şi înspăimântară oleacă. — Cumplit viteaz! şopti un dregător, înfiorându-se. A intrat el, aşa, de bunăvoia lui, în gura lupului... — Drept care se cuvine să-l cinstim ca pe-un ghinărar de seamă, întări şi împăratul. Dezlegaţi-l! Şi se repeziră cu toţii să-l dezlege şi-l aşezară cu băgare de seamă pe-o laviţă şi-i potriviră sub cap o pernă moale. — Smirna! răcni atunci ghinărarul, venindu-şi în fire, şi glasul îi sună atât de dârz, încât toţi cei din încăpere, de la strajă şi până la-mpărat, bătură din călcâie. Doar că bietul ghinărar vorbise ca din somn. Că deschizând ochii şi văzându-se întins printre atâţia oameni necunoscuţi, îmbrăcaţi care mai de care-n haine scumpe, odată se-nspăimântă. — Unde mă aflu? întrebă el, buimăcit. — Printre prieteni, viteazule – răspunse împăratul.  Ghinărarul îşi pipăi cucuiul din frunte (că, oricât îi era de tare capul, zidul de care se izbise fusese totuşi mai tare, ca un zid de piatră ce se afla), îşi pipăi mustăţile şi le găsi frânte, atârnând jalnic. O lacrimă luci atunci în ochii lui. — Nu plânge, viteazule – rosti împăratul, înduioşat. Te afli, ce-i drept, în ţară străină, dar îţi preţuim cu toţii bărbăţia şi ne vom purta cu tine cum te porţi cu un viteaz fără pereche. Spune, ai vreo dorinţă? Cuvântul meu împărătesc stă chezăşie că ţi-o vom îndeplini, pe cât ne stă-n putere. Iar auzindu-i vorbele se linişti ghinărarul şi pricepu că acela-i împăratul. — Întâi şi-ntâi, împărate, voi să văz un bărbier, zise el. — Straşnic om! şopti dregătorul care se mai înfiorase o dată. — De fier! şopti un altul. — Să vină bărbierul meu împărătesc! porunci împăratul. Şi, cât ai bate din palme, bărbierul se şi-nfăţişă. — Mi s-au frânt mustăţile, îi spuse ghinărarul, iar bărbierul răspunse scurt: — Am înţeles! Şi-unde nu se-apucă el să le ungă, să le oblojească şi să le răsucească, şi le unse, le-obloji şi le răsuci, până le făcu să stea din nou drepte ca nişte suliţi. — Minunate mustăţi! strigă atunci bărbierul. Mi-e sufletul atât de plin de bucurie c-am fost găsit vrednic să le ating cu păcătoasele astea de mâini ale mele, încât... încât... Dar glasul i se frânse. Lacrimi de fericire curgeau din ochii vrednicului bărbier.  — Îţi mulţumesc, băiete – spuse cu bunătate ghinărarul. Pe loc repaus! — Măria  ta,  lasă-ţi  mustăţi  –  se  rugă  cu  lacrimi  în  ochi  bărbierul. Priveşte chipul acestui mare ghinărar şi spune dacă vitejia nu-i scrisă pe aprigele-i mustăţi! De ce să n-avem şi noi asemenea cinste? De ce să nu ne putem mândri şi noi cu mustăţile luminăţiei tale? Împăratul căzu pe gânduri, ceea ce văzând, bărbierul scoase de sub haină o chitară şi, înghiţindu-şi lacrimile, voi să cânte Cântecul de laudă a mustăţilor, care-ncepe, după cum fiecine ştie:   Bărbatul cu mustăţi Slăvit e prin cetăţi...   — Lasă – îl întrerupse însă împăratul. Am să mă mai gândesc... şi-i făcu semn să iasă. Iar dacă ieşi bărbierul, împăratul se-ntoarse către ghinărar: — Ascultă, ghinărare – spuse el. Regele tău te-a trimis aici să iscodeşti... — Aşi! — Nu tăgădui! Eu n-am să te pedepsesc, că-mi sunt dragi vitejii. Iar ca să vezi cât te cinstesc, iacă, te fac mai-marele oştii mele! Pentru-nceput, vom năvăli peste craiul din miazăzi. Cu regele tău ne-om răfui apoi... Bietul ghinărar se uită la cei din încăpere şi nu-ntâlni decât căutături războinice. — Du-ne la luptă, ghinărare! strigară dregătorii, iar împăratul întrebă: — Ei, te-nvoieşti? — Ce să fac? spuse ghinărarul. Am să vă duc... Dar mai întâi să ne-aşezăm la masă! Şi se-ntinse atunci o masă ca acelea şi mâncară cu toţii şi băură cu toţii, iar în zori porniră la luptă. Călărea ghinărarul pe-un cal alb şi atât era de ameţit, că se legă de şaua calului, ca nu cumva să cadă şi să se facă de râs şi de batjocură. — Cum o să luptăm? întrebă împăratul, dacă ajunseră la hotarul craiului de miazăzi. — În  draci!  răspunse  atât  de  vitejeşte  ghinărarul,  încât,  privindu-i mustăţile, hotărî pe dată împăratul să-şi lase şi el mustăţi, ca măcar să pară neînfricat, dacă firea nu-l dăruise cu vitejia ghinărarului. Şi oastea cotropi ţara craiului şi oamenii-şi părăsiră casele, în vreme ce ostaşii jefuiau şi dădeau foc, că se mânie de-a binelea norodul acela şi se găti de luptă. Sosi şi ziua când oştile se pomeniră faţă-n faţă. — În sfârşit! strigă împăratul şi trase spada. Ghinărarul voi să-şi scoată şi el din teacă săbioiul cât toate zilele, de care nu se folosise niciodată, dar trase o dată, trase de două, trase de nouă ori... Zadarnic. Ruginise, pesemne, într-atât amar de ani cât nu văzuse lumina şi nici o putere din lume n-ar fi dovedit să-l scoată din teacă. Dacă văzu aşa, răcni ghinărarul: — Săbiile-n teacă! şi, în frunte cu împăratul, ostaşii-şi vârâră săbiile-n teacă.  — Are-un plan  straşnic! şoptiră dregătorii. Vom  câştiga lupta  fără-a scoate măcar săbiile din teacă... Iar ghinărarul îşi întinse dreapta şi grăi potolit: — Vezi smârcurile de colo, împărate? — Le văz. — Iacă de unde-l vom izbi pe duşman. — Din smârcuri? se nedumeri împăratul. Păi au să ne-nghită smârcurile! — Cine-i ghinărar aici? Eu sau tu? se mânie ghinărarul. Dacă te temi, întoarce-te la palat şi nu-ncurca locul... Şi mustăţile i se ridicară atât de ţanţoş, că nu mai cuteză împăratul să-i întoarcă vorba. Cum să-l înveţe el pe-un ghinărar hârşit, care trecuse printr-atâtea zeci de războaie? Şi-apăi, la porunca ghinărarului, întreaga oştire, în cap cu împăratul, se năpusti, trecând pe dinaintea mai-marelui ei şi, răcnind cu sete, se-nfundă în smârcuri. Şi se-mpotmoliră acolo şi cai şi oameni, ceea ce-l făcu pe ghinărar să se repeadă şi el, strigând de se cutremura văzduhul: — Înainte, strâmbilor! Ce staţi, năzgâmbilor?... Vă arde de joacă? Dar smârcurile-i şi-nghiţiseră oştirea, iar calul lui prinse a se cufunda şi el. — Săriţi! Ajutor! răcnea acu ghinărarul, holbându-şi ochii pe cât putea de tare. Norocul i-a fost că, dacă se trezi la fund, calul lui călcă peste trupurile celor înainte înghiţiţi de mâl şi ghinărarul nu se afundă de tot. Îi rămăsese la faţa smârcului capul, iar peste capul acela văzu craiul din miazăzi (care privise cu mirare la toate), văzu înălţându-se perechea de mustăţi, straşnice din cale-afară. — Asemenea mustăţi nu poate avea decât un mare viteaz, spuse craiul. E păcat să-l lăsăm să piară... Iar dacă-i auziră vorbele, se repeziră doi ostaşi călări şi, cum făcură, cum nu făcură, izbutiră să prindă două frânghii de mustăţile ghinărarului şi-apoi, dând pinteni cailor, îl traseră de mustăţi, îl traseră cu cele două frânghii şi-l scoaseră din smârc... — E  un  ghinărar!  strigă  ghinărarul  craiului  din  miazăzi,  privindu-i straiele, cam feştelite, ce-i drept... Dar craiul se uită lung, lung, ca cel scăpat din smârc şi, minunându-se foarte, grăi: — Ian ascultă, ghinărare cu mustăţi! Nu eşti tu ghinărarul regelui? — Sunt – răspunse acela. — Ei,  brava, acu mai vin şi  eu  de-acasă –  râse craiul. Ai  ştiut că ticălosul de-mpărat râvneşte să-ţi izbească regele şi-atunci i-ai câştigat încrederea, l-ai făcut să-ţi dea oastea pe mână şi l-ai înecat, cu oaste cu tot... Aşa-i? Buimăcit, ghinărarul clipi de câteva ori şi răcni: — Aşa, numaidecât aşa! Iar toţi dregătorii craiului din miazăzi îi lăudară vitejia şi isteţimea fără seamăn, scrise pe mustăţile-i ţanţoşe, îl lăudară până într-atât încât ghinărarul craiului înverzi de ciudă. Pricepi dumneata, n-apucase bietul să ucidă nici un ostaş şi-l durea inima că celălalt avusese norocul să piardă ditai oaste, ba încă şi c-un împărat în frunte... Aşa se potrivi că-şi împlini craiul moşia cu cea a împăratului, treabă ce-l bucură foarte, iar ghinărarul ieşi basma curată din tărăşenia aceea. Ba îl mai şi încărcară slugile craiului cu daruri scumpe şi-l petrecu oştirea cu alai până la hotar, unde-l aștepta regele cu dregătorii lui. — Viteazule – spuse regele, îmbrăţişându-l de faţă cu toţi dregătorii. M-ai scăpat de-mpăratul duşman şi pentru asta frate ai să-mi fii până la moarte... Şi se-nturnară cu toţii la palatul regelui, unde se puseră pe-un chef de i se duse vestea şi unde ghinărarul bău şi bău, mâncă şi mâncă, până căzu sub masă. Iar faima mustăţilor lui se-mprăştie în lume şi, dacă aflară de vitejia ghinărarului, nu mai cutezară nici craii, nici împăraţii să calce hotarul regelui, iar ghinărarii pământului îşi lăsară cu toţii mustăţi de-un cot, să se vadă de departe că-s viteji de tot. Şi-apăi ghinărarul trăi atât de bine, că-l aflai mai toată vremea pe sub mese. Şi-aşa o duse el cât o mai duse, până într-o seară când căzu sub masă, căzu şi nu se mai sculă. Şi-l plânse regele, îl plânse cu lacrimi fierbinţi şi puse de-i turnă chipul în aramă, ca să rămână de pomină până-n zilele noastre. Chipul acela se-nalţă şi azi în grădina palatului regesc, iar vrăbiile poposesc pe sfârcurile mustăţilor de-aramă, ciripind între ele: — Cip-cip, prost să fii, noroc să ai şi numai de proşti să dai! Şi-apoi, ala-bala portocala, asta fuse toată socoteala...

Marinarul fără teamă   Şi-a mai fost printre oamenii cei mulţi ai pământului, a fost odată un marinar fără teamă, care colindase toate mările, gustase din toate furtunile şi-mblânzise sub talpa corăbiei toate talazurile câte vitregiile vremurilor i le deşteptaseră în cale... Hei, ce mai marinar fusese! Şi-l smulgeau căpitanii din mână, că tare pofteau să-l vadă stăpânind roata cârmei pe corăbiile lor, încredinţaţi că dacă marinarul e acolo, ei se pot întinde şi dormi neîntorşi. Dar, iacă, trecuseră anii gonind ca valurile înspumate, iar marinarul fără seamăn, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, marinarul fără seamăn se-mpuţinase parcă, şi era acu un moşneguţ fără putere. Căpitanii vestiţi care şi-l smulgeau din mână odinioară dormeau demult în sicrie, dormeau neîntorşi, aşa cum dormiseră în anii când el stăpânea roata cârmei pe corăbiile lor şi nimeni, nici măcar căpitanii care căutau marinari fără teamă, nimeni nu-şi mai amintea de marinarul ce colindase toate mările şi gustase din toate furtunile, nimeni nu-l lua în seamă şi nu-i arunca o privire. Stătea bietul moşneguţ zile şi săptămâni de-a rândul la malul mării, cu ochii la corăbiile falnice care soseau şi plecau, şi numai privindu-le putea spune peste ce mări plutiseră şi cum le fusese călătoria. Dar cui să-i spună? Şi-n nepăsarea căpitanilor, în forfota marinarilor, moşneguţul strivea în gene câte o lacrimă, sărată, aidoma unui strop din mările sărate pe care le cutreierase cândva... Dar într-o seară, cum sta la malul mării, moşneguţul simţi că inima-i zvâcneşte ca-n anii depărtatei tinereţi. O corabie albă se oprise în dreptul lui şi el o privi cu dragoste, dezmierdându-i parcă lemnăria, odgoanele şi pânzele. La prova, cioplit într-un trunchi de stejar, un cap de femeie cu plete lungi se legăna, oglindindu-se-n valuri. — Draga de ea! şopti înfiorat moşneguţul. — Chiar aşa – spuse careva lângă el. Ai ochi buni, moşule! E „Draga de ea“, care vine tocmai din ţara lui Por-Împărat şi pleacă mâine din nou... Vai, nu mai era nevoie să-l încredinţeze vecinul! Pe „Draga de ea“ îşi începuse marinarul ucenicia şi, măcar că anii trecuţi îl însemnaseră, corabia era tot mândră, tot albă ca-n vremea apusei tinereţi. O sorbea din ochi moşneguţul şi inima-i bătrână-i bătea, îi bătea... Şi-ncet, încet, iacă se potoli zarva din jur şi toţi cei de pe corabie coborâră pe uscat să-şi îmbrăţişeze femeile şi copiii. Ca fermecat, moşneguţul privea mai departe corabia cea albă şi amintirile-l purtau în trecut. — O, marinarule – părea că şopteşte „Draga de ea“ – o, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept... Pe unde ai zăbovit în toţi anii aceştia şi cum de-ai putut să mă dai uitării? Vino, marinarul meu fără seamăn, apropie-te, marinarul meu... O nouă lacrimă luci în ochii marinarului şi ca-ntr-un vis se auzi grăind: — Nu te-am uitat, corabie albă, cum aş fi putut să te uit? Priveşte, suntem iar împreună... şi, vorbind aşa, fără să ştie cum, se pomeni pe puntea lustruită de valuri. Atunci îngenunche şi-şi lipi buzele de lemnul catargului, pe care-n atâtea rânduri se căţărase, vestind cu glas înfiorat tovarăşilor: „Pământ! Se zăreşte pământ!“. „Draga de ea“ i se legăna sub picioare şi moşneguţul rămase multă vreme cu urechea aţintită părându-i-se că aude poruncile ce răsunaseră cândva pe puntea acu pustie, că desluşeşte mugetul mărilor şi răcnetele vântului... Aşa, furat de amintiri, îl prinse răsăritul. Şi moşneguţul se trezi atunci din visare şi se înspăimântă pentru întâia oară în lunga-i viaţă, se înspăimântă marinarul fără teamă la gândul că va trebui s-o părăsească pe „Draga de ea“.  — Nu, nu – strigă el, zvârlind priviri rătăcite în jur – n-am să mai cobor niciodată! Şi, cum cunoştea corabia ca nimeni altul. se ascunse undeva, în tainiţele ei şi aşteptă. Curând auzi paşii marinarilor ce suiau pe punte, le ascultă glasurile, şi nu trecu mult că lanţul ancorei scrâşni, iar „Draga de ea“ ieşi în larg, cu pânzele întinse. Atunci mirosul sărat al mării se strecură în fiece cotlon al corăbiei, atunci valurile începură să plescăie şi vântul să şuiere, iar moşneguţul nu se mai putu stăpâni şi, îmbătat de glasurile mării, năvăli pe punte, răcnind ca un bătrân lup de mare: — Înainte, flăcăi!... Nouăzeci şi nouă de fulgere şi nouă sute nouăzeci şi nouă de uragane!... Hei-rup! Marinarii se strânseră îndată ciopor şi căpitanul se răsti mânios: — Ce-i cu tine? Ce cauţi pe „Draga de ea“? Trezit din beţie, moşneguţul clipi nedumerit, privind în jur. — Eu – spuse el – eu sunt marinarul fără teamă... — Aşa? se răsti căpitanul. Zvârliţi-l în mare! N-am nevoie de moşnegi pe punte! Şi gata erau marinarii să-i împlinească porunca, îl şi apucaseră vreo doi, când un glas lin se înălţă, împletindu-şi vorbele cu cântecul mării şi-al vântului: — În  lături!  spunea  glasul  cel  lin.  Cine  cutează  să  se  atingă  de marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept? Marinarii se opriră, înspăimântaţi, iar căpitanul şopti, apucându-se de odgonul de lângă el: — „Draga de ea“! Vorbeşte „Draga de ea“... — Încă  niciodată  nu  i-am  auzit  glasul  –  spuse  un  marinar  tânăr, îngălbenindu-se la faţă ca şofranul. Atunci marinarii se dădură în lături şi căpitanul îngăimă: — Bine, rămâi. — Mulţumesc, corabie albă – spuse moşneguţul, şi din clipa aceea i se îngădui să umble slobod unde poftea, ba să mai şi dea o mână de ajutor cârmaciului. Şi-apăi pluti „Draga de ea“ pe Marea Neagră, pe Marea Roşie şi pe Marea Galbenă, dar când ajunse pe Marea Verde se stârni o furtună cumplită. Marinarul fără teamă ţinea de astă dată roata cârmei, căci primejdia era mare şi căpitanul se încredinţase că numai moşneguţul i-ar fi putut scăpa. Valurile cât munţii năvăleau şi-l împroşcau, în vreme ce vântul îi biciuia faţa şi grindina răpăia ca o mie de mii de tobe. Iar „Draga de ea“ asculta de îndemnul cârmei şi, încordându-şi puterile, înfrunta urgia. Fiece val era un braţ al mării, care izbea năprasnic şi, iacă, un braţ mai dibaci decât toate celelalte apucă deodată catargul şi-l frânse ca pe un fir de trestie.  — Vai! gemu catargul, prăbuşindu-se în apa clocotitoare, care-l făcu fărâme. — Aşa, aşa! urla marea. Nu vă lăsaţi! — Nu-i nimic – spuse însă moşneguţul fără teamă – am mai biruit eu marea şi fără catarg... Auzind una ca asta se mânie marea şi prinse-a şuiera şi-a blestema straşnic. Un alt braţ i se întinse şi, cât ai clipi, braţul smulse hoţeşte cârma. — Marinarule! — strigă deznădăjduită „Draga de ea“. — Nu-i nimic, nu-i nimic – o îmbărbătă moşneguţul, deşi i se strânsese inima. Ce-i o corabie fără cârmă? O corabie fără cârmă nu mai e nimic, e o biată coajă de ou. Şi, măcar că moşneguţul ştia tare bine că fără cârmă nu se mai poate face vreo ispravă, nu-şi pierdu firea şi se rugă de „Draga de ea“: — Ascultă-mă, corabie albă, ascultă-mă şi nu te teme, că are să fie bine... Ce nevoie avem noi de cârmă? Nu ne înţelegem noi şi fără ea?... Hai, binişor înainte! Aşa-i vorbi moşneguţul fără teamă şi „Draga de ea“-l ascultă, silindu-se să-i împlinească sfatul. Furtuna însă se-nteţea şi marea râdea în hohote: — Ha-ha,  am  s-o  înghit  pe  „Draga  de  ea“!  Am  s-o  strivesc,  s-o răsucesc, s-o risipesc... N-are să mai rămână aşchie pe aşchie! Pe ea, vântule! Ciocăneşte-o, grindină! Răstoarn-o, valule! — Auzi?  Auzi  ce  spune?  striga  înspăimântată  „Draga  de  ea“.  Vai, marinarul meu fără teamă!... — Nu te teme, corabie albă, nu te teme... Ia-o frumuşel la dreapta... aşa... Am scăpat noi de multe furtuni, avem să scăpăm şi de astă dată... Aşa-i  vorbea moşneguţul fără  teamă şi  „Draga de  ea“-l  asculta şi marea fierbea de ciudă că n-o poate răpune. — Hai – scrâşnea marea – dacă nu-l aveai pe marinarul fără teamă, demult îţi făceam eu seama... Dar lasă, nici aşa n-ai să-mi scapi! şi răcnea, şi râdea şi fluiera, şi se zbuciuma, încercând să-i vină de hac. Marinarii toţi, în frunte cu căpitanul, se pitiseră în ungherul cel mai ferit şi-acolo aşteptau tremurând, căci neam de neamul lor nu pomeniseră atât de crâncenă furtună; iar moşneguţul rămăsese singur, îmbărbătând-o pe „Draga de ea“. Dar marea, care se vedea la un pas de izbândă, porunci vântului să facă ce-o şti şi ce n-o şti, numai să-i trimită corabia la fund. Şi vântul se năpusti cu nouă puteri şi se înverşună atât de cumplit, că „Draga de ea“ nu mai izbuti să urmeze sfaturile moşneguţului. Vântul o împingea când înainte când înapoi, pentru ca s-o târască apoi fără veste. Se străduia „Draga de ea“ să i se împotrivească, şi când socotea că izbutise, vântul viclean o împingea pe neaşteptate, jucându-se cu ea ca pisica cu şoarecele. O zi, o noapte şi încă o zi se încăpăţână vântul să-i vină de hac, iar dacă marinarul fără teamă n-ar fi ajutat-o cât de cât, vezi bine că „Draga de ea“ şi-ar fi găsit sfârşitul. Aşa însă, după o zi, o noapte şi încă o zi, vântul osteni din cale-afară şi, dându-se bătut, îşi luă tălpăşiţa, cu coada-ntre picioare. Spumegând de ciudă, marea îşi luă şi ea gândul de-a nimici corabia şi adormi pe nisipul ei galben, somn greu şi lipsit de vise... — O, marinarul meu cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, cum ţi-aş putea vreodată mulţumi? şopti „Draga de ea“, sfârşită de puteri. — Nu-mi mulţumi, corabie albă  –  spuse însă  moşneguţul. Aşteaptă până-n zori, să vedem pe ce meleaguri am ajuns... Şi nici nu ştia bietul ce bine grăise! Că numai ce răsări soarele şi înţelese că furtuna-i târâse cale lungă să le-ajungă şi că se aflau pe-o mare pe care talpă de corabie nu mai călcase nicicând. Căci marea aceea era alcătuită din nenumărate boabe străvezii, care luceau unele pe lângă altele, foşnind ca nişte mărgăritare. În clipa aceea prinse a se sui pe punte un bătrân încovoiat de ani, purtând veşminte de căpitan, din care rămăseseră doar zdrenţe. Marinarul fără teamă îl privi cu mirare, şi nu apucase să-şi vină în fire, când văzu suind după acesta un bătrânel cu barba colilie, apoi un moşneag falnic, apoi un bătrân care se sprijinea anevoie într-un toiag, apoi altul, şi altul, şi altul, o ceată întreagă de moşi  slăbănogi,  târându-se  ca  vai  de  lume,  în  zdrenţele  ce  le  acopereau trupurile şubrede. Şi, privindu-i uluit, înţelese că erau căpitanul şi marinarii care ieşeau acum din cotlonul cel mai ferit al corăbiei, unde se pitiseră în vremea furtunii. — Vai, vai, vai – se-nălţă atunci glasul „Dragei de ea“ – , furtuna ne-a târât pe Marea-de-Lacrimi! Pricepi? Tot amarul şi toată durerea lumii se adunase acolo unde se strângeau toate lacrimile plânse de oameni, de când oamenii plângeau pe pământ, şi nimeni nu putea trece peste Marea-de-Lacrimi fără a îmbătrâni, simţind pe umeri jalea omenirii întregi. Iar corabia moşnegilor luneca încetişor peste Marea-de-Lacrimi, în care lacrimile lor se adăugau lacrimilor plânse de veacuri... Marinarul  fără  teamă  fusese  bătrân  şi  nu  mai  îmbătrânise,  căci lacrimile nu pot îmbătrâni o inimă vitează şi era singurul în stare să se mişte, ca unul deprins cu bătrâneţea. Ceilalţi însă, zăceau pe punte, vlăguiţi şi sleiţi de puteri. — Nu vă lăsaţi copleşiţi – le spunea marinarul. Priviţi-mă, eram bătrân şi-nainte... Dar tovarăşii lui nu aveau putere nici să-l privească. Şi corabia luneca pe Marea-de-Lacrimi, luneca, şi din ce luneca, dintr-atât îmbătrâneau cei întinşi pe punte, de-ajunseseră să se-nfăşoare în şuviţele cărunte ale bărbilor şi-n mantalele pletelor, care le măturau puntea. — Corabie albă – spuse atunci marinarul fără teamă – hai să scăpăm de pe marea asta, că ne pier tovarăşii cu zile! Şi „Draga de ea“-l ascultă şi, plecându-se pe-o coastă, se pregăti să-şi ia vânt şi să sară peste Marea-de-Lacrimi. Dar căpitanul şi marinarii lui erau atât de slăbiţi de puteri, atât de istoviți, că nu se putură ţine pe punte. Atunci când corabia li se plecă pe-o coastă, alunecară cu toţii în Marea-de-Lacrimi şi cât ai clipi se afundară în noianul de lacrimi, pierind de parcă n-ar fi fost. Zadarnic îi strigă moşneguţul fără teamă, zadarnic îi căută. În jalea omenirii se-necaseră şi nimeni nu le mai dădu de urmă... Iar n-apucă marinarul să-i plângă, că „Draga de ea“ se şi avântă şi, ca o căpriţă de munte, sări peste Marea-de-Lacrimi şi nu se opri decât pe-o nouă mare, trandafirie şi înmiresmată. Dacă se uită, văzu marinarul că marea aceea era alcătuită din valuri de foiţe fragede, din valuri de foiţe de trandafir. Marea-de-Trandafiri se legăna uşor, iar mireasma foiţelor fragede îmbăta, ca un vin de demult. — Scaldă-te, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, scaldă-te în marea aceasta – spuse deodată „Draga de ea“, cu glasul cântător ca o şoaptă de fluier, şi marinarul nu stătu pe gânduri şi sări de pe punte. Atunci braţele şi picioarele lui îmbătrânite prinseră a se mişca repede şi el înotă în marea foiţelor de trandafir, înotă nouă zile şi nouă nopţi ca nouă clipe, iar când sui iarăşi pe punte se simţi tânăr şi puternic ca niciodată. Şi tânăr şi puternic era într-adevăr, căci Marea-de-Trandafiri era marea veşnicei tinereţi. Frumos fusese marinarul în anii când pornise la trântă cu viaţa, dar pe nouăzeci de  părţi  mai  frumos  era  acu,  după  scaldă.  Iar  ancora,  inima  şi  sirenele străluceau pe braţele şi pieptul lui, albastre ca cerul senin.  — Doamne, corabie albă – strigă marinarul care nici nu bănuia că-ntinerise – Doamne, parcă mi-au sărit anii mulţi din spinare! Dar „Draga de ea“ nu-i răspunse şi se mulţumi să lunece pe valurile domoale ale foiţelor fragede, până ce ieşi din Marea-de-Trandafiri şi, printr-o strâmtoare, pătrunse într-o altă mare. Era marea aceasta tăcută şi încremenită ca o mare moartă şi-avea culoarea ruginie a aurului bătrân. Corabia plutea încet pe sub nori ruginii, îndărătul cărora un soare părea că apune în fiece clipă şi tăcerea se făcea parcă tot mai grea. „Draga de ea“ se opri în inima Mării-Ruginii. — Să nu te temi, marinarule – se-nălţă glasul ei cântător, şi corabia se plecă deodată înainte şi prinse a se scufunda în marea tăcută. Era  fără  teamă  marinarul,  dar  la  una  ca  asta,  ce  să  zic,  nu  se aşteptase. O viaţă de om se silise să nu se cufunde în valuri şi-acu, iacă, înainta lin sub undele moarte ale unei mări ruginii ca aurul bătrân... Îşi stăpâni bătăile inimii şi aşteptă, în vreme ce „Draga de ea“ se lăsa tot mai afund, până ce se puse binişor pe nisipul ruginiu. Totul era acolo ruginiu – şi pietrele acoperite cu muşchi, şi iarba de mare, şi peştii. Din când în când, o licărire fulgera prin apă, şi pietrele, iarba şi peştii străluceau atunci ca aurul. — Coboară, marinarule – mai spuse „Draga de ea“ şi marinarul coborî pe nisip, pe fundul ruginiu al mării. Atunci corabia se dădu de trei ori peste cap şi pieri ca topită în apă, iar în locul ei se ivi o femeie înaltă, cu faţa femeii cioplită-n lemn ce străjuia la prova, şi cu veşminte de aur. Iar, ciudat, femeia era străvezie. Prin braţele goale, prin faţa ei neasemuit de frumoasă, puteai vedea ca prin apă. — Tu eşti? întrebă marinarul fără teamă. Tu, femeia de lemn de la prova? — Sunt Draga – rosti ea cu glasul cântător pe care marinarul îl ştia de ani de zile. Îţi aminteşti de căpitanul Barbă-Roşie, sub mâna căruia ţi-ai făcut pe vremuri ucenicia? — Îmi amintesc – încuviinţă marinarul. Era un om rău, care mă bătea ori de câte ori îi dădeam prilejul, dar mai ales atunci când nu-i dădeam nici un prilej. Femeia străvezie îşi clătină fruntea şi urmă să grăiască: — Barbă-Roşie a nimerit odată pe marea asta şi m-a prins, pe când dormeam pe-un val. M-a pironit la prova corăbiei lui, unde-am luat chipul unei femei de lemn, căci cei din lumea noastră străvezie iau întotdeauna înfăţişarea lucrurilor din jur. Puşi lângă piatră, ne facem piatră... — Piatră? strigă marinarul. Atunci chipurile de piatră pe care le aflăm uneori în pământ şi despre care credem că-s cioplite de meşterii din vremea veche?... — Nu sunt decât făpturi din lumea noastră, răspunse cu tristeţe Draga. O, dacă le-ar zvârli careva în Marea-Ruginie, s-ar deştepta din somnul lor de piatră, precum şi eu m-am deşteptat din somnul de lemn, în care Barbă-Roşie mă-nchisese! Şi vorbind astfel, Draga se plecă şi culese de pe nisip o scoică aurie. O duse la buze şi suflă în scoica aceea care sună uşurel, şi pe dată se iviră din nisip o mulţime de făpturi străvezii, înveşmântate în haine de aur. — Draga noastră! Draga de ea! strigau făpturile străvezii. Ni s-a întors Draga! — Iacă oamenii de apă – spuse Draga înduioşată, îmbrăţişând făpturile acelea străvezii. Norodul meu, pierdusem nădejdea să te mai văd vreodată... Făpturile străvezii se plecară şi culeseră scoici de aur, iar dacă suflară în ele se înălţă un cântec, frumos peste seamă. Peşti de aur treceau ca nişte păsări ciudate deasupra alaiului ce se alcătui, şi alaiul îi petrecu pe Draga şi pe marinarul fără teamă până la un palat de aur. — Aici locuiesc – spuse Draga. — În palat? se minună marinarul. — Toţi oamenii de apă locuiesc în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, căci toţi suntem împăraţi şi bogaţi ca marea... Şi păşi marinarul peste pragul palatului de aur şi se minună de strălucirea lui şi se aşeză pe un jeţ de aur, pe care după cum ştiu mai şade şi azi, în vreme ce departe peste ţări şi mări, departe, se spune că marinarul fără teamă s-ar fi înecat pe corabia cea albă, că ar fi pierit aşa cum mulţi marinari au pierit de-a lungul vremii, plecând pe corăbii şi nemaiîntorcându-se nicicând... Dar nu-i adevărat, nu credeţi o vorbă din câte se spun, căci marinarii fără teamă, marinarii cu ancore, cu inimi albastre tipărite pe braţe şi cu sirene albastre-adormite pe piept, marinarii fără teamă n-au murit. Cum ar putea muri? Toţi marinarii care nu s-au întors niciodată sunt oameni de apă şi şed pe jeţuri de aur în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, laolaltă cu Draga şi marinarul nostru. Iar cândva vor ieşi din palatul de aur şi-n straie de aur se vor întoarce acasă. Atunci aurul va curge pe drumuri ca şuvoaiele de apă după ploaie, atunci va cădea din cer o grindină de galbeni strălucitori şi toate acoperişurile se vor auri ca la un semn, atunci povestitorii îşi vor fi spus toate poveştile şi totul va fi demult o poveste... Aţi  auzit  de  marinarii  fără  teamă?...  Plecaţi-vă, când  trec,  pân’  la pământ.

Măria sa moşul   În urmă cu mulţi, mulţi ani, cam pe când furnicile mai erau cât buhaii şi mugeau gros, bu-bu, iar buhaii cât furnicile susurau de-i auzeai abia-abia, în urmă cu mulţi, mulţi ani, zicu-ţi, o tupilătură de bordei îşi iţăia coperişul de paie, uite colo. Trăiau în bordeiul cela, ca vai de lume, un moş şi-o babă. Da’ slabi, da’ pungiţi, da’ flenduroşi, cum n-ai mai văzut şi n-ai să mai vezi câte zile-i avea! Cum trăiau ei în bordeiul lor, nu mai întreba... Moşul, ca moşul. Îi rămăsese un dinte în gură şi se ţinea straşnic de fudul în faţa babei, care-i pierduse pe toţi încă din iarnă. — Babo, vezi tu ce fel de dinte am eu? — Văz, moşnege... — Stăi, nu aşa! se mânia moşul. Cum vezi? Grăieşte lămurit. Ofta baba, îşi înălţa privirile şi dădea răspuns: — Îl văz alb, frumos şi lucios. — Aşa, aşa, se bucura moşul. Lucios... Şi-apoi? — Şi-l mai văz, apoi, curat, zdravăn şi tăios... — Ho-ho – se umflă moşul în pene – tăios, cum de nu... tăios, de bună seamă. Şi-apoi? — Şi-apoi... apoi nu-l mai văz nicicum – ofta baba. Luceşte mai ceva ca soarele. La soare mă pot uita, la dintele tău, ba... Să fi văzut atunci cum îi creştea moşului inima! O făcea de două parale pe biata babă, care-şi pierduse ultimul dinte încă din iarnă, îşi mângâia dintele cu grijă şi cu teamă, nu care cumva să-l smintească de la locul lui şi ieşea din bordei să-şi privească brusturele. (Uitai să-ţi spui că la uşa bordeiului lor creştea un brusture, şi brusturele cela le ţinea şi de varză şi de păpuşoi. Că, la sărăcia lor, de unde varză? de unde păpuşoi?) Baba, săraca, rămânea să plângă, vai de viaţa şi de zilele ei! Şi iacă, ieşi într-un rând moşneagul din bordei să-şi cerceteze brusturele, şi cum ieşi, cum răcni ca scos din minţi: — Tu, babo! Vin’ de te miră, că aiasta-i încă una! — Ce-i, omule? — Vină şi nu mai întreba alt nimic! Ieşi baba din bordei şi numai ce dădu cu ochii de brusture, că-şi bătu palmele cu mare mirare şi rămase cu gura căscată. D-apăi că şi avea de ce! Crede-mă, de vrei, dar una dintre frunzele de brusture se întinsese şi se lăţise într-atât, încât acoperea de-a binelea bordeiul şi-i făcea umbră. — Ce să fie asta, babo? — D-apăi ce să ştiu eu, moşnege? Priveau amândoi la frunza năzdrăvană şi, privind-o, băgară de seamă că frunza tot mai creşte; iar, pe măsură ce creşte, i se lungea şi coada. Până-n seară se înălţase frunza de-un stânjen şi se lăţise cât o moşie. S-au culcat ei doi, dar parcă mai puteau s-adoarmă? Toată noaptea au pândit să se facă zi mai degrabă şi, iaca, zi nu se mai făcea. — Lungă noapte! oftă moşul, de la o vreme. — Adevărat, lungă – oftă şi baba. Se-ntoarseră pe partea cealaltă şi din nou încercară să dea geană prin geană. Tăcură ce tăcură şi numai ce oftă moşul: — Tii, da’ lungă noapte! — Lungă, zău aşa – îi ţinu şi baba isonul. Nu mai răbdară şi ieşiră din bordei. Noaptea, noapte. Când colo, îşi înalţă moşul privirile şi, ce să vază? Frunza lui de brusture se lăţise peste lume şi, punându-se-ntre lume şi soare, făcea umbră pământului. Soarele, bietul, răsărise de mult, dar dacă brusturele nu-i îngăduia să alunge noaptea? — Ce zici tu, babo? — Nu mai zic nimic, se umili baba. Numai că mă tem. — De ce te temi, babo? — Nu ştiu. — Uuu, cap de babă! se stropşi moşul, tremurând şi simţind că de groază i se izbesc genunchii. Te temi, de cine? De brusturele nostru? Începu baba să plângă. Şi ce crezi? Atât de potop de beznă fără sfârşit, nu era de ici, de colo. Se suci moşul ce se suci, se perpeli ce se perpeli, dar cum se sucea, cum se perpelea, ieşire din încurcătură nu afla. — Ce să încep eu acu? şopti moşul, spunându-şi gândurile cu glas tare. Au să mă ia oamenii la trei păzeşte... Cum să-i las eu în beznă? N-are să se mai facă grâu, nici iarbă, nici poamă... Om muri de foame! — Suie pe brusture! auzi atunci un îndemn limpede şi răspicat. — Ce spui tu, babo? se minună moşul. — Eu? N-am deschis gura, păcatele mele... Trase  moşul  cu  coada  ochiului  în  dreapta,  în  stânga,  încercă  să străpungă întunericul, dar nu văzu nimic. — Suie pe brusture! Moşul simţi deodată că-l ia cu frig şi se întoarse iar către babă. — Tu ai grăit, babo? — De grăit îmi arde mie?! răspunse baba bocind pe înfundate. — De ce-ţi arde ţie? se răsti moşul. — Îmi arde de plâns şi-atât. Căzu moşul pe gânduri şi iar simţi un deget de gheaţă pe şira spinării. — Bre, bre, atunci cine grăieşte? şopti cu sfială. — Eu. — Care eu? — Eu, dintele tău. Dacă-o mai auzi şi pe asta, se lăsă moşul pe un pietroi, simţind că nu-l mai ţin picioarele. „Îi prăpădul lumii, îi trecu prin minte. Aiasta-i şi alt nimic... Brusturii astupă lumina soarelui şi dinţii grăiesc“. — De ce te temi, moşnege? se înălţă glasul dintelui. Mi-ai purtat de grijă, te-ai fălit cu mine, şi iaca, voi să-ţi fiu şi eu de ajutor. Suie pe brusture! — Cum să sui pe brusture, bre, dinţişorule? A trecut vremea când mă căţăram în copaci, cu sprinteneala anilor de demult... — Ascultă vorba mea! Ia securea, taie scară-n coada brusturelui şi suie. Moşul, nu şi nu, dintele da şi da – tot pe-a dintelui a rămas. Şi-a luat moşul securea, s-a legat pe după mijloc cu un curmei şi i-a legat babei pe după mijloc capătul celălalt, a proptit uşa bordeiului cu un pietroi şi-a prins a tăia prima treaptă. Treaba mergea lesne, că, deşi groasă cât o casă, coada frunzei uriaşe era moale ca un picior de ciupercă. Moşul tăia, şi baba plângea. — Taci, babo, nu mă-mpiedica din tăiat! — Nu te-mpiedic, nu... — Atunci de ce boceşti? — Dacă mă târâi pe cozi de brusture! Aşa, mai cu-o vorbă, mai cu-o sfadă, ajunseră la a nouăzeci şi noua treaptă. Se opri moşneagul să răsufle şi privi în jos. Bezna era cumplită, ca-ntr-un cazan cu smoală. — Bieţii oameni! şopti baba. — Ce-ai cu oamenii? se răţoi moşul. Noi nu suntem oameni? şi prinse a tăia a suta treaptă. Cu chiu, cu vai, după nouă luni de zile, ajunseră pe frunza de brusture. Ca să vezi dumneata cât crescuse buruiana! Sus era lumină, soarele strălucea şi frunza părea o nesfârşită câmpie înverzită. — Ce facem acu, dinţişorule? întrebă moşul. — Ce să facem? Mergem tot-nainte... Merseră dară înainte şi nu peste multă vreme ajunseră la nişte curţi straşnice, împrejmuite de ziduri verzi. Lasă că şi palatul de dincolo de ziduri, la care pătrunseră printr-o poartă verde, tot verde era. Se uita moşul cu ochii cât cepele, se uita baba cu palma la gură şi nu ştiau pe ce lume se află. — Ce să fie aici, moşnege? îndrăzni baba, dacă-şi sătură privirile. — Ce  să  fie?  îi  întoarse  moşul  vorba.  Căsuţa  noastră...  Aşa-i, dinţişorule? — Numaidecât aşa, grăi dintele. S-o stăpâniţi sănătoşi! Intrară dară în palat şi-i cercetară încăpere după încăpere, minunându-se de câte vedeau. Se aflau acolo paturi şi covoare, mese şi scaune, tacâmuri şi ştergare, iar toate erau verzi ca frunza de brusture. Opaiţele erau verzi, şi verde era lumina pe care-o răspândeau; pe pereţi atârnau zugrăveli verzi, înfăţişând cai cu coame despletite. — Păcatele mele – şopti baba cu spaimă. Cai verzi pe pereţi! — Ian taci, bre! i-o reteză însă moşul. De când se căţărase pe brusture părăsise, pasămite, orice urmă de sfială. Se plimba ţanţoş prin încăperile cele verzi şi, cum obosi de la o vreme, se tolăni pe-un pat verde, poruncind fălos: — Tu, babo, ia adă la masă! Aduse baba nişte peşti verzi, pâine verde, o friptură verde şi nişte plăcinte verzi, care-o aşteptau parcă la cuhnia verde a palatului. Mâncă moşul şi se sătură, cum nu se săturase de când mama îl făcuse. — Te-ai săturat? îl întrebă baba. — De – răspunse el – calul de dar nu se caută la dinţi... Şi, ca şi cum ar fi aşteptat doar să pomenească de-ai lui, dintele moşului, dintele cu care se fălea, dintele năzdrăvan, se desprinse atunci de la locul lui şi, hop, sări pe masă. — Ha,  dinţişorule!  răcni  moşul.  Văleu,  dintele  meu  alb,  frumos  şi lucios!... Dintele meu curat, zdravăn şi tăios... Unde mi-ai plecat, dinţişorule?... — Nu te teme, moşule – grăi dintele. Acu ai ajuns om cu palat şi cu friptură pe masă şi-ai trebuinţă de strajă la poartă... Babo – se răsuci el apoi către bătrâna rămasă ca de piatră – n-ai un bold, babo? Se căută baba, se căută şi găsi un bold înfipt în pestelcă. — Iaca boldul... — Aşa – spuse dintele apucându-l. De-acu, moşule, dacă ai treabă cu mine să ştii că nu mă mai găseşti strajă la gură, ci strajă la poartă... Şi, cum zise, sări de pe masă, străbătu încăperile palatului şi se aşeză în dreptul porţii, unde prinse a mărşălui cu boldul pe umăr, ca o cătană. — Bre, bre! mormăi moşul, amărât pe de-o parte că-şi pierduse ultimul dinte, dar mândru pe de alta că-l vedea harnic şi plin de râvnă. Şi-apăi iacă-aşa prinseră a curge zilele în palatul cel verde. Moşul se trezea la prânz, umbla ce umbla prin încăperile verzi, apoi se aşeza la masă şi baba-i aducea peştii verzi şi pâinea verde, friptura verde şi plăcintele verzi, care nu se mai sfârşeau. (Na, că uitai: după toate câte le spusei, mai aducea baba şi-un stacan cu apă verde, că stacanul nu se golea, după cum bucatele nu se sfârşeau.) Numai că azi aşa, mâine aşa, mereu aşa, se sătură moşul de peşti, de friptură şi plăcinte. Unde mai pui că-ncepuse să-l ostenească verdele şi-ar fi poftit să mai îmbuce şi-o măliguţă galbenă, cu lăptic dulce şi alb. — De unde, moşnege? se căina biata babă. Dacă stăm pe-o frunză, ca gâzele... — De unde, de neunde, voi măliguţă, auzi tu? — Aud. Da’ nu-i... — Aşa? se înciudă moşul. Ei, ia du-te tu la poartă şi-mi cheamă dintele! Se duse baba la poartă şi găsi dintele, care făcea de strajă, cu boldul pe umăr. — Iacă-aşa şi-aşa, pofteşte moşul măliguţă – se tângui baba. — Pofteşte? zise dintele. Nu-i nimic! Şi-ndată se şi înfăţişă înaintea moşului, care aştepta într-un jilţ căptuşit cu nouă perne moi. — Ce facem, dinţişorule? îl întâmpină moşul. — Iaca bine. Scobeşte o gaură în frunza pe care stăm. Se apucă moşul şi făcu o gaură cât un puţ. — Suflă prin gaură, spre pământ – mai spuse dintele. Îl ascultă moşul şi prinse a sufla. Şi, nu ştiu, căpătase hârbul de moşneag atâta putere sau dintele năzdrăvan era cu pricina, dar de suflarea aceea se stârni pe pământ o vântoasă cum n-a mai fost şi n-are să mai fie. Colbul se ridica în valuri şi, dacă dintele n-ar fi răcnit: „Fugi de la gaură! În lături!“, nu ştiu, zău, ce s-ar fi petrecut cu moşneagul. Că numai ce se dădu în lături, şi tot colbul ridicat de pe pământ năvăli prin gaura tăiată în brusture şi se lăsă binişor pe frunză. Cât te-ai şterge la ochi, brusturele fu acoperit cu un strat de ţărână. — Aşa – spuse cu mulţumire dintele. Acu puteţi ara şi semăna păpuşoi. Numai să nu uitaţi să umpleţi puţul din nou... Îl privi moşul cam dintr-o parte, se încruntă, dar nu vădi nimic şi acoperi puţul cu un capac. „Ia te uită la dintele aist! îşi zise el. Nu cumva îi fulgeră prin minte că m-aş putea apuca eu, om cu palat şi cu friptură, să ar acu şi să samăn ca un fitecine?“. Dintele  plecă  să-şi  ia  straja  în  seamă  şi  moşul  rămase  să-şi odihnească privirile pe culoarea ţărânei, după ce şi le lehamitisise cu verde şi iar verde. Şi mai trecu aşa un rând de zile... Dar dacă dorul măliguţei nu-l slăbea pe moşneag? Şi iacă, tot frământându-se el cum şi-ar putea împlini pofta fără să are, vai de mine, şi fără să semene, odată, nu ştiu cum, îşi aduce aminte că din pricina foii de brusture se lăsase pe pământ o noapte cumplită. — Bre, bre, cum or fi scos-o la capăt amărâţii ceia de jos? Şi, cum puţul prin care suflase din îndemnul dintelui asupra pământului era încă neumplut, se duse moşul de-i scoase capacul şi-şi lipi ochiul de buza lui. Privi şi se minună. Pe pământ, vezi bine, bezna era tot atât de neagră. Dar oamenii aprinseseră din loc în loc focuri uriaşe, iar la lumina focurilor munceau, în vreme ce la căldura focurilor se coceau pe ţarini grâne şi păpuşoaie. — Ia te uită, nelegiuiţii! îşi spuse moşul. Te pomeneşti că mănâncă şi măliguţă, în vreme ce eu mă usuc de poftă... Înciudat, privi mai departe, şi deodată se holbă pe cât putu. Oare asta ce-o mai fi? Nişte făclii suiau încet de pe pământ, suiau, suiau şi – să vezi neobrăzare! – parcă taman către el suiau. — Săriţi!  răcni  atunci  moşul,  tulburat  foarte.  Ne  năvălesc duşmanii. Strajă, aţine-te! babo, zăvoreşte porţile! Trâmbiţaţi şi trageţi clopotele! Fiţi gata să muriţi pentru moşul vostru drag! Şi  îndată,  răcnind  straşnic,  se  năpusti  moşul  într-o  încăpere  mai dosnică a palatului, care se nimeri o spălătorie, şi se ascunse acolo sub o covată verde. Baba zăvorî porţile, iar dintele se urcă pe zid, cu boldul pe umăr. Aşteptară cu toţii ce aşteptară, şi nu trecu mult că o ceată de oameni se şi ivi pe frunză. Îşi stinseră făcliile dând de strălucirea soarelui şi rămaseră o vreme să se bucure de acea strălucire ce pierise de pe pământ. Apoi, la îndemnul unui  flăcău,  porniseră din  nou  şi  iacă,  se  opriseră acum  în  faţa zidurilor verzi. — Staţi pe loc! răsună atunci un glas şi, ridicându-şi privirile, oamenii văzură sus, pe zidul cel verde, un dinte cu un bold pe umăr. — Ce păzeşti tu acolo, dinte fălos? întrebă uluit flăcăul. — Îl păzesc pe domnul meu, stăpânul curţilor verzi pe care le vedeţi şi a toată moşia... — Apăi fă bine şi-l vesteşte că avem o vorbă cu el. — Îndată – spuse cuviincios dintele. Şi începu să-l caute pe moşneag. Îl căută din încăpere-n încăpere, îl căută preţ de nouă ceasuri şi doar în al zecelea îl află sub covata lui, în spălătorie. — Ce faci aici, moşnege? — D-apoi, ce să fac? mormăi moşul, ruşinat. Ia, mai nimic... — Aşa? Ci lasă-te dumneata de făcut mai nimic şi vină să primeşti oamenii de pe pământ, că au a-ţi spune o vorbă... — S-o spună babei! rosti repede moşneagul şi, ţuşti, dădu să se vâre iar sub covată. Dar îl ţinu dintele de rău şi nu mai avu moşul ce face. De voie, de nevoie, se aşeză pe un jilţ verde în cea mai mare încăpere a palatului, dintele se duse  şi  deschise  poarta,  iar  oamenii  intrară,  minunându-se  de  toate  câte vedeau. Flăcăiaşul ce părea să le fie căpetenie păşi înainte şi rosti cuviincios. — Bună vremea, moşule! — Măria Ta Moşule – îl îndreptă moşneagul, ridicându-se deodată în capul oaselor. Oamenii dădură zvon de mirare. — Ce vorbă-i asta, omule? se minună şi flăcăul, că, vezi dumneata, pe vremea aceea nu se ştia încă de măriri şi boierii, iar oamenii erau toţi una, ca tine şi ca mine. — Iaca bine – se răsti însă moşneagul – vorbă cu-minte... Eu stau sus în palat şi soare, voi jos, în bordeie şi întuneric. Cuvine-se deci să fie între noi deosebire... Oricum, întâi şi-ntâi, plecaţi-vă genunchii... — Dar de ce să ni-i plecăm? se nedumeri flăcăul. — Că altminteri nu grăiesc cu voi – îi lămuri îndată moşneagul, zvârlind o căutătură piezişă. Tare miraţi de toate câte auziseră, îşi plecară oamenii genunchii, iar flăcăul rosti cu sfială: — Noi, Măria Ta Moşule, am venit cu o treabă. Frunza ta de brusture ne răpeşte soarele. Fii bun şi dă-ne soarele la loc, că fără soare viaţa nu-i viaţă! Îi ascultă moşneagul vorbele şi orice urmă de teamă îi pieri din inimă. Plimba priviri trufaşe peste capetele celor îngenuncheaţi înainte-i şi deodată prinse a râde: — He-he, nu v-au prea ajutat focurile, precum văd... — De ajutat ne-au ajutat ele – răspunse flăcăul. Dar ce-i un foc, ce sunt zece focuri pe lângă soare? Se făcu tăcere şi moşul se trase de fuiorul bărbii. — Şi dacă vă înapoiez soarele, ce-mi daţi? întrebă el, închizând un ochi. Îmi daţi zi de zi măliguţă galbenă cu lăptic alb şi dulce? — Îţi dăm, moşule... asta, Măria Ta Moşule! Îţi dăm, cum de nu! Strigă flăcăul, bucuros că scăpase doar cu-atât. Plecară oamenii. Pe lângă peştii verzi şi pâinea verde, pe lângă friptura verde şi plăcintele verzi, pe lângă apa verde, baba începu a aduce la masa moşului şi măliguţă galbenă cu lăptic alb şi dulce. Se bucura moşul şi înghiţea hulpav din toate, mulţumit că pentru a le dărui celor de jos câte ceva din lumina şi căldura soarelui nu trebuise decât să înlăture capacul puţului pe care-l săpase când suflase asupra pământului. Prin puţul acela privea soarele către bieţii oameni, cărora li se părea că au soarele întreg, ca mai-nainte. Şi mâncă moşul măliguţă azi, o mâncă mâine, o mâncă zi de zi, până i se acri de măliguţă, ca de mere acre. Bufnea şi-o bruftuluia pe biata babă, care se da de ceasul morţii, nemaiştiind cum să-l împace. Şi, tocmai când moşul se arătă mai posac şi mai nemulţumit, se pomeni cu dintele, care-i vesti că alţi oameni suiseră de pe pământ şi pofteau să-l vadă. — Măria Ta Moşule – spuseră oamenii (vezi că acu se şi aflase cum se cuvenea să-i grăieşti!) – Măria Ta Moşule, noi ne avem bordeiele cale de trei zile  de  bordeiele  celor  pe  care  i-ai  blagoslovit  cu  îndurarea  Măriei  Tale, dăruindu-le lumina şi căldura soarelui. Dar soarele până la noi nu ajunge. Rugămu-te, Măria Ta Moşule, îngăduie-ne şi nouă să ne bucurăm de soare! — Da-mi  daţi  în  schimb  zi  de  zi  o  oală  cu  păsat?  întrebă  moşul, luminându-se la faţă. — Îţi dăm, vai de mine... — Bine, atunci. Duce-vă-ţi în pace că vă dau şi vouă soare, să v-ajungă! Şi, ce crezi? Săpă moşul încă un puţ în frunza brusturelui şi soarele răzbi şi până la bordeiele oamenilor, care-i aduceau zi de zi o oală cu păsat, de mânca moşul păsat şi se bucura. Şi-apăi iacă-aşa, veniră şi veniră oameni de pe tot întinsul pământului, cerându-şi partea lor de soare, şi pentru fiecare săpa moşul alt puţ, dacă-i făgăduiau să-i aducă ba o ciorbă de fasole, ba sarmale, ba vărzări, ba ostropel. Iar când se perindă pe la el omenirea pământului, de-i aduse toate bucatele ce se pot închipui, începu moşul a lua pentru soare dijmă din toate câte cereau soare, ca să crească. Apoi puse bir pe ochi, că ochii privesc soarele, bir pe apă, că-n apă soarele se oglindeşte şi bir pe hogeag, că din hogeag iese fumul ce-ntunecă soarele. Poftele moşului nu mai aveau sfârşit, şi frunza era acu ciuruită de zeci şi zeci de puţuri, ca o roată de caşcaval bortelită de şobolani. Atât de şubredă se făcuse frunza, că se clătina când moşneagul păşea peste ea, şi, într-un rând, palatul cel verde se plecă pe-o rână, iar acoperişul i se trase către faţă, ca o pălărie împinsă pe frunte. — Ce ne facem, dinţişorule? răcni moşul,cuprins de-o straşnică spaimă.  — Apăi de, Măria Ta Moşule, rosti întristat dintele. Ce mai putem face? Şi pentru întâia oară îşi lepădă boldul şi se întinse pe prag. — Nu ştii ce? strigă moşul. Am să le spun oamenilor că le iau îndărăt soarele, dacă nu-mi dreg frunza... Hai? O boare de vânt se stârni atunci, o boare uşoară ca o mângâiere şi frunza se legănă, se legănă şi se fărâmiţă, ca o biată frunză veştejită. — Văleu! mai apucă să ţipe moşneagul, că se şi rostogoli din văzduh şi, când se izbi de pământ, intră de nouă palme în el şi pământ se făcu. Baba însă avu norocul să cadă chiar peste uriaşa coadă a frunzei de brusture, aşa că se zdruncină oleacă, dar nu pieri. Ajutată de dintele care se prăbuşise fără a se alege cu nimic, intră în bordeiul ei de demult şi-n bordeiul cela mai trăieşte şi azi. Dintele vede de babă şi ea îl spală, îl cârpeşte şi, dacă nu mă-nşel, am auzit că şi-a pus în gând să-l însoare cu fata unui vecin de treabă. Dar de atunci străluceşte soarele pentru toţi deopotrivă – of, maica mea cum străluceşte! Până şi eu mă încălzesc la soare şi-acolo-mi rostesc minciunile în gura mare.

Cioplitorul din cetatea cea albă   A fost odată – vai, tare-i mult de-atunci! – a fost odată o cetate mai mândră decât toate, o cetate albă cu ziduri albe, o cetate însorită, ridicată la malul  mării.  A  fost  odată o  cetate... Şi  nu  s-a  pomenit de-atunci una  să-i semene, că zidurile cele albe ale cetăţii albe erau, din loc în loc, împodobite cu câte o aripă albă, tot atât de albă ca aripa lebedei albe. Câtu-i anul de lung, aripile cele albe fâlfâiau pe ziduri ca nişte năframe, fâlfâiau rar şi parcă ostenite, întocmai cum flutură năframele albe în clipa despărţirii. Corăbierii le vedeau din largul mării şi mult se minunau când pânzele corăbiilor începeau să fluture şi ele pe catarge, răspunzând parcă de departe bătăii din aripi a cetăţii-nsorite! Şi venea apoi o noapte, o noapte de sidef şi catifele-albastre, când aripile cele albe prindeau a fâlfâi cu putere. Nici un străin de cetate nu mai putea rămâne între ziduri, şi porţile cele albe se-nchideau atunci, scârţâind. Căci întreaga cetate, cu uliţi, şi case, şi oameni, căci întreaga cetate se-nălţa îndată binişor, plutea peste marea verzuie şi nimeni, nimeni nu ştia încotro o purtau sutele de aripi albe, nimeni nu bănuia ce se petrece în orele nopţii de sidef şi catifele-albastre, de la asfinţit, când cetatea se ridica în slavă, şi până-n zori, când se-ntorcea pe malul mării. Iar aripile urmau să fâlfâie un an de zile, rar şi fără putere, ca şi cum n-ar fi izbutit să uite de osteneala îndelungatei călătorii... Şi-n cetatea-nsorită se afla o piaţă mare, iar în piaţa cea mare se ridicau trei chipuri cioplite în piatră albă, prin faţa cărora treceai şi te minunai. Erau acelea chipurile unor oameni care trăiseră în urmă cu sute de ani şi care purtaseră în lumea largă faima cetăţii. Şi-aşa cum fuseseră-n viaţă, aşa se-nălţau acu în piaţa cea mare, ciopliţi în piatră, Poetul, Luptătorul şi Vraciul. Şi-n cetatea cea albă trăia un flăcău înalt, cu zâmbetul cald. Şi flăcăul era cioplitor în piatră. — Ascultă,  cioplitorule  –  îi  spuseră  într-o  bună  zi  mai-marii  cetăţii, arătându-i cele trei chipuri cioplite în piatră. Să ne faci un al patrulea chip, vrednic să stea alături de acestea, şi chipul să fie chipul Neguţătorului, care a fost, precum ştii, un dregător de seamă în cetate... — Bine – răspunse flăcăul. Şi-apăi din clipa aceea veni zi de zi şi privi lung, lung, la cele trei chipuri cioplite-n piatră albă, care se înălţau în piaţa cea mare a cetăţii. Şi, din ce le privea, dintr-atât se-ncredinţa că Neguţătorul nu era vrednic să le stea alături. — Am să aşez lângă voi un alt chip – spuse cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald. Un chip cum n-a mai fost, o să vedeţi... Şi, dacă privi zile-n şir cele trei trupuri de piatră, se-nchise în casă şi prinse a dăltui o bucată de marmură albă. Şi munci, singur, într-o înfrigurare ciudată, şi-n toată vremea cât ciopli piatra i se păru că aude un cânt, mai frumos decât toate cântecele ştiute... Iar după trei zile şi trei nopţi lepădă dalta şi ciocanul, deschise poarta casei şi strigă: — Veniţi şi vedeţi! Şi oamenii veniră şi printre ei îşi croiră drum mai-marii cetăţii şi cu toţii priviră chipul tăiat în marmura cea albă. — Ce-i asta? strigară mai-marii. Îţi baţi joc de noi, cioplitorule? Căci în locul Neguţătorului mare şi gras pe care-l ştiau, văzură o Dănţuitoare. Marmura netedă părea caldă şi vie, capul Dănţuitoarei se pleca uşor către umărul stâng, braţele-arcuite păreau că pe dată se vor roti, iar trupul se mlădia pe măsura unui cântec neauzit. — Numai Dănţuitoarea-i vrednică să stea alături de Poet, de Luptător şi de Vraci, ca una ce-nchipuie frumuseţea – spuse cioplitorul. — Ce să facem cu frumuseţea? strigară însă mai-marii. Neguţătorul a cumpărat şi a vândut tot ce se poate cumpăra şi vinde pe lumea asta... a cumpărat, de bună seamă, şi frumuseţe. Chipul lui să se-nalţe în piaţa cea mare! — Avea un suflet pocit – se-mpotrivi cioplitorul, dar mai-marii tăbărâră asupră-i, strigând: — Ce-ţi pasă? Ţi-am poruncit să-i ciopleşti sufletul? — Nu pot dăltui un chip fără a-i dăltui în piatră şi sufletul... — Nu  fi  prost  –  şopti  către  cioplitor  unul  dintre  oamenii  care  se adunaseră să privească. Îl vor pe Neguţător?... Fă-l aşa cum vor ei şi gata! Ai să primeşti bani buni... — Numai Dănţuitoarea-i vrednică să stea alături de Poet, de Luptător şi de Vraci – spuse însă cioplitorul. Acesta mi-i ultimul cuvânt. Iar dacă văzură că flăcăul nu le dă ascultare, se sfătuiră mai-marii şi hotărâră pe dată că cioplitoru-i numai bun de închisoare. — Prea se crede isteţ – spuseră mai-marii. Şi-şi bate joc de noi... — Dar cu Dănţuitoarea ce facem? întrebă careva. — Dănţuitoarea?... Vârâţi-o şi pe ea la închisoare, să-i ţină de urât, râseră mai-marii. Şi-ntr-adevăr,  cioplitorul  cel  înalt,  cu  zâmbetul  cald,  fu  dus  la închisoare, şi-n beciul în care-l zăvorâră fu-nchisă şi Dănţuitoarea. Şi zile după zile trecură şi, iacă, mai rămăsese doar una singură până la noaptea de sidef şi catifele-albastre, sorocită tainicului zbor, când o corabie opri în faţa cetăţii celei albe. Era  o  corabie  ciudată,  cum  nimeni  nu-şi  amintea  să  mai  fi  văzut cândva. Părea toată un butoiaş înnegrit de vreme, şi-n loc de pânză o fâşie de piele neagră îi spânzura de catarg. Iar din corabia aceea coborî un singur om scund, gros, cu picioare scurte şi-aducând mai degrabă a broscoi. — De  unde  vii,  străine şi  pentru  care  treburi? îl  iscodi straja, care veghea pe zid, între două aripi albe, ce fâlfâiau domol. — Vin de departe şi-aduc mărfuri nemaivăzute – răspunse omuleţul cu-nfăţişare de broscoi.  — Mărfuri? râse straja. Şi ce mărfuri pot încăpea, rogu-te, în butoiaşul tău? Auzindu-i  vorba,  prinseră  a  râde  toţi  cei  aflaţi  la  malul  mării,  dar omuleţul îi lăsă în voia lor şi-ncepu să-şi descarce corabia. Şi-apăi unde nu se-nălţă pe chei întâi o moviliţă, apoi un deal şi-n urmă un munte de mărfuri nemaivăzute – că omuleţul scotea din butoiaşul lui, scotea şi scotea tot soiul de straie, lucrate toate dintr-un soi de piele ciudată, roşie ca focul şi plină de gurguie. Şi, din ce-o golea, dintr-atât se-nmulţeau parcă mărfurile-n corăbioara lui! Acu nu mai râdea nimeni pe chei şi omuleţul cără, cără mereu, straie care nu semănau undele cu celelalte, până ce umplu cheiul, de nu mai aveai unde pune un ac. — E cam strâmt locul la voi – spuse neguţătorul cu-nfăţişare de broscoi. Şi cât ai bate din palme, întreaga cetate află despre străinul cu mărfuri nemaivăzute şi oamenii se strânseră plini de mirare, iar dacă văzură straiele de piele roşie, se-mbulziră care mai de care să le cumpere. — Cu cât vinzi un strai de piele, străine? — Un ban straiul! Un ban straiul! striga omuleţul. Să cumpere toată lumea şi să le poarte sănătoasă... Un ban straiul! Un ban straiul! Erau ieftine straiele cele nemaivăzute şi, cum lăcomia numără de nouă ori pentru a se păcăli a zecea oară, oamenii se buluciră, întinzându-şi banii. Şi străinul începu a vinde, şi vându, şi vându, vându, vându, iar muntele de straie de pe chei scăzu, de se făcu întâi cât un deal, apoi cât o movilă, până pieri cu totul. Omuleţul îşi strânse atunci banii în butoiaşul lui şi, rugând straja să ia aminte, se făcu nevăzut în cetate, în vreme ce oamenii se răspândeau pe la casele lor, bucuroşi de norocul cu care se-ntâlniseră. Şi-apăi iscodi el în dreapta şi în stânga, cercetă cum se pricepu şi se bucură aflând că nu rămăsese-n cetatea cea albă un singur om care să nu-şi fi cumpărat un strai de piele ciudată, roşie ca focul şi plină de gurguie. Până şi săracii făcuseră, bag seama, rost de-un ban şi puseseră mâna pe câte-un strai, că despre mai-marii cetăţii, ce să mai spui? Erau câte unii de-şi luaseră şi-o sută... Iar dacă văzu şi văzu străinul că toate merg după pofta inimii lui, se ascunse pe după un pietroi – se ascunse ca un broscoi – şi aşteptă. Iar aşteptarea nu-i fu lungă, ziua fiind pe sfârşite. Străjile-ncepură a cutreiera uliţele şi omuleţul le auzi trâmbiţele şi-apoi glasurile, vestind fără-ncetare: — Curând se vor închide porţile! Gătiţi-vă pentru marele zbor! Aşa treceau străjile pe uliţele cetăţii, trâmbiţându-şi vestea, iar străinii se grăbeau să părăsească cetatea şi oamenii se-nchideau în case, pregătindu-se.  Corăbiile  plecară  una  câte  una  şi  porţile  albe  ale  cetăţii  se-nchiseră scârţâind. — Oare  neguţătorul  care  ne-a  adus  straiele  de  piele  s-a  suit  în corăbioara lui? întrebă la malul mării mai-marele străjilor. — Nu l-am văzut – răspunse straja, dar în clipa aceea chiar butoiaşul negru al străinului prinse a se depărta, jucând pe valuri. — Ai  adormit, de  bună seamă, păcătosule! strigă mai-marele. Iacă, butoiaşul porneşte-n larg... Şi straja privi prostită spre corăbioară şi, măcar că nu-nchisese defel ochii, se-ncredinţă că nu-şi făcuse datoria. — Om mai sta noi de vorbă! spuse cu asprime mai-marele. Atunci soarele coborî în mare şi trâmbiţele sunară de trei ori, vestind că noaptea de sidef şi catifele-albastre se lăsase. Pe zidurile cele albe ale cetăţii sutele de aripi albe bătură aerul, stârnind vântoase ce deschiseră porţile tuturor caselor din cetate. Şi oamenii ieşiră din case şi se-adunară-n cea mai mare piaţă a cetăţii, privind cu mirare unii la alţii. Căci toţi avuseseră acelaşi gând, şi-n cinstea zborului se-mbrăcaseră cu straiele cele noi, de piele roşie ca focul şi plină de gurguie. Din nou sunară trâmbiţele, aripile albe zvâcniră şi cetatea întreagă, cetatea cu uliţi, cu case, cu oameni, prinse a se înălţa binişor. În clipa aceea însă, caldarâmul pieţei se prăbuşi, iar toţi cei din piaţă se rostogoliră în prăpastia căscată sub picioarele lor, se rostogoliră şi nu se opriră decât pe nisipul moale de pe malul mării, în vreme ce neguţătorul cu-nfăţişare de broscoi, ivit nu se ştie de unde, se arătă pe zidul cetăţii. — Rămas bun! strigă omuleţul. Aşteptaţi-mă în straiele voastre de piele! şi mai strigă tot soiul de vorbe batjocoritoare, pe care cei căzuţi pe nisip nu le mai auziră, că cetatea se şi mistuise în văzduh. Uluiţi, locuitorii cetăţii se priviră fără grai, înţelegând prea târziu că straiele de piele fuseseră vrăjite şi că omuleţul nu le vânduse atât de ieftin decât pentru a-i înşela, pentru a afla taina cetăţii albe şi-a zborului ei din noaptea de sidef şi catifele-albastre. Şi-n vreme ce rămaseră acolo, pe nisip, să se certe şi să caute o ieşire care nu li se arăta de nicăieri, cetatea cea albă urma să zboare, purtată de sutele de aripi fâlfâind pe ziduri, urma să zboare cu neguţătorul cel scund, gros, cu picioare scurte şi-aducând mai degrabă a broscoi. Iar dacă cetatea cea albă zbură ce zbură tot înălţându-se-n văzduhul nopţii, văzu neguţătorul o lumină care din ce în ce sporea, şi nu peste mult cetatea cea albă poposi în lună. Atunci porţile cetăţii se deschiseră de la sine şi neguţătorul tremură înspăimântat, căci cele trei chipuri albe din piaţă prinseră a se mişca. Ca deşteptate dintr-un somn lung, statuile se frecau la ochi, îşi întindeau braţele şi picioarele amorţite şi coborâră apoi de pe soclurile lor. — A mai trecut un an – spuse Poetul, scuturându-şi pletele de piatră. — De ce suntem singuri? întrebă Luptătorul, rotindu-şi cu mirare privirile de piatră. Unde-s oamenii? — Unde sunteţi? strigă şi Vraciul, potrivindu-şi cuşma de piatră pe cap. Atunci  îl  văzură  pe  neguţătorul  încremenit  lângă  zid  şi  tustrei  se strânseră în jurul lui. — Cine eşti tu? întrebă Poetul. Ochii-ţi fug în lături... — Domnule statuie – se bâlbâi neguţătorul – eu... să vezi... — Văd – spuse Poetul, şi neguţătorul urmă grăbit, rostogolind cuvintele: — Sunt de-al cetăţii... în cetate... adică, m-am născut... Nu mă cunoşti? Mă mir... În toţi anii am zburat cu cetatea... — Aşa?  se  răsti  Luptătorul.  Şi  unde-s  toţi  ceilalţi?...  De  ce  nu nentâmpină ca-n fiece an? Dar  nu  mai  apucă  omuleţul  să  răspundă,  că  un  flăcău  înalt,  cu zâmbetul cald, se ivi în piaţă. Era pasămite cioplitorul, ieşit din închisoare (că vântoasa stârnită de sutele de aripi albe deschiseseră şi porţile-nchisorii), iar lângă el păşea Dănţuitoarea, vie-n noaptea de sidef şi catifele-albastre, după cum înviaseră şi Poetul, şi Luptătorul, şi Vraciul. — Ce  se-ntâmplă,  cioplitorule?  întrebă  Poetul,  care-l  cunoştea  pe flăcău, de când se născuse. — Nu ştiu – răspunse acela. Vin din închisoare... Şi povesti pricina pentru care fusese întemniţat. — Au greşit mai-marii cetăţii – spuse atunci Luptătorul. Dănţuitoarea e vrednică să ne stea alături... Dar cum rămâne cu stârpitura asta? şi arătă către omuleţul, care şuieră degrabă: — Eu... pe mine vă rog să mă iertaţi... sunt tare zorit... — Stai – spuse Vraciul. Am privit în inima ta şi-ţi ştiu gândurile. Tu... Dar omuleţul n-aşteptă să fie dat pe faţă şi prinse a goni prin piaţa cea mare. — Singur ţi-ai căutat-o – rosti Luptătorul şi, luându-şi de pe umăr arcul de piatră, înstrună o săgeată de piatră şi-o slobozi în urma neguţătorului. Săgeata vâjâi şi se opri între umerii fugarului, care căzu pe caldarâm şi rămase nemişcat. — Vai! şopti Dănţuitoarea, acoperindu-şi ochii de piatră. — Nu te mai gândi la el – o rugă cioplitorul, iar Poetul îi cuprinse pe-amândoi cu privirea şi spuse zâmbind: — Aşadar,  vom  petrece  noaptea  asta  doar  noi.  Hai,  Vraciule,  să-ncepem! Şi-şi  înălţă  Vraciul  braţele  şi  stelele  se  dezghiocară de  pe  cer  şi prinseră a zbura în jurul lor, ca un roi de musculiţe de aur. Şi-nsoţiţi de roiul stelelor ieşiră cu toţii pe porţile larg deschise ale cetăţii şi păşiră pe câmpia de argint a lunii, către un palat de-argint, ce se zărea de departe. În mijlocul câmpiei se-nălţa palatul şi nenumăratele-i ferestre luceau, împrăştiind o lumină argintie. Iar dacă ajunseră la poarta cea mare, o mână de-argint zbură prin aer şi le deschise poarta. Stelele rămaseră afară. Şi păşind în cea dintâi încăpere văzură o mulţime de bărbaţi şi de femei cu pielea ca argintul şi cu toţii-şi vorbeau, ca nişte prieteni vechi. Mâini de-argint zburau de colo-colo, purtând tăvi încărcate cu băuturi argintii. — Să bem – spuse Vraciul. O mână de-argint le aduse îndată tava cu pocale din cleştar de stâncă şi cu toţii sorbiră băutura argintie, răcoritoare ca o apă de munte. — Ce-i asta? se miră Dănţuitoarea, simţind în trupul ei de piatră o căldură nebănuită. Cioplitorul zâmbi, şi o mână de-argint deschise atunci o nouă uşă, prin care trecură cu toţii-ntr-o încăpere uriaşă, de nu i se vedea capătul. Undeva, aproape de tavanul înalt, câteva mâini de-argint făceau să răsune cetere, în vreme  ce  pe  podelele  netezi,  de  te  puteai  oglindi  în  ele,  se-nvârteau nenumărate perechi, dănţuind. Şi erau acolo oameni înveşmântaţi în blăni de leu, bărbaţi înfăşuraţi în mantii albe, femei împodobite cu giuvaeruri strălucind pe purpura catifelelor, şi cu toţii îşi unduiau trupurile, lunecând pe podelele cele netezi, după cum îi îndemna cântecul ceterelor. Atunci Dănţuitoarea oftă, închise ochii şi, cu mâinile adunate pe piept, se avântă pe firul nevăzut al sunetelor. Şi-n încăperea uriaşă dănţui singură, printre perechile ce se-nvârteau agale, dănţui ca o flacără. — Rămâi aici? îl întrebă Poetul, iar cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald, răspunse fără a-şi putea lua ochii de la Dănţuitoare: — Da, mai rămân oleacă... Şi, clătinând din capete, Poetul, Luptătorul şi Vraciul se-ndreptară către trei uşi, pe care o mână de-argint le deschise înaintea fiecăruia. Şi Poetul intră într-o încăpere în care se adunaseră toţi poeţii care grăiseră-n stihuri, de când dăinuia lumea. Erau acolo tineri cu plete răsfirate pe umeri şi bătrâni cu ochii lipsiţi de lumină, şi cu toţii vorbeau încet, rostind pe rând cele mai frumoase stihuri ce răsunaseră vreodată sub soare. Luptătorul pătrunse într-o încăpere în care adăstau toţi marii ostaşi ai vremurilor duse şi se prinse în sfatul aspru al bărbaţilor înzăuaţi; iar Vraciul se-ntâlni  cu  vracii  şi  tămăduitorii  care  s-au  perindat  în  curgerea  vremii  prin aşezările oamenilor, căci o dată pe an, în noaptea de sidef şi catifele-albastre, toţi duşii de pe lume se adunau în castelul de-argint de pe câmpia lunii... Iar în încăperea uriaşă Dănţuitoarea plutea parcă, unduindu-şi braţele, şi cioplitorul o sorbea din ochi. „Eu, îşi spunea, eu i-am dat viaţă! Cu mâna mea i-am dăltuit trupul mlădiu şi buzele, braţele gingaşe şi pletele vălurind... Eu, eu, eu!“. Şi gându-l îmbăta şi simţea că ameţeşte şi că se clatină sub povara mândriei. — Vino, avântă-te împreună cu mine – spuse Dănţuitoarea, oprindu-se fără veste înaintea flăcăului. Acela tresări, ca deşteptat dintr-o vrajă, şi vorbi moale: — Demult m-aşteaptă acolo, după uşa cu-ntărituri de-argint, cioplitorii din veacuri... — Să mai aştepte! râse Dănţuitoarea şi, cuprinzându-l pe după grumaz, îl trase în vârtejul perechilor ce lunecau pe podelele netezi. Şi cioplitorul uită de sfatul meşterilor, la care se cuvenea să fie faţă şi, rotindu-se printre nenumăratele perechi ale dănţuitorilor, îşi uită menirea. Şi vârtejul din jur nu era mai aprig decât vârtejul gândurilor lui şi-n bucuria ce-l stăpânea nu rămânea loc pentru păreri de rău... — Tu ai dat chip pietrei în care dormeam – îi şoptea Dănţuitoarea – şi mulţumită ţie mă pot lăsa purtată de valul cântecului. Învârte-mă, cioplitorule, repede... repede... repede... Aşa, pierzându-se cu totul, dănţui flăcăul ceasuri în şir, dănţui şi se dărui întreg, şi tot ce era mai bun în el jertfi pe podelele netezi ale uriaşei încăperi, în care perechile lunecau, lunecau... Apoi mâinile de-argint care cântau pe cetere se-opriră fără veste, şi-n palatul de-argint din lună răsunară deodată trei sunete de trâmbiţă. Perechile încetară danţul, şi oamenii înveşmântaţi în blăni de leu, bărbaţii înfăşuraţi în mantii albe şi femeile împodobite cu giuvaeruri strălucind pe purpura catifelelor începură a se face străvezii. Din ce în ce trupurile li se vedeau mai puţin, ca nişte umbre argintii, până se topiră cu totul în lumina argintie, pierind ca nişte năluci firave, de nu rămaseră în încăperea fără capăt decât cioplitorul şi Dănţuitoarea. Atunci se deschiseră trei uşi şi Poetul, Luptătorul şi Vraciul pătrunseră în încăpere. O lumină strălucitoare le scălda chipurile. — Să mergem – spuse Vraciul. Dar, dând cu ochii de cioplitor, pe faţa căruia nu citi decât o mare oboseală, întrebă cu teamă: De ce eşti istovit? N-ai sorbit puteri din sfatul meşterilor tăi? — Nu... n-am fost la sfat – mărturisi flăcăul. — Am jucat întreaga noapte! strigă Dănţuitoarea. Vai, cât am jucat... Poetul oftă, privind cu milă către cioplitor. — Să mergem – spuse el. Şi o mână de-argint le deschise poarta, şi-afară, pe câmpia de argint a lunii, roiul stelelor îi înconjură. Dar nici o stea nu se apropie de cioplitor, care păşea anevoie, ca un om cu sufletul bolnav... Şi tăcuţi păşiră pe câmpia de argint şi tăcuţi intrară pe porţile larg deschise ale cetăţii celei albe, ce se împreunară, scârţâind, în urma lor. — Rămas bun, noapte de sidef şi catifele-albastre – spuse Poetul. — Bun rămas pentru un an de zile – spuse Luptătorul. — Cu bine – spuse şi Vraciul, înălţându-şi braţele, iar stelele ţâşniră de lângă ei şi se pironiră la locurile lor, pe boltă. Atunci sutele de aripi albe bătură aerul şi cetatea se desprinse binişor de pe câmpia lunii, apucând calea de întoarcere spre pământ. — O, Vraciule – strigă deodată cu patimă cioplitorul, care până aci tăcuse, cufundat în gânduri – o, Vraciule, noaptea asta m-a legat pe veci de Dănţuitoare! Ajută-mă, rogu-te, cu puterea ta şi-ngăduie-i să rămână vie lângă mine... Dar Vraciul clătină din cap, mâhnit. — Nu stă în puterea mea să-ţi îndeplinesc dorinţa... Dacă i-ai fi rugat pe meşterii tăi din veac – cine ştie? – s-ar fi găsit poate vreunul să te-ajute... — Opriţi! strigă atunci rătăcit cioplitorul. Aripi albe, ridicaţi-mă la palatul din lună! O, cum n-am ştiut!... Cum n-am ştiut!... Opriţi! Opriţi odată! — Prea târziu! spuse însă Luptătorul. Ţi-ai irosit noaptea şi desigur te-ai osândit. — Cum şi-a irosit-o? îl certă Dănţuitoarea. Şi-a petrecut-o cu mine... Lacrimi grele curseră din ochii cioplitorului şi el se aruncă la picioarele Poetului, rugându-se deznădăjduit: — Măcar tu arată-te îndurător! Luptătorul are o inimă de piatră, Vraciul e bătrân şi inima-i e de gheaţă, dar tu, tu eşti tânăr şi-ai cântat dragostea... — Nu dragostea cântă în inima ta – spuse însă cu tristeţe Poetul. Eşti bolnav de mândrie, cioplitorule şi nu vrei să te desparţi de lucrul mâinilor tale... — Ajută-mă, totuşi – plânse acela – nu mă lăsa... — Ridică-te – vorbi atunci Vraciul. În noaptea asta ai preţuit mai mult un chip decât meşteşugul care ţi-ar fi îngăduit să ciopleşti nenumărate alte chipuri, tot mai desăvârşite. În noaptea asta te-ai oprit în loc şi niciodată nu vei mai ciopli ca până azi. Ai rămas încremenit în noaptea asta, cioplitorule, şi tot ce pot face pentru tine e să-ţi duc încremenirea până la capăt. — Şi voi sta veşnic lângă Dănţuitoare? strigă cioplitorul. — Şi vei sta veşnic lângă Dănţuitoare – încuviinţă cu tristeţe Vraciul. — Îţi mulţumesc – şopti flăcăul. E tot ce mai doresc. Şi Vraciul îşi întinse atunci degetul de piatră şi cu degetul de piatră atinse ochii cioplitorului, şi nările, şi buzele, şi urechile. Şi cu degetul de piatră îi atinse inima... Iar cetatea cea albă pluti, pluti, coborând prin văzduh, şi-n zori se lăsă pe malul mării, unde oamenii înşelaţi de neguţătorul cu-nfăţişare de broscoi aşteptau cu inima strânsă, în straiele de piele roşie ca focul şi plină de gurguie, cu care lăcomia lor îi dăruise. Şi, văzând-o că se lasă pe nisip, năvăliră cu toţii în cetate, şi-n piaţa cea mare dădură peste leşul omuleţului şi se minunară de săgeata de piatră care-l răpusese; dar mirarea nu le cunoscu margini când, lângă chipurile Poetului, Luptătorului şi Vraciului, văzură chipul Dănţuitoarei, şi-alături de ea, chipul cioplitorului, încremenit pe veci... Şi-au mai trecut de-atunci nenumărate nopţi de sidef şi catifele-albastre, dar nimeni n-a mai zburat cu cetatea cea albă în palatul de-argint de pe câmpia lunii, căci sutele de aripi albe s-au făcut şi ele de piatră pe ziduri şi n-au mai fâlfâit nicicând... A fost odată o cetate mai mândră decât toate, o cetate albă cu ziduri albe, o cetate însorită la malul mării. A fost odată o cetate... şi povestea i se deapănă agale, a fost odată o cetate fără seamăn – şi n-a lăsat decât prilej de jale. O, de-ai putea închide-nvăţătura în inima şi-n mintea dumitale!