Vladimir Colin

Şoricelul cel năzdrăvan   Iacă, de-atunci să tot fie trei sute de ani şi-o zi... Cum? Ei da, poate să fie şi două, n-am să mă-ncaier acu pentru o zi mai mult sau mai puţin! Vorba e că a fost atunci un şoricel năzdrăvan, un şoricel cum astăzi poţi căuta şi-un an. Dacă te uitai la el – mă rog, un şoricel! Cu botişor ascuţit şi ochi de mărgele negre, cu blăniţă cenuşie şi cu-o mândreţe de coadă sprintenă şi fără de astâmpăr. Cum îţi spusei, nu-l deosebeai dintre alţi o mie, care poftesc la caşcaval şi ronţăie hârtie... Atât că era năzdrăvan. Cine l-a-nvăţat pe el meşteşugul ăsta, nu ştiu, că n-am aflat. Destul că se pricepea la tot soiul de drăcovenii şi numai de pozne se ţinea, în vreme ce la o treabă gospodărească, miră-te de vrei, era tot atât de neghiob ca omul care n-are habar de cât fac trei şi cu trei. Şi-apăi după cum am prins a-ţi spune, să tot fie trei sute de ani şi-o zi sau două de când şi-a scos şoricelul nasul din borta-n care locuia. — Nasul? — Nu, bre, şoricelul!... Când, ce-i fu dat să vadă? Gospodina, vezi dumneata, pusese la cuptor nişte plăcinte. Acu, ce-o fi fost, ce n-o fi fost, nu se coceau plăcintele şi gospodarul îşi cam pierduse răbdarea. — Gata plăcintele, nevastă? întrebă el, mângâindu-şi mustăţile. — Ai răbdare, omule, şi-or fi gata! Tii! Oftează acela, se scarpină la ceafă şi iar se pomeneşte grăind: — Da’ nici acu nu-s gata? Apăi atunci îi sare şi muierii ţandăra şi unde nu strigă de zăngăne şi sticlele-n fereşti: — Nu, vedea-te-aş plăcintă, nu-s gata! Dar şoricelului atât îi trebui: — Plăcintă? Nu-i rău... Şi, iacă, odată-şi mişcă el vârful cozii aşa cum ştie că se cere, chiţăie ce chiţăie şi, când se uită femeia, simte că i se moaie picioarele.  Păi ce, gândeşti că-i glumă să-l ştii acolo, pe scăunelul cu trei picioare pe omul tău cu care-ai împărţit şi bine şi rău, să întorci o clipă ochii, şi când te uiţi din nou, să vezi în locul lui o plăcintă? Că plăcintă se făcuse – şi încă una grasă şi rumenă, de-ţi lăsa gura apă văzând-o. — Ei brava, frumos! zise plăcinta. Mi-o făcuşi nevastă... — Vai de mine, omule, nu te ţine de pozne! Ce glumă-i asta? — Eu mă ţin de pozne? grăi plăcinta. Îmi strigi „vedea-te-aş plăcintă“, mă fac plăcintă (mă şi mir cum) şi-acu tot pe mine mă scoţi vinovat... Dacă şi-a auzit omul rostind cuvinte atât de blânde, măcar că avea dreptul să fie mânios, a prins a plânge muierea: — Iartă-mă, bărbate... Iartă-mă, plăcintă... — Nu-mi spune plăcintă, auzi tu? — Iartă-mă! Am grăit într-un ceas rău... dar ce ne facem acu? — Mde, drept să-ţi spun, nu ştiu – zise plăcinta. Până una, alta, cheam-o şi tu pe maică-ta, ca barem să guste şi ea din plăcinte, dacă n-am avut parte de ele... Femeia, ce să facă? A ieşit în uliţă, a trecut peste drum (că acolo şedea maică-sa) şi-a poftit-o la plăcinte. — Phii, tare mândre ţi-au ieşit – zise bătrâna intrând în încăpere, şi dând cu ochii de plăcinta de pe scăunelul cu trei picioare, nici una, nici două – hap! – o-nghiţi pe nemestecate. — Ce-ai făcut, mămucă? strigă deznădăjduită nevasta. Ce-ai făcut? — Ce-am făcut, păcatele mele? — Mi-ai mâncat bărbatul – se jelui aceea. Încalte să-l fi mâncat eu, că al meu era... Deschise atunci bătrâna gura să grăiască şi, când colo, vorbi cu glas bărbătesc: — Bine, mamă soacră, aşa te porţi? — Bărbăţele – izbucni fericită nevasta – mai poţi vorbi? Trăieşti? — Of,  viaţă  se  cheamă  asta?  rosti  amărât  gospodarul  schimbat  în plăcintă şi-nghiţit pe nemestecate de soacră-sa. Acu, bătrâna trecuse prin toate spaimele auzindu-se cum vorbeşte cu glas bărbătesc. — Dragă ginere – se rugă ea, tremurând toată – pleacă, du-te, lasă-mă necazului şi nu-ţi face de râs cu mine... Sunt femeie bătrână, mă ştie o lume, cum să grăiesc bărbăteşte? — Vai, vai, de ce nu te-am înghiţit eu? plânse nevasta. Să vorbesc cu glasul tău, să fim una până la moarte... vai, vai de ce nu te-am înghiţit? Dar şoricelului atât îi trebui. — Aşa? Bine... şi-ndată mişcă din vârful cozii, chiţăi şi aşteptă. Cineva bătu atunci în fereastră: — Vecine, eşti acasă? — Acasă, cum de nu, răspunse gospodarul. Şi, de astă dată vorbea prin gura nevesti-si care, pricepând că i se împlinise dorinţa, cântă de bucurie. Cât despre bătrână, dacă se văzu scăpată de belea, nu mai stătu să numere muştele de pe pereţi, că odată o şi zbughi pe uşă... izbindu-se de vecinul care tocmai intra. — Binişor, mătuşă – zise acela. — Ehei, lesne ţi-e a spune – îi zvârli din mers bătrâna şi, fugind peste uliţă, se zăvorî în casă, fericită că scăpase şi cu-atât. Se miră vecinul de ea, apoi, dând bineţe, începu să-l caute pe gospodarul cu care abia vorbise. Gospodarul însă, vezi bine, nu era de găsit. — Doamne, cumătră, nu ţi-am auzit eu adineauri bărbatul zicând că-i acasă? întrebă vecinul şi roti priviri năuce prin încăpere. — M-ai auzit – zise cu glas gros femeia. — Nu, că asta-i încă una! strigă prostit vecinul. Tu... eşti... el? — Vezi bine – răspunse femeia. Sunt şi eu... şi el. Acela, fireşte, socoti că nevestei îi lipseşte o doagă, dar cum nici nu dădea peste omul ei, nu ştiu ce să creadă. — Păi... dacă ţi-i glasul de bărbat, te pomeneşti că ai să-ţi laşi şi-o barbă până la genunchi – glumi el, bătându-i înstrună. Dar şoricelului atât îi trebui. — Barbă?... De ce nu? şi-ndată, mişcându-şi vârful cozii, chiţăi scurt. Atunci, sub ochii vecinului, o barbă stufoasă prinse a creşte pe bărbia femeii. Crescu, crescu şi nu se opri decât dacă-i ajunse până la genunchi. — Cum îţi place? întrebă nevasta, mângâindu-şi barba cea stufoasă. — Vezi, eu... s-a făcut târziu... mă aşteaptă acasă – zise omul. Şi,  umblând  de-a-ndăratelea  se  grăbi  să  iasă  pe  poartă,  ca  să vestească în sat minunea femeii cu glas de bărbat şi barbă până la genunchi. Iar, rămânând singură, femeia îşi privi chipul în oglindă. — Ştii, bărbate, la ce m-am gândit? întrebă apoi, cu glasul ei de femeie. — Ştiu, dacă mi-i spune – îşi răspunse singură, dar cu glasul bărbatului. — Barba asta nu mi-i de folos. Nu că ar fi urâtă, de ce să mint, dar n-am ce face cu ea. Parcă tu purtai barbă? Dacă tot ne-aflăm acu amândoi adunaţi într-un singur trup, apoi socot că n-ar fi rău să-mprumut de la tine ceva mai de soi... — Aşa?... Şi cam ce-ai împrumuta? Femeia se gândi oleacă. — Mai ţii minte că nu prea am putere în mâini?... Cum n-ai să mai fii în stare să spargi lemne, are să-mi vină tare greu singură. Ştii ce?... Ia dă-mi braţele tale. Şoricelului atât îi trebui. — Braţele? îşi spuse. Fie! şi-ndată-şi mişcă vârful cozii şi chiţăi scurt. Ca prin farmec două braţe vânjoase crescură din umerii nevestei. Avea acu patru braţe. — Ha-ha, straşnic îţi şade, râse ea, cu glasul bărbatului. Parcă-ai fi un păianjen... În locul tău, nevastă, m-aş fi gândit mai bine şi-aş fi cerut un lucru folositor, într-adevăr, dar şi frumos! — Şi ce-ai fi cerut, mă rog? întrebă femeia. — Hei, unde nu-i cap, vai de picioare! Nu vezi câte boroboaţe ne-a făcut capul tău neghiob? Ia să fi avut pe umeri capul meu... Aşa-i că alta era socoteala? Dar şoricelului atât îi trebui. — Lasă că te-mpac şi pe tine! îşi spuse. Iar, dacă-şi mişcă vârful cozii şi chiţăi aşa cum ştia el, odată se pomeni femeia că-i mai răsare un cap pe umeri, capul bărbatului schimbat în plăcintă şi-nghiţit pe nemestecate. Avea acu femeia patru braţe şi două capete, un cap de femeie cu barbă până la genunchi şi-un cap mustăcios, de bărbat. Dar şoricelul cam încurcase găvanele, se vede treaba, că dacă începură a grăi, capul femeii grăi cu glas bărbătesc, iar capul bărbatului, cu glas de femeie. — Of,  bine  că  ieşii  la  lumină!  rosti  aşadar  subţirel  bărbatul  cel mustăcios. — De ieşit, ai ieşit, dar de ce mi-ai luat glasul? zise cu glas gros femeia cu barbă de bunic. Toate ca toate, dar glasul nu ţi-l dau! — Eu ţi l-am luat? Mi-ai răpit tot şi-ncă te mai plângi? Mă rog, ce s-o mai lungesc, iacă-aşa începură a se sfădi... Şi unul zise una şi cealaltă strigă două şi din vorbă-n vorbă se luară de păr. Se mişcau cele patru braţe mai ceva decât patru aripi de moară şi-aşa zdravăn băteau aerul, că trupul femeii odată se pomeni săltat de două palme şi, până să priceapă ce şi cum, cele două capete se şi izbiră de grinda ce sprijinea podul. Iar şoricelul, care nu pierdea nimic din câte se-ntâmplau, îndată mişcă din vârful cozii şi chiţăi din nou, de se căscă o gaură-n scândurile podului, o alta în acoperiş şi femeia cu două capete şi patru braţe începu a se ridica în văzduh. Iar cum celor două capete nici prin gând nu le trecea să se împace şi cum cele patru braţe se roteau întruna, ameninţând, zbură femeia, zbură şi zbură, până se pierdu în nemărginirea nopţii şi, dacă vreţi să ştiţi, aşa mai zboară şi azi. Cât despre şoricel, atât de straşnic râse de-ntâmplare, râse cu lacrimi, şi lacrimile-i împăienjeniră vederea, şi nu văzu un motan mare, care se plimba pe acoperişul casei şi sări frumuşel prin gaura acoperişului în pod şi prin gaura podului în casă. Iar ajuns în încăpere se repezi şi, cât ai zice peşte, înhăţă şoricelul, adeverind o dată mai mult că cine râde la urmă râde mai bine...

Pruncul Năzdrăvan   În vreme veche, pe când bătrânii se făleau că-s tari de ureche, pe când curca da cu ţurca şi pisicile, mai toate, jucau leapşa pe ouate, în vreme veche, cum vă spui, veni pe lume un băiat cu ochi căprui. Şi tare i s-au minunat părinţii, dacă-au văzut că pruncul nici nu ţipă, nici nu plânge, aşa cum e datul puilor de om. — De ce nu plânge? De ce nu ţipă? întrebă, cam cu teamă, tatăl. Şi, n-apucă mama să-i dea răspuns, că pruncul odată rosti potolit: — Eu, tată dragă, n-am să plâng şi n-am să ţip nicicând! Tatăl, fireşte, se-nspăimântă atunci de-a binelea şi strigă: — Taci! Taci!... De ce grăieşti? Pruncii prind a grăi abia târziu, încolo... — Nu te speria – zise pruncul – dar cred că-i bine să afli din capul locului. Tată dragă, eu sunt năzdrăvan! Şi, dac-o mai auzi şi pe asta, se lăsă tatăl amărât pe o laiţă, iar mama strigă cu mânie: — Năzdrăvan? Ce vorbă-i asta, năzdrăvan?... Satu-i plin de copii şi nici unuia nu i-a trăsnit prin minte să fie năzdrăvan! Tocmai tu te-ai găsit mai cu moţ? — Şi-apoi,  ce  poţi  şti?  spuse  tatăl.  Stai  să  vedem  cum  ţi-or  meni ursitoarele... Acu, să nu uit, pe vremea aceea omul nu-şi făcea viaţa după cum îl tăia capul, că trăiau undeva, într-un bordei, trei baborniţe ursitoare, şi-ntâia era surdă, a doua oarbă, iar a treia sărită din minţi. Şi oamenii se plecau de veacuri înaintea vrerii celor trei ursitoare şi nici cu-o iotă nu le ieşeau din cuvânt. De ce? Iacă-aşa apucaseră ei din bătrâni şi-aşa socoteau că se cuvine... Câte bordeie, atâtea obiceie! Şi-apoi, într-o bună zi, spuse ursitoarea cea surdă: — Am auzit, suratelor, că s-a născut un prunc! — Păi... să-l vedem, zise oarba. — Hi-hi, râse nebuna. Haideţi degrabă să-i menim! Şi-ncălecând cele trei ursitoare pe trei cozi de mătură, zburară prin văzduh şi nu se opriră decât pe acoperişul casei în care se născuse pruncul. Îşi lăsară cozile de mătură acolo, pe acoperiş şi, dându-şi drumul pe gura hornului, se pomeniră cât ai bate din palme în încăperea în care pruncul odihnea în leagăn. Părinţii le auziră hurducăind prin horn, dar se făcură că nu le văd, ca nu care cumva să le stingherească. Şi ursitoarele se apropiară de leagăn. — Văd că-i fată – zise oarba. — Aşa parcă-am auzit şi eu – încuviinţă surda. — Hi-hi, râse nebuna. Să-i menim ca unei fete! Doar că pruncul se ridică atunci în capul oaselor şi rosti desluşit: — Ce le tot încurcaţi, ursitoarelor? Eu sunt băiat. — Hi-hi, vâră-ţi minţile-n cap, băiete – râse nebuna. Eşti fată. Şi-ai să se măriţi c-un negustor de haine vechi... — Pe dracu’! râse pruncul. — Taci! zise însă oarba. Te văd sfioasă şi temătoare... Ai să mori de spaimă la treizeci de ani. — Nici prin gând nu-mi trece! râse pruncul, dar surda răcni pe cât putu: — Mai taci, taci că mă asurzeşti!... Ai să ai trei copii. — Of, sfârşiţi odată! strigă pruncul şi, dacă văzu că n-are cu cine se-nţelege, odată se ridică din leagăn, se duse către vatră, apoi se căţără prin horn şi, ajungând pe acoperiş, puse mâna pe cele trei cozi de mătură şi strigă: Duce-vă-ţi, ursitoare, la culcare. Lasă că de-acu’ am să mai menesc şi eu! Şi-ncălecă pe cele trei cozi de mătură, care-ndată se schimbară într-un armăsar cu trei picioare. În loc de copite, însă, armăsarul avea aripi, şi cu aripile acelea se-nălţă în văzduh, pierind cât ai bate din buze. Acu, ursitoarele nici nu prinseseră de veste că pruncul fugise. Dar dacă se pomeniră fără cozile de mătură, tăbărâră toate trei asupra părinţilor pruncului năzdrăvan. — Cozi de mătură să vă faceţi, auzitu-m-aţi? strigă surda. — N-am ochi să vă văd! strigă oarba. Unde-i coada mea? — Hi-hi, pune-ţi sare pe coadă! râse nebuna. Îşi cerură iertare bieţii oameni pentru batjocura făcută ursitoarelor, iar tatăl înhămă boii la car şi le duse cu carul cu boi până la bordeiul lor, de unde baborniţele nu mai ieşiră, că le crăpau obrajii de ruşine... Cât despre pruncul năzdrăvan, dacă zbură ce zbură prin vămile văzduhului, îşi îndemnă armăsarul să coboare şi, când se lumină de zi, ajunse într-o poiană, pe care păştea o cireadă. Şi mare-i fu mirarea văzând în mijlocul cirezii o fată care apucase un taur de coarne şi-l săltase pe umeri. — Ce fel de fată-i fi, de salţi în spinare ditai taurul? o întrebă pruncul. Fata se zăpăci şi scăpă taurul, care o zbughi ca din puşcă. — Să nu mă spui, pruncule – îl rugă fata. Aşa cum mă vezi, sunt un flăcău de-ajuns de voinic... Dar ursitoarele mi-au menit ca unei fete şi-ai mei m-au îmbrăcat cu fotă şi cu ie, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viaţa asta, pruncule, că pe mine fota aduce mai degrabă a nădrag, furca – naiba ştie cum! – se face spadă-n mâna mea, năframa se schimbă-n coif şi, dacă mă silesc să mă sperii şi eu, ca o fată ce se cuvine să fiu, numai ce strig: văleu! că de strigătul meu se zguduie pământul, copacii se scutură de frunze, apele ies din mătcile lor şi oamenii se prăbuşesc cu feţele-n colb... — Aşa? râse pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, aşa că te menesc să fii Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi duşmanul fricilor! — U-iu! chiui flăcăul şi, de bucurie, zvârli cât colo cu o singură mână vreo cinci vaci, pe care le prinse apoi cu mâna cealaltă, ca nu cumva să le smintească vreun oscior. — Ştii ceva? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-o-ncolo de cireadă şi vino cu mine. — Cum de nu! strigă Voinicul-Voinicilor. Vin bucuros. Şi-ncălecă şi el pe armăsarul cu trei picioare şi-o porniră amândoi, în zbor, peste păpuşoi. Şi, iacă, nu zburară cine ştie cât, că la malul unui lac dădură peste un flăcău, încins cu zale de fier. Şi tare se mirară văzând că flăcăul coase pe-un gherghef. — Ce fel de flăcău îi fi, de coşi pe gherghef? întrebă pruncul, iar flăcăul înzăuat scoase un ţipăt de spaimă şi se grăbi să pitească ghergheful. — Să nu mă spuneţi, oameni buni – se rugă flăcăul. Sunt o fată harnică şi cuminte... Dar ursitoarele mi-au menit ca unui flăcău şi-ai mei m-au înveşmântat în zale, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viaţa asta, oameni buni, că zalele sclipesc pe mine ca fluturii pe ie, spada – naiba ştie cum! – se face ac în mâna mea, pavăza se schimbă-n gherghef şi, dacă mă silesc să chiui, ca un flăcău ce se cuvine să fiu, nimeni nu se-nspăimântă şi lumea zice că asemenea dulce cânt n-a mai auzit... — Aşa? râse iarăşi pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, aşa că te menesc să fii Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor şi stăpâna pletelor! — Oare? strigă fata, şi strigătul ei răsună ca un cânt, pe care-l prinse vântul, colindând cu el pământul. — Ştii una? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-le-ncolo de zale şi vino cu noi...  — Cum de nu! strigă Fata-Fetelor. Bucuroasă! Şi-apăi, luând de la Voinicul-Voinicilor fota şi ia, îi dădu aceluia zalele, spada şi pavăza. Şi-ncălecă şi ea pe armăsarul cu trei picioare şi-o porniră câteştrei la drum, din cătun în cătun, o porniră-n zbor cu sârg, de la târg şi pân’ la târg, ca oamenii să mai trăiască şi după firea lor. Iar unde dădeau peste-o viaţă strâmbată o-ndreptau şi unde se năştea un copil îi meneau să crească-n voie. Şi-acu, să vezi comedie, dacă nu-i mai menea nimeni să fie tâlhari, se stinse sămânţa tâlharilor şi judecătorii se amărâră peste poate, nemaiavând pe cine judeca şi osândi, pe când boierii se mâniară cumplit, nemaiaflând cu nici un chip vânzători şi slugi. Pricepi? Lăsaţi de capul lor, oamenii creşteau oameni de treabă... Şi  se  pomeni  atunci  într-o  bună  zi  la  palat  împăratul  cu  boieri, judecători, călăi şi jandari, care cu toţii se jeluiau şi suduiau, cerând cu răcnete ca minciuna, hoţia şi prostia să se-ntoarcă pe pământ.  — Ce să facem noi cu o lume bântuită de dreptate, de-adevăr şi de isteţime? Cu ele murim de foame, măria ta, se jelui căpetenia boierilor. — Dă-ne  pâinea  noastră  cea  de  toate  zilele  –  se  rugă  şi  fruntea judecătorilor. Dintr-o singură hoţie, dintr-un singur omor ne-am putea hrăni un an de zile, cu neveste şi copii... — Fie-ţi  milă  –  strigă  şi  mai-marele  jandarilor.  Dă-ne  oameni  de schingiuit şi de-nchis în beciuri... E mai mare jalea, măria ta. Ni-s beciurile pustii! — Nici nu mai ţinem minte de când am retezat ultimul cap, măria ta – plânse şi cel mai vechi călău al împărăţiei. Ne-om uita meşteşugul şi-om ajunge de râs şi de batjocură! Iar împăratul îi ascultă pe toţi şi-şi clătină capul, oftând cu mare năduf. — Vă-nţeleg, iubiţi boieri, judecători, călăi şi jandari – spuse luminăţia sa. Voi sunteţi braţele şi degetele împărăţiei, iar dacă plângeţi voi, plânge împărăţia. Eu sunt împărăţia. Şi, precum vedeţi, plâng... Şi lacrimi prinseră a picura din ochii împăratului. — Nu mai plânge, măria ta – spuse atunci căpetenia boierilor. Răul are leac... Ascultă! Şi boierul făcu semn către mai-marele jandarilor. Acela bătu din călcâie şi grăi aşa: — Măria ta, jandarii mei au pândit, au iscodit şi s-au lămurit. Toată vina o poartă un prunc năzdrăvan, care zboară pe-un armăsar cu trei picioare şi-i însoţit de Voinicul-Voinicilor şi de Fata-Fetelor. De răul lor, ursitoarele nu-şi mai pot face slujba... — Auzi, dumneata, neobrăzare! strigă împăratul. — Întocmai, măria ta. Neobrăzare şi alt nimic... — Şi de ce, mă rog, nu i-aţi prins pe ticăloşii aceia? întrebă împăratul, iar mai-marele jandarilor se tulbură, tuşi, se-ngălbeni şi roşi. Întreb: de ce? mai strigă împăratul. — Să vezi, măria ta – bâigui celălalt, până la urmă. Am vrut... Cum de nu, am vrut din toată inima noastră de jandari... — Şi? — Şi n-am putut... Se făcu îndată linişte şi împăratul, boierii, judecătorii, călăii şi jandarii îşi clătinară atât de tare capetele, că mulţi îşi ciocniră capul de capul vecinului, ceea ce născu o larmă de tărtăcuţe izbite între ele. Apoi se uitară mânioşi unii la alţii, ba câţiva mai întărâtaţi prinseră a scutura şi-a smulge şi bărbile celor din jur. — Linişte! porunci însă împăratul. Lăsaţi în pace bărbile. Şi degrabă să mi le-nfăţişaţi pe cele trei ursitoare! Iar auzind porunca, plecă însuşi mai-marele jandarilor de le sui într-o caleaşcă pe cele trei baborniţe şi sosi cu ele la curte. — Voi sunteţi ursitoarele? întrebă împăratul. — Văd că ne-ai cam uitat – zise oarba. Ce-i drept, ţi-am menit să fii uituc... — Gura! strigă însă împăratul, trăgând cu coada ochiului către cei din încăpere. Cine vă împiedică să vă faceţi slujba? — Aud că trei nelegiuiţi, dragă împărate – zise surda. Un prunc, un flăcău care trebuia să fie fată şi o fată care trebuia să fie flăcău... — Hi-hi, dă-ne cozile de mătură! râse şi nebuna. Fără cozile de mătură suntem ca fără picioare... — Aşa? Ei las’ pe mine, ursitoarelor! zise împăratul. Ia să faceţi voi bine şi să rămâneţi aici, în palat, că v-oi chema eu la vremea vremii... Iacă-aşa rămaseră la palat ursitoarele. Iar, neavând încredere în alţi slujbaşi, împăratul înţesă palatul cu boieri, judecători, jandari şi călăi, pe care-i piti care cum îi veni mai bine. Mişcai o perdea? Dădeai peste-un boier. Te uitai pe sub mese? Te pomeneai nas în nas c-un judecător. Dulapurile gemeau de jandari şi pe sub paturi se aciuiaseră călăii; ba unii, mai iscusiţi, îşi găsiseră loc şi pe sub covoare, de se-mpiedica de câte o sută de ori pe zi măria sa, căzând şi făcându-şi vânătăi, în vreme ce călăul ascuns sub covor îşi iţea capul şi-şi cerea smerit iertare. Mă rog dumitale, ce s-o mai lungesc, aducea palatul a viespar. Şi toţi boierii, judecătorii, jandarii şi călăii aveau săbii, buzdugane şi pistoale şi ţineau în dinţi câte-un cuţit. Iar, dacă văzu împăratul că-şi aflaseră locul cu toţii, porunci de i se făcu o păpuşă de ceară, pe care-o îmbrăcă în straie scumpe. Aşeză păpuşa într-un leagăn de aur şi vesti că i se născuse un cocon. Clopotele sunară, trâmbiţele strigară şi, acolo pe unde se afla, pruncul năzdrăvan zise către tovarăşii lui: — Măi, măi, ce-i dădu prin minte împăratului! — Cum aşa? întrebă Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi  duşmanul fricilor.  — Iacă, a tocmit o capcană, să ne vină de hac. — Dacă nu ştie că cine râde la urmă râde mai bine – zise Voinicul-Voinicilor. Hai să-l învăţăm noi minte! — Hai! se-nvoi şi pruncul. Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor şi stăpâna pletelor se cam codi întâi, dar când îi văzu hotărâţi, nu se puse împotrivă şi armăsarul îi duse pe tustrei până la palatul împăratului, unde pătrunse pe fereastra deschisă şi se opri înaintea leagănului de aur. Lângă leagăn adăsta împăratul. — Fiţi bineveniţi! zise acesta. Apoi, întinzând mâna către leagănul în care odihnea păpuşa de ceară, adăugă: Meniţi-i coconului meu cum vă pricepeţi mai bine! — Chiar aşa – rosti pruncul năzdrăvan şi, întorcându-se cu faţa către leagăn, grăi: Scoală, cocon de ceară! Iar împăratul – să cadă din picioare şi mai multe nu! Că unde nu se sculă păpuşa de ceară şi prinse-a ţipa ca din gură de şarpe. — Săriţi!  răcni  atunci  împăratul,  acoperind  ţipetele  păpuşii.  Boieri, judecători, jandari şi călăi, pe ei! — De ce răcneşti, împărate? zise Voinicul-Voinicilor. Coconul va purta coroană şi se va aşeza pe tron... Dar cum împăratul o ţinea una şi bună şi din „Săriţi!“ nu ieşea, cei pitiţi în încăpere se iviră, care de pe unde se ascunsese, şi năvăliră asupra celor trei. Erau vreo nouă cu toţii şi, până să-şi tragă săbiile sau să sloboadă pistoalele, Voinicul-Voinicilor  îi  şi  apucase  cu-o  singură  mână  şi  le  făcuse  vânt  pe fereastră. Ceea ce văzând împăratul, se puse pe răcnit mai cu temei: — Săriţi! Săriţi! Iar în toate încăperile palatului, auzindu-i glasul, prinseră a sări de după perdele boierii, de sub mese judecătorii, din dulapuri jandarii, de sub paturi şi covoare, călăii. — Sărim, măria ta! strigau cu toţii, dând năvală şi tropăind pe scări. Sărim de zor! Şi-atâta larmă făceau, că ursitoarele-i auziră şi-şi deschiseră uşa încăperii pe care le-o hărăzise împăratul. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă oarba. — Sărim! strigau înainte boierii, judecătorii, jandarii şi  călăii. Sărim, măria ta! Ursitoarea cea oarbă se-ntoarse atunci înspăimântată către celelalte două. — Vedeţi? E foc, suratelor! S-a aprins palatul, şi de aia strigă cu toţii:  „Sărim! Sărim!“. — Aud – zise şi surda. Sar pe fereastră, bag sama... — Să sărim şi noi! râse nebuna. Celelalte n-aşteptară să le spună de două ori, că îmbulzindu-se nevoie mare se şi suiră pe prichiciul ferestrei, sărind tocmai din turla palatului (că-n turlă le-aşezase împăratul). Iar dacă văzu aşa, sări şi nebuna după ele. Acu,  lângă  leagănul de  aur  al  coconului de  ceară,  care  ţipa,  ţipa întruna de mama focului, împăratul se mira auzind larma oamenilor lui şi nevăzând în încăpere pe nici unul. — Da’ săriţi odată! răcnea împăratul. Ce tot mocoşiţi atât? — Sărim, măria ta! Ei, într-un târziu se dumeri şi împăratul că boierii, judecătorii, jandarii şi călăii nu puteau intra în încăpere pentru bunul cuvânt că Fata-Fetelor încuiase uşa cu cheia. Cei de afară izbeau ei în uşă, dar mare brânză nu făceau, că uşa era de fier. Şi-n toată vremea coconul de ceară ţipa, ţipa în leagănul lui de aur, ţipa de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap... — Chemaţi ursitoarele! porunci atunci împăratul, şi de-afară se auziră îndată strigătele boierilor, judecătorilor, jandarilor şi călăilor: „Chemăm, măria ta!“ şi „Ursitoare! Ursitoare!“. Pruncul năzdrăvan, Voinicul-Voinicilor şi Fata-Fetelor se stricau de râs şi până şi armăsarul cu trei picioare râdea pe cât putea, nechezând voios. Iar ursitoarele nu mai soseau... — Măria ta, strigă atunci de cealaltă parte a uşii căpetenia boierilor, ursitoarele au sărit din turla palatului şi, naiba ştie de ce, acu nu mai suflă nici una... — Cum, nu mai suflă? întrebă împăratul. Nu suflă deloc, deloc? — Deloc, măria ta... — Şi vraciul? Ce zice vraciul? mai întrebă împăratul. — Vraciul? răspunse căpetenia boierilor. Vraciul zice că, dacă nu mai suflă, atunci e cu putinţă să fi murit de-a binelea. — Vai de mine! — Vai de noi, măria ta, că odată cu ele au murit şi minciuna, şi prostia, şi hoţia! Auzind aşa, prinse împăratul a plânge cu sughiţuri, de sărea hlamida pe el. — Ce mă fac eu fără minciună?... Şi fără prostie? Şi cum trăiesc fără hoţie?... Vai mie, vai mie... — Nu te-ntrista – vorbi atunci Fata-Fetelor. Împreună cu tine, boierii, judecătorii, jandarii şi călăii rămân tot mincinoşi, tot proşti şi tot hoţi... — Oare? se lumină împăratul. D-apăi atunci se mai poate trăi... — Trăieşte! râse pruncul năzdrăvan. Şi-n vreme ce coconul de ceară ţipa înainte, calul cu trei picioare sări pe fereastră şi se făcu nevăzut, împreună cu cei trei tovarăşi. Şi să-ţi spun eu dumitale că din ziua aceea toate gâlcevile şi toate hoţiile s-au purtat numai între împărat şi boieri, judecători, jandari şi călăi. Că oamenii ca mine şi ca tine se ţineau de-o parte şi-şi vedeau de treburi: nu-i puteai înşela, dar nici ei nu trăgeau la înşelăciune. Şi-apăi, iacă, mult n-a trecut, că împăratul cel bătrân a adormit pe vecie şi-n scaun s-a înălţat coconul de ceară. Din vremea aceea, pasămite, au prins a fi împăraţii moi ca ceara în mâna boierilor, de-i suceau aceia cum pofteau şi toate se-ntâmplau după voia inimii lor... Şi s-au mâncat între ei boierii, judecătorii, jandarii şi călăii, s-au mâncat între ei, până n-a mai rămas oscior de boier, judecător, jandar şi călău. Iar, dac-au văzut aşa, l-au dat oamenii jos şi pe-mpărat, că tot nu mai avea nimeni nevoie de el... — Dar pruncul năzdrăvan? — D-apăi grija lui o duceţi? Fiţi numai voi sănătoşi şi la faţă roşi, că năzdrăvanul de ce-i năzdrăvan? Să trăiască o mie de ani... Aşa că pruncul-i bine sănătos, mulţam de întrebare. Pe câte ştiu, a oblicit că pe aiurea mai sunt ursitoare şi umblă să scape oamenii de ele, de ponoase şi belele. Iar Voinicul-Voinicilor şi cu Fata-Fetelor îi dau o mână de-ajutor, că, năzdrăvan-năzdrăvan, dar unde-s doi puterea creşte şi unde-s trei... Na, sfârşiţi vorba-n locul meu, că uitai de meleşteu!

                                              Buruiana neagră                                                      de Vladimir Colin          A fost odată ca nicăieri — când, nu se ştie — peste mări şi ţări, dincolo de marea Operencia[1] , a fost odată un om sărac. Atât de sărac, că n-a fost pe lume mai sărac decât el. Şi mai avea şi copii mulţi, cât găurile sitei, care erau cu toţii nişte leneşi cum iar nu s-au mai pomenit pe lume, îşi tăiase fiecare câte o seamă de nuiele şi le potrivise felurite lungimi, de putea, stând în pat, să tragă lângă el tot ce dorea. Stăteau leneşii trântiți cât erau de lungi, şi până şi să vorbească le era lene. Numai cel mai mic dintre fraţi nu semăna cu ceilalţi. Din zori trebăluia alături de tatăl lui şi pe toate le făcea cu voie bună, dar ce puteau ei duce la capăt era înghiţit de burţile mereu flămânde ale leneşilor. Dacă a văzut şi a văzut, a intrat într-o bună zi tatăl în casă, a adunat toate nuielele leneşilor, le-a pus pe foc şi a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, aflaţi că de azi înainte m-am hotărât să nu mai muncesc pentru voi. Plecaţi încotro v-or duce ochii şi picioarele şi câștigați-vă singuri traiul. Măcar că mă doare în suflet, am să vi-l dau şi pe Ianoş, fratele vostru cel mic. Cu el ştiu că n-o să pieriţi. Aţi auzit ? Dar leneşii, tot leneşi. N-a deschis unul gura şi au stat mai departe tolăniţi, care pe unde apucase.  S-a făcut ora prânzului. Au privit leneşii în dreapta, au privit în stânga — nu venea nimeni cu mâncarea. S-au gândit atunci să se scoale... tare le era lene. — Fraţilor, a început unul dintre ei, dar rostind vorba asta s-a simţit atât de istovit, încât a adormit pe dată, iar ceilalţi, bucuroşi că nu li se cere să muncească ascultând, i-au urmat pilda. Ei, dar pe seară au început burţile să vorbească pentru ei ! S-au trezit leneşii din somn. Au privit, s-au răsucit, nu se simţea abur de mâncare... — Fraţilor, a izbutit să spună din nou cel care vorbise şi la prânz. Au schimbat leneşii priviri uimite. Ia te uită câte cuvinte rosteşte fratele lor ! Te pomeneşti că nu mai e leneş... Mirat, careva a vrut să-l întrebe, dar n-a izbutit să spună decât: — Tu... nu... ? şi a căscat, sleit de puteri. Cel întrebat a crezut că fratele vrea să ştie dacă nu-i e foame. — Ba... da... a răspuns el, într-o mare încordare de voinţă. Au tăcut apoi leneşii, Cei care vorbiseră erau frânți de oboseală, dar nici cei care ascultaseră fără să vorbească nu erau mai puţin istoviţi. Şi a trecut şi noaptea. Dar a doua zi dimineaţă foamea i-a împuns rău de tot. Fără să mai ţină socoteală de lene, s-au unit cu toţi şi-au răcnit: — Mîn-ca-re ! — Of, leneşilor, feciorii mei, le-a răspuns tatăl, nu v-am spus că nu mai am de unde şi că nici nu mai vreau să vă hrănesc de pomană ? Hai, sculaţi şi căutaţi-vă norocul în lume... De astă dată s-au înspăimântat leneşii. Atât erau de speriaţi, că au început să se scoale, cu mare teamă : de amar de vreme nu se mişcaseră şi li se părea că de prea mult zbucium se poate rupe ceva în ei. Dar, spre mirarea tuturor, nu se întâmplă nimic. Privind cu nespusă milă unii la alţii, se ridicară şi ieşiră din casă. Ianoş îi întâmpină râzând : — V-aţi hotărât, zmeilor ? — Tu... începu careva dintre fraţi, dar, gândindu-se că printre ei se afla acum unul care încetase să fie leneş, îl aşteptă să-i ia vorba din gură. Leneşul nici cu gândul nu gândea să dea glas. De-ajuns muncise când se ridicase în picioare! Au prins leneşii a sprijini pereţii casei cu spinarea, şi tatăl le-a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, poveţe n-am să vă dau pentru că, de când vă ştiu, v-am tot povăţuit şi nimic nu s-a lipit de voi. Măcar atâta ţineţi minte si fiţi şi voi cuviincioşi. Nu lăsaţi oamenii să vă treacă înainte fără să le daţi bineţe. Înţelesu-m-aţi ? — Înţeles, tătucă, a strigat Ianoş, în timp ce leneşii se mulţumeau să dea abătuţi din cap. I-a sărutat tatăl la plecare, că de, leneşi-leneşi, dar os din osul lui erau şi ei, l-a strâns pe Ianoş la piept, şi fraţii au pornit în lume. Mergeau leneşii de-i întreceau până şi melcii, bucurându-se în inima lor că dăduseră peste mai nevolnici decât ei. Un drum de o zi era drum de o lună pentru leneşi. Dacă a văzut aşa, i-a strâns Ianoş grămadă şi le-a spus : — Fraţilor, am născocit ceva ca să ne mişcăm mai repede. — Re... începu unul dintre leneşi. — ...pe... adăugă un altul. — ...de ? întrebă cu spaimă al treilea. A zâmbit Ianoş pe sub mustăţile care-i mijeau sub nas şi a strigat : — Mai repede, da. Ce, nu vă place ?... S-a apucat de a tăiat o nuia groscioară şi a început să vâjâie cu ea. Vedeţi, a urmat apoi, e lesne de înţeles. Vin după voi şi izbesc cu nuiaua. Care merge repede scapă, care rămâne în urmă se alege cu un şfichi pe spinare. Înţeles ? La mare cumpănă ajunseseră leneşii ! Să pornească mai repede era greu, dar greu era şi să înceapă să vorbească şi să-l potolească pe afurisitul de Ianoş. Au încercat ei să chibzuiască, dar cine le-a dat răgaz ? Că s-a pus Ianoş să şuiere prin aer cu nuiaua, de ziceai ce-i aia! Au început să se grăbească leneşii. Teama de nuia s-a dovedit mai tare decât lenea... Mergeau acum mai repejor, şi Ianoş părea că mână un cârd de oi. Au mers cât au mers, până au întâlnit un moşneag. Leneşii şi-au amintit de sfatul tatălui lor, dar le-a fost lene să-şi descleşteze fălcile. Ianoş, adâncit în treaba lui — să-i grăbească pe fraţi — n-a luat seamă îndată la moşul care trecea şi numai după o vreme şi-a amintit că trecuse un unchieş pe lângă el şi că nu-i dăduse bineţe. — Ehe, fraţilor, a strigat el, ia mai odihniţi-vă oleacă... Leneşii n-au aşteptat să le spună de două ori. Fericiţi, s-au tolănit la marginea drumului şi s-au afundat în lenea din care nuiaua lui Ianoş îi scosese cu atâta răutate. Iar Ianoş s-a grăbit, alergând în urma moşneagului şi, când l-a ajuns din urmă, şi-a scos cuviincios cuşma : — Moşule, iartă-mă şi nu te supăra. Când am plecat de acasă tata ne-a sfătuit să nu trecem pe lângă nimeni fără să-i dăm bineţe, dar eu am uitat. Cum mi-am amintit, uite, am alergat într-un suflet să-ţi spun : Bună ziua, moşule... — Bună să-ţi fie inima, voinicule, a răspuns moşul. Apoi a zâmbit : Dar ce-i cu flăcăii pe care îi mânai ca pe nişte oi ? — Ce să fie, a oftat Ianoş, ia, nişte neisprăviţi de fraţi ai mei, leneşi ca altă aia şi cu care nu ştiu ce să mai fac. — Păi de ce nu-i faci pastori ? a întrebat moşneagul. S-a bucurat Ianoş şi i-a mulţumit pentru învăţătură, dar moşneagul a urmat să vorbească aşa : — Cât despre tine, fătul meu, pentru că te văd flăcău de ispravă, uite ce povaţă-ţi mai dau. De atâția ani de când tot trăiesc am aflat şi eu câte unele... Se spune că pe moşia grofului, dincolo de pădurea asta, creşte buruiana neagră, cu ajutorul căreia îţi poţi schimba înfăţişarea după cum pofteşti. Tu, vâră-te argat la grof, găseşte buruiana şi ia-o, că bine îţi va prinde în viaţă... I-a mulţumit Ianoş moşneagului şi s-a dus să-şi întâlnească fraţii care sforăiau la marginea drumului. — Sculaţi, fraţilor, le-a strigat Ianoş. Haida, la drum ! Nu s-au urnit leneşii decât atunci când nuiaua a început să şuiere. Cu chiu cu vai, s-au ridicat în picioare şi, după ce i-a tuns şi le-a schimbat hainele, i-a mânat Ianoş din urmă şi a lăsat câte unul în fiecare sat. Apoi s-a îndreptat spre pădurea îndărătul căreia se afla moşia grofului, despre care îi vorbise moşneagul. În pădure era întuneric. Ianoş zvârli nuiaua şi, tăind un copac, îşi croi o ghioagă bunicică. Mergea fluierând, când de după un trunchi gros îi ieşi înainte o arătare cumplită. Era o babă urâtă ca moartea, care privea cu un ochi la slănină şi cu altul la făină. Avea baba un nas lung şi încovoiat, aidoma unei gheare de vultur. — Stai! răcni baba cu un glas înspăimântător. Cum îndrăzneşti să treci prin locurile mele ? — Bună ziua, mătuşă, răspunse cuviincios Ianoş, aşa cum îl învăţase tatăl lui. Dar ce, nu-i voie să umbli prin pădure? — Bine că mi-ai spus mătuşă, ţipă baba, altminteri pe loc te făceam fărâme ! Dar pădurea e a mea, aşa să ştii. Se poate să nu fi auzit de mine ? — Iaca n-am auzit... — Eu sunt Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier, vesti baba, așteptând ca Ianoş să tremure de frică. Flăcăul însă răspunse liniştit : — Iar eu sunt Ianoş... — Îndrăzneşti să nu te temi ? mai întrebă înciudată vrăjitoarea. Ia priveşte ! Şi, făcând un semn cu mâna, trânti la pământ un rând de copaci. Ianoş abia avu vreme să se ferească. — Da, proastă treabă, spuse flăcăul. Ce ţi-au făcut copacii, de i-ai pedepsit ? Râzând, vrăjitoarea strigă : — Ha-ha, copacii nu mi-au făcut nimic I Dar am băgat spaima în tine, aşa-i ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Atunci Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier se aşternu pe treabă. Ca să-l înspăimânte pe Ianoş, începu să zboare prin faţa lui călare pe o coadă de mătură, aprinse un cerc de foc, făcu să țâșnească un şuvoi de apă din trunchiul unui gorun, săpă o prăpastie la picioarele flăcăului, mă rog, făcu tot ce ştia. Într-un târziu, istovită, întrebă : — Ţi-am vârât spaima în oase ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Dar adăugă, plin de bunăvoinţă : Mai încearcă, totuşi, nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea... Istovită, vrăjitoarea răsufla greu şi mai-mai să plângă de necaz. — Dar ce ştii tu să faci atât de grozav, că nu te temi de mine ? întrebă ea. — Eu ? Ştiu să muncesc pământul, grăi Ianoş, să cioplesc lemnul, să fac brânzeturi... Vrăjitoarea nu apucă să-i răspundă. În pădure se auziră nişte strigăte mânioase, răsunară plesnituri de bici şi, răcnind şi suduind, un bărbat gras, cu faţa roşie şi mustăţile în furculiţă, se ivi printre copaci. — Vai, groful ! ţipă vrăjitoarea şi, cât ai clipi, se sui pe coada ei de mătură şi pieri în văzduh. — Las’ că te prind eu, afurisito ! strigă groful în urma ei, amenințând-o cu biciul. Crezi că mult am să mai rabd să stai degeaba?... Şi tu ce păzeşti aici ? se întoarse el către Ianoş. — Nu păzesc nimic, domnule grof. Veneam la tine, să mă bag argat... Îl privi groful pe Ianoş, din cap până-n picioare. Era voinic flăcăul, iar groful îşi spuse că va putea munci cât trei. — Argat, argat, bombăni el, toţi vreţi să-mi fiţi argaţi! Hai du-te la maimarele rândaș şi spune-i să-ţi dea şi ţie o treabă... Aşa intră Ianoş argat la groful cel gras şi cunoscu rânduielile de la curtea lui. Groful era hain şi nu făcea decât să mănânce. Din zori se stârnea o vânzoleală cumplită, când bucătarii, chelarii, sofragiii forfoteau şi puneau Ia cale toate cele de trebuinţă pentru îndestularea pântecului trufaşului lor stăpân. Învăţă Ianoş să-i ştie pe maimarii fiecărei slujbe, în jurul cărora foiau zeci de ajutoare împărţite după tagmă şi pricepere. Era, de pildă, un maimare peste jiletci, sub mâna căruia se aflau nouă jiletcari, cu grija celor nouăzeci şi nouă de dulapuri pline cu jiletci ale grofului. Cu toţii nu făceau decât să le aşeze după culoare, să le calce, să le scuture de praf şi de molii şi să le scoată din când în când la soare, să nu prindă miros. Sub mâna maimarelui blănar stăteau nouă blănari mai mici, care dădăceau nenumăratele şube şi cuşme ale grofului. Ianoş căzu sub mâna maimarelui rândaș. Erau în grajduri armăsari voinici, şi nouă rândași îi ţesălau, îi plimbau, îi hrăneau. În prima zi, Ianoş puse ochii pe un armăsar negru şi, încălecându-l, o porni pe moşia grofului. Alerga armăsarul cu iuţeala vântului şi flăcăul chiuia în şa, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Lângă un drum, numai ce se iveşte rădvanul grofului, iar groful însuşi, tolănit pe perne, îşi privea bogăţiile. Dacă a dat cu ochii de Ianoş, din roşu s-a făcut vânăt : — Stai ! a răcnit el, săltându-se pe perne. Ianoş şi-a scos cuşma şi s-a apropiat. Groful, nici una, nici două, a ridicat biciuşca şi, jap !... a pocnit armăsarul cel negru, că Ianoş, vioi, se ferise la vreme. Armăsarul a sforăit o dată pe nări şi, când a izbit cu copita, a răsturnat rădvanul, cu grof cu tot. Răcnetele şi blestemele grofului se auzeau până departe. Încurcat sub rădvan, roşu ca un rac fiert, se zbătea să se ridice şi nu izbutea.. Vizitiul sărise de pe capră şi, făcându-i cu ochiul lui Ianoş, se bucura că groful dăduse de bucluc. — Şterge-o, băiete, şopti vizitiul. Când o ieşi de acolo şi te-o vedea la faţă, numai bine nu ţi-o fi... A zbughit-o Ianoş, călare pe armăsarul negru, şi vizitiul l-a ajutat pe grof să iasă de sub rădvan. — Unde-i ticălosul, haimanaua şi nelegiuitul ? au fost primele cuvinte ale grofului. — Nu ştiu, i-a răspuns vizitiul. Cât m-am muncit eu să ridic rădvanul, a dat bir cu fugiţii... A suduit groful, a tunat şi a fulgerat, apoi s-a întors la curtea lui unde a poruncit să i se dea de mâncare de trei ori mai mult ca în alte dăţi. Au început bucătarii să-i aducă la masă gâşte şi porci, şi înfuleca groful de te cuprindea spaima. Dacă s-a săturat, a poruncit să fie chemat Ianoş. Abia a intrat flăcăul în încăpere, că i-a şi zvârlit în cap o tipsie de aur. — Cum ai îndrăznit, nemernicule, să mă înfrunţi ? — Vorbeşte frumos, i-a răspuns Ianoş. Şi ce obicei e ăsta, să zvârli cu tipsiile ? A rămas groful cu gura căscată şi, în prima clipă, n-a mai ştiut ce să zică. Vezi, nu i se întâmplase niciodată să-i răspundă careva. Apoi a poruncit ca Ianoş să fie vârât în beci. S-a dus atunci groful în odaia lui şi, în faţa căminului, a strigat : — Vino, cotoroanţă ! S-a auzit un huiet şi, călare pe coada ei de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier a pătruns, prin horn, în încăpere. Tremura toată şi se ferea să se uite la groful cel gras.  — Ascultă, vrăjitoare, începu el. De la o vreme te ţii numai de prostii şi nu faci nici o treabă ca lumea. Aud că ţăranii fură lemne din pădure şi ţie nici prin minte nu-ţi trece să-i sperii şi să-i alungi... — Iartă-mă, grofule, scânci vrăjitoarea. Am îmbătrânit din cale-afară şi numai copiii se mai sperie de mine... — Să-ţi bagi minţile în cap, urmă neînduplecat groful. Dacă nu izbuteşti să vâri spaima în ţărani, să ştii că zile bune nu mai ai! — Fac şi eu ce pot, scânci din nou vrăjitoarea, căreia nasul de fier îi atârna tot mai jalnic. A certat-o groful şi-a ameninţat-o, iar până la urmă i-a poruncit : — Vezi că am vârât la beci un argat răzvrătit, unul Ianoş... Du-te şi învaţă-l cum să se poarte ! — Ianoş ? ţipă vrăjitoarea. Fac orice, numai nu mă sili să dau ochi cu Ianoş ! Nu se teme de mine şi-şi bate joc de vrăjite mele... Vai de zilele amărâte pe care am ajuns să le trăiesc ! — Hm ! spuse încruntat groful. Aşa ? Atunci să-i tăiem capul, ca să nu-i molipsească şi pe alţii de boala lui! Dar, în vremea asta, Ianoş fusese dus în beci. Î încuiaseră într-o hrubă de piatră, umedă şi rece, în care lumina zilei pătrundea doar printr-o crăpătură îngustă. Dacă i se obişnuiră ochii cu întunericul, începu Ianoş să-şi cerceteze temniţa. Într-un colţ văzu ceva şi mai întunecat decât zidurile de piatră şi, apropiindu-se, zări o buruiană înaltă, neagră ca păcura. Cum nimeni nu se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare, rupse o frunză şi o mestecă. Apoi, apropiindu-se de crăpătura îngustă, privi afară. — Hei, dac-aş fi o musculiță, lesne m-aş strecura prin crăpătura asta ! Abia şoptise aşa, că simţi o furnicătură prin trup şi, cât ai bate din palme, se făcu musculiță. Uimit, se furişă din beciul de piatră şi zbură până departe, în câmp. Acolo se gândi : „Gata, am scăpat din beci. Acum m-aş face om la loc“... şi nu sfârși bine de gândit, că simţi iar o furnicătură şi, tot cât ai bate din palme, se pomeni din nou în pielea lui de om. Atunci îşi aminti de moşneagul întâlnit pe drum şi înţelese că, fără să ştie, aflase buruiana minunată cu ajutorul căreia îşi putea schimba înfăţişarea. — Aşa ? Păi de-aici înainte, grofule, ţine-te ! Abia aşteptă Ianoş să se însereze. Când luna se ivi pe cer, flăcăul se prefăcu din nou în muscă şi zbură până-n iatacul grofului. Aşteptă acolo cât aşteptă, până se ivi groful şi se vârî în pat. Mai zăbovi Ianoş oleacă, apoi, când sforăielile grofului răsunară vârtos, se făcu urs. Şi unde nu începu ursul să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l strângă şi să mi-l sucească pe faţă şi pe dos, de te-nfiorai numai privindu-l. Trezit fără veste şi pomenindu-se cu botul ursului lângă nasul lui, groful înţepeni de spaimă. Dar când fiara mai începu să-i şi tăbăcească pielea, se porni groful pe nişte răcnete, de-ai fi zis că vrea să scoale morţii. Numai că ursului nici că-i păsa ! Se adunaseră slugile la uşa iatacului şi, neputând intra din pricină că uşa era încuiată, întrebau de afară : — Ce-i, domnule grof ? Ce s-a-ntâmplat ? — Ursul, răcnea groful, mă striveşte ursul! Săriţi ! Slugile se priviră, se mai priviră o dată, iar un bătrân vorbi încetişor : — Visează ! După câte a mâncat, nu-i de mirare să viseze că-i joacă urşii pe pântece... Au râs slugile şi s-au răspândit care încotro, în vreme ce grofului îi pierise graiul. Când l-a văzut mai mult mort decât viu, s-a preschimbat ursul în muscă, a zburat pe fereastră şi, după o vreme, frânt de oboseală, sforăia şi Ianoş sub un pom... Dar, a doua zi dimineaţa, nu proastă a fost mirarea slugilor care au găsit tot încuiată uşa iatacului. Au stat, au tras cu urechea şi parcă-parcă auzeau gemete înfundate. — Domnule grof, a îndrăznit careva. — Haimanalelor!... Of! Spargeţi uşa! s-a înălţat răguşit glasul grofului. Iar au stat şi s-au privit slugile, iar au chibzuit, dar glasul se ridică din nou, nerăbdător : — Spargeţi uşa, n-auziţi ?... Sau vreţi să vă sparg eu bostanii care vă ţin loc de capete ? Au împins atunci slugile uşa cu umerii şi, când au intrat în iatac, au crezut că le fuge pământul de sub picioare. Toată încăperea arăta de parcă între pereţii ei s-ar fi dezlănţuit o vijelie. Scaune şi mese răsturnate, covoare şi perdele sfâşiate, pologul de la pat zdrenţuit ca steagul după bătălie, cioburi de sticlă pe jos — o privelişte de te apuca groaza. Iar groful zăcea pe podele, numai în fâșii din cămaşa lui de noapte, şi era plin de cucuie şi de vânătăi. Au fost chemaţi degrabă felceri şi spiţeri care s-au apucat să-l oblojească şi să-l lege cu feşe muiate în fel de fel de alifii, de se ridicase în încăpere un miros de spiţerie care-ţi muta nasul. Iar groful gemea cât zece şi, printre gemete, răcnea: — Ticăloşilor ! Câinilor ! Să-mi prindeţi ursul şi să-mi aduceţi blana că, de nu, vă jupoi de vii ! — I s-a zdruncinat mintea, lămurea maimarele felcerilor, dar de priceput, nu pricepea nimeni ce se petrecuse în iatacul pustiit ca de vifor. Nenumăraţii argaţi şuşoteau prin curte. De bine, tuturor le părea bine că se găsise cine să-l mai scarmene şi pe grof, dar ce şi cum se-ntâmplase nu izbutea nimeni să dea de rost. Acum, vizitiul grofului a stat şi el şi a tras cu urechea. „Măi, aici nu-i lucru curat“, şi-a spus el. Şi, ce-i vine lui, îşi aminteşte de Ianoş cel închis în beci şi se gândește c-o fi, bietul, lihnit de foame, „Ia să-i duc eu un dărab de pită, şi-a spus omul, că i s-o fi lipit burta de spinare de când tot zace la gros! “ Se duce el la crăpătura îngustă, prin care beciul primea lumină. — Ianoş ! Măi, Ianoş ! Dar Ianoş cum să răspundă, dacă încă mai dormea sub pomul lui ? „Măi, aici nu-i lucru curat! “ şi-a spus din nou vizitiul. Şi unde nu începe el să mi-l caute pe Ianoş prin pivniţe, prin sure, prin hambare, oriunde credea el că flăcăul s-ar fi putut piti. Nu-i şi nu-i ! A umblat vizitiul toată dimineaţa şi, abia pe la chindie, l-a găsit pe Ianoş, care tocmai făcuse ochi. — Aici erai, fârtate ? — Aici, a zâmbit Ianoş. — Măi, a mai întrebat vizitiul, spune drept, tu l-ai bătut pe grof ? Şi-a amintit Ianoş că vizitiul îl scăpase când cu rădvanul şi atunci, ridicând fruntea, a spus semeţ: — Eu. Şi ? — Şi nimic, a râs vizitiul. Zic că-i treabă de ispravă ! Au râs amândoi şi, de la o vreme, Ianoş a grăit: — Eşti un om cinstit. Hai să ne prindem fraţi de cruce ! Cum îţi zice ? — Mie ? Ion. Au bătut palma Ianoş şi Ion, iar Ion a vorbit aşa : — Bine, pe grof l-ai bătut tu, dar ia să vedem acum dintre noi, care-i mai tare... A râs Ianoş şi s-au prins flăcăii la trântă. Luptă ei, luptă — nu se puteau dovedi. Au tras atunci cu săgeata. Amândouă săgeţile s-au oprit în trunchiul aceluiaşi pom. Au mai încercat o dată — la fel. Nu izbutea nici unul să-l întreacă pe celălalt. Au prins atunci să alerge, şi în goana lor au întrecut şi iepurii, dar la ţintă tot amândoi au ajuns, umăr ia umăr. — Măi băiete, a râs Ion parcă am fi de la un tată şi de la o mamă ! A râs şi Ianoş, după care flăcăii au ţinut sfat. Şi uite care a fost sfatul lor : i-a povestit Ianoş lui Ion tărăşenia cu buruiana neagră. — Acum eu zic aşa, a încheiat Ianoş. Să mă prefac într-o piele de urs, şi tu s-o duci grofului, zicând că ai răpus fiara. El o să-ţi dea bani buni, şi eu am să pier când oi socoti cu cale. Zis şi făcut. Cu pielea ursului pe braţ, Ion s-a îndreptat spre curte şi a început a urca falnic scările. Dac-a auzit groful că sosise cineva cu pielea ursului, a urlat de bucurie : — Să intre, să intre ! Ion i-a pus pielea pe pat, şi groful a început să care la pumni şi la palme în pielea ursului, de-ai fi zis că vrea s-o facă găuri-găuri. Când a obosit, s-a întors către Ion : — Ei, cum să te răsplătesc ? — De, domnule grof... — Du-te la bucătărie şi spune că am poruncit să-ţi dea un păhărel cu vinars ! — Cam mică răsplata, a îndrăznit Ion. — Ce? Te-ntinzi la vorbă ? Nu cumva vrei... Dar n-a mai apucat să-şi sfârșească ameninţarea, că pielea ursului întinsă pe pat o dată a zvâcnit şi a înviat. — Săriţi i a răcnit groful. Cine să mai sară ? Că dacă a început ursul să-l ia din nou între labele lui şi să-l tăbăcească, s-a speriat până şi Ion, măcar că ştia că nu-i decât fratele lui, Ianoş. Ţipa groful ca din gură de şarpe, şi de ţipetele lui s-au adunat în grabă slugile, întrebând care mai de care : — Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ? Numai că, intrând în iatac, au găsit pe patul grofului pielea de urs,adusă, de Ion. — Ursul! Ursul! ţipa groful. — Care urs, domnule grof ? a întrebat Ion. Nu vezi că-i doar o piele ?.. S-a scrântit la cap, le-a şoptit slugilor. — Nu-i nici un urs, e doar o piele, au adeverit şi slugile. — Ce? Mă scoateţi nebun?... Ioane, n-ai văzut ursul? — Care urs, domnule grof ? îi fi visat... A căzut groful pe gânduri şi, privind pielea de pe pat, învârtind-o şi sucind-o în mâini, a început şi el să creadă că i se năzărise. N-a mai zis nimic, iar Ion a plecat. Când a adormit groful, Ianoş şi-a schimbat din nou înfăţişarea şi, făcându-se muscă, a zburat din odaie. Mai apoi, întâlnindu-se fraţii, s-au gândit să plece de la grof. — Numai că n-o să plecăm cu mâna goală, vorbi Ion. De câți ani îi tot slugăresc, dacă ar fi fost să-mi dea dreptul meu, mă făceam om... Îl duse Ianoş pe Ion în beci, unde mestecă şi el o frunză din buruiana neagră. Apoi Ion îşi luă înfăţişarea unui moşneag, în vreme ce Ianoş se prefăcu într-un armăsar arăbesc, căruia numai că nu-i țâșnea foc pe nări. Moşneagul luă armăsarul de căpăstru şi-l duse Ia grof. — Domnule grof, am un cal de vânzare... Când a văzut armăsarul, grofului i s-a oprit inima în piept. Asemenea armăsar nici craiul cel mare nu avea. Cât ceri pe el ? — O mie de galbeni. A încercat groful să se târguiască, dar moşul ţinea la preţ. De dorul armăsarului îi săreau grofului ochii din cap. Dacă a văzut şi-a văzut că n-are încotro, a numărat groful o mie de galbeni, iar moşul a plecat. Dar, abia ieşise din casă şi se făcuse nevăzut, că armăsarul se ridică o dată în două picioare şi, nechezând, alergă şi se zvârli în fântână. Cine să mai ia seama la musculiţa care ieşi din fântână şi-şi luă zborul ? Se izbea groful cu pumnii în cap şi, de supărare, căzu la pat. Iarăşi spiţeri, iarăşi oblojeli... De la o vreme s-a înzdrăvenit şi a început din nou să mănânce câte două gâşte şi doi porci la un prânz. Atunci s-a ivit la curtea lui un negustor, care avea de vânzare un diamant. Când l-a văzut groful, mai-mai să-şi iasă din minţi. Mare cât un măr, diamantul arunca focuri, de lumina mai straşnic ca o mie de făclii la un loc. — Cât ceri pe el ? Negustorul, vezi dumneata, nu ştia preţul. A chemat groful toţi negustorii de la oraş, şi cu toţii au strigat într-un glas că asemenea piatră nu s-a mai văzut. „Să se plătească, ziceau, acoperindu-se cu galbeni. Când, din pricina galbenilor, nu s-ar mai vedea strălucirea diamantului, se cheamă că i s-a ajuns la preţ.“ A pus groful de s-a turnat peste diamant o găleată cu galbeni. Dar ce se cunoştea ? Strălucea diamantul ca un soare. S-a mai turnat o găleată, şi altă găleată, şi uite aşa, din găleată în găleată, s-a umplut încăperea cu galbeni, de la duşumele şi până la tavan. Atunci abia nu s-a mai cunoscut strălucirea pietrei, şi încă ziceau negustorii că târgul era mai bun pentru grof, decât pentru cel ce se lipsea de diamant ! Şi-a încărcat negustorul galbenii într-un alai de căruţe, şi dus a fost. Iar groful a aşezat diamantul pe măsuţă, lângă patul lui, si nu se mai sătura privindu-l. Într-o zi, trebuia să vină craiul cel mare din oraşul lui crăiesc, numai şi numai să vadă şi el minunea grofului, despre care se dusese vestea. A pregătit groful masă mare, bucătarii, chelarii şi sofragiii alergau ca nebunii de colo-colo. Ei, şi-a venit craiul cel mare şi cum a coborât din caleaşcă a întrebat: — Unde-i ? — Îndată, măria ta, s-a ploconit groful. L-a poftit groful în încăperea în care diamantul scânteia ca un foc mare şi, văzându-l, a încremenit până şi craiul. — Nemaivăzut! a strigat el şi a întins mâna să apuce piatra. Atunci, spre spaima celor de faţă, diamantul a prins să salte pe catifeaua vişinie pe care stătea şi, deodată, s-a prefăcut într-o viespe. — Vai! a ţipat craiul, ferindu-se. — Ţine-o! Ţine-o! răcni groful, văzând că viespea zboară către fereastra deschisă. Dar viespea a pierit în albastrul cerului şi, întorcându-se către grof, craiul a întrebat cu asprime : — Ce fel de glume sunt astea, domnule grof ? Groful a deschis gura încercând să răspundă, dar a rămas aşa, cu gura căscată şi, bătând aerul cu palmele, s-a prăbuşit pe duşumele, mort de necaz. — Domnilor, a spus atunci craiul, să mergem ! şi tot alaiul s-a răsucit pe călcâie şi, ținându-și nasul pe sus, s-a urcat în caleştile, aurite. Dacă au pierit caleştile la răscrucea drumului, s-au ivit în curtea grofului Ianoş şi cu Ion. Au adunat acolo toate slugile, toţi argaţii, toţi ţăranii de pe moşii, iar când i-au văzut strânși buluc le-au grăit aşa : — Fraţilor, norocul nostru a vrut ca groful să plesnească de ciudă ! — Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a învoit un bătrân. Şi cum Ion şi cu Ianoş primiseră mai mult decât le trebuia, au început să împartă averile şi pământurile grofului. Dar, în timp ce oamenii vorbeau între ei, s-a auzit un ţipăt în văzduh : — Staţi ! Ce faceţi acolo, argaţilor ? Călare pe coada de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier coborî în mijlocul oamenilor, amenințându-i cu pumnii ei ca două capete de ciolane. — Ce pofteşti, cotoroanţe ? întrebă Ianoş, apropiindu-se de babă. Când dădu cu ochii de flăcău, vrăjitoarea se făcu mică-mititică şi începu să scâncească. — Ianoş dragă, fie-ţi milă de mine... Nu mă face de râs în faţa argaţilor, că n-o să se mai teamă nimeni de biata vrăjitoare... Au început oamenii să râdă, şi nici cei pe care baba îi îngrozise cândva nu-şi mai puteau ţine hohotele. Râdeau cu gura până la urechi şi şi-o arătau unui altuia pe vrăjitoare, când, să vezi minune, din ce râdeau oamenii, dintr-atât se împuţina făptura babei, scăzu, se topi, până ajunse cât un fir de aţă. — Nu mai râdeți, strigă piţigăiat, cu glăscior de copil, nu mai râdeți, că vă ucid pe toţi ! Ţi-ai găsit ! Hohoteau oamenii, şi vrăjitoarea, subţire ca firul de aţă, se zvârcolea neputincioasă. Când s-au oprit din râs, nimic nu mai rămăsese din vrăjitoare, în afara nasului ei de fier pe care-l înhăţă îndată, un copil. S-a jucat, cu el cât s-a jucat, apoi l-a zvârlit într-un şanţ, unde l-au ros ploile şi l-au ruginit. Iar dacă au sfârşit cu împărţeala, s-au prefăcut Ianoş şi Ion în doi vulturi care s-au ridicat în văzduh. — Ia stai, frate, şi-a amintit Ianoş. Am avut eu nişte fraţi leneşi ...Hai să vedem ce s-o fi întâmplat cu ei. Au luat atunci vulturii satele la rând şi au văzut că în fiecare sat leneşul se făcuse pastor şi trăia foarte bine. Ba unuia dintre fraţi îi mersese şi vestea şi era vorba să fie uns episcop. — Bre, mulţi proşti pe lumea asta a grăit cu amărăciune Ianoş. Şi şi-au îndreptat atunci zborul către căsuţa părintească în care tatăl, scăpat de liota de leneşi, izbutii să se mai salte din sărăcie. S-au făcut vulturii oameni la loc şi, dacă i-a văzut, bătrânul a murit şi a înviat de bucurie. Cu aceeaşi dragoste l-a strâns la piept şi pe Ianoş, şi pe Ion, fratele lui bun, iar când a dat ochii cu munţii de galbeni, nu mai ştia nici ce face, nici ce zice. În cinstea întoarcerii au întins o masă straşnică, iar trei zile şi trei nopţi au mâncat şi au băut, ca nişte oameni sănătoşi şi zdraveni ce erau. Zic unii că praznicul lor nici n-a luat sfârșit. Nu ştiu, dar dacă-i aşa, vă urez să treceţi pe la ei şi, nici azi, nici mâine, dar peste trei zile în cap să ne-ntâlnim cu toţii la masa lui Ianoş. Cine-o veni să fie sănătos tot anul, care-o lipsi, un an să-i plângem de milă !     [1] Marea Operencia – mare fabuloasă, caracteristică folclorului maghiar.          descarcați basmul de la atasamente            

                                                                      Povestea fericirii de Vladimir Colin            A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor. „Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...”           Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. „Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.  — Allah!         Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia: — Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră... Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.          A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus: — Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: — Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: — Vreau. Plângi înainte... L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. — Tare-am înţepenit!... A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind: — Tată... Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat: — Cum te cheamă, feciorul tatii? — Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişé, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişé, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.  Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: — Ibadulá, deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. — Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr.           Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: — Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată... — Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] şi să scriem un contract de căsătorie... — De căsătorie? Cu cine? — Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu... Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare. — N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge.         Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bătrânul nu se împotrivi. Aişé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece. — Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mării se închiseră în urma lor. Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic... — Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri. Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan. — Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... şi luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmáua... — Te-ai săturat? întrebă Tasin. Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit: — Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat.         Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa: — Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima? — Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea. Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. — Ce este fericirea? întrebă el. — Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-şi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic... — Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. — Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul... — Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. — În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el...        Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase: — Ibadulá, deschide poarta! Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişé cea albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă.       Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului. Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut?      Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin câte puţin. Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă. — Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri.        Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise uşa. Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie. La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse. — Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. — Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin. — Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porunceşte mai degrabă să vină gâdea. Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. — Bine, spuse el. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit. — Ce... ce-ai făcut, ticălosule? — Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin. — Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. — Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf. — Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?  Tasin râdea. — Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin. Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit. — De unde ştii? strigă sultanul. Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. — Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată? — Atât: să-mi spui unde se află fericirea. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: — Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun. — Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea? — Nu-ţi spun, n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri. — Unde este fericirea? — Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el. — Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit: — Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. — Cine eşti! întrebă uimit Tasin. — Mă cheamă Umié, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umié. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umié! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina. — Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit... Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. — Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? — N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea... — Şi, dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. — Umié... — Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. — Dar de unde luăm papucii? — Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb... Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele. Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. — Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii. — Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă. Tasin însă nu mai părea stânjenit. — Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier. — Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de papuci? — Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. Supărat, Ali dădu din mâini: — Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele... Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima. — Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci! — Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân... — Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi. — O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi! — Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, pofteşte-ncoa! Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aişé, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. — Destul, Ibadulá! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura. Întovărăşit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrânului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier. Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită! — Acum, spuse Umié, la drum. Tasin o luă în braţe şi şopti: — În ţara Van. Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. — Unde suntem? întrebă Tasin. — În ţara mea, răspunse Umié. — Şi unde-i fericirea, Umié? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. — Spune, o rugă din nou Tasin. — Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna... O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în braţe pe Umié. — Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umié? Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles. — Am ghicit? — Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...  Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata. — O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea... Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] şi se întorceau la căsuţa lor. Umié pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu, Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu, Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu, Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.   Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. — Ţi-e somn, Tasin? — Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu... — N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet. Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse: — Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umié! — Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. — Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ. — Un rubin! Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist. Tasin duse cu greu rubinul în odaie: — Umié, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit! — Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite... Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. — Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. — Am de vânzare un rubin, spuse Tasin. Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii. — Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvaergii din suk... Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. O îmbrăcă pe Umié în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea. — Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire... — Caută, Tasin, caută... Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. — E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor. „Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...” Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă. — Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniştea se întâlneşte? — Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete. — Umié, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început... — Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. — Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă. Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin. — De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut... Se minună voinicul şi întrebă: — Dar în vale nu coborâţi niciodată? — Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă. Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. — Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: — Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?” — O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor... Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umié: — Ai găsit fericirea, Tasin? Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor. — Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr. — Lângă tine, tată. — Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. — Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. — Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De când mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie... Tasin luă o daùlă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aişé cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!     [1] Cadiu – judecător (în limba tătară).   [2] Cevré – năframă (în limba tătară).   [3] Salmá - un fel de mâncare tătărască.   [4] Daùlă – tobă (în limba tătară).   [5] Saleam – pace (în limba tătară).   [6] Hamam - baie (în limba arabă).   [7] Suk – piaţă (în limba arabă).          

Povestea fericirii   A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor. „Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. „Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.  — Allah!  Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia: — Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră... Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.    A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus: — Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: — Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: — Vreau. Plângi înainte... L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. — Tare-am înţepenit!... A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind: — Tată... Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat: — Cum te cheamă, feciorul tatii? — Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişé, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişé, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.  Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: — Ibadulá, deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. — Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr. Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: — Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată... — Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] şi să scriem un contract de căsătorie... — De căsătorie? Cu cine? — Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu... Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare. — N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bătrânul nu se împotrivi. Aişé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece. — Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mării se închiseră în urma lor. Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic... — Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri. Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan. — Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... şi luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmáua... — Te-ai săturat? întrebă Tasin. Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit: — Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa: — Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima? — Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea. Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. — Ce este fericirea? întrebă el. — Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-şi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic... — Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. — Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul... — Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. — În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el... Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase: — Ibadulá, deschide poarta! Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişé cea albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului. Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin câte puţin. Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă. — Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri. Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise uşa. Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie. La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse. — Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. — Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin. — Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porunceşte mai degrabă să vină gâdea. Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. — Bine, spuse el. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit. — Ce... ce-ai făcut, ticălosule? — Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin. — Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. — Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf. — Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?  Tasin râdea. — Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin. Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit. — De unde ştii? strigă sultanul. Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. — Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată? — Atât: să-mi spui unde se află fericirea. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: — Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun. — Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea? — Nu-ţi spun, n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri. — Unde este fericirea? — Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el. — Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit: — Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. — Cine eşti! întrebă uimit Tasin. — Mă cheamă Umié, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umié. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umié! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina. — Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit... Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. — Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? — N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea... — Şi, dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. — Umié... — Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. — Dar de unde luăm papucii? — Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb... Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele. Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. — Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii. — Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă. Tasin însă nu mai părea stânjenit. — Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier. — Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de papuci? — Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. Supărat, Ali dădu din mâini: — Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele... Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima. — Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci! — Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân... — Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi. — O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi! — Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, pofteşte-ncoa! Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aişé, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. — Destul, Ibadulá! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura. Întovărăşit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrânului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier. Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită! — Acum, spuse Umié, la drum. Tasin o luă în braţe şi şopti: — În ţara Van. Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. — Unde suntem? întrebă Tasin. — În ţara mea, răspunse Umié. — Şi unde-i fericirea, Umié? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. — Spune, o rugă din nou Tasin. — Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna... O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în braţe pe Umié. — Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umié? Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles. — Am ghicit? — Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...  Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata. — O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea... Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] şi se întorceau la căsuţa lor. Umié pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu, Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu, Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu, Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.   Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. — Ţi-e somn, Tasin? — Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu... — N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet. Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse: — Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umié! — Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. — Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ. — Un rubin! Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist. Tasin duse cu greu rubinul în odaie: — Umié, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit! — Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite... Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. — Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. — Am de vânzare un rubin, spuse Tasin. Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii. — Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvaergii din suk... Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. O îmbrăcă pe Umié în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea. — Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire... — Caută, Tasin, caută... Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. — E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor. „Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...” Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă. — Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniştea se întâlneşte? — Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete. — Umié, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început... — Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. — Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă. Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin. — De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut... Se minună voinicul şi întrebă: — Dar în vale nu coborâţi niciodată? — Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă. Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. — Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: — Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?” — O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor... Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umié: — Ai găsit fericirea, Tasin? Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor. — Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr. — Lângă tine, tată. — Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. — Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. — Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De când mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie... Tasin luă o daùlă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aişé cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!   [1] Cadiu – judeător (în limba tătară). [2] Cevré – năframă (în limba tătară). [3] Salmá - un fel de mâncare tătărască. [4] Daùlă – tobă (în limba tătară). [5] Saleam – pace (în limba tătară). [6] Hamam - baie (în limba arabă). [7] Suk – piaţă (în limba arabă).