Platon

                                                                                                           Mitul pesterii de Platon                          (Cartea a VII-a) „Mai departe — am zis — asemuiește firea noastră în privința educației și a lipsei de educație cu următoarea întâmplare : iată mai mulți oameni aflați într-o încăpere subpământeană, ca într-o peșteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung față de /lungimea/ întregului peșterii252. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele și grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului și să privească doar înainte, fără să poată să-și rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus și de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc și oamenii legați, este un drum așezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, așa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia își arată ei scamatoriile...” „Văd” — spuse el. ,,... mai încearcă să vezi și că, de-a lungul acestui perete, niște oameni poartă felurite obiecte care depășesc în înălțime zidul, mai poartă și statui de oameni, ca și alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii, cum e și firesc, scot sunete, alții păstrează tăcerea.” „Ciudată imagine și ciudați sunt oamenii legați!” „Sunt asemănători nouă — am spus. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înșiși, cât și din soții lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor?” „Cum ar putea vedea altceva — spuse el — dacă întreaga viață sunt siliți să-și țină capetele nemișcate?” „Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot același lucru?” „Bun, și?” „Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alții, nu crezi că oamenii noștri ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?” „Necesar.” „Și ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind de altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte?” „Pe Zeus, — răspunse el — nu cred!” „În general, deci — am spus eu — asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.” „E cu totul obligatoriu.” „Privește acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanțuri și vindecarea de lipsa lor de minte, dacă așa ceva le-ar sta în fire : atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat și silit, deodată, să se ridice, să-și rotească grumazul, să umble și să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimți tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deșertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este și că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul? în plus, dacă, arătându-i-1 pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură și că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?” „Ba da.” „Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăși,, nu crezi că l-ar durea ochii și că ar da fuga îndărăt,, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă și le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?”253 „Chiar așa!” „Dar dacă cineva l-ar smulge cu forța din locuința aceasta, ducându-1 pe un suiș greu și pieptiș, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi și nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieși la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?” „N-ar putea, cel puțin îndată, să le vadă!” — grăi el. „Cred că ar avea nevoie de obișnuință, dacă ar fi ca el să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor și ale celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele însele, în continuare, i-ar fi mai ușor să privească în timpul nopții ceea ce e pe cer și cerul însuși, privind deci lumina stelelor și a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele și lumina sa.” „Cum de nu!” „La urmă, el va privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea și contempla, așa cum este, pe el însuși, în locul său propriu.” „Necesar.” „După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile și anii, că el cârmuiește totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător și pentru toate imaginile acelea, văzute de ei /în peșteră/”253 bis. „E clar că aici ar ajunge, după va fi străbătut toate celelalte etape.” ,,Ei, și nu crezi că dacă omul acesta și-ar aminti de prima sa locuință, de înțelepciunea de acolo, ca și de părtașii săi la lanțuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalți i-ar fi milă?” ,,Cu totul.” ,,Iar dacă la ei ar exista laude și cinstiri și s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături și care își amintește cel mai bine cele ce, de obicei, se preced, se succed, sau trec laolaltă, și care, în temeiul acestor observații, ar putea cel mai bine să prezică254 ce urmează în viitor să se mai întâmple, ți se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplățile acelea și să-i invidieze pe cei onorați la ei și aflați la putere? Sau ar simți ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman și fără de stare255, consimțind să pață orișice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo și să trăiască în acel chip?” „Așa cred — zise el. Ar voi să pățească orice mai curând decât să trăiască în acel chip.” „Mai gândește-te și la următorul aspect: dacă, iarăși, acel om, coborând, s-ar așeza în același scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?” „Ba da” — zise. „Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legați și dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-și obișnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobișnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Și nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă și că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege și să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el și să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?”258. „Ba chiar așa.” „Iată, dragă Glaucon, — am spus eu — imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuința-închisoare, lumina focului din ea — cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcușul și contemplarea lumii de sus ca reprezentând suișul sufletuiui către locul inteligibilului, ai înțelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce așa ceva a dorit să asculți. Dacă nădejdea aceasta e îndreptățită, Zeul o știe257. Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept și frumos; ea zămislește în domeniul vizibil lumina și pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar ea domnește, producând adevăr și intelect; și iarăși cred că cel ce voiește să facă ceva cugetat în viața privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.” ,,Sunt de aceeași părere — spuse el — în felul în care pot.” ,,Atunci fii de acord și cu lucrul ce urmează și nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omenești, ci, mereu, sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfățișate mai înainte.” ,,E firesc.” ,,Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omenești, se poartă cum nu trebuie și se face de râs, având vederea încă slabă? Ți se pare de mirare că, înainte de a se obișnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptății, sau cu statuile de la care provin umbrele și să se ia ia întrecere cu alții în legătură cu acest subiect și în felul în care sunt înțelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăși?” „Nu este deloc de mirare.” „Dar dacă lumea ar avea minte, și-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de ia lumină la întuneric, apoi, ale celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că același lucru se petrece și cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat și incapabil să vadă ceva n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă, nu cumva, venind sufletul de la o viață mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobișnuinței; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neștiință înspre o viață mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dinții l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat și pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuși ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puțin ridicol să râdă de el, decât de cel care sosește de sus, de la lumină.” ,,Foarte corect ceea ce spui.” „Așa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Și să nu socotim că educația este ceea ce unii pretind că ea este : într-adevăr, ei susțin că pot așeza știința într-un suflet în care ea nu se afla, ca și când ar da vedere ochilor orbi”258. „Da, ei susțin așa ceva.” „Discuția noastră arată însă — am spus eu — că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă spre strălucire dinspre întuneric, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca și organul prin care fiecare cunoaște, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este și la măreața lui strălucire. Binele pe aceasta o numim, nu?”259. „Da.” „Iată deci arta «răsucirii»!260 Se pune problema în ce fel se va obține transformarea cea mai rapidă și mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi simțul «văzului», ci de a-l face să «vadă » pe cel ce are acest simț, dar nu a fost crescut cum trebuie și nici nu privește unde ar trebui.” „Așa se pare” — spuse. „Celelalte așa-zise virtuți ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuțile trupului — de fapt, ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri și în ocupațiile omului. Însă capacitatea de a cugeta arc, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin, pare-se, ceva care face ca ea să nu-și piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare «răsucirii» ceva folositor și util, sau nefolositor și vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiți ticăloși dar iscusiți, că măruntul lor suflet e ager la vedere și privește cu ascuțime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârși mai multe răutăți?” „Ba da.” „Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte /rea/ a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri și plăceri de acest fel, spre bucuriile ospețelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele și s-ar întoarce către adevăr, aceeași putere aparținând acelorași oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede și lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.” „E verosimil.” „Dar nu e verosimil și următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucați și lipsiți de experiența adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsați să-și consume până la capăt viața în învățătură? Primii, deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viața privată și în public ; ceilalți, fiindcă de bunăvoie nu vor acționa, socotind că au și ajuns să viețuiască în Insulele Fericiților.” „Adevărat.” „Este, prin urmare, sarcina noastră — am spus eu — a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învățătura pe care mai înainte am numit-o «supremă », anume să vadă Binele și să întreprindă acel urcuș, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.” „Ce anume?” „Să rămână pe loc și să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănțuiți261, nici să ia parte la greutățile și cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puțin vrednice.” „Dar — spuse el — nu le vom face o nedreptate și nu îi vom face să trăiască mai rău, când lor le este cu putință să trăiască mai bine?” „Iarăși ai uitat, prietene262, că legea nu se sinchisește ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduiește ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetățeni prin convingere și constrângere, făcându-i să-și facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obștii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetății.” „Adevărat, am uitat” — spuse el.                

Charmides    (sau despre înţelepciune, gen probatoriu)   SOCRATE CHAIREPHON CRITIAS CHARMIDES   SOCRATE Mă întorceam în ajun, asupra serii, din tabăra de oşti de la Potideea1 şi, cum reveneam după un lung răstimp, m-am îndreptat bucuros către locurile unde eram obişnuit să-mi petrec vremea. Am intrat aşadar în palestra lui Taureas2, cea din faţa templului regal3, şi am găsit acolo o mulţime de lume; mi-erau necunoscuţi cîţiva, pe cei mai mulţi însă îi cunoşteam. îndată ce m-au zărit intrînd, aşa pe neaşteptate, care mai de care s-a grăbit — şi încă de departe — să-mi dea ziua bună; iar Chairephon4, apucat cum era, zvîcni în sus din mijlocul lor, o luă la goană către mine şi prinzîndu-mă de mînă mă întrebă: —       Cum ai scăpat din bătălie, Socrate? Cu puţin înainte de plecarea mea, o bătălie avusese loc la Potideea; iar cei de aici abia acum aflaseră de ea5. —       Aşa cum vezi, i-am răspuns. —       Se zvoneşte pe la noi, a urmat el, că a fost aprigă bătălia şi-n toiul ei mulţi dintre ai noştri ar fi pierit. —       Da, şi pe bună dreptate s-a zvonit aşa, am întărit eu. —       Ai luat şi tu parte la bătălie? m-a întrebat Chairepbon. —       Da, am luat. —       Atunci aşază-te aci, m-a îndemnat, şi povesteşte-ne; prea limpede nu le-am aflat pe toate încă. Şi călăuzindu-mă, îmi făcu Ioc totodată lîngă Critias, fiul lui Calaischros. Iar eu, după ce m-am tras alături de Critias şi le-am dat ziua bună — atît lui cît şi celorlalţi — am prins a istorisi întîmplările din tabără potrivit cu întrebările lor; iar fiecare avea să mă-întrebe altceva. După ce am stat de vorbă îndeajuns despre asemenea fapte, i-am întrebat la rîndul meu despre cele de aci: cum mai stăteau lucrurile în ultima vreme cu rîvna pentru înţelepciune6 şi ce se mai auzea cu tinerii; dacă se aleseseră printre ei vreunii mai de frunte, fie prin înţelepciune, fie prin frumuseţe, fie prin amîndouă. Iar Critias, îndreptîndu-şi ochii către poartă şi zărind cîţiva tineri care tocmai intrau hîrjonindu-se între ei, urmaţi de o altă ceată de tineri, îmi spuse: —       Cu frumoşii, Socrate, cred că ai să afli îndată cum stau lucrurile; cei care intră acum, se-ntîmplă să fie deopotrivă vestitorii cît şi alaiul celor care-l îndrăgesc pe tînărul acela ce trece astăzi drept cel mai împlinit. Dealtfel, mi se pare că şi el e pe aproape şi are să intre de îndată. —       Cine e, îl întrebai eu, şi al cui? —       îl ştii cumva şi tu, numai că nu se ridicase încă la vîrsta tinereţii cînd ai plecat: e Charmides, fiul unchiului meu Glaucon şi deci văr cu mine. — Pe Zeus, de bună seamă că-l ştiu, încuviinţai eu. Nu era nici pe atunci un copil de rînd; iar acum cred că trebuie să fie în pragul bărbăţiei7. —       îndată ai să afli, spuse, şi vîrsta lui şi cum arată acum. Iar în timp ce rostea vorbele acestea, intră şi Charmides. —       Eu, dragă prietene, nu prea sînt în stare să dau o bună măsură lucrurilor; căci înaintea celor frumoşi parcă aş fi o cordea de măsurat de pe care s-au şters toate semnele8 : aproape toţi cei în vîrsta tinereţii îmi par frumoşi9. Numai că acum, înfăţişarea şi frumuseţea tînărului acestuia mi se arătau într-adevăr fără cusur; iar toţi ceilalţi, parcă nu mai aveau dragoste decît pentru el, într-atît păreau de uluiţi şi de tulburaţi cînd a intrat10. Şi mulţi alţii dintre cei care-1 îndrăgeau mai veneau în urma lui. De-ar fi fost vorba doar de noi, bărbaţi în puterea vîrstei, n-ar părea nimic de uimire, dar luînd seama şi la cei mici, la copii, am văzut că nici unul nu se uita într-altă parte — nici chiar cel mai micuţ —, ci toţi stăruiau cu ochii-n spre el, de parcă ar fi aţintit o statuie. Atunci, Chairephon izbucni către mine: —       Cum ţi se pare tînărul, Socrate? Nu-i aşa că e frumos la chip? —       Minunat de frumos, încuviinţai eu. —       Ei bine, aşa cum e, dacă ar vrea să-şi desfacă hainele de pe trup, nici n-ai mai avea ochi pentru chipul lui, într-atît de frumoasă îi este întreagă făptura. Iar toţi ceilalţi au consimţit că aşa era, cum spusese Chairephon. —       Pe Heracle, stăruii eu atunci, ce cuceritoare fiinţă ar mai fi, după spusele voastre, un singur lucru de s-ar adăugi; unul mărunt de tot11. —       Care? mă îndemnă Critias. —       De-ar avea şi sufletul bine întocmit. Şi s-ar cuveni să fie aşa, Critias, de vreme ce se trage din neamul vostru. —       Dar e o fiinţă desăvîrşită12 şi în privinţa aceasta, mă încredinţă el. —       Şi-atunci, urmai eu, de ce să nu-i dezbrăcăm mai de grabă sufletul şi să i-l privim înaintea trupului? Ε de bună seamă la o vîrstă cînd l-ar putea ispiti un schimb de păreri. —       Aşa-i, încuviinţă Critias, mai ales că pare înclinat spre cugetare13, iar după spusa altora, şi chiar a lui, ar fi foarte înzestrat şi într-ale poeziei14. —       Un asemenea har, dragul meu Critias, de departe vi se trage, de la înrudirea voastră cu Solon tocmai. Dar de ce nu-mi arăţi tînărul, chemîndu-l aci? Nici chiar dacă s-ar întîmpla să fie mai tînăr n-ar fi de ruşine să stau de vorbă cu el, în faţa ta, care-i eşti tutore şi pe deasupra şi văr. —       Bine spui, întări el, să-l chemăm. Şi totodată îl îndemnă pe însoţitorul său: —       Băiete, cheamă pe Charmides şi spune-i că vreau să-l arăt unui medic, pentru durerea de care mi s-a plîns mai deunăzi, rosti Critias. Apoi adăugi către mine: —       într-adevăr îmi spunea, nu de mult, că-l doare capul cînd se trezeşte dimineaţa. Te-ar stînjeni întrucîtva dacă te-ai preface în faţa lui că ştii vreun leac pentru durerile de cap?15 —       Nu, deloc; numai să vină. —       Are să vină, hotărî el. Şi aşa s-a petrecut. A venit; numai că, venirea lui a  stîrnit o întîmplare de tot hazul. Cum fiecare dintre noi cei aşezaţi se strîngea de-o parte şi-l împingea de zor pe vecin ca să-i facă loc lui Charmides lîngă el, cei de la capătul băncii se treziră unul în picioare, iar altul zvîrlit de-o parte. Charmides veni şi se aşeză între mine şi Critias. Atunci, drept să-ţi spun prietene, m-am simţit cam descumpănit şi îndrăzneala mea dinainte, că-mi va fi lesne să-l întîmpin cu vorba pe Charmides, se curmă pe de-a-ntregul. Iar în clipa cînd Critias îl încredinţă că eu aş fi cunoscătorul leacului şi Charmides mă aţinti cu ochii într-un fel de neasemuit, gata să mă-ntrebe ceva, în vreme ce toţi cei din palestră se strînseseră cerc în jurul nostru, atunci, o, vrednice prieten al meu, ochii îmi lunecară o clipă prin deschizătura tunicii lui şi pe dată simţii că mă aprind şi-mi pierd cumpătul; iar gîndul mă purtă către Cydias. . .16 Cît de iscusit era acesta într-ale dragostei, de cîte ori prindea să dea sfat cuiva în legătură cu vreun tînăr frumos: „căpriorul să se ferească să vină să-şi apuce prada din faţa leului". Căci eu însumi nu păream să fiu altceva în clipa aceea decît prada unei asemenea făpturi. Totuşi, cînd m-a întrebat dacă ştiam vreun leac pentru durerile de cap, am îngînat că ştiam unul. —       Şi care este? stărui el. I-am spus că ar fi o anume buruiană, dar că pe lîngă leac trebuia adaos şi unt descîntec17; iar viersul acesta, dacă era lăsat să cadă odată cu folosirea leacului, dădea tămăduire deplină, fără el însă buruiana nu era de nici un ajutor. —       Am să mi-l scriu atunci, aşa cum ai să-l reciţi tu, hotărî el. —       Cu voia, sau fără voia mea? întrebai. Rîse atunci Charmides : —       Cu voia ta, Socrate. —       Fie, mă-nduplecai atunci; dar îmi ştii chiar şi numele? —       M-aş simţi aproape vinovat să nu-l ştiu; doar nu de puţine ori se aduce vorba de tine, printre cei de seama mea18, şi îmi aduc aminte, copil fiind, să te fi văzut împreună cu Critias acesta. —       Ε bine, îl încuviinţai eu; căci astfel, am să-ţi pot trece cu mai mult curaj descîntecul, aşa cum va fi fiind. Mă întrebam totuşi mai adineaori în ce chip să-ţi lămuresc virtuţile lui. Căci un asemenea leac, Charmides, nu e în măsură să vindece doar capul, aşa cum poate ştii şi tu de la unii medici destoinici; aceştia, ori de cîte ori îi întîmpină cineva cu o suferinţă la ochi, îl încredinţează că nu le stă-n putinţă să încerce vindecarea ochilor numai, dar că, acela care vrea să-şi lecuiască ochii, se cuvine să-şi îngrijească totodată şi capul. Tot astfel, a-ţi închipui că poţi să-ţi vindeci capul singur, fără să iei seama trupului întreg, nu poate fi decît o faptă cu totul necugetată18b. Pornind de la o asemenea judecată, ei prescriu un regim pentru trupul întreg, dîndu-şi osteneala să îngrijească şi să vindece partea odată cu întregul. Sau n-ai aflat că aşa spun ei şi că aşa se şi petrec lucrurile? —       Ba da, răspunse el. —       Aşadar, îţi pare bună judecata lor şi o primeşti? —       Pe de-a-ntregul, se învoi el. Iar eu, de îndată ce l-am auzit încuviinţîndu-mă, prinsei din nou curaj şi puţin cîte puţin regăsindu-mi cumpătul, mă înflăcărai19 şi ridicai glasul: —       Tot aşa e, Charmides, şi cu descîntecul nostru. L-am deprins acolo în tabără de la un trac20, unul dintre medicii lui Zalmoxis21, despre care se zice că stăpînesc meşteşugul de a te face nemuritor22. Şi spunea tracul acesta, că medicii greci pe bună dreptate iau seama la cele pe care tocmai le pomeneam; numai că „Zalmoxis, adăugi el, regele nostru, care e zeu23, arată că, după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet. Aceasta şi e pricina pentru care medicii greci nu izbutesc să vindece cele mai multe boli: ei nu se ridică pînă la întregul de care ar trebui să se îngrijească, iar dacă acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însănătoşi. Şi toate de aci pornesc, îmi lămurea el, de la suflet: atît cele rele cît şi cele bune ale trupului ori ale făpturii noastre depline, şi de aci se revarsă ele, aşa cum de la cap totul se resfrînge asupra ochilor24. Prin urmare, mai ales sufletul se cade îngrijit, dacă avem de gînd să aducem la o bună stare atît capul cît şi restul trupului25. Iar sufletul, arăta el, dragul meu, se îngrijeşte cu anume descîntece şi descîntecele acestea nu sînt altceva decît rostirile frumoase26. Din asemenea rostiri se iscă în suflete înţelepciunea; iar odată ce aceasta iese la iveală şi stăruie în noi, îi e lesne să deschidă cale sănătăţii şi către cap şi către trupul tot"27. Învăţîndu-mă aşadar asemenea leac şi asemenea descîntece, mă îndemna totodată să nu mă las înduplecat de nimeni să-i îngrijesc capul cu leacul acesta, pînă nu-mi va fi înfăţişat mai întîi sufletul28 spre a fi îngrijit prin descîntec. Şi tocmai aceasta e greşala pe care o fac astăzi oamenii, urmă el, că încearcă să fie medici ai unei părţi numai, fără cealaltă; şi mă îndemna cu toată tăria să nu mă las înduplecat de nimeni să fac astfel, fie el bogat, frumos, ori de neam ales. Eu, aşadar, am să-i dau ascultare, căci i-am jurat-o şi sînt dator să-i dau ascultare; iar ţie, dacă vei vrea, după îndemnurile străinului, să-ţi înfăţişezi întîi sufletul spre a fi descîntat29 cu acele descîntece trace, îţi voi da leacul pentru cap; dacă nu, n-aş prea avea ce să fac pentru tine, Charmides, dragule. La asemenea vorbe, Critias ne întrerupse spunînd: —       Dar bine, Socrate, ar fi o adevărată binecuvîntare pentru tînărul acesta durerea lui de cap, dacă ar sili şi cugetul să devină mai bun odată cu capul. Totuşi să ştii, că printre cei de-o seamă cu el, Charmides ţine fruntea nu numai prin înfăţişare, dar şi prin acel ceva al cărui descîntec spui tu că-l cunoşti: e vorba de înţelepciune, nu? —       Da, într-adevăr, încuviinţai eu. —       Află atunci, adaugă Critias, că el trece cu mult drept cel mai înţelept printre tinerii de azi, iar în privinţa tuturor celorlalte, cîte ţin de vîrsta lui, nu e întru nimic mai prejos decît oricare din ei. —       De altfel, e şi drept, Charmides, urmai eu, să te deosebeşti de ceilalţi prin toate acestea. Vezi, eu n-aş crede că vreunul din cei de aci poate lesne arăta două spiţe din Atena care, unindu-se între ele, să fie mai demne şi mai bune de-a lăsa urmaşi, decît cele din care te tragi tu. Căci neamul tău după tată, cel al lui Critias, fiul lui Dropides, a fost slăvit, după cum ni s-a transmis de Ana- creon30, şi de Solon şi de mulţi alţi poeţi, ca unul de frunte deopotrivă prin frumuseţe, virtute, cît şi prin alte fericite înzestrări. Iar cu neamul mamei tale lucrurile stau la fel. Se spune că, dintre cei de prin părţile noastre, nici un bărbat nu trecea drept mai frumos şi mai falnic decît Pyrilampes, unchiul tău, ori de cîte ori mergea în solie, fie pe la marele rege, fie la vreun altul, aşadar, şi neamul acesta, pe de-a- ntregul, nu e cu nimic mai prejos de celălalt. Iar tu, ca unul care te tragi din asemenea spiţe, e firesc să fii întîiul în toate. Astfel că, dacă e vorba de înfăţişarea fiinţei tale, scumpe fiu al lui Glaucon, atît cît o pot petrece ochii, nu-mi pari a sta cu nimic mai prejos de oricare dintre înaintaşii tăi; iar dacă şi în privinţa înţelepciunii şi a celorlalte eşti îndeajuns de înzestrat, după cum spune Critias, atunci, dragă Charmides, fericit fiu a mai adus pe lume31 cea care ţi-e mamă. Şi acum, iată cum stau lucrurile. Dacă ţie ţi-e dată înţelepciunea, aşa cum spune Critias acesta, şi dacă eşti îndeajuns de înţelept, nu mai ai nevoie de nici un descîntec, nici dintr-ale lui Zalmoxis, nici dintr-ale lui Abaris cel de la miazănoapte32, ci va trebui să ţi se dea doar leacul pentru cap; dar dacă tu crezi că ai totuşi nevoie de ele, atunci va trebui să ţi se descînte, înainte de a ţi se da leacul. Şi acum, să-mi spui tu singur dacă eşti de părerea lui Critias şi socoţi că ai îndeajuns parte de înţelepciune, sau dacă nu te crezi tocmai îndestulat de ea. Se roşi mai întîi Charmides şi păru încă mai frumos, căci se potrivea sfiala cu vîrsta lui33. Apoi îmi răspunse şi nu fără aleasă chibzuială. Spunea el că nu-i era uşor în clipa aceea să răspundă nici da, nici nu la întrebarea pusă. — Dacă, urmă el, spun că nu sînt înţelept, atunci deopotrivă rostesc ceva pe care omul nu e firesc să-1 spună despre el şi în acelaşi timp îl înfăţişez drept un mincinos pe Critias acesta şi pe alţii mulţi cărora le par înţelept. Dacă însă aş încuviinţa-o şi m-aş lăuda singur, nu m-aş dovedi poate tocmai la locul meu; aşa că, nu prea ştiu nici eu ce să răspund. I-am dat dreptate: —       îmi pare potrivit ce spui, Charmides, şi cred că împreună ar trebui să cercetăm dacă stăpîneşti ori nu ceea ce ţin eu să aflu. Astfel, nici tu n-ai să fii silit să spui ce nu ai vrea şi nici eu n-am să mă-ntorc Ia leacul acela aşa, fără vreo chibzuinţă. Deci, dacă gîndul meu îţi este pe plac, aş porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aş lăsa în pace. — Dar o doresc mai mult decît orice, recunoscu el; cercetează deci, în acest gînd, cum crezi tu că e mai bine să cercetezi. —       Iată, am spus atunci, cum îmi pare mie că ar fi cel mai bine. Ε firesc, dacă ai parte de înţelepciune, să ai totodată şi o părere despre ea34. Căci, de vreme ce se află în fiinţa ta înţelepciunea, ea îţi dă, ca fiind prezentă, un anume simţămînt, din care să ţi-se-nchege gîndul cu privire la ce este şi cum este. Nu crezi aşa? —       Ba da, aşa cred, hotărî el. —       Atunci, ca unul care ştii greceşte35, adăugai eu, n-ai putea cumva să-mi spui părerea ta asupră-i? —       Poate că da, îmi răspunse. Aşadar, urmai eu, ca să ne dăm seama dacă e sădită sau nu în tine, spune-mi, ce crezi tu că e înţelepciunea? Şovăi Charmides la început şi nu prea se-ndemna să-mi răspundă36. Dar mai apoi prinse a-mi lămuri că înţelepciunea nu-i părea altceva decît îndeplinirea a toate cu măsură şi liniştit37: fie că mergi pe un drum, fie că stai de vorbă, sau că întreprinzi orice altceva. într-un cuvînt, sfîrşi el, îmi pare că ceea ce întrebi tu e un anume fel liniştit de a îndeplini orice. —       Să fie oare aşa? întrebai. Se zice într-adevăr, Charmides, că cei liniştiţi sînt înţelepţi. Să vedem dacă într- adevăr aşa e. Dar, spune-mi, înţelepciunea nu se cuprinde în rîndul celor frumoase? —       Pe de-a-ntregul, răspunse el. —       Ce e mai frumos pentru un grămătic, să scrie aceleaşi litere repede ori domol? —       Repede. —       Dar cînd citeşte? S-o facă degrabă ori cu zăbavă?38 —       Degrabă. —       Şi să cînţi cu repeziciune la cithară ori să lupţi aprig, nu e mai frumos decît s-o faci domol şi cu zăbavă? —       Ba da. —       Dar în privinţa luptelor cu pumnii şi a altor întreceri atletice39, nu-i la fel? —       întru totul. -— Dar la alergări şi sărituri, ori la tot felul de asemenea deprinderi ale trupului nu-i aşa că sînt frumoase mişcările îndeplinite cu agerime şi repeziciune, pe cînd cele greoaie şi făcute domol par urîte? —       De bună seamă. —       De bună seamă atunci, am urmat eu, în privinţa trupului, nu felul tihnit de a îndeplini un lucru e cel mai frumos, ci acela cît mai ager şi mai aprig. Nu e aşa? —       întocmai. —       Iar înţelepciunea, spuneam noi, e ceva frumos, nu? —       Da. —       Atunci, în cele ale trupului, nu îndeplinirea liniştită a lucrurilor, ci repeziciunea e mai chibzuită, de vreme ce înţelepciunea e ceva frumos. —       Aşa se pare, spuse el. —       Dar ce e mai frumos, întrebai, să înveţi uşor sau anevoie? —       Să înveţi uşor. —       Dar cînd înveţi uşor, stăruii eu, înseamnă că înveţi repede, pe cînd învăţatul anevoie se petrece domol şi cu zăbavă. —       Da. —       Iar cînd înveţi pe un altul, nu e mai frumos s-o faci repede şi nestăvilit40 decît domol şi cu zăbavă? —       Ba da. —       Dar faptul de a-ţi reaminti ceva sau a lua aminte la ceva e mai frumos cînd se petrece domol şi cu zăbavă, ori dintr-odată şi repede? — Dintr-o dată, spuse el, şi repede. —       Iar iscusinţa nu este mai degrabă o anume agerime a spiritului iar nu o domolire a sa?

Apararea lui Socrate          Ce înrîurire au avut acuzatorii mei asupra voastră, nu ştiu, cetăţeni ai Atenei; eu, cel puţin, ascultîndu-i, era cît pe ce să nu mă mai recunosc, atît de convingătoare erau cuvintele lor; totuşi, la drept vorbind, ei n-au spus nimic adevărat. însă dintre toate minciunile pe care le-au rostit, m-a uluit cel mai mult afirmaţia că trebuie să luaţi bine seama să nu fiţi înşelaţi de mine, un vorbitor, zic ei, nemaipomenit. Şi nu le-a fost ruşine că vor fi pe loc dovediţi mincinoşi de mine prin fapte, de vreme ce nu arăt a fi cîtuşi de puţin un vorbitor grozav, iar aceasta mi s-a părut cea mai mare neruşinare a lor, dacă nu cumva prin ״a fi un vorbitor grozav" ei înţeleg ״a spune adevărul"; căci dacă asta vor să spună, aş putea consimţi că sînt şi eu orator, dar altfel decît ei. Aşadar, după cum ziceam, în vorbele lor a fost foarte puţin adevăr sau chiar deloc; în schimb, de la mine veţi auzi adevărul întreg. Vă jur însă pe Zeus, cetăţeni ai Atenei, că nu veţi auzi vorbe înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături meşteşugite şi cuvinte alese, ca ale acestora, ci voi folosi cuvintele care se întîmplă să-mi vină în minte, încredinţat fiind de adevărul spuselor mele; şi nimeni dintre voi să nu se aştepte la altceva. Bine mi-ar sta, judecători, la anii mei, să vin în faţa voastră cu vorbe ticluite, ca un tinerel. Dimpotrivă, tocmai asta vă rog, atenieni, şi vă rog cu tot dinadinsul : dacă mă veţi auzi apărîndu-mă cu aceleaşi cuvinte pe care obişnuiesc să le spun şi în agora, printre tarabele zarafilor, unde m-au auzit mulţi dintre voi, şi în alte părţi, să nu vă miraţi şi să nu faceţi zarvă. Căci aşa stau lucrurile : pentru prima oară am venit la judecată acum, la şaptezeci de ani; sînt cu totul străin de vorbirea de aici. După cum, dacă s-ar întîmpla să fiu cu adevărat un străin, m-aţi ierta că vorbesc în graiul şi cu deprinderile în care am fost crescut, aşa vă cer şi acum lucrul acesta, cred eu pe bună dreptate : să nu vă uitaţi la felul meu de a vorbi, mai bun sau mai rău, cum o fi, ci să luaţi seama cu grijă dacă spun lucruri drepte sau nu; căci aceasta e sarcina judecătorului ; iar a celui care vorbeşte — să spună adevărul.        Întîi de toate se cuvine, atenieni, să mă apăr de primele învinuiri mincinoase şi de primii mei acuzatori; apoi de acuzaţiile şi de acuzatorii mei din urmă. Căci mulţi sînt cei care m-au învinuit în faţa voastră, şi încă de mulţi ani, fără să spună nimic adevărat; de ei mă tem eu mai degrabă decît de Anytos şi de ai lui, cu toate că şi aceştia sînt de temut. Dar mai de temut sînt, judecători, aceia care, asumîndu-şi rolul de a vă educa, pe cei mai mulţi dintre voi, încă de pe cînd eraţi copii, încercau să vă convingă aducîndu-mi vini neadevărate : că ar exista un oarecare Socrate, om iscusit, care cugetă la cele din cer şi cercetează toate cîte se află sub pămînt şi face să învingă judecata strîmbă. De vreme ce mi-au răspîndit o asemenea faimă, atenieni, aceştia sînt acuzatorii de care trebuie să mă tem ; într-adevăr, cine-i ascultă îşi închipuie că oamenii care cercetează astfel de lucruri nu cred nici în zei. De altfel, aceşti acuzatori sînt mulţi şi mă învinuiesc de multă vreme, vorbind cu voi încă de la vîrsta la care eraţi cît se poate de încrezători, unii dintre voi fiind copii încă şi adolescenţi; iar ei mă acuzau în lipsă, fără să mă apere cineva. Dar ce este cu totul fără noimă, e că nici măcar numele lor nu le ştiu şi nu le pot spune, în afară poate de al unui oarecare autor de comedii.        Toţi cei care, din pismă şi prin clevetire, s-au străduit să vă convingă, ca şi cei care, după ce s-au lăsat convinşi, i-au convins la rîndul lor pe alţii, toţi aceştia mă pun în grea încurcătură ; pentru că nu poţi aduce pe nici unul dintre ei aici, la judecată, nici nu poţi dovedi că n-au dreptate, ci, pur şi simplu, trebuie să te aperi luptînd cu nişte umbre şi să acuzi fără să-ţi răspundă nimeni. V-aţi dat aşadar seama şi voi, din cîte vă spun, că acuzatorii mei sînt de două feluri : unii m-au acuzat de curînd, ceilalţi de mult, cei despre care tocmai vorbesc. Şi aţi înţeles că trebuie să mă apăr întîi de învinuirile lor, pentru că pe ei i-aţi auzit întîi învinuindu-mă, şi i-aţi auzit mult mai multă vreme decît pe ceilalţi, de mai tîrziu.        Bine. Trebuie deci să mă apăr, atenieni, şi să încerc, într-un timp atît de scurt, să nimicesc calomnia înstăpînită de mult în minţile voastre. Dacă asta ar fi mai bine şi pentru voi şi pentru mine, aş vrea de bună seamă să reuşesc şi să ajung la un rezultat apărîndu-mă ; dar cred că e greu şi-mi dau foarte bine seama cît de greu. Totuşi, întîmple-se cum! o vrea Zeul, noi sîntem datori să dăm ascultare legii şi să ne apărăm. Aşadar, să vedem din nou, de la început, care e învinuirea din care s-a născut această ponegrire a mea şi pe care s-a sprijinit Meletos cînd m-a dat în judecată. Bine. Ce-au spus, calomniindu-mă, calomniatorii mei? Trebuie să le citim vorbele ca pe ale unui act de acuzare : ,,Socrate este vinovat, el iscodeşte peste măsură cele de sub pămînt şi cele din cer, face să învingă judecata strîmbă şi îi învaţă şi pe alţii aceste lucruri." Cam acestea ar fi ; aţi putut vedea şi voi în comedia lui Aristofan un Socrate purtat pe scenă încoace şi încolo, spunînd că merge prin văzduh şi înşirînd tot felul de vorbe goale despre lucruri la care eu nu mă pricep nici mult, nici puţin. Şi eu nu vorbesc cu dispreţ despre o astfel de ştiinţă, admiţînd că într-adevăr există cineva care se pricepe la toate acestea, să nu fiu cumva acuzat de Meletos şi de aşa ceva ; însă, în ceea ce mă priveşte, eu n-am nimic comun cu ele, atenieni. Vă iau ca martori pe aproape toţi şi vă rog să vă informaţi şi să vă lămuriţi unii pe alţii, toţi cîţi m-aţi auzit vreodată stînd de vorbă ; sînt printre voi mulţi dintre aceştia. Spuneţi-vă unii altora dacă vreunul dintre voi m-a auzit vreodată vorbind, mult sau puţin, despre aşa ceva : şi de aici vă veţi da seama că şi celelalte lucruri pe care lumea le spune despre mine au acelaşi temei.        Nu numai că, hotărît lucru, nimic dintre acestea nu e adevărat, dar nu e adevărat nici ce veţi fi auzit pe cîte unul spunînd, că-mi fac o îndeletnicire din a-i învăţa pe alţii şi că le cer plată pentru asta. Cu toate că mi se pare frumos să fie cineva în stare să-i instruiască pe oameni. cum fac Gorgias din Leontinoi şi Prodicos din Ceos şi Hippias din Elis. într-adevăr, fiecare din aceştia este în stare, atenieni, ca, în orice oraş s-ar duce, să atragă pe lîngă sine pe tinerii care altminteri ar putea să-şi ia drept sfătuitori fără plată pe oricare din concetăţenii lor; îi conving pe tineri ca, părăsind tovărăşia acelora, să vină la ei, dar plătind bani şi purtîndu-le, pe deasupra, şi recunoştinţă. Uite, am aflat că este aici la noi încă unul din aceşti învăţaţi, un om din Paros. Tocmai mă dusesem la Callias al lui Hipponicos, care le-a plătit sofiştilor mai mulţi bani decît oricare altul. Şi l-am întrebat (ştiind că are doi fii) : ״Callias, zic, dacă ai fi avut nu doi fii, ci doi mînji sau doi viţei, ar trebui să le tocmim un supraveghetor care să desăvîrşească în ei toate însuşirile lor fireşti; ar fi vorba de un om priceput la cai sau la muncile cîmpului ; de vreme ce ei sînt însă oameni, ce fel de îndrumător ai de gînd să Ie iei? Cînd e vorba de aceste însuşiri, de însuşirile omeneşti şi cetăţeneşti, cine e omul priceput? Cred că, avînd feciori, ai chibzuit la asta. Există un astfel de om sau nu? Cum să nu, spuse el. — Cine e, de unde este, si cît cere pentru învăţătura lui? Euenos din Paros, Socrate, mi-a răspuns. Cere cinci mine. Şi eu l-am fericit pe Euenos dacă are într-adevăr priceperea aceasta şi dă învăţătură cu atîta cumpătare. Eu, să fiu în stare de astfel de lucruri, nu mi-aş mai încăpea în piele de mîndru. Numai că, cetăţeni ai Atenei, nu sînt în stare. S-ar putea însă ca vreunul dintre voi să mă întrebe : ״Bine, Socrate, dar cu ce te îndeletniceşti tu? Din ce s-au iscat aceste clevetiri împotriva ta? Căci, de bună seamă, atîta vreme cît nu făceai nimic mai mult decît ceilalţi, nu-ţi puteau ieşi asemenea faimă şi vorbe, dacă nu făceai nimic altfel decît cei mulţi. Spune-ne, deci, despre ce este vorba, ca să nu ne facem o părere nechibzuită despre tine." Cred că cel care ar vorbi astfel ar avea dreptate, astfel că voi încerca să vă arăt ce anume este ceea ce mi-a adus şi răul nume şi învinuirea. Ascultaţi deci. Şi poate că unora li se va părea că glumesc ; dar să ştiţi bine că vă voi spune deplinul adevăr. în fapt eu m-am ales cu numele acesta, atenieni, numai din pricina unui fel de înţelepciune. Ce fel de înţelepciune? Una care e, probabil, o înţelepciune omenească. Mă tem că este de fapt singura înţelepciune pe care o am ; cei despre care vorbeam adineauri or fi poate înţelepţi cu vreo înţelepciune mai mult decît omenească. Dacă nu e aşa, nu ştiu ce să mai spun, pentru că eu n-o am, iar cine afirmă că o am, minte şi vorbeşte spre a mă ponegri. Şi acum, atenieni, să nu murmuraţi împotrivă-mi şi să nu vi se pară că spun ceva prea de tot ; căci vorbele pe care le voi spune nu sînt ale mele, ci voi aduce în faţa voastră un vorbitor mai vrednic de încredere. Despre înţelepciunea mea, dacă înţelepciune este, şi despre felul ei, vă voi aduce ca martor pe Zeul de la Delfi. îl cunoaşteţi, desigur, pe Chairephon ; a fost prietenul meu încă din tinereţe şi a fost prieten cu cei mai mulţi dintre voi; a fugit în exilul ştiut împreună cu voi şi odată cu voi s-a întors. Şi ştiţi cum era Chairephon, cît de aprig în orice se apuca să facă. Astfel o cată, mergînd la Delfi, a îndrăznit să întrebe oracolul şi anume — vă spun să nu murmuraţi, atenieni —, să-l întrebe dacă este cineva mai înţelept decît mine; iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înţelept. Despre acestea vă va putea da mărturie fratele său, de vreme ce el a murit. Să vedeţi pentru ce vă spun acestea : tocmai pentru că am de gînd să vă arăt de unde s-au născut vorbele rele împotriva mea. Auzind eu acele lucruri, am început să mă gîndesc astfel : ,,Oare ce spune Zeul şi cu ce tîlc? Eu îmi dau seama că nu sînt înţelept nici în mare, nici în mică măsură; atunci la ce se poate gîndi cînd spune că eu sînt cel mai înţelept? Pentru că, de bună seamă, el nu minte ; doar nu-i e îngăduit." Şi multă vreme am fost nedumerit ce vrea să spună ; apoi, greu de tot, m-am hotărît să cercetez lucrul cam în felul acesta : m-am dus la unul din cei care erau socotiţi înţelepţi, pentru ca acolo, mai degrabă decît oriunde, să dezmint oracolul şi apoi să-i arăt Zeului : ״Omul acesta e mai înţeleptdecît mine, în timp ce tu ai spus că eu aş fi". Cercetîndu-l deci pe acesta — nu-i nevoie să-i spun pe nume, era unul dintre oamenii politici —, iscodindu-l eu şi stînd de vorbă cu el, uite cam ce impresie am avut, atenieni : mi s-a părut că omul meu trece drept înţelept în ochii celor mai mulţi oameni şi în primul rînd în ai lui însuşi, dar că nu este. M-am apucat apoi să-i arăt că numai îşi închipuie că e înţelept, dar că nu este. Din clipa aceea m-au urît şi el şi mulţi dintre cei care erau de faţă. Plecînd de acolo, cugetam în sinea mea: ״într-adevăr, eu sînt mai înţelept decît acest om : mă tem că nici unul dintre noi nu ştie nimic bun şi frumos, numai că el îşi închipuie că ştie ceva, deşi nu ştie; eu însă, de vreme ce nici nu ştiu, nici nu-mi închipui. Se pare, deci, că sînt mai înţelept, şi anume tocmai prin acest lucru mărunt, prin faptul că, dacă nu ştiu ceva, măcar nu-mi închipui că ştiu." Am mers apoi la altul, la unul dintre cei care treceau drept şi mai înţelepţi decît primul, şi am ajuns la aceeaşi încheiere ; şi de atunci m-au urît şi el şi mulţi alţii. După acestea i-am luat pe toţi la rînd, dîndu-mi seama, cu mîhnire şi cu teamă, că mă fac urît de ei ; totuşi mi se părea că trebuie să aşez cuvintele Zeului mai presus de orice ; dacă voiam, deci, să cercetez ce spune oracolul, eram silit să merg la toţi cei care păreau a şti ceva. Şi mă jur pe cîine, atenieni, — pentru că sînt dator să vă spun adevărul — vă jur că aşa mi s-a întîmplat : aproape toţi cei care aveau cel mai bun renume mi s-au părut, cercetîndu-i eu potrivit spuselor Zeului, că au cele mai mari scăderi, pe cînd alţii, care erau socotiţi mai neînzestraţi, mi-au părut mai în stare de chibzuinţă. Iată, sînt dator să vă povestesc cum am rătăcit, ca un om supus la grele munci, pentru ca oracolul să devină pentru mine ceva de neclintit. Aşadar, după oamenii politici m-am dus la poeţi : la autorii de tragedii, de ditirambi şi la ceilalţi, pentru ca acolo să mă prind eu însumi asupra faptului că sînt mai puţin învăţat decît ei. Luînd deci acele opere ale lor care-mi păreau mai îngrijit lucrate, îi întrebam ce oare vor să spună prin ele, pentru ca totodată să şi învăţ cîte ceva de la ei. îmi vine tare greu să vă spun adevărul, cetăţeni, totuşi el trebuie spus : într-un cuvînt, aproape oricare dintre cei de faţă ar fi putut vorbi mai bine decît ei despre lucruri pe care ei înşişi le făcuseră. Mi-am dat seama astfel în scurtă vreme şi despre poeţi că nu din înţelepciune fac ceea ce fac, ci printr-o înzestrare firească şi sub puterea inspiraţiei, întocmai ca profeţii şi tîlcuitorii de oracole ; căci şi aceştia spun multe lucruri frumoase, dar de fapt nu ştiu nimic «lin ce spun. Am văzut că poeţii sînt şi ei într-o situaţie asemănătoare şi totodată mi-am dat seama că, din cauza darului lor poetic, îşi închipuie că în general nimeni nu e mai înţelept decît ei, ceea ce nu-i adevărat. Şi de acolo am plecat deci convins că eu îi întrec în acelaşi fel ca şi pe oamenii politici. în sfîrşit, m-am dus pe la meşteşugari; căci îmi dădeam seama că, la drept vorbind, eu nu ştiu nimic, iar ei se vor dovedi, desigur, că ştiu multe lucruri frumoase. Şi în aceasta nu m-am înşelat, ei ştiau într-adevăr lucruri pe care eu nu le ştiam, şi prin aceasta erau mai înţelepţi decît mine. însă, cetăţeni ai Atenei, mi s-a părut că bunii meşteşugari fac aceeaşi greşeală ca poeţii : pentru că îşi îndeplinea bine meşteşugul, fiecare credea că este cît se poate de înţelept şi în celelalte privinţe, şi anume în cele mai însemnate, şi tocmai această nesocotinţă le întuneca înţelepciunea pe care o aveau, încît am ajuns să mă întreb, în privinţa oracolului, dacă aş voi mai degrabă să fiu aşa cum sînt, nici înţelept cu înţelepciunea lor, nici prost cu prostia lor, sau să le am pe amîndouă aşa cum le au ei. Mi-am răspuns, deci, mie şi oracolului, că mi-e mai de folos să fiu aşa cum sînt. Din această cercetare, cetăţeni ai Atenei, s-au iscat împotrivă-mi multe uri, şi încă atît de grele şi de aspre, încît din ele s-au născut multe clevetiri şi mi s-a dat numele acesta, de înţelept. Căci de fiecare dată cei de faţă îşi închipuiau că eu, în înţelepciunea mea, ştiu ceea ce dovedeam că celălalt nu ştie ; dar de fapt, cetăţeni, mă tem că înţelept e numai Zeul şi, prin vorbele oracolului, el spune că înţelepciunea omenească valorează puţin sau chiar nimic; şi mi se pare că acest lucru îl numeşte ״Socrate", folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă, ca şi cum ar spune : ״Oameni buni, cel mai înţelept dintre voi este acela care, la fel ca Socrate, şi-a dat seama că într-adevăr, cît priveşte înţelepciunea, nu e bun de nimic." Iar eu chiar şi acum, mergînd peste tot, caut şi iscodesc după cuvintele Zeului pe orice atenian sau străin care îmi pare a fi înţelept ; şi dacă-mi dau seama că nu e, îi arăt acelui om, întărind vorba Zeului, că nu e înţelept. Şi din cauza acestei stăruitoare îndeletniciri nici n-am mai avut timp să fac ceva vrednic de luat în seamă, fie pentru cetate, fie pentru casa mea, ci mă aflu în mare sărăcie, în slujba Zeului cum sînt. Pe lîngă acestea, tinerii care de bună voia lor mă urmează, cei cu cele mai multe răgazuri, fii de oameni foarte bogaţi, sînt încîntaţi de felul în care iscodesc eu oamenii şi adesea mă imită apucîndu-se să-i ia la întrebări pe alţii; de altminteri ei găsesc, cred eu, din belşug oameni care-şi închipuie că ştiu ceva, dar ştiu puţine lucruri sau nimic. Aşa se face că oamenii iscodiţi de ei se mînie pe mine iar nu pe ei înşişi, spunînd apoi că Socrate e un mare ticălos care îi strică pe tineri. Dar cînd îi întreabă cineva ce anume face şi ce-i învaţă ca să-i strice, ei n-au ce spune, doar nu ştiu nimic; ca să nu se vadă însă că sînt descumpăniţi, spun ce se spune de obicei despre un filosof, că ״cercetează cele din cer şi de sub pămînt", că ״nu crede în zei", că ״face să învingă judecata strîmbă". Desigur, n-ar vrea să recunoască adevărul, adică faptul, dat în vileag, că numai se prefac a şti ceva, cînd ei nu ştiu nimic. Oamenii aceştia, ambiţioşi fiind, îndîrjiţi şi numeroşi şi vorbind convingător şi cu stăruinţă despre mine, v-au împuiat urechile ponegrindu-mă cu înverşunare şi mai de mult şi acum. Pe acest temei au tăbărît asupra mea şi Meletos şi Anytos şi Lycon : Meletos dînd cuvînt duşmăniei poeţilor, Anytos, celei a meşteşugarilor şi a oamenilor politici şi Lycon, celei a retorilor. Astfel că, după cum spuneam la început, m-aş mira să fiu în stare în atît de puţină vreme să dovedesc neadevărul unei învinuiri atît de adînc înrădăcinate. Adevărul este acesta pe care vi-l spun eu, cetăţeni ai Atenei, iar vorba mea nu vă ascunde nimic şi nu ocoleşte nimic, nici lucruri mari, nici mărunte. Şi totuşi ştiu destul de bine că în felul acesta îmi atrag ura lor din aceleaşi vechi pricini ; ceea ce e, de altfel, o dovadă că spun adevărul şi că tocmai acesta este răul meu nume şi acestea pricinile lui. Iar dacă, fie acum, fie altă dată, veţi cerceta aceste lucruri, veţi vedea că aşa este.....

Alcibiade   (sau despre natura omului2, dialog maieutic3)   SOCRATE ALCIBIADE   SOCRATE Fiu al lui Clinias4, cred că te întrebi mirat cum se face că numai eu, primul dintre cei ce te-au îndrăgit, nu mă îndepărtez de tine, cînd toţi ceilalţi au contenit să te înconjoare, şi cum se face, de asemenea, că vreme de atîţia ani, pe cînd ceilalţi te sîcîiau cu vorbele lor, eu nu ţi-am spus nici un cuvînt. La mijloc aici nu a stat o pricină omenească, ci o anume împotrivire daimonică5, a cărei tărie o vei afla mai tîrziu; acum însă, întrucît daimonul nu se mai împotriveşte, am venit, cum vezi, să-ţi vorbesc; sînt plin de nădejde că nici de acum înainte el nu se va mai împotrivi. Aproape în tot acest răstimp m-am gîndit şi am cîntărit în sinea mea în ce fel te porţi tu cu cei ce te iubesc; în adevăr, nu se află vreun iubitor de al tău — şi doar au fost atît de mulţi şi de falnici — pe care trufia ta să nu-l fi covîrşit şi alungat6. Iar motivul care te face peste măsură de trufaş voi să ţi-l înfăţişez acum şi ţie. Tu susţii că nu se află pe lume vreun om de care să ai nevoie cît de puţin; în adevăr, darurile de care te bucuri sînt atît de mari că nu-ţi lipseşte nimic, începînd eu cele trupeşti şi sfîrşind cu ale sufletului. în sinea ta, gîndeşti desigur că eşti, în primul rînd, cel mai frumos dintre toţi şi cel mai impunător; în această privinţă, ce-i drept, oricine se poate încredinţa de îndată cu proprii săi ochi că nu te înşeli7; apoi, familia din care te tragi este una dintre cele mai puternice din cetatea ta, care este cea mai mare dintre cetăţile elenilor, iar prieteniile şi rudele din partea tatălui sînt pe cît de numeroase pe atît de alese şi n-ar pregeta să-ţi slujească în orice prilej ce s-ar ivi; la rîndu-le, prieteniile şi rudele din partea mamei8 nu sînt mai prejos şi nici mai puţine la număr. Dar pe lîngă toate avantajele pe care ţi le-am înşirat, consideri că ai de partea ta puterea încă şi mai marc a lui Pericle, fiul lui Xantippos, cel pe care tatăl tău l-a lăsat tutore ţie şi fratelui tău9; iar Pericle este în măsură să facă ce-i place nu numai în această cetate, ci şi în toată Elada, ba chiar şi la barbari, în rîndul multor neamuri puternice. Voi mai adăuga că te numeri şi printre oamenii cei mai bogaţi; dar, cu acest lucru îmi pare că te făleşti cel mai puţin. Din toate aceste pricini, deci, mîndrindu-te în cugetul tău, ai pus stăpînire pe iubitorii tăi iar aceia, fiind mai prejos de tine, s-au lăsat stăpîniţi, lucru ce nu ţi-a rămas ascuns; drept care, ştiu bine că te întrebi mirat: ce gînduri îmi vor fi trecînd prin cap, de nu mă descurajez a te iubi, şi ce speranţă mă face să stărui atunci cînd toţi ceilalţi au dat bir cu fugiţii? ALCIBIADE Socrate, pesemne nu ştii că numai cu puţin de tot mi-ai luat-o înainte. Tocmai aveam de gînd să-ţi vorbesc eu primul şi să te întreb chiar acest lucru: ce urmăreşti, la urma urmelor, şi ce nădejdi te îmboldesc de te ţii scai după mine şi te iveşti cu dinadinsul oriunde m-aş afla? Cu adevărat stau şi mă întreb cu mirare ce vrei de la mine şi mi-ar face mare plăcere să aflu acest lucru. SOCRATE Bănuiesc deci că mă vei asculta cu interes, de vreme ce, aşa cum spui, eşti doritor să afli ce gînduri am; drept care îţi şi vorbesc ca unuia care e gata să mă asculte fără să se clintească. ALCIBIADE De bună seamă; ci grăieşte! SOCRATE Te previn însă: n-ar fi de mirare ca, aşa cum mi-a fost greu să încep, să-mi fie greu şi să termin. ALCIBIADE Ci grăieşte, dragul meu; ţi-am spus doar că te ascult! SOCRATE Fie, voi vorbi. Ce-i drept, iubitorului îi vine greu să se adreseze unui om care nu se lasă biruit de nici unul din cei ce-l iubesc; trebuie totuşi să cutez a-mi da pe faţă gîndul. Află, Alcibiade, că dacă te vedeam mulţumit de toate bunurile de care am pomenit adineauri şi resemnat să te mărgineşti toată viaţa la acestea, de mult aş fi încetat să te iubesc (cel puţin aşa îmi place mie să cred); acum însă îţi voi da în vileag şi alte gînduri pe care le nutreşti în cugetul tău, ceea ce-ţi va dovedi că n-am contenit să te urmăresc cu atenţie pînă în clipa de faţă. Sînt încredinţat că dacă vreunul din zei te-ar întreba : ,,Ia spune, Alcibiade, ce preferi: să-ţi duci viaţa mulţumindu-te cu toate bunurile de care ai parte acuma, sau să mori pe loc, în cazul că nu-ţi va fi îngăduit să dobîndeşti mai mult?", atunci sînt încredinţat că tu ai alege mai curînd moartea. Să-ţi spun însă ce nădejde te însufleţeşte acuma. Tu socoteşti că în curînd, cînd te vei prezenta în faţa adunării poporului atenian — iar lucrul acesta se va petrece peste puţine zile10 — va fi destul să te arăţi pentru a dovedi atenienilor că eşti vrednic să te bucuri de onoruri de care nu s-a mai bucurat vreodată nici Pericle şi nici un alt bărbat dinaintea lui, iar după ce le vei fi dovedit aceasta atenienilor vei căpăta putere deplină în cetate şi prin aceasta vei stăpîni asupra celorlalţi eleni, ba nu numai asupra elenilor, ci şi asupra barbarilor care locuiesc pe continentul nostru. Dar dacă acelaşi zeu ţi-ar spune că îţi este dat să stăpîneşti în Europa, dar că nu vei putea păşi în Asia, spre a pune stăpînire pe ea, cred că şi de astă dată n-ai primi să trăieşti mulţumindu-te numai cu acestea, fără a umple de numele şi de puterea ta, ca să zic aşa, omenirea toată; şi mai cred că pe nimeni, în afară de Cyrus şi de Xerxes, nu-l socoteşti vrednic de luat în seamă. Iată deci ce speranţă te însufleţeşte — şi acest lucru nu-l presupun doar, ci îl ştiu cu tărie11. Dar poate îmi vei replica, ştiind bine că este adevărat ceea ce spun: „Bine, Socrate, dar ce legătură are aceasta cu motivul pe care spuneai că mi-l vei arăta şi care te face să nu te dezlipeşti de mine?". îţi voi răspunde atunci: „Copil iubit al lui Clinias şi al Dinomachei, toate aceste planuri ale tale îţi va fi cu neputinţă să le duci la bun sfîrşit fără ajutorul meu; iată deci cîtă putere cred eu că am asupra planurilor tale, precum şi asupra ta însuţi; cred, de altfel, că tocmai de aceea multă vreme Zeul nu mi-a îngăduit să-ţi vorbesc iar eu am aşteptat pînă cînd avea să mi-o îngăduie. într-adevăr, aşa cum speranţa ta stă în Cetate, tu vrînd a-i dovedi că eşti întru totul vrednic de ea, pentru ca atunci să capeţi de îndată puterea cea mai mare în sînu-i, tot astfel şi eu nădăjduiesc să capăt puterea cea mai mare arătîndu-ţi că sînt întru totul vrednic de tine şi că nici un tutore, nici vreun neam al tău şi nici alt om nu este în stare să-ţi dea puterea la care rîvneşti, afară doar de mine, ajutat, bineînţeles, de Zeu". Cred că Zeul nu mă lăsa să-ţi vorbesc cît timp erai tînăr de tot şi această speranţă nu pusese stăpînire pe tine, ca să nu-mi irosesc vorbele în zadar; acum însă mi-a îngăduit, pentru că într-adevăr acum vei fi în măsură să-mi dai ascultare. ALCIBIADE în clipa de faţă, Socrate, îmi pari o fiinţă încă mai ciudată ca înainte, cînd mă urmai în tăcere; şi doar tot aşa îmi apăreai şi pe atunci, ba încă foarte. Se pare că, indiferent de ce gîndesc eu cu adevărat, tu ţi-ai format o opinie definitivă, iar dacă aş tăgădui tot n-aş reuşi să te conving. Fie şi aşa! Dar ai putea oare să-mi spui cum, admiţînd că am într-adevăr aceste planuri, le-aş duce la capăt datorită ţie, iar fără tine mi-ar fi cu neputinţă? SOCRATE Mă întrebi oare dacă pot să-ţi rostesc o lungă cuvîntare, de felul celor pe care te-ai obişnuit să le asculţi? Nu, nu este felul meu; mă cred însă în stare să-ţi dovedesc că lucrurile stau efectiv aşa cum ţi-am spus, dacă ai voi să-mi faci doar un mic hatîr. ALCIBIADE Dacă ceea ce îmi ceri nu este într-adevăr greu, vreau, cum să nu! SOCRATE Ţi se pare oare greu să răspunzi la întrebările mele? ALCIBIADE Nu mi se pare. SOCRATE Atunci, răspunde! ALCIBIADE întreabă. SOCRATE întrebările ţi le voi pune aşadar ca unuia care plănuieşte într-adevăr lucrurile pe care afirm că le plănuieşti. ALCIBIADE Fie şi aşa, dacă vrei, numai să aflu ce ai de întrebat. SOCRATE Iată : aşa cum spuneam, ai de gînd ca, nu peste multă vreme, să te înfăţişezi atenienilor spre a-i sfătui; ce s-ar întîmpla deci, dacă atunci cînd te-ai pregăti să urci la tribună, te-aş apuca de mînă şi te-aş întreba: „Alcibiade, în ce privinţă vor să ţină sfat atenienii, că te-ai ridicat spre a-i povăţui? Oare nu în privinţa unor lucruri pe care le cunoşti mai bine decît ei?" — Ce răspuns ai da? ALCIBIADE Aş răspunde, desigur, că în privinţa unor lucruri pe care eu le cunosc mai bine decît ei. SOCRATE Aşadar, eşti bun sfătuitor în chestiuni la care se întîmplă să te pricepi. ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE Nu e aşa că nu cunoşti decît acele lucruri pe care sau le-ai învăţat de la altcineva sau le-ai aflat singur?12 ALCIBIADE Care altele ar mai putea fi? SOCRATE Este oare cu putinţă să fi învăţat un lucru sau să-l fi aflat tu însuţi, fără să fi vrut a-l învăţa, ori a-l cerceta tu însuţi? ALCIBIADE Nu este cu putinţă. SOCRATE Dar oare ai fi voit să cercetezi sau să înveţi lucruri pe care îţi închipuiai că le cunoşti? ALCIBIADE Fireşte că nu. SOCRATE A fost deci o vreme cînd considerai că nu cunoşti lucrurile pe care le ştii astăzi? ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Numai că eu sînt la curent cu aproape tot ce ai învăţat; dacă ceva mi-a scăpat, să-mi spui. După cîte îmi amintesc, ai învăţat, cum e şi firesc, să scrii şi să citeşti, să cînţi la cithară şi să lupţi13; căci n-ai vrut nici în ruptul capului să înveţi să cînţi din flaut14; iată lucrurile pe care le cunoşti, dacă nu cumva vei fi învăţat ceva de care n-am eu cunoştinţă. Dar dacă este aşa, atunci lucrul acela l-ai învăţat, sînt sigur, fără să ieşi din casă nici noaptea, nici ziua. ALCIBIADE Nu, n-am mers să învăţ alte lucruri în afară de acestea. SOCRATE Bine. Oare te vei ridica să dai sfaturi atenienilor, atunci cînd ei deliberează asupra scrierii corecte?15 ALCIBIADE Da de unde, pe Zeus! SOCRATE Sau cînd subiectul lor de discuţie îl constituie sunetele lirei?16 ALCIBIADE Nicidecum. SOCRATE Dar cred că în adunare ei nu obişnuiesc să delibereze nici asupra întrecerilor la luptă17. ALCIBIADE Sigur că nu. SOCRATE Atunci cu prilejul cărei deliberări îi vei sfătui? Doar nu cînd discută despre construcţii! ALCIBIADE Fireşte că nu. SOCRATE într-adevăr, un arhitect i-ar îndruma mai bine decît tine în aceste chestiuni. ALCIBIADE Da. SOCRATE Şi nici cînd deliberează asupra unei prevestiri18. ALCIBIADE Nu. SOCRATE Căci îţi spui că prezicătorul i-ar putea sfătui mai bine decît tine. ALCIBIADE Da. SOCRATE N-ar avea de-a face că e mărunt sau trupeş, frumos sau urît, şi chiar că e de neam nobil sau om de rînd. ALCIBIADE Nici vorbă. SOCRATE Eu unul sînt de părere că, în orice privinţă, sfatul trebuie să-l dea cel priceput, nu cel avut. ALCIBIADE Negreşit. SOCRATE Iar atunci cînd iau în discuţie ocrotirea sănătăţii obşteşti, puţin le pasă atenienilor că sfătuitorul lor este sărac sau bogat; îi va interesa doar ca el să fie medic. ALCIBIADE Fără doar şi poate. SOCRATE Asupra cărei chestiuni să delibereze ei, deci, ca tu să te ridici atunci să-i sfătuieşti şi, astfel făcînd, să-i sfătuieşti bine? ALCIBIADE Atunci cînd ar delibera cu privire la propriile lor treburi, Socrate! SOCRATE Ai în vedere cumva construirea corăbiilor, cînd chibzuiesc ce fel de corăbii trebuie să-şi facă? ALCIBIADE Cîtuşi de puţin, Socrate. SOCRATE într-adevăr, cred că la construirea corăbiilor nu te pricepi. Aceasta să fie cauza, sau alta este? ALCIBIADE Nu, ci tocmai aceasta! SOCRATE Dar atunci la ce fel de treburi de-ale lor te referi, spunînd că te vei ridica să-i îndrumi cînd vor lua în discuţie asemenea treburi? ALCIBIADE Atunci cînd vor delibera despre război, Socrate, ori despre pace, ori despre vreo altă chestiune de stat. SOCRATE Nu cumva vei fi avînd în vedere cazul cînd se vor sfătui cu cine se cade să facă pace, împotriva cui trebuie purtat război, şi în ce fel anume? ALCIBIADE întocmai. SOCRATE Dar pacea şi războiul nu trebuie ele făcute cu cine e mai potrivit? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Şi nu atunci cînd e mai potrivit? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Şi numai atîta timp cît e mai bine? ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar dacă problema pe care ar discuta-o atenienii ar fi: cu cine trebuie făcute exerciţii de luptă şi împotriva cui trebuie luptat cu pumnii, şi în ce chip anume, atunci cine ar fi un mai bun sfătuitor — tu, sau gimnastul?19 ALCIBIADE Gimnastul, desigur. SOCRATE Poţi să-mi spui atunci ce considerente ar avea în vedere gimnastul cînd i-ar sfătui cu cine să facă exerciţii de lupte şi cu cine nu, cînd anume, şi în ce fel? Uite la ce mă gîndesc: oare nu trebuie făcute exerciţiile tocmai cu aceia care sînt mai potriviţi? Da sau nu? ALCIBIADE Da. SOCRATE Şi nu atîta timp cît e mai bine? ALCIBIADE Chiar atîta. SOCRATE Deci şi atunci cînd este cel mai potrivit? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Pe de altă parte, cîntăreţul nu trebuie şi el să-şi potrivească glasul după cithară şi să păşească în ritmul muzicii? ALCIBIADE într-adevăr, trebuie. SOCRATE Oare nu atunci cînd este mai potrivit? ALCIBIADE Da. SOCRATE Şi nu doar atît timp cît e cel mai potrivit? ALCIBIADE Asta spun şi eu. SOCRATE Dar, întrucît foloseşti denumirea de „mai potrivit", „mai bine", atît în cazul cînd cineva însoţeşte un cîntec la cithară cît şi în cazul luptei, spune-mi atunci ce numeşti tu „mai bine" în cazul cîntatului la cithară,  la fel cum eu, în cazul luptei, numesc acest „mai bine" caracterul gimnastic. ALCIBIADE Nu-mi dau seama. SOCRATE încearcă să mă imiţi. într-adevăr, răspunsul meu sugera că „mai binele" reprezintă ceea ce este întru Lotul corect, iar corect, de bună seamă, este ceea ce prinde fiinţă după toate regulile artei; nu e aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE însă arta în cauză nu era gimnastica? ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE De aceea am şi spus că „mai binele", în cazul luptei, este caracterul gimnastic. ALCIBIADE Aşa ai spus, desigur. SOCRATE Şi nu era adevărat? ALCIBIADE Ba cred că da. SOCRATE Spune-mi atunci şi tu — căci s-ar cuveni cumva să fii şi tu în măsură să discuţi cum trebuie —, spune-mi mai întîi care este arta de care ţin cîntatul din cithară, sau cu glasul şi dansul după toate regulile? Cum se cheamă ca, într-un singur cuvînt? Nu poţi să-mi spui? ALCIBIADE Mă tem că nu. SOCRATE Ia încearcă în felul următor: ce zeiţe patronează această artă? ALCIBIADE La Muze te referi, Socrate?       , SOCRATE Desigur. Vezi dar ce nume poartă această artă, de la ele? ALCIBIADE Cred că ai în vedere muzica. SOCRATE Aşa e; ce este deci lucrul care prinde fiinţă în mod corect potrivit acesteia? Aşa cum eu, în cazul de mai sus, îţi spuneam ce anume e corect potrivit cu arta gimnasticii, spune-mi şi tu cum numeşti ceea ce e corect în cazul acesta? în ce chip se iveşte el? ALCIBIADE în chip muzical, cred eu. SOCRATE Prea bine. Spune-mi deci cum se cheamă acest „mai bine" cînd este vorba de a duce război sau de a încheia pace? Precum în fiecare din cazurile de mai sus mi-ai spus ce e „mai binele" — şi anume că este mai muzical într-un caz şi are un caracter mai gimnastic în celălalt caz —, tot aşa deci încearcă să-mi arăţi şi în cazul de faţă acest „mai bine". ALCIBIADE Dar nu prea am ce să-ţi spun. SOCRATE Vai, ce ruşine! închipuie-ţi că ai vorbi şi ai da sfaturi cu privire la aprovizionarea cetăţii spunînd că e mai bine să se facă cutare lucru decît altul, mai bine acum, mai bine în cutare măsură, şi ai fi întrebat apoi: „Ce înţelegi prin acest mai bine, Alcibiade?". Oare n-ai răspunde că „mai bine" înseamnă în cazul de faţă „mai sănătos", cu toate că nu pretinzi a fi medic? în schimb, în privinţa unor lucruri pe care pretinzi a le cunoaşte şi asupra cărora te vei ridica de la locul tău spre a da sfaturi, ca un cunoscător, în privinţa acestora, deci, dacă întrebat fiind asupră-le nu vei fi, pare-se, în măsură să răspunzi, oare nu îţi va fi ruşine? Nu este în chip vădit un lucru de ocară? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Gîndeşte-te, prin urmare, şi străduieşte-te să-mi spui spre ce ţinteşte mai binele păcii încheiate ca şi al războiului dus cu cine e mai potrivit? ALCIBIADE Mă tot gîndesc, dar nu izbutesc să ajung la vreo încheiere. SOCRATE Te pomeneşti că nu ştii nici pe temeiul căror învinuiri de a fi suferit un neajuns20 pornim la luptă, ori de cîte ori purtăm un război, şi ce nume dăm neajunsului, cînd îl pornim? ALCIBIADE Ba ştiu: Spunem că am suferit o înşelăciune, o silnicie sau o deposedare. SOCRATE Aşa este; dar cum spunem că am fost trataţi în fiecare caz în parte? Străduieşte-te să -mi spui: prin ce se deosebeşte un fel de un altul? ALCIBIADE Nu cumva, Socrate, vrei să spui că diferenţa constă în a fi tratat în mod drept sau în mod nedrept? SOCRATE Chiar aşa. ALCIBIADE Bine, dar aici este vorba despre cu totul şi cu totul altceva. SOCRATE Ei, atunci împotriva cui îi vei sfătui pe atenieni să ducă război: împotriva celor ce săvîrşesc fapte nedrepte sau împotriva celor ce se poartă drept? ALCIBIADE Ciudată întrebare mi-ai pus! Chiar dacă cineva ar socoti că războiul trebuie dus împotriva celor ce se poartă drept, el tot n-ar recunoaşte lucrul acesta pe faţă21. SOCRATE Fiindcă un asemenea lucru nu este legiuit22, după cum se pare. ALCIBIADE Fireşte că nu; şi tot aşa, nu este considerat ca un lucru frumos. SOCRATE Prin urmare şi cuvîntările tale vor trata despre acelaşi subiect, despre ceea ce este drept. ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Dar cînd te întrebam adineauri ce anume este „mai binele" cînd se pune problema dacă trebuie dus un război ori nu, împotriva cui trebuie dus ori nu, şi în ce împrejurări ori nu, oare binele acesta înseamnă altceva decît „mai drept?" ALCIBIADE Ε cît se poate de evident că nu. SOCRATE Cum rămîne deci, dragă Alcibiade? Oare tu însuţi nu ţi-ai dat seama că nu cunoşti acest lucru? Sau te-ai ferit cumva de mine, învăţîndu-l de la un profesor care ţi-a arătat cum să deosebeşti ce este mai drept de ceea ce este mai nedrept? Cine este acela? Spune — ca să-mi mijloceşti şi mie prilejul de a-i fi elev. ALCIBIADE Rîzi de mine, Socrate.       SOCRATE Pe Zeul nostru ocrotitor al prieteniei, un zeu al cărui nume l-aş lua cel mai puţin în deşert23, mă jur că nu rîd; ci spune-mi, dacă poţi, cine este el. ALCIBIADE Dar dacă nu pot? Nu crezi că aş fi în stare să cunosc pe o altă cale rosturile dreptăţii şi nedreptăţii?24 SOCRATE Ba da, dacă le-ai fi descoperit tu singur. ALCIBIADE Au nu mă crezi în stare să ajung singur la ele? SOCRATE Ba cum să nu, dacă le-ai fi căutat. ALCIBIADE Atunci nu mă vei fi crezînd capabil să le caut? SOCRATE Ba da — dacă ai fi crezut că nu le ştii25. ALCIBIADE Oare nu a fost o vreme cînd mă aflam în această stare? SOCRATE Prea bine. Poţi atunci să-mi arăţi şi mie acea vreme cînd nu credeai a cunoaşte rosturile dreptăţii şi nedreptăţii? Ia spune-mi: anul trecut le căutai cumva, crezînd a nu le şti? Sau credeai că le ştii? Dar să-mi spui adevărul, ca să nu ne irosim degeaba timpul în discuţii. ALCIBIADE Ba pe atunci credeam că le ştiu. SOCRATE Dar acum doi ani, acum trei şi acum patru ani, nu la fel stăteau lucrurile? ALCIBIADE Stăteau la fel. SOCRATE Bine, dar înainte de asta erai un copil; nu-i aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE Iar pe vremea aceea ştiu bine că îţi închipuiai a le şti. ALCIBIADE Ce te face să crezi aceasta? SOCRATE Pe cînd erai copil te-am urmărit adesea la şcoală şi în alte părţi, cînd jucai arşice26 sau alte jocuri copilăreşti, şi nu te-am auzit să şovăi în privinţa faptelor drepte şi nedrepte, ci, dimpotrivă, te auzeam cum ridici glasul şi spui cu îndrăzneală despre cutare sau cutare copil nimerit în calea ta că este rău, necinstit şi că se poartă nedrept. Oare nu e adevărat? ALCIBIADE Dar ce era să fac, Socrate, cînd cineva se purta nedrept cu mine? SOCRATE Mă întrebi ce trebuia să faci, în înţelesul că nu ştiai dacă acela se purta pe atunci nedrept sau nu? ALCIBIADE Ba zău, ştiam prea bine şi-mi dădeam seama limpede că se săvîrşea o nedreptate faţă de mine. SOCRATE S-ar părea deci că, încă de mic copil, credeai a şti ce este drept şi ce nu. ALCIBIADE Aşa credeam; şi ştiam cu adevărat. SOCRATE Dar cînd ajunseseşi să afli aceste lucruri? Doar nu pe vremea cînd îţi închipuiai că le cunoşti! ALCIBIADE Fireşte că nu. SOCRATE Dar atunci, cînd te-ai socotit tu însuţi neştiutor? Dacă stai să te gîndeşti, vei vedea că nu poţi găsi acel moment. ALCIBIADE Zău, Socrate, nu ştiu ce să  mai spun. SOCRATE Prin urmare, aceste lucruri le cunoşti nu fiindcă le-ai fi descoperit tu însuţi. ALCIBIADE Reiese într-adevăr că nu. SOCRATE înainte însă afirmai că le cunoşti, dar nu pentru că le-ai fi învăţat; dar dacă nici nu le-ai aflat singur şi nici nu le-ai învăţat de la altcineva, cum se face că le ştii, şi din ce izvor?27 ALCIBIADE Dar poate că înainte ţi-am răspuns greşit, pretinzînd că ştiu, aceste lucruri întrucît le-aş fi iscodit eu însumi. SOCRATE Atunci, cum stăteau lucrurile în realitate? ALCIBIADE Cred că le-am învăţat şi cu, ca toţi ceilalţi. SOCRATE în acest caz ne întoarcem de unde am pornit. De la cine le-ai învăţat? Spune-mi şi mie. ALCIBIADE De la cei mulţi. SOCRATE Nu la învăţători de soi ţi-ai găsit scăpare, Alcibiade, dacă te bizui pe cei mulţi. ALCIBIADE Cum aşa? Aceştia nu sînt buni învăţători? SOCRATE Nici măcar să te-nveţe cum să joci zaruri28 nu sînt buni. Or, eu unul cred că acest lucru este mai prejos de rosturile dreptăţii. Sau tu nu eşti de aceeaşi părere? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar nefiind ei în stare să te înveţe lucruri mai de rînd, cum ar putea să te înveţe lucruri mai de seamă? ALCIBIADE Eu unul cred că pot; şi în orice caz ei sînt în stare să mă înveţe multe lucruri, mai de seamă decît jocul cu zaruri. SOCRATE Ce fel de lucruri mai sînt şi acestea? ALCIBIADE Bunăoară, chiar şi să vorbesc greceşte am învăţat de la ei, deşi n-aş putea să numesc pe un anume profesor al meu, ci îi indic tocmai pe cei care, după tine, nu sînt învăţători destoinici. SOCRATE Dar, nobilul meu prieten, în privinţa aceasta cei mulţi sînt buni învăţători şi ar merita toate elogiile pentru învăţătura lor. ALCIBIADE De ce? SOCRATE Deoarece în această privinţă sînt înzestraţi cu ceea ce se cuvine să aibă profesorii buni. ALCIBIADE Ce ai în vedere? SOCRATE Nu ştii că cei ce urmează să-i înveţe pe alţii un anumit lucru trebuie mai întîi să-l cunoască ei înşişi? Ori nu e aşa? ALCIBIADE Cum să nu, aşa e! SOCRATE Dar nu-i aşa că oamenii ştiutori se înţeleg între ei şi nu se dezbină în păreri?29 ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Dar în chestiunile în care părerile lor se dezbină vei mai spune că sînt ştiutori? ALCIBIADE Bineînţeles că nu. SOCRATE Ar mai putea ei să ne instruiască în aceste chestiuni? ALCIBIADE Nicidecum. SOCRATE Ei bine, crezi cumva că cei mulţi au păreri deosebite cînd e vorba de a şti cum arată o piatră sau un lemn? Oare nu vei primi acelaşi răspuns de la orice ins pe care l-ai întreba şi nu se îndreaptă toţi spre aceleaşi lucruri, cînd vor să pună mîna pe o piatră sau pe o bucată de lemn?30 Deopotrivă se întîmplă cu toate lucrurile de acelaşi fel. Dacă nu mă înşel însă, tocmai aceasta înţelegi prin a şti greceşte; nu-i aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE în această privinţă, cum spuneam, oamenii se înţeleg între dînşii iar fiecare ins în parte este de acord cu sine însuşi în viaţa particulară după cum şi, în viaţa publică, cetăţile nu se dezbină între ele, spunînd ba una, ba alta; nu-i aşa? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Deci e pe deplin firesc ca în această privinţă să fie toţi şi profesori buni. ALCIBIADE Aşa este. SOCRATE Prin urmare, dacă am vrea să-l facem pe cineva să cunoască asemenea lucruri, nu ar fi potrivit să-1 îndrumăm către învăţătura acestora, a celor mulţi? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Dacă însă am vrea să ştim nu numai cum arată oamenii sau caii, ci şi care dintre ei aleargă bine şi care nu, oare în acest caz tot cei mulţi ar putea să ne instruiască? ALCIBIADE Desigur că nu. SOCRATE Faptul că nici ei între ei au se înţeleg deloc în chestiunea menţionată nu constituie pentru tine o dovadă suficientă că nu se pricep în această privinţă şi că n-ar fi buni să ne înveţe? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar dacă am vrea să ştim nu numai cum arată oamenii, ci şi cum îi deosebim pe cei sănătoşi sau pe cei bolnavi, oare cei mulţi ne-ar mai fi dascăli competenţi? ALCIBIADE De bună seamă că nu. SOCRATE Dacă i-ai vedea dezbinîndu-se în păreri, nu ai avea dovada că nu valorează nimic ca profesori în această materie? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar în privinţa celor puse în joc acum? Crezi oare că cei mulţi sînt de acord, fiecare în parte cu sine însuşi sau ei între ei, asupra oamenilor drepţi şi nedrepţi, şi a faptelor drepte şi nedrepte? ALCIBIADE Zău, cîtuşi de puţin, Socrate! SOCRATE Nu cumva tocmai în această privinţă se dezbină între ei cel mai tare? ALCIBIADE Negreşit. SOCRATE Eu nu cred că ai văzut ori auzit ca nişte oameni să se dezbine în păreri asupra sănătăţii şi bolii pînă într- atîta încît să se ia la bătaie şi să se omoare între ei din această pricină. ALCIBIADE De bună seamă că nu. SOCRATE în schimb, asupra faptelor drepte şi nedrepte, ştiu bine că, dacă n-ai văzut tu însuţi cu ochii tăi, atunci cel puţin vei fi auzit ce povestesc oamenii, iar printre mulţi alţii ce povesteşte şi Homer; doar Odiseea şi Iliada le vei fi auzit recitate31, nu-i aşa? ALCIBIADE Mai încape vorbă, Socrate ! SOCRATE Oare aceste poeme nu poartă asupra dezbinării în jurul dreptăţii şi nedreptăţii? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar luptele iscate şi sîngele ce l-au vărsat aheii şi potrivnicii acestora, troienii, sau peţitorii Penelopei şi Odiseu. nu tot din această dezbinare s-au tras? ALCIBIADE Ai dreptate. SOCRATE Dar cred că nu altul este şi cazul atenienilor, lacedemonienilor şi beoţienilor căzuţi la Tanagra32, precum şi al celor mai tîrziu căzuţi la Coroneea — unde şi-a găsit sfîrşitul şi Clinias, tatăl tău; nimic altceva decît dezbinarea în jurul dreptăţii şi nedreptăţii a fost pricină de atîtea lupte şi omoruri. Nu-i aşa? ALCIBIADE Adevărat. SOCRATE Putem oare susţine că oamenii aceştia cunosc lucrurile care îi fac să se dezbine atît de tare între ei încît, în vrajba lor, sînt gata a-şi pricinui unii altora cele mai mari rele? ALCIBIADE Evident că nu. SOCRATE Vasăzică, aşa cum recunoşti tu însuţi, la asemenea învăţători neştiutori te referi! ALCIBIADE Aşa s-ar spune. SOCRATE Cum ai putea cunoaşte atunci rosturile dreptăţii şi nedreptăţii, în privinţa cărora şovăi într-atîta şi pe care, cum s-ar părea, nu le-ai învăţat de la nimeni dar nici nu le-ai aflat singur? ALCIBIADE Din cele ce afirmi tu, ar reieşi că nu e cu putinţă. SOCRATE Dar nu vezi, Alcibiade, că nici acum nu te-ai exprimat potrivit? ALCIBIADE Cum aşa? SOCRATE Întrucît pretinzi că lucrul acesta îl afirm eu. ALCIBIADE Cum, nu eşti tu acel ce afirmă că nu aş cunoaşte rosturile dreptăţii şi nedreptăţii? SOCRATE Fireşte că nu. ALCIBIADE Atunci sînt eu acela? SOCRATE Desigur. ALCIBIADE Cum se poate? SOCRATE Iată cum îţi vei da seama. Dacă în legătură cu unu şi cu doi te-aş întreba care este mai mare, îmi vei răspunde că doi, nu-i aşa? ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Cu cît? ALCIBIADE Cu unu. SOCRATE Dintre noi amîndoi, aşadar, cine este cel ce afirmă că doi este mai mare cu unu decît unu? ALCIBIADE Eu. SOCRATE Prin urmare, eu am pus întrebarea iar tu ai dat răspunsul. ALCIBIADE Da. SOCRATE  în cele de mai sus, oare eu, adică cel ce întreabă, par să afirm, sau tu, cel ce răspunde? ALCIBIADE Eu. SOCRATE Dar în cazul cînd te-aş întreba din ce litere este compus ,,Socrate", iar tu mi-ai spune aceasta, dintre noi doi cine ar fi cel ce afirmă? ALCIBIADE Eu. SOCRATE Spune-mi atunci, într-un cuvînt: cînd avem întrebare şi răspuns, care din doi afirmă — cel ce întreabă sau cel ce răspunde? ALCIBIADE Cel ce răspunde, aşa cred, Socrate. ι SOCRATE Dar înainte, în cursul întregii discuţii, nu eu eram cel ce întreba? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Şi cel ce răspundea nu erai tu? ALCIBIADE Eu, de bună seamă. SOCRATE Dintre noi doi, aşadar, cine a afirmat cele rostite? ALCIBIADE Potrivit celor admise, Socrate, rezultă că eu. SOCRATE Dar nu s-a spus oare că Alcibiade cel frumos, fiul lui Clinias, nu ştie rosturile dreptăţii şi nedreptăţii, crede în schimb a le şti şi vrea să se înfăţişeze adunării poporului spre a îndruma atenienii în lucruri pe care nu le cunoaşte deloc? Nu s-au spus acestea? ALCIBIADE Rezultă că da. SOCRATE Atunci, Alcibiade, se împlinesc spusele Iui Euripide : De la tine, nu de la mine33 vei fi auzit aceste cuvinte ; nu eu le rostesc, ci tu însuţi, iar pe mine mă învinuieşti fără temei. Numai că, bine spui ce spui, deoarece, nepreţuitule, e curată nebunie ce-ţi trece prin gînd, adică să începi să arăţi altora lucruri pe care tu însuţi nu le cunoşti, fără să te osteneşti mai întîi a le învăţa tu însuţi34. ALCIBIADE Dar, Socrate, la drept vorbind, eu cred că atenienii, ca şi ceilalţi eleni, rareori ţin sfat privitor la ceea ce este mai drept şi ce nu; într-adevăr, ei consideră că lucrurile de acest fel sînt de la sine evidente şi de aceea, nestăruind asupră-le, ei caută ce le va fi mai folositor în faptă. în ce mă priveşte, sînt de părere că dreptatea şi folosul nu înseamnă unul şi acelaşi lucru, pentru că mulţi au tras foloase din marile nedreptăţi săvîrşite de ei, pe cînd alţii, după părerea mea, n-au tras vreun folos din faptele lor drepte35. SOCRATE Şi ce rezultă de aici? Admiţînd că faptele drepte ar fi cu totul deosebite de cele aducătoare de folos, îţi închipui cumva, de data aceasta, că ştii într-adevăr ce este folositor pentru oameni, şi din ce cauză anume? ALCIBIADE Ce m-ar opri s-o ştiu, Socrate? Afară doar dacă nu mă întrebi cine m-a instruit sau în ce fel am aflat singur. SOCRATE Ştii ce faci acum? După ce ai emis o afirmaţie greşită ce poate fi spulberată prin acelaşi argument ca înainte, îţi închipui că e cazul să asculţi lucruri noi şi argumente diferite, de parcă cele dinainte ar fi nişte haine uzate, pe care nu s-ar potrivi să le îmbraci, şi că e nevoie ca cineva să-ţi aducă un argument nou-nouţ şi neatins! Eu însă, dînd la o parte subterfugiile tale verbale, nu voi pregeta să te întreb şi de această dată de unde ştii ce este folosul, şi totodată de unde ai învăţat, cine ţi-a fost profesor, cuprinzînd astfel într-o singură întrebare toate chestiunile dinainte. Din păcate, este evident că ai ajunge în acelaşi impas şi n-ai fi capabil să-mi arăţi nici că ştii lucrurile folositoare pentru că le-ai fi aflat, nici pentru că le-ai fi învăţat de la altcineva. Totuşi, fiindcă eşti atît de gingaş şi n-ai mai gusta cu plăcere aceeaşi argumentaţie, las la o parte chestiunea dacă ştii sau nu ce este folositor atenienilor. în schimb însă, n-ai vrea să-mi arăţi acum dacă dreptatea şi folosul sînt identice sau diferite, punîndu-mi pentru aceasta întrebări aşa cum ţi-am pus şi eu înainte, sau, dacă preferi, expunînd acest lucru cu propriile tale cuvinte? ALCIBIADE Dar nu ştiu, Socrate, dacă aş fi în stare să mă explic în fata ta. SOCRATE Scumpul meu, închipuie-ţi atunci că eu sînt adunarea şi poporul; oare acolo nu va trebui să convingi la fel pe fiecare om în parte? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Oare nu una şi aceeaşi persoană este în măsură să convingă de un acelaşi lucru, atît pe un singur om cît şi pe mai mulţi la un loc, aşa cum profesorul învaţă să scrie şi să citească atît pe cîte un elev în parte cît şi pe mai mulţi? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar într-o chestiune legată de număr, oare nu tot un acelaşi om va convinge pe un singur ins ca şi pe mai mulţi? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Acest om nu va fi oare cunoscătorul în materie, aritmeticianul? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Prin urmare, vei fi tu în stare să convingi şi un singur om în problemele în care îi poţi convinge pe mai mulţi? ALCIBIADE Pare probabil. SOCRATE Dar este evident că aceste lucruri le cunoşti. ALCIBIADE Da. SOCRATE Prin ce altceva se deosebeşte oratorul care ia cuvîntul în faţa adunării poporului de cel angajat într-o discuţie ca cea de faţă, dacă nu prin faptul că primul îi convinge de ceva pe mai mulţi laolaltă, iar al doilea se adresează unui singur om? ALCIBIADE S-ar putea să fie aşa. SOCRATE Dar, întrucît revine limpede unuia şi aceluiaşi să convingă pe mai mulţi oameni strînşi la un loc şi pe cîte unul singur, ocupă-te de mine şi încearcă să demonstrezi că dreptatea nu este uneori aducătoare de folos. ALCIBIADE  întreci măsura, Socrate! SOCRATE Atunci, tot din lipsă de măsură, voi să te conving de contrariul celor ce nu ai binevoit să-mi demonstrezi. ALCIBIADE Grăieşte deci! SOCRATE Numai să-mi răspunzi la întrebări. ALCIBIADE Ba nu, grăieşte tu singur. SOCRATE Cum? Nu vrei să fii convins în cel mai înalt grad? ALCIBIADE Negreşit că da. SOCRATE Dacă ajungi să afirmi tu însuţi că lucrurile stau întocmai aşa cum spun, oare nu înseamnă că eşti convins în cel mai înalt grad? ALCIBIADE Fără doar şi poate! SOCRATE Atunci răspunde-mi la întrebări, şi dacă n-ai să te auzi pe tine însuţi spunînd că faptele drepte sînt aducătoare de folos, să nu-1 crezi pe nimeni altul cînd afirmă aceasta. ALCIBIADE Fireşte că nu-1 voi crede! Iar de răspuns îţi voi răspunde; căci nu cred că voi fi eu cel  în pierdere. SOCRATE Văd că eşti într-adevăr un bun prezicător. Ia spune: afirmi că în rîndul faptelor drepte unele sînt folositoare iar altele nu? ALCIBIADE întocmai. SOCRATE Dar, dintre acestea, admiţi că unele sînt frumoase, iar altele nu? ALCIBIADE în ce sens pui această întrebare? SOCRATE Ai văzut vreodată ca cineva să comită fapte urîte însă drepte? ALCIBIADE N-am văzut. SOCRATE Toate cele drepte nu sînt şi frumoase? ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar cele frumoase, la rîndul lor, să fie oare toate bune, sau unele sînt bune pe cînd altele nu? ALCIBIADE în ce mă priveşte, Socrate, sînt de părere că dintre cele frumoase unele  sînt rele. SOCRATE Nu cumva unele fapte urîte sînt bune?