Vladimir Colin

Sânger vânătorul   Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai ţin minte... Nimeni n-a uitat de Sânger, vânătorul mlădios ca trestia şi aspru ca piatra, căci multe fiare-a stârpit, multe blănuri a adunat şi nu s-a găsit în lumea-ntreagă un altul să-i poată sta alături. Când răsărea din tufişuri o frunză sau o floare roşie, i se prindea de fiece dată în plete; când ieşea din lac, o iarbă roşie întotdeauna i se înfăşura în jurul pieptului. Cât era ziua de lungă, vânătorul bătea potecile codrului ucigând toate sălbăticiunile-ntâlnite. Patima vânatului îl stăpânea în asemenea măsură, că ajunsese să ucidă de dragul sângelui, bucurându-se ori de câte ori aburii calzi suiau din trupul vietăţilor străpunse de neiertătoarele-i săgeţi. Noaptea se culca pe unde nimerea şi nu rareori lipsea de acasă cu săptămânile. — Prea mult ucizi, fătul meu. Înţeleg să lipseşti o zi, înţeleg să lipseşti două... lipseşte şi trei, dar nu pieri cu săptămânile, că greu îmi duc singură bătrâneţile şi tare mă tem că odată şi odată ai să pleci şi n-ai să mi te mai întorci – îl ruga biata maică-sa. Dar Sânger râdea. — De ce nu m-aş întoarce? Nu-ţi face spaimă de florile mărului, că nu s-a născut încă fiara care să-mi vină de hac! Ofta atunci bătrâna şi prindea a povesti întâmplări cumplite, petrecute cu ani în urmă. Vânători vestiţi se mistuiseră ca fumul şi trei nopţi râseseră după aceea râşii... — Când le ies eu în cale – se-ncrunta Sânger – râşii plâng. — Zimbrii, fătul meu, aveau coarnele mânjite cu sânge şi ochii lupilor erau roşii, ca nişte flori de foc... — Din  coarnele  zimbrilor  beau  vin  îndulcit  şi  pe  blănile  lupilor  îmi odihnesc tălpile! — Nimic nu te opreşte, fătul meu – ofta bătrâna şi, privind cu spaimă la maldărul de blănuri din colibă, adăuga în şoaptă: Nu-i căşunaţi vreun rău, fiare ale pădurii! E tânăr şi nu ştie multe... Şi-apoi, într-o bună dimineaţă plecă Sânger şi se afundă în codru şi nu trecu mult că un râs îi tăie calea. „Vii numai bine“, îşi spuse vânătorul. Înstrună săgeata, încordă arcul dar, când să slobozească săgeata, râsul se făcu nevăzut. Înciudat, îi luă urma şi-ndată-l află cocoţat într-un copac. Din nou îl luă la ochi, din nou pieri sălbăticiunea şi peste o clipă din nou îi tăie drumul. Iaca-aşa-l necăji în ziua aceea râsul, acu pierzându-se-n copaci, acu sărind pe potecă, acu afundându-se-n câte-un tufiş. Şi se ţinu Sânger de urma lui şi râsul îl purtă după el, până ce vânătorul rătăci drumul şi se pomeni într-o parte a codrului prin care nu mai umblase nicicând. Acolo toţi copacii erau uscaţi şi nu se zărea fir de iarbă sau lujer de floare. Crengile negre încremeniseră ca sub puterea unei spaime. Din loc în loc, un colţ de stâncă răsărea prin covorul frunzelor căzute şi frunzele nu se sfărâmau sub tălpi; uscate, zbârcite şi negre, frunzele erau tari ca nişte gheare sau ca nişte copite. — Cum de n-am ajuns eu niciodată până aici? se-ntrebă Sânger, fără să piardă din ochi râsul, care cum se ivea, cum intra parcă-n pământ. Şi vânătorul nu-şi dădu seama cât de mult îl purtase râsul, decât atunci când umbrele serii prinseră a se aduna tot mai dese. În amurgul roşiatic copacii uscaţi păreau şi mai cumpliţi, iar cucuvăile începură a se tângui. Fără veste se lăsă un întuneric greu. Şi-n clipa când se întreba unde avea să-şi petreacă noaptea, Sânger se izbi de un perete de piatră. Pipăi cu amândouă mâinile şi-ndată dădu peste o deschizătură şi-nţelese că norocul îi scosese în cale o peşteră. Adună  degrabă  un  mănunchi  de  vreascuri,  le  cără  în  peşteră  şi, scăpărând amnarul, aprinse focul.  „Al naibii râs, îşi spuse. dacă-l mai puteam vedea o clipă măcar, îl doboram, de bună seamă...“. Atunci limbile focului cuprinseră vreascurile, bezna fu alungată-n unghere tăinuite şi Sânger înţelese că se afla într-o peşteră nemăsurat de mare. Bolta întunecată se sprijinea pe stâlpi de piatră, iar pereţii erau de jur împrejur zugrăviţi în culori tari. Cât vedea cu ochii, vânătorul desluşea doar chipuri de zimbri, de urşi, de râşi şi de lupi şi-n trupurile tuturor zări înfipte săgeţi. Din pricina pâlpâirilor focului i se păru că toate sălbăticiunile acelea zugrăvite se mişcă şi-l aţintesc cu priviri sângerii. De undeva, din fundul pământului, parcă se auziră mugete înăbuşite. — Începe judecata zimbrilor! tună un glas aspru şi-ndată pieriră de pe pereţi celelalte fiare, şi rămaseră acolo doar zimbrii, care-şi răsuciră trupurile mari şi-şi întoarseră coarnele către vânătorul uluit. „Visez, îşi spuse acela. Am adormit, de bună seamă, şi visez...“. În  clipa aceea sări din  foc  o  scânteie şi-l  arse pe  braţ şi  Sânger înţelese că nici nu doarme, nici nu visează. Un zimbru uriaş se desprinse din zid, apropiindu-se de el. — Mă  cunoşti,  vânătorule?  întrebă  zimbrul  şi  Sânger  cunoscu  pe săgeţile înfipte în trupul fiarei crestătura pe care doar el o făcea şi care era semnul lui de vânat. Privind mai bine, zări acelaşi semn pe toate săgeţile ce muşcaseră-n carnea zimbrilor şi pricepu că are-n faţă doar namilele pe care le vânase cu mâna lui, de când începuse a vâna prin codru. — Mă cunoşti, vânătorule? întrebă zimbrul din nou. — Te cunosc! Te-am răpus în Poiana Izvorului, zimbrule. — U-u,  nelegiuitul!  mugiră  ceilalţi  zimbri,  aplecându-şi  ameninţători coarnele, iar zimbrul uriaş răcni de se cutremură bolta de piatră: — Ucigaşul nu tăgăduieşte. Fraţi zimbri, răzbunare! — Răzbunare! mugiră toate namilele şi, cât ai clipi, alcătuiră cu trupurile lor cu cerc, prinzându-l pe vânător la mijloc. Zimbrul uriaş intră şi el în cerc. Ori încotro se-ntorcea, Sânger dădea doar peste coarnele înroşite de pâlpâirile focului. Zimbrii se urneau în tăcere şi nu li se auzea răsuflarea grea, nu sfărâmau o piatră sub copite. Din ce în ce strângeau cercul şi cumplită era liniştea în care se mişcau toţi odată, înaintând pas cu pas. Părea că nici o putere din lume nu-i în stare să-i oprească şi Sânger înţelese că toate coarnele acelea-nroşite de sclipirile focului aveau să se înfigă în trupul lui. Atunci  scoase  din  tolbă  săgeată  după  săgeată  şi  săgeată  după săgeată trimise din arc. Toate săgeţile nimereau la ţintă, dar zimbrii-naintau tot atât de tăcuţi, uriaşi şi greoi. Nu se sinchiseau de săgeţile lui şi vânătorul simţi cum sângele-i îngheaţă în vene, la gândul că săgeţile-i erau neputincioase. Într-adevăr, zimbrii care-l strângeau în cercul acela cumplit erau morţi – şi nu-i putea ucide pentru a doua oară. Zbârnâia lemnul săgeţilor, în vreme ce vârfurile lor ascuţite se-nfigeau în carnea namilelor păroase şi zbârnâitul, aducând cu zumzetul unor cărăbuşi, era singura larmă din peşteră. Iar zimbrii înaintau încet, pas cu pas, ca la un semn. Şi Sânger îi lăsă să se apropie până ce coarnele lor se aflară la o palmă de pieptul şi spatele lui. Atunci se ghemui la pământ şi, luându-şi vânt, sări fără veste peste spinarea zimbrului uriaş şi pe gura peşterii se năpusti afară, în noapte, pe când mugetele zimbrilor se ridicau în urmă-i ca mugetele unei mări în furtună. — Prindeţi-l! Fiare cu colţi şi fiare cu gheare, prindeţi ucigaşul scăpat de pedeapsă! Şi urşii, lupii şi râşii zugrăviţi pe pereţi, toate fiarele ce pieriseră-n vremea judecăţii zimbrilor, toate năvăliră pe gura peşterii şi se-avântară pe urmele fugarului. Gonea vânătorul printre copacii uscaţi, gonea ca vântul şi larma sălbăticiunilor îi dădea aripi, căci nu se-ndoia de sfârşitul pe care i-l pregăteau. Şi-alergă aşa, urmărit de fiarele codrului, alergă cu sufletul la gură până ce simţi că păşeşte în gol. Şi se prăbuşi, rostogolindu-se de pe buza unei prăpăstii, se prăbuşi simţind că mintea i se întunecă... şi nu mai ştiu de nimic. Iar dacă a zăcut acolo multă sau puţină vreme, Sânger n-avea să afle niciodată! Destul că atunci când deschise ochii se trezi culcat pe-o blană de urs şi nu auzi nici ţârâit de gâză, nici cântec de pasăre. Liniştea părea lăsată de veacuri şi el se miră văzând aşternute în tot locul blănuri de râşi, de lupi şi de urşi; iar blănurile se-ntindeau, una lângă alta, cât de departe putea privi în zare. Fundul râpei era neted ca-n palmă şi nici un copac nu se înălţa, nici un tufiş, nici un fir de iarbă. Doar ici şi colo, capetele fiarelor se deosebeau pe covorul blănurilor, ca nişte flori ciudate, şi-o lumină verzuie, strecurată prin frunzare nevăzute, scălda priveliştea. Ridicându-se încet, Sânger privi îngândurat înălţimea de la care se prăbuşise: buza râpei se-nălţa atât de sus, că n-ar fi putut-o ajunge nici cu săgeata. Şi căzând de la asemenea înălţime nu-şi vătămase totuşi nimic, nu-l durea nimic şi nu zări pe pielea netedă nici urma unei zgârieturi. Atunci încercă să dezlege ciudatele întâmplări prin care trecuse, dar fu nevoit să-şi schimbe gândul, nepricepând nimic. Şi, buimac, se îndreptă încotro îl duceau paşii, hotărât să facă ce-o şti şi ce n-o şti, numai să se întoarcă acasă. Şi-aşa merse peste blănurile aşternute ca pentru primirea unui împărat, merse şi nu peste multă vreme băgă de seamă că unele blănuri de culoare mai deschisă erau aşezate cap la cap, închipuind un soi de cărare. Iar dacă urmă cărarea de blană se pomeni, într-un târziu, în faţa unei colibe. Ciudată colibă! La intrare, în chip de scară, un râs, un lup şi-un urs se aflau aşezaţi de-a latul, unul după altul, astfel că spinările le alcătuiau trei trepte. Fiarele aveau capetele întoarse către cel ce venea spre colibă şi-şi rânjeau colţii, ameninţător. În locul ochilor, trei perechi de pietre scumpe sclipeau mai tăios decât sclipiseră vreodată ochii oricărei fiare întâlnite de vânător în codrii prin care umblase. Tocul porţii era făcut din coarne de zimbri meşteşugit îmbinate şi drept poartă slujea o blană cum Sânger nu mai văzuse nicicând, o blană de aur, miţoasă şi grea. Iar întreaga colibă, învelită în blănuri scumpe, aducea mai degrabă a palat. În clipa când vânătorul se apropie, fiarele prinseră a mârâi. Blana de aur se dădu în lături şi-o fată oacheşă se ivi în pragul porţii. — Amuţiţi, paznicilor! porunci ea. E cel dintâi vânător care a scăpat de judecata zimbrilor... Apoi, privind drept în ochii lui Sânger, spuse: Află că după ea urma judecata urşilor, apoi judecata lupilor şi-n ultimul rând judecata râşilor. — Cine eşti? întrebă Sânger. — Sunt fiica celui mai cumplit duşman al tău. Dar nu te teme, tata-i plecat de acasă şi tu eşti atât de frumos... — Cine-i tatăl tău? mai întrebă vânătorul. — N-ai  auzit  de  stăpânul  fiarelor  de  pe  pământ?...  De  mult  te duşmăneşte tata şi-i negru de supărare că  ai  scăpat din peştera judecăţii. Nimeni nu ştie unde te-ai ascuns şi tata s-a dus să dea porunci. În clipa asta te caută toate fiarele codrilor, dar nici uneia nu i-a dat încă prin minte c-ai putut ajunge până aici. Sânger zvârli priviri piezişe către cele trei fiare care-l pironeau cu ură, nepierzându-l din ochii lor de nestemate. — Ajută-mă să scap – o rugă el pe fată. Vreau să mă-ntorc acasă. — Cât eşti de aspru! oftă aceea. Nu mi-ai spus o singură vorbă bună, vânătorule, şi totuşi eu am păstrat scânteia vieţii în trupul tău... Sau crezi că fără mine-ai fi rămas teafăr după prăbuşirea ta din lumea oamenilor? Atunci, pentru întâia oară, Sânger se uită cu alţi ochi la fata din coliba acoperită cu blănuri şi-i văzu chipul oacheş, mai frumos decât chipurile fetelor de pe pământ. — Iartă-mă – rosti el cu blândeţe. Te-ai arătat bună cu mine şi cutez de aceea să te rog să fii mărinimoasă până la capăt. Vino cu mine sus, în lumea mea... O bucurie nespusă înfrumuseţă parcă şi mai mult trăsăturile fetei, când îi răspunse: — Aşa doream să-mi grăieşti, vânătorule! Am să vin cu tine şi n-are să-ţi pară rău... Un singur lucru-ţi cer: să-mi făgăduieşti că de azi înainte nu vei mai ucide nici una dintre făpturile codrului. — Dar bine, fată frumoasă, cum am putea trăi fără vânat? întrebă mirat — Nu duce grija asta – zâmbi fata. Vei avea din belşug tot ce ţi-ai putea dori! Dacă auzi aşa, se învoi Sânger, iar fata desprinse atunci blana de aur ce slujea drept poartă colibei şi-nfăşurându-se în blana de aur coborî spinările celor trei fiare, ca pe trei trepte. — Vino, lupule – porunci apoi. — Stăpână, stăpână, rău te-ai gândit – spuse lupul. — Taci! Ne vei scoate pe amândoi sus, în lumea oamenilor. Lupul scheună încetişor, dar fata şi Sânger i se suiră în spinare şi lupul o porni în silă, privind întruna către râsul şi ursul care-şi clătinau capetele a mustrare. — Mai repede! porunci fata. Atunci lupul începu să alerge în salturi mari şi nu trecu mult că ajunse la peretele râpei. — Stăpână, stăpână, mai gândeşte-te o dată! o rugă lupul, oprindu-se pentru o clipă. — M-am gândit la toate – răspunse fata. Hai, sus! Şi lupul sări şi vânătorului i se păru că fiarei îi crescuseră aripi, atât de lesne se înălţase, oprindu-se pe buza prăpastiei, chiar acolo de unde el se prăbuşise în noaptea când toate sălbăticiunile îl fugăriseră prin codru. Şi nu se depărtă cu mult de buza prăpastiei, că un râs le tăie calea şi voi să sară asupra lui Sânger. — Opreşte-te, râsule! porunci fata, şi fiara se făcu mică şi, apropiindu-se târâş, îi linse picioarele. Lupul gonea în salturi, dar de nenumărate ori sălbăticiuni se apropiară, gata să se năpustească, şi de tot atâtea ori fata le porunci să nu se atingă de vânător. Şi lupul trecu prin pădurea uscată, străbătu codri şi lăsă în urmă dealuri şi văi, pentru a se opri în faţa colibei lui Sânger. — Rămâi cu bune, stăpână! — Cu bine, lupule! Fiara se făcu nevăzută şi vânătorul pofti fata în colibă. Şi mult se bucură bătrâna lui mamă dacă-l văzu întorcându-se, şi plânse şi râse printre lacrimi, căci trei luni încheiate-i lipsise feciorul şi nu nădăjduise să-l mai vadă. Iar când dădu cu ochii şi de nora pe care acela i-o adusese, nu-şi mai încăpea în piele de fericire şi nu ştiu ce să le mai pună înainte. — Aşa arată locuinţa ta, va să zică, spuse fata, privind cu ochi mari coliba şi tot ce se afla într-ânsa. Îşi lepădă apoi blana de aur. Şi-n clipa aceea răsună un strigăt ciudat şi lui Sânger i se păru că-n acelaşi timp mugeşte un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup şi râde un râs. Fără să vrea, întinse mâna să apuce o săgeată din tolbă, dar fata-l opri. — Nu uita ce mi-ai făgăduit – spuse ea. E glasul tatei, care mă cheamă. Îndată mă-ntorc. Şi ieşi din colibă, în vreme ce vânătorul se apropie de uşă şi, printr-o crăpătură, privi afară. Văzu un bărbat neobişnuit de înalt şi de spătos, cu trupul acoperit de-o blană albă ca laptele, cu fruntea încinsă de-o coroană alcătuită din coarne de zimbri. Nenumărate fiare se aflau în jurul lui, tăcute şi nemişcate, ca cioplite în piatră. — Copilă nechibzuită – spuse stăpânul fiarelor – de ce-ai plecat din palatul nostru? — Am plecat cu cel ce mi-e drag, tată... — Nu ştii că l-am osândit la moarte? — Ştiu – răspunse fata. Dar nu va mai vâna niciodată... Bărbatul cel înalt se încruntă şi glasul îi sună aspru când rosti: — Nu l-am osândit pentru ceea ce ar putea să facă în viitor. E vinovat de sângele pe care l-a răspândit până azi! Să se-mplinească osânda! şi le-arătă fiarelor uşa colibei. Dar fata nu se-nspăimântă. — Aşteaptă, rogu-te, numai o clipă, tată – spuse ea şi, intrând în colibă, aşeză blana de aur pe umerii lui Sânger. Ieşi apoi cu el şi-l înfăţişă bărbatului încununat cu coarne de zimbri, în vreme ce fiarele se traseră îndărăt, neliniştite. — I-ai dăruit blana de aur – şopti tulburat stăpânul fiarelor. — De azi înainte nimeni nu se mai poate atinge de iubitul meu — strigă fata, iar bărbatul înalt şi spătos se simţi dintr-o dată copleşit de tristeţe. — Ce-ai făcut, copilă nechibzuită? grăi el cu amărăciune. Ai vrut să rupi în urmă toate punţile şi te-ai aruncat orbeşte într-o lume necunoscută ţie... S-ar cuveni să te blestem, dar inimii mele i-e milă. Când vei voi, întoarce-te la noi. Şi grăind astfel, se depărtă încet, cu paşi grei, întovărăşit de alaiul fiarelor din codru. Iar fata rămase din ziua aceea în coliba lui Sânger. Întinse blana de aur peste uşa de nuiele şi, la adăpostul blănii de aur, bătrâna o deprinse cu toate câte se cer ştiute în lumea oamenilor. Şi fata învăţă să ţeasă şi să spele, învăţă să semene şi-şi învinse sila faţă de dobitoacele de pe lângă casă şi se obişnui să crească păsări care nu zboară, să mângâie pisica şi câinele. La început îi veni greu să se împace cu vietăţile îmblânzite, ei, care crescuse cu fiarele sălbatice, dar într-un rând îl întrebă pe câine: — Oare ţie nu ţi-e niciodată dor de codru? — Vezi, îl iubesc pe vânător – răspunse câinele şi fata se gândi că şi ea îl iubeşte pe Sânger, şi că de aceea, poate, nu-i era nici ei dor de codrul verde. Şi tare se minuna bătrâna că-n oalele ei fierbea întotdeauna o bucată de carne, măcar că feciorul ei nu mai vâna defel. — Cine-mi aduce carnea? Cine-o pune în oală? — Nu ştiu – răspundea Sânger şi ieşea din colibă şi pornea spre codru. Acolo bătea cărările ştiute şi, din obicei, lua urma fiarelor, dar niciodată nu punea mâna pe arc. Dacă întâlnea vreuna dintre sălbăticiunile pe care odinioară le vâna, se mulţumea s-o petreacă multă vreme cu privirile, iar sălbăticiunea nu se ferea de el. Atunci când umbla însă prin codru cu fata din palatul de blănuri, fiarele se adunau îndată în jurul lor, lingând picioarele fetei. — Cum o mai duce tata? le întreba ea. Fiarele scânceau uşurel şi fata ofta, întorcându-se degrabă în coliba apărată de blana de aur... Dar zilele în care se-mbăta de mirosul sângelui începură a-i lipsi lui Sânger tot mai mult. De fiarele codrului nu cuteza să se atingă, căci nu uitase primejdia din peştera judecăţii... Cutreiera mohorât prin codru şi, tocmai când răbdarea îi era pusă la mai grea încercare, se întâlni cu un vânător din alt neam. — Mâine pornim la război – îl vesti acela. Sânger se lumină la faţă şi pe loc făgădui să vină să dea o mână de ajutor. Şi-a doua zi luptă alături de vânătorul întâlnit în codru şi nu se sinchisi dacă neamul aceluia are sau nu dreptate. Vărsă bucuros sângele unor oameni despre care nu ştia nimic şi care nu-i făcuseră vreun rău şi ieşi din luptă istovit, dar fericit cum de mult nu mai fusese. Şi din ziua aceea luă parte la toate încăierările neamurilor de pe meleagurile lui şi-n coliba de la marginea codrului nimeni nu bănui cum îşi trecea vremea; obişnuia să lipsească zile-ntregi şi nimeni nu-l întreba nimic. Iar înainte de-a se întoarce acasă, Sânger se oprea întotdeauna la malul lacului de se spăla de sânge şi doar o iarbă roşie i se încolăcea atunci în jurul pieptului, doar o floare roşie i se oprea atunci în plete... Şi trecură astfel zile după zile, şi-n coliba de la marginea codrului mama vânătorului adormi pe vecie, iar soţia îi născu un prunc. Şi, pentru că era nepotul stăpânului fiarelor, fiarele se strângeau când îl vedeau, lupoaicele îl alăptau, şi nu o dată, când băiatul crescu şi când se rătăci prin codru, un urs îl aduse pe seară acasă. Şi pentru că era fiul lui Sânger învăţă să tragă la semn. Toţi copacii din jurul colibei părinteşti purtau urmele săgeţilor lui, dar niciodată nu-i trecuse prin minte să ia la ochi vreo fiară. — De  ce-l laşi  să  tragă cu  arcul? întreba uneori mama, şi  Sânger zâmbea, răspunzând: — Un bărbat trebuie să ştie de toate. Arcul nu-i făcut numai pentru fiare... Şi băiatul se jucă într-o bună zi, în apropierea colibei, cu doi pui de râs. Dacă se hârjoniră şi se fugăriră, aci alergând, aci căţărându-se în copaci, osteniră şi se lungiră-n iarbă, băiatul la mijloc şi râşii de-o parte şi de alta. — Staţi aşa – strigă deodată băiatul. Am să trimit o săgeată drept între voi! Şi, ridicându-se, alergă până sub coroana unui stejar, se întoarse cu faţa către cei doi râşi, care-l priveau încrezători în dibăcia lui de arcaş, şi-nstrună o săgeată. În clipa când săgeata porni, o ghindă se desprinse însă de pe una dintre crengile stejarului şi atinse în cădere săgeata, abătând-o din zbor. Săgeata şuieră şi se-nfipse-n trupul unui pui de râs. Sângele ţâşni. Speriat, râsul care nu fusese atins se mistui în codru. Zadarnic se-nspăimântă băiatul, zadarnic îşi mângâie prietenul rănit – râsul  se  stinse-n  braţele  lui,  privindu-l  cu-o  dureroasă  mustrare.  Şi  plânse băiatul şi cu trupul râsului în braţe se-ndreptă spre coliba părintească. Soţia lui Sânger îl zări de departe şi se bucură că feciorul i se-ntoarce cu una dintre sălbăticiunile codrului. Dar, dacă se apropie, îi văzu mâinile pătate de sânge. — Ce-ai pe mâini? strigă ea, simţind că-i tremură picioarele. Plângând, băiatul aşeză binişor la pământ trupul puiului de râs. — Nu sunt de vină, crede-mă... Dar mama nu-l ascultă. Se plecă peste trupul râsului şi, dacă se-ncredinţă că viaţa-i fugise prin rana pricinuită de săgeată, îşi ascunse faţa în palme. Şi rămase multă vreme aşa, plecată peste trupul puiului de râs, dar când se ridică faţa-i era împietrită şi aspră. Cu paşi rari se apropie de uşa colibei şi smulse blana de aur, înfăşurându-se în ea, apoi, cu capul dat pe spate, scoase un strigăt, ca o chemare. Şi-asemenea vânătorului, în urmă cu ani, băiatului i se păru că-n acelaşi timp mugeşte un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup şi râde un râs. Şi lupul cu ochii de nestemate, lupul care-o adusese în lumea oamenilor se ivi ca din pământ şi soţia lui Sânger i se urcă în spinare. Dar, în clipa în care lupul se pregăti să pornească, inima mamei se strânse. — N-am să pot aşa, lupule...  Atunci lupul privi cu ochii lui de nestemate în ochii mamei şi-nţelese. Mârâi, dar se apropie de feciorul lui Sânger şi cu limba lui aspră îi linse mâinile, spălându-le de sânge. — Îţi mulţumesc, lupule — şopti mama, iar lupul strigă: — Hai, încalecă şi tu, pui de stăpân! Şi băiatul încălecă şi lupul o porni în salturi mari, pierzându-se pentru totdeauna din lumea oamenilor... Dar Sânger, vezi tu,  lipsea de-acasă. Dacă se-ntoarse noaptea la colibă se-mpiedică de trupul râsului şi, cercetându-l, află săgeata pe care citi semnul feciorului. Gânduri negre-l năpădiră şi când deschise uşa colibei îşi găsi coliba pustie. Blana de aur pierise. Şi-atunci înţelese că soţia i se întorsese în palatul de blănuri, din care fugise ca să-l urmeze pe pământ şi hotărî că trebuie s-o caute. Îmbrăţişă cu privirea coliba în care atât amar de vreme trăiseră-mpreună, apoi se năpusti afară, în noapte. Şi numai ce pătrunse în codru că stăpânul fiarelor i se ivi înainte, urmat de alaiul de zimbri şi urşi, de lupi şi de râşi. Blana stăpânului, strălucitor de albă, împrăştia o lumină lăptoasă, iar coroana alcătuită din coarne de zimbri împungea parcă duşmani nevăzuţi. Înalt şi spătos, stăpânul fiarelor îşi mişcă braţul, arătându-l pe vânător cu degetul. Şi zimbrii-şi înfipseră coarnele în trupul lui Sânger, urşii-l călcară-n picioare,  lupii-l  muşcară  şi  râşii-l  sfâşiară,  în  vreme  ce,  tăcut  şi  încruntat, stăpânul fiarelor îşi încrucişase braţele pe piept. Iar dacă fiarele se dădură-n lături, din sângele vânătorului crescu sub ochii lor un copăcel cu ramuri roşii ca sângele. — Sânger să te numeşti în vecii vecilor, spuse stăpânul fiarelor. Iar dacă-n viaţă ţi-a plăcut să verşi sânge, acu să curmi ţâşnirea de sânge ori de câte ori ai fi pus pe-o rană! Şi fiarele se răspândiră care-ncotro, iar stăpânul se întoarse în palatul lui de blănuri, unde soţia lui Sânger aştepta, cu inima strânsă. — S-a făcut dreptate – răspunse tatăl la-ntrebarea mută a ochilor ei.  Două lacrimi grele căzură din ochii celei ce-l iubise pe vânător. Cu degetul arătător îşi şterse însă lacrimile şi le zvârli departe, iar lacrimile zburară, zburară şi se opriră tocmai pe copăcelul cu ramuri sângerii, prefăcându-se-n două flori albe, ca o durere tânără. Şi peste ani şi ani, feciorul lui Sânger ajunse stăpân al fiarelor şi purtă coroana alcătuită din coarne de zimbri. Pădurarii zic că-n nopţile de vară, un tânăr, având pe umeri o blană albă ca laptele, păşeşte prin codri, urmat de sumedenie de fiare. În faţa sângerului se opreşte-o clipă, apoi îşi scutură pletele şi trece înainte. Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai ţin minte...

Neacşu   Când zici? Iaca, nu ştiu... Dar odată şi-odată trebuie c-a fost, de bună-seamă. Cine? Aşa-i, că n-apucai să-ţi spui... Ci stai numai oleacă binişor, să-mi dreg glasul şi să pot începe cum se cuvine,   fără grabă ca la treabă, fără zor înşelător, că-n poveste vreme este, şi la vorbă, logofete, se porneşte pe-ndelete...   A fost odată un om nici tânăr, nici bătrân, nici frumos şi nici urât. În schimb, ce-i drept, de prost n-avea pereche şi, de sărac – vai de mama lui! – că, dacă l-ai fi întors ca pe-o cămaşă, tot n-ai fi aflat la sufletul lui nici un ban din cei găuriţi, de se joacă plozii cu ei şi-i leapădă la margine de drum. Şi-apăi a trăit el singur ce-a trăit, umblând toată ziua creanga, ba la unul, ba la altul, până ce i-a dat prin minte să se-nsoare, ca să nu mai zică tot vai de mine, ci vai de noi. Şi, dacă s-a-nsurat, şi-a găsit o soaţă pe măsură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, dar aprigă şi tare rea de gură. Şi-atâta l-a cicălit din zori şi până-n asfinţit, atâta l-a cicălit, c-a priceput omul, cât era el de nătântoc, că de-acu nu i-a mai rămas mult pân’ departe, şi într-o bună zi şi-a luat lumea-n cap. Şi-a pornit el să-şi caute norocul, că straşnic mai învăţase acela să se-ascundă, a pornit iavaş-iavaş şi-a ajuns pân’ la oraş, a luat-o haida-hai, peste vale, peste plai, şi-ntr-o seară s-a aflat în vârf de munte. Acolo, în vârf, se-nălţa o piatră boltită ca o poartă şi Neacşu (că, după ce era prost, îl mai chema şi Neacşu) s-a pălit cu fruntea de pragul de sus. Şi de pălitura aceea odată s-a dat peste cap şi s-a trezit pe lumea cealaltă, bolta de piatră, bag sama, fiind chiar poarta către ceea lume. Dar Neacşu habar de grijă n-avea c-ajunsese unde oamenii n-ajung şi-o porni cătinel, pipăindu-şi cucuiul din frunte, mare cât un pumn de voinicel. „Iaca bun, îşi zise prostul. Mă făcui c-un cucui“. Şi nu luă seama că pe-acolo toate erau de parcă le greşise careva. Iarba se vedea neagră şi cerul verde, apa roşie şi copacii albaştri, iar în văzduh pluteau vaci, cai, porci, câini şi alte dobitoace, în vreme ce păsările se târau pe pământ ca şerpii. Şi dacă merse Neacşu puţintel, văzu înainte o cetate cu zid de piatră, care parcă sprijinea cerul, că pasămite ajunsese la cetatea zmeilor. Şi zidul era prejmuit de-o apă roşie şi doar un pod de oase ducea până la poartă. „Bre, în atâta cetate, nu se poate să nu nimeresc eu un boţ de mămăligă!“ îşi spuse prostul şi păşi peste podul de oase, care îndată prinse a răcni: — Săvai, zmeilor! — Taci cu tata – îl potoli Neacşu. Ce? Te-ai speriat? Şi n-apucă să-şi mântuie vorba, că zmeii şi zmeoaicele şi năvăliră. Erau nişte huidume cât casa, cu nasurile turtite, cu ochii holbaţi, cu gurile cât şurile, buzele cât brazdele şi dinţii cât lopeţile. Iar dacă voiră să-l înşface şi-ntinseră cu toţii labele mari cât o uşă mare, îşi izbiră zmeii labele şi Neacşu se strecură binişor pe sub ele. — Puneţi laba pe el! Unde-i? răcneau zmeii şi zmeoaicele, bulucindu-se.  — Nu cumva pe mine mă cătaţi? rosti Neacşu, din spatele lor, mirându-se că-i vede-atât de-ntărâtaţi. Se  răsuciră zmeii şi  zmeoaicele şi  priviră prostiţi la  omuleţul care aştepta liniştit. — Cum de-ai trecut dincolo? întrebă un zmeu. — Naiba ştie! răspunse Neacşu şi-şi pipăi cucuiul, pe care de bună seamă careva-l atinsese-n învălmăşeală, că prea se pornise a-l ustura. Atunci  zmeii  urmară să  privească prostiţi şi  doar  o  zmeoaică mai isteaţă strigă: — Dar nu pricepeţi?... Ne arată umflătura de la frunte! Aceea-i cum se vede naiba şi naiba asta-l ajută... N-a zis el cu gura lui: „Naiba ştie!“? — Aşa-i, el nu ştie cum a trecut printre noi, desluşi un alt zmeu. De unde să ştie, bietul? Dar naiba lui ştie, vezi bine... Te pui cu naiba? Şi tăcu toată mulţimea aceea de zmei, tăcu şi chibzui pe-ndelete, până ce un zmeu mai dezgheţat îl apucă pe Neacşu şi-l ridică binişor pe palma lui. — Fii bun, Neacşule – se rugă zmeul. Fă-mi şi mie o naibă-n frunte... — Pofta-n cui, zmeule! se stropşi Neacşu. — Nu zău, fă-mi binele ăsta şi n-am să te uit câte zile oi avea, se mai rugă zmeul. — Dar la ce-ţi trebuie? îl iscodi Neacşu bănuitor. — Să mă ajute şi pe mine la nevoie – se milogi zmeul. Hai, nu fi rău... Ţi-oi da şi eu ce-oi putea! Neacşu îşi închise un ochi şi privi cam dintr-o parte la zmeul care-l ţinea în palmă. — Şi cam ce-ai putea să-mi dai? mai iscodi el. — Ce vrei! strigă acela bucuros. Cere-mi ce vrei! — Ei, n-am să-ţi iau cine ştie ce – se hotărî Neacşu. Ia, o casă, acolo, cu două rânduri de caturi, ceva acareturi, o livadă, nişte stupi... mă rog, un fleac de  gospodărie.  Şi  toate  sus,  în  lumea  oamenilor. Iar  ca  să-ţi  fie  mai  la îndemână, ştii ce zic? Fă-le de la bun început în satul meu, să nu te mai osteneşti mutându-le de colo-colo... — Atâta tot? se bucură zmeul. — Mai nimic, nu-ţi spusei? Dacă-aşa fel de om sunt eu... Acu,  zmeii  şi  zmeoaicele  ascultau  cu  şapte  urechi.  Şi,  numai ce sfârşiră cei doi târguiala, că se porniră să strige toţi odată: — Şi eu! — Îţi dau şi eu ce-mi ceri! — Fă-mi şi mie o naibă! Măcar una mică... — Uşurel, zmeilor! îi potoli Neacşu, iar zmeul cu care se şi învoise prinse a răcni: — Lipsiţi, zmeilor! Ia te uită la ei... Ce, naiba crezi că-i pentru fitecine? Şi se vădi atunci că acela era însuşi Prostilă, feciorul lui Zmeilă, frate cu Neghiobilă şi cumnat cu Zgâilă sau, mai pe scurt, împăratul zmeilor. Că, dacă răcni, odată dădură îndărăt zmeii şi zmeoaicele. — Nu te mânia, prostia ta – se umiliră ei. Am zis şi noi o vorbă, ca nişte zmei isteţi ce suntem... — Vorba lungă, sărăcia zmeilor – rosti aspru Prostilă. Când o să vă mai prostiţi şi voi odată? Iar schimbând glasul, se-ntoarse numai lapte şi miere către Neacşu: Ei, mi-o faci? — Apăi, nu aşa – răspunse omul. Întâi să mă duci acasă şi să văd eu acolo toate câte mi le-ai făgăduit, că altminteri... — Bine – zise Prostilă. Hai, suie-n spinarea mea! Şi dacă se sui Neacşu în spinarea zmeului, porunci acela: zmei şi zmeoaice, după mine! Şi unde nu-şi desfăcură cu toţii nişte aripi zimţate şi se ridicară în văzduh. Zburau ca gândul şi, până să priceapă Neacşu ce şi cum, se şi pomeni în faţa bordeiului din care plecase, de gura nevesti-si. — Încetişor, zmeilor – se rugă el, înspăimântându-se la  gândul  că femeia i-ar fi putut auzi şi s-ar fi deşteptat din somn (că pe pământ, pricepi, era noaptea-n toi). — Nu te teme – îi şopti Prostilă. Când vrem noi, nici musca nu ne simte! Şi-ntr-adevăr, la porunca lui, se răspândiră zmeii şi zmeoaicele, alergând care după lemne, care după piatră, în vreme ce alţii, apucându-se de săpat, muşcau pământul cu dinţii lor cât lopeţile. Era un du-te-vino şi-o vânzoleală de zmei, năduşeau zmeii, muncind cu hărnicie şi, când se lumină de zi, văzu Neacşu o casă cu două caturi, cu acareturi, cu livadă, cu stupi, o gospodărie cum neam de neamul lui nici în vis nu visase! Frânţi de osteneală, zmeii zăceau care pe unde apucase. — Ei, eşti mulţumit? întrebă Prostilă. — Le-aţi cam dat voi peste cap, nu-i vorbă, dar ce să-i faci? Zmeul, ca zmeul... M-oi mulţumi şi cu atât, zise Neacşu. — Atunci... îmi faci naiba? — Să ţi-o fac. Dar să ştii că doare... Din ce doare mai mult, dintr-atât iese mai frumoasă – îi atrase Neacşu luarea-aminte şi Prostilă făgădui: — Am să fiu tare! Îl puse Neacşu atunci de se lungi la pământ, cu faţa-n sus, îi porunci să-nchidă ochii şi, apucând un trunchi de stejar rămas nefolosit de la bina, pocni o dată cu sete, drept în fruntea zmeului. — Stai oleacă – spuse Prostilă. Bântuie pe-aici un ţânţar! — Nu mişca, zmeule, şi nu vorbi – strigă Neacşu, înspăimântat de puterea aceluia. Şi luă atunci în braţe un bolovan cât toate zilele, sub povara căruia se-mpleticea, îl cără şi-i dădu drumul pe fruntea lui Prostilă şi se sfărâmă, dar zmeul strigă bucuros: — Mai tare, mai tare! Parcă parcă-ncep să simt ceva... Şi-apoi cără Neacşu unul după altul nouă bolovani şi pe toţi nouă-i fărâmă de fruntea  zmeului, care  de  fiece  dată  mulţumea şi-ntreba plin  de nădejde: — Mi-o faci? Se vede?... Rogu-te, să fie cât mai mare! Iar dacă-i crescu pe frunte un cucui cât un dovleac copt, sări Neacşu pe cucui şi-ncepu a juca pe el, izbind cu călcâiele şi lustruindu-l cu tălpile, până ce, leoarcă de apă, se opri. — Gata, zmeule – spuse el, abia trăgându-şi răsuflarea. Şi-şi pipăi zmeul cucuiul şi tare se bucură aflându-l arătos peste seamă. — Ei, cum vi se pare naiba mea? îi întrebă el pe ceilalţi zmei. Şi, văzând că zmeii dormeau, îi deşteptă cu lovituri de picior. — Straşnică naibă! şoptiră cu evlavie zmeii, dacă dădură cu ochii de cucuiul cel arătos. — E mare! — Şi roşie! — Asta naibă! Aşa mai zic şi eu... — Păi da – se fuduli Prostilă – e o naibă în toată puterea cuvântului! Doar că glasurile zmeilor o deşteptară pe femeia lui Neacşu, care dormea în  bordei. Odată  năvăli ca  o  furtună şi,  văzându-şi omul  în  ceata zmeilor, se puse pe meliţat: — Ai venit? N-ai mai fi venit!... Şi la ce mi-ai umplut bătătura de zmei? De zmei îmi arde mie? Te poftesc să-ţi iei zmeii şi să ştergi putina, cu zmei cu tot! — Nu te mânia – spuse cu băgare de seamă Neacşu. Iacă, ne-au făcut o casă... şi-i arătă casa cea straşnică şi acareturile, şi livada, întreaga aşezare gospodărească, de n-avea nici boierul una să-i stea alături. Dar femeia, numai ce zvârli o privire, că prinse a striga, de-ai fi zis că cineva o arde cu fierul roşu: — Casă? Asta-i casă?... De cap să-ţi fie! Frumos mă mai cinsteşti, dacă mă-mbii cu asemenea casă!... O ruşine! O cocină! — Vezi? şopti Neacşu către Prostilă. Ţi-am spus eu că le-aţi cam dat toate peste cap... — Ce-i de făcut? se-nspăimântă zmeul. Are să ne ia la bătaie... — Lasă, nevastă, treacă de la noi – vorbi atunci Neacşu, purtându-se cu muierea aşa cum te-ai purta cu un ou moale. Le-au mai dat zmeii oleacă peste cap, dar încolo... — Aşa? Le-aţi dat peste cap? se năpusti femeia asupra bieţilor zmei. Şi de ce, mă rog? Nu puteaţi face şi voi o treabă ca lumea, hai? Ca mieii-n faţa lupului se strânseră zmeii şi zmeoaicele, dârdâind şi privind în pământ. — Nu te mânia – se rugă Prostilă, dar femeia se repezi, poruncindu-i: — Să taci! Unde-s vacile, porcii, caii şi mieii? Prostilă îşi zgârci trupul de zmeu şi, cu capul între umeri, bâigui ruşinat: — Păi, n-a fost vorba de vaci... — Cum? N-a fost vorba?... Neacşule! Unde te-ai ascuns, Neacşule? — Aici sunt, aici, nevestică – oftă omul, ieşind de după o stivă de lemne, îndărătul căreia se pitise, nădăjduind că urgia va trece pe lângă el ca toate urgiile, lăsând în urmă-i un cer senin. — Zi aşa, ai?... N-a fost vorba de vaci? îl luă femeia la rost. — Of, naiba m-a pus să mă-ntorc acasă! strigă Neacşu, izbind căciula de pământ, şi-n clipa aceea Prostilă se lumină la faţă, şoptind pentru el: — Tii, naiba! Cum de nu mi-a dat prin minte?... Naibă, scoate-ne din bucluc!  Dar femeia striga mai departe, habar n-avea de nimic şi naiba nu-şi dovedea puterea. — Ce-i cu naiba mea? se minună zmeul, pipăindu-şi cucuiul din frunte. Nu vrea defel să m-ajute... Hai, naibă, hai, drăguţă, scapă-ne de belea! Dacă-i auzi Neacşu vorbele, pricepu că lucrurile se încurcă şi mai rău. — Nu te pricepi – îi spuse el atunci zmeului. N-auzi cum te-ndeamnă naiba să pui mâna pe femeie? — Zău? Nu m-am obişnuit cu ea, pesemne – zise bucuros Prostilă şi, nici una, nici două, întinse o labă şi-o apucă pe femeia care striga înainte, ocărând şi blestemând de mama focului. — Târnoseşte-o niţeluş! mai şopti Neacşu, şi zmeul n-aşteptă să i-o spună de două ori, că odată începu să zvârle femeia dintr-o labă într-alta, aşa cum te-ai juca dumneata cu-o mingiucă de cârpă. Şi, ce să vezi? Tăcu femeia şi nu mai zise nici pâs. — De-ajuns? întrebă Prostilă. — Încă o ţâră – spuse Neacşu. Las’ că-i face numai bine... Iar când, într-un târziu zmeul slobozi femeia, rămase aceea potolită şi nu i se mai auzi glăsciorul. — Te doare ceva? o întrebă Neacşu. — Nu, mulţumesc – răspunse ea cuviincios. — Atunci doreşti, poate, ceva? — Nu, bărbăţele, mulţumesc. Se frecă Neacşu la ochi, părându-i-se că nu vede bine. Dar nu: femeia lui zâmbea drăgăstos şi se uita la el aşa cum niciodată nu se mai uitase. — Mai avem treabă cu zmeii, nevastă? întrebă Neacşu din nou şi ea răspunse-ndată: — Eu cred că nu. Lasă-i să se-ntoarcă în lumea lor, sărăcuţii, că or fi având şi altele de făcut decât să ne tot asculte pe noi... — Apăi, cu bine, zmeilor şi s-auzim de bine! spuse Neacşu, iar Prostilă îi mulţumi încă o dată pentru naibă, după care ceata zmeilor şi-a zmeoaicelor se ridică în văzduh şi pieri, de parcă n-ar fi fost. — Ţi-o fi foame, bărbăţele – spuse femeia şi, intrând în casă se-apucă să gătească nişte bucate nemaivăzute, în vreme ce Neacşu nu ştia cum să se minuneze mai bine de bucăţica lui de nevastă. Iar din ziua aceea tot aşa s-au scurs zilele lor. Cât despre împăratul zmeilor, bag sama că şi acela s-a-mpăcat de minune cu cucuiul lui, că de atunci nu i s-a mai auzit nici de nume. Şi-astea, logofete, nu sunt glume! Ştie azi şi ultimul bezmetic că orice sac îşi află-n lume petic...

Fata de fum   Mi-a mai ajuns la urechi o poveste, nu ştiu de când şi nu ştiu de unde, adeverind că trăia odată un brutar, de care moartea n-avea habar. Atât de slab şi de cocârjat era, că unii-i dădeau fără să şovăie trei sute de ani, în vreme ce alţii-l bănuiau de şapte sute-n cap. Şi, măcar că-l ştiau cu toţii bun ca pâinile rotunde pe care le cocea, se aflau şi unii gata să jure că văzuseră cu ochii lor cum duhuri neştiute îi plămădeau aluatul. — Că, ziceau ei, de unde la un moşneag atâta putere câtă se cere la frământat un aluat ? Acum, între noi fie vorba, brutarul era oleacă de vrăjitor. Ba mă tem că tot cu vrăjile lui o îmbrobodise şi pe Coana Moarte, de nu mai sosise de veacuri să-l strângă şi-l lăsa să meşterească la cuptoare, câtu-i noaptea de mare. Că nu închidea un ochi toată noaptea şi la lumina cuptorului citea din cărţi bătrâne, desluşind descântece şi semne zugrăvite cu sânge. Toţi pereţii îi erau negri de cărţi, iar deasupra cărţilor şedeau împăiaţi trei corbi, trei bufniţe şi trei motani negri. Şi numai ce prindea a sloveni în cărţile lui, că cei trei corbi înviau şi i se roteau pe deasupra capului, cele trei bufniţe înviau şi-şi deschideau ferestrele de foc ale ochilor, cei trei motani negri înviau şi i se frecau de picioare torcând şi mieunând. Şi într-un rând, dacă citi o pagină galbenă şi pe la colţuri mâncată de vreme, luă o bucată de aluat şi făcu din aluat o fată. Puse păpuşa pe lopată şi o vârî în cuptor, şoptind de trei ori : — Radamada! Rodomodo ! Rudumudu ! Şi numai ce vârî păpuşa de aluat în cuptorul încins, că un abur uşor ieşi dintr-însa, pluti în cuptor şi se înălţă pe coş ca un fum subţire. Iar fumul luă chipul unei fete, mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Şi Fata de Fum râse şi pluti peste acoperişuri, peste coroanele pomilor, pluti purtată de vânt şi apoi se întoarse şi, strecurându-se pe gaura cheii, intră în brutărie. Atunci motanii negri mieunară de trei ori, bufniţele bătură din aripi, iar corbii croncăniră. — Ai venit ? iscodi brutarul, fără a-şi întoarce capul. — Ce-mi porunceşti ? întrebă Fata de Fum. — Oamenii cred că trăiesc de trei sute de ani, spuse brutarul. Unii merg până la a-mi da şapte sute... Azi am împlinit nouă sute de ani. — Ascult, spuse Fata de Fum, iar bătrânul urmă să grăiască : — Nouă sute de ani e vreme lungă ! Am văzut crescând împărăţii şi le-am văzut năruindu-se, am cunoscut bucuria şi durerea, am stăpânit comorile ascunse şi am fost mai puternic decât cei mai puternici... — Ce-mi porunceşti ? întrebă din nou Fata de Fum, şi cei trei corbi croncăniră înveseliţi. — Auzi cum râd prietenii mei, corbii ?... Nu-ţi poruncesc nimic. Mă bucur că semnele n-au minţit şi că te-am putut plăsmui, spuse bătrânul. Du-te, Fată de Fum, cunoaşte lumea şi bucură-te de viaţă, că din pâine te tragi şi eşti bună ca pâinea... Iar, dacă vei fi la o nevoie, întoarce-te Ia mine. Fata de Fum îi sărută mâna şi, strecurându-se pe gaura cheii, ieşi în uliţă. Aluneca neauzit pe caldarâm, trecea pe lângă oameni, iar oamenii n-o vedeau. Şi lunecă pe uliţele cetăţii, lunecă preţ de nouă ceasuri, până se află în faţa unor ziduri căzute în paragină. Şi voi să treacă şi de zidurile năruite, când auzi un glas răguşit, şoptind tainic : — Atunci, aşa rămâne... la noapte! — Dar te-ai îngrijit să-ţi ascuţi cuţitul ? — Ho-ho, râse cel răguşit, are să-i găurească pielea, nu te teme ! Numai că nu mi-ai spus nici cum îl cheamă, nici unde să-l aflu. Fata de Fum se strecură în ceea ce fusese cândva o casă de oameni şi, la lumina lunii, văzu doi bărbaţi șezând pe o movilă de moloz. — Îi zice Petrea Pescaru, răspunse cel întrebat. Şi stă în coliba de la marginea mării. Dacă-i auzi, se înfioră Fata de Fum şi în lumina lăptoasă a lunii îi privi pe cei doi şi tare se miră. Omul cu glas răguşit era zdrențăros şi o barbă neagră și-mpâslită îi mânca faţa. Celălalt, în schimb, purta straie domneşti, pană scumpă la pălărie şi părea tânăr. Dar ochii-i luceau ca ochii unui lup. — Poţi să-i pui cruce lui Petrea Pescaru, spuse bărbosul, iar celălalt îşi smulse atunci una dintre nestematele cu care-şi îmbumba pieptarul şi i-o aşeză în palmă. — Te mai aşteaptă una, dacă te ţii de cuvânt, făgădui el. Fata de Fum nu stătu să asculte dacă cei doi aveau să-şi mai spună şi altele. Nevăzută şi neauzită se ridică în văzduhul nopţii şi pluti către marginea mării, dornică să-l vadă pe cel căruia cuţitul omului răguşit trebuia să-i găurească pielea. Vântul o purtă grabnic cum numai el ştie şi, măcar că pe pământ calea până la ţărm era lungă, Fata de Fum auzi curând mugetul mării.  Luna lumina nisipul adormit şi, undeva pe nisip, o colibă de piatră. Şi Fata de Fum lunecă prin horn şi se pomeni în colibă. Nu era mare coliba ! Pe pereţi atârnau scule pescăreşti, iar într-un ungher, pe un aşternut sărăcăcios, dormea un flăcău. Dormea pe spate şi razele lunii îi scăldau faţa, ca cioplită în piatră albă. Atâta era de frumoasă, că Fata de Fum se opri lângă flăcăul adormit şi-l privi lung, lung, ca şi cum ar fi vrut să nu-i mai uite chipul. Tăcută, privi ceasuri în şir. Marea bătea ţărmul de nisip şi foşnea în răstimpuri, dar Fata de Fum nu se clintea şi nu-şi lua ochii de la flăcăul adormit. Într-un târziu, fără să ştie ce face, se plecă şi-şi lipi buzele de buzele flăcăului. El zâmbi prin somn, pentru că în visul lui pătrunsese o fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint... Dar cineva încercă atunci uşa colibei şi uşa se deschise. Fata de Fum se ridică înspăimântată, pierind din visul flăcăului, care oftă. În colibă pătrunsese bărbosul cu glas răguşit şi bărbosul ţinea în mână un cuţit. — Trezeşte-te ! strigă Fata de Fum. Trezeşte-te ! Dar flăcăul nu se trezi şi bărbosul înaintă cu paşi de pisică. Nici un om nu putea auzi glasul Fetei de Fum, nici un ochi omenesc nu-i putea zări făptura subţire. Încercă atunci să răstoarne scăunelul cu trei picioare de lângă pat, pentru ca flăcăul să se deştepte. Voi să-l apuce cu amândouă mâinile, dar mâinile ei de fum n-aveau putere şi nu puteau prinde lemnul, necum să-l urnească. Iar bărbosul înainta furiş, ca o pisică. Înspăimântată, Fata de Fum prinse a se zbate între pereţii colibei : alerga de la un perete la altul, striga şi plângea şi, urându-și neputinţa, se repezi la omul cu barbă neagră şi-l izbi cu pumnii peste faţă. Dar bărbosul nu auzi, nu văzu şi nu simţi nimic. Şi până la flăcăul adormit mai avea de făcut un pas şi lama cuţitului scânteia, rece şi neînduplecată. Atunci Fata de Fum se năpusti pe uşa întredeschisă şi se avântă până la norii tolăniţi sus, sus, deasupra ţărmului de nisip. — Ia te uită ! O fată de fum... spuse un nor. — Ajutor ! strigă Fata de Fum. Îl ucide ! Ajutor ! — Cine ucide? întrebă speriat norul, şi fata-i povesti ce se petrecea în coliba de piatră. Norul coborî împreună cu ea ş-amândoi se strecurară pe uşa întredeschisă. Bărbosul se plecase peste trupul flăcăului şi mâna în care ţinea cuţitul se ridica încetişor. — Repede ! strigă Fata de Fum, iar norul se înălță până la scunda bagdadie a colibei de-unde slobozi un fulger care izbi cuţitul. Bărbosul răcni, cuţitul îi căzu din mână şi în clipa aceea în colibă începu să plouă. Dacă bubuitul fulgerului îl trezise, stropii reci ai ploii îl dezmeticiră pe Petrea Pescaru. Cât te-ai şterge la ochi sări în picioare, se aruncă asupra bărbosului şi în coliba de piatră începură să se lupte, în vreme ce ploaia urma să cadă de sub acoperiş, în vreme ce Fata de Fum stătea cu sufletul la gură, în vreme ce soarele răsărea deasupra mării. Şi se strânseră cei doi pârâindu-și oasele, se frânseră şi se ridicară, se-ncleştară din zori şi până-n seară, iar când luceafărul se ivi pe cer rămase bărbosul pe podeaua de lut, fără putere şi scâncind încetinel. Atunci îşi îndreptă şi Petrea trupul ostenit, apucă o frânghie pescărească de-l cetlui zdravăn pe bărbos şi, luându-l în spinare ca pe-un sac, se îndreptă spre cetate, cu gândul să-l lepede la picioarele judecătorilor. Iar Fata de Fum păşea lângă flăcău, tăcută şi nevăzută. Drumul era lung şi Petrea ostenit. Când şi când lăsa la pământ povara pe care o ducea şi, așezându-se pe câte un bolovan, îşi trăgea sufletul. Aproape de cetate bărbosul prinse glas şi-l ispiti : — Lasă-mă, Petrea Pescaru, să mă duc în lumea mea... Lasă-mă, că de nu, are să-ţi pară rău ! — Ce ţi-am făcut, de-ai vrut să mă ucizi ? îl iscodi flăcăul. — Nu mi-e îngăduit să-ţi spun. — Aşa ? Bine, om vedea noi! Şi cum bărbosul îşi venise în fire, îi porunci să se ridice şi să meargă pe picioarele lui, ținându-i însă legat de încheieturi. Aşa intrară în cetate, odată cu zorii. Şi lumea se minună de flăcăul ce ducea legat un bărbos, ca un ursar cu ursul după el. Dar când se lăţi zvoana că bărbosul voise să-l ucidă, se mâniară oamenii şi se strânseră mulţi, cerând cu răcnete să se facă dreptate. Atâta larmă se înălţa din uliţă, că împăratul se trezi din somn. — Cine nu mă lasă să dorm ? întrebă el cu mare parapon, iar slugile-l lămuriră că un flăcău adusese prins un ucigaş. — Tot mi-a stricat somnul, spuse împăratul căscând şi-ntinzându-şi braţele de atinse tavanul cu buricele degetelor. Ia să-i înfăţişaţi înaintea judecăţii mele ! Aşa se pomeni Petrea Pescaru faţă-n faţă cu împăratul, căruia îi povesti toată tărăşenia. Fata de Fum stătea lângă el şi era numai ochi şi urechi. Iar, dacă se lămuri împăratul cum vine treaba, se deschiseră uşile şi un tânăr îmbrăcat în straie scumpe intră în încăpere. — Pofteşte, feciorul meu, şi învaţă să cârmuiești, spuse împăratul, iar Fata de Fum dădu un ţipăt neauzit, cunoscând că feciorul împărătesc era omul cu straie domneşti şi pană scumpă la pălărie care-l tocmise pe ucigaş. — El e ! El e ! strigă fata uitând că nimeni n-o vede şi nu-i putea auzi glasul. Priviţi, îi lipseşte o nestemată de la pieptar ! Căutaţi-l pe bărbos şi-o veţi afla. Dar feciorul împărătesc sărută dreapta împăratului şi se aşeză în jilţul lui. — Cum ? spuse el. Flăcăul a cutezat să ridice mâna asupra acestui cinstit om cu barbă ? — Dimpotrivă, zâmbi cu bunătate împăratul. Se vede cât colo că nu te pricepi încă să împărţi dreptatea... Bărbosul e vinovat şi flăcăul a venit să ni se plângă. — Se poate ? N-aş crede, măria ta, îndrăzni însă feciorul. S-ă mă fi înşelat până-ntr-atât ?... Ştii ceva ? Îngăduie, rogu-te, să cercetez eu pricina asta... Împăratul se răsuci către mai-marele dregătorilor şi căscă de-i trosniră fălcile. — Ia te uită, ziceam că mi-au speriat somnul... Tare de dimineaţă m-am mai trezit azi ! — Culcă-te fără grijă, măria ta, vorbi cu grabă feciorul împărătesc. Fac eu dreptate, nu te teme ! Se bucură împăratul dacă-şi văzu atât de harnic feciorul şi se duse la culcare, petrecut de sfetnici şi de slugi. — Aşa, râse feciorul văzându-se singur cu împricinaţii şi, îndată, chemând straja, porunci : Luaţi-l pe ticălos şi vârâți-l în beci ! Straja se năpusti asupra bărbosului care-şi încrucişă însă braţele şi spuse cu mare linişte : — Nu pe mine, neghiobilor ! — Pe celălalt, întări şi feciorul împărătesc. Iar mâine nu uitaţi să-i luaţi şi capul ! Straja-l apucă pe Petrea Pescaru şi, fără a ţine seamă de strigătele lui, îl zvârli în beciul palatului. Fata de Fum se strecură şi ea în beci, dar ce folos ? De spus nu-i putea spune flăcăului tot ce ştia şi, de ajutat, nu-l putea ajuta. „Ba da, pot“, îşi spuse Fata de Fum şi, strecurându-se pe gaura cheii, ieşi din beci şi pluti cât putu mai repede până la brutăria bătrânului vrăjitor. Acolo intră pe fereastra deschisă şi, văzând-o, motanii negri mieunară de trei ori, bufniţele bătură din aripi, iar corbii croncăniră. — Am aflat de mult că dreptatea împăraţilor e strâmbă, spuse brutarul fără a-şi ridica ochii de pe terfelogul căruia-i răsfoia filele. — Ai spus că, la nevoie, îmi dai o mină de ajutor, glăsui Fata de Fum. De ce vrea feciorul împăratului să-l ucidă ? Bătrânul îi făcu semn să şadă. — Feciorul împăratului, spuse el, e căpetenia a treizeci de tâlhari vestiţi. Bărbosul face parte din ceată. Petrea Pescaru a dat odată peste ceata tâlharilor şi nu l-a recunoscut pe fecioraş, dar el se teme şi vrea să scape de flăcău. — Ajută-mă să-l scot din beci, se rugă fata. Bătrânul luă atunci o sită rotundă, turnă în ea doi pumni de făină şi prinse a cerne făina peste un ochi de sticlă neagră. Privi Fata de Fum şi văzu că din făină se alege pe ochiul de sticlă, aidoma, beciul în care zăcea flăcăul. Văzu beciul şi-l văzu pe flăcău şi inima i se strânse. — Bine, spuse bătrânul. Cu degetul arătător trase o dâră prin mijlocul unuia dintre pereţii de făină care închipuiau zidurile de piatră ale beciului. Degetul urmă să lunece pe sticla neagră, zăbovi de însemnă un cerc micuţ şi, tot lunecând, se opri la marginea sticlei. Petrea Pescaru auzi în clipa aceea un uruit şi, sărind în lături, văzu cum pietrele zidului din dreapta lui se năruiau lăsându-i calea slobodă. Se repezi spre spărtură şi se miră aflând un drum care mergea pe sub pământ. Dar porni pe drumul de sub pământ ca pe drumul unei cârtiţe uriaşe, iar, dacă merse ce merse, ajunse la un soi de criptă rotundă. Era cercul micuţ însemnat pe sticla neagră de degetul bătrânului vrăjitor. Drumul trecea prin cripta rotundă şi nu se oprea. Petrea merse mai departe şi nu proastă-i fu bucuria când drumul de sub pământ îl scoase la marginea mării. — Aşa, spuse în brutăria lui bătrânul şi, dacă mai clătină o dată sita goală peste ochiul de sticlă neagră, făina pe care o răspândise cu degetul se mişcă singură şi alcătui la loc peretele de făină. Atunci zidul de piatră al beciului se închise de parcă nu s-ar fi năruit, iar bătrânul şterse şi dâra pe care degetul lui o lăsase pe sticla neagră, până la cercul micuţ. Îndată se astupă şi drumul de sub pământ care ducea, de la beci, la cripta rotundă. — Aşa, spuse iarăşi bătrânul. Petrea Pescaru se poate ascunde acum şi poate ieşi la mare... Fată de Fum, ţi-am făcut pe voie ! Dar am uitat să-ţi spun că am puterea să-ţi împlinesc doar trei dorinţe. Una ţi-am îndeplinit-o... îţi mai rămân doar două şi chibzuieşte bine înainte de a-mi mai cere ceva. — Îţi mulţumesc, şopti Fata de Fum. Apoi, furișându-se pe fereastră, pluti ca un puf de păpădie, pluti până la marea sinilie şi, aflând drumul de sub pământ, pătrunse în cripta rotundă. Petrea Pescaru dormea, că în beciul împărătesc nu izbutise să închidă ochii. Şi Fata de Fum îl privi lung, lung, şi-şi atinse buzele de buzele lui. Şi pătrunse în visul flăcăului. Visul lui Petrea Pescaru era o ţară prin care flăcăul umbla, fluierând. Cât vedeai cu ochii se întindea nisipul auriu. Marea foşnea, nevăzută. Şi deodată Petrea Pescaru se împiedică de un bolovan. „Ce fel de bolovan? îşi spuse. Doar nu era pe-aici nici un bolovan.. Şi, când se uită mai bine, nici nu era un bolovan, ci un cap mare cu barba neagră și-mpâslită, capul bărbosului care voise să-l ucidă. — Fereşte-te ! strigă atunci cineva, şi Petrea o văzu pe fata înaltă şi mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ, pe care-o mai visase cândva. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint... Capul bărbosului pieri în nisip. — Ce frumoasă eşti ! spuse Petrea Pescaru. — Şi tu eşti frumos, spuse fata cu plete fumurii. Păşiră alături, pe nisipul auriu. Atunci fata îl prinse de mână şi amândoi începură să se înalţe. Jos, pe nisip, capul bărbosului se ivi din nou şi încercă să-i muşte de picioare, dar ei se înălţaseră binişor şi Petrea socoti că nici un bărbos nu-i mai putea ajunge. Când colo, capul bărbosului se ridică şi el de pe nisip. Ciudat era să vezi un cap viu, despărţit de trup, un cap cu barbă neagră și-mpâslită, care plutea şi se hlizea prin văzduh ! — Pun eu mâna pe tine, strigă capul. — Nu te teme, Petrea Pescaru, spuse însă fata. Capul de colo e capul unui tâlhar din ceata tâlharilor. Feciorul de împărat li-i căpetenie... Bine nu-şi sfârşi vorba, că văzură zburând către ei nişte straie domneşti peste care plutea o pălărie cu pană scumpă. — Mi-ai scăpat o dată, Petrea Pescaru, a doua oară n-ai să-mi scapi ! strigară straiele cu glasul feciorului de împărat. Pe el, bărbosule ! Capul se năpusti, în vreme ce straiele domneşti se înfăşurau în jurul flăcăului încurcându-i mişcările. Fata cu plete fumurii încercă zadarnic să le smulgă, straiele păreau vii şi se luptau cu ea. Petrea însă îşi înfipse o mână în barba neagră a capului de tâlhar, în vreme ce, cu cealaltă, izbea din răsputeri. Atunci capul şuieră o dată, ţuguindu-şi buzele. Ca din văzduh se iviră sumedenie de alte capete, douăzeci şi opt de capete crunte, îndârjite şi zbârlite ale celorlalţi tâlhari din ceată şi fata înţelese că flăcăul nu li se va împotrivi. — Am să te ajut, Petrea Pescaru, nu te teme ! strigă ea. Şi în clipa aceea flăcăul ieşi din ţara visului şi în cripta rotundă de sub pământ se deşteptă, că lângă culcuşul lui Fata de Fum se ridicase în picioare. — Din nou am pierdut-o, oftă Petrea. S-o mai pot vedea pe fata cu plete fumurii, m-aş lupta cu toate capetele tâlharilor din lume... Şi Fata de Fum îl auzi şi se bucură, apoi se întristă. Era atât de aproape de el, şi flăcăul n-o putea vedea, era atât de aproape, şi nu-i putea spune o vorbă ! Îl urmă pe Petrea Pescaru şi, împreună cu el, se furişă până în coliba de pe malul mării, de unde flăcăul îşi aduse năvoadele, în luntrea lui smolită. Împreună ou el ieşi la pescuit, cu el se întoarse în cripta rotundă, îl privi când muncea, îl privi când cina şi un fior o străbătu auzindu-1 cum se-ntreba : „Oare am să mai dau cândva de fata cu plete fumurii ?“ — Îndată, dragul meu, răspunse Fata de Fum şi, cum îl văzu adormit, se strecură în visul lui. Şi totul se petrecu de parcă Petrea Pescaru nu s-ar fi trezit, şi-n ţara visului întâmplările urmară să se desfăşoare de acolo de unde se opriseră cu o seară înainte. Capetele tâlharilor se repezeau asupra flăcăului încercând să-l muşte, în vreme ce mişcările-i erau stânjenite de straiele domneşti ale feciorului de împărat. Petrea mai auzea cuvintele fetei cu plete fumurii care-i făgăduise ajutor. Şi atunci o auzi chemând de patru ori în cele patra vânturi : — Brutar solomonar ! Îndată se iviră trei corbi care se repeziră şi prinseră a scoate ochii tâlharilor. Croncănind sălbatic, se năpusteau şi croncănitul li se unea cu urletele de durere ale celor orbiţi. Capetele fără ochi pluteau acum prin văzduh, umplând tăria de gemete şi blesteme, iar de la o vreme începură a se ciocni. Ca nişte bile zvârlite de mâna unui popicar nevăzut se rostogoleau ameţitor şi, izbindu-se-ntre ele, se prăbuşeau pe nisipul auriu. Iar dacă se văzu scăpat de căpățânile tâlharilor, apucă Petrea Pescaru straiele domneşti care i se zbăteau în jurul trupului şi odată le sfâșie, cum sfâșii o pânză putredă. — S-a isprăvit cu mine, Petrea Pescaru ! răcni glasul feciorului de împărat, şi straiele lunecară în lături şi, săltând anevoie, pieriră în depărtarea necuprinsă. — Dă-mi mâna, fată cu plete fumurii, vorbi atunci flăcăul şi, de mână cu fata, pluti lin în văzduhul senin. — Ţi-a fost dor de mine, Petrea Pescaru ? întrebă ea împungându-l cu privirile. — Rămâi cu mine, fată cu plete fumurii, se rugă el. Vino pe pământul oamenilor... Dar o umbră trecu peste faţa fetei şi făcăul îi auzi glasul încărcat de tristeţe : — Şi pe pământul oamenilor sunt lângă tine, doar că nu mă poţi vedea şi auzi. O, Petrea Pescaru, mai degrabă rămâi tu în ţara visului şi uită de oameni... Numai că flăcăul nu se învoi să uite, om se simţea şi printre oameni voia să-şi ducă traiul. — Trezeşte-te, dar, Petrea Pescaru, spuse fata, şi el se deşteptă în cripta rotundă şi privi în gol. — Rămâi cu mine, fată cu plete fumurii, rosti încă o dată flăcăul. Dacă eşti aici, nevăzută şi neauzită, şi mă vezi şi mă auzi, rămâi ! Iar Fata de Fum plânse şi fugi din criptă şi luă drumul cetăţii. Pe uliţi dădu peste mulţimi de oameni vorbind tulburaţi şi din vorbele lor află că leşurile unor tâlhari fuseseră găsite pe ţărmul mării. Şi foarte se minuna mulţimea că tâlharii erau lipsiţi de luminile ochilor, de parcă-i pedepsise careva... Şi din vorbele oamenilor mai prinse Fata de Fum că feciorul împăratului trage să moară şi că vraci vestiţi ridicaseră din umeri, nepricepuţi să-i afle leac. „Aşa-i trebuie !“ îşi spuse ea. Se grăbi şi pătrunse în brutăria bătrânului vrăjitor, la ceasul când brutarul se odihnea, după ce-şi vânduse pâinile. Era linişte în brutărie şi deasupra cărţilor negre şedeau împăiaţi trei corbi, trei bufniţe şi trei motani negri. — Am venit să mă faci om, spuse Fata de Fum. — Oamenii mor, răspunse bătrânul. Gândește-te bine... Dar Fata de Fum zâmbi şi vorbi repede : — Să mă faci om e a doua dorinţă pe care ai făgăduit să mi-o împlineşti. Dacă mi-o părea rău, a treia dorinţă îmi va fi să mă întorc la făptura mea de fum... — Uiţi că mi-ai cerut ajutor pe când te aflai în ţara visului ?... Ţi-a mai rămas o singură dorinţă, spuse bătrânul şi, odată om, ca om vei muri. Gândește-te bine ! Fata de Fum privi în ochii vrăjitorului şi în ochii lui văzu mulţimi de oameni trecând în şiruri dese. Erau oamenii cei mulţi ai pământului, oamenii colibelor, şi oamenii treceau, treceau mereu, ca valurile fără odihnă ale mării. Unii ţineau în mâini sculele de care se slujiseră zi de zi, alţii purtau un palat sau o casă, unii duceau o faptă bună, alţii-şi înălţau mâinile pătate de sânge. Printre oamenii mulţi se iviră apoi împăraţi cu coroane pe frunte şi boieri ținând pe inimă câte-o pungă cu galbeni. Iar oamenii treceau, treceau mereu, ca valurile fără odihnă ale mării... — Cine sunt ? întrebă cu spaimă Fata de Fum. — Cei pe care i-am cunoscut în nouă sute de ani, de când trăiesc pe lume, spuse bătrânul. — Şi unde se duc ? — La moarte, răspunse bătrânul. Şi se înfiora Fata de Fum şi-şi întoarse privirile, iar privirile i se opriră asupra ochiului de sticlă neagră pe care vrăjitorul închipuise, din făină, beciul în care zăcuse cândva Petrea Pescaru. Şi pe sticla neagră se ivi o fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint... — Aşa sunt eu ? întrebă Fata de Fum. Şi se bucură. Dar fata cu plete fumurii prinse a goni pe ochiul de sticlă neagră. Alerga râzând, strălucitoare de tinereţe, alerga pe loc jucând ca o sfârlează şi, pe măsură ce alerga, brazde întâi subţiri, mai mult bănuite, apoi tot mai adânci i se săpară pe faţă. Nu mai alerga; acum păşea domol, frământată de gânduri. Pletele fumurii se făcură sure, spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută cu un toiag. O femeie bătrână șontâcăia pe ochiul de sticlă neagră, o femeie cu părul alb, cu ochii stinşi. Nici mantaua nu-i mai părea de argint... Şi bătrâna se împiedică, se prăbuşi rămânând nemişcată, iar făptura prinse a i se împuţina de parcă un bulgăre de omăt i s-ar fi topit la soare. Şi ochiul de sticlă neagră rămase gol. — Gândește-te bine, grăi din nou bătrânul, şi Fata de Fum plânse şi se gândi la Petrea Pescaru şi un val de căldură-i străbătu trupul de fum. — Nu mi-ai spus tot, şopti ea. Din chipurile tale, bătrâne, lipsesc şi dragostea şi lupta. — Ţi-am arătat de ce ai a te teme, răspunse vrăjitorul. Celelalte va trebui să le afli singură, precum vrăjitorii din vremi au scris în cărţile lor. Şi bătrânul luă din raft o carte mare şi veche, cea mai mare şi cea mai veche carte de pe lume şi, deschizând-o acolo unde ştia că se cere, citi limpede şi rar : — „Iar Fata de Fum va fi pentru trei ceasuri fată vie. Dar, pentru ca vie să rămână şi să intre în rândul pământenilor, va avea să dovedească tot ce-l face pe om om. Şi dacă trei ceasuri se vor scurge şi Fata de Fum nimic nu va dovedi, răspândi-se-va în văzduhul fără margini şi până şi amintirea-i va pieri“. Atunci corbii înviară şi se rotiră peste capul vrăjitorului, bufniţele-şi deschiseră ferestrele de foc ale ochilor, motanii i se frecară de picioare. Iar Fata de Fum glăsui liniştit: — Fă din mine un om, bătrâne, şi lasă-mă să-mi cuceresc partea de bucurii şi de dureri ! — Fie, spuse el. Şi amestecă într-un şip de piatră trei picături roşii cu trei picături negre şi puse licoarea la fiert. Apoi trase pe podele un cerc, şi Fata de Fum se aşeză în inima cercului. — Bea, porunci bătrânul, întinzându-i licoarea fumegândă. Şi fata bău şi, când fulgere roşii o străpunseră țâșnind din cercul vrăjit, simţi o gheară de foc răscolindu-i trupul. Sub arsura fulgerelor se prăbuşi sfâşiată de o înspăimântătoare durere, dar când se ridică era înaltă şi mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint. Iar dacă-şi înălţă braţul simţi că braţu-i atârnă greu, dacă-şi clătină capul, pletele-i foşniră... — Din clipa asta ai trei ceasuri de încercare, spuse bătrânul, sărutând-o pe frunte. Şi eu nu te mai pot ajuta... Fata se plecă adânc înaintea lui şi-i mulţumi, în vreme ce corbii croncăneau, bufniţele zvârleau foc prin ferestrele rotunde ale ochilor şi motanii torceau. Şi fata ieşi în uliţă, dornică să ajungă mai degrabă la Petrea Pescaru, şi nu făcu şapte paşi că întâlni o mulţime de oameni. Pe un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor trecea feciorul cel bolnav al împăratului, căruia ultimul vraci chemat îi poruncise să iasă la aer. Bolnavul purta tot straiele domneşti pe care Petrea Pescarul le sfâșiase în ţara visului, că straiele i se lipiseră de piele şi nimeni nu izbutise să le mai smulgă. Iar, văzând că feciorul împăratului trecea pe patul de aur, fata voi să se tragă îndărăt. Dar nu mai avu vreme. Glasul feciorului împărătesc se înălţă în clipa aceea, aspru şi tăios : — Prindeţi-o pe fata cu plete fumurii! Şi străjile se repeziră şi puseră mâna pe fată, minunându-se că auziseră porunca fără ca buzele bolnavului să se mişte şi fără măcar ca el s-o fi putut vedea, de vreme ce ţinea ochii închişi. Straiele o cunoscuseră şi ele dăduseră porunca... Iar alaiul se îndreptă spre palat şi, odată închis în cămările lui, feciorul împărătesc ceru să i se înfăţişeze fata. Atunci straiele domneşti, straiele sfâșiate de Petrea Pescaru, prinseră a o iscodi : — Unde se află Petrea Pescaru ? — Nu ştiu, răspunse fata. — Ia seama ! Călăul are să-ţi dezlege limba... — Nu ştiu, răspunse fata. — Pentru ultima oară te întreb : unde se află Petrea Pescaru ? răcniră straiele. — Nu ştiu, răspunse fata. Fu chemat călăul şi i se porunci s-o facă să vorbească. Şi chiar acolo, lângă patul feciorului de împărat, călăul îşi arătă meşteşugul. Fata cu plete fumurii fu schingiuită cu fierul şi cu focul şi în cleştii durerii se zbătu şi plânse cu lacrimi de sânge, — Unde se află Petrea Pescaru ? striga călăul. — Nu ştiu, răspundea fata, şi gemetele ei se amestecau cu gemetele feciorului de împărat care se zvârcolea pe patul lui de aur. Iar călăul se înverşună atunci sporind chinul şi, din ce schingiuia trupul plăpând al fetei, dintr-atât creşteau durerile bolnavului întins pe pat. Feciorul împăratului se mai zbătu o dată şi, fără să ştie, îşi sfâșie singur straiele, desăvârşind cele începute de Petrea Pescaru. Şi în clipa în care straiele fură bucăţi o viperă neagră țâșni printre buzele bolnavului şi se târî cu iuţeala fulgerului pierind într-o bortă a duşumelei. Iar feciorul împărătesc îşi dădu duhul, că vipera neagră era duhul rău care sălăşluia într-însul. Călăul nu luă îndată seama că-i murise stăpânul. Schingiuia fata, şi doar când trecu ce trecu şi glasul vlăstarului împărătesc nu se mai auzi, se întoarse către el, îl văzu mort şi se înspăimântă. Alergă degrabă să ducă vestea şi, cât ai bate din palme, încăperea se umplu de vraci şi dregători, iar în urma tuturor sosi şi împăratul. Dar unul dintre vraci avusese vremea să strâmbe din nas şi să spună ; — Ce-i cu fata asta schingiuită? Luaţi-o de aici... Călăul o luă în braţe, că fata nu mai avea puterea să umble, şi nu ştiu dacă se cuvenea s-o vâre în beciul palatului. Se gândi că împăratul s-ar putea mânia aflând că fusese schingiuită fără porunca lui şi atunci, înspăimântat, o scoase din palat şi o lepădă pe un maidan, aproape de zidul cetăţii. Şi trecu un ceas. Întâiul dintre cele trei sorocite... Iar fata zăcea acum pe maidan şi câinii se adunară şi-i linseră sângele de pe mâini şi de pe faţă. Dacă-şi veni în fire se gândi la Petrea Pescaru şi, aflând lângă ea două beţe, se sprijini în ele ca în nişte cârje şi începu să se târască. Vai, nu mai era, însă, mlădie ca un cânt... Şi ieşi din cetate. Se târî multă vreme, căzând şi din nou ridicându-se, iar chinurile prin care trecu nu erau mai uşoare decât cele îndurate în încăperea feciorului de împărat. Şi dacă ajunse lângă o pădure, văzu o casă de om şi se bucură la gândul că va găsi acolo apă, să-şi răcorească buzele arse. Dar numai ce se apropie, că un strigăt deznădăjduit se auzi şi casa se aprinse. Trâmbe de fum țâșneau pe ferestre şi o limbă de foc jucă deasupra acoperişului, în vreme ce strigătele răsunau tot mai slab, ca înăbuşite de o mână nemiloasă. Gemând, fata cu plete fumurii se târî şi intră în casa aprinsă. Ghearele focului se înfipseră în rănile pe care le deschisese călăul şi fumul înecăcios o înfăşură, necunoscând într-însa Fata de Fum de odinioară. Şi se târî printre flăcări, în vreme ce bârne aprinse o izbeau căzând, şi află într-un ungher un copil. Îl luă şi grăbi să se întoarcă, dar beţele pe care le culesese pe maidan se aprinseră şi fu nevoită să le zvârle, aşa că se târî ţinând copilul în braţe, se târî în coate, apărând cu trupul ei trupşorul copilului. Pletele fumurii i se pârliră, mantaua ce părea de argint se mânji, se zdrenţui şi luă foc. Dar ieşi din casa în flăcări şi mântui copilul şi, rostogolindu-se prin iarbă, stinse flăcările ce-i jucau pe manta. Şi, trecând şi ceasul al doilea din cele trei sorocite, se târî mai departe, fără a-şi îngădui o clipă de odihnă. Vai, pletele, însă, nu-i mai atârnau până la pământ, iar mantaua, nici ea, nu mai părea de argint... Şi se târî prin pădure, iar umbra pădurii fu bună cu ea şi-i răcori trupul. „Nu mai e mult“, îi trecu prin minte, şi întreaga ei făptură chinuită se zvârli înainte. Atunci gemu, şi o durere crâncenă, mai înfricoşătoare decât fierul călăului, mai cumplită decât ghearele focului îi sfâșie inima : acolo, într-o poiană, Petrea Pescaru trecea la braţ cu o fată. Şi râdeau amândoi, şi se priveau în ochi, şi fata îşi lăsa capul pe pieptul lui. Întinsă la pământ, cu fruntea în frunzele uscate, fata cu plete fumurii plânse. I se părea că viaţa i se scurge prin şuvoaiele sărate ale lacrimilor şi nu vedea de ce s-ar mai scula, de ce s-ar târî cu preţul atâtor chinuri, şi nu vedea de ce ar mai trăi.  Prin pânza lacrimilor îşi ridică fruntea şi în poiană îi văzu din nou pe cei doi, sărutându-se. Atunci ceva se răzvrăti în biata ei inimă strivită şi fata strigă printre lacrimi : — Nu ! Nu ! Nu cred !... Nu-i Petrea Pescaru ! Şi flăcăul din poiană îşi întoarse capul şi fata văzu că nu era Petrea Pescaru. Chipul flăcăului strălucea de bucuria dragostei, era frumos ca dragostea, dar nu era chipul lui Petrea Pescaru. Fata îşi uită durerea, de parcă cineva i-ar fi luat-o cu mâna. Se ridică şi inima-i cântă. Şi, măcar că sclipirea din ochii ei cenuşii pierise, mâncată de sarea lacrimilor, fata prinse a alerga printre trunchiurile pădurii, alergă împleticindu-se, căzu şi se ridică, alergă râzând cu braţele deschise ca pentru îmbrăţişare, alergă cu sufletul la gură şi, ieşind din pădure, ajunse la marginea mării. Nespus se minună Petrea Pescaru, în cripta lui de sub pământ, când o făptură omenească se prăbuşi la picioarele sale. Gândurile-i zburau departe, la fata cu plete fumurii întâlnită în ţara visului, dar se repezi şi ridică făptura care-i căzuse la picioare. Era o femeie istovită, cu faţa însângerată şi mânjită de funingine, cu ochii stinşi, cu pletele ciuntite, cu mantaua zdrenţuită şi arsă. — Cine eşti ? întrebă flăcăul, şi inima i se strânse de milă. Dar ea nu mai avea puterea să rostească o vorbă şi, fericită, se strânse la pieptul lui. În clipa aceea bătu al treilea din cele trei ceasuri de încercare. Pereţii de pământ ai criptei rotunde străluciră ca nişte oglinzi ; şi un glas se auzi tunând pe sub bolţi : — Un om s-a născut printre voi. Bucuraţi-vă, oameni! Şi pământul cântă, şi marea sună, şi văzduhul vui, iar dacă-şi plecă ochii, Petrea Pescaru văzu că ţine în braţe o fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Şi pletele-i erau fumurii, ochii cenuşii, iar mantaua-i părea de argint. — Tu ? strigă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. — Eu, Petrea Pescaru, spuse fata, iar zâmbetul ei era bun şi trist ca zâmbetul unui om care ştie. Atunci chipul bătrânului vrăjitor se ivi în oglinda pereţilor şi vrăjitorul rosti cu blândeţe : — Fii fericită, fata mea de fum ! Ţi-ai câștigat cu trudă fericirea, dar singura fericire adevărată e cea câştigată cu trudă... Chipul lui pieri din oglindă şi, în locul unde se ivise, o poartă se căscă, strălucitoare. În braţe cu fata îndelung visată, Petrea Pescaru trecu pe poartă şi, dacă merse pe sub bolţi tăcute, nimeri într-o încăpere uriaşă. De jos şi până sus pereţii erau acoperiţi cu comori, cum ochi de pământean nu mai văzuseră. Şi saci de aur, şi saci de nestemate, şi giuvaeruri nepreţuite, şi blănuri rare, şi valuri de mătase şi de catifele, şi câte şi mai câte alte cele se aflau în încăperea uriaşă, în care ceata celor treizeci de tâlhari în frunte cu feciorul împăratului îngrămădise prada adunată în ani şi ani de jaf. Şi se apucă Petrea Pescaru şi fata cu plete fumurii să împartă comoara tâlharilor, şi-au împărţit, au împărţit, dar până astăzi tot n-au isprăvit. Dacă află un om nevoiaş, sosesc în mare taină. Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i ştie, dar unde pier nevoile, copii, se vorbeşte despre fata cu plete fumurii, iar unde se stinge durerea şi-amaru, se zice c-a trecut Petrea Pescaru.

                                Povestea cântecului  de Vladimir Colin   Tocmai dincolo de zare, undeva în depărtare, chiar în mijloc de ocean şi pe insula Buian[1] , stă un moş sub pom şi-aşteaptă să îi pice-o pară coaptă. Stai pe loc, nu te zori, şi povestea va veni. Fete mari de-or s-o asculte au să aibă panglici multe, şi mărgele, şi inele, şi betele frumuşele ; flăcăiaşi de-or asculta, chivără vor căpăta, cizme drepte şi-nţelepte, învăţate să se-ndrepte, unde fumegă friptura şi îţi lasă apă gura. Ei şi-acu’, feciori şi fraţi, ascultaţi! Trăia odată un ţăran bătrân, cu barba cât un car cu fân. Toată viaţa muncise de dimineaţă până seara şi, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce bucurie îşi aminteşte, n-ar fi ştiut să răspundă. De nici o bucurie nu-şi amintea. Rău e să fi trăit o viaţă-ntreagă şi să nu fii în stare să pomeneşti un singur prilej de bucurie ! Era din pricina asta trist bătrânul şi de multe ori sta pe seară şi lăcrăma. — De ce plângi, tată ? îl întreba feciorul lui, Vaniuşa. — De nici o bucurie n-am avut parte, i se jeluia bătrânul, şi puţine zile mai am de trăit. Of, Vaniuşa băiete, de-aş găsi şi eu prilej de bucurie!... Dar tu stai cât e ziua de lungă şi tai frunze la câini, aşa că şi dinspre partea asta trebuie să-mi iau nădejdea. Amărâtă viaţă mi-a fost hărăzită şi amărâtă bătrânețe ! Vezi tu, viaţa era tare grea pe atunci. Dăduse straşnică poruncă stăpânul ca mâhnirea să-şi întindă aripile peste lumea întreagă. Oamenii munceau încruntaţi, fără veselie, râsul era pedepsit ca o fărădelege, dar pe stăpânul cel posomorât nimeni nu-l ştia şi nimeni nu-i văzuse la faţă. Trebuie să ştiţi că Vaniuşa era un flăcău în putere, cu pletele galbene ca secara şi luminile ochilor ca cicoarea, era zdravăn, drept şi alb ca mestecenii, iar inima îl trăgea spre voie bună. Dar dacă oamenii toţi erau posomoriţi ? — De ce n-ăi fi lucrând tu în rând cu ceilalţi ? îl întreba tatăl, văzându-l că odată se opreşte din arat şi rămâne cu capul ridicat, ascultând fluieratul unei mierle. Nici Vaniuşa nu pricepea ce-i cu el. Se apuca de o treabă — ieşea,        să zicem, la coasă — şi un timp muncea cu toţi ceilalţi, în tăcere, aşa cum era porunca. Dar numai ce-l vedeai că se aprinde şi, nu ştiu, ai fi zis că vrea să caute ceva, că nu-i mai ajungea coasa, şi inima-i cere cine ştie ce. Se oprea, se frământa şi, până la urmă, fugea în pădure. Acolo asculta cântecele păsărilor şi încerca să cânte cu ele. Fluiera, ciripea, îşi ţuguia buzele şi nu rămânea de căruţă ; ascultându-l, ai fi          zis că are pene şi-i zburătoare, nu om cu frunte şi două picioare.       Dar ce folos ? Nici viersul păsărilor nu-l putea mulţumi şi Vaniuşa acum se-ntorcea Ia coasă, acum alerga din nou în pădure. Cu asemenea fel de a munci, se-nţelege, mare scofală nu făcea, bătrânul se amăra, mai cu foc plângea, şi gândul unei bucurii venită prin fecior îl părăsea. Să vă spun acum : pe vremea aceea oamenii nu învăţaseră să cânte. Uite-aşa, nimeni nu ştia nici de cobză, nici de nai, nimeni nu bănuia măcar că asemenea scule pot fi. Nici Vaniuşa nu ştia de ele, dar inima lui cerea cântece aşa cum ştiuca cere apă, şoimul, văzduh şi omul, libertate. Neavându-le, flăcăul nu-şi găsea locul. — Cum aş putea împrăştia tristeţea de pe lume ? se întreba deseori, dar la asemenea întrebare nu-i putea nimeni răspunde. Într-o zi alergă ca de obicei în pădure, lăsând secerătorii pe câmp. Dar abia intrase în poiana unde îi plăcea să asculte cântecele păsărilor, că o ploaie năpraznică îl udă până la piele. Începu să fulgere. Nu-i bine să stai în pădure pe vreme de furtună, asta o ştia Vaniuşa, dar ce era să facă ? Zări o scorbură mare în trunchiul unui copac şi, fără să mai stea pe gânduri, se vârî în borta care mirosea a ciupercă şi lemn putregăit. Care nu-i fu însă mirarea când văzu scorbura pe dinăuntru ! Pereţii păreau pereţii unui palat, într-atât erau de împodobiţi cu cioplituri măiestre în adânciturile lemnului, anume aşezaţi cu chibzuială, nenumăraţi licurici scânteiau ca nişte pietre scumpe. Din scorbură pornea în jos un şir de trepte, aşternute cu muşchi moale. „Ce-o mai fi şi asta“ ? se întrebă Vaniuşa. Fără să pregete, coborî treptele, afundându-se în pământ. În jurul lui locul se lărgea şi lumina era tot mai vie. Scara coti apoi fără veste şi se trezi într-o grădină. Iarba care creştea acolo era albastră, nu verde ca cea de pe pământ, şi i se înălţa până peste genunchi. Florile erau numai de două feluri : de aur şi de argint. Dacă le atingeai, sunau uşor, ca nişte clopoţei. Dar cea mai mare minune a grădinii erau pomii, cu trunchiurile lor lustruite şi strălucitoare ca nişte stâlpi de gheaţă. Frunzele pomilor erau şi ele albastre, iar poamele care atârnau de crăci erau cireşe de rubin, pere de opal, nuci de smarald şi câte altele, numai şi numai din nestemate. Iar toate minunile se oglindeau în apa de aur a unui havuz, care cânta ca zece privighetori — ba şi mai şi. A încremenit Vaniuşa văzând unde-l duseseră paşii şi, de frumuseţea grădinii de sub pământ, a simţit că i se taie răsuflarea. Atunci, în liniştea grădinii, a răsunat un glas : — Apropie-te, flăcăule. S-a întors Vaniuşa, a privit în dreapta, a privit în stânga : nimeni. — Se poate să nu mă vezi ? Sub un copac cu ramurile groase, pe un tron închipuit dintr-o pernă mare de catifea roşie, odihnea o broască ţestoasă. Carapacea îi era mare cât roata carului şi împodobită cu aur, iar pe cap avea o coroniţă de flori. — Ce te-a adus la mine, Vaniuşa ? Înţelese flăcăul că ţestoasa e stăpâna grădinii şi-şi aminti de poveştile bătrânilor, care pomeneau despre Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ. Mare-i era puterea, iar pe cel ajuns în grădinile ei îl putea dărui cu tot soiul de minuni, sau ţine rob până la sfârşitul vieţii. Dar, că stăpâna era o broască ţestoasă, se vede treaba că nici bătrânii nu aflaseră. — Slăvită stăpână, începu Vaniuşa, am venit... — Lasă, Vaniuşa, răspunse ţestoasa, ştiu eu mai bine decât tine pentru ce ai venit. Tu nici nu ştii ce cauţi... Ascultă ! Ţestoasa făcu un semn. Şi, la semnul ei, în copacii de gheaţă se treziră sumedenie de păsări, cum Vaniuşa nu mai văzuse. Frunzele albastre ale copacilor se izbiră uşurel, se izbiră şi crengile de gheaţă şi florile de aur şi de argint, se izbiră între ele şi poamele de nestemate, iar în liniştea grădinii se ridicară atunci nişte sunete nemaiauzite, însoţite de clipocitul apei de aur. Acum ciripeau şi păsările. Sunetele se legară, se împletiră şi născură un cântec atât de lin, de dulce, încât Vaniuşa simţi din nou că i se taie răsuflarea. I se părea că în cântecul grădinii fermecate se vorbea de satul lui, de bătrânul care aştepta de la el bucuria pe care o viaţă întreagă nu i-o adusese, de oamenii care ară şi seceră, de holdele legănate sub cerul albastru, de tot ce e frumos pe pământul scăldat în soare. Tot atât de fără veste cum începuseră să dea din aripi, păsările se opriră însă şi, nemaimişcându-se, pieri şi boarea care stârnise cântecul grădinii. — Încă, încă ! strigă Vaniuşa. Porunceşte, slăvită stăpână, să mai bată din aripi ! Vai, de-aş putea povesti şi eu atâtea prin sunete... — Ăsta-i cântecul, Vaniuşa, răspunse ţestoasa. — Cântecul ? — E ceea ce cauţi, fără să ştii, de atât amar de vreme. Ai vrea să cânţi şi tu ? Ai vrea să împrăştii tristeţea de pe lume ? Inima lui Vaniuşa bătea ca un clopot, deoarece ştia că Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ îi putea dărui puterea cântecului. Şopti fierbinte : — Vreau. Mai mult decât orice pe lume... Ţestoasa îşi clătină capul. — Ştiam eu ! Dacă-i aşa, porneşte, Vaniuşa, drept înainte. Sub un pom uriaş ai să-l găseşti pe unchiu-meu, dormind. Ia seama însă, Vaniuşa, dacă s-o uita la tine cu ochiul stâng, o să fie mânios şi gata să te-nghită. Dacă s-o uita cu ochiul drept, n-o să mai ştie ce să facă pentru tine şi-o să te ajute cât i-o sta în putere. Te-ncumeţi să pleci ? — Dar o să mă ajute să cânt ? întrebă Vaniuşa. — Numai el te poate ajuta, spuse ţestoasa. — Atunci sunt gata. Rămâi cu bine, stăpână. — Du-te cu bine, Vaniuşa. A plecat Vaniuşa. A ieşit din grădină şi a mers pe un câmp cu iarbă albastră. În mijlocul câmpului creştea un pom uriaş, cu trunchiul gros cât zece oameni strânși la un loc, şi sub pom dormea o namilă înspăimântătoare, cu gura cât şura. — Să-l trezesc, să nu-l trezesc ? S-a hotărât Vaniuşa să-l trezească. Ce-o fi, să fie! A rupt o creangă din pomul cel mare şi a început să gâdile namila în ureche. Namila s-a răsucit, s-a trezit şi a privit spre Vaniuşa cu amândoi ochii deodată : era mânios şi în acelaşi timp gata să-l ajute. — Ce vrei, stârpitură ? — M-a trimis nepoata ta, ţestoasa... — Bine că te-a trimis ! V-aţi făcut un obicei : vedeţi că omul doarme şi-l treziţi pentru toate fleacurile... Mai bine te-aş înghiţi, şi gata! Cred că ai carnea dulce, mai dulce decât carnea de pui... Şi ce stai aşa ? Acum, dacă m-ai trezit, spune ce vrei ! I-a spus Vaniuşa de cântecul grădinii, i-a spus că vrea să cânte. — Poftim ! a răcnit namila. Acum vrea să-i dau şi arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot ! Altceva nu mai vrei ? — Păi de ce să-mi dai arcul ? a întrebat mirat Vaniuşa. — Vrei să mă înveţi ce să fac ? s-a stropşit namila. Fără arc şi săgeată poţi rămâne şi aici. Totuna-i ! Aşa, bruftuluindu-l şi suduind (ca să-mpace răutatea ochiului stâng), dar ajutîndu-l cu sfatul şi cu fapta (cum îi poruncea bunătatea ochiului drept), l-a lămurit unchiul ţestoasei că are de trecut o apă. Să nu se mire de nimic şi să nu-i vorbească luntraşului care-l va duce pe un ostrov. Acolo se ridică un munte, şi-n vârful muntelui străjuieşte de mii de ani Călăreţul-de-Aramă, tartorul vinovat de întunericul din inimile oamenilor. El e stăpânul posomorât care ar fi cernit şi lumina soarelui, de-ar fi fost în stare. Vaniuşa să încordeze arcul Voinicul-Pământului şi să tragă în călăreţ cu săgeata Străpunge-Tot. — Apoi ? întrebă Vaniuşa, văzând că namila se opreşte din vorbit. Supărat, unchiaşul ţestoasei se porni pe strigat : — Apoi, apoi... Ia priviţi-l pe nătăfleaţă ! Vrei să-ţi cadă totul mură-n gură ?... Piei din faţa ochilor mei — şi mai ales din faţa ochiului stâng — că nu ştiu ce fac ! Adevărul este că namila striga pentru că mai departe, nu ştia cum să-l mai povățuiască pe Vaniuşa. Numai că flăcăul înţelese cum vine treaba. Mulţumind pentru arc şi pentru săgeată, le-a luat şi-a purces voiniceşte la drum. Merge azi, merge mâine, merge-o săptămână încheiată. La sfârșitul săptămânii ajunge la o apă mare de nu i se vedea capătul. Şi cum sta el şi privea la apa cea mare, iată că vine către el o luntre. În luntre, un vâslaș. Dar ce vâslaș ? Avea picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal. — Vai ce pocitanie ! şopti Vaniuşa. Abia sfârșise vorba, că luntraşul necheză mânios, un vultur uriaş se năpusti din înălţimi, îl apucă pe Vaniuşa şi zbură cu el. „Nu trebuia să vorbesc !“ îşi aminti prea târziu flăcăul. Acum prostia o făcuse ! Vulturul îl ducea peste apa cea mare şi Vaniuşa înţelese că nu se va opri decât în cuibul lui, pe cine ştie ce piscuri şi-n cine ştie ce singurătăţi. Apăi atunci, pas de te mai întoarce, Vaniuşa ! Dar nu se pierdu cu firea. Apucă săgeata Străpunge-Tot şi, folosind-o ca pe un pumnal, împunse în sus, înțepând vulturul în burtă. Pasărea uriaşă scoase un ţipăt scurt şi-şi descleştă ghearele. Din înălţimea cerului, Vaniuşa se rostogoli, se rostogoli şi căzu în apă. Iar, pentru că se prăbuşise tocmai de lângă bolta norilor, pătrunse în apă mult, mult, şi se opri cu tălpile chiar pe fund. Când colo, ce să vadă ? Lângă el se ridica un palat de sticlă, împodobit cu toate scoicile de pe lume şi, în loc de iederă, fel de fel de ierburi de apă se căţărau pe zidurile netede. Vezi, ăsta fusese norocul lui : acolo locuia Rusalca apei, o fată înţeleaptă şi frumoasă, dar ştii, frumoasă cum degeaba ai căuta pe pământ. Când căzu Vaniuşa lângă palatul ei, Rusalca tocmai îşi hrănea ceata de peştişori de casă. — De unde ai mai picat şi tu, voinice ? — Din ghearele lui Vultur-Uriaş, răspunse Vaniuşa, povestindu-i Rusalcăi tot ce păţise. Era Vaniuşa mândru la chip, şi inima fetei odată şi-a grăbit bătăile. — Am să te ajut, Vaniuşa, a vorbit atunci Rusalca. Dar, după ce dobori Călăreţul-de-Aramă, tot la mine vii. Ai să vrei să te ajut şi atunci, aşa-i ? — Aşa, frumoaso ! — Numai că eu am să te ajut doar dacă mi-i împlini voia, Vaniuşa. — Care voie, frumoaso ? S-a rumenit Rusalca şi Vaniuşa a înţeles. Păi el, din clipa în care o văzuse, ce credeţi că aştepta ? — Vezi tu, Vaniuşa, a mai spus Rusalca, locul meu e aici, printre vietăţile de apă. Am să te ajut, dar dorul mă va trage îndărăt şi am să te rog să ne întoarcem în palatul de sticlă... Făgăduieşti să vii cu mine ? — Tu nu ştii cum arde soarele şi cum unduie secara, răspunse Vaniuşa. Dacă spulber tristeţea oamenilor, pe pământ toate au să fie de o mie de ori mai frumoase. Ai să vezi, nici tu n-ai să vrei să te mai întorci sub apă... N-a fost uşor, dar până la urmă Rusalca s-a lăsat înduplecată şi şi-a părăsit gândul dintâi, după care l-a luat de mână şi l-a dus pe Vaniuşa la mal. — Te aştept curând. — Curând voi veni, făgădui Vaniuşa. Rusalca se cufundă în unde. Abia se cufundase, că luntrea se ivi împinsă de acelaşi ciudat vâslaș. Numai că Vaniuşa prinsese minte. Tăcut se sui în luntre şi tăcut rămase, oricât înfăţişarea vâslașului i-ar fi dat sămânță de vorbă. Şi l-a dus vâslașul cu picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal, l-a dus o lună încheiată peste apa cea mare, timp în care nu văzură decât apă şi cer. Apoi se ivi în zare ostrovul căutat, pe ostrov, un munte şi-n vârful muntelui, trufaş, Călăreţul-de-Aramă pe calul lui de aramă. Vaniuşa sări din luntre, şi-n clipa când tălpile-i atinseră pământul ostrovului luntrea pieri, cu vâslaș cu tot. Rămas singur, Vaniuşa dădu ocol căutând o cărăruie cât de mică, în stare să-l ducă spre vârful muntelui. Umblă multă vreme, dar în jurul muntelui crescuse un hăţiş de nestrăbătut, alcătuit din spini si scaieţi înalţi cât un stat de om. Nici o cărare nu despica peretele ghimpos. Aşa ? Văzând că n-are ce face, dădu foc hăţişului. Flăcările se năpustiră în urma trâmbelor de fum şi pe mal fu într-o clipă atât de cald, că Vaniuşa simţi cum i se pârlesc sprâncenele. Sări în apă şi aşteptă să se stingă focul. Apoi îşi făcu drum prin cenuşa fierbinte şi începu să suie. Mult a suit şi greu a fost urcuşul, dar sosi şi clipa în care se află în faţa Călăreţului-de-Aramă şi-l putu privi în voie. Călăreţul avea chipul încruntat şi o nemărginită răutate i se citea pe faţă. — Aşadar ai răzbit, Vaniuşa? întrebă el, privindu-l mânios. Apoi, înălțându-și sabia de aramă şi trăgând de frâu ca să-şi ridice în două picioare armăsarul de aramă, se năpusti asupra flăcăului. Vaniuşa se feri în lături. Dacă l-ar fi izbit, copitele de aramă l-ar fi zdrobit ca pe o muscă. — Lumea vrea să cânte, răspunse flăcăul. Ajungă-ţi cât ai domnit prin tristeţe ! Lupta dată în vârful muntelui din ostrovul pustiu fu grea, dar nu fu lungă. Vaniuşa găsi clipa potrivită când încordă arcul Voinicul-Pământului şi trimise spre călăreţ săgeata Străpunge-Tot. Izbit în inimă, călăreţul se prăbuşi de pe culmea muntelui tocmai în fundul apei, iar armăsarul de aramă necheză sălbatic de trei ori şi se zvârli după încruntatul lui stăpân. O linişte adâncă învălui ostrovul. Apoi se auzi un cântec larg, parcă şi mai desăvârşit decât cel din grădina de sub pământ a broaştei ţestoase şi, ascultându-l, Vaniuşa înţelese că aude cântecul pământului, al cerului şi al apei, cântecul florilor şi al vieţuitoarelor scăpate de sub posomorita stăpânire a Călăreţului-de-Aramă. Dar din cântecul lor lipseau glasurile oamenilor, că oamenii încă nu ştiau să cânte. Vaniuşa coborî de pe munte şi ajunse la mal. Care nu-i fu mirarea şi bucuria când văzu că Rusalca îl aştepta acolo, jucând pe unde. Fata ţinu să afle povestea luptei, apoi îl luă de braţ şi-l duse pe fundul apei, unde Călăreţul-de-Aramă zăcea acum lângă armăsarul lui de aramă. Rusalca îi dădu lui Vaniuşa o sapă şi-i arătă unde să sape. Peste puţin, găsi o ladă de aramă. O deschise şi află înăuntru scule cum nu mai văzuse. — Ia-le, spuse Rusalca. Le-a ascuns aici Călăreţul-de-Aramă cu gândul că nimeni, niciodată, n-o să le găsească să le dăruiască oamenilor. Tu, Vaniuşa, du-i-le Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ şi ea te va învăţa ce să faci cu ele. — Hei, oftă flăcăul, când mă gândesc la lungul drum de întoarcere, mă cuprinde jalea... — Asta să-ţi fie grija ! râse Rusalca. Şi îl duse în palatul ei şi scoase dintr-un sipet un peşte de aur. — Suie în spinarea lui, lângă mine... Aşa. Unde vrei să mergi ? — Întîi la unchiul ţestoasei, să-i dau înapoi arcul şi săgeata, răspunse Vaniuşa. Bine nu isprăvi vorba, că peştele de aur se ridică uşurel, zbură cu ei pe fereastră, străbătu apa cea mare şi, înălțându-se în văzduh, se năpusti cu iuţeala vântului spre pomul uriaş din câmpul cu iarbă albastră. Ajuns acolo, se lăsă la pământ, şi Vaniuşa văzu namila dormind, cum îi era obiceiul. Dar, fiindcă nu ştia dacă va deschide mai întâi ochiul cel bun sau ochiul cel rău şi cum nu voia să-şi căşuneze buclucuri cu tot dinadinsul, se mulţumi să aşeze lângă uriaş arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot, după care se urcă din nou în spinarea peştelui fermecat. Într-o clipă ajunseră în grădina Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ. — Te-ai înapoiat cu izbândă, Vaniuşa ? întrebă ţestoasa. Îi povesti flăcăul prin câte trecuse, îi povesti despre ajutorul şi dragostea Rusalcăi şi-i arătă şi sculele nemaivăzute găsite în lada Călăreţului-de-Aramă. — Vaniuşa, grăi ţestoasa, asta-i o cobză, aici un nai, uite un fluier şi-i desluşi şi numele altor scule minunate. Cu ele ai să dăruieşti oamenilor cântece şi ai să le mângâi sufletul... Bucuros, Vaniuşa apucă fluierul şi suflă de câteva ori. Dar în locul cântecelor îndelung dorite se auziră nişte ţipete ascuţite, care o făcură pe Rusalca să-şi ducă mâinile la urechi. — Ce are ? se miră Vaniuşa. Te pomeneşti că-i stricat. — Nu, zâmbi ţestoasa. Trebuie să-i înveţi meşteşugul... Aşa a intrat Vaniuşa ucenic la şcoala de cântece, şi dascăli i-au fost frunzele albastre, florile de aur şi de argint, păsările nemaivăzute şi apa de aur din grădina de sub pământ. Un an încheiat a muncit, şi ucenicia i s-a isprăvit. Şi-a mai trecut un an întreg, îmi pare, şi iată-l pe Vaniuşa meşter mare. Când începea să cânte acum, tăceau ruşinaţi dascălii lui, iar Rusalca nu numai că nu-şi mai ducea palmele la urechi, dar râdea şi plângea după toanele cântecului. Dacă văzu aşa, ţestoasa spuse într-o bună zi : — Vaniuşa, ai învăţat tot ce puteai învăţa la noi. E timpul să duci oamenilor comoara de cântece. Să nu spui nimănui de unde vii, nici ce ţi s-a întâmplat de când ai plecat din sat. Iar, din când în când, mai dă pe la mine şi mai povesteşte-mi... Cu lacrimi în ochi s-a despărţit Vaniuşa de Stăpâna-lumilor-de-sub-pământ, de dascălii lui şi de grădina minunată. A luat sculele de preţ ale Călăreţului-de-Aramă şi, împreună cu Rusalca, a pornit să suie scara pe care coborâse cu atâta vreme în urmă. Au ieşit în scorbura licuricilor şi, din pădure, s-au îndreptat spre sat. Bătrânul lui Vaniuşa stătea pe prispă şi, când flăcăul s-a apropiat, întâi nu l-a cunoscut. Vezi că-i scăzuse de tot vederea în anii câți se scurseseră ! Apoi a şoptit : — Vaniuşa ! iar lacrimile au început să-i curgă domol. Dar când a văzut şi mândrețea de noră pe care i-o aducea feciorul, cu un ochi a rămas să plângă şi cu celălalt s-a pornit pe râs. Cum tot satul crezuse că Vaniuşa se prăpădise în vremea furtunii, nu-i de mirare că oamenii s-au adunat în ograda moşului, doritori să-l vadă şi să-l audă. Şi numai ce i-a văzut pe toţi strânși grămadă, că a început Vaniuşa să cânte. Întâiul lui cântec a fost despre viaţa bătrânului care nu cunoscuse, în anii lui, nici o bucurie. Oamenii tăceau. Şi când s-a sfârșit cântecul, au început cu toţii să plângă, iar bătrânul lui Vaniuşa plângea cu lacrimi cât bobul de strugure, că limpede era înţelesul cântecului şi toată viaţa i se perindase pe dinaintea ochilor. Dac-a văzut aşa, a-ntors Vaniuşa foaia. Şi-n seara aceea pentru întâia oară a răsunat în sat gopacul ucrainean. Băteau oamenii din palme,băteau din picioare şi, până la urmă, tinerii nu s-au mai putut stăpâni. Săltând ca pe arcuri, au prins să joace după cum le poruncea cântecul, şi-au jucat, au tot jucat, până abia au mai răsuflat. Ba încă şi bătrânul tată al lui Vaniuşa a dat pustiilor tristeţea, şi unde n-a-nceput să salte şi să-şi izbească cizmele cu palma, de ziceai că-i flăcău în floare, numai bun de-nsurătoare ! — Mare... mare bucurie mi-ai făcut, Vaniuşa, a strigat gâfâind şi așezându-se, frânt de oboseală. Prima bucurie, Vaniuşa. Din ziua aceea cântecele au început să zboare prin lume. Şi le-a născocit Vaniuşa şi cuvinte potrivite, care mergeau la inima tinerilor şi bătrânilor, a fetelor şi băieţilor. La secerat Vaniuşa era acum în frunte. Şi snopii se ridicau mai lesne când apa cântecului pornea să curgă din zare până-n zare. Vezi că, dacă s-au răspândit cântecele prin lume, s-a făcut şi viaţa mai frumoasă, şi munca mai uşoară. Iar în timp de primejdie, când duşmanii se-ncercau să năvălească, au prins de-au ieşit alte cântece, de luptă şi de vitejie. Dar nunta Rusalcăi cu Vaniuşa ! Păi ce-au cântat şi ce-au jucat, până azi nu s-a uitat. Când m-am dus şi eu la masă, oamenii plecau spre casă... Masă-a fost, cu băutură, da-mi trecu pe lângă gură şi mustaţa asta ninsă n-a fost, dragii mei, atinsă, nici de vin şi nici de bere, nici de stropii grei de miere. Dar, încălecând pe-o roată, v-am adus povestea toată !     [1] Insula Buian – insulă fabuloasă, caracteristică folclorului ucrainean.       Puteti descarca basmul de la atasamente            

                                                              Fluierul pădurii pierdute de Vladimir Colin          Acu, vorbele umblă fără picioare, dar ajung departe, nu ştii dumneata?... Iac-aşa umblă o vorbă demult, tocmai de pe vremea boierilor, umblă şi umblă şi răzbate până-n zilele noastre. Ce zice vorba aceea? Zice că odată, de când s-a pierdut socoteala, un băiat şi o fetiţă au rămas orfani. Şi mai zice că oamenii răi au venit, s-au încruntat, au pufnit, iar dacă li s-a tăiat suflarea de atâta răutate, i-au scos pe bieţii orfani din casă şi le-au strigat, înecându-se de mânie: — Să nu vă mai prindem pe-aici, că n-are să vă meargă bine... Atâta vă spunem! Fetiţa, sărmana, a prins a plânge, dar băiatul a luat-o de mână şi-a ieşit cu ea din târg. Şi-au mers ei aşa, au mers ţinându-se de mână, până ce noaptea i-a prins în pădure. Era aceea o pădure bătrână, lăsată din vreme veche, şi-n pădure zburau păsări mari şi negre, cu ochi de foc. Picioarele copiilor intrau până dincolo de genunchi în covorul de frunze moarte, iar frunzele uscate foşneau, de parcă li s-ar fi târât pe sub ele mulţimi de şerpi. — Lasă-lasă...   lasă-lasă...   şopteau   glasurile   ameninţătoare   ale copacilor. Şi copacii întindeau degete răşchirate, smulgând petice din hainele copiilor, şi-şi apropiau creştetele negre, de nu se mai vedea nici lună, nici stele; şi noaptea era groasă şi neagră, s-o tai cu cuţitul. Toate trosneau, iar în depărtare se puseră să urle lupii. — Mi-e frică! scânci fetiţa şi-ncepu să plângă. Atunci intrară într-o poiană. Şi numai ce intrară, că poiana se lumină fără veste. Din loc în loc înfloriră pe tulpini de aur nişte flori de foc, mai frumoase decât toate florile ştiute. O rază de lună se furişă printre crengile copacilor şi se lăsă pe creştetul fetiţei, alcătuind o diademă scânteietoare, iar patru iepuri albi, ca muiaţi în lapte, se iviră umblând pe picioarele dindărăt şi purtând din cele patru colţuri o pernă mare, o pernă de muşchi moale şi verde. Pe perna aceea dormea un fluier. Un fluier de lemn. Şi era vechi, vechi, vechi, şi-avea lemnul înnegrit şi luminos, ca cioturile putregăite, şi văzându-l aşa nu l-ai fi învrednicit cu o privire. — Cântă! spuseră cei patru iepuri albi, oprindu-se înaintea băiatului şi-ntinzându-i perna de muşchi moale şi verde. De mirare, băiatul nu putu scoate o vorbă. Apucă fluierul şi-l suci ruşinat între degete, apoi mărturisi cu sfială: — Dar eu... eu nu ştiu să cânt... — Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigară cu spaimă iepurii cei albi. Cântă cum ştii. Dar cântă! Şi duse atunci băiatul fluierul la buze şi suflă uşurel, aşa, ca o părere. Vai, ce fuse asta? Un suspin adânc, un suspin al pădurii răsunase, de parcă pădurea s-ar fi deşteptat dintr-un somn de piatră. Tulpinile de aur se-ndreptară şi diadema străluci ca mai-nainte. — Cântă! Cântă! strigară iepurii cei albi bătând din lăbuţe. Nu te opri! Şi băiatul îşi duse din nou fluierul la buze şi, măcar că sunetele pe care le scotea băiatul erau aspre şi urâte, măcar că degetele-i tremurau şi nu nimereau găurile fluierului, copacii se clătinară întâi încetişor, abia simţit, apoi mai tare, tot mai tare, braţele prinseră a le undui, iar frunzişul şopti, cântă, izbucni într-un cântec neasemuit de frumos. Era un cântec vechi, un cântec al ierbii şi al frunzei, un cântec al rădăcinii cutezătoare, un cântec al vântului care răscoleşte pădurea, un cântec al ploii care hrăneşte pădurea, un cântec aprig şi pătimaş, un cântec vechi... Înfiorat, băiatul pricepu că nu el cânta, nici fluierul. Pădurea bătrână era cea care cânta şi pădurea n-avea nevoie decât s-audă sunetele fluierului de lemn! De mirare, băiatul luă fluierul de la buze. — Ce faci?... Cântă! strigară iepurii cei albi, înspăimântaţi că glasul pădurii încetează fără veste. Şi băiatul îşi luă atunci inima în dinţi şi suflă cu putere în fluierul de lemn. Cântecul pădurii creştea, se umfla ca o pânză în bătaia vântului, scădea până la şoaptă şi din nou izbucnea, mai viu, mai aprig, dezlănţuind puterile închise în trunchiurile copacilor bătrâni. O ceată de licurici mari cât oul de porumbel năvăli atunci în poiană şi aşezându-se în chip iscusit, închipui pe iarba poienei, în mic, alcătuirea bolţii cu stele. Doi copaci suflară apoi în două crengi lungi şi groase şi se-nălţă un sunet adânc, un sunet de bucium care-acoperi pentru o clipă cântecul pădurii. Un taraf de greieri ţârâi tremurat pe nişte strune subţiri şi privighetoarea prinse a suna din pietricele de argint şi clopoţei de sticlă. Din nou se înălţă buciumul copacilor şi poiana se mări deodată, ca şi cum copacii s-ar fi dat îndărăt, lărgind cercul. În mijlocul poienei se afla o piatră mare şi piatra începu a se umfla. Tot mai frumos cânta pădurea, şi piatra se umflă, crescu, până ce-n locul pietrei se ridică un palat alb, fără uşi şi fără ferestre. — Fetiţă – spuseră iepurii cei albi, apropiindu-se de fetiţa căreia i se părea că visează – atinge cu fruntea castelul de piatră! Fetiţa se ridică şi, tot ca-n vis, atinse castelul cu fruntea. În clipa aceea patru porţi grele, de piatră, se deschiseră din patru părţi, ca la un semn; nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla ferestrelor se polei ca aurul. O şopârlă roşie se ivi ca din pământ. — Vino după mine! spuse şopârla cea roşie, iar fetiţa o urmă fără a-şi da seama, păşi pragul şi pătrunse în castelul de piatră. În vremea asta băiatul sufla în fluierul de lemn, sufla cu putere şi oboseala începu să-l biruie. Un cerc de fier îi strângea parcă tâmplele şi-n coşul pieptului  simţea  o  durere  crâncenă.  Istovite,  braţele-i  căzură  şi  degetele-i scăpară fluierul de lemn, care se rostogoli în iarbă. Un vaier înfioră pădurea şi cântecul i se stinse, ca retezat. — Ce faci? strigară cei patru iepuri albi. Fluierul! Speriat, băiatul se repezi şi începu să caute fluierul, în vreme ce florile de foc se plecau pe tulpinile lor de aur, în vreme ce licuricii păleau, în vreme ce greierii  încurcau  strunele,  în  vreme  ce  clopoţeii  de  sticlă  ai  privighetorii plesneau. — Fluierul, fluierul! strigau tot mai înspăimântaţi iepurii, căutând şi ei de zor. Caută, te rugăm, îţi cădem la picioare, caută... — Îndată, îndată – le răspundea băiatul, căutând înfrigurat prin iarba poienei. Tulpinile de aur se frânseră şi florile de foc se stinseră. Licuricii fugiră. — De ce nu-l găseşti? strigau acum cei patru iepuri albi. Fie-ţi milă şi-l găseşte! Dar  fluierul  nu  era  nicăieri,  de  parcă-l  înghiţise  pământul.  Greierii tăcură, tăcu şi privighetoarea. Scrâşnind şi trosnind, copacii înaintară, cucerind palmă cu palmă bucata de poiană de pe care fuseseră nevoiţi să se tragă-ndărăt şi pe măsură ce înaintau castelul de piatră se micşora. — Surioară! gemu băiatul, dar în clipa aceea chiar, poarta de piatră se-nchise şi se făcu una cu zidul, ferestrele pieriră şi în locul lor rămase piatra goală. Castelul prinse a se micşora văzând cu ochii, iar când se repezi spre castel, băiatul nu mai dădu decât de piatra cea mare, pe care o văzuse încă de când păşise în poiană. Castelul pierise. Bătu  cu  pumnii,  strigă,  încercă  s-o  urnească  din  loc,  dar  piatra rămânea neclintită, mută şi rece, închizând trupul micuţ al fetiţei. — Caută fluierul... Fluierul! plângeau cei patru iepuri albi. Ce-o să ne facem acu’ fără fluier? Dar, de fluier, nici urmă. Băiatul se trânti deznădăjduit în iarba poienei şi se puse pe un plâns cu lacrimi fierbinţi, în vreme ce iepurii îşi încreţeau boturile şi, plângând şi ei, se pierdură printre copacii bătrâni.  Şi-apăi iacă-aşa a plâns băiatul, a plâns că a rămas de zbucium şi de izbelişte, a plâns până s-a luminat de zi. Numai că plânsul nu te scoate din nevoi! — Ia să mai caut eu o dată fluierul, îşi spuse el în cele din urmă. Îi lumină acu’ şi-am să văd mai degrabă... Nu se poate să nu dau de el! Zis şi făcut. Se pune şi caută, caută prin poiană şi nu lasă fir de iarbă necercetat. Când, taman pe locul unde scăpase fluierul, ce crezi că găseşte? O bortă de şoarece, o bortă micuţă, dar numai bună să înghită un fluier subţirel... — Tii! Să ştii că aici s-a vârât fluierul de lemn! şi, înviorat deodată, băiatul se plecă mai tare să cerceteze borta. Iar, cum îşi apropie faţa de borta şoarecelui, odată se lărgi intrarea aceea îngustă şi, fără a sta mult pe gânduri, băiatul se strecură înăuntru şi se pomeni într-un soi de hrubă-ntunecată. Se afundă el în hruba aceea şi merse, merse fără odihnă, cale de şapte zile şi de încă una, iar când fu a opta se trezi faţă în faţă cu un şoarece. Dar ce şoarece! Avea mustăţi de-argint, pe care le-atingea când şi când cu lăbuţa dreaptă, cântând pe mustăţile lui de-argint ca pe nişte strune; avea o barbă de-argint în care-şi sprijinea bărbia ca-ntr-un toiag; avea o stea de-argint în frunte şi cizmuliţe de-argint în picioare, iar mijlocu-i era încins cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. — Bine-ai  venit,  băiete!  spuse  şoarecele,  cântând  la  repezeală  un cântecel vesel, pe mustăţile-i de-argint. — Bine te-am găsit! rosti băiatul, holbând doi ochi cât ceştile. — Logodnica te-aşteaptă – mai spuse şoarecele. — Pe mine? se înspăimântă băiatul. — Doar nu pe mine! hohoti şoarecele. Ai cam făcut-o să aştepte, băiete – se-ncruntă el apoi. De şapte sute şaptezeci şi şapte de ani trebuia să i te înfăţişezi şi, când colo, dumneata umbli hai-hui, te miri pe unde... Nu-i frumos, băiete, nu-i frumos defel! şi-ndată cântă un cântecel de dojană, pe strunele de-argint ale mustăţilor.  Băiatul se dădu cu doi paşi îndărăt şi abia izbuti să şoptească: — Ştii?... Nu te supăra... e-o greşeală... Dar şoarecele râse cu bunătate. — O greşeală?... Of, of, cine-mi eşti, ştrengarule! Auzi dumneata, o greşeală de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani!... Râdea atât de straşnic, că ciucurele de-argint prins de curea îi sălta ca o minge şi mustăţile-i cântară un cântec de chef, fără măcar să le atingă cu lăbuţa. — Nu m-ai înţeles – strigă speriat băiatul. E-o greşeală... Nu-s cine crezi dumneata! — Ha-ha – râse şoarecele – nu eşti ştrengar? Cu-atât mai bine! Să mergem, dar. Şi, apucându-l pe băiat de mână, îl duse pe un drum ocolit, în vreme ce mustăţile-i cântau un marş. Buimăcit de-a binelea, băiatul se lăsă în voia lui şi, nu peste multă vreme, se află în faţa unei flori ciudate, o floare de pământ. — Unde eşti, fata tatii? strigă şoarecele. — Aici, tăicuţă! Şi băiatul văzu că un şoricel se iveşte din floarea de pământ.  Avea plete de aur, o stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare. Acu  băiatul  le  cam  dase  toate  pe  una,  pricepând că  aceea-i  era logodnica. — Mi l-ai adus! strigă şoricelul cu plete de aur. Şi urmă, întorcându-se către băiatul care nu ştia pe unde s-o tulească: — Şapte sute şaptezeci şi şapte de ani... cum de nu ţi-a fost milă de mine?  — Cinstite feţe şoriceşti – spuse atunci băiatul, luându-şi inima în dinţi – n-am venit pentru nuntă, nu sunt logodnicul nimănui şi tot ce vreau e fluierul de lemn! — Fluierul? strigă şoarecele cu barbă de-argint. — Fluierul? strigă şi şoricelul cu plete de aur. — Fluierul – încuviinţă băiatul.  Urmă o clipă de tăcere, în care până şi mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint se pleoştiră. Din ochişorii şoricelului cu plete de aur începură să picure lacrimi grele. — Nu plânge, şoricel cu plete de aur – spuse înduioşat băiatul. Fără fluier nu-mi pot găsi surioara... Şi povesti tot ce i se întâmplase în poiana din pădure. Mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint cântară atunci un cântec trist şi lacrimile curseră şi mai amar din ochii şoricelului cu plete de aur. — Va să zică, ai venit numai pentru fluier – spuse acesta plângând. — Fluierul nu ţi-l dăm! strigă şoarecele cu barbă de-argint. Cere-ne ce vrei, dar fluierul nu ţi-l dăm! — Nu putem să ţi-l dăm – adăugă şoricelul cu plete de aur. Dar am să te ajut să-ţi găseşti surioara... Mişcat, băiatul îi mulţumi cum ştiu mai frumos, şi şoricelul cu plete de aur îl duse pe-un drum lung, lung, şi nu se opri decât acolo unde drumul de sub pământ trecea pe dedesubtul pietrei celei albe din poiană. — Iacă piatra – spuse şoricelul şi arătă cu lăbuţa spre boltă. Întinde arătătorul mâinii drepte! Băiatul întinse degetul şi şoricelul îşi apropie botişorul de unghia arătătorului, sărutând-o. — Ce faci? spuse băiatul. — Priveşte prin unghie, spre piatră. Băiatul ridică degetul şi privi prin unghia pe care şoricelul cu plete de aur i-o sărutase. Şi ce-i fu dat să vadă? Unghia era străvezie ca sticla şi, privind prin unghia arătătorului, văzu că piatra se face şi ea străvezie. Zări în piatră nenumărate cămăruţe cât un degetar, scări cât o casă de melc, iar prin cămăruţele acelea şi pe scările cotite rătăcea o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Aci izbea cu pumnişorii cât două gămălii de ac în pereţii de piatră, aci se oprea plângând şi-şi frângea mâinile subţiri, subţirele, aci pornea într-o goană deznădăjduită, străbătând cămăruţă după cămăruţă... Băiatul o privi o vreme, şi doar într-un târziu strigă înspăimântat: — Surioară, tu eşti?... Tu? — Aşa nu te poate auzi – spuse şoricelul cu plete de aur. Pune unghia degetului arătător în dreptul buzelor. Băiatul ascultă şi, prin unghia străvezie, strigă din nou: — Surioară! Surioară!... Sunt eu, eu! Duse apoi repede unghia la ochi şi văzu că fetiţa îşi întorcea capul, căutând mirată în jur. Buzele i se mişcau, dar nu-i putu auzi cuvintele. — Pune unghia la ureche, îl povăţui şoricelul. — Frăţiorul meu, unde eşti?... Scapă-mă! auzi băiatul îndată ce-şi duse degetul în dreptul urechii. Aşa, mulţumită unghiei străvezii, care-i îngăduia să vadă, să audă şi să se facă auzit, află că surioara i se pomenise prinsă ca-ntr-o capcană, fără să ştie cum, în clipa în care castelul de piatră se micşorase. Nu văzuse nici o făptură în castel şi nici acu nu se-arătase nimeni. — Şopârla cea roşie! şopti atunci şoricelul cu plete de aur. Întreab-o de şopârla cea roşie! — N-ai văzut o şopârlă roşie? întrebă ascultător băiatul. — Ba da, ba da – răspunse fetiţa. Ea m-a-ndemnat să intru în castel... — Şi-acu? şopti înfrigurat şoricelul cu plete de aur. Unde-i acu? — Unde-i acu şopârla? întrebă din nou băiatul. — Nu ştiu... n-am mai văzut-o... Nu-i în castel... glăsui fetiţa şi, auzindu-i vorbele, şoricelul cu plete de aur începu să plângă. Nemaiînţelegând nimic, băiatul privea când spre surioara lui prinsă-n capcană, când spre şoricelul de lângă el şi-şi muncea mintea să priceapă cât de cât în ce lume de taine nimerise. Dar şoricelul cu plete de aur îşi stăpâni durerea şi băiatul îl auzi şoptind: — Nu, n-am să mă las aşa, cu una, cu două. Am să-i vin eu de hac! — Ce spui tu, şoricelule? — Ascultă, băiete, vrei să-ţi scapi surioara? — Sunt gata să-mi dau şi viaţa ca s-o scap – strigă băiatul. — Şi vrei să mă ajuţi şi pe mine? — Vreau – mai spuse băiatul. Mi se rupe inima când te văd plângând... Lacrimi luciră din nou în ochii şoricelului cu plete de aur, dar de astă dată erau lacrimi de bucurie. — Îţi mulţumesc! – zise el. Şi află că n-are să-ţi pară rău... Spune-i fetiţei  să  nu  se  teamă  şi  să  te  aştepte  liniştită.  Curând  ai  s-o  scoţi  din închisoarea de piatră! Şoricelul cu plete de aur vorbea cu atâta încredinţare, că băiatul nu şovăi  nici  o  clipă.  Prin  unghia  străvezie  îi  trimise  surioarei  cuvinte  de îmbărbătare şi-apoi, hotărât să facă şi ce-o şti şi ce n-o şti, se luă după şoricelul cu plete de aur, care şi apucase să se îndepărteze. Şi-l duse şoricelul îndărăt, până la floarea de pământ, unde şoarecele cu barbă de-argint şedea amărât şi-şi cânta pe strunele de-argint ale mustăţilor un cântec de jale, îl duse, luând drumul ocolit pe care venise, şi-l scoase la borta micuţă, prin care pătrunsese sub pământ. — Nu te teme de nimic – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – nu te teme şi vei izbândi. Iar cum rosti aceste cuvinte, cum se căţără pe pieptul băiatului şi-ndată i se opri pe umărul drept. Îi sărută umărul, aşa cum îi sărutase cu puţin înainte unghia arătătorului, şi-o aripă de piele, asemenea unei aripi de liliac, se desfăcu din umărul băiatului. Îi sărută apoi umărul stâng, şi umărul stâng i se-mpodobi şi el cu-o aripă de piele, o aripă de liliac. — Şopârla cea roşie – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – şopârla cea roşie nu-i o şopârlă, ci Căţelul-Pământului. El ţi-a-nchis sora în piatra cea albă, cu vorbe descântate, pe care doar el le cunoaşte şi tu n-o poţi scăpa decât cunoscând descântecul de piatră deschisă. Află deci că nici un cuvânt rostit pe pământ, de la începutul vremii, nu s-a pierdut. Cuvintele zboară şi se-nalţă, adunându-se în Deşertul-Vorbelor-Rostite, iar deşertul acesta se află dincolo de bolta soarelui. Cu aripile pe care le ai acu vei putea ajunge pân’ la soare, iar ca să te poţi înălţa până unde picior de om n-a călcat şi ca să prinzi vorbele descântecului, amestecate în noianul de vorbe rostite de oameni în curgerea vremii, îţi vei stropi mai întâi faţa cu apa de aur din ceaunul soarelui.  Îi mai spuse şoricelul cu plete de aur ce şi cum, iar inima băiatului se strânse, şi el se cutremură aflând de încercările prin care avea să treacă. Îşi aminti însă de surioara închisă în bolovanul blestemat şi spuse: — Bine. Sunt gata! — Întoarce-te cu izbândă – încheie şoricelul cu plete de aur şi băiatul îşi desfăcu aripile şi se avântă în văzduh. Aripile de piele băteau tăcut, fâlfâind cu mişcări largi şi săltându-l grabnic, aşa că nu trecu mult şi băiatul ajunse în dreptul norilor. Se-avântă atunci mai sus şi norii îl îmbrăţişară cu braţele lor moi. — Ia-o la dreapta... la dreapta... la dreapta... — Ia-o la stânga... la stânga... la stânga... Învăluitoare, glasurile norilor încercau să-l abată din drum, dar băiatul suia, suia mereu, bătând din aripile lui de piele. Atunci se porni o ploaie năprasnică. Puhoaie de apă năvăleau din toate părţile, mugind ca nişte zimbri mânioşi, izbeau în trupul mărunt al băiatului, izbeau în aripile lui, silind să le rupă din umeri; dar el suia, suia mereu, în vreme ce puhoaiele lunecau neputincioase pe aripile lui de piele. Atunci ploaia încetă fără veste, aşa cum se pornise, şi norii sloboziră o grindină cât oul de gâscă. Grindina ciocănea în aripile băiatului, încercând să le găurească, îl  izbea  în  faţă,  zgâriindu-i obrajii;  dar  el  suia  mereu,  suia,  iar grindina încetă şi ea, neputându-l birui. — Spor la drum, băiete! strigau acum norii. Vrednic eşti să treci de vama noastră! Şi norii se dădură-n lături, iar băiatul se-nălţă prin văzduhul senin. Dar încercarea îl istovise, sângele-i şiroia pe faţă, şi-atunci, ca să prindă puteri, se lăsa să plutească uşor, în roate largi, asemenea vulturilor. De acolo de sus vedea prin spărturile norilor pământul şi mult se minună văzând că pământul odihnea pe patru peşti uriaşi, iar peştii pe patru trestii. Şi trestiile se legănau, legănând peştii, iar peştii legănau pământul, care dormea sub plapuma nopţii, străjuit de stele. Înţelese că jos, pe pământ, era noapte, dar sus văzduhul era luminat. Stelele se aprinseseră dedesubt, departe, şi, înviorat, băiatul se avântă spre boltă. Acolo, atârnat de-o crăcană de aur, spânzura ceaunul Soarelui, sub care ardea un foc potolit. De aceea, pasămite, era lumină-n văzduh; dar cum focul nu ardea cu toată puterea, strălucirea nu-i ajungea până pe pământ, unde se lăsase noaptea. Focul acela, vezi bine, nu se stinge niciodată, dar numai peste zi pălălăile-i cresc uriaşe, luminând şi pământul. Istovit de munca zilei, când aţâţa focul întruna, Soarele se culcase şi el sau plecase poate până la Lună, să-i ţină de urât. Cum-necum, acolo, lângă ceaunul lui, nu era. Băiatul se-nălţă, aşadar, şi privi în ceaun. Clipocea acolo o apă de aur viu şi, urmând povaţa şoricelului, ar fi trebuit să-şi stropească faţa cu apa aceea. Dar, privind-o şi ascultându-i clipocitul, băiatul se tulbură. O ameţeală ciudată îl cuprinse şi, ca împins de-o mână nevăzută, se zvârli în apa de aur, scăldându-se aşa, îmbrăcat cum era. Şi, numai ce se cufundă în apa de aur viu, că un huiet  înspăimântător  se  auzi,  ca  şi  cum  şiruri  de  munţi  s-ar  fi  prăvălit, măcinându-se, ca şi cum întreaga boltă a cerului ar fi răsunat de prăbuşirea aceea năprasnică. Departe, dedesubt, stelele prinseră a tremura şi fulgere de aur porniră să cutreiere văzduhul, pocnind ca nişte uriaşe bice de foc. — Ce-ai făcut, nemernicule? răsună un glas, care bubui ca şi cum tunete s-ar fi rostogolit în fiece cuvânt al celui ce vorbea. Mi-ai pângărit apa! Şi-o mână de aur se încleştă în ceafa băiatului, şi-o putere uriaşă îl smulse din ceaun. Zadarnic se zbătu, zadarnic bătu din aripi ca un pui de găină în ciocul uliului; strânsoarea era cumplită şi abia când fu întors cu faţa spre cel ce striga, văzu băiatul un om de aur, cu ochi scăpărători. — Soarele! şopti el şi bătăile inimii i se opriră parcă, de spaimă. — Da, Soarele! Soarele care-ţi va pedepsi cum se cuvine ticăloşia – strigă omul de aur. De ce? De ce mi-ai pângărit apa de aur viu? — Iartă-mă, Soare! şopti băiatul. — Iartă-mă e lesne-a spune – strigă însă Soarele. Acu trebuie să deşert ceaunul şi să-l curăţ şi să-l umplu din nou. Ştii tu ce-i apa asta de aur?... E sângele meu, băiete! Mi-am tăiat venele şi-am lăsat să mi se scurgă-n ceaun picătură cu picătură sângele de aur viu, pentru ca aburii ieşiţi din ceaun să se-mprăştie în lume şi să poarte duhul vieţii, până departe. Iar tu, tu, gâză nemernică, mi-ai pângărit aburii vieţii! În loc să se desfacă, albi şi curaţi, crinii vor creşte acu cenuşii. — N-am ştiut – strigă deznădăjduit băiatul. Vai, dacă aş fi ştiut... Soare, bunule, puternicule Soare, cum mi-aş putea răscumpăra vina? — De ce  te-ai scăldat în  apa mea de aur? întrebă atunci Soarele, oleacă mai îmbunat de căinţa pe care-o desluşea în glasul băiatului. — Ca să-mi scap sora – spuse acela şi-ncepu a povesti toate câte ţi le-am povestit şi eu dumitale, de când am început a da din gură. Trebuia să-mi stropesc doar faţa – încheie cu tristeţe băiatul – dar apa m-a ispitit şi m-am scăldat tot... Rămase Soarele pe gânduri şi multă vreme tăcu, iar băiatul îl privi cu sufletul la gură, aşteptând să-i audă hotărârea. — Dacă-mi cereai, scoteam eu cu mâna mea apă de aur şi te scăldai fără a-mi pângări ceaunul. Acu, însă, ce-a fost a fost şi vorbele nu ni-s de folos! Hai de-mi ajută să răstorn ceaunul – spuse în cele din urmă Soarele şi nici o umbră de mânie nu i se mai răzvrătea în glas. Şi ridicară amândoi ceaunul şi-l răsturnară şi apa de aur viu curse prin văzduh şi se lăsă pe pământ, în chipul unei ploi de aur, care acoperi munţi, livezi şi câmpii. Oamenii se grăbiră să adune aurul acela şi bătură din el galbeni, dar apa de aur a fost atât de multă, că astăzi se mai găsesc încă ici şi colo pietre stropite de aurul răsturnat atunci din ceaunul Soarelui. Frecară apoi ceaunul cu cenuşă, de-l făcură să strălucească aşa cum neam de neamul lui nu mai strălucise şi cititorii în stele vestiră pe pământ că strălucirea fără seamăn ce se vede pe cer e semn că iarna va fi grea şi lungă. Drept care împăraţii porniră să se războiască, gândind fiecare să-şi umple hambarele pe seama celorlalţi, iar când se-ntâmplă că iarna fu, dimpotrivă, blândă şi scurtă, douăzeci de cititori în setele fură traşi în ţeapă, ca mincinoşi şi clevetitori. Asta, ca să vezi dumneata câte-au întâmpinat bieţii oameni, numai pentru că Soarele şi băiatul nostru se puseseră să frece cu cenuşă, acolo în cer, ceaunul cel mare al Soarelui. Vorba aceea, unde dai şi unde crapă sau, cum zicea un cumătru din Prosteşti, întâmple-se ce s-o-ntâmpla, că eu toate le trag pe spuza mea... Numai că noi să nu ne uităm vorba, dacă tot am început-o. Era acu ceaunul curat, luminat ca aurul strecurat, şi Soarele îşi întinse braţele peste ceaun. — Ia taie-mi tu, băiete, venele – spuse Soarele, întinzând o brişcă de aur. Nu de alta, dar pe mine nu mă ţin băierele să mă crestez singur... Băiatul, câr că mâr, că una, că alta, că nu se poate, că n-are el inima aceea, şi Soarele nu şi nu, că să-i taie venele şi alt nimic. Dac-a văzut şi-a văzut băiatul că altminteri n-o scoate la cap, odată a înşfăcat brişca şi, harşti! s-a tăiat el la-ncheietura mâinii, de şi-a deschis cu mâna lui vinişoarele. (Tii, uita-m-ar moartea cum am uitat şi eu să vă spun: păi da, că dacă s-a scăldat el în apa de aur viu, s-a făcut şi băiatul totului tot de aur. Cum de nu, dar ce socoţi? Ehei! scaldă-te şi dumneata în ceaunul Soarelui, dacă-ţi dă mâna, şi-apoi vină de-mi povesteşte că aşa şi pe dincolo!). Iar când a văzut Soarele că din venele băiatului se scurge în ceaun o apă de aur viu, odată s-a ruşinat de slăbiciunea lui şi, luând brişca, s-a crestat şi el la braţ, de-a-nceput a se amesteca în ceaun sângele de aur al băiatului cu sângele de aur al Soarelui. Şi iac-aşa stăteau unul de-o parte şi altul de partea cealaltă şi-şi zâmbeau şi se priveau în ochi, în vreme ce încet-încet se umplea ceaunul... Iar când apa de aur clipoci domol în ceaunul plin-plin, îşi ridicară amândoi braţele şi pielea de aur li se lipi pe dată şi crestăturile nu li se mai văzură. Şi din ziua aceea tot ce trăieşte pe pământ, şi flori, şi dihănii, şi oameni, trăieşte pe jumătate din sângele băiatului, căruia Soarele i-a spus acolo, în cer: — Să trăieşti, frăţioare, căci fraţi suntem de azi înainte! Du-te cu bine şi cu bine te-ntoarce. Eşti bun şi netemător şi de aceea-ţi vei mântui sora. Şi l-a îmbrăţişat Soarele şi băiatul şi-a desfăcut aripile şi s-a avântat dincolo de bolta cerului, cale de şapte luni, şapte zile, şapte ceasuri şi şapte clipe, iar dacă a zburat voiniceşte, cum în basm se pomeneşte, a ajuns pe întinderea de nisip a Deşertului-Vorbelor-Rostite. Cât vedeai cu ochii şi mult dincolo de ceea ce puteau ochii vedea, se-ntindea, neted ca-n palmă, pustiul. O lumină ciudată, venită de nicăieri, scălda nisipul verde ca pielea de broască, iar peste întregul cuprins al nisipului verde goneau nevăzute, se-nfruntau şi se ciocneau toate cuvintele rostite pe pământ din prima zi, toate şoaptele de dragoste, toate răcnetele de ură, toate vaietele celor căzuţi pe câmpurile de luptă, toate blestemele, toate rugăminţile şi toate sudălmile, toate vorbele fără noimă, toate zicerile cu tâlc, strigătele copiilor nou-născuţi şi gemetele bolnavilor, poruncile-mpăraţilor, uralele soldaţilor, şi cântece de chef, şi cântece de jale, şi tot ce mai râvneşte inima matale, toate alergau de colo-colo fără odihnă, toate se-adunau într-o înspăimântătoare larmă, care-l năuci pe băiat, îl izbi cu putere de măciucă şi-l doborî pe nisipul verde ca pielea de broască... Se năpustea noianul de cuvinte, se-nvârtejea urlând, şi măcar că larma era năprasnică, nimic nu se zărea pe-ntinderea pustie, scăldată-n lumina aceea ciudată. Şi poate că pierdut ar fi fost băiatul şi n-ar fi izbutit să se mai ridice şi s-ar fi stins acolo, prăbuşit pe nisipul verde, dacă-n cădere nu s-ar fi nimerit ca o ureche să i se-nfunde în nisip, iar în dreptul celeilalte să se afle unghia străvezie a degetului pe care i-l sărutase şoricelul cu plete de aur. Încercând să se ferească de măciuca vorbelor, băiatul îşi acoperise capul cu mâna şi aşa se potrivise ca unghia descântată să-i vină în dreptul urechii. Şi-atunci, ca prin minune, vuietul amarnic se potoli, se limpezi şi din noianul de cuvinte se-aleseră doar cele legate de el. Îşi auzi ţipetele de copil şi auzi cântecul de leagăn al mamei; glasul tatălui se-nălţă, blând, şi-ntr-o frântură de clipă ascultă toate cuvintele pe care părinţii le spuseseră, tot ce le răspunsese, şi se bucură pentru vorbele bune, şi se căi pentru vorbele rele, şi plânse pentru toate, pentru că toate erau legate de părinţii duşi prea curând pe ceea lume. — Mamă – strigă el printre lacrimi – unde eşti?... Tăicuţule! Dar părinţii nu-i puteau răspunde, şi-n locul vorbelor aşteptate auzi mai departe glasul surioarei, apoi glasurile celor patru iepuri albi, apoi glasurile şoarecilor cu podoabe de aur şi argint. Apoi se făcu tăcere. Şi plânse băiatul, aşa, prăbuşit pe nisipul verde, plânse mult şi inima i se strânse de dor şi durere. Orele treceau... „Şopârla roşie!“ îşi aminti el deodată şi, ca de departe, auzi un glas necunoscut, un glas aspru şi hârâit: — Dacă se va afla cineva în castelul de piatră şi va râde în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne! „Iacă deci de ce nu mi-au dat şoarecii fluierul, îşi spuse băiatul. Dar cum să-mi scot sora din castel? Cum să aflu descântecul?“. Şi,  numai ce-şi rostise întrebarea, că-ndată desluşi din  nou  glasul aspru şi hârâit, şoptind în mare taină: — Descântecul de piatră deschisă nu-l ştie nimeni:   Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Glasul se stinse, dar băiatul ştia acu ceea ce râvnise să ştie. Ca scăpat din arc se repezi la marginea Deşertului-Vorbelor-Rostite şi-şi dădu drumul în hăul de dedesubt. Aripile-l făcură să plutească lin până la bolta Soarelui, care aţâţa de zor focul sub ceaunul cu apa de aur viu. — Ai aflat ce voiai să afli? îl întrebă Soarele. — Am aflat, mulţumesc de-ntrebare. — Apăi, zboară, frăţioare, sănătos şi s-auzim numai de bine! — Cu bine, Soare, şi nu mă pomeni de rău!  Iar luându-şi rămas bun de la Soare, se-ntoarse băiatul pe Pământ, alunecând prin văzduh, se-ntoarse plutind în roate largi, ca vulturii semeţi, şi se opri în poiana din pădure. La fel de albă şi de tăcută era piatra, la fel de verde iarba, dar parcă şi mai posomorâţi copacii bătrâni. Şi-şi ridică băiatul degetul cu unghie străvezie şi prin unghia străvezie privi în inima pietrei. Surioara lui stătea abătută într-una din cămăruţele cât un degetar, şi lacrimile i se uscaseră pe obraji şi suspina, sărăcuţa, de ţi se rupea inima. — Ridică-te, surioară, şi te pregăteşte! îi strigă băiatul, ducând unghia străvezie la buze, şi-ndată apoi rosti descântecul de piatră deschisă: Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Se auziră patru pocnituri şi din patru părţi patru găuri se căscară în piatra cea albă, iar pe una dintre ele ţâşni o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Numai ce ieşi însă din capcană, că prinse a creşte, şi crescu, crescu, până se făcu o fată-naltă şi mlădioasă, frumoasă ca o crăiasă, care se repezi şi-l cuprinse pe băiatul nostru, sărutându-l şi plângând de bucurie. — Doamne, surioară, mare şi mândră-ai mai crescut! spuse băiatul, după ce se potoliră ei întrucâtva. — Dară tu! îi întoarse fata vorba. Erai un băieţel când ne-am despărţit, şi-acu te-ai înălţat flăcău în lege... Aşa-i, că flăcăul (ce să-i mai spunem băiat, dacă flăcău ajunsese?!), flăcăul nu ştia că lipsise şapte ani încheiaţi, că şapte ani ţinuse călătoria lui prin văzduh şi, nevăzându-şi chipul şapte ani, socotea că zburase doar şapte zile. Nici nu mai avu sora lui vreme să se minuneze de pielea care-i strălucea ca aurul că, din borta micuţă, se auzi un glas subţirel: — Care va să zică, de mine-ai uitat cu totul? Se-ntoarse flăcăul şi văzu în bortă capul şoricelului cu plete de aur. — N-am uitat, şoricelule, cum era să uit? Dar abia mi-am mântuit sora... În clipa aceea poiana i se zgudui sub picioare. O grămadă de pământ sări şi căzu în lături, iar din gaura căscată ţâşni o dihanie pocită. — Văzduhul mi-i închis – răcni dihania – şi nu te-am putut ajunge-n văzduh, dar aici, pe pământ, n-ai să-mi mai scapi, om nesocotit, care ai cutezat să mă-nfrunţi! — Căţelul-Pământului! strigă şoricelul cu plete de aur. Fereşte-te! Flăcăul însă se înfipse bine pe picioare: — Să mă feresc?... De ce? — Iacă de ce! răcni Căţelul-Pământului şi, repezindu-se, îşi înfipse în gâtul flăcăului colţii ascuţiţi ca nişte gheare. Numai că, tot atât de grabnic cum sărise, căzu îndărăt urlând de durere, căci colţii i se rupseră în pielea de aur a flăcăului. Şi ce socoţi? Doar brişca de aur a Soarelui putea cresta asemenea piele... — Aşa? hârâi dihania. Bine! Şi cu un glas în care fierbea ura şi mânia, rosti cel mai înfricoşător descântec pe care-l ştia, descântecul de mort: Uruie, moară de moarte, Macină-i parte de parte! Tu, năpârcă, Alba hârcă Ia-i în cârcă Şi pe cârmă mi-o atârnă De cârligul prins în bârnă, Colo, unde mân şi râm, Pe scălâmb şi rău tărâm.   Şi rosti dihania descântecul de mort, şi moara de moarte se căscă sub picioarele flăcăului, ca o râşniţă mare şi neagră. Pietrele grele uruiau învârtindu-se şi puteau măcina tot ce pofteau schimbând deopotrivă în pulbere făpturi şi lucruri. Dar flăcăul bătu din aripile lui şi se-avântă ca de-un stânjen în văzduh, scăpând de pietrele negre ale morii de moarte. Când voi să se lase însă din nou pe iarba poienii, moara pieri din locul unde uruia şi mutându-se din nou i se căscă hulpavă sub picioare. De şapte ori se-nălţă flăcăul în văzduh, de şapte ori încercă să atingă pământul şi tot de şapte ori îşi schimbă şi moara locul. Dacă văzu aşa, se năpusti  din  văzduh  flăcăul,  şi-apucând  Căţelul-Pământului  cu  amândouă mâinile, îl smulse de pe iarba poienii şi se ridică odată cu dihania care se zbătea, muşca şi urla. Apoi de-acolo, de sus, se-ntoarse-n poiană, şi-n clipa când moara de moarte îşi frecă pietrele negre sub tălpile lui, zvârli Căţelul-Pământului între pietrele crunte. Pietrele scrâşniră, uruiră şi măcinară dihania, alegând praf şi pulbere din ea, iară dacă-şi isprăvi treaba, se cufundară cu moara de moarte în măruntaiele pământului, acolo de unde descântecul de mort le chemase la lumină. Atunci flăcăul se pomeni într-o clipă înconjurat de sora lui, de şoricelul ce plete de aur, cu stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare, de şoarecele cu mustăţi şi barbă de-argint, cu stea de-argint în frunte, cu cizmuliţe de-argint în picioare şi cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Şi cu toţii săreau de bucurie şi cântau, în vreme ce mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizmuliţe de-argint înălţau cel mai vesel cântec pe care stăpânul lor îl cântase vreodată. Şoricelul cu plete de aur se opri însă deodată şi pieri în borta micuţă, de unde se întoarse cu fluierul de lemn. — Mai ţii minte că ai făgăduit să mă ajuţi? Iacă, rogu-te, acu poţi cânta din fluier – spuse şoricelul. Şi-apucă flăcăul fluierul de lemn şi-l duse la buze şi suflă în el cu putere. Pădurea suspină, aşa cum mai suspinase cândva, cu ani în urmă, în noaptea când băieţelul şi fetiţa pătrunseseră pentru întâia oară în poiană.  Şi florile de foc se aprinseră pe tulpinile de aur, şi diadema de raze înflori pe creştetul fetei, şi frunzişul îşi cântă cântecul vechi, cântecul ierbii şi-al frunzei, cântecul rădăcinii cutezătoare, cântecul vântului care răscoleşte pădurea, cântecul ploii care hrăneşte pădurea, cântecul aprig şi pătimaş, cântecul vechi. Licuricii cât oul de porumbel alcătuiră pe iarbă chipul bolţii-nstelate, taraful greierilor ţârâi pe strune subţiri, iar privighetoarea sună din pietricele de-argint şi clopoţei de sticlă. Buciumul copacilor se-nălţă şi piatra prinse-a creşte, până ce castelul de piatră se ivi în poiană. Păşind uşor, fata atinse cu fruntea una dintre cele patru porţi deschise de puterea descântecului şi nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla fereştilor se polei ca aurul. Patru  iepuri  albi  năvăliră  atunci  în  poiană,  cei  patru  iepuri  care purtaseră odinioară perna mare de muşchi, pe care odihnise fluierul pădurii adormite. Se plecară adânc în faţa flăcăului şi-a fetei, apoi dădură-n genunchi înaintea celor doi şoareci cu stele-n frunte. — Cântă mai departe, flăcăule – spuse mai-marele iepurilor albi – şi, tot cântând, atinge stelele de-argint şi de aur ce lucesc pe frunţile acestor cinstiţi şoareci! Şi-i ascultă flăcăul îndemnul şi, tot cântând, atinse steaua de-argint. Şoarecele se scutură o dată, pieri, şi-n locul lui rămase un moşneag cu stea de-argint în frunte, cu barba şi mustăţile de-argint, cu cizme de-argint şi-o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Atinse flăcăul şi steaua de aur şi şoricelul se scutură şi el, pieri, şi-n locul lui se-nălţă o fată frumoasă ca visul şi ca amintirea, şi-avea o stea de aur în frunte, şi plete de aur şi conduri de aur în picioare. Şi veniră cei patru iepuri albi lângă moşneag şi lângă fată şi-i mângâie de trei ori moşneagul şi fata de trei ori şi pieriră şi iepurii, rămânând în locu-le patru slujitori în straie de zăpadă. Doi dintre ei scoaseră din brâu două trâmbiţe de aur şi suflară în ele de trei ori. Moşneagul luă apoi fata de braţ şi amândoi intrară-n castel, unde se aşezară pe  două jeţuri,  şi  numai ce  se  aşezară că  slujitorii trâmbiţară din trâmbiţe de aur, copacii buciumară din buciumele crengilor şi-o mulţime de iepuri,  veveriţe,  căprioare,  vulpi,  râşi,  lupi,  mistreţi  şi  câte  încă  dintre sălbăticiunile pădurii năvăliră-n poiană şi se-nghesuiră-n castel, intrând prin cele patru porţi, în vreme ce stoluri de păsări pătrundeau în castel pe ferestre. — Mulţumescu-ţi,  flăcăule!  spuse  atunci  mai-marele  slujitorilor.  Poţi înceta cântarea! Flăcăul luă fluierul de la buze, şi cum îl luă, cum se prefăcu fluierul într-un sceptru de abanos, pe care-nfloriră ghiocei de-argint. — Vino, surioară – spuse flăcăul, apucându-şi sora de mână; şi-aşa, de mână, intrară în castelul de piatră şi-i dădură moşneagului sceptrul de abanos, cu ghiocei de-argint. Iar moşneagul se ridică şi-i îmbrăţişă cu lacrimi în ochi. — Cum am să vă pot vreodată mulţumi? întrebă el. Iacă, de când se ţine minte, sunt craiul sălbăticiunilor. N-am oropsit făpturile cu pene, cum nu le-am obidit pe cele cu blană. Am trăit în dreptate şi nimeni n-a avut vreodată pricini a se plânge de judecata mea. Adevăr grăiesc, prieteni? întrebă craiul. Şi păsările şi dihăniile răspunseră-ntr-un glas: — Adevăr grăieşti, craiule! — Aşa am trăit noi în bună pace – urmă moşneagul – până ce Căţelul-Pământului mi-a cerut mâna fetei. Eu n-am vrut să i-o dau, că-l ştiam solomonar şi făcător de rele, şi nici fetei nu i-a plăcut. Şi ce-avea să-i placă? Acu, nu că zic, dar l-ai văzut şi tu... Craiul oftă şi dădu din cap: atât mi-a trebuit! Mă crezi? Nici nu  ştiu  când  a  bolborosit  un  descântec  şi-odată  ne-am  pomenit  amândoi şoareci. „Şi şoareci veţi rămâne, a strigat Căţelul-Pământului, până ce un om s-o îndura să-ţi ia fata de nevastă!“. Cum ai văzut, mi-a schimbat castelul în bolovan, sceptrul în fluier şi slujitorii în iepuri. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să nu ne blesteme atât de rău... Care om ar fi voit să-şi lege viaţa de un şoarece? „Bine, a zis atunci Căţelul-Pământului. Dacă s-o găsi un suflet curat, un copil care să sufle din fluier, toate s-or face cum au fost. Dar dacă va pătrunde cineva în castelul de piatră în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne!“. Şi-a mai şi ascuns fluierul te miri pe unde – c-au trecut ani şi ani de zile până să-l afle slujitorii mei de credinţă... — Lasă, tăicuţule – spuse atunci fata cu părul de aur – destul am plâns şi-i timpul să mai uităm de rele! — Zău aşa, craiule! întăriră şi sălbăticiunile. Mai bine cântă-ne ceva, că tare multă vreme a trecut de când nu te-am mai auzit... Şi râse craiul şi-şi ciupi strunele mustăţilor de-argint, şi-n castelul de piatră se-nălţă un cântec vesel, pe care-l cântară şi păsările cu pene, şi fiarele cu blană. Iar ce-a fost mai încolo nu-i greu de ghicit, că moşneagul lăsă locul de crai flăcăului şi-i dădu şi mâna fetei cu plete de aur care, pe câte ştiu, n-a avut nimic împotrivă, ba după câte spun unii şi alţii ar fi avut multe de zis dacă nu i-ar fi dat-o. Cât despre sora flăcăului, nu-i duceţi grijă, că i-au găsit şi ei un mire pe măsură. Şi-au rămas cu toţii în castelul de piatră, unde am veşti că au trăit atât amar de vreme, că parcă-parcă-aş crede că mai trăiesc şi azi. Dar sigur nu-s, de ce să mint? N-am mai dat pe la ei cam de când bunicul juca leapşa pe ouate şi de când bunica se purta cu cozi pe spate... Măi, tu, cela cu ochi mari! Ia dă tu o fugă până la castel şi vin’ de ne spune ce-ai aflat în el!