Panait Istrati

ARTELE Şi UMANITATEA TRECUT ŞI VIITOR1 Ştiu că faptul de a apărea, de la început, în România, cu un volum de „pagini autobiografice”, în loc de pagini pur literare, va nemulţumi critica răuvoitoare. Îmi permit să nu ţin nicio seamă de această critică, dat fiind că pe omul răuvoitor totul îl nemulţumeşte, nimic nu-l împacă, afară de lopata de pământ ce i se aruncă pe coşciug. Viaţa unui artist sentimental, pasionat, şi care mai ales a trăit aşa cum am trăit eu, e adesea tot atât de pasionată ca şi opera lui. Uneori chiar o întrece în interes, dacă artistul rămâne sincer, şi dacă scrie, nu ca să satisfacă curiozitatea bolnavă a cititorului sătul şi blazat, ci ca să se vadă până unde a fost legat de omeneştile slăbiciuni ale vieţii, cât a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins. Nu oare acestui gen de literatură se datoreşte faptul că dintre toate operele lui Jean Jacques Rousseau, cea mai populară, cea mai răspândită, cea mai tradusă, sunt Mărturisirile sale? Şi nu e această carte şi aceea din care un om sănătos poate trage cele mai multe învăţăminte? Ori, în epoca asta a noastră de universală confuzie a spiritelor, mai mult decât pe vremea lui Rousseau, omenirea are nevoie de învăţăminte. Şi eu cred în învăţăminte, oricâte exemple din propria-mi viaţă mi s-ar pune sub ochi, susţinându-se că n-am ţinut seamă de ele. Ba aş afirma că, chiar dacă uneori le-am călcat în picioare, încă nu e un motiv să descurajăm această deznădăjduită omenire, pretinzând că învăţămintele nu servesc 1 Articolul dă titlul volumului publicat de Editura Renaşterea în 1925. La nimic. Numai omul blazat, această caricatură hidoasă a vieţii, se întinde cu burta pe pământ când cade în genunchi şi geme în loc să se scoale repede. Puţini oameni, luptând cu viaţa, au căzut în genunchi atât cât am căzut eu. M-a trântit banul, m-a trântit femeia, m-a trântit însăşi sublima prietenie. Acum în urmă, după cum se ştie, căzusem aşa de rău că eram gata să nu mă mai mişc. Şi totuşi, m-am sculat şi mă mişc mai cu folos ca oricând. Să nu mă întrebe nimeni ce cred, în intimitatea mea, despre opera Creatorului: cred şi eu, ca şi procopsitul de blazat, că ar fi fost mult mai bine ca această operă să nu fi existat niciodată, chiar dacă n-ar fi decât din cauză că început şi sfârşit sunt două cuvinte neînţelese în Univers. Dar, din moment ce existăm, să-mi spună filosofii academiilor burgheze ce trebuie să aleg între ură şi iubire, între acestea amândouă şi nimic. A urî, numai, e o monstruozitate. A iubi, numai, e o nătângie. A nu face nici pe una, nici pe cealaltă, e egal cu sinuciderea. Iar a face pe câteşitrei numai pe jumătate, înseamnă să opreşti omenirea în mersul ei. Iată cele patru categorii de existenţe cari compun imensa majoritate a omenirii şi care se lasă grea pe spatele celei de a cincea categorii: aceea care crează fără încetare condiţii noi de viaţă. Viaţa este un cuptor care cere să fie alimentat necontenit cu energii noi; totul e modificare, transformare, în bine sau în rău. Cine se opreşte în loc, piere; şi e mai bine să dai uneori îndărăt decât să nu te mişti. Întreg progresul uman se datoreşte necontenitei frământări — A unei infime minorităţi a omenirii. Această minoritate e fecundă atât în «în cât şi în iubirea ei. Restul e puhoiul, care se lasă târât, ori pune beţe în toate; totuşi, în sterilitatea sa, el ascunde şi înăbuşă nenumărate individualităţi fecunde, creatoare, ori numai cercetătoare şi active, ceea ce încă e util progresului. Eu însumi vin din acest puhoi; cine bănuia de existenţa mea, până în ziua când, o mână care nu dă greş m-a smuls din nisipurile vieţii? Cine bănuia de existenţa lui Gorki, până la strigătul triumfal al lui Korolenko, descoperitorul lui? Şi cine ştia că lucrătoarea Simona Basarab gândea, crea, de doisprezece ani, până în ziua când, o inteligenţă activă, cercetătoare, în loc să-i arunce la coş scrisoarea şi poeziile, dă totul la tipar, pune pe public s-o judece şi-i împlineşte astfel destinul? Cine poate bănui câte energii inovatoare în domeniul larg al vieţii, câţi creatori de condiţii de existenţă potrivite vremurilor de mâine se zbat în întuneric, luptă cu valurile nisipoase şi cad înfrânţi pe fiece zi? Şi aceştia sunt, doar, făuritorii lumii. Fără ei, omenirea ar fi o cohortă, o cireadă de vite. Ei au săvârşit tot ce vedem. Pe aceştia, societatea de azi – ca şi toate societăţile cari au existat până în prezent – îi lasă mereu să piară. Societatea de azi, care condamnă la ocnă pe un criminal, dar organizează criminala măcelărire în masă, tot cu aceeaşi inconsecvenţă condamnă pe mama care şi-a ucis pruncul din ruşine ori din mizerie, dar ea însăşi ucide zilnic vieţi mult mai preţioase decât aceea a unui făt de-abia venit pe lume, vieţi cari nu aşteaptă decât prilejul de a se manifesta, pentru a face dovada aptitudinilor cu cari sunt înzestrate. Această societate, artistul trebuie s-o combată şi să conlucreze la dărâmarea ei. Fie-mi îngăduit să mă enumăr şi eu printre luptătorii pentru dreptate. Şi deschizându-mi inima celor cu inimă, să-i las să vadă ce simt. * Mă aflu în clipa asta pe cale de a păşi pragul unei case sfinte: mă înfăţişez cititorilor mei din România.2 2 Inutil să mai subliniez că dragostea pentru meleagurile natale reprezintă una din coordonatele luminoase şi constante ale dramaticei şi nestatornicei sale existenţe. Volumul Trecut şi viitor are ca prefaţă o scrisoare trimisă de Panait Istrati din Nisa (15 aprilie, 1925) în care hotărârea de a se traduce singur în româneşte (după scandaloasa traducere a Chirei Chiralina) îi prilejuieşte această fierbinte profesiune de credinţă: „M-am hotărât să mă traduc singur în româneşte fiindcă, mai întâi de toate, eu sunt şi ţin să fiu un autor român. Ţiu la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept (el mi s-a contestat de oameni cari n-au nicio cădere!), ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. Înainte de a fi «prozator francez contemporan», aşa cum se spune pe coperta După treizeci de ani de credinţă neclintită într-o idee, şi de dureri îngrămădite, iată-mă gata să-mi spun cuvântul. Viaţa mi-a îngăduit în sfârşit, să mi-l spun. I-am smuls vieţii această îngăduinţă. I-am smuls-o cu preţul unor jertfe pe care numai eu singur le cunosc. Dar, mai întâi de toate, cine sunt cititorii mei? Cui mă adresez eu? Cititorii mei nu sunt, şi nici nu vreau să fie, acea categorie de însetaţi care aleargă după aşa-zisa literatură senzaţională. Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate cu meşteşug între patru pereţi şi nu scriu cu scopul de a transforma pe lector într-un sclav sentimental al dramelor cu deznodă- mânt, marfă ordinară a unei lumi ordinare, produs otrăvitor de suflete, opium literar, destinat să acapareze minţile şi să le întunece şi mai mult decât sunt întunecate când vin pe lume. Eu mă adresez omului pentru care viaţa e o luptă aprigă din ziua când a ieşit de pe băncile şcolii primare, aşa cum s-a întâmplat cu mine, omuiui care se zbate în ghearele acestei vieţi şi care caută scăpate. Lupta asta e de două ori aprigă, căci ea e dusă, în acelaşi timp, cu legile firii şi cu cele create de om. Împotriva celor dintâi nu putem aproape nimic. Când moş Anghel se aprinde de o femeie care trebuia să-l ducă colecţiei lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut “. Chestiunea este dezbătută cu mult patos: „Las pe oamenii de bună credinţă să judece. Acestor oameni, singurii cărora mă adresez în tot ce scriu, le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceea ce pentru mine e acelaşi lucru), că aceşti eroi au gândit şi au grăit, în sufletul meu, timp de ani îndelungaţi, în româneşte, oricât de universală ar părea simţirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, şi că numai un «înstrăinat» ca mine va şti să le ducă dorul şi să le dezmierde amintirea, aşa cum ştiu eu astăzi când trăiesc din amintiri. „Iată câteva din motivele care, adăugate la cutezanţa mea de-a scrie româneşte, precum şi la numărul cititorilor mei din România, îmi dau dreptul de-a fi scriitor român… “ La dezastru, când bunurile agonisite cu trudă i se năruiesc, când copiii pier unul după altul şi când alcoolismul şi boala îl doboară, el se lasă târât ca de un şuvoi năprasnic. Când cele două Chire ale mele, precum şi micul Dragomir-Stavru îşi dau frâu liber patimii de a trăi viaţa aşa cum o simţeau zvâcnind în carnea lor şi când această patimă se izbeşte cumplit în zidul altor patimi şi-i duce pe toţi la pierzanie, ei se lasă duşi, nicio forţă nu le-a putut veni în ajutor. Când Cosma, frate bun cu cele două Chire, nu ascultă decât vocea sângelui său clocotitor, trăieşte după legea lui şi cade răpus de această lege, el nu e victima nimănui decât a firii. Până aici, am ţinut să pun sub ochii lui Adrian mai mult problemele de nerezolvat ale vieţii, decât cele care se pot rezolva. În lucrări lăturalnice ca: Pescuitorul de bureţi, Sotir, Codin am făcut un pas spre problema socială, sentimentele personajelor se împiedică de organizaţia economică de azi şi ei se răzvrătesc. Se răzvrătesc în felul lor, aşa cum vreau eu. Dar iată că mâine năvălesc Haiducii. Simţirilor omeneşti de totdeauna li se adaugă revolta de totdeauna a luptătorului pentru dreptate. Patimi oarbe şi năzuinţi conştiente sunt închise în acelaşi cuptor şi arse până la topire. Aci, nedreptatea veşnică a omului e luată de piept şi ţintuită în văzul tuturor. Nu dau problemei nicio soluţie spiţărească, nu consfinţesc nicio metodă în dauna alteia, căci, pentru mine, nedreptatea veşnică a omului nu e o şaradă pe care o rezolvi petrecând, dar consfinţesc în schimb lupta eternă a fiinţei umane slabe cu semenul său născut lup. Aci, câmpul de prăşit e fără margini, iar leacul bolii, în mâinile noastre, dacă vrem ca aceste mâini să făurească o lume nouă, sau o lume care să tindă măcar spre acea înnoire dorită de toate sufletele însetate de dreptate. Şi acum, iată, îmi scot căciula în faţa sutelor de anonimi care mi-au scris şi-mi scriu mereu, pre< um şi în faţa miilor care mă citesc, care nu mi-au scris şi nu-mi vor scrie niciodată. Mă descopăr în faţa mulţimii de jos, în faţa acestei Sa- hare cotropitoare de valori umane, Sahară fecundă, nesecată în energii, ocean social în care am fost pescuit eu însumi şi de unde răsar mai toţi acei care s-au impus omenirii. Cu această mulţime vreau să stau de vorbă aci, cu ea, care mi se spovedeşte zilnic şi-mi cere să fiu sincer. Pentru a sta de vorbă cu dânsa, trebuie să mă spovedesc mie însumi. Dintre sutele de chestiuni, sentimente, idei, care mi-au fost puse sub ochi în aceste trei sferturi de an de când sunt în corespondenţă cu România anonimă, o singură întrebare, o singură chestiune, pe care mi-a trântit-o în sac un lucrător de la Brăila, îmi stă dinainte cu litere de foc. Pe ea o văd de câte ori pun mâna pe condei. Cu ea, în gând, mă culc seara, cu ea mă scol dimineaţa. Lucrătorul acesta (care nu-şi semnează scrisoarea), după ce mă acoperă cu laude, termină întrebându-mă: — … Ei, ia spune, neică Panaite: CE-AI DE GÂND SĂ FACI ACUMA? Întrebarea asta mi-am pus-o eu în ceasul când Romain Rolland, judecând după scrisorile pe care le primea el, mi-a scris: „Nu cunosc un succes mai complet şi mai rapid decât al dumitale “. Întrebarea asta rezumă şi chestiunile dezbătute de mai toţi aceia care mi-au scris, fie cam într-o doară, fie din glumă, fie scrâşnind din dinţi. Ce-ai de gând să faci acuma? Apoi de… „neică “, ce să fac acuma, când am reuşit să-mi smulg piciorul din lanţul care mă fereca sorţii voastre? Vreţi să urmez calea a aproape tuturor acelora care se ridică de jos pentru a cădea în mocirla celor de sus? Vreţi să vă fabric şi să vă vând basamac, cocaină, morfină ori tămâie? Să scriu literatură pe placul vreunui bancher puternic al zilei din prostia noastră? Sau să tămâiez pe vreun ministru cu fonduri secrete, pe vreo cucoană cu influenţă în lumea „mare”? Să aduc apă la moara vreunui partid cu nume falnic, care se bălăceşte în zoile combinaţiilor politice şi vă vinde pielea între două discuţii de principii? Ori – lăsând la o parte toate aceste fapte nedemne şi trecând de partea voastră – să cânt osanale clasei din care am ieşit? Să spun că voi sunteţi, noi suntem, cei fără vină şi fără prihană în marele rău care bântuie omenirea? 1 1 Un punct important în programul estetic al lui Panait Istrati. Contravin aceste afirmaţii crezului său, mărturisit, în atâtea rânduri, de scriitor angajat? Nu. În prefaţa la Moş Spuneţi-mi, măi Stane, măi Ioane, cu cine să mă leg? Din cine să-mi fac tovarăş, eu, care am cutreierat pământul aproape fără tovarăş? Tovarăş de viaţă şi de drum, mi-a fost mie, mai întâi, blestemul unei lumi minată de egoism, acea cumplită lege care-mi arăta la fiece pas pe frate despuindu-şi fratele în folosul său. Eu n-am trecut prin viaţă mirosind un trandafir şi că- tând galeş la stele. Tovărăşia unei mame care venea seara acasă cu mâinile crăpate de ger şi de leşie, care punea petic peste petic, care se lipsea de pâinea ei ca să-mi cumpere mie haine şi cărţi, această primă tovărăşie m-a învrăjbit Anghel, îstrati va relua problema în termeni şi mai expliciţi: „Nu ştiu dacă în prezent sunt un scriitor al muncitorimii, dar pot să încredinţez lumea muncitoare, oriunde s-ar afla ea grupată politiceşte, că voi fi în curând aşa ceva “. Urmează această precizare: „Prin asta nu trebuie să se înţeleagă că voi fi un trâmbiţaş al virtuţiilor acestei lumi, ci un om care o va arăta aşa cum este şi îşi va spune gândul fără niciun înconjur: astfel înţeleg eu prietenia “. Pentru Panait istrati, tocmai scriitorul care-şi asumă responsabilităţi sociale şi morale este chemat să promoveze şi să apere această lege de aur a artei adevărate: rostirea adevărului. Tendinţele idilice – lui, vagabondului de atâtea ori îngenunchiat de mizeria vieţii – din totdeauna i-au repugnat, (într-un articol din România muncitoare – 26 august, 1912. – Aşadar, pe când era un simplu gazetar, desfiinţează iritat o piesă a lui I. C. Vissarion, alterată de o viziune sămănătoristă, cu aceste argumente: „Autorul piesei, deşi este ţăran, e departe de a fi autor-ţăran. El nu ne dă nici limba, nici sentimentele, nici revolta coşbuciană a ţăranilor noştri, ci numai nişte exclamări hamletice, rezultatul unor citiri fugare şi pedantice.”) Fireşte, potrivit viziunii sale romantice, mesianice asupra artistului, îstrati va interpreta puţin unilateral raportul dintre creator şi societate: societatea nu face altceva decât să primească, iar artistul numai să dea (revelând omenirii marile adevăruri, transformând ca prin miracol condiţia ei existenţială şi morală). O problemă infinit complexă care la acea dată, fie spus, n-o găsim încă clarificată cum trebuie nici la cei mai competenţi oameni de specialitate. Pentru totdeauna cu o lume păgână care a făcut din viaţa mamelor noastre un iad pământesc. Tovarăşe mi-au fost, apoi, toate acele umbre răzvrătite din născare, pe care destinul mi le-a presărat de-a lungul nesfârşitelor mele drumuri. Umbre, fantome, eroi nebănuiţi de nimeni, fiinţe venite de pe alte pământuri! … Pe toţi şi pe toate le-am pierdut, dar toţi trăiesc aievea în sufletul meu. Şi în clipa când pun mâna pe condei şi mă aplec peste hârtia albă, eu n-am nevoie să scornesc prăpăstii cu efect melodramatic, nici să speculez nerozia umană, care nu cere decât s-o distrezi: ochii scrutători ai tovarăşilor mei de visuri răsar din întunericul trecutului ca licuricii noaptea şi ei îmi cer să fiu om înainte de a fi literat. Ei nu s-au amuzat. Viaţa pentru ei a fost năprasnică. Cum aş putea eu, deci, să scriu pe placul unei lumi care nu caută decât „senzaţii “? Văd privirea bună a spălătoresei care mi-a dat viaţă şi pe care răutatea omenească a dus-o la mormânt, luându-i până şi mângâierea de a-şi săruta odrasla în ceasul morţii, odrasla pentru care a spălat murdăria altora timp de patruzeci de ani, cu speranţa să mă vadă „om cu căpătâi “. Văd figura aprinsă de ftizie galopantă a lui Mihail Ka- zanski, eroul prieteniei mele, creier enciclopedic şi inimă nobilă, descoperit de mine, la şaptesprezece ani, în plăcintăria lui Kir Nicola din Brăila, unde citea cărţi franţuzeşti pe când păduchii îi umblau agale pe umăr. Nouă ani de prietenie eroică, de sărăcie eroică, de vagabondaj eroic, de lecturi şi discuţii eroice, pentru ca într-o bună zi să-şi dea sufleriil în cine ştie ce colţ al imensei Rusii, neavând încă etatea de treizeci de ani. Văd apărând din negura unui trecut de vis, făptura în- veşmântată de revoltă sinceră a lui Ştefan Gheorghiu, altă faţă aprinsă de ftizie galopantă, dar cât de deosebită de cea dintâi! Unul se poticneşte de bolovanul ignoranţei omeneşti, cade, se ridică numai pe jumătate şi se retrage în lumea gân- dirii nepătate şi nestăvilite. Celălalt, cu şi mai mult avânt, ridică pumnul împotriva zidului prostiei universale, îşi dă seama de grosimea lui şi în loc să dispereze, el aleargă după artilerişti, îi cheamă la luptă, nu se îndoieşte o clipă de răsunetul glasului său, dar amuţeşte într-o zi primăvăratică de martie, în sanatoriul de la Filaret, singur în odaia lui, singur, cu credinţa sa neclintită în viitorul unei lumi făurite de cei care vor trebui să aleagă între luptă şi ftizie. Văd pe zidarul pictor Samoilă Petrov luptând voiniceşte cu truda-i zilnică de muncitor, în vreme ce mintea-i căuta să pătrundă legile culorilor, în vreme ce inima-i se avânta cu generozitate în lumea prieteniei ideale. S-a dus şi el. Valurile de nisip ale Saharei cotropitoare l-au prins în vâr- tejul lor şi l-au înmormântat acolo unde nu s-au gândit niciodată să pună piciorul: sufletul lui, doritor de măreţie, a zburat între patru pereţi ai unei camere de spital din Odesa. Mai văd alţi eroi aievea răsărind din negura unor vremuri neuitate şi întruchipându-se în personaje de roman trăit. Iată pe Isac Perimutter şi pe sora sa Estera, purtând prin lumea largă crucea crimei de a fi iubit prea mult viaţa, ca şi străbunul lor Iisus. Primul – un moş Anghel aproape imberb – se rupe ca un vlăstar de butucul secat de sevă şi pleacă să-şi caute alt pământ, dar niciun pământ nu-i convine, se veştejeşte de dorul întielor adieri şi moare la Cairo, răpus de amintiri prea vii şi de rachiu prea tare. Deşi tânăr, el ştie că n-a murit beţiv din vina nimănui, ci dintr-o mare vină: Isac ştie mai mult decât moş Anghel. Mai mult decât Isac ştie mândra lui soră Estera, care, tronând ca o regină în somptuosu-i bar de la Singapore, îngenunche pe umilitori şi cade umilită de propriile ei victorii. Urmează acestora o întreagă legiune străină de oameni fără căpătâi şi fără nume. Pe unul, îl mai aud şi azi cum îmi vorbea pe întuneric în azilul de noapte din Lausanne, de unde, ieşiţi a doua zi, n-am mai putut găsi de lucru, fiindcă ştampila milostivului azil aplicată pe hârtiile noastre, ne-a indicat vindictei burgheze ca nişte ciumaţi ai orânduielii modeme. Un altul – pe o noapte ploioasă şi neagră ca lumea în care trăim – dă peste mine pe când mă adăposteam printre stâncile unui port mediteranean. Nu puteam să-i disting chipul. Şi niciuna nici două, în huietul valurilor care se spărgeau, îmi spune pe nerăsuflate: – „Bine… Tu eşti creştin. Eu sunt ovrei. Dar am să te iau judecător. Uite: mi-a murit nevasta şi am rămas cu trei copii mici, la Marsilia, unde-mi câştig pâinea. Am făcut cum am putut şi am plecat cu ei la Ierusalim să-i depun într-o comunitate anume creată pentru aşa ceva. Acolo, în loc să fiu compătimit, sunt luat din scurt: Mi se reproşează că de ce nu port perciuni, că cum am îndrăznit să viu la ei fără perciuni. Auzi domnule! Mie îmi arde casa şi femeia, nu ştiu ce să fac cu copiii, nu mai am niciun rost pe pământ şi ei mă întreabă de ce nu port perciuni la… Marsilia!? apoi să-ţi spun drept: nu mai cred în Dumnezeu! “ Un al treilea… Dar, de ce să mai întind pomelnicul? * Aceste chipuri, şi altele la fel, fac parte din viaţa mea de ieri. Tot ele îmi vor umple şi literatura pe care voi scri-o, tot cu de voi trăi şi de azi înainte. Nu ştiu dacă scrisul meu va avea darul să facă dintr-un om rău unul bun, nu ştiu dacă va reuşi să schimbe cu o iotă mersul crâncen al vieţii nemiloase. Ceea ce ştiu, e că arta mea nu va fi arta acelora care transformă suferinţele omeneşti în monedă bine cotată la bursa literelor de tarabă. Orele mele de lucru sunt ore de penitenţă. Multe uşurinţi, multe abateri îmi îngădui şi azi, aşa cum mi-am îngăduit ieri, dar să iau în deşert ce mi-a fost sfânt întotdeauna, la asta să nu se aştepte cititorul meu: nu-i voi specula prostia. Scriitorul de profesie, ca şi cititorul de profesie, bălăcesc astăzi amândoi în aceeaşi mocirlă a artei fără umanitate, chiar atunci când o nuvelă, un roman, o piesă sunt în stare să smulgă lacrimi fierbinţi. Când arta va reuşi să facă pe oameni mai buni, numai atunci vom avea dreptul să vorbim de artă. Teatrele sunt pline de cucoane care plâng în loji asistând la Dama cu Camelii, plâng în toaletele lor scumpe, plâng în diamantele lor, plâng suferinţele închipuite ale unei artiste care după căderea cortinei redevine ceea ce este: o adulată pentru orele de digestie a lumii sătule. Dar când aceste cucoane inimoase sfârşesc de plâns în loji, îşi şterg lacrimile cu ruşine, se urcă în automobile şi, în drumul lor spre culcuşul voluptos, nu au nicio lacrimă pentru acele dame fără camelii, care apar pe la răspântii şi trag pe trecător de mânecă pentru o bucată de pâine şi un culcuş. Murillo a pictat pe micul cerşetor care se păduche în văzul tuturora, iar Millet, pe ţăranii lui deşelaţi de muncă. Vereşa- ghin plăteşte cu viaţa nobilul gest de a se duce să se con vingă cu ochii de grozăviile războiului ruso-japonez, el care a creat, între altele, Santinela şi Piramida de căpăţâni. Aceste tablouri, menite să sfâşie inima omului nu sfâşie nimic. Copiii cerşetori umplu drumurile: nimenea nu-i vede, dar toată lumea „cultă “admiră „celebrul tablou al lui Murillo”. Cu „ţăranii lui Millet” se mândreşte Luvrul, dar nimeni nu se gândeşte că fiii şi nepoţii ţăranilor pictaţi de Millet au rămas şi azi tot robi ai pământului, tot deşelaţi, tot stâlciţi de muncă 4. Şi să nu vină niciun boeraş să-mi spună că ţăranul francez de azi cumpără bonuri ale apărării naţionale; eu am trăit prin satele franţuzeşti şi am văzut că toţi ţăranii trăiesc cu faimoasa lor „supă “, care nu e altceva decât ciorba noastră de fasole, iar pâinea, făcută o dată pentru o lună, e mai rea decât mămăliga românului, căci o taie cu toporul timp de 15 zile, când e uscată ca lemnul. Pentru ţăranul acesta, ca pentru întreaga omenire trudită, nu s-a născut încă artistul care să-i fie Mesie, nu s-a născut încă opera de artă care să răstoarne fundamentele unei alcătuiri bazate pe cruzime şi care să întroneze dreptatea pe pământ. Şi se vor mai scurge poate multe secole, în care timp suferinţa umană va rămâne tot numai un obiect de inspiraţie pentru artişti, şi lumea, cu toată oroarea ce insuflă piramida de cranii a luivereşaghin, va continua să se măcelărească, după cum continuă să fie egoistă, cu toată generozitatea capodoperelor universale. 4 Să recunoaştem că şi aici scriitorul rămâne fidel tezei iluministe: „ideile conduc lumea”. După el, arta n-are decât să-şi exercite funcţiile magice pentru ca de îndată să se schimbe faţa păcătoasă a lumii, să triumfe Adevărul, Binele, Frumosul. În fond această naivitate de tip romanesc – care ignoră formele mai complexe de influenţare prin artă a conştiinţei oamenilor – o amendează Pompiliu Constantinescu când recenzând Trecut şi viitor opinează – de pe o poziţie extremistă care subapreciază rolul social al artei: „Dar ceea ce nu înţelege d. Îstrati e că arta nu poate fi proletară sau burgheză; ea n-are o finalitate practică, nu poate servi interesele unei clase… arta e un scop, nu un mijloc cum vrea d. Îstrati, regretând că ţăranii lui Millet au rămas şi azi tot robi ai pământtdui, tot deşelaţi, tot stâlciţi de muncă”. Acestei suferinţi, însă, a noroadelor, eu, care am pornit de la opincă şi am pătimit mai mult decât Christ, îi voi închina toate forţele mele ca să contribui la micşorarea ei, atât cât poate contribui un suflet îngrozit de suferinţa lumii obidite. Din eroii mei, eu nu voi face o ţintă a literaturii mele, ci numai un mijloc. Un prieten intim mi-a remarcat că aproape toate titlurile bucăţilor mele, publicate ori nepublicate încă, poartă un nume propriu de om sau de femeie. E adevărat; şi nu din întâmplare. Toate aceste figuri, toţi aceşti eroi sunt trimişii mei autorizaţi să vorbească, cu zeci de mii de glasuri, maselor din care îmi trag obârşia, căci ţinta scrisului meu e chemarea acestor mase la luptă. Iată de ce am spus că eu nu scriu ca să ajut cititorului să adoarmă seara, când intră în pat, ori să uşurez digestia de după-amiază a sătuilor. Martor şi părtaş, din frageda-mi copilărie, al trudei popoarelor, eu port mereu în inimă rana durerilor lor. Eu aud şi azi, tânguirile muncitorului de la oraş, ca şi pe acelea ale iobagului de la sate, iobag împroprietărit după fiecare război şi devenit iarăşi iobag după treizeci de ani de pace. Eu scrâş- nesc din dinţi cu scrâşnetul mult prigonitului popor evreu (…) în ţară ori afară din ţară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datoreşte o parte din progresul ei, eu i-am cunoscut mila şi am avut deseori prilejul să-i apreciez bunătatea. Dacă n-ar exista pentru mine decât singur exemplul bătrî- nului Herman Binder, crâşmarul de la Alexandria, care se ruina (care s-a şi ruinat!) ca să ţie grătar românesc cu fleici şi cu mititei, cu ţuică şi cu vin românesc, cu jurnale româneşti, cu portretele româneşti ale maiestăţilor lor, şi mai ales crâşmă cu poveşti gălăţene şi cu amintiri care aduceau lacrimi în ochii atât ai povestitorului „jidan “, cât şi în ai ascultătorului român neaoş, dacă n-ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, ruinat de huliganismul naţional român, şi încă mi-aş lega soarta mea personală de soarta poporului evreu, încă aş face din lupta lui pentru dreptate, lupta mea personală, lupta tuturor persecutaţilor de pe pământ. Dar eu nu dau întâietate suferinţei unui neam, în dauna altuia. N-am nicio preferinţă în materie de durere. Când văd că un om cade în stradă, eu nu-l întreb cărui Dumnezeu se închină, ci îi săr în ajutor. Şi fiindcă am trăit în douăsprezece ţări de pe pământul acesta blestemat, fiindcă am ascultat pe oameni tânguindu-se cu acelaşi fel de lacrimi în ochi, eu voi adresa cuvântul meu de luptă şi emoţia artistică tuturor neamurilor care gem sub jugul apăsării internaţionale, mulţimilor anonime care ascund în sânul lor dureri ştiute doar de ele şi eroi nebănuiţi de nimeni. Iată ce am să scriu. Iată pentru cine scriu.  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

CUVÂNT ÎNAINTE În 5 decembrie 1934, Panait Istrati declara, într-un interviu acordat cotidianului Rampa, că pregăteşte al cincilea volum al cărţii Viaţa lui Adrian Zografi - Agitatorul, - consacrat lui Ştefan Gheorghiu, având ca fundal „Valea Prahovei! Petrolul!”. A doua zi, Istrati primeşte vizita - pe care el o solicitase — A lui Alexandru Talex (care tocmai împlinea douăzeci şi cinci de ani) şi a lui Mihail Stele seu, doi tineri care scoseseră o revistă, Cruciada Românismului. Îi primeşte ca pe nişte „fraţi”. Târziu după căderea nopţii, după îndelungi spovedanii, hotărârea unei colaborări regulate a scriitorului este luată. Descoperind articolul lui Talex despre recent apăruta sa carte, Biroid de plasare, („Cronica literară”, nr. L din 22 noiembrie 1934) Istrati telefonase la tipografia în care tânărul lucra la revistă, dorind să-l vadă. Înainte cu câteva săptămâni, Talex se întâlnise, din întâm­plare, ieşind de la Biblioteca Academiei, cu colegul său de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Stelescu, care făcuse parte din „Garda de Fier” a lui Codreanu, o părăsise din raţiuni atât personale, cât şi de fond. Aşa cum va spune în primul din seria de articole „Sfaturi pentru tinerii care fac politică” (Cruciada Românismului, nr. L), el descoperise falsitatea, cinismul, ipocrizia conducătorilor şi „teatrul” politicii (un desen al lui Brânduş, în acelaşi număr, caricaturizează „circul” politicienilor). Iar mai târziu, va adăuga: „Nu, nu e nevoie de revolta sângeroasă, ci de cea adânc sufletească. („în tara în care nimeni nu se mai revoltă”, nr.4). Istorici şi /. * martori, explicând această plecare, vor pune în prim plan când motive personale (rivalităţi pentru putere), când motive strict politice (refuzul terorismului de către Stelescu, după asasinarea lui I. G.Duca). După moartea sa, în vara lui 1936, găsim într-un articol semnat de Talex: ’ ’Românismul lui Mihail Stelescu era constructiv, antixenofob şi iubea pe omul bun, pu­nând la zid numai pe cel rău’ Din primele momente ale întâlnirii, Stelescu propune prietenului său să fondeze împreună o revistă, o „revistă de atitudine politică şi spirituală”, care să combată agresiunile Gărzii de Fier şi să deschidă pentru tineri căi de acţiune în cultură şi viaţa socială, în afara politicului. Ce putea oare să-i unească, dacă nu tocmai ceea ce-i opunea: activismul lui Stelescu, idealismul lui Talex. Talex nu avea, la începutul Cruciadei, altă experienţă a ziaristicii decât cea a presei studenţeşti. În primul său articol din revistă, el denunţă falsul şi formalismul literar şi salută — Relevând „rolul social” al scriitorului şi „funcţiunea de educaţie naţională” - pe romancierul autor al Biroului de plasare. Istrati va lua, de aici înainte, locul mentorului ce îl avusese înainte: Vasile Pârvan. Panait Istrati se întorsese de patru ani în România. Confruntat mai întâi cu probleme sentimentale (ruptura cu Marie- Louise Baud-Bovy - „Bilili” divorţul cu Ana Munsch), luase în căsătorie o tânără studentă, Margareta Izescu. Retras la început la Brăila, el se instalează până la urmă la Bucureşti, fugind de „certurile de familie”. Într-un text pe care-l dă României Literare în 1933 („Ceva mai bun, mai omenesc”), el evocă cele trei borne ale existenţei sale: lupta socială, prietenia, scrisul. Călătoria de 16 luni în U.R.S.S. ’, îl face să-şi piardă încrederea în socialism. Prietenia cu Romain Rolland se stricase în 1930; totuşi, când, în toamna lui 1934, Istrati îi scrie ca să-i ceară să intervină în favoarea unui antifascist italian ameninţat cu expulzarea din România (Igito Nucitelli), Rolland îi va răs- 1 - Vezi voi. Spovedanie pentru învinşi, ed. Dacia 1990. Punde promiţându-i ajutorul şi felicitându-l pentru ultima sa carte apărută în Franţa, Mediterana, răsărit de soare. Acest sfârşit de toamnă aduce puţin balsam peste existenţa sa chinuită. Istrati se simte la capătul puterilor, cu trupul stins. Ruperea contractului cu editura Rieder (pe care criza economică a împins-o la faliment), l-a privat de resurse indispensabile. Şi, până la urmă, integrarea sa în „inteligentia românească” nu a avut loc, în ciuda celor câtorva prietenii Majoritatea textelor-far, scrise de Istrati între 1932- 1933, au apărut în presa franceză sau au fost păstrate în sertar. Turneul de conferinţe „Les Arts et l’Humaniti d’aujour­d’hui”, din Austria şi Germania, pentru „Deutscher Kultur­bund”, a relansat reflecţiile sale cu privire la artă. Primul volum din Viaţa lui Adrian Zografi i-a permis să scrie o prefaţă definitivă asupra „neaderării” sale („L’homme qui n’adhăre a rien”). Scrisoarea adresată lui Frangois Mauriac a clarificat poziţia sa faţă de religie. Naţiunea? Nu devine o problemă pentru Istrati decât odată cu Cruciada. Oare ea nu înseamnă, pentru el, decât o mamă rea care îşi primeşte rău fiul risipitor, după o atât de lungă absentă?… * Colaborarea lui Panait Istrati la Cruciada Românismului cuprinde patru etape. Prima (din 22 noiembrie 1934 la 10 ianuarie 1935) lansează discuţiile. Ea începe cu articolele lui Talex („Cronica literară”) şi ale lui Stelescu (primele „Sfaturi”, în numerele l-5); continuă cu primul articol al lui Istrati în numărul 5 („Scrisoare deschisă către… dreapta”) căruia îi răspund principalii membri ai redacţiei în numărul următor: Stelescu şi Constantin Caragea (responsabil al paginii de politică externă), Talex şi Paul Bărbulescu - cei mai puţini „politicieni” din echipă. > Publicarea ’ ’Scrisorii deschise către Francis Jourdain’ ’ 1 - Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, s.a. În Curentul, la 17 ianuarie 1935, deşi exterioară istoriei Cruciadei, prin răsunetul pe care îl va avea în Franţa, anunţă a doua etapă a colaborării. Tot în 17 ianuarie, Istrati dă primul articol dintr-o serie de trei: „Naţiune şi Naţionalism”. Urmează „Dictatură şi Democraţie” şi „Platforme, Idei”. În acelaşi timp apar „Rectificări” al lui Stelescu şi „Da! Un pumn…” al lui Talex. Suntem la sfârşitul lui ianuarie. La începutul lunii următoare, revista pro-comunistă Monde, odată cu răspunsul lui Francis Jourdain la acuzaţiile din Curentul, începe o campanie împotriva lui Panait Istrati, care va continua în numerele din 8 februarie (articole de Dolivet, Nizan şi Vildrac), din 15 februarie (articol de Jean- Richard Bloch) şi din 22 februariecu faimosul - de tristă amintire - ’ ’Haiduc al Siguranţei” de Henri Barbusse, care îl acuză pe Istrati de „a se fi târât în faţa reacţiunii şi a poliţiei” şi de a fi fost” cumpărat de duşman”. Această polemică survine în momentul în care Cruciada trece printr-un scurt conflict. Apariţia unui articol favorabil Italiei fasciste (’ ’Din fresca istorică a fascismului”, de Tudor Ionescu în nr. 12 din 21 februarie 1935) atrage protestele lui Istrati care vorbeşte de nerespectarea contractului moral şi ameninţă cu plecarea. De ce această reacţie? Trebuie oare să o atribuim ciocnirilor succesive ale scriitorului cu poliţia italiană, la întoarcerea sa din Egipt cu Bilili (în 1930), sau din prima lui călătorie în Franţa, cu Margareta (în 1931)? Sau recentei intervenţii pe lângă Romain Rolland în favoarea unui antifascist italian (afacerea Nucitelli)? În orice caz, el nu pare preocupat în acelaşi fel de tabloul admirativ pe care îl face Constantin Caragea Germaniei naziste în numerele 10,11 şi 12 („Ce am văzut în Germania”). Poziţia sa, mai de grabă ambiguă, faţă de Germania, apăruse cu câteva săptămâni mai devreme într-un articol despre plebiscitul din Sarre, scris pentru Tribuna (Bucureşti): ’ ’Lecţia din Sarre” ’Răspunsul redacţiei „şi articolul de fond al lui Mihail Stelescu -” Nici dreapta, nici stânga „- îl vor mulţumi pe Istrati, care îşi reia colaborarea cu” Numerus… politicianus”. Contradicţiilor care-l agită, atacurilor foştilor săi prieteni sau tovarăşi de drum, vin să se adauge problemele vieţii de zi cu zi, grijile financiare, sănătatea şubredă. O scrisoare adresată lui A.M. De Jong, prietenul său olandez, datată 16 februarie, ni-l arată pe Panait Istrati „scârbit să mai ţină pana”. Lumea din jur se întunecă: ’ ’legea universală… dezordinea economică”. El evocă o „existenţă de umiliri permanente” şi spune în continuare: „îmi voi vinde sufletul regelui Carol al II-lea care, mi se spune, plăteşte bine, fără să ceară nimic celor care sunt în stare să-i opună un refuz1. Dacă merge,   [1] - în această scrisoare, Istrati propunea Fundaţiilor Regale transferarea drepturilor de proprietate asupra operei sale (douăzeci de volume), în schimbul unui venit lunar, a unei case - care să devină muzeu după moartea sa -, a unui serviciu pentru soţia sa şi a unui ajutor de urgenţă pentru a se putea îngriji în străinătate. 0 parte a acestui ajutor a fost primit cu cîteva zile înainte de moartea sa, dar Fundaţiile Regale n-au mai dat curs propunerii lui Istrati.   O şterg la Nisa, singur de data asta. Vreau să crăp, ca unele animale, departe de vizuină”. În perioada de câteva săptămâni între mijlocul lui februarie şi sfârşitul lui martie, colaborarea lui Istrati la Cruciadă este regulată, însă articolele sale sunt, în general, mai scurte, ca şi cum i-ar fi lipsit dintr-o dată suflu. În orice caz, el nu a încetat să dialogheze, să răspundă sau să dea replici prietenilor săi, unui cititor (Aurel Mihăilescu), unui fals prieten (Toma Vlădescu de la Gândirea), unor foşti prieteni, acum duşmani (Henri Barbusse). În această a treia perioadă (februarie-martie 1935) articolele lui Istrati sunt în genere dublate sau precedate de articole ale lui Stelescu. Discuţia se reia după cele trei articole din ianuarie. Dialogul a devenit, se pare, permanent (redus la dialogul în doi, căci Talex este mai mult ocupat cu problemele administrative ale revistei). Dacă nu cumva trebuie să vorbim doar de reflecţii „paralele”! Între 14 februarie şi 28 martie, în articole de fond, se pun faţă în faţă convingerile unui tineret naţionalist împins la extremă, exprimate de Stelescu, şi deziluziile a 30 de ani de credinţe ale lui Istrati. * Nu vreau decât să citez ultimele cuvinte ale ultimului articol al lui Panait Istrati scris pentru Cruciadă, unde vorbeşte de „… marea tristeţe a celor care cred mereu că va veni o zi când omul va reuşi, în sfârşit, să sară mai sus decât borul pălăriei lui”. Tot în 28 martie, Romain Rol land scrie o scrisoare de despărţire în care îl acuză pe Istrati că s-a ’ ’băgat până în gât în politică din care nu înţelege nimic”. (în acea vreme nu-i trebuia mai mult de patru zile unei scrisori ca să ajungă din Paris sau din Elveţia la Bucureşti.) Lui Panait Istrati îi mai rămân două săptămâni de trăit. Scrisoarea către rege a fost expediată la 9 martie. Moartea survine la 16 aprilie. Numărul 20 al Cru­ciadei (! 8 aprilie 1935) apare în 8.000 de exemplare din care multe sunt distribuite gratuit. (Revista, la începuturile sale apărea în 2000 de exemplare şi le înmulţise de trei ori pentru Crăciunul 1934 - ne amintim primul articol al lui Istrati). La moartea scriitorului revista nu-şi împlinise decât a şasea parte din existentă, dar marea ei perioadă se sjârşise. Începe ultima etapă, postumă. Istrati este omniprezent în paginile Cruciadei: portret aproape emblematic, referinţe multiplicate; Talex şi prietenii săi îşi continuă omagiul săptămâni în şir. Ei publică Testamentul scris „din adâncul unei Jintâni”: „Între fascism şi comunism”, însă şi „Scrisoarea deschisă lui Romain Rolland”, scrisorile către Guerson - şeful G. P. U., scrisoarea către Mauriac, textul conferinţei din Germania din 1932, „Artele şi Umanitatea de azi”, „La un rac­cord”, „Moartea noastră laică” şi „Sarkiss”. * Care a fost destinul Cruciadei Românismului? Timp de un an încercarea zadarnică de a structura o „mişcare”. Să nu ne îmbătăm cu vorbe: primul „Congres”, anunţat pentru decembrie lui 1935, se încheie fără niciun succes. Stelescu este asasinat în iulie 1936 în patul său din spitalul Brâncovenesc de un comando al Gărzii de Fier. Talex va încerca o vreme să salveze idealismul începuturilor, sau cel puţin pe-al său. De acum înainte în 10 numere, între iulie şi septembrie, el redactează editorialele. Însă resortul s-a rupt. Lupte interne îl constrâng să abandoneze mişcarea (nr.90). Timp de opt luni, vor apărea încă zece numere; la conducerea revistei se succed Nicolae Rădescu, apoi Ion Aurel Manoles­cu. Un ultim număr (100), apare în mai 1937, cu un articol de Constantin Rădulescu-Motru, „Naţionalismul în arte” pe prima pagină. Astfel a şfirşit Cruciada’Românismului, „foc de paie” care s-a întins pe doi ani şi câteva luni. Au învins teroarea şi corupţia, „Garda” şi vechea politică pe care „Cruciaţii” au dorit să o fină la distanţă. Abia ieşiţi de pe băncile universităţii, trecând „de la bibliotecă pe baricade”, ameninţaţi cu şomajul, duşi de vântul vremii - naţionalistă fără scăpare - destinul lor s-a întâlnit, între Crăciun şi Paşti cu cel al bătrî­nului Istrati. Dar viaţa a trebuit să continue. / Cât despre Istrati, cu puţin înainte de moarte, privindu­şi boala trupului şi a existentei, va fi regăsit societatea vremii sale. Confundând „fraţi de cruce” şi „cruciaţi” i s-a părut că regăseşte dacă nu propria tinereţe, cel puţin o tinereţe la adăpost de blestemul timpului. Iar alături de acest tineret prea ideal a crezut că poate învinge Răul Social. Lupta a fost inegală. Vaporul cruciaţilor a luat apă şi s-a scufundat din cauza neputinţei sau a unor contradicţii de nerezolvat. * Recitind astăzi aceste pagini înflăcărate din Cruciadă, îl regăsim pe Panait Istrati de la începuturi, cel al grevei docherilor de la Brăila, în 1910 şi, douăzeci de ani mai târziu, pe cel al curajoasei denunţări a represiunii de la Lupeni (în 1929). El a rămas acelaşi ziarist supus momentului şi scriind, pe loc, cu inima. A rămas „free lance” în această meserie. Nu a avut cu Cruciada alt contract decât cel moral. Articolele sale sunt scrisorile unei corespondenţe publice şi polemice, căreia posteritatea poate să-i caute excesele - asta nu o costă şi n-o va costa nimic. Dorinţa noastră, după mai bine de cincizeci de ani, este mai mult decât simpla nostalgie de a găsi urme pe care Istoria le-a ascuns multă vreme. Ea se naşte din frămân­tările prezentului. Şi a citi aceste articole, astăzi, înseamnă a ne întreba ce vom face mâine. Jean H0RM1ERE trad. Liliana ŞOMFELEAN Ediţii precedente ale articolelor lui Panait Istrati din Cruciada Românismului Între Crăciun 1934 şi Paşti 1935, Panait Istrati dă o duzină de articole unei reviste noi, Cruciada Românismului. Câteva luni după moartea scriitorului, survenită în aprilie 1935, Alexandru Talex, unul din cei doi fondatori ai revistei, grupează aceste articole şi alte câteva texte ale lui Istrati sub titlul Cruciada mea sau a noastră. Între 1940 şi 1941, un tânăr român emigrat în Franţa, Ion Căpătană, traduce textele din Cruciada Românismului pentru a-l dezvinovăţi pe Istrati în urma acuzaţiilor lansate în 1935 de Henri Barbusse şi revista Monde. Urmează uitarea, în România ca şi în Franţa, din diferite motive. Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Alexandru Talex, care de cincizeci de ani şi-a consacrat viaţa lui Istrati, publică în volumul Amintiri (Minerva, 1984), primul articol din seria oferită Cruciadei. În 1989, în numărul 6 al revistei „Cahiers Panait Istrati” apare totalitatea articolelor, completate cu pagini suprimate de cenzură în 1935, într-o traducere mai fidelă decât cea a lui Căpătană. Un dosar critic le însoţeşte. NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Spre deosebire de ediţiile precedente, volumul de fată aduce o noutate: prezenta, alături de articolele lui Panait Istrati, a materialelor lui Mihail Stelescu şi Alexandru Talex ce au constituit coloana vertebrală a polemicilor din paginile Cruciadei Românismului. Am făcut acest lucru în egală măsură în scopul restituirii literare a operei istratiene şi pentru a oferi cititorului câteva repere preţioase - desi formulate de mai mult de o jumătate de secol - referitoare la probleme revenite în actualitate: naţiunea şi naţionalismul, democraţia, partidele politice, monarhia, fascismul şi comunismul, dictatura şi terorismul politic, mişcarea studenţească, implicarea în politică, s.a. Perioada frământată a anilor ’30, bogată în evenimente similare celor ce se petrec astăzi în România, ne face să credem că această carte îi va fi o bună călăuză. Pentru a fi în acord cu această idee ne-am decis să înlocuim postfata de la prima ediţie - Panait Istrati, un vizionar social, de Alexandru Talex - cu un articol de acelaşi autor - Abulia tineretului, (Cruciada Românismului nr. 60, 8 februarie 1936), pe care l-am considerat mai apropiat planului nostru. O altă noutate este capitolul din deschiderea cărţii - înainte de întâlnire­cuprinzând trei texte definitorii pentru cei trei corifei ai Cruciadei - Prefaţa la Adrian 2ogra.fi, a lui Panait Istrati, Cronica literară la Biroul de plasare de Alexandu Talex şi în tara în care nimeni nu se mai revoltă de Mihail Stelescu. Materialele au fost preluate din colecţia «Cruciadei Românismului» de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Completarea pasajelor cenzurate a fost făcută prin confruntarea cu manuscrisele originale, puse cu amabilitate la dispoziţie de Alexandru Talex. De un mare folos ne-au fost notele din numărul 6 din Cahiers Panait Istrati, Valence 1989   Panait ISTRATI PREFAŢĂ LA „ADRIAN ZOGRAFI” 1 sau Mărturisirile unui scriitor din vremea noastră Povestea vieţii lui Adrian Zografi, în şase volume, ar fi trebuit să constituie, la origină, întreaga mea operă. O operă literară dublată de mărturia unui om matur. Împlineam patruzeci de ani, când, în vara anului 1924, apăru Chira Chiralina, întâia mea carte. Desigur, nu-i o vârstâ la care se debutează în meseria de scriitor - am spus-o de altfel în prefaţă Chirei mele. Pe atunci, însă, nu eram hotărât decât să povestesc un caz. Şi n-am făcut-o decât împins de Romain Rolland. Dar, de îndată ce m-aşternui la scris, pasiunea temperamentului meu îmi luă minţile, aşa cum vântul ia un fulg. Străluceam de bucurie, plângeam în hohote de fericire, la gândul că un prieten de un soi şi o dimensiune, încă necunoscute mie, voia ca eu să scriu, ba chiar în limba franceză! Şi ce franceză! Am mai povestit-o şi altădată: un ciripit, a cărui melodie armonioasă mă^scosese din minţi şi pe care O descoperisem singur descifrând cu dicţionarul pe Fene­lon, Jean-Jacques şi alti câtiva clasici. Căutam un mijloc rudimentar, care să mă ajute să fiu înţeles de colegii mei, zugravii elveţieni. M-am trezit cântând dintr-un flaut, ale cărui sunete îmi minunau auzul. Şi deoarece un ascultător ca Romain Rollanfi îmi striga:” Dă-i drumul!” m-am supus, ca să-i fac plăcere, cu o încredere oarbă; dar scăpai de printre degete firul călăuzitor al Ariadnei mele şi mă rătăcii într-un labirint de povestiri minunate. Când am vrut să mă înapoiez, la al meu Adrian Zografi, la viaţa lui adevărată sau verosimilă, am observat că flautul meu plesnise. Mihaii\ş i pleda rău marea sa cauză: prietenia. 1 - Scrisă la Mănăstirea Neamţului, iulie 1932 încurcai realitatea şi visul. Îmi lipsea oare suflul? Încercai să mă conving cântând Neranţula şi Ciulinii Bărăganului. Şi am fost foarte aplaudat. Dar viermele îndoielii se strecurase în ceea ce era mai bun în mine. Mă temeam de contactul cu sufletul operei mele. Ca săândepârtez spiritul râu, am aruncat între mine şi el un mănunchi de fâşii de viată: Pescuitorul de bureţi şi apoi ultimul meu chiot: Ţaţa Minca, care începe cu elanurile de altădată, spre a se stinge îndată ca un „cântec de lebădă”. Şi-acum, iată-mă cu braţele bâlăbâninde dinaintea vieţii lui / * Adrian Zografi, care trebuie să fie uimitoare, dar pe care o privesc cu un ochi rece. Mi-e silă de el. Pentru el nu mai am un flaut, ci un condei, ca toţi scriitorii din vremea mea, care nu scriu din pasiune, ci pentru a-şi cistiga existenta, cu „arme” pe care, spre paguba mea, nu le am: întâi, ei ştiu a face cărţi, în timp ce eu sunt un nepriceput; şi apoi ei scriu în limba maternă, pe când eu bâjbâi ca un orb, dându-mă cu capul de pereţii unor reguli gramaticale din care nu cunosc o iotă. * Nimeni să nu-şi închipuie că eu fac aceste mărturisiri ca să cerşesc nu ştiu ce indulgenţă a cititorului sau a posterităţii. Nu alţii mă vor învăţa ceea ce sunt, ceea ce pot sau nu. De asemenea, când pomenesc de „scăderile” mele, trebuie să se înţeleagă prin ele, eroismele mele. Şi-acum, iată dovada, pe care o supun mai cu seamă la examenul acestui tineret, care-mi scrie ca să mă întrebe cât sunt de fericit: Dacâ a scrie e o dramă pentru cel ce-şi transformă vocaţia în cult, chiar când jonglează cu limba sa maternă, ce trebuie să însemne asta pentru mine care, într-o franceză întâmplâtoare, sunt nevoit încă şi acum să deschid de-o sută de ori pe zi Larousse-ul, pentru a-i cere să-mi spună - de exemplu - când se scrie amener şi când emmener? Dar as­ta-i chinurile iadului! Înaintez ca o cârtiţâ, obligată să urce o scară incandescentă. Şi sufăr cu vârf şi îndesat, neştiind aproape niciodată când îmi ameliorez şi când îmi înrăutăţesc textul. Vai de soarta celor aşa ca mine! Înainte de-a fi scriitor, am cunoscut binişor muncile cele mai grele, dar nu bănuiam atunci că-mi rămânea să cunosc şi pe cele mai inumane dintre toate: acelea care se practică în admiraţia oamenilor şi la capătul cărora sufletul şi trupul ţi se vlăguiesc de moarte. Da! acest suflet pe care l-am apărat atâta de jugul nevoilor imediate şi care eraântâia mea fericire! Astăzi el mă părăseşte încetul cu încetul, fără să pot - ca pe vremea când eram un biet salahor - să-l salvez de la o moarte păcătoasă. Condamnat să scriu, - iată eroismul meu întors pe dos. L-am voit oare câtuşi de puţin? Nu! Spre diferenţă de Martin Eden, n-am trimis niciodată vreun manuscris unui editor sau om de litere, şi cei care mi le trimit azi pe ale lor, reamintindu-mi „marele meu noroc”, nu ştiu că Romain Rol­land s-a războit cu mine din ianuarie 1921 până în mai 1922, ca să mă hotărască să scriu. E prima dovadă de eroism, ce am cunoscut la dânsul: „Lucrează, striga el omului ce părăsise spitalul din Nisa. Eu datoresc muncii salvarea mea!” Până atunci, abandonasem încercările literare la pagina treizeci sau cel mult patruzeci. Şi asta în româneşte, la câţiva ani depărtare una de alta. Aveam groază de munca literară, care nu mergea de la sine. Îmi închipuiam că romancierii scriu aşa cum cântă privighetoarea. Era, de altfel, o gândire comodă, ce se împăca cu al meu dolce farniente. Nu-mi plăcea efortul. Glasul de la Villeneuve m-a impresionat cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine. M-am supus, deci, cu tot elanul. Dar, necunoaşterea iimbii m-a făcut să plătesc, încă de la început, bucuria de a scrie, de a scrie în limba franceză. Îmi simţeam pieptul ca un furnal plin cu metale în fuziune, ce căutau o ieşire şi nu găseau tipare gata să le primească. Stăvileam, la fiecare pas, materia incandescentă, ca să văd dacă e vorba de doi I sau un e grav, de doi p sau unul singur, de un feminin sau masculin. Nu ştiu cum de n-am înnebunit la aceea vreme. Şi ce de aur frumos, risipit pe pământ! În felul acesta mi-am scris toate cărţile şi întreaga-mi corespondenţă. Fost-a oare vreodată, în istorie, un alt scriitor atât de înghesuit ca mine? * Totuşi, câtâ vreme dogoarea interioară s-a menţinut la maximum, suferinţele naşterilor mele chinuite fură suportabile. Eram aidoma trubadurului neştiutor, sau mai degrabă a ţiganului lăutar de la Brăila care încasează înjurături şi bătăi la toate nunţile ţărăneşti, numai din plăcerea de a vedea pe meseni, zi şi noapte, cu privirile agătate de buzele şi arcuşul său. Am cunoscut şi eu atari ochi pe care i-am iubit. Ei sunt cei ce au făcut din mine un povestitor. Dar, vai! Într-o zi farmecul s-a destrămat! Mă amestecai în treburile lumii şi discutai cu prietenii mei despre ideile şi problemele din vremea mea. Am fost, mai întâi, dojenit, cu delicateţe, apoi, fiindcă stăruiam, mă bruftuirâ: „Cismarule, vezi-ţi de ghetele tale!” Atunci, mă supărai. Uitau oare, că Adrian Zografi a fost mai mult un revoltat decât un povestitor? Nu uitaseră; dar ei voiau ca revolta lui să fie cu zgardă. Ceea ce mă supără, la culme. Ne certarăm. La înapoierea mea din Rusia, mă despărţii de cei mai mari prieteni ai mei. Şi în timp ce Egiptul mă respingea de la graniţa sa, iar Italia mă arunca într-una din închisorile sale din Triest, „binevoitorii” anunţau „trădarea” mea Europei muncitoare, clasei mele: „agent al Siguranţei române”, „vândut burgheziei”. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă, în mijlocul unei tăceri care-mi dovedi cât de singur este omul pe pământ. Deşertăciunea deşertăciunilor… Dar asta nu-i totul. Se’spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, ci, totdeauna, bine întovărăşită. În singurătatea mea, mereu crescândâ din aceşti ultimi ani, îmi rămase totuşi, unul sau doi prieteni vechi, dintre acei care au jucat un rol ideal în existenţa mea. L-am pierdut şi pe aceştia, într-un fel de nemărturisit, din. Cauza banilor! Desigur, cărţile mi-au adus ceva bani pe care îi împărţeam, pe măsură ce veneau, cu oricine - prieten sau necunoscut - care mi se adresa. Nu făceam cu asta decât să continui o practică de totdeauna, care nu era numai a mea. În Orient, mai ales, întrâjutorarea prietenească, ca şi ajutorul dat unui necunoscut sunt lucruri banale. Lor le datoresc că n-am crăpat de mizerie. În direcţia aceasta, Orientul însuşi a fost destul de generos cu mine. Ei bine! Cei mai buni prieteni ai mei au numit risipă acest fel al meu de-a fi. Se pare că aceşti bani blestemaţi trebuiau păstraţi, ca să-i mâncâm în familie. Aci, cearta noastră a fost orientală: dezgustătoare, murdară, definitivă. De-o parte şi de alta sufletele s-au prăbuşit sub povara ocărilor. Dar, asta-i totul? Nu, mai trebuia şi colacul. A fost femeia. Numeroase au fost femeile în viaţa mea. Le-am iubit. M-au iubit. Şi despărţirile noastre au tost totdeauna suportabile. Având oroare de suferinţa, care vine de pe urma cărnii înşelate - cea mai îndobitocitoare dintre toate! - am făcut chiar imposibilul, pentru ca în timpul unei rupturi râul să nu fie ucigător pentru niciuna din părţi. Da, făceam chiar imposibilul… Şi reuşeam, pentru că eu ţineam hăţurile. Dar veni ziua când o femeie - cea mai / / mare dintre toate câte am cunoscut: femeia tovarăşe de viaţă — Îmi subtilizează conducerea nebunului echipaj. Presimţind dezastrul, ah! de câte ori n-am impolorat-o să mă lase să mă duc dracului, cât mai era timp ca râul să poată fi egal suportat! — Nu… nu! striga ea. Nu pot trăi fără tine! Ucide-mă, mai bine! Atunci, plecai capul şi-i trecui hăţurile. M-a dus pe marginea prâpastiei, m-a scuipat în faţă, şi m-a prăvălit în abis, pe neaşteptate. N-a suferit deloc. Era ocupată de altceva. A fost o femeie de mare caracter. Mi-au spus-o cei mai distinşi dintre prietenii mei. Şi chiar eu eram convins de acest lucru. Doamne! Dă-i bărbatului ciumă, lepră şi orice altă năpastă de pe lumea asta, dar nu-i blagoslovi cu o femeie de „mare caracter”. Eu eram să-mi pierd minţile. Asta s-a întâmplat în vara lui 1930. * Niciun ideal social Nici-o credinţă în artă. Nici-o prietenie Nici-o femeie - tovarăşe de viaţă. Singur, lungit în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavanul alb al căsuţei mele din Brăila, am trăit zile şi nopţi în luptă cu nebunia şi sinuciderea. Nu voiam să mă prăbuşesc. Voiam să înţeleg. Să înţeleg monstruozităţile existenţei! Credeam că învinsesem. Încă o dată! Dar, nu. Un alt duşman mă pândea: tuberculoza! Ea m-a înjunghiat pe la spate, când nu mă aşteptam, O nouă luptă, dar fără niciun succes. În starea asta, mă aflu acum. Retras, în clipa de faţă, în această veche mânăstire din Carpaţii moldoveni, de unde şi scriu aceste rânduri, mă răzvrătesc - pare-mi-se zadarnic - împotriva sorţii mele. Nu mai am pentru a respira decât baza plâmânilor. De patru luni, îmi petrec trei sferturi din timp în pat. Nu pot face decât două sute de paşi şi nici să vorbesc cinci minute, fără să nu mă sufoc. Iar trupul meu, ars de febră, nu cântâreşte mai mult de cincizeci de kilograme. Tuberculoza - vechea mea cunoştinţă - nu m-a adus niciodată în halul ăsta. Şi asta-i grav. * Cu toate astea, nu pot să mor! Partea cea mai serioasă, cea mai cinstită a operei mele, se află mereu în burta mea. Nu mă simt născut să distrez pe oameni, ci să-i instruiesc frăţeşte, deoarece experienţa mea de viaţă e una dintre cele mai generoase. Să nu mi se spună că oamenii nu vor să fie instruiţi. Ba da! ei o vor, dar dându-le exemplul. De ce suntem atât de simţitori la triumful binelui asupra râului? Pentru ce ne bucurăm de înfrângerea celui râu? Pentru că ne-am născut buni. Dar acest triumf şi această înfrângere nu trebuie s-o arătăm oamenilor doar prin romane, la teatru sau la cinematograf, ci trebuie să le-o dovedim în viaţă, şi iată ceea ce nu se face decât rareori. Destul de rar, din două motive: mai întâi, fiindcă omul deşi s-a născut bun, el este în acelaşi timp o făptură orgolioasă, seacă şi egoistă; apoi, fiindcă e foarte greu să fii generos în viaţă, câtâ vreme enorma majoritate a oamenilor face contrariul. Ei bine, de-a lungul vieţii mele - care-i una dintre cele mai dureroase - singura comportare, îndeplinită cât mai perfect posibil, a fost tocmai aceea de a fi învins greutatea de-a te comporta ca un om generos. Da! astăzi, când viaţa ni-e la cheremul celei mai uşoare răceli, pot să strig în faţa tuturor: răscoliţi-mi existenta, veţi găsi în ea tot ce vreţi împotriva mea, dar nu veţi putea găsi nici-o urmă din defectul care-i nenorocirea omenirii: egoismul, cumplitul egoism care-i face pe om nesimţitori la nenorocirea aproapelui. Aici se află, în întregime, al meu Adrian Zografi. Adrian va dovedi, cu exemplul vieţii sale, că nu-i neapărat necesar să ai un suflet stoic sau virtuos, pentru a putea şi a trebui să trăieşti generos. E, pur şi simplu, pentru că generozitatea oferă sufletului mai multe satisfacţii decât egoismul. Viaţa nu este frumoasă numai când eşti la adăpost de mizerie în mijlocul suferinţei universale; sau când trăieşti în­tr-o vilă măreaţă, înconjurat de femei frumoase, de prieteni linguşitori, de automobile superbe şi de câini frumoşi, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre artiştii şi lupii moralişti ai veacului nostru apocaliptic. Viaţa poate fi mult mai frumoasă, murind pe un pat de scânduri, fără ranchiună, cu conştiinţa uşurată de orice povară ruşinoasă - cu toate că ai avut şi tu ocazia şi chiar pofta, uneori, să faci ceea ce face aproape toată lumea. Omenirea poate trăi fără drumuri, fără electricitate şi chiar fără higienă corporală, moare însă dacă nu are suflete curate. * Adrian va trăi şi va muri poate pe un pat de scânduri, pentru că, având credinţă totală în generozitate, viaţa l-a răsplătit din belşug. Aceasta se plăteşte. Se plăteşte cu sângele tău. Cum ar fi putut el să-şi sfârsească viaţa într-un palat şi soţ al unei americance bogate, când el a ţintit la descoperirea unui Romain Rolland şi a unui Gheorghe lonescu şi când viaţa, cea atât de bogată în miracole, i-a dat şi pe unul şi pe celălalt? Oh, dai… Se va putea despărţi, într-o zi, de amândoi. Nu numai moartea desparte pe oameni, mai sunt, de asemenea, neînţelegerile şi nimicurile temperamentelor noastre. Dar asta nu contează. Se uită de-a lungul secolelor. Ceea ce contează şi nu se uită niciodată, în memoria generoasă a oamenilor, sunt marile prietenii, creatoare de miracole. Unul din aceste miracole e frumoasa clipă a întâlnirii noastre, tustrei, în noaptea adâncă a eternităţii. Lată mâna mea… Şi să murim fiecare în patul ce ni-e drag! * Am înţeles acest lucru, după ce am trăit şaisprezece luni în URSS şi după ce am biruit gândul sinuciderii şi nebunia. Am înţeles că „nimeni nu poate sări mai sus de borul pălăriei sale”, aşa cum spune nu mai ştiu cine. Totuşi, trebuie să încerci a merge mai departe. Oricât de puţin. Dar să încerci. Deoarece se află în faţa noastră, ca un cadavru rău­mirositor, teribila viaţă a oamenilor, - a oamenilor care se sfâşie unul pe altul. În sfârşit! Nu-i oare adevărat că, de când e lumea, orice pumn care se ridică deasupra omenirii, din orice parte ar veni el, de sus ori de jos, nu zdrobeşte decât semenul slab? Ei bine! unde stă scris că asta trebuie să se continue astfel până la sfârşitul veacurilor? Ştiu: savanţi-prieteni îmi reamintesc neîncetat biologia şi legile ei. Nu! nu! dacă universităţile nu propovăduiesc decât asta - la pământ cu ele! Eu refuz să mă consider o pasăre de pradă, care se hrăneşte cu sângele fârtatelor ei. Eu sunt om, adică singura fiinţă animală care suferă la priveliştea suferinţei semenilor ei. Nu trebuie să fiu confundat cu un biet uliu. Atunci? La ce servesc oare toate aceste ştiinte, toate aceste arte, tot bălegarul filosofiilor voastre milenare, de vreme ce n-am ajuns încă să interzicem - sub pedeapsa cu moartea - de-a trăi din sângele aproapelui nostru? De ce, de la înălţimea catedrelor voastre de morală şi religie voi propovăduiţi Frumosul, Binele, Dreptatea, de vreme ce toţi — Până la ultimul - nu faceţi în practică decât să ascultaţi de legile biologice ale uliului? * Dar toate aceste lucruri s-au mai rostit şi atât de bine Jncât mulţimile, totdeauna însetate de dreptate, se dau în vânt după ele. Şi din toţi iconoclaştii, ele şi-au făurit noi idoli. Ce-a ieşit din toate astea? Nimic. * Sau mai degrabă, da! a apărut o nouă meserie, cea mai oribilă dintre toate: meseria, destul de bănoasă, a artistului sau moralistului care se hrăneşte cu sângele sfintei revolte a învinşilor. Acum s-a sfârşit! Văd apârând în stradă un om nou, un golan. Un golan care nu mai crede în nimic, dar care are încredere totală în forţele vieţii şi, de pe patul meu de suferinţă - care îmi poate deveni în toamna asta un sicriu, - eu îi spun acestui golan ceea ce Adrian Zografi n-o să mai aibe timpul necesar. Îi spun următoarele: După ce am crezut în toate democraţiile - în toate dictaturile şi în toate ştiintele şi după ce am fost pretutindeni dezamăgit, ultima nădejde de dreptate socială mi-am călău­zit-o spre arte şi artişti. Dat fiind marea lor influenţă asupra maselor, mă aşteptam, gândindu-mă la ceea ce tâşneşte din cărţile lor de uriaşi revoltati, ca toţi să coboare în stradă în » * ’ ’ / fruntea cruciadei împotriva civilizaţiei bestiale, demascând toate ipocriziile democratice, dictatoriale, religioase, ştiinţifice, pacifiste sau moralizatoare. Nu s-a văzut nimic din toate acestea, după cum ştiţi. Arta e o escrocherie, la fel ca toate celelalte pretinse valori. Eu însumi am făcut artă şi n-am brodit-o rău, deci am tot dreptul să spun: încă o escrocherie. Artistul face la fel ca omul bisericii: predică sublimul, dar adună la gologani, cât poate mai mulţi; te abandonează în gura lupului şi se retrage să-şi ronţăie „agoniseala”, perfect apărat de chiar acele mitraliere ce-ţi cere ca tu singur să le distrugi. Lată ce sunt artele şi artiştii care-ţi răscolesc măruntaiele. Nişte şarlatani!! De aceea, când, în bârlogul lor, te-ar îndemna să aderi la cutare sau cutare lucru, vârsându-şi lacrimile pentru suferinţa ta, tu să n-aderi la nimic! / 1 Nici chiar la toate acele „patrii internaţionale” care sunt atât de la modă în vremea noastră. Traiască omul care nu aderă la nimic! * Cititorule, tu care erai obişnuit cu arta mea, părâseş­te-mă! Nu mai am chef de artă şi chiar dacă mă vindec, renunţ să o mai fac. Dar Jean Christophe m-a învăţat ceea ce n-am învăţat în toţi scympii mei Balzaci. Am învăţat să vorbesc cinstit cu omul care crede în mine.. În paginile acestui Jean-Christophe pe care-l citeam acum treisprezece ani, vopsind tractoare la Geneva, în acest Jean-Christophe, despre care un Georg Brandes îmi scria mai târziu că „nu-i o operă de artă”, eu am învăţat ceea ce trebuie să fie un scriitor cinstit şi un cititor cinstit. Asta nu-i puţin! E ceva mult mai mult decâttoate aceste bârbi de Divina Comedie şi chiar Faust. Da, da… Mult mai numeroase sunt operele de artă care vizează zenitul, decât cele care vă învaţă cum să vă conduceţi cinstit în viaţă. Merg mai departe: e mult mai uşor să te înflăcărezi, decât să ai, pur şi simplu, bun simţ - cinstitul şi rarul bun-simţ. Şi apoi, este nevoie ca fiecare epocă să-şi găsească ceea ce are nevoie şi eu nu cred că epoca noastră, care-i cea mai săracă în opere care ţintesc zenitul, n-a ajuns în situaţia asta, fiindcă duce lipsă de opere care să înveţe pe om să fie cinstit, fără de care lumea va pieri. Lată ceea ce mă face să amintesc exemplul lui Jean- Christophe. Să nu credeţi că vreau să-l flatez pe Romain Rolland. Ne ştiaţi prieteni. Aflaţi că nu mai suntem, de trei ani. De ce? Oh! toţi aceşti” de ce”! Ce importanţă pot să aibă? Trist este că nu mai suntem prieteni. Voi scrie deci un Adrian Zografi cinstit, unde va fi şi mai puţină artă decât în Jean-Christophe, şi nici-o documentare. Nici-o asemănare, afară de cea sufletească. Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu, dorinţa mea de dreptate. Documentul, - eu, cuvântul meu. Lată-te prevenit, cititorule. La acest început de serie nu-ţi mai spun ceea ce se obişnuieşte: că trebuie” să ai răbdare”, că trebuie” să aştepţi” urmarea, sfârşitul sau alte gogoşi literare. Nu. Nu trebuie să aştepţi nimic. Tu trebuie să-ţi găseşti ceea ce cauţi, în fiece volum sau să mă părăseşti de îndată! Panait ISTRATI   Alexandru TALEX CRONICA LITERARĂ 1 Panait Istrati: Biroul de plasare, roman editura Cartea Românească Problema romanului, şi în genere a literaturii româneşti, îmbracă de la o vreme aspecte de o acută decadenţă. Atât scriitorii cât şi publicul se perpetuează într-o stare confuză şi sterilă. Primii, ignorând realitatea sufletească a acelora care îi cumpără. Iar ultimul, convins greşit că citirea unei cărţi nu trebuie să însemne nimic în viaţa sufletească a lectorului. Datorită acestor două false psihologii am ajuns la realitatea unei literaturi formaliste, fără ecou şi în care jocul mai stăpânit sau mai exuberant al fanteziei plăsmuieşte totul. Scriitorii noştri de azi uită, în majoritatea cazurilor, că literatura îndeplineşte un rol social şi ca atare menirea ei este de a forma şi desăvârşi sufletele. Dacă publicul cititor român este atât de năuc şi de circumspect în cumpărăturile de cărţi literare, de vină sunt numai intelectualii, aceia care au scris utopii fanteziste ori au copiat fotografic şi fără adâncime viaţa. Rezultă de aici că nivelul scăzut, atât moral cât şi material, al literaturii noastre - oglindeşte deficienţe reale ale grupului de personalităţi creatoare. Şi ele sunt: lipsa de temeinică educaţie sufletească, de cultură serios adâncitâ şi de cunoaştere adâncă şi cu mari experienţe a vieţii active. Prin 1927, regretatul Pârvan, analizând lipsa de răsunet a literaturii române contemporane, nota că:” La noi se face astăzi O literatură formalistă. De aceea nu are ecou… Pentru a crea se cere mai întâi să fi trăit viaţa adevărată, să fi suferit… Nu zic că — 7 scriitorul trebuie numaidecât să caute tot felul de aventuri pentru a avea subiecte. Trebuie, însă, să ia parte la viaţa activă. 1 - Cruciada Românismului nr.1 din 22 noiembrie 1934 Ne trebuie o autoeducare a grupului de personalităţi creatoare, o revizuire de conştiinţe şi aceasta independent de factorii conducători. Adevăratul literat nu poate fi o anexă nici a politicii, nici a poporului. Literatul este Majestatea sa literatul şi trebuie să se ridice la înălţimea misiunii sale.” Dreptatea lui Pârvan este evidentă. De altfel, din nişte notiţe manuscrise rămase de la dânsul, reiese că n-a preţuit din toată literatura noastră decât pe Eminescu, Creangă, Coşbuc şi Odobescu. Şi atât. Numai atât, fiindcă literatura românească de a- — 1 tunci, ca şi aceea de astăzi, era străină de imperativele adevăratei arte, de sufletul creator românesc. Ţinta tuturor fiind sporirea productivităţii în beneficiul simţurilor inferioare. Falsificarea sufletului creator românesc prin producţii formaliste, spre a se compromite definitiv speranţa că poporul românesc ar putea da ceva trainic şi de cinste în manifestările lui intelectuale. E drept că unghiul de judecată al lui Pârvan era etic, nu estetic. Pentru el opera de artă trebuia să îndeplinească o funcţiune de educaţie naţională şi apoi una estetică. Aceasta fiindcă Pârvan sesizase prăpastia de nivel între public şi scriitor de la noi. Atâta vreme cât publicului, căruia ne adresăm, nu-i vom grăbi o alinare sufletească, gândurile noastre vor rămâne o sământâ seacă şi fără rod. / * Strădania primă a intelectualilor noştri ar trebui să fie tocmai această asanare morală a poporului. Fiecare din noi să simţim că sufletul nostru este idee şi că singura valoare omenească este putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia. Spiritualitatea românească numai atunci îşi va avea o legitimă existenţă, când va ţâşni din suferinţa milenară a acestui neam şi-i va trăi trecutul şi realităţile, - dezbârându-se de împrumuturile fără fond ale străinătăţii, care ne socoate coloniali. Altfel „civilizaţia singură este un grajd sistematic pentru vite bine hrănite”, iar” un popor care se încredinţează unor mediocri se sinucide”… Apariţia statornică şi cu europeană circulaţie a romanelor lui Panait Istrati, pune pentru romanul românesc de astăzi soluţia problemelor dezbătute mai sus. Panait Istrati este singurul scriitor român care nu poate scrie decât într-o limbă străină — Cea franceză, - dar care totuşi oferă o literatură de gânduri ostenite în rezolvarea frământărilor. O căutare de a prinde din turmentarea epocii zumzetul generator al atâtor surprinderi şi delăsări din noi. Fârâma de adevăr etern care stă la baza oricărei atitudini sau fapte omeneşti. ’” Am vagabondat, scria el într-o mărturisire, ca să aflu în oameni un pic de adevăr şi să lupt cu ei pentru adevăr şi sinceritate… am iubit viaţa în chipul cel mai sângeros şi ea mi-a supt tot sângele.” Iată deci pe adevăratul scriitor, care atunci când va pune mâna pe condei nu va face numai o simplă transcriere de impresii obiectivate. Aceasta pentru că Panait Istrati, înainte de a fi scriitor, a fost un răsfăţat al suferinţei şi al întâmplării. Şi înainte de a suferi şi a i se întâmpla atâtea, Panait Istrati a crezut nestăvilit în trebuinţa necesară de a-şi răspunde mai întâi sieşi, pe proprie socoteală, de tot ceea ce e omul, viaţa şi misterele ei. Şi abia târziu, când experienţa îi îndopase deja sufletul cu atâtea concluzii, s-a putut înţelege şi pe sine, scriind. Dragostea până la pierzanie pentru oameni, adevăr şi sinceritate, aspru şi neostenit dor de ducă, comoară nesleită şi covârşitoare de experienţe şi suferinţi, - care I-au făcut duios, puternic, gigant şi liber - iată în câteva biete cuvinte pe adevăratul Panait Istrati. Apropierea cu Gorki trebuie cristalizată în dragostea niciodată potolită pentru o umanitate care i-a făcut atâta rău, dar care este totuşi atât de blândă, de resemnată şi de pură în decăderea ei. Cât şi acea nespusă iubire pentru natură şi poveşti, care să evoce semiobscurul unei vieţi din care n-ai nimic ce regreta. De aceea, poate, criticul pirandellian Adriano Til­gher l-a şi caracterizat astfel:” Istrati povesteşte cum floarea înfloreşte şi vântul suflă, din nestăpânitul îndemn al firii sale. Povestirea la el nu este scop; ci mişunare în suflet de istorii şi basme, de întâmplări ce se cheamă una pe alta. El se lasă în voia bucuriei de a povesti, dintr-o istorie răsare altă istorie, dintr-un mugur alt mugur…” Şi totuşi, în ţara noastră, Panait Istrati continuă să fie hulit şi la discreţia atâtor resentimente politice. Oamenii noştri de litere şi de viaţă publică uită că Istrati a fost insul care nu s-a sfiit să-şi mărturisească erorile, sufletul care a trăit ideile până la descompunerea sa fizică, care a crezut şi s-a prăbuşit de atâtea ori cu o seninătate care numai aceasta face să-l iubeşti. * Biroul de plasare este a doua carte în româneşte din ciclul Viaţa lui Adrian Zografi. De curând apărutul op este o continuare a Casei Thuringer, descriind aceleaşi fapte - viaţa sa. În Biroul deplasare, Adrian Zografi - alias Istrati - îşi povesteste aventura socialistă de la Bucureşti, antagonismul între om şi idee atunci când te sorteşti unei dedicări. Pe când ideea este statornică, râmâne pură şi nu simte fluctuaţiile vieţii, omul e prea legat de lut, nesigur şi murdar totodată. Interesul - pe lângă cel documentar, al mişcării socialiste la noi - stă întâiul rând asupra vieţii sufleteşti a lui Adrian Zografi. De aici şi asupra conflictelor cu viaţa şi cu oamenii, pe care le rezolvă într-un fel util şi lectorului. Adrian Zografi este tipul „lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor şi cu mult spirit de independenţă, calitâti care-l vor face să sufere şi să se sbată, necruţându-i-se pentru asta nici chiar idealurile”. În acest sens vor rămânea ca pagini de antologie confesiunile sale dinaintea adevărului gol al mişcării socialiste, descrierile de oameni, care conduc cu pretenţii de arhangheli izbăvitori masele de oameni, dar care în realitate nu urmăresc decât un scop bine determinat şi precis: ajungerea lor. Suntem entuziaşti nu pentru ideile politice ale lui Adrian Zografi, ci de adânca sa individualitate, mişcare cu orientări largi în cadrul realizărilor omeneşti, care la un moment dat a putut să demaşte că mai toate mişcările, fie ele de dreapta sau de stânga, nu sunt făcute din elita creatoare. Ci de toţi acei rataţi şi farsori ai vieţii, din acei cărora mizeria sufletească şi materială / * 7 * le înverşunează animalul cu ambiţia unei ajungeri cu orice preţ. Dintr-o luptă pentru împământenirea în rândurile oamenilor a unor adevăruri, câţiva - şi tocmai capii - au degenerat în viermuită sforărie a căpătuirii. Un citat exemplificator: „Adrian se simţea singur în cugetarea lui şi din alte pricini. Există o” elită” ’ socialistă - şefi şi subşefi ai fostei „mişcări” şi actualei - care se dădea în vânt după marxism, economie politică şi literatură. Oamenii aceia păreau îndopaţi cu o învăţătură doctorală, infailibilă şi rigidă, cu ajutorul căreia explicau totul, răspundeau la orice, cu o uşurinţă şi promptitudine orgolioasă şi adesea mişcătoare şi nu tolerau nici-o contrazicere. Îndoiala o ignorau pur şi simplu. Faţă de manifestarea celui mai neînsemnat spirit de independenţă sau a unei deosebiri de temperament, simţeau o aversiune fizică. O concepţie materialistă a istoriei, căreia Adrian nu-i sesiza adevărul desăvârşit şi, mai puţin, veşnicia, le oferea acelor oameni cheia tuturor evenimentelor sociale, tuturor acţiunilor omeneşti, până la cele mai mărunte fapte diverse… Printre interpretările ce se dădeau, cu ajutorul acelei ştiinţe, faptelor şi gesturilor omenirii, erau unele care-i smulgeau lui Adrian strigăte de admiraţie, atât erau de adevărate. Dar nu înţelegea el de ce explicau în acelaşi chip pe efermerul Cromwell şi pe eternul Shakespeare, maşina cu aburi şi pe Byron, mizeria ţăranului român şi pesimismul splendid al poeziei genialului boem Eminescu. Temperament, caracter, personalitate, arbitrar, - nu existau. Acelaşi cuplet pentru a explica totalitatea, universalitatea întâmplărilor vieţii. Deci, îşi zicea el, dacă viu la socialism, ar fi pentru că sunt sărac. Ei bine, nu: tot aşa aş face şi dacă aş fi bogat. Ceva mai mult, în caz că socialismul n-ar schimba cu nimic nedreptatea dintre oameni. Aş fi în stare să-mi oblig concetăţenii să fie drepţi, bâtându-i la spate. Numai să mi se dea puterea absolută de a aplica dreptatea prin toate mijloacele. Ce-mi caută mie aici concepţia materialistă a istoriei? Sunt un om revoltat, nu pentru că sunt sărac, ci pentru că sunt generos. Îmi bat joc de toate favorurile cu care m-ar copleşi viaţa, din moment ce trebuie să trăiesc în mijlocul unei suferinţe universale! Şi dacă cutare gânditor sărac era pesimist, cutare altul nu era mai puţin, deşi domnea pe un imens imperiu.” De-aici, şubrezimea doctrinei socialiste, care prevedea dispariţia nedreptăţii în ziua în care cauzele economice ale acestei nedreptăţi ar dispărea: „ Dacă inima omului egoist nu se schimbă la priveliştea pildei şi prin puterea educaţiei, nu există ordine socială care să poată schimba faţa lumii. În cea mai desăvârşită egalitate de drepturi, ticălosul va găsi totdeauna mijlocul să-l asuprească pe cel slab. Şi nu cred în bunătatea îngerească a clasei mele. Nu cred nici în egalitatea de drepturi între oameni. Cutare act se poate numi dreptate într-un caz şi nedreptate într-altul. N-au toţi oamenii aceleaşi nevoi. Nu poţi nici să le oferi şi nici să le retragi tuturor oamenilor mijloacele de-a avea de exemplu, o vastă bibliotecă, în acelaşi spirit de dreptate cu care îi îngădui Fiecăruia să-şi câştige pâinea şi îl opreşti să aibă palat.” Iată cugetări care ar trebui să pună pe gânduri pe toţi tinerii noştri care fac o politică” isbâvitoare a unei umanităţi exploatate şi obidite”. Panait Istrati, prin sufletul şi prin talentul său înnăscut pentru aşa ceva, este astăzi cel mai mare scriitor român. Repet, român, prin lumea scrierilor sale, prin stilul său - încă imperfect pe alocuri, - român prin universalitatea scrierilor sale. Adevăraţii creatori ai unui neam sunt cei care îi scriu suferinţa, istoria sufletească, o măiestresc şi o fac să circule dincolo de graniţele politice, în necuprinsul sufletelor omeneşti de pretutindeni. Panait Istrati aşa este. gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

CASA THURINGER INTRODUCERE Cu apariția acestui prim volum în editura „Cartea Românească”, mi se realizează o veche dorință: aceea de a ceda și în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărților mele unei mari case de editură, care să poată într-o zi să prezinte cititorului român colecția întregii mele opere literare, frumos tipărită. Bântuie azi, cum nu s-a pomenit niciodată, o mare nenorocire în lumea scriitoricească și în cea editorială. Scriitori și editori, deopotrivă de importanți în viața literelor, sacrifică totul interesului bănesc. Aproape nu există autor care să nu alerge acolo unde i se dă mai mult, schimbându-și editorii cum și-ar schimba amantele. La rândul lor, atotputernicii stăpâni ai tiparului nobil nu visează decât cai verzi pe pereți sau, mai precis, zilnic tiraje amețitoare. Au apus, poate, pentru totdeauna vremurile când un La Bruyère oferea gratuit manuscrisul „Caracterelor”, primului său editor, care îi era și prieten, iar acesta risca să se ruineze tipărindu-l. De când s-a constatat că și literele pot fi o întreprindere bănoasă, care pricopsește din vreme în vreme pe câte cineva, nimeni nu mai vrea să-și aducă aminte că arta adevărată cere sacrificii, că succesul unei opere literare nu trebuie confundat cu acela al unui săpun „Cadum” că scriitorul nu e totdeauna un om care n-are nimic de spus și că un editor, pe lângă interese materiale de apărat, mai poate avea și misiuni de îndeplinit. Dar astăzi suntem cum suntem și nimic nu se mai poate întoarce spre un idealism de mult răposat. Totuși, nici mentalitate de brânzari nu putem avea. Oricât s-ar înverșuna în epoca noastră autori, editori și public să umilească literatura – reducând-o la nivelul unei simple meserii lucrative, lipsită de orice misiune nobilă și atârnând în întregime de tapajul reclamei – gândirea tot va sfârși prin a învinge disprețul ce-o copleșește și a se impune. Am greșit și eu, la început, luat de curent. Am încercat marea cu degetul, izolând pe la diverși editori francezi câteva lucrări, dintre cele mai bune. Rezultatul e că astăzi aceste cărți nu-mi mai produc nimic, ucise înainte de a fi trăit, iar lectorul nu mai poate să și le procure, reeditarea lor izolată fiind aproape imposibilă. În țară însă n-am făcut nimic ca să merit împrăștierea cărților mele, așa cum se văd editate azi. N-am alergat după niciun fel de chilipir, ba chiar am propus mereu un contract de exclusivitate, acceptând bucuros partea mea de sacrificiu. N-am fost înțeles decât, acum în urmă, la „Cartea Românească”, de care mă leagă un angajament temeinic. Sper că el va da roadele așteptate: adică reunirea întregei mele opere într-o singură colecție, frumos prezentată. Dacă ingratitudinea vremurilor îmi va cere, în acest scop, să fac concesii materiale justificate, le voi face oricând. Rog să mi se respecte această dorință și în ziua când nu voi mai fi, sacrificându-se interesul material, celui moral.                                     * Aș fi avut multe de spus, în această introducere. Reaua stare a sănătății nu mi-o îngăduie. Lucrez, măcinat de febră și silit de nevoia de a-mi câștiga pâinea. Totuși, câteva explicații sunt necesare. După cum se vede, volumul de față e întâiul dintr-o serie, care ar putea să cuprindă vreo duzină, daca aș avea zile să-mi duc opera până la capăt. Care e acest capăt? E Viața lui Adrian Zografi. În jurul acestui personaj gravitează tot ce-am povestit până acum și voi mai povesti. El e tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor și cu mult spirit de independență. Această din urmă particularitate – adevărat beteșug într-o epocă de totală abdicare a personalității, cum e a noastră – îl pune pe eroul meu în conflict permanent cu acei care ar trebui să-i fie tovarăși de revoltă, dar care, din motivul sus-numit, îi devin pe nesimțite dușmani înverșunați. Cum Adrian a trăit prin multe părți ale pământului și s-a amestecat printre tot felul de oameni, istoria vieții lui e mai curând un film episodic decât un roman, mai ales că faimoasa „psihologie” e cu totul absentă. Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frescă idealistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de „documentație” care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său. Acesta din urmă nu va fi deloc modelul luptătorului „idealist” contemporan, așa cum îl vedem reprezentat de cele două tabere de la extrema stângă și de la cea dreaptă, după cum nu va semăna nici tipului anost și anacronic de la mijlocul acestor extremități. Adrian e un exclus al tuturor curentelor sociale din vremea noastră, un singuratic. Așa că felul lui de a gândi nu va avea ecou decât mult mai târziu, atunci când extremele de azi își vor fi dat toată arama pe față, în materie de „idealism”, și când se va simți nevoia de a reacționa împotriva lor. Din punct de vedere al originalității operei mele, e evident că nu pretind să fiu profet în țara mea, nici să fac figură de autor român. Sunt un autor care e nevoit să evite orice formă națională dat fiind că scrie într-o limbă străină. Cu totul altfel aș face o carte, dacă aș ști că o destinez librăriei românești. De aci, scăderea fatală a originalității lucrărilor mele, opuse celor ieșite din pana confraților mei români. Încerc să fac o largă adaptare, tot respectând textul francez. Câte dificultăți am de învins, n-o vor ști decât acei care ar avea răbdarea să confrunte, linie cu linie, ambele texte. N-aș putea spune în ce măsură am reușit să fac să nu se simtă că e o traducere, nici de câte ori am păcătuit împotriva limbii noastre. Cred, totuși, că cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut-o singur. În orice caz, dacă mi-e scris să n-am răgaz să mă redau eu însumi limbii mele materne, ar fi bine ca adaptarea de față să fie luată ca model, măcar în părțile unde dovedesc că o traducere bună nu se poate obține uneori decât cu prețul unei curajoase violări a originalului. PANAIT ISTRATI Nisa, 1 decembrie 1933     I Înghemuit pe un scăunel, într-un colț al acestei spațioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemișcat și părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură”, și cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniștească de ținuta puțin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfățișeze stăpânilor. „Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-și odrasla și stând smirna, lipită de perete. Băiatu’ ăsta n-o s-ajungă la nimic!” Spălătoreasă în casa Thuringer, de ani de zile, mama Joița știa că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana”, nevasta d-lui Max Thuringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va așeza, ca de obicei, la ușa mașinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaș pe care Adrian și l-a însușit fără voia nimănui. Și acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-și încrețească părul, să-și bea cafeaua cu lapte și să întocmească, în înțelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingașă, pleca la piață însoțită de un servitor. Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simțea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulțumită de dânsul. El n-o privea. Sta cu ochii pironiți în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simțăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuși, el zărea picioarele mame-si, care își schimbau des locul, nerăbdătoare. „Te pomenești c-o fi vrând s-aștept și eu ca dânsa, în picioare!” își zicea el. Din respect pentru cine? Stăpânii – cei doi frați Thuringer – nu pot veni la bucătărie. Sunt niște „domni” prea mari; și „țepeni ca toți nemții”. Să fie din respect pentru „madam” Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia? Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare” și femei cumsecade, de altfel, Adrian le știa de mult, dar pe atunci nu le cunoscuse ca pe niște „cucoane mari”. Cu șase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeași casă din Piața-Săracă. În vremea aceea, „madam” Carolina tocmai își pierduse bărbatul, „domnul” Müller, fost mecanic pe primele locomotive sosite în România, apoi pensionar și paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înțepenit în jilțul lui, citea ziua și noaptea Berliner Tageblatt și Frankfurter Zeitung. Sărăcia domnea pe-atunci în familia Müller, dar Adrian observase că la nemți sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, așa cum vedeai la „ai noștri”. Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam” Carolina reușea să făurească gustoase mâncăruri, ba chiar și prăjituri. Totuși, mizeria hărțuia din ce în ce mai tare pe biata văduvă și pe cei patru copii ai ei, trei fete și un băiat, dintre care niciunul încă nu-și scotea pâinea. Trăiau cu toții, îndatorându-se pe unde puteau. Se împrumutau până și la mama lui Adrian, cea mai sărmană dintre văduve. Apoi, datornicii, mai ales băcanii și brutarii, deveniseră agresivi. A trebuit să vândă din mobile, una câte una, ca să aibă ce mânca. În sfârșit, lăsând toată rușinea la o parte, Ana, cea mai în vârstă, hotărî să intre servitoare la frații Max și Bernard Thuringer, mari exportatori de cereale, la Brăila, oraș în care se desfășoară cronica noastră și, în vremea aceea, port clocotitor de activitate. Ne aflăm în primii ani ai acestui secol. Norocul veni fără întârziere să răsplătească bărbăția tinerei și frumoasei Ana Müller: după șase luni de serviciu în casa Thuringer, domnul Max, șeful casei, luă în căsătorie pe blonda guvernantă a gospodăriei lui. Acest gest foarte natural la oamenii civilizați, închise câteva uși domnului Max și făcu puțin scandal printre bogătașii de baștină ai urbei, mai toți scoborâtori din vechili ai boierilor de altădată. „S-au bosumflat? Atâta pagubă!” își zise fericitul soț, foarte „filosof” și nicidecum veninos, cu atât mai mult cu cât era amarnic de miop și-l lăsau rece toate zâmbetele batjocoritoare ce-ar fi putut să-l întâmpine prin oraș. El își purtă mândra peste tot și o duse s-o plimbe chiar la Viena, la Berlin, la Veneția și pe Coasta de Azur. Doamna Thuringer, din parte-i, știu să-și păstreze bunătatea și modestia. Ca și mai înainte, ea nu lipsi o zi de a-și face singură „coșnița”, se mulțumi numai cu o servitoare, pe care o ajuta voinicește să ducă la bun sfârșit treburile unei gospodării atât de mari și făcu din propria-i mamă bucătăreasa casei, cu toate opunerile soțului său. Netăgăduit, „madam” Carolina nu fu singura care își urmă fiica la Thuringer, îndată după căsătoria acesteia, ci aproape toată familia Müller veni să-și găsească lângă Ana mai mult un azil decât o ocupație. Acest eveniment puse în mișcare mecanismul îmbâcsit al vieții monotone a celor doi holtei. Un mare număr de fuste voioase, mirosind a curățenie, aeriseau toată casa cu neîncetatele lor du-te vino. Da, miroseau plăcut, afară de aceea a bătrânei bucătărese, care, neavând decât una și iubind mult „schnapsul”, se cam scăpa pe poalele rochiei, cu care mătura cimentul bucătăriei. Dar „madam” Carolina nu părăsea domeniul ei decât ca să se ducă să se culce, așa că nu făcea supărare nimănui. Ținându-și genunchii în brațe, Adrian privea cu milă la această rochie prea lungă, ce se târa de colo-colo, și o găsea mai păcătoasă chiar și decât acelea pe care biata nemțoaică le purta în toiul cumplitei mizerii din Piața Săracă. De ce ticăloșia asta? Probabil, din nepăsare. În prezent, „madam” Carolina își punea tot sufletul în păhărelul acesta de „schnaps”, care, de altfel, i-a fost drag totdeauna. Greoaie, suferind de reumatism, ea prepara cafeaua de dimineață, din care gusta din când în când, dar mai des alerga până la cămară, unde trăgea o dușcă de rachiu pe furiș. — Madam Carolina! zise deodată Adrian, de ce nu ții sticla cu rachiu lângă dumneata? Te vei fi temând poate de fata dumitale? La auzul acestei enormități, scăpată fiului ei, mama Joița scoase un țipăt de spaimă, dar madam Carolina se duse să-l sărute pe frunte: — Tu ai fost totdeauna băiat de treabă. De acum încolo, tu ai să-mi cumperi „schnaps”, nu-i așa? — Desigur. Și mai bun decât ăsta, care pute. — Hm! Ești nostim. O să vedem dacă ai să poți rupe Anei destui gologani, ca să cumperi din care nu pute. N-ai idee cât a devenit de zgârcită, de când are bani. Adrian voi să răspundă, dar servitoarea intră, și el se gândi atunci cu totul la altceva. Văzu întâia fustă curată a casei, o unguroaică de douăzeci de ani, frumușică, grăsună, cu carnea albă și răsfrângându-se de peste tot, în îmbrăcămintea-i sumară de dimineață. Ea roși tare, la vederea acestui flăcău de o etate cu ea, își acoperi sânii mari și zise, ca să zică ceva: — Iaca. Sufrageria e gata. Boierii n-au decât să se scoale. Apoi ca să-și învingă sfiala pe care i-o provoca prezența neașteptată a tânărului, întrebă pe mama lui Adrian, pe care o cunoștea bine: — E băiatu’ matale, țață Joița? Frumos flăcău! Am să mi-l fac logodnic. Buna mamă fu măgulită să audă că fiul ei e un „flăcău frumos”, dar răspunse cu o strâmbătură la ideea de a-l vedea însurându-se cu o servitoare. Așa ceva, numai nemților bogați poate să le trăsnească prin cap. Dar Adrian al ei trebuia să se căsătorească cu o fată „de familie” și cu zestre. În privința asta, ciocoi ori calic, toată lumea la noi gândește la fel. În privința asta, Adrian nu gândea nimic, n-avea nicio idee preconcepută. Ba chiar se întreba uneori de ce oamenii amestecă ideile cu carnea poftitoare? Cum poți să vorbești de căsătorie, de zestre, de condiție socială, de inteligență și de cultură, când nu-i vorba decât de carne pătimașă? Netăgăduit, din ale cărnii femeiești, Adrian nu cunoștea încă decât culoarea și mirosul, dar acestea îi ajungeau ca să-și dea seama că, deși avea capul plin de gânduri, devenea un mic animal supus, de îndată ce o femeie tânără îi biciuia vederea cu strălucitoarea ei comoară trupească. Ah, în asemenea momente, la atingerea acelei mâini nevăzute, el se simțea gata să leșine de plăcere. O bogată parte din el se golea cu violență, ca să facă loc unei alte părți, cu totul deosebită, dar la fel de bogată. Se nimicea în el o grea comoară de gânduri tumultuoase, care forma baza vieții sale intime: frumusețile din cărți și din natură, prietenie, năzuințe, idei de dreptate socială, întreaga-i avere, adunată cu două brațe de băiat sărac, se eclipsa pe loc. Pentru un moment. Și ca să facă loc unei vijelii devastatoare ce debuta cu gingășie, ca o adiere plină de mângâieri: avântul impetuos către această comoară trupească a femeii. S-o atingă doar cu un deget; cu mâna, și uneori, poate, să-și lipească de ea obrazu-i înflăcărat. Nu cerea nimic mai mult. Nici nu știa din ce era făcut acest „mai mult”. Căci firea lui pasionată nu admitea ca „totul” să se reducă la acea experiență vulgară cu care putea să se laude orice pușlama și pe care el o judeca prea banală, prea mărginită, prea lipsită de exaltare. Nu! Camarazii lui, ori nu știau nici ei nimic, ori erau incapabili să-l facă să întrevadă întinderea pasională a acestui act final. Oricum ar fi fost, el respingea cu dezgust descripțiile ce i se făceau. Ele erau prea grosolane, adesea josnice și, uneori, chiar injurioase. Femeia era umilită, redusă la rangul de obiect de plăcere, sclava bărbatului. Sau se făcea din ea un dușman, un tiran. Ea nu era niciuna, nici cealaltă. Pentru Adrian, femeia era o tovarășă a omului, voioasa lui complice ori parteneră. Și mult, mult mai drăguță decât el, în ciuda tuturor mizeriilor pe care această pasiune le comporta. El o vedea bogată de culori, de linii delicate, de forme voluptuoase, de finețe senzuală. Ea era giuvaerul existenței bărbatului. Acesta putea să fie bun, puternic, viril, viteaz, dar îi lipsea prima calitate a ființei umane, în materie de senzualitate: grația. O femeie, trecând pe lângă un bărbat, putea să-l facă fericit și să-i lase o amintire neștearsă, numai învăluindu-l cu grația ei. Râsul și plânsetele unei femei amintesc neîncetat cea mai frumoasă vârstă a vieții umane: copilăria. Până și furia ei te face să simți că femeia nu e făcută pentru truda care sluțește. Astfel, Adrian vedea în femeie cea mai vie dintre toate operele de artă. Și adesea, fericit de locul enorm pe care femeia îl ocupa în sufletul lui, el se întreba dacă bucuria ce i-o aducea dânsa nu făcea cât mulțumirea ce-o simțea citind cutare pagină de Balzac, ori iubind cu toată pasiunea-i amicală pe Mihail, sau desfătându-se într-o zi de libertate totală pe malul Dunării lui dragi. În fond, aceste mari ramuri ale existenței pasionate trebuie să aibă același trunchi și aceeași rădăcină, își zicea el. Căci începea să simtă că toate îl încălzeau și-l bucurau deopotrivă. O iubire, cedând locul alteia, nu-i micșora ființa, dimpotrivă, completându-se amândouă, îl îmbogățeau. Ceva și mai mult, prin natura lor profund deosebită, aceste pasiuni înlăturau spinul rivalității, a cărei înțepătură otrăvește inima, umilind-o.   Adrian observă că servitoarea n-avea nicio grație. Era numai ațâțătoare, cu tânăra ei carne albă. El o dori un moment, apoi cochetăriile ei puțin grațioase îl lăsară nepăsător. El se ghemui și mai mult pe scăunel și se gândi la Mihail, la ultima lui lectură, la libertatea-i pe care avea s-o piardă peste un moment. Gândul că o să fie servitor îl întristă puțin, dar el căută să-și facă inimă bună. La urma urmei, trebuia să-și câștige pâinea. Și apoi, ca băiat de alergătură, n-o să fie ca în pușcărie, ci mai mult pe-afară, prin oraș, prin port, unde „Casa” își avea biroul de afaceri de bursă. Spre biroul acesta și spre telegraf, avea s-alerge fără încetare. Nu-i tocmai rău. Ești la aer, la soare. E un fel de libertate. Deodată, zarva ce-o făceau doi cotei greoi, alergând unul după altul pe coridoare, îl scoase din visurile lui. — Iată că vine cucoana Ana, zise servitoarea. În adevăr, câinii dormeau la un loc cu stăpânii lor, și de îndată ce li se deschidea ușa, năvăleau totdeauna zbenguindu-se spre bucătărie, unde-i aștepta strachina cu lapte. Erau doi baseți germani, unul roșcat, celălalt negru, și grași să crape. Ei se prăvăliră în bucătărie ca două ghiulele, dar cucoana Carolina îi dădu afară: — Ia s-o ștergeți de-aici, urâților! Dimineața trebuie mai întâi „să faceți ceva”, și apoi să vă puneți pe mâncare. În pragul bucătăriei apăru cucoana Ana, în cămășuță de zi și jupon alb cu dantele, vedenie grațioasă pe care Adrian, după șase ani, o găsea mai perfectă ca niciodată. Spre această imagine, da, el era gata să se precipite, fără șovăire, să-i înlănțuiască genunchii și să i-i sărute, cu sufletul pe buze. Apoi să moară. El nu făcu decât să se scoale în picioare și să răspundă, la rându-i, la salutul stăpânei: — Bună dimineața… cucoană Ana. Ea surprinse sforțarea pe care tânărul o făcu ca s-o numească „cucoană”, și-l încurajă: — Așa, Adrian: acum nu trebuie să-mi mai zici „Ana” ca altădată, ci cucoană. Și pe Hedwig, de asemenea, trebuie s-o numești cucoană. Iar pe Mitzi: domnișoară. Nu pentru noi, ci de obrazul „casei”. Noi… Mereu prieteni, nu-i așa? Veni să-i dea mâna. O mână frumoasă, călduță și moale, pe care el o duse la buze cu o dragoste ce-o făcu să tresară, ca arsă. Ana căută numaidecât să se pună în gardă, luând o atitudine de stăpână gravă și depărtându-se de Adrian. Apărare inutilă, căci acesta nu făcea nimic care s-o întărească în bănuiala ei. El plutea în sferele unei fericiri senine, lipsit de orice gând păgân și adânc recunoscător de plăcerea pe care o gustase cu înfrigurare. Ușor miop, dar îndeajuns ca să nu poată distinge amănuntele unui obiect situat la cinci metri de dânsul, Adrian nici nu mai cătă spre doamna Thuringer. N-o simțea el, toată, în sângele lui clocotitor? Ce-i mai trebuia? Niciodată încă viziunea și atingerea unei femei nu-i transmisese atâta căldură; și, pentru moment, nu concepea cum ar putea fi mai fericit. — Bună diminea-a-ța, Adrian! ziseră, în același timp și tărăgănat, două voci de femeie. Erau Hedwig, cea mai mare, și Mitzi, cea mai mică dintre cele trei surori Müller. Prima, măritată cu un grec pierde-vară, avea douăzeci și șapte de ani și se ocupa în casa Thuringer cu întreținerea lenjeriei. Mitzi era de aceeași etate cu Adrian și căuta, printre musafirii casei, un viitor soț. Ana fu mulțumită văzându-le sosind și ele la bucătărie, căci, după părerea ei, Adrian mirosea prea tare a armăsar. Și nu voia să fie singura care să-i atragă privirile, cu tot aerul confuz, preocupat, ce i-l descoperea. — Așadar, Adrian, o să fim iar împreună ca în Piața-Săracă, acum șase ani! zise Mitzi, venind să-i strângă mâna. Ia povestește-ne ce-ai făcut în toată vremea asta. — N-am făcut nicio brânză! răspunse Adrian, cu o vădită nepăsare. Nu-i plăcu intervenția noilor venite, care îl făceau să se scoboare din norii lui, mai ales că Mitzi, comparată cu Ana, i se părea o adevărată iapă, atât de mult crescuse și se îngrășase. Mai drăgălașă o găsi pe Hedwig, mai fină, deși era cea mai în vârstă. Totuși, nevoind să pară grosolan, o lăudă pe Mitzi pentru frumusețea ei. Acum se aflau la bucătărie trei femei frumoase și tinere, în jupon alb, cu picioarele goale, cu umerii și sânii aproape tot așa de goi, neavând decât un biet prosop care să-i ascundă privirilor indiscrete. Ele veneau să-și droteze părul la mașina de gătit și umpleau bucătăria de miros de femeie curată ieșind din culcuș. Asta era prea mult, chiar pentru un miop ca Adrian, care găsi cuminte să iasă în curtea de serviciu, să se joace cu cei doi cotei dolofani. Mamă-sa răsuflă ușurată. Doamne, atâtea femei, pe jumătate goale, la ora asta, în fiecare dimineață! Cum de nu s-a gândit ea! Netăgăduit, afară de servitoare, toate celelalte sunt stăpânele lui, cărora el le datorează respect. Oricum, e un flăcău de nouăsprezece ani, încă neștiutor în cele lumești și cu atât mai curios când e vorba de „asemenea lucruri”. Totuși, n-avea ce face, era nevoită să-l „vâre” în haremul acesta, căci nu mai putea să-l ție pe cheltuiala ei. Cum va face oare, bietul băiat, ca să iasă la capăt cu cinste?   Adrian fu chemat, tocmai când clopotul liceului vecin suna intrarea în clasă: ora opt. În bucătărie nu se mai afla nicio femeie care să-ți aprindă simțurile. Ana, în picioare, îmbrăcată, pudrată, fermecătoare în rochia ei de vară, bogată în culori vii, se arăta pătrunsă de dorința de a părea demnă, serioasă. Ea luă pe Adrian la repezeală: — Iată, dragă băiete: trei birouri și coridoarele de curățat și pus în ordine, precum și cele două curți, cea principală și cea de serviciu. Apoi, argintăria și alergătura. Asta este treaba ta zilnică, și nu-i puțin. Trebuie să te execuți cu punctualitate și ireproșabil. Dar vei fi răsplătit. Am obținut de la domnul Max să ți se plătească cel mai mare salariu acordat până azi unui băiat ca tine: optzeci de lei pe lună și toată întreținerea, casă, masă, spălat și… Și deodată se porni pe un râs nebun, roșind până la urechi, cu toată pudra, și ascunzându-și fața în mâini. În clipa aceea, părea o fată de șaisprezece ani, atât rămăsese de tânără la caracter și neprefăcută. „Madam” Carolina interveni gravă, aproape furioasă: — „Casă, masă, spălat și”… Și mai ce? Nu-ți e rușine? — Și de ce mi-ar fi rușine? ripostă ea, aproape înăbușită. Am vrut să spun că Adrian va mai avea și cadouri, și asta m-a făcut să mă gândesc la altceva. Ce, nu-i îngăduit? — Nu, nu! Te gândești cam prea des la „altceva-a-a”… de când ai devenit „doamna Thuringer”, și asta îmi displace, iaca! Ana, potolită, melancolică, se întoarse către flăcău: — Haide, Adrian: ia panerul și însoțește-mă la piață. Vrei? „Te-aș însoți chiar și în iad”, se gândi Adrian. Dar răspunse: — Dacă trebuie… Un aer de reproș întunecă privirea tinerei femei, întristând frumosu-i chip: — Cum „dacă trebuie”?… Nu trebuie deloc! Sunt hamali la piață. Îi iau totdeauna. Dar azi n-avem nimic de purtat; și apoi, mi-ar plăcea să mă însoțești, iată de ce te-am poftit. Însă fă cum vrei. Și dădu să plece. Adrian îi tăie drumul, palid, zicându-și: „Cum a putut să-mi scape o asemenea gogomănie?” Ana îi biciui obrazul cu mănușile: — Haide… Vino repede! El alergă să caute panerul, meditând, ca concluzie: „E simplu: numai femeia e în stare să-ți dea o asemenea fericire! Soare, libertate, prietenie, lecturi – toate sunt accesorii!” Era nenorocit că nu se afla singur cu aceea care era pentru el un izvor de fericire. Ar fi voit să se arunce la picioarele ei și să sărute cimentul bucătăriei. În cămară, unde se dusese să caute panerul, o ceapă putredă pe care puse piciorul fu gata să-l dea în brânci. Odaia, neavând fereastra, era întunecoasă, dar un miros greu îl preveni de murdăria care domnea. — „Madam” Carolina, zise el, ieșind, îmi vei da voie să pun nițică ordine în cămară: nu miroase a curățenie acolo. — Nu știu nimic. Sunt bătrână și n-am nas. Ea voia să spună că nu mai avea miros. Ana, punându-și mănușile, murmură: — N-ai nas, dar acela pe care îl ai, îl vâri în treburile tuturora! „Hm! se gândi Adrian; mama și fiicele n-au aerul s-o ducă bine”. În momentul acesta, vocea domnului Max răsună pe galeria cu geamlâc, de lângă bucătărie: — Maus! Maus! Laptele miroase a gaz, astăzi! El îi spunea nevestei lui, Maus[1].   [1] Pe nemțește: șoricel. gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati  

CHIRA CHIRALINA UN GORKI BALCANIC În primele zile ale lui ianuarie 1921, o scrisoare mi-a fost trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, care își tăiase beregata. Era puțină nădejde să mai scape. Citii și mă simții pătruns de zbuciumul geniului. Era ca un pârjol cotropitor peste câmpii. Era spovedania unui nou Gorki, din țările balcanice. Sinucigașul fu salvat. Voii să-l cunosc. O corespondență se începu între noi. Devenirăm prieteni. El se numește Istrati. S-a născut la Brăila, în 1884, dintr-un tată contrabandist grec, pe care nu l-a cunoscut și dintr-o țărancă româncă, o femeie minunată, a cărei parte în viață fu munca nepregetată. Cu toată dragostea lui pentru ea, la 12 ani o părăsi, îndemnat de un demon al pribegiei, sau mai bine zis de trebuința lacomă de a cunoaște și de a iubi. Douăzeci de ani de viață rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de munci istovitoare, de pribegie și de trudă, ars de soare, bătut de ploi, fără adăpost și prigonit de paznicii de noapte, flămând, bolnav, stăpânit de patimi și crăpând de mizerie. El face toate meseriile: chelner, plăcintar, lăcătuș, căldărar, mecanic, zidar, lucrător de terasamente, hamal, servitor, purtător de reclame, zugrav de firme și de case, ziarist, fotograf. Se amestecă o vreme în mișcările revoluționare. Străbate Egiptul, Siria, Iaffa, Beyrut, Damasc și Libanul, Orientul, Grecia, Italia, deseori fără un ban și ascunzându-se câteodată pe un vapor, unde e descoperit pe drum și de unde e aruncat jos la prima escală. E lipsit de toate, dar înmagazinează o lume de amintiri și deseori își minte foamea, citind cu lăcomie mai ales pe maeștrii ruși și pe scriitorii Occidentului. E un povestitor născut, un povestitor din Orient, care se încântă și se emoționează de propriile-i povestiri, și așa de mult se lasă robit de ele că, odată povestea începută, nimeni nu știe nici chiar el, dacă ea va ține o oră sau o mie și una de nopți. Dunărea și meleagurile ei… Acest geniu de povestitor e atât de irezistibil că, în scrisoarea scrisă în ajunul sinuciderii, el își întrerupe de două ori jelaniile deznădăjduite pentru a istorisi două întâmplări glumețe din viața sa trecută. L-am decis să-și noteze o parte din acele povestiri; și el s-a pus pe o muncă îndelungată, care a și dat până azi două volume. E o evocare a vieții sale; și opera ca și viața sa ar putea fi dedicată Prieteniei: căci aceasta e pasiunea lui sfântă. În tot lungul drumului său, el se oprește la amintirea chipurilor întâlnite; fiecare are enigma destinului său pe care el caută s-o pătrundă. Și fiecare capitol de roman constituie un fel de nuvelă. Trei sau patru din aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeștrii ruși. Ele se deosebesc prin temperament și lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, acea voioșie a povestitorului, care-și liberează sufletul muncit[1]. Și va trebui să ne amintim că omul care a scris aceste pagini așa de vii, a învățat singur franțuzește, acum șapte ani, citind pe clasicii noștri. ROMAIN ROLLAND Villeneuve, august 1923.       Sunteți de părere – ca și prietenul nostru Romain Rolland – că ar trebui, în câteva rânduri, să deslușesc tema generală care se va întâlni în toate cărțile mele. Nu m-am gândit niciodată că va trebui să explic, eu însumi, ceva în privința asta. Nu sunt un scriitor de meserie și nu cred să devin vreodată. Întâmplarea a vrut să fiu pescuit în apele profunde ale oceanului social, de pescuitorul de oameni de la Villeneuve[2]. Sunt opera lui. Pentru a putea trăi a doua mea viață, aveam nevoie de stima lui și pentru a putea obține această stimă caldă, amicală, el îmi cerea să scriu. „N-aștept de la d-ta scrisori exaltate, îmi scria el, aștept de la d-ta opera. Realizează opera. Ea e mai esențială ca d-ta, mai durabilă ca d-ta, care ești pojghița ei.” Cu acest bici pe spinare – și grație ovăzului ce-mi oferi în chip generos prietenul Gheorghe Ionescu – începui să alerg cu avânt. Povestirile lui Adrian Zografi sunt datorite nouă, câteșitrei. Lăsat în seama mea, eu nu sunt în stare să fac altceva decât să zugrăvesc case, să fac fotografii în plin aer și alte treburi comune, la îndemâna tuturor. Adrian Zografi nu e, deocamdată, decât un tânăr căruia îi place Orientul. E un autodidact care-și găsește Sorbona unde poate. Trăiește, visează, dorește multe lucruri. Mai târziu, el va cuteza să spună că multe lucruri sunt rău făcute de oameni și de Dumnezeu. Știu că e foarte periculos să contrazici pe Dumnezeu și pe oamenii care nu se ocupă cu zugrăvitul caselor sau cu facerea de fotografii ieftine pe „Promenade des Anglais”; dar dumneavoastră, francezii, aveți dreptate când spuneți că în viață „nu poți mulțumi pe toată lumea și pe tată-tău”. Nădăjduiesc totuși că-i va fi iertată îndrăzneala aceasta lui Adrian. Căci, păstrându-și întreaga libertate, el își va îngădui o altă îndrăzneală: aceea de a iubi și de a fi mereu, în toate țările, prietenul tuturor oamenilor de inimă. Sunt puțini, dar Adrian crede că umanitatea nu e așa de vastă cum se presupune. Așteptând să ajungă la propria lui poveste, el nu face acum decât să asculte poveștile altora. Să ascultăm cu el, dacă vreți.   I STAVRU Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu același nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat și necăjit. — Ce dracu! exclamă el cu voce tare, nu mai sunt copil! Și cred că am tot dreptul să înțeleg viața cum o simt. Erau orele șase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau aproape pustii către cele două porți principale; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufundau în umbra serii. Liliecii sburau de colo-colo, zăpăciți. Băncile pe alee erau aproape toate libere, afară de cele din colțurile ascunse ale grădinii, unde perechi tinere se îmbrățișau amoros și deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dădu atenție nici unuia din oamenii ce întâlni în drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridica din nisipul de curând udat – amestec îmbălsămat de miros de flori – și se gândea la ceea ce nu putea înțelege. El nu înțelegea mai ales împotrivirea mame-si la legăturile lui de prietenie, împotrivire care dăduse naștere la o ceartă violentă între mamă și fiul ei unic. Adrian își zicea: „Pentru ea, Mihail e un străin, o haimana suspectă, servitorul plăcintarului kir Nicola. Dar, ce? Eu ce sunt? Un zugrav de case și, pe deasupra, o fostă slugă a aceluiași plăcintar! Și dacă mâine am să mă duc în altă țară, numai pentru atâta trebuie să fiu socotit ca o haimana?” Ațâțat, el lovi din picior: „Ei, drăcia dracului!... E o nedreptate revoltătoare pentru bietul Mihail! Eu îl iubesc pe omul ăsta, fiindcă e mai deștept ca mine, mai învățat, și fiindcă rabdă mizeria fără să se plângă. Cum? Pentru că nu vrea să-și strige pe acoperișuri numele, țara și numărul dinților care îi lipsesc, nu e decât o haimana?... Ei bine, eu vreau să fiu prietenul acestei haimanale! Și sunt foarte fericit de asta.” Adrian își continuă mașinal plimbarea, odată cu critica mintală a celor ce-i spusese mamă-sa; și totul îi păru absurd: „Și povestea asta cu însurătoarea? N-am decât optsprezece ani și ea se și gândește să-mi arunce o neroadă în spinare, o neroadă sau poate o fătăcioasă, care să mă copleșească cu dragostea ei și să facă din odaia mea o hazna! Ei drace! S-ar zice că nu e nimic mai inteligent pe lume decât să feți la proști, să umpli lumea de sclavi și să devii însuți primul sclav al acestei puițe[3]! Nu, nu!... Mai bine un prieten ca Mihail, fie el și de zece ori mai suspect! Cât despre învinuirea că «trag oamenii de limbă pentru a-i face să vorbească» – pe legea mea, nici eu nu știu prea bine de ce-mi place «să trag oamenii de limbă!». Asta-i, poate, pentru că lumina vine din vorba celor tari, probă Dumnezeu care a trebuit să vorbească pentru ca Lumina să se facă.”   În liniștea acelei seri primăvăratice, sirena unui vapor săgeta aerul cu fluieratul ei strident. Tânărul se trezi, în vreme ce o adiere parfumată de trandafiri și garoafe îl întâmpină. Adrian se îndreptă spre marea alee care se întinde de-a lungul malului înalt ce domină portul și Dunărea. El se opri un minut pentru a privi miile de lămpi electrice care scânteiau pe vapoarele ancorate în port și pieptul i se umflă într-un nestăpânit dor de ducă. „Doamne! Ce bine trebuie să fie să te găsești pe unul din aceste pacheboturi, care alunecă pe mări și descopără alte țărmuri, alte lumi!…” Necăjit de a nu-și putea împlini dorul, el porni din nou cu capul în jos; dar se auzi deodată chemat din urmă: — Adrian! Se întoarse. Pe o bancă, prin apropierea căreia trecuse, sta un om, cu picioarele încrucișate, și fuma. Miopia și întunericul împiedicară pe Adrian să-l recunoască. Omul se ridică, și Adrian se apropie de el oarecum contrariat, când o exclamație de bucurie îi scăpă: — Stavru! Își strânseră mâinile și Adrian se așeză alături.   Stavru, negustor ambulant – numit „limonagiul” din cauza mărfii ce vindea prin bâlciuri – era văr de-al doilea, după mamă, cu Adrian, și o figură foarte cunoscută altădată în cercurile băieților de viață din mahala. El era acum uitat, îngropat sub disprețul unui scandal pe care firea sa îl pricinuise cu treizeci de ani în urmă. De talie deasupra mijlociei, blond spălăcit, foarte slab și foarte sbârcit; ochii săi albaștri și mari, când deschiși și sinceri, când ascunși și vicleni, după împrejurări, înfățișau toată viața lui Stavru. Existența de burlac hoinar, svârlit de ici-colo de natura lui nomadă și ciudată; viață prinsă la vârsta de douăzeci și cinci de ani în tristul angrenaj al societății (căsătorie cu o fată bogată, frumoasă și sentimentală), din care ieși după un an acoperit de rușine, cu inima sfâșiată, cu caracterul falsificat. Adrian cunoștea vag povestea. Mamă-sa, fără a intra în amănunte, i-o da exemplu de ticăloșie, dar Adrian trăgea încheieri cu totul opuse; și nu o dată, cu instinctul care era la baza sufletului său, el se plecase asupra lui Stavru așa cum te pleci asupra unui instrument de muzică pe care vrei să-l auzi sunând; instrumentul se împotrivise. Dealtminteri, ei nu se văzuseră decât de vreo trei sau patru ori, totdeauna pe stradă. Casa mamei sale era închisă pentru Stavru, ca toate casele cinstite. Și apoi, ce ar fi putut el să spună, derbedeul tuturor iarmaroacelor, băiețandrului răsfățat și ținut de scurt? Stavru trecea drept un flecar pentru toată lumea – și era în adevăr, voia să fie. În costumul său prăpădit și boțit chiar când era nou; cu înfățișarea sa de țăran orășenit, cu cămașa necălcată, fără guler; cu aerul său de geambaș hoțoman, el se deda la o paradă de vorbe și de gesturi care amuzau pe oameni, dar care lui nu-i aduceau decât umilire, dispreț. El își striga cunoscuții în plină uliță cu porecle potrivite și comice, niciodată supărătoare. Multe dintre ele prinseseră. Dacă cineva îi plăcea, îl lua cu el la cârciumă, comanda o jumătate de kilogram de vin, dar după ce ciocnea un pahar, ieșea în curte pentru „o mică trebuință” și nu se mai întorcea, lăsând pe invitat să plătească! Iar dacă întâlnea vreun plicticos, el îi zicea iute: „Cutare prieten te așteaptă în cutare cafenea; aleargă repede!”. Dar ceea ce entuziasma pe Adrian erau glumele lui Stavru, cu capetele de țâri și cu tabachera. În cursul unei conversații, limonagiul scotea din buzunar un cap de țâr[4] și-l atârna de poala hainei altui flecar ca el. Bietul om pleca și se plimba pe stradă cu capul de țâr atârnat de haină, spre cea mai mare desfătare a trecătorilor. Gluma cu tutunul era și mai bună. Stavru nu lipsea să acosteze pe orice cunoștință îi ieșea în cale și să-i ceară să „răsucească” și el o țigară, dar de îndată ce era servit, în loc de a înapoia tabachera cu o mulțumire, el o băga în propriu-i buzunar, care era spart, de unde ea îndată cădea, rostogolindu-se pe pământ. Atunci se repezea, o ridica, o ștergea, se scuza, și voind s-o bage în buzunarul proprietarului, el o scăpa pe de lături. Biata cutie, care era din metal nichelat ori din carton presat, cădea din nou pe pavaj! — Ah, cât sunt de stângaci! — Nu e nimic, răspundea de obicei păcălitul, examinându-și scula turtită, în vreme ce privitorii se prăpădeau de râs. Dar Stavru nu se mai întâlnea după aceea cu tabacherele pe care le batjocorise odată.   Astfel Adrian începuse să iubească pe acest om pentru farsele sale. Cu toate astea, lucruri ciudate se întâmplaseră, care-l tulburau și-l încurcau: câteodată în plină glumă și năzdrăvănie, Stavru, serios, se întorcea către Adrian pironindu-l în ochi cu o privire limpede, liniștită și stăpânitoare, cum facem când ne uităm în bunii și naivii ochi ai unui vițel. Atunci el se simțea micșorat de acest limonagiu de bâlci, de acest analfabet. I se părea straniu și se puse să-l observe. Dar prilejurile erau rare. Privirea misterioasă și tulburătoare pe care Adrian o numea în taină „celălalt Stavru”, se arăta rar și numai pentru el. Totuși, într-o zi – era cu câteva luni înainte de întâlnirea din grădină – întovărășind pe limonagiu la băcanul său – un grec bătrân și tăcut care-i furniza zahărul și lămâile – el văzu deodată apărându-i „celălalt Stavru”. Adrian se înfipse în ochii lui. Într-un colț al magazinului puțin luminat, Stavru, cu sbârciturile feței suprimate, cu trăsăturile îndulcite, cu ochii mari deschiși, ficși și luminoși, privea pe băcanul cu chip umflat și posac și zicea, sfios, dar hotărât, în vreme ce celălalt îl aproba cu capul: — Kir Margulis… Merge prost… Nu e cald și limonada nu se vinde. Îmi mănânc economiile mele și zahărul d-tale… Prin urmare, ai înțeles? Nici de data asta nu plătesc. Ce zici? O să fie ca și celelalte dăți: dacă mor o să pierzi zece lei. Și negustorul zgârcit, dar cunoscător la oameni, acorda creditul cu o strângere de mână seacă, cum îi era și viața. Afară, cu marfa sub braț, Stavru se grăbea să facă o glumă, să arunce o salutare vreunei vagi cunoștințe și să sară într-un picior: — L-am păcălit, Adrian, l-am tras pe sfoară! șoptea el, la urechea tânărului. — Ba nu, Stavrule! protestă Adrian; nu l-ai păcălit deloc, o să plătești! — Da, Adrian, o să-i plătesc de n-oi muri… Și dacă o să mor, o să-i plătească dracu! — Dacă mori!... Asta e altceva. Dar tu zici că l-ai păcălit: asta ar însemna că ești necinstit… — Poate că sunt… — Nu, Stavrule, vrei să mă înșeli; tu nu ești un om necinstit! Stavru se opri brusc, își trase tovarășul lângă un gard și luându-și pentru moment înfățișarea-i rară, de sfială și subjugare în același timp, zvârli în nasul lui Adrian: — Da, sunt necinstit! Din nenorocire, Adrian, sunt necinstit! Și zicând acestea, el voi să-și reia drumul, dar Adrian, cuprins de un fel de frică, îl apucă de reverul hainei, îl reținu și-i strigă cu o voce înăbușită: — Stavrule, stai! Ai să-mi spui adevărul! Eu văd în tine doi oameni: care e cel adevărat? cel bun sau cel rău? Stavru se împotrivea: — Nu știu! Și smulgându-se brutal din mâinile lui Adrian: — Lasă-mă-n pace! strigă el supărat. Apoi, nițel mai departe, socotind că a jignit pe tânăr, adăugă: — Îți voi spune când o să-ți crească tuleiele mai mari! De atunci ei nu se mai văzură, Stavru bătând bâlciurile între martie și octombrie, iarna vânzând castane coapte, Dumnezeu știe pe unde. Pe la Brăila, nu venea decât să se aprovizioneze.   *   Adrian fu tot atât de mulțumit să-l întâlnească acum pe bancă în grădină, cum trebuie să fie mulțumite râurile când se unesc cu fluviile și fluviile când se pierd în sânul mărilor. Stavru, contrar obiceiului său, fu mai puțin vorbăreț și asta făcu și mai multă plăcere lui Adrian. Îi examină figura în lumina palidă a serii și o găsi aceeași. Nimeni n-ar fi putut să-i ghicească etatea. Totuși, Adrian băgă de seamă că pe la tâmple, blondul palid al părului se făcuse alb-fumuriu. — Ce ai de te uiți așa la mine? întrebă Stavru, plictisit; nu sunt de vânzare. — Știu, dar aș vrea să-mi dau seama dacă ești tânăr sau ai început să îmbătrânești. — Sunt tânăr și bătrân: ca vrăbiile. — Adevărat: ce mai vrăbioi îmi ești, Stavrule! Și după o mică pauză: — Nu cumva vrei tabacherea mea, ca să mi-o trântești nițel pe jos? Asta ți-ar aminti poate că sunt mereu curios să știu de unde vii, unde te duci și cum îți merg afacerile? — De unde viu și unde mă duc n-are nicio importanță; pot să-ți spun însă că afacerile nu-mi merg prea rău. Cu toate astea, mânzule, astăzi sunt foarte plictisit! Și el lovi cu palma peste genunchiul lui Adrian. — Asta ți se întâmplă cam rar, îi replică tânărul; și pentru ce ești nemulțumit, Stăvărache? S-au rărit lămâile? — Nu, nu lămâile, ci haimanalele de treabă, de odinioară, s-au rărit. — Haimanale de treabă? exclamă Adrian, asta nu se poate, haimanalele nu pot să fie de treabă! — Așa crezi tu? Eu cunosc totuși câteva… Stavru se îndoi de mijloc și rămase așa, cu ochii la pământ. Adrian îl simți că vorbea serios și voi să afle mai mult, dar procedă cu băgare de seamă: — Mi-ai putea spune pentru ce anume ți-ar trebui o asemenea haimana? — Pentru a mă însoți la bâlciul din Slobozia, joia viitoare. La drept vorbind, nu e pentru mine, dar e ca și cum ar fi… Știi că am obiceiul, în bâlciuri, să mă așez lângă câte un plăcintar care face gogoși. Țăranii mănâncă și li se face sete, atunci eu sunt gata cu limonada. La nevoie, un pumn de sare în aluatul gogoșilor… (Vezi că nu sunt cinstit.) Ei bine, am pe plăcintar, e kir Nicola… — Kir Nicola! tresări Adrian. — Vecinul nostru, fostul tău stăpân. Dar, iată nenorocirea: el nu-și poate părăsi cuptorul ca să meargă la bâlci. Îi trebuie deci o „haimana de treabă” care să însoțească pe servitorul său Mihail și să adune gologanii, pe când celălalt se va ocupa cu prăjitul gogoșilor. Sunt două zilele de când caut o asemenea haimana. Și Stavru încheie grav, cu tristețe: — Din zi în zi, Brăila devine tot mai săracă în oameni! Adrian se simți străpuns de un fior. Se ridică în picioare, în fața limonagiului și zise: — Stavrule! Sunt eu demn să fiu haimanaua de treabă pe care-o cauți? Negustorul ridică ochii: — Zău, nu glumești? — Pe cuvântul meu de haimana, așa cum o înțelegi tu! Merg cu voi! Stavru sări ca un cimpanzeu și strigă: — Dă-mi laba, pui de vântură lume. Ești demn urmaș al strămoșilor tăi chefaloniți! — O, desigur, trebuie să fi fost mari haimanale! Zicând acestea, limonagiul sărută pe zugrav; pe urmă luându-l de braț, plecară în goană: — Iute la Nicola, să-i dăm vestea bună! Plecăm cel mai târziu mâine, duminică, spre seară, pentru a ne găsi la Slobozia, marți dimineață și să apucăm locuri bune. O zi și două nopți cu căruța. Calul o să meargă la trap și la pas, după puterile lui și după tăria vinurilor ce-om găsi pe la hanuri.   *   Apariția colindătorului de bâlciuri și a „mânzului” său, prilejui o violentă discuție în plăcintărie. Kir Nicola înțelese după urletele lui Stavru că dăduse norocul peste el. Acesta îi debită în turcește o tiradă pe nerăsuflate. Mihail, care era la curent cu afacerea, se amestecă în discuție, spre marea uimire a lui Adrian, care nu pricepea o vorbă. La o replică serioasă a lui Mihail, el văzu pe kir Nicola ridicând din umeri și pe Stavru potolindu-se, dar strigând îndată într-o grecească perfectă: — Nu vă fie teamă de ce-o să zică mamă-sa, o, „pedia mu!” (copiii mei!). Dacă ar fi fost să mă iau după viața mamei mele – acum cincizeci de ani – n-aș fi știut niciodată cum răsare și apune soarele dincolo de șanțul care înconjura atunci frumoasa noastră cetate Brăila! Vedeți voi, dragii mei, mamele sunt toate la fel, ele vor să retrăiască în copiii lor, atât sărmanele lor plăceri, cât și plictiselile lor fără farmec. Și apoi, ia spuneți-mi, cu ce-am greșit dacă suntem așa cum ne-a lăsat Dumnezeu? Nu-i așa, Adrian? Mihail interveni din nou, tot în grecește: — În asta ai dreptate, prietene, dar noi nu cunoaștem pe mama lui Adrian; putem avea a face cu o dureroasă excepție. În ce mă privește, vă propun să trimitem pe Adrian să-i ceară învoirea; dacă o obține, voi fi primul să mă bucur. Dar fără știrea mamei lui, ori împotriva voinței sale, ei bine, nu voi merge la bâlci. Vorbele astea făcură pe Adrian să plece ca vântul.   Mamă-sa tocmai pregătea cina. El se opri în mijlocul odăii, cu ochii umezi, cu obrajii roșii, cu părul zbârlit. Neavând pregătit ceea ce trebuia să-i spună, își simți vocea strangulată. Dar ea îl ghici și-i luă înainte: — Iar ești cu capul în nori! — Da, mamă… — Ei bine, dacă e vorba să reîncepi muzica de adineaori, te rog! Fă ce crezi că poți face, fără a-mi sfâșia prea mult inima și nu te îngriji de mine. E mai bine așa. — Nu e vorba de nimic sfâșietor, mamă, răspunse Adrian. Sunt fără lucru timp de opt zile, poate mai de mult, și aș vrea să însoțesc pe Mihail la bâlciul din Slobozia. Ar fi un bun prilej pentru mine să văd locurile acelea frumoase și să și câștig în vremea asta ceea ce pierd dincoace. — O să fiți numai voi doi? — Da… nu… o să fie și Stavru… — Foarte frumos! Merge din ce în ce mai bine… Și ăla trebuie să fie în ochii tăi tot un „filosof”, nu-i așa? Și cum băiatul tăcea, ea adăogă: — În sfârșit, poți să te duci! — Fără să te superi, mamă? — Fără să mă supăr, dragul meu.   *   Plecarea avu loc în duminica aceea, sub ochii și glumele țațelor din strada Griviței, vecinele plăcintarului. Stavru sosi la ceasurile patru după-amiaza cu căruța în care se aflau toate marafeturile lui: butoiul de apă, iar în el, cofele, zahărul, lămâile, paharele etc. Înaintea plăcintăriei, el încarcă cu ajutorul lui kir Nicola și al lui Mihail materialul necesar pentru fabricarea gogoșilor: o masă, un mangal, o tigaie mare, doi saci cu făină, mai multe bidoane cu untdelemn și uneltele. Se făcu apoi și un leagăn pentru trei inși. Pentru a scuti pe Adrian de batjocurile mahalagiilor, mamă-sa ieși cu el, o jumătate de oră mai înainte de sosirea lui Stavru. În strada Galați se despărțiră, ea urmând să se ducă la o prietenă, iar el luând-o spre șoseaua pe unde avea să apară căruța. Și îmbrățișându-și copilul, îi zise: — Vezi tu, Adrian, mă supun voințelor tale, dar într-o zi, te vei căi de ce faci azi; călătoria pe care o întreprinzi acum îți va da gustul să faci mâine altele mai lungi, din ce în ce mai lungi; și dacă tu nu poți să-mi spui ce fericire îți pregătește acest viitor, eu pot să te asigur de pe acum că vom avea să plângem amândoi într-o zi – să-mi fie vorba într-o doară! El voi să răspundă, dar ea îl părăsi. Țintuit locului, Adrian o urmărea cu privirea: mergea drept, drept înainte, așa cum îi fusese și viața, dreaptă, simplă, dureroasă. Singura abatere de care se făcuse vinovată n-o regreta, cu toate că o costase așa de scump: era greșeala de a fi făcut un copil „din flori”. Cu tulpan și bluză de pânză ieftină, cu batista în mâna dreaptă, ea ridica ușor cu mâna stânga rochia prea lungă ce se târa în praf, și ținea ochii țintiți în pământ, ca și cum ar fi căutat ceva – ceva ce nu pierduse încă, ceva ce era pe cale să piardă.   [1] La publicarea în volum a prefeței lui Romain Rolland nemaifiind vorba de „nuvelă”, s-a suprimat aci textul următor, pe care-l restabilim așa cum se poate vedea în revista Europe, din 15 august 1923. „Nuvela pe care o publicăm aci nu exprimă decât o latură a multiplei lui naturi. Altele sunt mai profunde, pe care nădăjduim să le facem cunoscute în curând. În cea de față se reflectează o amoralitate zglobie, care e o morală liberă, o dorință sănătoasă de a trăi viața în toate bucuriile și necazurile ei.”   [2] Romain Rolland.   [3] Împreunare a animalelor pentru a face pui, pentru a se înmulți; împerechere.   [4] Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. vedeti aici...........filmul dupa cartea lui Panait Istrati......https://latimp.eu/kira-kiralina-2014-online-film-romanesc-aventuri-romantic-criminale/ si alte piese de teatru radiofonic la microfon.........https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Panait Istrati Dosar al vietii  si al operei de Alexandru Oprea   Această nouă ediţie a monografiei – ma grăbesc s-o spun – nu reprezintă o simplă reproducere a textului tipărit în 1964, ci, propriu-zis, o altă carte. Ediţia primă îmi serveşte mai mult ca un punct de plecare ori ca un termen posibil al discuţiei, în raport cu care pot să măsor valoarea noilor documente descoperite, să precizez noi impresii şi judecăţi provenite în urma unor alte lecturi, ca şi a confruntării cu comentariile critice apărute în răstimp. Noi documente? Nu mi-aş fi putut închipui că, după ce în monografie prelucrasem deja un material vast, mai pot ieşi la iveală alte şi alte surse de documente, de la noi şi din străinătate, într-un şir parcă fără capăt (astfel încât comparaţia cu basmele Şeherazadei, făcută odată, riscă să-şi piardă funcţia pur metaforică); materiale, fireşte, de o valoare diferită, dar unele, prin semnificaţiile implicate, obligând la o îmbogăţire a unghiului cercetării, la reconfirmarea şi, în anumite cazuri, la revizuirea aprecierilor. (Un exemplu: cele peste două sute de scrisori adresate de Panait Istrati lui Romain Rolland şi pe care doar în ultimii ani le-am putut cunoaşte ne permit nu numai să verificăm amănunte episodice de pe o arie foarte întinsă, dar şi să înaintăm — Pe căi mai directe – în cunoaşterea seismelor lumii sale sufleteşti. Practic, dispunem de acel jurnal intim pe care n-am visat să-l obţinem vreodată, pe Istrati neinteresându-l asemenea îndeletniciri, trecute în categoria mofturilor de domnişoara.) Dupa cum se ştie, reluarea problemei Panait Istrati în câmpul publicisticii europene de dupa cel de-al doilea război mondial a fost marcata de timiditate şi improvizaţie (daca putem menţiona, sub beneficiu de inventar, un număr de însemnări, rătăcite ici şi colo). În anii din urma, situaţia s-a schimbat însă în chip neaşteptat, chiar spectaculos. Nu numai pentru ca, în Franţa, au apărut primele cărţi despre Panait Istrati – studiul lui E. Ray- don: Panaât Istrati* Vagabond de génie (1968) şi monografia Panait Istrati. Un chardon déraciné de Monique Jutrin-Klener (1970) – sau că scriitori de o largă notorietate precum academicianul Joseph Kessel îi dedică prefeţe elogioase. Mai important decât toate mi se pare simplul fapt că despre scriitorul nostru a început să se scrie în chip constant şi firesc în cele mai diverse publicaţii (de la Le Monde la Les Nouvelles Littéraires1 şi de aici – pentru a sugera cât de larg este registrul revistelor incitate de „redescoperirea“ lui Panait Istrati — La Le Nouveau Planète) 2. S-ar zice că, după ce se rătăcise pe cine ştie ce tărâmuri necunoscute, incurabilul vagabond reapare miraculos în empireul gloriilor literare. (O contribuţie hotărâtoare a avut-o evenimentul 1 Anul trecut, Les Nouvelles Littéraires, apärind sub noi auspicii, dar dorind să facă act de fidelitate faţa de trecutu-i publicistic, a republicat eseul lui Panait Istrati trimis, în 1933, de la Sanatoriul F ilare t: Témoignage sur la liberté. L’homme qui n’adhère a rien. Totodată, se putea citi un comentariu al lui André Laude care se întreba dacă nu cumva Parisul vădeşte apetituri „imperialisteft avind darul de a „aclimatiza“ „d3autres voix venant d’autres horizons, parfois farouches tels ceux qu’a connus Panait Istrati révélé dans Les Nouvelles Littéraires par Frédéric Lefèvre, arrivé en France depuis sa lointaine Roumanie“. Reconstituindu-se istoria debutulm său se emiteau astfel de consideraţii generale menite să formuleze o concluzie şi un verdict: „Vinconnu“ „va prendre la langue française à pleines mains, la brutaliser, lui insuffler une violence – mais aussi une douceur, une tendresse – enracinées là-bas dans les foubourgs miséreux de Braïla. Et la littérature française va s’enrichir de quelques livres que le temps ne saurait épuiser: Les chardons du Baragan, Kyra-Kyralina, Les Haïdouks.“ (Les Nouvelles Littéraires, numărul din 29 dec. 1975.) 2 Le Nouveau Planète, numărul din iunie 1969 (articolul: La vie tourmentée de Panait Istrati de Jean Le Marchand). Transferării drepturilor de autor de la Presse Universitaire de ¥ rance – care şi din pricina profilului ei special, nepublicând, pe o durată de circa trei decenii, decât două sau trei cărţi, practic îl înmormintase ca scriitor pe Panait Istrati – la prestigioasa editură Gallimard, unde a fost reeditată întreaga-i operă, în condiţii grafice excepţionale.) Sunt deschise, nici vorbă, în prezent, largi posibilităţi dezbaterii critice, ca şi dezvăluirii şi confruntării de mărturii şi documente. Tot acest material nou acumulat aş fi putut să-l topesc în textul primei ediţii, reaşezând, modificând, lipind ş.a.în.d. – aşa cum se procedează, îndeobşte. Mi s-a părut însă că aş comite, cumva, o mistificare. Pe toată această durată au avut loc reevaluări fireşti în înţelegerea uneia sau alteia dintre probleme, legate de exegeza istratiană. Unele opinii nu mi s-au precizat din- tr-o dată, ci în stadii succesive, unele ipoteze au fost confirmate, altele nu, şi, în sfârşit, mai rămân încă destule aspecte sub semnul incertitudinii. Şi atunci, m-am gândit că ar fi bine (mai corect) să nu escamotez dificultăţile, ci să prezint, cu toată sinceritatea, întregul grafic al acestor învestigaţii şi mutaţii de optică, o hartă – în mişcare – a noilor insule, progresiv descoperite, din misteriosul arhipelag, niciodată cunoscut pe deplin, reprezentat de viaţa şi opera lui Panait Istrati. La o distanţă de doisprezece ani, textul iniţial a reclamat, inevitabil, o recitire şi o filtrare, fie chiar şi numai sub raport strict stilistic. M-am străduit însă ca aceste operaţii să nu afecteze dezvoltarea dialectică a cercetării, astfel încât să se realizeze un continuu dialog cu alţii şi cu mine însumi {cu textul ediţiei din 1964), ceea ce în planul compoziţiei cărţii se soldează cu variate şi, desigur, abuziv de multe note de subsol.1 Dar 1 Folosind acest procedeu aiurea, am întâmpinat reticenţa unor colegi, care, chiar binevoitori fiind, s-au simţit obligaţi să-mi semnaleze ca m-am lăsat furat de „lungile caravane* ale notelor de subsol. Apreciind frumuseţea metaforei, îmi rămâne sa fac precizarea ca n-am fost nici furat, nici sedus ş.a.în.d., ci am apelat conştient la această formulă, care-mi permite să situez textul de bază într-un context mai dinamic, impunându-l unei continue con- nu consună oare mai bine o astfel de metodă obiectului în studiu – drumurile biografiei şi creaţiei lui Panait Istrati repreientând un material teribil de instabil, de fluid, schimbător până la sfidarea paradoxului sau, altfel spus, adevărate nisipuri mişcătoare? Destinul aventuros al acestui scriitor obligă, am impresia, la aventuri (şi avataruri) ale comentariului critic. Fruntari şi pe multiple planuri sau, pentru a-mi trăda ambiţia până la capăt, dublindu-ly pe alocuriy cu însuşi jurnalul învestigaţiei critice. CAZUL PANAIT ISTRATI Panait Istrati a avut un destin neobişnuit, chiar paradoxal. Fiul unei spălătorese dintr-un port dunărean, vagabondul cu nenumărate meserii la activul său (zugrav, fotograf ambulant, purtător de reclame, ziarist, servitor, mecanic, hamal etc.), împins de vicisitudinile vieţii la o tentativă de sinucidere, ajunge, după vârsta de patruzeci de ani, „prozator francez“, tradus în peste 25 de ţări şi elogiat în termeni înflăcăraţi de Romain Rolland, sau, dintre critici, de Georg Brandes.1 Cărţile sale, scrise în secolul al XX-lea, amintesc comentatorilor de poveştile din O mie şi una de nopţi sau de Odiseea. Împrejurările au aşezat figura lui Panait Istrati sub semnul miracolului, al aventurii şi, totodată, al poeziei. Se părea că nu se poate scrie despre Panait Istrati fără a se evoca azurul, Orientul, neliniştea marilor plecări, misterul depărtărilor etc. A devenit şi muza unor poeţi mediocri de la noi 2, 1 „Eu recunosc – mărturisea Brandes, Într-un articol din Social-de- mokraten, numărul din 2-4 iunie 1926 – că Panait Istrati este de mai multă vreme, dintre povestitorii europeni, favoritul meu.a 2 La data când făceam afirmaţia, nu cunoşteam toate poeziile închinate acestui… prozator. Astfel se explică generalizarea aspră şi, nici vorbă, nedreaptă, deoarece între cei care se lăsaseră seduşi de destinul fascinant al lui Panait Istrati figurau şi poeţi de o reală valoare. Este, în primul And, cazul lui Mihu Dragomir (bineînţeles, şi în numele unei obârşii comune, brăilene). În placheta Edgar Allan Poe, scoasă în cadrul colecţiei „Adonis* (1940), găsim versuri de un farmec ingenuu (explicabil dacă ţinem seama de vârsta adolescentină a autorului) prin care autorul Chirei Chiralina este celebrat între sorii pământului romanesc. Poetul american era invitat să-i cunoască pe Creangă, pe Eminescu şi pe Istrati, colegii lui de drept în după cum îl întâlnim ca erou literar în romanul Toda-Raba, al ilustrului scriitor grec Nikos Kazantzakis. Dar paralel cu aceste exerciţii poetizante, Panait Istrati şi-a atras antipatiile cele mai vehemente. Putem să afirmăm că este de-a dreptul straniu cazul acestui scriitor, îmbrăţişat cu fervoare, până la idolatrizare şi, în acelaşi timp, urât cu atâta înverşunare. (Cunoscuta publicaţie Cuvântul liber semnala la patru ani de la moartea lui Istrati că el concurează în a fi „figura cea mai atacată” nu numai din literatură, dar şi din viaţa politică a vechii Românii.) Prin structura fiinţei sale un pasionat, trăind totdeauna în chip absolut fiecare nouă aventură a existenţei sale, Istrati a provocat, de-a lungul anilor, caracterizări derutante, imposibil de conciliat. Când un „Gorki balcanic” (titulatură dată de Romain Rolland), sau un scriitor al proletariatului, când „haiduc al Siguranţei”, cum l-a numit Henri Barbusse, sau, şi mai brutal, cu epitetul dat de Francisc Jourdain: „câine de pază al regalo-fasciştilor din România”. Activist sindical în tinereţe, mai apoi autor de cărţi interzise şi confiscate de autorităţile poliţieneşti din România 1 ca reprezentând o literatură subversivă, iar în ultimii ani, regatul boemiei şi al poeziei: „Trebuia să vii vara, când Dunărea clipoceşte ciudat, / pe şoseaua Baldovineştilor, la celălalt, Istrati / sau să priveşti filtrarea soarelui prin arbori, ca prin gratii, / în pădurea sinucigaşilor din Lacu-Sărat..“ într-o scrisoare, N. Vrânceanu, din Mediaş, fost coleg de gazetărie cu Mihu Dragomir, mă informa că tot în colecţia „Adonis“, în 1933, apăruse şi o remarcabilă poezie intitulată: Neranţula. Dealtfel, revista brăileană Flamura, din aceşti ani, este plină de astfel de omagii lirice semnate de Mihu Dragomir (sub numele iniţial sau sub diverse pseudonime). Să-l amintim apoi pe Cristian Sârbu (de astă dată, se revendică descendenţa comună bărăgăneană şi „proletară“). Într-o frumoasă poezie, inclusă şi în volumul de versuri alese, el provoca un dialog al brazilor şi al vântului, care clamau: „Dormi, Panait Istrati / / îmbarcaţi pe locomotivele istoriei, / plecate-n zadar la drum, / Idealiştii vagabonzi ai lumii / Te vor căta de-acum / Cu inima-n mână, / Ca să le-o speli de bubă şi ţărână, / Şi raza ta va creşte-n fiecare / grădini de zări albastre, grădini de meri în floare…” Nu este însă mai puţin adevărat că mitul lui Panait Istrati a generat şi o sumedenie de versuri proaste, publicate de autori obscuri în reviste tot atât de obscure (ca acestea apărute în Hotar – la moartea scriitorului: „Ca şi floarea moartă înainte de vreme, / Aşişderea, acesta de timpuriu s-a dus“). 1 Este, bunăoară, cazul Domniţei din Snagov (vezi, Galaţii noi din 19 septembrie 1926, nota: Roman confiscat). Un ins care ar fi fost cumpărat de burghezie, un fascist şi un antisemit. Şi, cu toate acestea, în timpul ocupaţiei naziste, în Franţa, opera lui Panait Istrati avea să fie pusă la index şi arsă laolaltă cu cea a marilor scriitori democraţi şi revoluţionari. 1 O asemenea stare de lucruri era firesc să favorizeze exagerările, interpretările părtinitoare şi chiar legendele cele mai prăpăstioase. 2 Ceea ce nu izbuteau să facă detractorii reuşea uneori furia celor care-l idolatrizau. (Au fost scrise articole în care, pe^ un ton evlavios, Istrati era comparat cu Iisus Hristos!) Să mai observăm că forţa acaparatoare a povestirilor istratiene te face adesea să iei drept fapt real ceea ce poate fi doar produsul invenţiei romaneşti sau chiar numai al proiectării în lumina evanescentă a poeziei. Punând cap la cap toate acestea, vom înţelege de ce un cercetător scrupulos, în faţa biografiei lui Panait Istrati, este cuprins de o suspiciune endemică; urmărindu-i destinul, are mereu sentimentul că merge pe un teren nesigur, în care la fiecare pas trebuie să facă apel la fapte verificate şi răzveri- ficate, fiecare document cerându-se a fi cunoscut nemijlocit, din surse directe şi confruntate cu altele. Nici opera nu se prezintă cu aspecte mai puţin controversate, cu mai puţine enigme. Cum se explică apariţia în secolul nostru a unui astfel de povestitor de natură populară? În ce constau valenţele moderne ale artei acestui scriitor de atâtea ori comparat cu aezii homerici? Se datoreşte succesul operei istratiene unor raţiuni de conjunctură favorabilă, sau unor valori intrinseci care-i asigură durabilitatea în scurgerea timpului? Iată doar câteva întrebări care stimulează altele, întrucât există părţi însemnate ale activităţii sale de creaţie care n-au fost încă luate în consideraţie pentru compunerea unui profil literar real. Să recunoaştem că Panait Istrati, ani de zile, a constituit mai mult motiv de elogiu sau de osândă, decât propriu-zis obiect de analiză. Este adevărat, personalităţi literare prestigioase din diverse ţări au emis, cu diferite ocazii, observaţii 1 Apud UHumanité, 12 martie 1960. 2 Preuves (numărul 6> din iunie 1964) menţionează versiunea absurdă, în circulaţie aiurea, conform căreia Istrati n-ar fi murit decât în… 1940, în care timp ar fi activat, sub un nume fals, în serviciul poliţiei secrete! Pătrunzătoare, de mare importanţă pentru orientarea muncii unui cercetător. Aprecierile privesc însă aspecte limitate ale operei, o creaţie sau alta, înscriindu-se în aria unor impresii de moment. A lipsit oricum efortul aplicat şi sistematic al studiilor de specialitate. S-a răzbunat aici situaţia de excepţie a lui Panait Istrati. Căci între aspectele menite să sporească impresia de neobişnuit de care beneficiază biografia, nu trebuie uitat şi acesta: el creează într-o limbă străină o operă inspirată exclusiv de realităţile şi tradiţiile din ţara de origină. Unele istorii literare franceze îl menţionează, în chip mult prea succint (poate şi pentru că înţeleg că Istrati reprezintă un fenomen alături de drumurile obişnuite ale culturii lor naţionale). În schimb, istoriile literare româneşti din epocă nu-şi asumă sarcina elucidării cazului său, trecându-l simplu în categoria „scriitori români de limbă străină”. Putem menţiona, totuşi, câteva lucrări meritorii dedicate special figurii lui Panait Istrati1, care au, de regulă, un caracter memorialistic. Este cazul cărţii Elenei Samios (viitoarea soţie a lui Nikos Kazantzakis): La verdadera tragedia de Panait Istrati (Santiago de Chile, 1938) sau al aceleia a unui gazetar evreu, originar din România, Isac Horovitz: Tag und Nacht mit Panait Istrati. (Days and Nights with Panait Istrati), New York, 1940. Ceea ce se cerea însă era studiul de sinteză critică, monografia care să fixeze omul şi opera într-o viziune cuprinzătoare. 2 1 Destinul lui Panait Istrati a captat şi interesul unei eminente personalităţi politice, cum e Amir Abbas Hoveida, actualul prim-ministru al Iranului, care i-a închinat (în perioada interbelică) o teză de doctorat. 2 În 1968y a apărut studiul lui Edouard Raydon: Panait Istrati. Vagabond de génie (Edition Municipale). Merită apreciat curajul (aproape disperat) cu care acest admirator al lui Panait Istrati, lipsit de. Posibilitatea de a se informa direct de la surse (necunoscând România şi cercetările de aici), folosind ca primordiale izvoare documentare amintirile fostului prieten al scriitorului, George Ionescu, şi lucrările lui Ion Căpăţână (ambii de origine românăJ, a realizat prima evocare biografică din Franţa, dedicată „Vagabondului genial“. Din păcate, studiul suferă sub aspectul unei viziuni insuficient critice, de unde un şir de naivităţi şi inadvertenţe şocante. Autorul comite eroarea de a conferi povestirilor istratiene valoarea unor documente autobiografice. (A se vedea, în acest sens, articolul meu Redescoperirea lui Panait Istrati, din Secolul XX, nr. 1, 1970.) Iar dacă o asemenea primă încercare se consemnează în România, este aceasta o dovadă în plus a legăturilor afective care n-au încetat niciodată să existe între autorul Chirei Chir alina şi locurile sale natale.1 Au trecut câteva decenii de la moartea lui Panait Istrati. Timpul scurs va fi contribuit la potolirea patimilor, la „sedimentarea“ unor aspecte îndelung tulburi, exacerbate de diverse momente de conjunctură. Dispunem, aşadar, de distanţa necesară pentru a-i putea contempla destinul cu un ochi calm, în spiritul celei mai drepte obiectivităţi. A sosit de mult ceasul să fie clasat dosarul acestui „caz”, delimitându-se existenţa reală de cea fictivă, punându-se capăt diferitelor legende, ca şi unor nedrepte acuze care-l urmăresc pe Panait Istrati cu o înverşunare de neînţeles. 2 Condiţiile speciale legate de cercetarea destinului acestui scriitor ne-au impus şi o metodă de lucru adecvată, solicitând deshumarea de documente, învestigaţii în presa timpului (română şi străină), ca şi în diverse arhive particulare sau Nu putem însă să nu folosim accst prilej pentru a omagia activitatea dusa, cu o rara abnegaţie, de Edouard Ray don, întru perpetuarea amintirii scriitorului nostru în Franţa. Lui i se datoreşte înfiinţarea asociaţiei pariziene MAmis de Panait Istrati", ca şi editarea buletinului acestei asociaţii, în 1970, editura Maspero a tipărit teza de doctorat a unei belgience, Monique Jutrin-Klener: Panaât Istrati. Un chardon déraciné. Folosind din abundenţă cercetările întreprinse în România (chiar şi fără a face totdeauna menţiunile de rigoare), această carte se prezintă ca lucrarea cea mai bine informată apărută până acum în străinătate. Ceea ce i-am putea reproşa ar fi o viziune prea didacticistă în analiza povestirilor istratiene – preocupare esenţială a autoarei –, ca şi anumite prejudecăţi ideologice care o împiedică să înţeleagă, în toată complexitatea sa, destinul tragic al lui Panait Istrati. 1 Monografia mea a apărut în 1964 (Editura pentru literatură). O versiune a ei pentru uzul cititorilor străini am publicat-o în limba franceză, în 1973: Panaât Istrati. Un chevalier errant moderne (Editura E mines cu). În 1975, Editura Cartea românească a tipărit volumul Panait Istrati de Gabriela-Maria Pintea. Deşi reprezintă o lucrare de doctorat, volumul poate fi apreciat pentru calităţile-i eseistice. În privinţa concluziilor, ca şi a unor aprecieri de fond, după cum se va vedea, mă situez pe o altă poziţie. 2 Acuzaţia (prin nimic întemeiată) de aderare la fascism o găsim repetată şi într-o scrisoare reprodusă de Figaro Littéraire, în anul de graţie 1969 (numărul din 27 ianuarie). De stat. O muncă dificilă, de ani de zile, şi care, în lipsa unor indicaţii fundamentale, deseori ne dădea senzaţia unor aruncări în gol. Iar dacă i-am făcut cât de cât faţă, e pentru că am beneficiat nu numai de concursul familiei scriitorului, dar şi al numeroşilor prieteni şi admiratori ai lui Panait Istrati din ţară şi de peste hotare. Refuzând principial caracterul apologetic, cartea de faţă nu se sfieşte ca adesea în locul tonului narativ să folosească unul dialectic, de discuţie, verificând minuţios autenticitatea informaţiilor şi, când e cazul, aventurându-se pe căile (totdeauna abrupte) ale polemicii1. Am intercalat în text – iar 1 Un cuvânt menit să justifice structura cărţii. Unii au opinat că s-ar fi cuvenit să fi analizat viaţa şi opera scriitorului în compartimente separate. Mărturisesc că nu înţeleg de ce ar ţi trebuit să procedez aşa, şi nu altfel. Să existe cumva – şi noi n-am aflat până acum – o schemă sacrosântă a monografiei care se aplică obligatoriu oricărui scriitor, indiferent de particularităţile destinului respectiv? Îmi vin în minte cele notate de Ion Biberi atunci când s-a apucat să redacteze interesantul său volum: Lev Tolstoi – omul şi opera (1947): „Alăturarea în compartimente separate a vieţii autorului şi a analizei operei, aşa cum au procedat cea mai mare parte a autorilor de monografii critice, nu poate conduce la o înţelegere centrală a procesului creaţiei“. Drept care, sub imperiul specificităţii subiectului abordat, criticul alege o altă cale: „A urmări înfiriparea unei opere, punând-o în legătură cu viaţa lăuntrică a scriitorului, cu evenimentele sale biografice sau cu datele concrete pe care i le-a oferit observaţia realităţii înconjurătoare, mai ales familiale, înseamnă a lega opera de creator, a o înţelege în izvoarele sale vii şi în plămădirea ei treptată. Critica genetică ne apare ca o obligaţie esenţială a cercetătorului literar.” în ce ne priveşte, nu ridicăm la rang de principiu absolut prerogativele criticii genetice, ci doar apărăm dreptul lor la existenţă, în activitatea cercetătorului, mai ales atunci când concordă cu tema în dezbatere, aşa cum e cazul aici. Căci, la Panait Istrati, între biografie şi operă există multiple corespondenţe, inter determinări în forme neaşteptat de directe. La unii scriitori, opera constituie posibilitatea unor travestiri sau o formă de exteriorizare a unor refulări. Istrati ignoră însă asemenea subtilităţi, la el comunicarea cu creaţia se face în chip rectiliniu şi total. Povestirile – nici vorbă, cu complicaţiile impuse de legile specifice ale scrisului – îi prelungesc, s-ar zice, aventurile existenţei, sau inaugurează un alt tip de aventuri care le îmbogăţesc pe cele existente. Seismele sufleteşti ale autorului îşi transmit adesea nemijlocit vibraţia în operă (provo- când părăsirea unor proiecte, îmbrăţişarea altora ş a.în.d.). Raportul este şi invers, biografia capătă înţelesuri noi în lumina creaţiei, ba, în chip surprinzător, se lasă influenţată de aceasta (către sfârşit, Istrati ajunge să imite destinul unora dintre eroii săi). Nu în addenda –, din abundenţă, documente şi referiri isto- rico-literare, chiar cu riscul ca astfel lectura cărţii să fie mai greoaie, căci scopul nostru fundamental este acela de a aduna şi cerne bogatul şi complicatul material care se referă la viaţa şi opera lui Panait Istrati, sau, aşa cum am spus, de a alcătui un „dosar” cu toate datele „cazului”. . POUR AVOIR AIMÉ LA TERRE Atracţia către poetizare şi senzaţional a îmbrăcat formele cele mai evidente în relatarea începuturilor biografice ale autorului Chirei Chiralina. Faptul că era fiul nelegitim al unui negustor grec care se ocupase cu contrabanda a făcut să se fabuleze excesiv pe tema gustului înnăscut către aventură, a instinctului migrator predestinat.1 Cât priveşte rudele dinspre mamă, literaturismul putea să se desfăşoare în voie, dată fiind existenţa literară a unchilor săi Anghel şi Dumitru. Dealtfel, vrând să reconstituie viaţa lui Panait Istrati, unii biografi s-au mulţumit să reproducă simplu faptele înfăţişate în povestiri. Trebuie adăugat că însuşi scriitorul, prin unele mărturisiri, contribuie la estomparea conturului existenţei sale adevărate, astfel încât planul vieţii reale se întrepătrunde cu cel al realităţii transfigurate în chip poetic. (Bunăoară, într-o scrisoare către N. Iorga, în- cântat de faptul că povestirile sale pitoreşti, cu un intens parfum exotic, conţin elemente autobiografice, ajunge să declare că până şi Chira Chiralina – eroina baladei populare –, prin nu ştim ce curioase fire genealogice, ar fi aparţinut neamului său.) 1 Un portret publicat în Le Mois – Synthèse de l’activité mondiale (1 aprilie 1935) emite această observaţie: „Având un tată contrabandist, ştiind de mic că plinea pe care o mânca era câştigată prin fraudă (! f), asta nu-i va crea un spirit prea puţin apt pentru supunere în faţa legilor Pentru a nu lipsi nimic din ceea ce poate să mărească impresia de extraordinar, adăugăm amănuntul că biografii zeloşi ar fi putut să încingă dispute academice şi asupra exactităţii zilei sale de naştere, ba până şi asupra transcrierii reale a numelui său de familie. Într-adevăr, deşi se născuse într-o perioadă când civilizaţia progresase cel puţin pe^ latura birocraţiei arhivistice, Panait Istrati dovedeşte destulă nesiguranţă, şi în repetate rânduri, faţă de data exactă a venirii lui pe lume. (într-o scrisoare trimisă prietenului său N. Constanti- nescu, la 5 iunie 1924, cerând o copie după un act oficial, dă următoarea informaţie: „… sunt născut la Brăila, în anul 1884, luna august, ziua 11 sau 12“.) Din fericire, dispunem de certificatul său de naştere, înregistrat la Primăria Brăila în anul 1884, luna august, ziua 11.1 în ceea ce priveşte numele, cine a cercetat cu suficientă atenţie debutul gazetăresc al scriitorului ştie că unele articole sunt semnate Istrati, altele Istrate. Explicaţia e simplă^ debutantul pe tărâmul publicisticii modifică ultima vocală (probabil din motive de sonoritate). Numele real de familie e Istrate. 2 Acestea fiind amintite, putem trece la examinarea datelor principale ale biografiei sale. Despre tatăl nelegitim al lui Panait, informaţiile de care dispunem sunt, cu adevărat, întristător de puţine. Se ştie doar că era un negustor grec, pe nume Valsamos, care se ocupa şi cu contrabanda, îndeosebi de tutun turcesc. (Brăila era pe atunci „raia“. Mărfurile erau trecute clandestin din Brăila în celelalte regiuni ale ţării.) 3 Valsamos s-a folosit în afacerile 1 Atenţie, e vorba de vechiul stil, al calendarului Iulian. În excursul autobiografic trimis lui Romain Rolland la 22 martie 1923 (sursă documentară a prefeţei din Europe), Istrati precizează: „M-am născut la Brăila, 24 august (11, pe vechiul stil, 1884) “. În cronica publicată la versiunea franceză a acestei monografii (România literară, nr. 22, 31 mai 1973), Şerban Cioculescu corectează această notă a lui Panait Istrati, după cum urmează: „în calendarul gregorian, în secolul trecut, se adăugau 12 zile, pentru corespondenţa cu cel iulian, iar nu 13, ca în secolul nostru (deci Istrati s-a născut la 12124/, iar nu la 11/241 august 1884…) “. Ergo: 11/23 august. 2 La Arhivele Statului din Brăila există actul de naştere al mamei scriitorului, din care aflăm că numele tatălui Joiţei era Stoica Istrate (Dosarul nr. 38, pe anul 1855, din satul Cazasu). 3 în cronica citată, cu cunoscuta-i acribie, Şerban Cioculescu, sesizează confuzia de datare istorică pe care o conţine formularea mea, sale de unii ţărani din satele învecinate Brăilei, între care şi Stoica Istrate, bunicul scriitorului. Astfel ar fi cunoscut-o pe Joiţa, cu care a trăit apoi, nelegitim, un număr de ani. Lă- sând-o pe Joiţa cu copilul mic, Valsamos s-a reîntors în Grecia, unde în scurtă vreme se pare că a murit.1 Care e mediul din care provenea tatăl lui Panait? Care e biografia lui Valsamos? Acestor întrebări nu le putem da un răspuns complet. În 1927, sosind în Grecia, împreună cu prietenul său Nikos Kazantzakis, Istrati, după cum mărturisea în suita de reportaje din Le Monde (9 iunie 1928), Notes et reportages d’nn vagabond du monde, ar fi avut această dorinţă: „… să cunosc Cefalonia şi să merg la Fara- data, locurile tatălui meu, să mă documentez asupra originii mele paterne, despre care nu ştiu nimic”. Dar Istrati, datorită atitudinii sale politice, a fost repede expulzat, iar altă dată nu a mai revenit pe-acolo, ceea ce face ca asupra acestui punct din biografie să plutească pentru totdeauna misterul. 2 avertizându-mă: „Amicului Al. Oprea, pe care-l felicit pentru textul românesc de bază, îi atrag atenţia că tatăl lui Panait făcea contrabandă în Brăila, oraş românesc liber, care nu mai era raia (pag. 15) de mult, după pacea de la Adrianopol (1829). Contrabanda se făcea însă şi pe teritoriul ţării libere, frustrând statul de taxele vamale 1 D. Raydon foloseşte altă versiune:» Une nuit où, avec deux camarades il attend sur la cote, à une vingtaine de kilomètres de Braïla un chargement de tabac, les gardes-cotes surprennent le petit groupe. Des coups de fusil claquent et deux contrebandiers tombent.“ Unul dintre ei – cel ucis – ar fi fost Valsamos. Nu ştiu ce surse documentare va fi folosit biograful francez pentru compunerea acestei scene desprinsă parcă din cadrele unei povestiri romantice. Ne e teamă că la mijloc e vorba de o confuzie. În scrisoarea către Nicolae Iorga, Panait Istrati, referindu-se la interferenţele existente între opera beletristică şi biografie, evocă o întâmplare cu împuşcături din timpul contrabandei tatălui său, dar victima era altcineva: „un bunic Istrati, român neaoş, să nu vă fie cu supărare, d-le Iorga, tatăl mamei mele“, şi care fusese „împuşcat de poteraşi în spate, într-o fugă dramatică cù contrabanda tatălui meu – grecoteiul cefalonit“. 2 Cu câtă forţă – de-a dreptul de ordinul predestinării – a fost ataşat destinul lui Panait Istrati aspectelor enigmatice! Am consemnat, în Manuscriptum (nr. 1 [6], ianuarie 1972), faptul senzaţional că varianta biografică în care a crezut o viaţă întreagă Istrati – şi o dată cu el toţi biografii săi – nu pare exactă, fiind mai mult menită să împingă în imperiul poeziei, dacă nu al mitului naşterea scriitorului (aşa cum se întâmplă cu toţi cei sortiţi unui destin de excepţie), mascându-se o realitate mai obişnuită, dar poate mai dramatică. Referitor la familia Joiţei Istrati, informaţiile sunt destul de bogate, provenind din diverse surse. Problema care se pune este aceea a unei cerneri, cu delimitările de rigoare. Tatăl său, Valsamos, se pare că n-ar fi părăsit niciodată România, ci numai Brăila, stabilindu-se la Buzău, unde s-ar fi căsătorit (legal) şi ar fi avut un copil. Nu ar fi murit pe când Panait era mic şi nici – cum scrie un biograf – pe vaporul care-l apropia de iubita lui Cefalonie natală, ci mult mai târziu, după primul război mondial, într-o căsuţă de la marginea Bucureştilor… Aceste informaţii mi le-a comunicat Memache Valsamos-Tănăsescu („fratele vitreg* al lui Istrati), care, între timp, s-a înarmat cu^ toate actele doveditoare şi le-a expus în numărul 4(21J 1974 al Manuscriptum- ului. Aşadar, Gherasim Valsamos s-a născut în 1862, satul Faraclata, plasa Cranin, judeţul Cefalonia din Grecia. Profilul schiţat este cel al unui „condotier* sau, mai bine zis, al unui palicar focos care, de foarte tânăr, încearcă să-şi facă norocul pe meleagurile României, manevrând, în tot felul de afaceri, banii împrumutaţi de la un mare afacerist şi potentat politic grec. Un an secetos – dar, probabil, fi speculaţii nefericite – // în situaţia unui falit. Urmărit judiciar în patrie, rămâne definitiv pe aceste locuri, trăind din variate expediente – contrabanda numărân- üfo-se pe primul plan. O trecere de la o ocupaţie la alta, încurajată şi de fratele său sosit la rândul luiy la Brăila – şi care era, yânchiriator de naveu. Emoţionant – şi de ce să n-o spunem –, de necrezut e faptul că drumurile sale se vor fi încrucişat cu cele ale fiului nelegitim, Panait. Căci Valsamos continuă să trăiască un timp în Brăila – la 31 octombrie 1907y locuia pe strada Sfânta Maria, atunci recunoscându-l drept fiu pe Memache y rod al unei convieţuiri (tot nelegitime) cu Irina-Amalia. Este drept că, ocupându-se cu arendarea de suprafeţe agricole peregrinează continuu în localităţile din jur. Memache povesteşte (destul de imprecis) că şi atunci când s-a mutat lângă Galaţi „Gherasim mergea deseori la Brăila, sub diferite pretexte, ceea ce provoca, la întoarcere, discuţii aprinse cu Irina-Amalia, care-i reproşa că a reluat legăturile cu Joiţa în 1912, se stabileşte (temporar) la Buzău, unde dă o formă legală convieţuirii cu Irina-Amalia (mai tânără ca el cu 20 de ani). În anii următori, neşansa urmărindu-l, se reîntoarce la Brăila, lucrândântre altele, ca „epistat", pontator la descărcarea vapoarelor şi a vagoanelor, în- scriinau-se chiar în sindicatul muncitorilor portuari – acel sindicat în care Panait Istrati era o figură cunoscută, contând ca unul dintre primii secretari! Cum va fi reuşit Valsamos, în asemenea condiţii, să păstreze atât de bine taina? Cum de nu a ajuns la urechile lui Panait nimic – nici atunci, nici altădată – de la rude sau cunoscuţii din mahala? Lucrurile par cu atât mai stranii, cu cât, în certificatul de naştere al lui Panait este trecut drept martor şi un „Gheorghe Valsamis, de ani treizeci şi nouă, profesia precupeţ, domiciliat într-o casă cu muma copilului“. Neconcor- danţele între nume indică o altă persoană sau e o simplă eroare de în Moş Anghel se afirmă că părinţii Joiţei ar fi fost „ţărani iobagi pe pământul boieresc“. Alte mărturii directe ale autorului ne previn că ţăranii din Baldovineşti, aflându-se în imediata apropiere de Brăila, important port fluvial, se pot bucura de o relativ mai mare independenţă în raport cu cei din alte sate. Mai de mult, se încurcau în spectaculoase şi uneori dramatice afaceri cu contrabandiştii. În timpuri mai noi, moderne, se vor emancipa, în forme adecvate, comerciali- zându-şi produsele pe piaţa oraşului. Putem să credem însă ceea ce se desprinde din Moş Anghel, şi^ anume că familia lui Stoica Istrate era de condiţie modestă. Aşa se face că la moartea tatălui lor, Joiţa şi Antonica sunt „luate“, în condiţii neprecizate legal, de doi negustori greci, iar Anghel, în vârstă de nouă ani, pleacă la Galaţi, ca băiat de prăvălie. Rămâne în casa părintească, îngrijind de mamă-sa, numai Dumitru. (La aceşti copii ai lui Stoica şi ai Nedelei Istrate trebuie să adăugăm şi un altul, Ştefanache, despre care Panait Istrati spune într-o scrisoare copist f (Se pare că e vorba de o altă persoană, deoarece Valsamos, conform actelor, avea pe-atunci 22 de ani.) Oricum, nu putem să nu rămânem stupefiaţi: în 1927, când Istrati caută cu înfrigurare să reînvie amintirile tatălui, făcând învestigaţii în Grecia, acesta se afla „bine merci” în Bucureşti. Va muri în 1929, când fiul său era în culmea gloriei, numele aflându-i-se în atenţia lumii întregi! Sau coincidenţele de nume şi de împrejurări biografice ne joacă o festă f* Să nu uităm că varianta expusă de Istrati – şi care era varianta susţinută de mama lui – nu se bizuie pe niciun document şi chiar el a încercat să înlăture misterul (fără succes). În scrisoarea trimisă lui Romain Rolland, la 22 martie 1923, încer- când să transcrie cele mai vechi amintiri pe care le deţinea din perioada copilăriei, developează aceste secvenţe autobiografice: „… aveam şase ani. Un bărbat, înalt şi puternic, apărea în casa noastră. Nu era frumos, fiind ciupit de vărsat, dar bine îmbrăcat şi foarte bun. El mă ia cu trăsura şi mă îmbracă din cap până-n picioare şi cheltuie enorm cu noi, oferindu-ne foarte scumpe lucruri de mâncat şi de băut. Cintă şi o face să cânte şi pe mama. Sunt veseli amândoi. Ne plimbăm la Galaţi cu vaporul şi asta mă delectează până la leşin. Ne fotografiem, el stând pe scaun, mama în picioare, încremenită; eu, cu un deget într-o carte, în genunchi pe un taburet şi cu ceafa ţeapănă. Sunt cât se poate de mulţumit, dar câteva luni apoi, văd că mama plânge adesea şi bărbatul ţipă la ea. În fine, o aud pe mama spunându-i: «Eşti căsătorit, mergi la nevastă-ta».* Să fie vorba de vreuna din reapariţiile lui Valsamos? Sau este evocată o prietenie temporară a Joiţei – părăsită de bărbat la o vârstă când se afla în deplinătatea atributelor ei fizice atrăgătoare? Că „şi-a lăsat oasele la Plevna“, ceea ce explică faptul că nu păstrează despre el nicio amintire.)1 1 Relatările mele privind familia mamei sunt totuşi sumare. Pentru a le completa, mă servesc de un instructiv studiu care mi-a fost pus la dispoziţie, după apariţia monografiei, de Jordan I. Tacu, „fost învăţător şi publicist” (cum singur se recomandă), rodul mai multor ani de documentare, între altele, în problema „neamului din care se trage Panait Istrati Ipoteza este aceasta: strămoşii dinspre mama s-ar trage din ciobanii transilvăneni statorniciţi pe malurile Dunării în cadrul transhumanţei: „Locuitorii ardeleni, transhumanţi vreme de veacuri, veneau aici la iernatul vitelor, cu târhatul pe măgăruş, cu fluierul la brâu şi mâncarea-n desagi, erau singuri şi foarte puţini cu nevestele lor. Erau cei mai mulţi slugi mocăneşti, nu stăpâni ori antreprenori de târle, cum trebuie să fi fost acel sas, Baldovin, ce a întemeiat târla dé la Baldovineşti, care n-are nimic cu acel sat nemţesc (sublinierile îi aparţin lui J.I.T., n.n.) ce-a existat şi până la 1916, la vest de Baldovineştii actuali, datorit unor refugiaţi religioşi germani…” În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, sunt citate monografii şi catagrafii ale timpului. „Ştefan Istrati (eroare: Stoica Istrate, n.n.) s-a însurat în 1854 în comuna Cazasu, fiind venit aici din altă localitate, fiindcă neamul Istrate, în statistica din 1828, păstrată în Arhivele Statului Bucureşti şi tipărită de prof. M. Popescu, în 1933, nu figurează nici în corn. Cazasu, nici în acest sat şi nici la Baldovineşti.“ Numele Istrate figurează la 1828 în comuna Osmanu. Iată ce arată catagrafia lui I. Slătineanu (rezumatul este al lui J.I.T.): „Acest sat se afla în plasa Vădeni, la sud de oraşul Brăila, 24 km, şi avea următorii locuitori: 6 fruntaşi cu 36 boi, 22 vaci, 15 cai şi 150 oi, aparţinând numai la trei locuitori, 13 mijlocaşi, cu 46 boi, 41 vaci şi 220 oi. Codaşi: 31, cu 87 boi, 65 vaci, 15 cai şi 177 oi. În fruntea codaşilor aflăm neamul Istrati, cu porecla Doxă: Istrate Doxă (se observă cum J.I.T. Transcrie când Istrate, când Istrati, n.n.), Gheorghiţă Istrati şi Ion Istrati, toţi trei aveau 6 boi, 9 vaci, 6 cai şi 45 oi… Unul dintre cei doi feciori, Gheorghiţă sau Ion, trebuie să fi fost tatăl lui Ştefan Istrati, bunicul scriitorului, iar Istrati Doxă îi era răs-străbunic.* Neamurile lui Istrati nu dispuneau de pământ arabil, ocupaţia de bază fiind creşterea vitelor. „Iar caracteristica că ei aveau şi oi ne îndreptăţeşte în susţinerea noastră că ei proveneau din Ardeal, de unde veniseră aici ca slugi mocăneşti, ceea ce ne-o dovedeşte numărul redus de oi ce-l posedau în sfârşit, mai reţinem amănuntul că, pe la 1906, Baldovineştii se vor numi şi Istrăteştii – numele, deşi neoficial, e consemnat ca atare de geologul Radu Sevastos în studiul său despre terasa de la dreapta Şiretului. Sunt acestea pure ipoteze – menite să îngroaşe aura poetică legată de instinctul migratoriu moştenit şi prin această ramură genealogică de Panait Istrati? Cercetând fondul de documente achiziţionat de Muzeul literaturii române de la familia Cioflec, am dat peste acest pasaj dintr-o conferinţă ţinută de Romulus Cioflec, în 1936: „întrebat de mine dacă Viaţa unchilor lui Panait ne este cunoscută din diverse povestiri. Singurul la care se simte nevoia stabilirii unor caracterizări mai precise este Anghel, deoarece în cunoscuta povestire, prin tragica luptă cu destinul, eroul se ridică la o măreţie care nu ne îngăduie să-i observăm trăsăturile de toate zilele. Nu avem posibilitatea să folosim portretizări directe ale scriitorului, ci numai să confruntăm consideraţii împrăştiate de-a lungul diverşilor ani, în lucrările sale beletristice. În ultima carte, În lumea Mediteranei. Apus de soare, descoperim un detaliu: moş Anghel, deşi reumatic, nu se ducea decât o singură dată pe an la Lacul Sărat din vecinătatea Brăilei, ca şi Joiţa Istrati; motivele sunt însă diferite: mama scriitorului nu mergea din cauza sărăciei, pe când fratele ei, „din pofta de a face avere”. Dealtfel, chiar în povestirea căreia îi împrumută numele, se spune că Anghel ajunsese să se încaiere cu fratele său pentru că ţinuse morţiş să împartă toate bulen- drele rămase după moartea mamei lor. (La fel îşi ceruse partea Antonica, şi cu această ocazie, aflăm că şi ea ar fi ajuns la un trai „înlesnit”.) Suntem îndreptăţiţi poate să credem că moş Anghel dădea dovadă în viaţa de toate zilele de un caracter mai meschin decât cel al eroului literar. Izbutind să devină un gospodar înstărit – cârciuma sa avea un bun vad pe drumul Galaţilor –, el se va găsi în vrajbă cu fratele său mai sărac, Dumitru, şi până şi faţă de sora sa mai mare, Joiţa, spălătoreasă de la Brăila, arăta o bunăvoinţă rece, parcă obligată. Oricum, nevoită să-şi lase copilul să crească în sat, Joiţa îl va duce la Dumitru, şi nu la Anghel (un motiv fiind probabil şi acela că fratele mai mic locuieşte în casa părintească).1 Istrăteştil din Baldovineşti sunt de baştină din judeţul Brăila, mi-a spus că unchii lui, adică Moş Anghel şi Moş Dumitru, ca şi maică-sa îi spuseseră că se trag dintr-un străbunic venit cu oile din Ardeal…“. 1 Moş Anghel moare în 1909. Moş Dumitru, în 1937 – la doi ani după moartea scriitorului –, în vârstă de 78 de ani. În 1925 (1 iulie), înaintea venirii în ţară cu aureola de scriitor consacrat la Paris, Istrati îi adresează această rugăminte prietenului său, frizerul N. Constantinescu: „Măi Nicule, măi! Multe buclucuri mi-ai descurcat tu: n-ai putea să afli ce-o fi devenit un biet unchi al meu, Dumitru Istrati, fratele mamei şi al lui Moş Anghel Era ţăran în satu nemţesc la izbucnirea războiului. Mi s-a spus apoi că s-ar fi mutat la în Baldovineşti, Panait va sta până la vârstă de şapte ani. Apoi va reveni aci în timpul vacanţelor şcolare. Mai târziu, când va vorbi despre frumuseţile pământului, care de la bun început au pătruns în inima lui cu violenţa dragostei (Pour avoir aimé la terre), el va aminti, în primul rând, „cătunul Baldovineşti de la revărsarea Şiretului“. Aceste locuri capătă, în povestirile sale, trăsături fabuloase. Ţinutul mlăştinos apare ca o întindere nesfârşită, în care omul se poate rătăci, unde solul e „trădător“, când năpădit de o vegetaţie acvatică rece şi lipicioasă, când de bun- geturi stufoase şi ghimpoase, în care nu cutează să intre nici cetele hămesite de lupi. Aici ar fi fost, cum se spune în Ţaţa Minca, „imperiul naturalei nepăsări“, unde îşi găseau adăpost sigur, altădată, haiducii şi contrabandiştii. Pe meleagurile Baldovineştilor, altfel decât în altă parte, „Orizontul e mai aproape de om, bolta cerească mai sus“ etc. Confruntate cu realitatea de azi, priveliştile din povestiri îşi pierd, într-un sens, din vrajă. Cu o albie mult prea vastă pentru debitul său de apă, cu balta pe care se chinuie s-o resfire la revărsare, Şiretul îţi apare aici ca surprins într-un gest de o ambiţie zadarnică, o inutilă încercare de a imita Dunărea, cu spontanele şi luxuriantele ei bălţi. Şi chiar dacă ar fi să ne imaginăm cum va fi arătat fosta baltă a Vădeni- lor, pe vremea în care, în lipsa digului, Dunărea umfla apele Şiretului şi inunda satele din jur, la proporţiile sugerate de povestitor, tot n-am putea ajunge nici în ceea ce priveşte peisajul, nici „cataclismele“. Locul însuşi are un anumit aer de mândrie exagerată, de vanitate afişată, ca şi cum s-ar forţa steril să mimeze monumentalul. Dealurile Baldovineştilor, simplă punte între platoul Brăilei şi al Galaţilor, au creştet golaş, povârnişuri surprinzătoare, ca şi cum s-ar înrudi milenar cu străvechii munţi ai Măcinului, de dincolo de Dunăre. În- tr-un singur loc ţi se transmite total sentimentul imensităţii şi al forţei telurice evocate în cărţile sale: stepa, Bărăganul. Chiţcani. Dacă prefectul Brăilei ar vrea să-i caute urma şi să-ţi dea rezultatul, mare pomană şi-ar face! Ia vezi! Tu eşti un bun ogar!" Iar la 30.X.1925, anunţându-l pe acelaşi prieten că va veni la el Moş Dumitru, se simte obligat să adauge: „Te rog să-l ierţi dacă ţi se va părea mai ursuz: e un om bun şi drept, dar a suferit foarte mult. El m-a crescut până la etatea de 7 ani…” Lângă unchiul său Dumitru, Panait a putut să cunoască viaţa obişnuită a „coj anilor”. Îl întovărăşeşte oând merge să tragă cu puşca după grauri, prin viile căţărate pe deal, sau când duce caii la păscut. Îi place să mănânce porumb copt la focurile din câmpie şi mai ales să păzească noaptea caii pe marginea bălţii, învelit în gheba unchiului său, admirând frumuseţea mirifică a cerului şi orăcăitul broaştelor (pe care îl va exalta în multe povestiri, numindu-l „dumnezeiescul cântec al broaştelor”). Panait a putut să ia cunoştinţă de viaţa grea a ţăranilor. Sunt autentice faptele prezentate în O noapte în bălţi şi, incidental, în Ţaţa Minca. Boierul se declarase stăpân până şi pe balta Şiretului, neîngăduind tăierea stufului decât acelora care aveau permise eliberate de el în schimbul unor taxe. (Nopţile în care Dimi fura stuf din baltă sunt amintite şi în Pour avoir aimé la terre.) De asemenea trebuie să credem în amănuntele pe care scriitorul le dă în O noapte în bălţi, cu privire la dificultăţile de ordin material în care se zbate familia lui Dumitru Istrate, nevoită uneori să se mulţumească la masă cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, care, precizează autorul, „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”. Panait nu se află însă în situaţia obişnuită a unui copil de ţărani săraci. La unchiul său este privit ca un fel de musafir (în fiecare duminică mama lui venea să-l vadă, adu- cându-i câte ceva de la oraş). Iar apoi, când vrea, poate să stea şi la celălalt unchi, cârciumar. La acesta din urmă se va duce mai târziu, cu deosebire în vacanţele şcolare. Lui An- ghel îi plăcea să-l pună să istorisească muşteriilor ce citise prin cărţi, totodată obligându-l să dea şi ceva ajutor, ca să deprindă cârciumăritul. În serile de la Baldovineşti – la şezători, ori la cârciuma lui Anghel –, va fi ascultat viitorul scriitor poveşti cu haiduci sau contrabandişti.1 1 Din aceeaşi Scrisoare deschisă D-lui N. Iorga: „ultima cârciumă a lui «Angheluţă», ale cărei ruini se mai pot vedea şi azi, era un focar de poveşti de pe vremea ocupaţiei. Şi ca şi cum destinul ar fi având legi precise, moş Anghel nu scapă niciun prilej de a-mi face cunoscut «încă o poveste turcească» mie, «ţmcu pământului»..” De la vârsta de şapte ani, Panait Istrati locuieşte în cea mai mare parte a timpului la oraş (unde urmează cursurile şcolii primare). Pentru a înţelege atmosfera Brăilei din anii aceia, ne putem adresa cu încredere cărţilor lui Panait Istrati, care zugrăvesc poetic, dar extrem de veridic, aşezarea dunăreană. În Neranţula găsim descrierea planului topografic al Brăilei: „Este ca un evantai aproape în întregime desfăşurat. De la cazarma care-i formează centrul, opt străzi şi două bulevarde formează tot atâtea braţe care îi înlănţuie talia şi-o arată Dunării ca pe o ofrandă ispititoare, dar, fără ca frumoasa să fie cu nimic jenată, patru străzi sfărâmă elanul celor zece braţe, traversându-le exact ca legăturile unui evantai.” Panorama, „poate este unică în lume“. Iată Brăila, oraş bătrân, cu salcâmi şi castani şi, primăvara, cu parfum de baltă renăscută. Brăila, care are ca prieten Dunărea, „cea cu trupul de argint şi părul verde“, şi se învecinează cu ne- sfârşita întindere a bălţilor, domeniul stufărişului sălbatic, cu tuneluri de frunze sau canale naturale care vibrează ca argintul viu în lumina zilei. În plus, unele dintre cartierele Brăilei mai păstrau, pe vremea când Istrati era copil, un intens colorit patriarhal: mahalaua Cetăţuii – locuri descrise în Chira, cu case de lemn şi cafenele turceşti –, cartierul grecesc Karakioi –, cu uliţe în care, în nopţile de vară, palicarii fredonează melodiile tânguitoare ale arhipelagului mediteranean. Pot fi întâlnite „cadâne indolente, sfioase, privind printre uluci şi gata să-şi coboare vălul aruncat pe creştet“, greci visători şi afemeiaţi, cheflii şi guralivi. Alături se află mahalalele cu tristă faimă, precum Como- rofca, în care-şi punea amprenta – contradictorie şi aspră – portul modern. În Comorofca, furturile, crimele se ţineau lanţ, banii se aruncau cu încrâncenare în chefuri până la ziuă, când „berbanţii“, dacă nu se stâlceau în încăierări, se plimbau cu lăutarii după ei. Munca în port o acaparau „gâtoşii“, cei puternici, care alcătuiau, împreună cu prietenii lor, cu finii şi cumetrii, caste închise, spre nenorocirea celor slabi şi răzleţi. Acest amestec strident de Brăilă patriarhală şi port modern e bine zugrăvit de Panait Istrati într-un articol din România muncitoare (29 aprilie 1914): „Mai trăiesc şi astăzi bătrânii, foşti muncitori ai portului, care şi-au încovoiat spinarea sub greutatea sacilor, pe vremea când nici nu se pome nea de vagoane în portul Brăilei, când corăbiile cu pânze ţineau locul bastimentelor de azi şi când cheiurile, docurile şi întreg şinalul Dunării formau o băltoacă desfundată, în care înota îmbulzeala de muncitorime străină, la un loc cu bogătaşii turci, greci şi arabi, încărcătorii de pe vremuri cu chimirurile pline de galbeni şi poli imperiali. Şi iată cum… astăzi portul nostru este inundat de mari vase de tonaj, de sute de vagoane ce sosesc zilnic în locul căruţelor ţărăneşti, de docuri moderne, elevatoare de apă şi de uscat, care fură pâinea hamalului, iar mâine, poimâine, vom vedea alergând pe cheiul Dunării acele nimicitoare camioane automobile, care vor încărca dintr-o dată o jumătate de vagon şi vor desfiinţa pentru totdeauna căruţele sau ghiocurile brăilene, unice în felul lor, şi pe care nu le-am mai întâlnit în niciun oraş din câte cunosc/’ Acesta este oraşul în care mama lui Panait munceşte ca spălătoreasă. Surprinzător e că şi ea a avut de suferit de pe urma practicilor idealizante exercitate în jurul fiului ei. S-au scris articole în care Joiţa Istrati era proiectată într-un cadru de un sentimentalism exultant, aproape mistic. Este semnificativă ascunderea amănuntului – considerat, desigur, nepoetic – că Panait Istrati a avut un tată vitreg, pe vătaful de hamali Zainea.1 Nici scriitorul – desigur, din alte motive – nu va vorbi despre această rudenie, deşi se pare că, prin 1910, i-ar fi pricinuit supărări mamei sale, datorită campaniilor înverşunate dezlănţuite împotriva vătafilor. Informaţiile culese ne-o arată pe Joiţa Istrati ca o fire deschisă şi plină de viaţă, care, în tinereţe, însufleţea cu prezenţa ei petrecerile familiale din sat.2 Rămânând văduvă, 1 Afirmaţia am făcut-o luându-mă după cele ce consemna un articol apărut în ziarul Curierul din Brăila (nr. Din 14 septembrie 1925). Văduva scriitorului, Margareta Istrati, mi-a atras atenţia, la apariţia monografie’i, că nu se poate vorbi de un tată vitreg cită vreme Joiţa n-a fost căsătorită legal cu Zainea. Făcând precizarea de rigoare, ţin să relev că fostul vătaf de hamali a avut grijă de mama scriitorului până în ultimele ei clipe de viaţă. Întorcându-se în ţară după răsunătorul lui triumf literar din Apus, Istrati – conform altei ştiri din Curierul – i-a făcut, în semn de recunoştinţă, o vizită protocolară. 2 Iată descrierea pe care i-o face Gheorghe Ionescu cizmarul român stabilit la Paris, reclamând, fireşte, cele ce i le relatase Istrati: „Era voinică, frumoasă… Grecul, tatăl lui Panait, a văzut-o dansând hora la refuză cu mândrie să stea pe capul rudelor din Baldovineşti, şi, pentru a-şi creşte aşa cum vrea ea unicul copil, îndeplineşte munci istovitoare la oraş. Anumite planuri de mariaj – de pildă, cu un pescar, Nicolae, descris incidental în Moş Anghel şi Ţaţa Minca – sunt curmate de îndată ce ameninţă să pericliteze dragostea acaparatoare faţă de micul odor, care devine singuru-i scop al existenţei. Eforturile ei de a-şi asigura traiul sunt de-a dreptul dramatice – uneori se întorcea acasă împleticindu-se, astfel încât poliţiştii ajungeau s-o creadă beată (notează un biograf). Băiatului ei nu trebuia să-i lipsească nimic, el nu trebuia să simtă apăsarea mizeriei. Faţă de stăpânii la care spăla rufe păstra o atitudine rezervată şi umilă. În Pour avoir aimé la terre, Istrati afirmă că, în copilărie, el ar fi fost o fiinţă slabă, fiindcă o vedea pe mama lui cum, „pe când lua masa, închidea gura la apropierea stăpânului, al cărui jeg îl spăla pentru 30 de bani pe zi şi hrană”. Aceasta n-o împiedica pe Joiţa să-şi păstreze intacte mân- dria şi prejudecăţile de ţărancă. Atunci când Panait o va anunţa că a găsit unde să intre ca băiat de prăvălie, spălătoreasă plânge să i se rupă „rărunchii”, îngrozită de ideea că şi-a irosit de pomană tinereţile, muncind ca o roabă, dacă îşi lasă fiul să intre la „stăpân”. Desigur, jucau un rol şi idealurile pe care şi le făcuse devotata mamă în legătură cu viitorul fiului ei, idealuri de parvenire la o bună stare materială (de aci sfaturile pe care i le da: să fie supus şi respectuos cu mai marii săi, pentru că numai aşa poate răzbi în viaţă). Dar mai intervenea şi alt aspect important: Joiţa mai privea şi judeca lucrurile prin prisma vechii sale poziţii sociale, de fiică a gospodarului Stoica Istrate. O sărbătoare din sat şi a cerut-o părinţilor. Aceştia au refuzat. Atunci el a furat-o noaptea cu o trăsură.“ Grecul era bolnăvicios şi nu dansa. „Ea dansa însă ca o regină. În timpul sărbătorilor, el rămânea la masă, fuma, bea şi o privea cum dansa. Şi când vedea că dansatorul o strângea puţin la piept, el lua în mină paharul şi-l strângea, îl strângea, până când se spărgea şi mâna îi era plină de sânge…" (Marianne, 24 aprilie 1935.) Evocarea poate fi suspectată de anumite ambiţii literaturiste. Să reproducem însă caracterizarea] oiţei din Moş Anghel: „femeia din pricina căreia multe capete s-au spart în tinereţea ei". „La treizeci de ani era frumoasă ca o fată care atunci se măritase; plăcută şi veselă din fire, cânta şi dansa ca nimeni alta…" Comportamentul ei reprezintă un caz tipic de inadaptare. Părăsind lumea satului strămoşesc, Joiţa se simte ca o străină în viaţa de oraş, unde nu va reuşi să se integreze definitiv niciodată. Este plină de tâlc neîncetata mutare dintr-o mahala în alta (momente de adânci satisfacţii pentru micul Panait, inaugurând primele rătăciri, în imaginaţia sa cu peripeţii de aventură), ca şi sfaturile pe care se grăbeşte să le dea, de fiecare dată, copilului: „vezi să fii cuminte, dragul mamii… în mahalaua asta lumea e rea, să nu te împrieteneşti cu nimeni.” 1 1 într-u, n articol din Viaţa românească, 10-11/1928, întâlnim o interesantă încercare de aplicare a metodei psihanalitice în învestigarea universului copilăriei lui Panait Istrati. Autorul (Petru Marcu-Balş – alias Petre Pandrea) caută să» radiografieze* diverse imagini ale mediului familial care justifică ideea unei „fixaţii materne”. Absenţele prelungite de-acasă ale soţului, întreprinderile sale de contrabandist – sub semnul unor perpetue primejdii –, în sfârşit, părăsirea definitivă a căminului conjugal, toate sunt de natură să intensifice şi să dramatizeze dragostea mamei pentru copil. Se adugă carenţele adaptabilităţii la viaţa de oraş – unde Joiţa se află departe de rude şi în cazul căreia defecţiunile relaţiilor cu mediul înconjurător caută compensaţii în sporirea afectivităţii materne. P. M. Balş afirmă: „Această acaparantă preocupare maternă a modelat trăsăturile sufleteşti ale scriitorului conform acelor legi general-omeneşti care definesc complexul lui Oedip” (articolul se intitulează: Complexul lui Oedip la Panait Istrati). Sunt, nici vorbă, un şir de caracteristici care se dezvăluie, convingător, sub acest unghi al cercetării: instabilitatea (blestemul feminismului), orientarea nu spre exterior (tipurile „obiective”), ci spre interioritate psihică (tipurile „subiective”), anumite predispoziţii „socratice” (e interesant că şi André Gide şi Marcel Proust au beneficiat de acelaşi fixaj exclusiv matern), necesitatea vitală a unei prietenii („amicomania”) etc… Când însă autorul articolului încearcă să supraliciteze semnificaţiile de ordin psihanalitic ale unor detalii – cum ar fi faptul că Istrati reţine din veşnicile lor mutări dintr-o mahala în alta spargerea unei lămpi şi a ceasornicului, ceea ce ar simboliza în subconştient nostalgia după „somnul dulce şi cald de la sânul matern” – se ajunge la acele exagerări puerile care apar inevitabil ori de câte ori metode adiacente cercetării literare sunt aplicate abuziv. Menţin totuşi ca plauzibilă explicarea prin complexul lui Oedip a neistovitei sete a lui Panait Istrati de a vagabonda mereu sub alte ceruri, într-adevăr, o excesivă afecţiune maternă (explicabil psihologiceşte) provoacă un sentiment de saţietate sufletească, de unde, inevitabil, dorinţa de îndepărtare, mai precis, dorinţa orgolioasă de evadare de sub aripa ocrotitoare, de realizare în afară a unui destin bărbătesc. În Codin, găsim această mărturisire cu valoare de test psihanalitic: „Joia era singura zi din viaţa mea de şcolar mai frumoasă ca duminica. Nu erau în toată săptămâna momente la fel de dulci în care să mă simt stăpân pe mine Aşadar nu e greu să-ţi închipui – pe aceste coordonate – cât de însingurată a fost copilăria scriitorului. Putând să „evadeze” oricând voia la unchii săi din Baldovineşti, având o ţinută vestimentară îngrijită, datorită eforturilor dramatice ale mamei sale, Panait se află într-o situaţie puţin diferită de a celorlalţi copii de la periferia Brăilei. Scriitorul va mărturisi că nu legase niciodată prietenie cu băieţii de vârsta lui, murdari şi bătăioşi, care îi inspirau teamă, simţindu-se atras numai de persoane mai în vârstă, precum Călin – viitorul Godin –, despre care va spune că era „başbuzuc cu inimă de aur”. În timpul său liber, în loc să se pasioneze după jocurile specifice vârstei, preferă să citească fascicole de roman popular pe care caută să le confrunte cu poveştile auzite în cârciuma lui Moş Anghel, ori să hoinărească prin cartierele vechi ale Brăilei, care ofereau un cadru adecvat visării – cu „cetatea ascunsă”, cu hrubele misterioase care făceau să se scufunde peste noapte clădiri întregi, cu faimoasele „maluri” năpădite acum de muşeţel aromitor, cu vadurile pe care se îmbulzeau cetele de căruţaşi, cu rada portului unde catargele se amestecau cu ceaţa negurilor… E uşor de înţeles că şcoala, cu restricţiile ei fireşti, îi va apărea ca o carceră. (în autobiografia pe care şi-o scrie în 1934, aminteşte „constrângerea şcolii, după frumoşii ani de libertate totală”.) Fapt e că, înscris la şcoala primară „Tudor Vladimirescu”, o frecventează în primul an numai timp de trei luni, iar în cel de al doilea şase, rămânând de două ori repetent. Reuşeşte să absolve patru clase, mai mult datorită bunăvoinţei directorului de atunci, Petre Moisescu. În lumea Mediteranei. Răsărit de soare, Adrian, alter-ego-ul lui Panait, declară cu o sinceritate dezarmantă: „… am un creier îndărătnic faţă de orice îmbogăţire de cunoştinţe care vin de pe urma cititului. Dacă maică-mea m-ar fi putut trimite la liceu, aş fi fost de o mediocritate îngrozitoare.” într-adevăr, era şcolar bun numai la scris şi la citit, fiind refractar în genere asimilării de cunoştinţe abstracte. Fi pe universul meu." Motivul? „Duminica şi zilele de sărbătoare trebuia să fiu totdeauna în compania mamei, eu îmi petreceam aşadar duminicile mele Ungă eay nu era decât joia pentru a-mi umple pieptul cu acel suflu divin care este conştiinţa de a fi în întregime liber, liber chiar de dragostea mamei"