Guy de Maupassant carti autori straini

Inima noastra de Guy de Maupassant PRIMA PARTE         I   Într-o zi, compozitorul Massival, celebrul autor al Rebecăi, cel care de cincisprezece ani era deja supranumit „tânărul şi ilustrul maestru”, i se adresă prietenului său André Mariolle: — De ce n-ai vrut niciodată să fii prezentat doamnei Michele de Burne? Te asigur că este una dintre cele mai interesante femei ale Parisului de azi… — Pentru că nu mă simt născut pentru anturajul ei… — Dragul meu, te înşeli! Are un salon original, deosebit de modern, foarte animat şi plin de artişti. Se face muzică foarte bună, se poartă discuţii la fel de interesante ca în cele mai vestite saloane din secolul trecut. Vei fi foarte bine primit, mai întâi deoarece cânţi perfect la vioară, apoi pentru că în această casă se vorbeşte foarte frumos de tine şi, în sfârşit, pentru că treci drept o persoană deloc banală şi deloc generoasă cu vizitele ei. Măgulit, dar împotrivindu-se încă, presupunând de altfel că acest demers insistent nu era necunoscut tinerei femei, Mariolle rosti un „Of! Nu ţin deloc să merg în care nepăsarea simulată se amesteca cu consimţământul deja dat. Massival reluă: — Vrei să te prezint într-una din aceste zile? De altfel o cunoşti datorită nouă, tuturor celor care facem parte din cercul său intim, căci vorbim de ea destul de des. Este o femeie foarte drăguţă, de douăzeci şi opt de ani, foarte inteligentă, care nu vrea să se recăsătorească pentru că a fost deosebit de nefericită în prima căsătorie. A făcut din locuinţa ei un loc de întâlnire al unor oameni agreabili. Nu se găsesc acolo prea mulţi dintre cei care frecventează cluburi sau înalta societate. Există numai atâţia cât trebuie ca să impresioneze. Va fi încântată să te duc la ea. Învins, Mariolle răspunse: — Fie! Intr-una din aceste zile. Chiar la începutul săptămânii următoare, compozitorul veni la el şi-l întrebă: — Eşti liber mâine? — Da… da… — Bine. Te iau la cină la doamna de Burne. M-a însărcinat să te invit. De altfel, iată un bilet de la ea. După ce s-a mai gândit, de formă, câteva secunde, Mariolle răspunse: — Ne-am înţeles! Având în jur de treizeci şi şapte de ani, André Mariolle, celibatar fără profesie, destul de bogat ca să trăiască după bunul său plac, să călătorească şi chiar să-şi ofere o bogată colecţie de tablouri modeme şi de bibelouri vechi, era considerat un tânăr spiritual, cam bizar, puţin sălbatic, uşor capricios, puţin îngâmfat, care, mai curând din orgoliu decât din timiditate, adoptase postura solitarului. Foarte talentat, foarte rafinat, dar indolent, capabil să înţeleagă orice şi probabil chiar să facă o mulţime de lucruri, el se mulţumise să se bucure de viaţă ca simplu spectator sau, mai curând, ca amator. Dacă ar fi fost sărac, ar fi ajuns, fără îndoială, un om remarcabil, chiar celebru; născut în bogăţie, îşi reproşa necontenit că n-a fost în stare să facă ceva în viaţă. Este adevărat că înregistrase câteva tentative artistice, foarte firave însă: în domeniul literaturii, publicând povestiri de călătorie, plăcute, pline de viaţă, scrise într-un stil îngrijit; în domeniul muzicii, cântând la vioară şi câştigându-şi chiar printre interpreţii profesionişti un bun renume de amator şi, în sfârşit, în sculptură, artă în care îndemânarea înnăscută sau abilitatea modelajelor insolite şi amăgitoare înlocuiesc pentru necunoscători ştiinţa şi studiul. Statueta lui din argilă „Maseur tunisian” obţinuse chiar un oarecare succes la Salonul de anul trecut. Călăreţ desăvârşit, se spunea despre el că este şi un spadasin foarte bun, deşi nu se manifestase niciodată în public, cedând poate, în această privinţă, aceloraşi temeri care îl făceau să ocolească cercurile mondene în care ar fi trebuit să înfrunte rivalităţi de temut. Dar prietenii îl apreciau şi îl lăudau la unison, poate pentru că nu-i punea în umbră. În orice caz, se spunea despre el că este un om de încredere, devotat, agreabil în relaţiile cu ceilalţi şi foarte simpatic. Destul de înalt, purtând o barbă neagră, tăiată scurt pe obraji şi ascuţită elegant spre bărbie, cu părul uşor încărunţit, dar plăcut ondulat, te privea în faţă, cu ochi negri, luminoşi, vioi, neîncrezători şi puţin severi. Printre prietenii lui intimi se numărau mai ales artişti: romancierul Gaston de Lamarthe, compozitorul Massival, pictorii Jobin, Rivollet, de Mandol, care păreau că îi apreciază mult bunul-simţ, prietenia, spiritul şi chiar judecata, deşi, de fapt, cu trufia ce însoţeşte întotdeauna succesul dobândit, îl considerau un ratat foarte simpatic şi foarte inteligent. Atitudinea sa rezervată şi dispreţuitoare părea că spune: „Nu sunt nimic pentru că n-am vrut să fiu”. Trăia, aşadar, într-un cerc restrâns, dispreţuind galanteria elegantă şi marile saloane unde alţii ar fi strălucit mai mult decât el şi l-ar fi aruncat în armata figuranţilor mondeni. Nu voia să meargă decât în casele în care calităţile sale profunde şi discrete erau cu siguranţă apreciate; şi dacă acceptase atât de repede să fie condus la doamna Michele de Burne era pentru că prietenii săi cei mai buni, cei care îi ridicau pretutindeni în slăvi meritele ascunse, făceau parte dintre obişnuiţii acestei tinere femei. Ea ocupa un mezanin drăguţ, pe strada General-Foy, în spatele bisericii Saint-Augustin. Două încăperi dădeau spre stradă: sufrageria şi salonul unde primea pe toată lumea; celelalte două dădeau spre o grădină frumoasă de care beneficia proprietarul casei. Era mai întâi un al doilea salon, foarte mare, mai mult lung decât lat, cu trei ferestre ce se deschideau spre copacii ale căror frunze atingeau streşinile; era decorat cu obiecte şi mobile de un gust pur şi sobru, deosebit de rare şi de valoroase. Jilţurile, mesele, bufetele sau etajerele, tablourile, evantaiele şi figurinele de porţelan din vitrină, vazele, statuetele, pendula uriaşă aflată la mijlocul unui perete, tot decorul acestui apartament de femeie tânără atrăgea sau reţinea privirea prin formă, vechime sau eleganţă. Ca să realizeze acest interior, de care era aproape la fel de mândră ca de ea însăşi, folosise competenţa, prietenia, amabilitatea şi instinctul de vânător al tuturor artiştilor pe care îi cunoştea. Pentru ea, care era bogată şi plătea bine, ei găsiseră tot felul de lucruri însufleţite de acea originalitate caracteristică pe care simplul amator de artă n-o observă. Astfel, datorită lor, ea îşi făcuse o locuinţă celebră, în care se pătrundea greu şi unde îşi închipuia că lumea se simţea mai bine şi revenea mai bucuros decât în apartamentele banale ale tuturor celorlalte femei din lumea bună. Una din teoriile sale preferate pretindea chiar ca nuanţa tapetelor, stofelor, comoditatea fotoliilor, farmecul formelor, graţia ansamblului mângâie, captivează şi obişnuieşte privirea în aceeaşi măsură ca şi zâmbetele plăcute. Apartamentele simpatice sau antipatice, spunea ea, bogate sau sărăcăcioase, atrag, reţin sau resping la fel ca şi fiinţele care le locuiesc. Trezesc sau toropesc inima, înfierbântă sau îngheaţă sufletul, invită la conversaţie sau la tăcere, întristează sau înveselesc, în sfârşit, produc fiecărui musafir o dorinţă de a rămâne sau de a pleca. În mijlocul acestei galerii puţin cam întunecoase, între două jardiniere înflorite, un pian mare cu coadă trona, ocupând locul principal. Mai încolo, o uşă înaltă cu două canaturi făcea legătura dintre această încăpere şi dormitorul care dădea spre camera de toaletă, şi ea foarte mare şi elegantă, tapisată cu pânze de Persia, ca un salon de vară, în care doamna de Burne avea obiceiul să stea când era singură. Căsătorită cu un derbedeu cu maniere elegante, unul din acei soţi tiranici în faţa cărora totul trebuie să cedeze şi să se încline, ea fusese mai întâi foarte nefericită. Timp de cinci ani, trebuise să suporte pretenţiile, durităţile, gelozia, chiar crizele de violenţă ale acestui stăpân neîngăduitor şi, îngrozită, încremenită de uimire, nu putuse să se revolte în faţa acestei revelaţii privind viaţa conjugală, strivită de voinţa despotică şi chinuitoare a bărbatului brutal a cărui pradă era. Într-o seară, întorcându-se spre casă, el muri datorită unei crize de inimă. Când văzu că i se aduce corpul soţului învelit într-o pătură, ea îl privi, neputând crede în realitatea acestei eliberări, cu un profund sentiment de bucurie ascunsă şi cu o teamă cumplită de a nu se trăda. Fire independentă, veselă, chiar exuberantă, suplă şi seducătoare, cu acele libertăţi de spirit, încolţite, nu se ştie cum, în mintea unor fetiţe din Paris, ce par că fi respirat încă din copilărie adierea picantă a bulevardelor în care se amestecă, în fiecare seară, curenţii de aer ai aplauzelor sau fluierăturilor ce răzbat prin porţile deschise ale teatrelor, ea păstra totuşi din sclavia ei de cinci ani o timiditate ciudată, împletită cu vechile ei cutezanţe, o teamă puternică de a nu spune prea mult, de a nu întreprinde prea mult, alături de o arzătoare dorinţă de emancipare şi o hotărâre nestrămutată de a nu-şi mai primejdui libertatea. Soţul ei, om de lume, o dresase să primească ca o sclavă mută, elegantă, politicoasă şi prevenitoare. Printre prietenii acestui despot se numărau artişti pe care ea îi primise curioasă, îi ascultase cu plăcere, fără să îndrăznească vreodată să le arate cât de mult îi înţelege şi îi apreciază. Într-o seară, după terminarea doliului, ea invită câţiva dintre ei la cină. Doi s-au scuzat, alţi trei acceptaseră însă şi descoperiseră cu uimire o tânără femeie cu sufletul deschis şi cu o înfăţişare încântătoare, care i-a făcut să se simtă în largul lor şi le-a declarat într-un mod fermecător cită plăcere îi făcuseră odinioară venind în casa ei. Astfel, încetul cu încetul, ea alese, după gustul ei, din vechile cunoştinţe care o ignoraseră sau nu o cunoscuseră îndeajuns, şi începu să primească, în calitatea ei de văduvă, de femeie liberă, dar care avea să rămână cinstită, pe cei mai căutaţi bărbaţi ai Parisului, cărora li se adăugau doar câteva femei. Primii admişi, devenind intimii gazdei, alcătuiră un grup de bază şi, atrăgându-i şi pe alţii, conferiră casei înfăţişarea unei mici „curţi”, în care fiecare dintre obişnuiţi reprezenta fie o valoare, fie un nume, titluri alese amestecându-se cu inteligenţe plebee. Tatăl ei, domnul de Pradon, care ocupa apartamentul de sus al casei, îi servea drept însoţitor şi ocrotitor. Curtezan bătrân, foarte elegant, spiritual, plin de atenţii faţă de ea, tratând-o mai mult ca pe o doamnă decât ca pe o fiică, prezida acele atât de căutate cine din fiecare joi, cunoscute curând şi comentate în tot Parisul. Cererile de prezentare şi de invitaţii care se revărsau erau discutate şi adeseori respinse după ce fuseseră supuse unui fel de vot al cercului de intimi. Vorbe de duh pronunţate în acest cerc se răspândiseră în oraş. Debuturile actorilor, artiştilor şi tinerilor poeţi ce aveau loc aici deveneau un fel de botez al celebrităţii. Inspiraţii pletoşi aduşi de Lamarthe înlocuiră la pian pe violoniştii maghiari prezentaţi de Massival, iar dansatoare exotice îşi schiţau aici figurile tumultoase înainte să apară în faţa publicului de la Eden sau Folies-Bergeres. Doamna de Burne, păzită de altfel cu gelozie de prietenii ei, păstrând încă o amintire plină de dezgust de pe vremea trecerii ei prin societate sub autoritatea maritală, avea înţelepciunea să nu-şi sporească prea mult numărul cunoştinţelor. Mulţumită şi înspăimântată în acelaşi timp de ce s-ar spune şi gândi despre ea, se lăsa în voia înclinaţiilor sale, puţin boeme, cu o mare prudenţă burgheză. Ţinea la renumele ei, se temea de gesturi prea cutezătoare, rămânea corectă în capriciile sale, moderată în îndrăzneli şi avea grijă să nu poată fi bănuită de nicio legătură, de niciun flirt, de nicio intrigă. Toţi încercaseră să o seducă; se zicea însă că niciunul nu reuşise. Îşi mărturiseau acest lucru, îl recunoşteau cu surprindere, căci bărbaţii nu cred deloc, poate pe bună dreptate, în virtutea femeilor independente. Se răspândise despre ea o legendă. Se spunea că soţul ei, la începutul relaţiilor conjugale, se purtase cu o brutalitate atât de revoltătoare şi avusese pretenţii atât de neaşteptate, încât ea se lecuise pentru totdeauna de dragostea bărbaţilor. Şi intimii, discutând adeseori despre acest lucru, ajungeau, fără excepţie, la concluzia că o tânără crescută în iluzia unor mângâieri viitoare şi în aşteptarea unei tulburătoare taine pe care o bănuia indecentă, de o impuritate agreabilă, dar rafinată, a fost probabil adânc tulburată când dezvăluirea pretenţiilor conjugale i-a fost făcută de un necioplit. Filosoful modern Georges de Maltry rânjea uşor şi adăuga: „Va veni şi vremea ei. Vine întotdeauna pentru acest gen de femei. Cu cât mai târziu, cu atât mai năvalnic. Cu gesturile ei artistice, prietena noastră se va îndrăgosti în amurgul vieţii de un cântăreţ sau de un pianist”. Gaston de Lamarthe avea alte păreri. În calitatea sa de romancier, observator şi psiholog, pasionat al studiului oamenilor din lumea bună, cărora le făcea portrete persiflante, ce semănau unele cu altele, pretindea că înţelege şi analizează femeile cu o perspicacitate infailibilă şi unică. El o clasifica pe doamna de Burne printre detracatele contemporane al căror prototip îl schiţase în interesantul său roman Una dintre ele. Era primul care descrisese această nouă specie de femei, frământate de crize moderate de isterie, solicitate de mii de pofte contradictorii care nu ajung nici măcar să devină dorinţe deziluzionate de tot, fără să fi gustat din nimic, datorită evenimentelor, epocii, a vremurilor de azi, a romanului modem şi care, fără pasiune, fără elanuri „par să îmbine în comportarea lor capricii de copii răsfăţaţi cu uscăciunea unor bătrâni sceptici. Eşuase şi el la fel ca şi ceilalţi în tentativele de a o cuceri. Căci toţi membrii credincioşi ai grupului fuseseră, rând pe rând, îndrăgostiţi de doamna de Burne şi, după ce criza trecea, rămâneau încă, în măsuri diferite, întristaţi şi tulburaţi. Încet, încet, ei formară un fel de bisericuţă. Ea era madona despre care vorbeau fără încetare, stăpâniţi de farmecul ei, chiar atunci când erau departe. O omagiau, o lăudau, o criticau şi o bârfeau zile întregi, potrivit aversiunilor, nemulţumirilor sau preferinţelor pe care ea le exprimase. Se pizmuiau mereu linii pe alţii, se spionau întrucâtva şi, mai ales, strângeau rândurile în jurul ei ca să nu lase să se apropie vreun concurent primejdios. Erau şapte fideli: Massival, Gaston de Lamarthe, grăsanul Fresnel, tânărul filosof, om de lume, foarte la modă, domnul Georges de Maltry, celebru prin paradoxurile sale, prin erudiţia complicată, elocventă, întotdeauna la zi, de neînţeles chiar şi pentru cele mai pasionate admiratoare, celebru şi datorită toaletelor la fel de sofisticate ca şi teoriile sale. Ea alăturase acestor oameni aleşi câţiva bărbaţi obişnuiţi din lumea bună, cunoscuţi prin spiritul lor: contele Marantin, baronul de Gravii şi alţi doi sau trei. Cei doi privilegiaţi ai acestui batalion de elită păreau să fie Massival şi Lamarthe, care aveau, se pare, talentul de-a o distra întotdeauna pe tânăra femeie, amuzată de lipsa lor de respect, de dezinvoltura lor de artişti, de glumele şi de iscusinţa lor de a-şi bate joc de toată lumea şi, într-o anumită măsură, chiar de ea, atunci când le permitea. Dar grija ei firească sau impusă de a nu arăta nici unuia dintre admiratorii săi o preferinţă îndelungată şi evidentă, aerul vesel şi degajat al cochetăriei sale şi modul cu adevărat echitabil în care îşi împărţea favorurile menţinea între ei o prietenie pigmentată de rivalitate şi o înflăcărare a spiritului care îi făcea amuzanţi. Câteodată, vreunul dintre ei, pentru a juca celorlalţi un renghi, îi prezenta câte un prieten. Dar cum acest prieten nu era niciodată un om foarte important sau foarte interesant, nu dura prea mult până când ceilalţi, aliaţi împotriva lui, îl excludeau din cercul lor. În aceste împrejurări îl aduse Massival în vizită pe prietenul său, André Mariolle. Un servitor în frac le strigă numele: — Domnul Mariolle! — Domnul Massival! Sub un nor mare, încreţit, de mătase roz, abajur uriaş care împrăştia asupra unei mese din marmură antică lumina strălucitoare a unei lămpi puternice, ce se sprijinea pe o coloană înaltă de bronz aurit, un cap de femeie şi trei de bărbaţi erau aplecate deasupra unui album pe care tocmai îl adusese Lamarthe. În picioare, între ei, romancierul întorcea paginile, dând explicaţii. Unul din capete se întoarse şi Mariolle, care înainta, zări un chip luminos, blond, puţin roşcat, ai cărui zulufi pe tâmple păreau că ard ca nişte vâlvătăi de mărăcini. Nasul delicat şi cârn dădea acestui chip un aspect surâzător, gura distinct conturată de buze, gropiţele adânci din obraji, bărbia uşor proeminentă îi confereau o înfăţişare ştrengărească, în timp ce, datorită ochilor, printr-un ciudat contrast, chipul îi părea umbrit de melancolie. Ochii îi erau albaştri, de un albastru decolorat, ca şi cum ar fi fost spălaţi, frecaţi, uzaţi, iar la mijloc pupilele negre luceau rotunde şi dilatate. Această privire strălucitoare şi ciudată părea să trădeze halucinările morfinei, sau poate, mai simplu, stratagema cochetă a întrebuinţării mătrăgunei. Doamna de Burne, în picioare, întinse mâna, făcu urări de bun venit, mulţumi. — Îi rugasem de mult pe prietenii noştri să vă aducă pe la mine, îi spuse ea lui Mariolle, dar trebuie întotdeauna să repet aceste lucruri de mai multe ori pentru ca ele să se îndeplinească. Era înaltă, elegantă, puţin cam lentă în mişcări, sobru decoltată, arătându-şi numai partea de sus a frumoşilor ei umeri de roşcată, pe care lumina îi făcea incomparabili. Totuşi, părul nu-i era deloc roşu, ci de culoarea, greu de definit, a anumitor frunze veştede, arse de toamnă. Îl prezentă apoi pe domnul Mariolle tatălui ei, care salută şi-i întinse mâna. Bărbaţii formând trei grupuri, discutau cu familiaritate, părând la ei acasă, într-un fel de cerc de intimi în care prezenţa unei femei aducea un aer de galanterie. Grăsanul Fresnel discuta cu contele de Martin. Frecvenţa constantă a lui Fresnel în această casă şi preferinţa pe care i-o arăta doamna de Burne îi surprindea şi-i supăra adeseori pe prietenii ei. Încă tânăr, dar gras ca un măcelar, gâfâind, puhav, aproape spân, cu capul umbrit de puţin păr răvăşit şi deschis la culoare, banal, plictisitor, avea cu siguranţă, în ochii tinerei femei, un singur merit, neplăcut pentru ceilalţi, dar esenţial pentru ea, şi anume de a o iubi orbeşte, mai mult şi mai profund decât oricare altul. Fusese botezat „foca”. Căsătorit, nu vorbise niciodată de o eventuală prezentare a soţiei sale, care se zicea că era, de departe, foarte geloasă. Îndeosebi Lamarthe şi Massival erau indignaţi de evidenta simpatie a prietenei lor pentru acest Fresnel care sufla din greu şi, când nu se mai puteau abţine să nu-i reproşeze acest gust condamnabil, egoist şi vulgar, ea le răspundea surâzând: — Îl iubesc ca pe un căţel bun şi credincios.  

I         Jeanne, după ce‑şi termină de făcut bagajele, se apro­pie de fereastră; ploaia nu mai contenea. Toată1 noaptea rafalele izbiseră în geamuri şi pe aco­periş. Cerul greu şi încărcat cu apă părea spart, golindu‑se pe pămînt, făcîndu‑l lipicios, topindu‑l ca pe zahăr. Va­lurile de ploaie treceau pline de o căldură apăsătoare. Clipocitul pîrîiaşelor revărsate umplea străzile goale şi casele, ca nişte bureţi, sorbeau apa care pătrundea înă­untru şi se prelingea pe toţi pereţii, de la pivniţă pînă în pod. Jeanne, ieşită în ajun de la mînăstire, liberă în sfîrşit pentru totdeauna, gata să simtă toate bucuriile vieţii la care visa de atîta timp, se temea că tatăl ei nu va mai vrea să plece dacă cerul nu se limpezea; şi, pentru a suta oară în dimineaţa aceea, scrută zărea. Apoi îşi dădu seama că uitase să‑şi pună calendarul în săculeţul ei de voiaj, Luă de pe perete cartonaşul îm­părţit în luni, care avea în mijlocul unui desen data anu­lui în curs, 1819, scrisă cu cifre de aur. Apoi tăie cu creionul primele patru coloane, trăgînd cîte o linie pe fiecare nume de sfînt pînă la 2 mai, ziua ieşirii ei din mînăstire. O voce strigă de dincolo de uşă: - Jeannette! Jeanne răspunse: - Intră, papa! Şi tatăl ei îşi făcu apariţia. Baronul Simon-Jacques de Perthuis des Vauds era un gentilom de modă veche, tipicar şi bun. Discipol entu­ziast al lui J.J. Rousseau, iubea natura, cîmpiile, pădurile, animalele, cu un suflet de îndrăgostit. Aristocrat prin naş­tere, ura din instinct anul '93; dar filosof prin tempera­ment şi liberal prin educaţie, ura la culme tirania, cu o ură declamatorie şi inofensivă. Marea lui forţă şi slăbi­ciunea lui cea mare era bunătatea, o bunătate care n‑avea destule braţe ca să mîngîie, ca să dea, ca să strîngă la piept, o bunătate de creator, fără margini, fără rezistenţă, ca paralizia unui nerv al voinţei, ca un vid de energie, aproape un viciu. Om al teoriei, el făurise un întreg plan de educaţie pentru fiica sa, voind s‑o facă fericită, dreaptă si sensi­bilă. Ea stătuse acasă pînă la doisprezece ani, după care, cu toate plînsetele mamei ei, fusese trimisă la Sacre-Coeur. Acolo o ţinuse închisă cu străşnicie, izolată, neştiută şi neştiutoare de lucruri omeneşti. Dorea s‑o primească înapoi la şaptesprezece ani, pentru ca s‑o scufunde el într‑un fel de baie de poezie înţeleaptă ca mai tîrziu, în mijlocul naturii fecunde, să‑i deschidă sufletul, să‑i alunge neştiinţa în ceea ce priveşte iubirea curată, dra­gostea simplă a animalelor, legile senine ale vieţii. Jeanne ieşea acum din mînăstire luminoasă, plină de viaţă şi însetată de fericire, dornică de toate bucuriile, de toate întîmplările fermecătoare pe care şi le imaginase deja în zilele plictisitoare, în nopţile lungi, în singurăta­tea speranţelor ei. Părea un tablou de Veronese cu părul ei blond, stră­lucitor, care parcă se răsfrîngea şi asupra cărnii, o carne de aristocrată bătînd doar puţin în trandafiriu, umbrită de un puf fin, de un fel de catifea abia vizibilă cînd o mîngîia soarele. Ochii ei erau albaştri, acel albastru opac al figurinelor de faianţă olandeze. Avea o aluniţă pe nara stingă şi alta pe bărbie, unde se ondulau cîteva firişoare de păr care aproape nu se distingeau. Era înaltă, bine făcută, cu talia zveltă. Vocea ei clară părea câteodată prea ascuţită; dar rîsul ei deschis împrăştia în jur vese­lie. Deseori, cu un gest familiar, îşi ducea mîinile la tîmple ca pentru a‑şi netezi părul. Alergă la tatăl ei şi‑l sărută, îmbrăţişîndu‑l: - Ei, plecăm? El zîmbi, îşi clătină părul albit de timpuriu, pe care‑l purta destul de lung, şi întinse mîna spre fereastră: - Cum vrei să călătoreşti pe o vreme ca asta? Dar ea îl rugă, alintată şi iubitoare: - Papa, să plecăm, te rog mult! După amiază va fi frumos! - Dar maică‑ta nu va fi de acord în ruptul capului! - Ba da, îţi promit, asta e treaba mea. - Dacă reuşeşti s‑o convingi pe mama, eu n‑am nimic împotrivă. Jeanne o luă la fugă spre camera baroanei - aştep­tase această zi a plecării cu o nerăbdare crescîndă. De cînd intrase la mînăstirea Saere-Coeur nu pără­sise Rouenul; tatăl ei nu‑i permisese nici o distracţie înainte de vîrsta pe care o hotărîse. Numai de două ori o luase cu el la Paris, cîte cincisprezece zile, dar şi Pari­sul era tot oraş, iar ea nu visa decît să se ducă la ţară. Acum avea să‑şi petreacă vara la proprietatea lor, Peuples, în vechiul castel al familiei ridicat pe faleza de lingă Yport; şi îşi promitea o bucurie infinită de la a‑ceastă viaţă pe malul mării. Mai tîrziu era de la sine înţeles că părinţii îi vor dărui acel loc, unde va locui şi după ce se va mărita. Iar ploaia, care nu mai contenea, era prima mare su­părare din viaţa ei, Dar, după trei minute ieşi, în goană din camera mamei, strigînd prin toată casa: - Papa, papa! Mama e de acord, pune să înhame caii! Potopul nu se potolea deloc; s‑ar putea spune chiar că se înteţea, cînd caleaşca fu adusă în faţa uşii. Jeanne era gata să se urce în trăsură, cînd baroana coborî scările, susţinută de o parte de soţul ei şi de cea­laltă de o cameristă voinică şi înaltă ca un bărbat. Era o normandă din Caux, căreia îi dădeai cel puţin douăzeci de ani, deşi n‑avea decît optsprezece. În familie era soco­tită într‑un fel ca o a doua fiică, pentru că fusese sora de lapte a Jeannei. Se numea Rosalie. Treaba ei de căpe­tenie era să‑şi ajute stăpîna la mers, deoarece aceasta devenise enormă în ultimii ani, din cauza unei hipertrofii a inimii, de care se plîngea tot timpul. Gîfîind, baroana ajunse la scara trăsurii, aruncă o privire la curtea şiroind de apă, şi murmură: - Într‑adevăr, nu‑i înţelept ce facem. Soţul ei, veşnic zîmbitor, îi răspunse: - Dumneata ai vrut‑o, doamnă Adelaide. Cum baroana purta numele pompos de „Adelaide”, el îi punea mereu în faţă „doamnă”, ca un fel de respect puţin ironic. Baroana îşi continuă mersul şi urcă cu chiu cu vai în trăsura care scîrţîi din toate încheieturile. Baronul se aşeză lîngă ea, iar Jeanne şi Rosalie pe bancheta din faţa lor. Bucătăreasa Ludivine aduse grămezi de haine groase pe care le stivui pe genunchii baroanei şi două coşuri pe care le ascunseră sub picioare; apoi se caţără pe capră lîngă moş Simon, învelindu‑se într‑o pătură care o aco­perea cu totul. Portarul şi nevastă‑sa veniră să‑i salute; închizînd uşa trăsurii, le dădură ultimele sfaturi pentru drum, apoi porniră. Moş Simon, vizitiul, cu capul aplecat, cocîrjat sub ploaie, nici nu se mai vedea din mantaua lui cu guler triplu. Vijelia gemea, umplînd drumul cu apă şi izbind în ferestre. în galopul cailor, trăsura coborî spre chei, trecu de‑a lungul vapoarelor care stăteau ca nişte copaci desfrunziţi sub ploaie, cu catargele, vergile şi parîmele profilîndu‑se trist pe cerul înnegurat, şi o luă pe bulevardul lung de pe colina Riboudet. Curînd traversară cîmpiile; din cînd în cînd cîte o salcie înecată, cu ramurile ei plîngătoare înţepenite ca de moarte, se zărea nedesluşit prin valurile de apă. Pot­coavele cailor plescăiau şi cele patru roţi făceau băi de nămol. Tăceau cu toţii. Pînă şi gîndurile păreau la fel de înglodate ca pămîntul. Lăsîndu‑se pe spate, măicuţa pi­cotea cu capul în piept. Baronul privea întunecat cîmpurile înmuiate şi monotone. Rosalie, cu un pachet pe genunchi, cugeta cu gîndirea neşlefuită a oamenilor din popor. Jeanne, sub şuvoaiele călduţe, se simţea renăscînd ca o plantă închisă pe care o scoţi la aer; şi bucuria revărsată îi acoperea ca un frunziş tristeţea inimii. Nu scotea nici un cuvînt, dar ar fi vrut să cînte, să întindă afară mîinile, să le umple cu apă şi să bea; şi era totuşi fericită să treacă în goana cailor, să vadă peisajele pustii şi să se simtă adăpostită în mijlocul acestui potop. Sub ploaia întărîtată, crupele lucitoare ale cailor sco­teau aburi. Încetul cu încetul, baroana aţipi. Figura ei, încadrată de sase caltaboşi de păr care ii atîrnau de‑o parte şi de alta, se lăsă puţin cîte puţin, susţinută molcom de valu­rile de grăsime de pe piept care se ridicau pe gît. Capul i se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei; obrajii i se umflau, în timp ce printre buzele ei întredeschise ieşea un sforăit răsunător. Baronul se aplecă spre ea şi‑i puse încetişor în mîinile încrucişate peste pîntecele enorm, un portofel de piele. Atingerea o trezi şi ea privi obiectul cu nişte ochi goi, avînd în ei nedumerirea buimacă a celui trezit din somn. Portofelul se deschise. Peste tot în trăsură se răspîndiră monede de aur şi bancnote. Ea se trezi de tot, iar rîsul zglobiu al fiicei sale izbucni ca o cascadă. Baronul strînse banii şi i‑i puse pe genunchi: - Poftim, draga mea, e tot ce a rămas din ferma de la Eletot. Am vîndut‑o ca să pun să se repare castelul de la Peuples, unde vom locui deseori de aici înainte. Ea numără şase mii de franci, pe care‑i puse liniştită în buzunar. Era o nouă fermă vîndută astfel, din cele treizeci şi una pe care părinţii le lăsaseră moştenire ba­ronilor. Totuşi mai aveau încă vreo douăzeci de mii de livre rentă din pămînturi care, bine administrate, le‑ar fi adus cu uşurinţă treizeci de mii pe an. Cum trăiau simplu, acest venit ar fi fost suficient dacă n‑ar fi avut în casă acea prăpastie fără fund, bunătatea. Ea le scurgea banii printre degete cum usucă soarele apa de ploaie. Curgeau, se risipeau, dispăreau. Cum f Nimeni nu ştia nimic. De fiecare dată unul dintre ei spunea: - Nu ştiu cum s‑a întîmplat, am cheltuit azi o sută de franci fără să cumpăr nimic important. Această uşurinţă de a da era de altfel un» dinu* marile bucurii ale vieţii lor; şi se potriveau în asta într‑un mod înduioşător de perfect. Jeanne întrebă: - E frumos acum castelul meu? - O să vezi, micuţa mea, spuse el cu veselie, încetul cu încetul furtuna se potolea; mai rămăsese doar un fel de ceaţă, un praf uşor de ploaie risipit în aer. Bolta de nori părea să se ridice, să se lumineze; şi dintr‑o dată, printr‑o spărtură nevăzută, o rază oblică de soare coborî pe cîmpie. Norii se desfăcură; apăru culoarea albastră a fundalului, apoi ruptura se mări ca o mătase care se destramă şi un frumos cer limpede, de un azur clar şi adînc se deschise deasupra lumii. Se simţi o răsuflare proaspătă şi dulce ca un suspin fericit al pămîntului; şi cînd treceau prin dreptul grădi­nilor sau pădurilor, se auzea cîteodată cîntecul vioi al unei păsări ce‑şi usca penele, însera. Toată lumea clin trăsură dormea, în afară de Jeanne. De două ori se opriră la cîte un han ca să lase caii să răsufle şi să le dea puţin ovăz cu apă. Se auzeau clopote răsunînd departe. Într‑un sătuc aprinseră feli­narele trăsurii;- iar. cerul se lumină şi el sub puzderia de stele. Case luminate apăreau ici şi colo, străpungînd întu­nericul cu puncte de foc. Dintr‑o dată, la o cotitură, apăru luna imensă, roşie, parcă adormită. Era aşa de plăcut că lăsară ferestrele coborîte. Jeanne, istovită de visuri, covîrşită de viziuni fericite, se odihnea. Cîteodată, cînd amorţea, stînd prea mult în aceeaşi pozi­ţie, deschidea ochii, privea afară, vedea în noaptea stră­lucitoare cum pier în depărtare arborii de la o fermă, sau, cîteodată, vaci culcate pe cîmp, care îşi ridicau cape­tele, îşi căuta o poziţie mai comodă, încerca să‑şi reînnoade visul pierdut; dar uruitul continuu al trăsurii îi răsuna în urechi, îi risipea gîndurile şi ea deschidea din nou ochii, simţindu‑şi mintea şi trupul frînte de oboseală.  

Mai tare ca moartea de Guy de Maupassant 

CAPITOLUL I         — FIR-AR SĂ FIE! STRIGĂ DINTR-o dată bătrînul Roland. De vreun sfert de oră stătea încremenit, cu ochii ţintă la apă şi, din cînd în cînd doar, cu o mişcare foarte în­ceată, ridica undiţa cufundată în adînc. Doamna Roland, care moţăia pe banca din spate a bărcii, lîngă doamna Rosémilly, invitata lor la pescuit, se trezi şi întoarse capul: — Ce s-a întîmplat, Gerome? îl întrebă pe bărbatul ei. — Nu mai muşcă deloc... răspunse furios Roland. De la prînz n-am mai prins nimic... La pescuit nu-i bine să mergi decît cu bărbaţii, femeile totdeauna te întîrzie. Cei doi fii ai lor, Pierre şi Jean, unul la babord şi celălalt la tribord, fiecare cu cîte un fir înfăşurat pe de­getul arătător, izbucniră în rîs amîndoi deodată. — Nu eşti prea drăguţ cu musafira noastră, tată... Îi spuse Jean. Domnul Roland se scuză, fîstîcit: — Iertaţi-mă, doamnă Rosémilly, aşa-s eu, invit doamnele fiindcă îmi place să fiu cu ele şi pe urmă, cum dau de apă, nu mă mai gîndesc decît la peşte. Doamna Roland se trezise de-a binelea şi privea visă­toare marea şi falezele care se întindeau cît zăreai cu ochii. — Aţi prins totuşi destui, zise, cu o voce scăzută. Bărbatul ei negă dînd din cap, dar în acelaşi timp aruncă o privire mulţumită înspre coşul unde peştele prins de ei trei încă se mai zbătea, cu un zgomot slab de solzi lunecoşi şi de aripioare deschise, cu zvîcniri neputincioase şi guri căscate larg în aerul care le aducea moartea. Luă coşul între genunchi, îl aplecă; înclină pînă la marginea lui valul argintiu al vietăţilor, ca să le vadă pe cele de la fund; zvîrcolirea lor agonică se înteţi şi un miros tare, un iz sănătos de peşte, se ridică dinăuntru, din pîntecele plin al coşului. Vechi pescar, Roland îl trase în piept cu nesaţ, ca pe-o mireasmă de trandafiri: — Mamă, doamne! strigă. Ăştia tot mai mişcă! Apoi continuă: — Tu cîţi ai prins, doctore? Pierre, fiul cel mare, un bărbat la vreo treizeci de ani, cu mustaţa şi bărbia rase şi cu favoriţi negri ca de ma­gistrat, răspunse: — Nu cine ştie ce, vreo trei-patru. Tatăl se întoarse spre mezin: — Şi tu, Jean? Jean, un băiat înalt, blond, foarte bărbos, cu mult mai tînăr decît fratele lui, zîmbi şi spuse încet: — Cam tot atîţia, patru sau cinci. De fiecare dată spuneau aceeaşi minciună, care-l in­cinta pe Roland. Bătrînul îşi înfăşurase firul pe minerul unei vîsle şi, încrucişîndu-şi braţele, declară: — N-o să mai ies niciodată după-amiaza la pescuit. Cum trece de ora zece, s-a isprăvit, afurisiţii nu mai muş­că, dorm la soare. Privea marea dimprejur cu un aer mulţumit, de pro­prietar. Fusese bijutier la Paris şi patima pentru navi­gaţie şi pescuit îl smulsese de la tejghea de îndată ce ago­nisise destul ca să poată trăi modest, din rente. Se retră­sese deci în portul Havre, cumpărase o ambarcaţie şi de­venise marinar amator. Băieţii, Pierre şi Jean, rămăse­seră la Paris să-şi continue studiile şi mai veneau din cînd în cînd, să-şi petreacă orele libere pe mare cu tatăl lor. Cu cinci ani mai mare decît Jean, Pierre îşi descoperise pe rînd diferite vocaţii şi, după terminarea liceului, în­cercase una după alta vreo şase profesiuni, dar, plictisindu-se repede, visa de fiecare dată la altceva. Ultima atrac­ţie fusese medicina şi se pusese pe treabă cu atîta ardoare, încît devenise doctor în scurtă vreme, cu dispense de timp obţinute de la ministru. Era exaltat, inteligent, schimbă­tor şi dîrz, utopic şi idealist. Pe cît era Pierre de negricios, pe atît de blond era fra­tele său, pe cît era el de nestăpînit şi de răzbunător, pe atît era celălalt de calm şi de blînd. Jean îşi terminase liniştit Facultatea de drept şi amîndoi fraţii îşi luaseră diplomele odată. Acum se odihneau pentru scurt timp în familie, sperînd să se poată stabili în Havre. Dar o gelozie surdă, una din acele gelozii adormite care dospesc pe neştiute între fraţi sau între surori pînă la vîrsta maturităţii şi ies la lumină abia atunci cînd unui dintre ei se căsătoreşte sau cînd dă peste el vreun noroc neaşteptat, îi ţinea treji, într-o ostilitate frăţească şi ino­fensivă. Se iubeau, fără îndoială, dar se pîndeau neconte­nit, încă de cînd se născuse Jean, Pierre, care avea cinci ani, privise cu duşmănia unui mic animal alintat noua vietate care se răsfăţa în braţele mamei şi ale tatălui. Jean fusese din copilărie un model de bunătate şi de cu­minţenie; şi, încetul cu încetul, Pierre ajunsese la exaspe­rare tot auzind laudele aduse acestui băiat zdravăn, căci blîndeţea lui i se părea moliciune, bunătatea — neghio­bie, bunăvoinţa — opacitate. Părinţii, oameni liniştiţi, care visau pentru odraslele lor situaţii mediocre şi respec­tabile, îi reproşau ezitările, entuziasmele, avîntul spre profesiuni strălucitoare şi pornirile idealiste care toate dăduseră greş. De cînd ajunsese om în toată firea, nu i se mai spunea „Uită-te la Jean şi fă ca el”, dar, ori de cîte ori auzea „Jean a făcut aşa, Jean a făcut pe dincolo”, pri­cepea foarte bine şi înţelesul, şi aluzia strecurată. Gospodină chibzuită şi sentimentală, cu un suflet sim­ţitor de casieriţă, mama potolea fără încetare micile riva­lităţi iscate între fraţi, din toate fleacurile, mai în fiece zi. Acum însă, un fapt mărunt o neliniştea şi o făcea să se teamă de o încurcătură; în timpul iernii, pe cînd amîn­doi băieţii îşi terminau studiile, făcuse cunoştinţă cu o vecină, doamna Rosémilly, văduva unui căpitan de cursă lungă, mort pe măreau doi ani în urmă. Văduva, foarte tînără, de numai douăzeci şi trei de ani, o femeie şi ju­mătate, care înţelegea viaţa din instinct, ca o sălbăticiune, de parcă pînă atunci ar fi trecut prin toate întîmplările posibile, le-ar fi trăit şi le-ar fi cîntărit cu mintea ei să­nătoasă, chibzuită şi îngustă, îşi luase obiceiul să vină seară de seară cu lucrul de mînă, la taifas, în casa aces­tor vecini primitori unde i se oferea o ceaşcă de ceai. Bătrînul Roland, pe care-l tot îmboldeau veleităţile ma­rinăreşti, o descosea pe noua lor prietenă despre răposa­tul căpitan, şi ea, fără să se arate tulburată în nici un fel, vorbea despre el, despre povestirile lui de altădată, ca o femeie înţeleaptă şi resemnată, care iubeşte viaţa şi ştie cum se vorbeşte despre morţi. La întoarcerea lor, băieţii o găsiseră în casă pe atrăgătoarea văduvă şi imediat în­cepuseră să-i dea tîrcoale, ţinînd nu atît să-i placă, cît să ia, fiecare, locul celuilalt. Practică şi prevăzătoare, mama ar fi vrut să învingă unul dintre ei, pentru că tînăra era bogată, dar fără ca celălalt să sufere din cauza asta. Doamna Rosémilly era blondă cu ochi albaştri, cu o cunună de păr din care îi scăpau zulufi neastîmpăraţi şi cu un aer puţin înfipt, îndrăzneţ şi bătăios, deloc potrivit cu firea ei aşezată. De la început păruse să încline spre Jean, atrasă de asemănarea dintre felul lor de a fi. Pre­ferinţa nu se manifesta, de altfel, decît printr-o abia sim­ţită diferenţă de ton sau de privire şi prin faptul că, uneori, se sfătuia cu el. Îşi dădea parcă seama că opinia lui Jean o susţinea totdeauna pe a ei, în timp ce a lui Pierre, ca un făcut, era întotdeauna alta. Cînd vorbea despre vreo idee de-a doctorului, fie ea politică, artistică, filosofică sau morală şi spunea: „o trăsnaie de-a dumitale”, el o măsura cu privirea rece a unui judecător care deschide proces tuturor femeilor, acestor biete creaturi. Pînă la întoarcerea băieţilor, bătrînul Roland nu o in­vitase niciodată la pescuit. De altfel, nu-şi lua nici nevasta, îi plăcea să pornească în zori cu Beausire, un căpitan de cursă lungă în retragere, cu care se împrietenise, tot întîlnindu-l la ora fluxului în port. Îl luau cu ei şi pe bătrînul marinar Papagris, supranumit Jean Bart, care avea în grijă barca. Cu o săptămînă înainte însă, într-o seară, cînd doamna Rosémilly, care cina la ei, aruncase: „Trebuie să fie foarte plăcut să mergi la pescuit, nu-i aşa?”, fostul bijutier, măgulit şi cuprins de dorinţa de a-şi face prozeliţi ca misionarii, strigă: — Aţi vrea să mergeţi? — Cum să nu. — Marţea viitoare? — Da, marţea viitoare. — Eşti dumneata femeie în stare să plece la cinci dimineaţa? — Aaa, nu, asta nu, exclamă ea. Roland fu dezamăgit, îşi pierdu entuziasmul şi îi puse imediat vocaţia la îndoială. Totuşi, o întrebă: — Dar atunci la cît? — ... Pe la nouă. — Mai înainte nu? — Nu, mai înainte nu, şi-aşa e prea devreme! Bietul om şovăi. Era clar că n-aveau să mai prindă nimic, pentru că atunci cînd arde soarele peştele nu mai muşcă; cei doi fraţi însă se grăbiseră să pună totul la cale pe loc, pînă în cele mai mici amănunte. Aşadar, marţea următoare, Perla aruncase ancora sub stîncile albe ale promontoriului de la Heve; pescuiseră pînă la prînz, pe urmă aţipiseră un timp, pescuiseră din nou, fără să mai prindă, de data asta, nimic. Iar bătrînul Roland, înţelegînd, cam tîrziu, că pentru doamna Rosémilly nu conta decît plimbarea pe mare, că numai ea îi plăcuse. Într-adevăr, văzînd şi că undiţele lui continuau să rămînă nemişcate, se smucise nervos şi aruncase un: „Fir-ar să fie!” adresat atît văduvei nepăsătoare, cît şi vietăţilor ce nu se lăsau prinse. Se uita acum la peşte, la peştele lui, fremătînd de bucurie ca un avar; după un timp ridică ochii spre cer şi văzu că soarele cobora. — Ei, copii! zise, ce-ar fi dacă ne-am mai şi întoarce? Băieţii răsuciră firele, le înfăşurară şi înfipseră cîrligele curăţate în dopurile de plută. Pe urmă îl aşteptară pe Roland, care se ridicase în picioare şi scruta zarea ca un căpitan. — Nici pic de vînt, băieţi, zise, va trebui să vîslim. Şi deodată făcu semn cu mîna spre nord: — Ia te uită, vaporul de Southampton. Acolo unde arătase el, deasupra mării netede şi întinse ca o nesfîrşită pînză albastră, cu licăriri de foc şi aur, se înălţa un nor întunecat profilat pe cerul trandafiriu. Dedesubtul lui se zărea vasul care, din depărtare, părea foarte mic. Înspre sud se mai zăreau multe alte dîre de fum, îndreptîndu-se toate spre farul drept ca un catarg şi spre digul din Havre, al cărui contur alb abia se desluşea. — Nu azi trebuia să intre în port vasul Normandia? întrebă Roland. — Ba da, tată, răspunse Jean. — Cred că se vede acolo, jos... dă-mi ocheanul. Roland deşurubă tubul de aramă, îl potrivi la ochi, căută punctul şi zise, încîntat de ce văzuse: — Da, da, îi recunosc amîndouă coşurile. Vreţi să vă uitaţi, doamnă Rosémilly? Ea luă luneta, o îndreptă spre transatlantic, dar, fără îndoială, nu fu în stare să-l prindă în obiectiv pentru că, în afară de un albastru nemărginit, nu distingea decît un cerc colorat, un fel de curcubeu rotund şi nişte umbre negre, ciudate, care o ameţeau. — Niciodată n-am ştiut cum să umblu cu un ochean, zise, dîndu-i-l înapoi. Asta îl scotea din sărite pe bărbatul meu, care petrecea ore întregi la fereastră, uitîndu-se la vapoare. Roland se simţi jignit. — Poate c-aveţi ceva la ochi, îi spuse, luneta mea e foarte bună. Pe urmă i-o oferi şi nevestei. — Nu vrei să te uiţi şi tu? — Nu, mulţumesc, ştiu dinainte că n-am să văd nimic. Doamna Roland, care nu-şi arăta cei patruzeci şi opt de ani, părea să se bucure mai mult decît oricare dintre ei de plimbarea pe mare şi de amurgul acestei zile. Pă­rul castaniu abia începea să-i încărunţească. Iţi făcea plă­cere s-o vezi cum arăta, calmă şi ponderată, cu o expresie binevoitoare şi mulţumită întipărită pe faţă. Pierre avea dreptate cînd spunea despre ea că ştie exact cît preţuiesc banii, dar asta n-o împiedică să guste şi farmecul visării. Citea mult, îi plăceau romanele şi poeziile, nu «atît ca li­teratură, cît pentru melancolia duioasă pe care i-o tre­zeau. Un vers, chiar banal sau prost, făcea să-i vibreze coarda sensibilă, cum spunea ea, îi dădea senzaţia unei dorinţe tainice, aproape împlinite. Se lăsa în voia acestor mici emoţii care-i tulburau uşor sufletul, altminteri ţinut în perfectă ordine, ca un registru de socoteli. De cînd se stabiliseră în Havre, ea, altădată atît de zveltă şi de subţire, începuse să se cam îngraşe. Ieşirea de astăzi pe mare o încîntase. Cu toate că nu era om rău, bărbatul ei o bruftuia tot timpul din orişice, ca un pa­tron autoritar care se răsteşte în dugheana lui ori de cîte ori dă o poruncă, chiar atunci cînd nu e furios sau pornit îm­potriva cuiva. Faţă de străini, Roland se stăpînea, dar în familie 'îşi dădea drumul şi făcea pe grozavul, deşi era fri­cos din fire. De teama scandalului, a certurilor, a justi­ficărilor de prisos, doamna Roland se supunea totdeauna şi nu cerea nimic pentru ea; aşa încît nu mai îndrăznise de multă vreme să-l roage pe Roland s-o plimbe pe mare. Fusese foarte bucuroasă să prindă prilejul acesta şi îl gusta din plin. Din clipa plecării se dăruise, cu trup şi suflet, plăcerii de-a aluneca pe apă. Nu se gîndea la ni­mic, nu se lăsa în voia amintirilor sau a speranţelor; i se părea că, la fel ca şi sufletul, trupul ei plutea într-o dulce toropeală, peste ceva mătăsos, fluid, nespus de plăcut. La porunca tatălui „Fiţi gata pentru vîslit!” doamna Ro­land zîmbi văzînd cum băieţii ei, oameni în toată firea, îşi scot hainele şi-şi suflecă mînecile cămăşilor. Pierre, care stătea lîngă cele două femei, luă vîsla de la tribord, Jean pe cea de la babord şi, pentru că Roland ţinea ca manevrele să fie executate regulamentar, aştep­tară ordinul căpitanului: — Cu toată puterea înainte! Atunci cufundară, amîndoi odată, ramele în apă, apoi se lăsară pe spate, trăgînd din toate puterile; şi începu între ei o luptă ca să arate, fiecare, ce poate. La venire, barca fusese împinsă de vîntul care-i um­flase uşor pînzele, dar acum nu se mai simţea nici o adiere şi orgoliul lor de bărbaţi se deşteptă dintr-o dată, la gîndul că se vor măsura unul cu altul. De obicei, cînd se duceau la pescuit cu tatăl lor, băieţii se mulţumeau să vîslească fără ca vreunul să încerce să ia comanda. Pregătind undiţele, Roland supraveghea şi mersul ambarcaţiei, pe care o conducea doar cu un gest sau cu un cuvînt: — Las-o mai domol, Jean, spunea. Sau: — Pierre, dă-i bătaie! Ori: — Hai, „unu”, hai, „doi”, mai cu tragere de inimă! Cel care era cu gîndul în altă parte începea să tragă mai tare, cel care o luase razna se mai potolea şi vasul îşi recăpăta direcţia. Astăzi însă voiau amîndoi să-şi arate puterea. Pierre avea braţe subţiri, păroase şi agile; cele ale lui Jean erau zdravene şi albe şi un ghem de muşchi îi juca sub pielea trandafirie.  

PARTEA ÎNTÂI     I   Cei care se îmbăiaseră primii, sculaţi de dimineaţă şi la vremea asta gata ieşiţi din apă, se plimbau cu paşi rari, doi câte doi sau singuratici, sub copacii cei mari, de-a lungul râului care coboară din cheile Envalului. Alţii soseau din sat şi intrau în stabiliment cu un aer grăbit. Era o clădire mare, al cărei parter rămăsese rezervat pentru tratamentul termal, în vreme ce primul cat slujea drept cazinou, cafenea şi sală de biliard. De când doctorul Bonnefille descoperise în adâncul văii Envalului izvorul cel mare, botezat de el izvorul Bonnefille, câţiva proprietari din partea locului şi de prin împrejurimi, afacerişti sfioşi, se hotărâseră să construiască în mijlocul acestei minunate vâlcele din Auvergne, care era şi sălbatică şi veselă în acelaşi timp, plină de nuci şi de castani uriaşi, o căsoaie bună la de toate, care să servească şi la vindecări şi la plăceri, în care, jos, se vindeau apă minerală, duşuri şi băi, iar sus halbe, lichioruri şi muzică. Îngrădiseră o parte din văgăună, pe marginea râului, ca să se creeze parcul indispensabil oricărei staţiuni balneare; croiseră trei alei, una aproape dreaptă şi două şerpuitoare; la capătul primei alei făcuseră să ţâşnească un izvor artificial, desprins din izvorul principal, care bulbucea într-un bazin mare de ciment, ocrotit de un acoperiş de paie şi era păzit de o femeie nepăsătoare, pe care toată lumea o numea familiar Marie. Auvergnata asta liniştită, care purta o boneţică totdeauna foarte albă şi era acoperită aproape de sus până jos cu un şorţ mare totdeauna foarte curat, care îi ascundea rochia de lucru, se ridica încet, de cum zărea pe drum un vilegiaturist venind către ea. Îl recunoştea, alegea paharul lui dintr-un dulăpior mobil, cu geamuri, apoi îl umplea încetişor cu o căniţă de tinichea cu coadă de lemn. Vilegiaturistul, trist, zâmbea, bea şi dădea paharul înapoi spunând: „Mulţumesc, Marie!”, apoi se întorcea şi pleca. Marie se aşeza iar pe scaunul ei de paie ca să aştepte pe următorul. De altfel, nu erau mulţi. Staţiunea de la Enval nu era deschisă pentru bolnavi decât de şase ani şi, după şase ani de funcţionare, nu număra de fel mai mulţi muşterii decât în primul an. Veneau vreo cincizeci de persoane, atrase mai ales de frumuseţea locului, de farmecul sătucului înecat sub pomii uriaşi ale căror trunchiuri răsucite păreau tot atât de mari cât casele, şi de renumele strâmtorilor, al acestui fund de văgăună ciudat, deschis către larga câmpie a Auvergnei şi curmat brusc de poalele munţilor înalţi, al munţilor plini de vechi cratere pe culmi, curmaţi într-o prăpastie sălbatică şi minunată, plină de stânci surpate sau ameninţătoare, printre care curge un râu care sare peste pietre enorme şi alcătuieşte câte un mic lac în faţa fiecăreia dintre ele. Această staţiune termală debutase, aşa cum debutează toate, printr-o broşură scrisă de doctorul Bonnefille despre izvorul lui. Începea, lăudând într-un stil măreţ şi sentimental farmecele alpestre ale ţinutului. Întrebuinţa numai adjective alese, de lux, care fac efect fără să spună nimic. Toate împrejurimile erau pitoreşti, pline de privelişti grandioase sau de peisaje de o intimitate graţioasă. Toate plimbările de prin împrejurimi aveau un ce original, creat anume ca să izbească spiritul artiştilor şi al turiştilor. Apoi, deodată, trecea la calităţile terapeutice ale izvorului Bonnefille, care era bicarbonat, sodat, mixt, acidulat, litinat, feruginos etc… şi în stare să vindece toate bolile. Le şi enumerase de altfel, sub acest titlu: afecţiuni cronice sau acute, în special vindecabile la Enval. Lista acestor boli vindecabile la Enval era lungă, variată, dătătoare de nădejdi pentru toate categoriile de bolnavi. Broşura se încheia printr-o serie de informaţii folositoare vieţii practice, cu preţul locuinţelor, al alimentelor, al hotelurilor. Pentru că, o dată cu stabilimentul distractiv-medical, răsăriseră şi trei hoteluri. Hotel Splendid, nou de tot, clădit pe coasta care domina băile, Hotelul Băilor, un vechi han cârpăcit de pospăială şi Hotelul Vidaillet, alcătuit din trei case vecine, care fuseseră cumpărate şi între care se spărseseră zidurile, ca să formeze una singură. Apoi, deodată, într-o bună dimineaţă, se văzu că doi medici noi se instalaseră în localitate, fără să se ştie când veniseră, pentru că în staţiunile balneare doctorii parcă ţâşnesc din izvoare, ca băşicuţele de gaz. Erau doctorii Honorat, un auvergnat, şi doctorul Latonne, din Paris. O ură sălbatică izbucnise numaidecât între doctorul Latonne şi doctorul Bonnefille, în vreme ce doctorul Honorat, un bărbat gras, curat şi bine bărbierit, zâmbitor şi maleabil, îi întinse dreapta celui dintâi, stânga celui de-al doilea, şi rămăsese în raporturi bune cu amândoi. Doctorul Bonnefille domina însă situaţia prin titlul său de inspector al apelor şi al stabilimentului de băi de la Enval-Băi. Acest titlu era puterea lui şi stabilimentul treaba lui de căpetenie. Îşi petrecea zilele acolo, ba se spunea că şi nopţile. Dimineaţa se ducea de o sută de ori de la casa lui, care era în sat, foarte aproape, la cabinetul său de consultaţie, instalat pe dreapta, de cum intrai în culoar. Aşezat acolo la pândă ca un păianjen în pânza lui. Stătea cu ochii pe intrările şi ieşirile bolnavilor, îi supraveghea pe ai lui cu o privire severă şi pe ai celorlalţi cu o privire furioasă. Le vorbea tuturor ca un căpitan în larg şi-i înspăimânta pe noii-veniţi, dacă cumva nu-i făcea să zâmbească. În ziua aceea, tocmai venea cu un pas iute, care făcea să-i fâlfâie ca două aripi pulpanele largi ale vechii lui redingote, când fu oprit pe loc de o voce care striga: „Doctore!” Se întoarse. Chipul lui uscat, brăzdat de zbârcituri rele, negre parcă în adâncul lor, mânjit de o barbă cenuşie, rareori tăiată, se sili să zâmbească. Îşi scoase jobenul înalt, ros, pătat, unsuros, care îi acoperea părul încărunţit, „împuţit”, după cum spunea rivalul lui, doctorul Latonne, apoi făcu un pas, se înclină şi şopti: — Bună ziua, domnule marchiz. Cum te simţi azi? Marchizul Ravenel, un omuleţ foarte îngrijit, îi întinse mâna şi răspunse: — Foarte bine, doctore, sau, cel puţin, nu rău. Continui să sufăr de rinichi, dar, în sfârşit, mi-e mai bine, mult mai bine. Şi nu sunt decât la cea de-a zecea baie. Anul trecut nu le-am simţit efectul decât la cea de-a şaisprezecea, Ţi-aduci aminte? — Cum să nu, perfect. — Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc. Azi de dimineaţă a sosit fiica mea şi aş vrea să-ţi vorbesc despre ea, pentru că ginerele meu, domnul Andermatt, William Andermatt, bancherul… — Da, ştiu. — Ginerele meu are o scrisoare de recomandare către doctorul Latonne. Eu n-am încredere decât în dumneata şi vreau să te rog să ai bunăvoinţa de a veni până la hotel, înainte… mă înţelegi… Mai bucuros îţi spun lucrurile deschis… Eşti liber acum? Doctorul Bonnefille, foarte emoţionat, foarte neliniştit, îşi puse pălăria pe cap. Răspunse iute: — Da, sunt liber, numaidecât. Vrei să vin cu dumneata? — Fără îndoială. Întoarseră spatele clădirii băilor şi urcară repede una dintre aleile şerpuitoare care ducea la uşa Hotelului Splendid, cel clădit pe coasta muntelui, pentru ca vizitatorii să aibă o privelişte frumoasă. Intrară la primul cat, în salonul care ţinea de camerele familiilor de Ravenel şi Andermatt. Marchizul îl lăsă pe doctor singur şi se duse să-şi aducă fiica.