Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Comisarul la fereastră.           Bătrânelul cu barbişon ieşea din nou, de-a-ndărătelea, din umbra antrepozitului, privind la stânga şi la dreapta, cu un gest al ambelor mâini, ca pentru a chema spre el camionul cel greu căruia îi dirija manevra. Mâinile lui spuneau:           — Un pic la dreapta… Acolo… Drept înainte… Uşor… La stânga… Acuma… Schimbaţi direcţia…           Iar camionul, de asemenea, în marşarier, traversă cu stângăcie trotuarul, ieşind în stradă, unde moşneguţul făcea acum semn maşinilor să se oprească o clipă. Era al treilea camion care ieşea astfel, într-o jumătate de oră, din hala vastă pe frontonul căreia se citea: Catoire şi Potut, Metale, cuvinte familiare lui Maigret, deoarece le avea sub ochi de mai bine de treizeci de ani.           Trăgând cu pufăituri încete din pipă, stătea la fereastră în bulevardul Richard-Lenoir, fără haină, fără cravată, iar în odaie, în spatele lui, soţia începea să facă patul. Nu era bolnav, fapt extraordinar, căci erau orele zece dimineaţa şi nu era nici măcar duminică.           Să stea la fereastră ziua-n amiaza mare, observând forfota vagă a străzii şi urmărind camioanele ce intrau şi ieşeau din antrepozitul din faţă, îi dădea o senzaţie ce-l întorcea la anumite zile din copilărie, când mama sa trăia încă, iar el nu se ducea la şcoală din cauza vreunei gripe sau pentru că în acea zi nu se învăţa. Cumva, senzaţia de a descoperi „ce se întâmpla când nu era el acasă’.           Era de-acum a treia zi, a două dacă nu socotea duminică, iar el continua să simtă o încântare amestecată cu o vagă plictiseală. Făcea fel de fel de descoperiri, se interesa nu numai de mişcările bătrânelului cu cioc care dirija ieşirea camioanelor, ci de exemplu şi de numărul clienţilor ce intrau în bistroul de-alături. I se mai întâmplase să-şi petreacă ziua în apartamentul lui. Aproape întotdeauna fiindcă era bolnav şi atunci stătea în pat sau pe fotoliu. De data aceasta nu era bolnav. N-avea nimic de făcut.           Putea să-şi folosească timpul după pofta inimii. Învăţase ritmul zilelor de la soţia sa, cu ce-şi începea ea treaba, în ce moment trecea din bucătărie în cameră şi cum îşi înlănţuia gesturile. Dintr-o dată, ea i-o amintea pe mama lui ocupându-se de gospodărie, pe când, acolo, el stătea de asemenea, la fereastră.           Ca şi ea, doamna Maigret îi spunea:           — Acuma, ar trebui să treci dincolo, ca să pot mătura.           Până şi mirosul din bucătărie era la fel. În acea dimineaţă mirosea a friptură împănată, cu garnitură de măcriş. Redevenea atent, ca un copil, la anumite jocuri de lumini, la înaintarea pe trotuar, a liniei de umbră şi de soare, la deformarea obiectelor în atmosfera fremătătoare a unei zile calde. Aceasta avea să dureze încă şaptesprezece zile.           Multe întâmplări şi coincidenţe au trebuit ca să ajungă aici. În primul rând, în lună martie, o destul de nesuferită bronşită. Se ridicase prea devreme din pat, ca întotdeauna, fiindcă la Quai des Orfevres [1] munca nu-l aştepta. Fusese ţintuit din nou la pat şi se ivise, un moment, primejdia unei pleurezii.           Vremea frumoasă învinsese boala, însă el rămăsese neliniştit, posac, fără chef de nimic. I se părea, deodată, că îmbătrânise şi că boala, cea adevărată, care te piperniceşte pentru restul zilelor, îl pândea la cotitură. Nu-i spusese nimic soţiei sale şi se simţea paraponisit văzând-o cum îl observă pe furiş. Într-o seară, se dusese să-l vadă pe prietenul său Pardon, doctorul din strada Picpus, la care avea obiceiul să cineze o dată pe lună.           Pardon îl examinase îndelung, îl trimisese chiar, ca să-şi ia orice grijă, la un cardiolog. Medicii nu găsiseră nimic afară de o tensiune arterială cam crescută, însă căzuseră de acord asupra aceleiaşi recomandări:           — Trebuie să vă luaţi un concediu.           De trei ani, nu avusese parte de o vacanţă adevărată. De fiecare da tăcând era pe punctul de plecare survenea o afacere de care era obligat să se ocupe şi, odată, când ajunsese deja la cumnata sa, în Alsacia, primise, din prima zi, un telefon alarmat, ce-l rechema la Paris.           — Am înţeles, promisese el, morocănos, prietenului său Pardon. Anul ăsta, voi pleca în concediu orice s-ar întâmpla. În iunie, fixase dată: 1 august. Soţia îi scrisese surorii ei.           Aceasta, care locuia la Colmar cu soţul şi cu copiii avea o vilă în defileul Schlucht, unde soţii Maigret se duceau adesea şi unde viaţa era agreabilă şi odihnitoare. Vai! Charles, cumnatul, tocmai îşi cumpărase o maşină nouă şi decisese să-şi ducă familia să viziteze Italia.           Câte seri petrecuseră, doamna Maigret şi cu el, discutând în ce loc să se ducă? Se gândiseră, la început, la valea Loire-i, unde Maigret putea pescui, apoi la acel Hotel des Roches Noires de la Sables-d’Olonne, unde soţii petrecuseră minunate vacanţe. Optaseră, în sfârşit, pentru Sables.           Doamna Maigret scrisese, în ultima săptămână a lunii iunie şi i se răspunsese că toate camerele erau reţinute până la 18 august. În cele din urmă, hazardul provocase hotărârea comisarului. Într-o sâmbătă seară, pe Ia mijlocul lui iulie, fusese chemat, către orele şapte, la gara Lyon, pentru un caz fără mare importanţă. Făcuse, de la Quai des Orfevres la gară, într-o maşină a Poliţiei Judiciare, o jumătate de oră, într-atât de mare era şirul maşinilor.           Se anunţau opt trenuri suplimentare, iar mulţimea în holul gării, pe peroane, pretutindeni, cu valize, cufere, boccele, copii, câini şi undiţe pentru pescuit, evoca un exod.           Toată lumea aceasta ce se ducea la ţară sau la munte avea să năpădească şi cel mai mic hotel, hanul cel mai prăpădit, fără să-i mai pui la socoteală pe cei ce aveau să-şi întindă corturile îndată după descoperirea unui spaţiu disponibil.           Vara era fierbinte, Maigret se întorsese acasă istovit, de parcă el s-ar fi înghesuit într-un tren de noapte.           — Ce ai? Îl întrebase soţia, care continua să-l supravegheze, după bronşita lui.           — Încep să mă întreb dacă vom merge în concediu.           — Uiţi ce-a spus Pardon?

Capcana lui Maigret de Georges Simenon Capitolul 1 Agitaţie la Poliţia Judiciară       De pe la trei şi jumătate, Maigret începu să ridice privirea din când în când ca să se uite la ceas. La patru fără zece, ştampilă ultima hârtie pe care o adnotase, împinse în spate fotoliul, îşi şterse transpiraţia şi nu ştiu ce pipă să aleagă, în scrumieră se aflau cele cinci pipe din care fumase fără să se obosească să le mai cureţe. Apăsase cu piciorul, sub birou, butonul unei sonerii, iar acum cineva bătea la uşă. Îşi şterse iar transpi­raţia cu o batistă despăturită şi mormăi: — Intră! Era inspectorul Janvier care, ca şi comisarul, îşi scosese haina, dar îşi păstrase cravata, în timp ce Maigret se debarasase de a lui. — Du astea la dactilografiat. Să‑mi fie aduse la semnat imediat ce sunt gata. Comeliau trebuie să le primească în seara asta. Era 4 august. Degeaba stătea cu ferestrele deschise, nu simţea nici un pic de răcoare, pentru că de afară intra un aer cald care părea că emană din asfaltul înmuiat, din pietrele încinse, din Sena chiar, pe care te‑ai fi aşteptat s‑o vezi scoţând aburi, ca apa pusă pe foc. Pe Podul Saint-Michel, taxiurile şi autobuzele mergeau mai încet ca de obicei, păreau că se târăsc, şi nu numai bărbaţii de la Poliţia Judiciară erau în cămaşă, ci şi cei de pe trotuare, care îşi ţineau haina pe braţ, iar Maigret observase mai devreme câţiva în şort, ca la mare. Poate doar un sfert dintre parizieni mai rămă­seseră în capitală şi probabil că toţi se gândeau cu nostalgie la cei care aveau norocul, la acea oră, să se scalde sau să pescuiască, la umbră, în apele unui râu liniştit. — Au venit cei de vizavi? — Încă nu i‑am văzut. Lapointe e cu ochii pe ei. Maigret se ridică din fotoliu ca şi cum această mişcare ar fi cerut un mare efort, alese o pipă, o curăţă şi începu s‑o umple, apoi se apropie de o fereastră şi rămase în faţa ei, căutând cu pri­virea o anumită cafenea‑restaurant de pe Quai des Grands-Augustins. Faţada era vopsită în galben. Coborai două trepte şi înăuntru probabil că era răcoare ca în pivniţă. Tejgheaua era una adevărată, din cositor, după moda veche, pe perete atârna o tablă de scris, pe care meniul era trecut cu cretă, iar aerul mirosea întotdeauna a rachiu de cidru. Până şi unii buchinişti de pe cheiuri îşi închi­seseră tarabele! Rămase nemişcat preţ de patru‑cinci minute, trăgând din pipă, apoi văzu un taxi oprindu‑se nu departe de micul restaurant; din maşină coborâră trei bărbaţi şi se îndreptară spre intrare. Cea mai familiară dintre cele trei siluete era cea a lui Lognon, inspectorul din arondismentul XVIII, care, de departe, părea chiar mai mic şi mai slab şi pe care Maigret îl vedea pentru prima dată purtând o pălărie de pai. Ce aveau să bea cei trei bărbaţi? Probabil bere. Maigret deschise uşa de la biroul inspectorilor, unde domnea aceeaşi atmosferă lenevoasă ca în restul oraşului. — Baronul e pe culoar? — De o jumătate de oră, şefule. — Alţi jurnalişti? — Adineauri a sosit Rougin. — Fotografi? — Unul singur. Culoarul lung de la Poliţia Judiciară era şi el aproape pustiu, doar cu doi‑trei „clienţi” care aşteptau la uşa unor colegi de‑ai lui Maigret. La cererea lui, Bodard, de la Secţia Financiară, îl convocase la ora patru pe omul despre care ziarele scriau în fiecare zi, un anume Max Bernat, necu­noscut cu două săptămâni înainte, devenit brusc eroul ultimului scandal financiar în care erau în joc miliarde de franci. Maigret nu avea nici o treabă cu Bernat. Iar Bodard nu avea ce să‑l întrebe pe acesta în sta­diul actual al anchetei. Dar, pentru că Bobard anunţase în mod neglijent că va sta de vorbă cu escrocul la ora patru, în acea zi, pe culoar se aflau cel puţin doi dintre specialiştii în fapte diverse şi un fotograf. Şi aveau să stea acolo până la sfârşitul interogatoriului. Iar în cazul în care s‑ar fi răs­pândit zvonul că Max Bernat era la Poliţia Judi­ciară, n‑ar fi fost imposibil să vină şi alţii. La patru fix, din biroul inspectorilor se auzi o uşoară zarvă, anunţând sosirea escrocului adus de la Sante. Maigret mai aşteptă vreo zece minute, învârtindu‑se prin birou, fumându‑şi pipa, ştergându‑şi transpiraţia din când în când, aruncând câte o privare spre micul restaurant de pe celălalt mal al Senei, apoi, în sfârşit, pocni din degete şi îi strigă lui Janvier: — Haide! Janvier ridică un receptor şi sună la restaurant. Acolo, Lognon, care aştepta lângă cabină, probabil că‑i spusese patronului: — Sigur e pentru mine. Aşteptam un telefon. Totul se derula conform previziunilor. Maigret, cam greoi, puţin îngrijorat, se întoarse în biroul lui şi, înainte de a se aşeza, îşi umplu un pahar cu apă de la chiuvetă. După zece minute, o scenă familiară avu loc pe culoar. Lognon şi încă un inspector din arondis­mentul XVIII, un corsican pe nume Alfonsi, urcau încet scara, având între ei un bărbat care părea stânjenit şi îşi ascundea faţa cu pălăria. Baronul şi confratele lui, Jean Rougin, în pi­cioare în faţa uşii comisarului Bodard, înţeleseră dintr‑o privire şi se repeziră, în timp ce fotograful se şi apucă de treabă. — Cine e? Îl ştiau pe Lognon. Cunoşteau personalul poli­ţiei aproape la fel de bine ca pe cel al ziarului lor. Doi inspectori, care nu erau de la Poliţia Judiciară, ci de la comisariatul din Montmartre, aduceau pe Quai des Orfèvres un tip care îşi ascundea faţa chiar mai înainte de a‑i fi zărit pe jurnalişti, şi asta nu putea să însemne decât un singur lucru. — L-aţi adus la Maigret? Lognon nu răspunse, se îndreptă spre uşa comi­sarului şi bătu discret. Uşa se deschise şi se închise imediat în urma celor trei. Baronul şi Jean Rougin se priviră ca nişte oameni care au surprins un secret de stat, dar, ştiind că amândoi gândeau la fel, nu simţeau nevoia vreunui comentariu. — Ai făcut o fotografie bună? îl întrebă Rougin pe fotograf. — Doar că pălăria îi ascunde faţa. — Aşa e întotdeauna. Expediaz‑o repede la ziar şi întoarce‑te să aştepţi aici. N-avem de unde să ştim când vor ieşi. Alfonsi părăsi biroul aproape imediat. — Cine e? îl întrebară. Inspectorul păru încurcat. — Nu pot să spun nimic. — De ce? — Astea sunt ordinele. — De unde vine? Unde l‑aţi pescuit? — Întrebaţi‑l pe comisarul Maigret. — E un martor? — Nu ştiu. — Un nou suspect? — Jur că nu ştiu. — Mersi pentru cooperare! — Presupun că dacă ar fi fost ucigaşul i‑aţi fi pus cătuşele? Alfonsi se îndepărtă, cu un aer întristat, ca unul căruia i‑ar fi plăcut să spună mai multe, iar pe culoar se instală din nou calmul şi, mai bine de o jumătate de oră, nu se înregistra nici o mişcare. Escrocul Max Bernat ieşi din biroul Secţiei Financiare, dar trecuse deja pe planul doi al inte­resului celor doi jurnalişti. Îl întrebară totuşi pe comisarul Bodard, ca să fie cu inima împăcată: — A dat nume? — Nu încă. — Neagă că a fost ajutat de unii politicieni? — Nu neagă, nici nu recunoaşte, ci lasă să planeze îndoiala. — Când îl veţi interoga din nou? — Îndată ce vor fi verificate unele lucruri. Maigret ieşi din birou, tot fără haină, des­cheiat la cămaşă, şi se îndreptă foarte grăbit spre biroul şefului. Alt semn: deşi era vacanţă şi caniculă, Poliţia Judiciară se pregătea să trăiască una dintre serile ei importante şi cei doi reporteri se gândeau la anumite interogatorii care duraseră toată noaptea, iar uneori douăzeci şi patru de ore şi chiar mâi mult, fără să se poată şti ce se petrecea în spatele uşilor închise. Fotograful se întorsese. — Ai spus ceva la ziar? — Doar să developeze filmul şi să aibă foto­grafiile pregătite. Maigret stătu o jumătate de oră în biroul şefului şi se întoarse la el în birou, îndepărtând reporterii cu un gest ostenit. — Spuneţi‑ne măcar dacă are vreo legătură cu... — Deocamdată n‑am nimic de spus. La ora şase, chelnerul de la braseria Dauphine aduse o tavă plină cu pahare de bere. Lucas ieşise din biroul lui şi intrase la Maigret, de unde nu mai ieşise. Apoi Janvier ieşise în fugă, cu pălăria pe cap, şi urcase în una dintre maşinile Poliţiei Judiciare. Fapt şi mai neobişnuit, Lognon îşi făcu apa­riţia şi se îndreptă, la fel ca Maigret, spre biroul şefului. E adevărat că nu stătu acolo decât zece minute, după care, în loc să plece, intră în biroul inspectorilor. — N-ai remarcat nimic? îl întrebă Baronul pe confratele lui. — Pălăria de pai, când a sosit? Era greu să ţi‑l imaginezi pe inspectorul Nasolu', aşa cum îi spuneau toţi din poliţie şi din presă, cu o pălărie de pai aproape veselă. — Altceva şi mai şi! — A zâmbit cumva? — Nu. Dar are la gât o cravată roşie, întotdeauna purtase cravate închise la culoare. — Ce să însemne asta? Baronul ştia totul şi povestea secretele fiecă­ruia, cu un zâmbet abia schiţat. — Nevastă‑sa e plecată în vacanţă. — Parcă era neputincioasă. — Era. — S-a vindecat? Ani de zile, bietul Lognon fusese obligat, între orele de serviciu, să meargă la piaţă, să gătească, să deretice în locuinţa sa de pe strada Constantin-Pecqueur şi, pe deasupra, să‑şi îngri­jească soţia, care se declarase invalidă. — A cunoscut o nouă locatară din imobil, care i‑a vorbit de Pougues‑les-Eaux şi i‑a băgat în cap să facă acolo o cură. Oricât ar părea de ciudat, a plecat, nu cu bărbatul ei, care nu poate părăsi Parisul în acest moment, ci cu vecina respectivă. Cele două femei au aceeaşi vârstă. Vecina e văduvă... Foiala prin birouri se înteţea. Aproape toţi cei din brigada lui Maigret plecaseră. Janvier se întorsese. Lucas umbla de colo‑colo, agitat, cu frun­tea asudată. Lapointe se arăta din când în când, la fel şi Torrence şi Mauvoisin, care era nou în serviciu, dar şi alţii, de la care jurnaliştii încercau să smulgă o vorbă din zbor, fără să reuşească. Micuţa Maguy, reporter la un ziar de dimineaţă, sosi şi ea curând, proaspătă de parcă n‑ar fi fost toată ziua treizeci şi şase de grade la umbră. — Ce faci aici? — Ce faceţi şi voi. — Adică? — Aştept. — De unde ai aflat că se întâmpla ceva? Ea dădu din umeri şi îşi rujă buzele. — Câţi sunt înăuntru? întrebă Maguy, arătând spre uşa lui Maigret. — Cinci sau şase. Nu‑i poţi număra. Intră şi ies întruna. Parcă fac cu rândul. — Interogatoriu cu schimbul? — În orice caz, probabil că pe tip îl trec deja toate apele. — A venit berea? — Da. Era un semn. Când Maigret comanda bere, însemna că mai avea mult de stat. — Lognon e tot cu ei? — Da. — Triumfător? — Greu de spus, în cazul lui. Poartă o cravată roşie. — De ce? — Nevastă‑sa e plecată la cură. Se înţelegeau. Făceau parte din aceeaşi tagmă. — L-aţi văzut? — Pe cine? — Pe cel interogat. — Mai puţin faţa. Şi‑o ascundea cu pălăria. — Tânăr? — Nici tânăr, nici bătrân. Trecut de treizeci de ani, după cât am putut să‑mi dau seama. — Cum era îmbrăcat? — Ca toată lumea. Ce culoare avea costumul lui, Rougin? — Gri‑fer. — Eu aş fi zis bej. — Cum arăta? — Ca orice om de pe stradă. Se auziră paşi pe scară şi Maguy murmură, pe când ceilalţi întorceau capul: — Trebuie să fie fotograful meu. La şapte şi jumătate, pe culoar erau cinci repre­zentanţi ai presei; îl văzură urcând pe chelnerul de la braseria Dauphine cu alte sandvişuri şi beri. De data asta era treabă serioasă! Reporterii se îndreptară pe rând spre un mic birou, în capă­tul culoarului, ca să telefoneze la ziar. — Mergem la masă? — Şi dacă iese între timp? — Şi dacă trebuie să stăm aici toată noaptea? — Cerem să ni se aducă şi nouă sandvişuri? — Aş! — Şi bere? Soarele dispărea după acoperişuri, dar era încă lumină şi, chiar dacă aerul nu mai era atât de fierbinte, căldura rămânea destul de apăsătoare. La opt şi jumătate, Maigret deschise uşa: părea epuizat şi avea părul lipit de frunte. Aruncă o privire pe culoar, vrând parcă să meargă la ziarişti, apoi se răzgândi şi uşa se închise în urma lui. — S-ar părea că e lată rău! — Ţi‑am spus eu că o să stăm toată noaptea. Ai fost aici când l‑au interogat pe Mestorino? — Eram încă la mama în braţe. — Douăzeci şi şapte de ore. — În luna august? — Nu mai ştiu ce lună era, dar... Rochia de bumbac imprimată a lui Maguyi se lipea de corp şi era pătată de transpiraţie la subsuori, iar sub pânză se vedea conturul sutienu­lui şi al chiloţilor. — Facem o belotă? Becurile din tavan se aprinseră. Se lăsa întu­nericul. Omul de serviciu care făcea de noapte îşi ocupă locul la capătul culoarului. — Nu s‑ar putea face puţin curent? Omul intră într‑un birou, deschise fereastra, apoi, mai departe, în alt birou şi, după câteva clipe, cu multă atenţie, reuşiră să identifice ceva care semăna cu o adiere uşoară. — Asta e tot ce pot să fac pentru dumnea­voastră, domnilor. În sfârşit, la unsprezece se produse o agitaţie în spatele uşii biroului unde se afla Maigret. Lucas ieşi primul şi îl scoase pe necunoscut, care îşi ascundea şi acum faţa cu pălăria. Apoi apăru şi Lognon. Toţi trei se îndreptară spre scara care legă Poliţia Judiciară de Palatul de Justiţie, de unde se ajungea la celulele de la Souriciere. Fotografii se îmbulziră. Blitzurile luminau culoarul. Peste nici un minut, uşa cu geam se închidea şi toată lumea se precipită spre biroul lui Maigret, care semăna cu un câmp de bătălie. Peste tot pahare, chiştoace de ţigări, scrum, hârtii rupte, iar aerul mirosea a fum de tutun. Maigret, tot fără haină, cu corpul pe jumătate intrat în dulap, se spăla pe mâini la chiuveta improvizată. — Ne daţi câteva informaţii, domnule comisar? Se uită la ei cu expresia mirată pe care o avea întotdeauna în astfel de cazuri, părând că nu recu­noaşte pe nimeni. — Informaţii? repetă el. — Cine e? — Cine? — Omul care a ieşit de‑aici. — Cineva cu care am avut o conversaţie destul de lungă. — Un martor? — N-am nimic de spus. — L-aţi trimis în arest cu mandat de reţinere? Maigret păru că‑şi revine cât de cât şi se scuză, blajin. — Domnilor, îmi pare rău că nu pot să vă răspund, dar, sincer, n‑am nici o declaraţie de făcut. — Dar aveţi de gând să faceţi una în curând? — Nu ştiu. — Aveţi întâlnire cu judecătorul Comeliau? — Nu în seara asta. — Are vreo legătură cu ucigaşul? — Încă o dată, nu vă supăraţi pe mine, dar nu vă pot da nici o informaţie. — Vă duceţi acasă? — Cât e ceasul? — Unsprezece şi jumătate. — În acest caz, braseria Dauphine e încă deschisă şi mă voi duce acolo să mănânc ceva. Maigret, Janvier şi Lapointe plecară. Câţiva jurnalişti îi urmăriră până la braserie, unde coman­dară ceva de băut la bar, în timp ce poliţiştii se aşezau la o masă în a doua sală şi dădeau comanda chelnerului, obosiţi, preocupaţi. După câteva minute, Lognon li se alătură, nu însă şi Lucas. Cei patru bărbaţi stăteau de vorbă cu glas scăzut şi era imposibil să auzi ce spuneau sau să ghiceşti ceva după mişcarea buzelor. — O ştergem? Te duc acasă, Maguy? — Nu. La ziar. Maigret se destinse abia după ce uşa se închise în urma lor. Pe buze îi apăru un zâmbet vesel, tineresc. — S-a făcut! exclamă el, oftând uşurat. Janvier spuse: — Cred că au căzut în plasă. — Păi, cum! — Ce vor scrie? — Habar n‑am, dar vor reuşi să scoată ceva senzaţional. Mai ales Rougin. Era un nou‑venit în branşă, tânăr şi agresiv. — Dacă îşi vor da seama că i‑am tras pe sfoară? — Nu trebuie să‑şi dea seama. Lângă ei aveau aproape un alt Lognon, un Lognon care, de la patru după‑amiaza, băuse patru halbe de bere şi care nu refuză păhărelul cu tărie de după cafea oferit de patron. — Cum se simte soţia ta, bătrâne? — Cura îi prieşte, aşa‑mi scrie. Îşi face griji doar pentru mine. Asta nu‑l făcea totuşi să râdă, nici să zâmbească. Există subiecte „sfinte”! Dar era destins, aproape optimist. — Ţi‑ai jucat foarte bine rolul. Îţi mulţumesc. Sper că, în afară de Alfonsi, nimeni nu ştie nimic la tine la comisariat? — Nimeni. Se despărţiră pe la douăsprezece şi jumătate. La terase încă erau consumatori; lumea, mai multă decât în timpul zilei, ieşise să respire aerul răcoros al nopţii. — Luaţi autobuzul? Maigret făcu semn că nu. Prefera să meargă pe jos până acasă, singur, şi, în timp ce străbătea oraşul, entuziasmul îi dispărea, iar pe faţă i se întipărea o expresie mai gravă, aproape îngri­jorată. I se întâmpla de câteva ori să depăşească femei singure, care mergeau pe lângă zidurile caselor, şi de fiecare dată acestea tresăriră, gata s‑o ia la fugă la cel mai mic gest sau să strige după ajutor. În şase luni, cinci femei care, ca şi ele, se întorceau acasă sau se duceau la prietene, cinci femei care mergeau pe străzile Parisului fuseseră victimele aceluiaşi asasin. Lucru ciudat, crimele fuseseră comise toate într‑un singur arondisment din cele douăzeci ale Parisului, arondismentul XVIII, în Montmartre; şi nu doar în acelaşi arondisment, ci şi în acelaşi cartier, într‑un sector foarte restrâns care putea fi delimitat prin patru staţii de metrou: Lamarck, Abbesses, Place Blanche şi Place Clichy. Numele victimelor, ale străzilor unde avuse­seră loc atentatele, precum şi orele respective deveniseră familiare cititorilor ziarelor, iar pen­tru Maigret constituiau o adevărată obsesie. Cunoştea tabloul pe de rost, putea să‑l repro­ducă fără să se gândească Ia el, ca pe o poezie învăţată la şcoală. 2 februarie. Avenue Rachel, lângă Piaţa Clichy, la doi paşi de bulevardul Clichy şi de luminile lui: Arlette Dutour, douăzeci şi opt de ani, prosti­tuată, locuind într‑o cameră cu chirie pe strada Amsterdam. Două lovituri de cuţit în spate, dintre care una îi provocase moartea aproape instantaneu. Hai­nele tăiate metodic şi câteva scrijelituri pe corp. Nici o urmă de viol. Nu‑i fuseseră luate nici bijuteriile, nici poşeta unde avea o anumită sumă de bani. 3 martie. Strada Lepic, puţin mai sus de Moulin de la Galette. Ora opt şi un sfert seara. Josephine Simmer, născută la Mulhouse, moaşă, în vârstă de patruzeci şi trei de ani. Locuia pe strada Lamarck şi se întorcea acasă, după ce ajutase să nască o clientă care locuia chiar sus pe colina Montmartre. O singură lovitură de cuţit în spate, care îi atinsese inima. Hainele tăiate şi zgârieturi pe corp. Trusa a fost găsită pe trotuar, lângă cadavru. 17 aprilie. (Din cauza coincidenţei cifrelor, 2 februarie şi 3 martie, se aşteptaseră la un nou atentat pe 4 aprilie, când nu se întâmplase însă nimic.) Strada Etex, la marginea cimitirului Montmartre, aproape în faţa spitalului Bretonneau. Ora nouă şi trei minute seara. Monique Juteaux, croitoreasă, douăzeci şi patru de ani, celibatară, locuind cu mama ei pe bulevardul Batignolles. Se întorcea de pe bulevardul Saint-Ouen, de la o prietenă. Ploua şi avea umbrelă. Trei lovituri de cuţit. Hainele tăiate. Nu i se furase nimic. 15 iunie. Între orele nouă şi douăzeci şi două şi jumătate. Strada Durantin, în acelaşi sector, Marie Bernard, văduvă, cincizeci şi doi de ani, angajată la poştă, locuind cu fiica şi ginerele într‑un apartament de pe bulevardul Rochechouart. Două lovituri de cuţit. Hainele tăiate. A doua lovitură de cuţit îi secţionase carotida. Nu i se furase nimic. 21 iulie. Ultima crimă. Georgette Lecoin, căsă­torită, mamă a doi copii, în vârstă de treizeci şi unu de ani, locuind pe strada Lepic, nu departe de locul unde fusese comis al doilea atentat. Soţul ei lucra noaptea la un garaj. Unul dintre copii era bolnav. Se afla pe strada Tholoze în căutarea unei farmacii deschise şi viaţa îi fusese curmată pe la ora nouă şi patruzeci şi cinci de minute, aproape în faţa unui local de dans. O singură lovitură de cuţit. Hainele tăiate. Era hidos şi monoton. Poliţia din cartierul Grandes-Carrieres primise întăriri. Lognon şi colegii lui îşi amânaseră concediul. Aveau să mai apuce oare să‑l ia? Străzile erau patrulate. Agenţii erau ascunşi în toate punctele strategice. Dar erau şi după comiterea primului asasinat. — Eşti obosit? întrebă doamna Maigret, deschizând uşa apartamentului exact în momentul în care soţul ei ajungea pe palier. — A fost cald azi. — Tot nimic? — Nimic. — Am auzit adineauri la radio că la Poliţia Judiciară a fost agitaţie mare. — Au şi dat la radio? — Se presupune că ar avea legătură cu crimele din arondismentul XVIII. E adevărat? — Mai mult sau mai puţin. — Aveţi o pistă? — Nu ştiu. — Ai mâncat ceva? — Da, acum o jumătate de oră. Doamna Maigret nu insistă şi, puţin mai târziu, amândoi dormeau, cu fereastra larg deschisă. A doua zi, Maigret ajunse la ora nouă la Poliţia Judiciară, fără să fi avut timp să citească ziarele. Le găsi pe birou şi, când se pregătea să le des­chidă, sună telefonul. Îşi recunoscu interlocutorul de la prima silabă. — Maigret? — Da, domnule judecător. Bineînţeles, era Comeliau, însărcinat cu instrui­rea celor cinci crime din Montmartre. — E adevărat? — La ce vă referiţi? — La ce scriu ziarele din dimineaţa asta. — Încă nu m‑am uitat pe ele. — Vreo arestare? — Nu, după câte ştiu. — Poate că ar fi preferabil să treci imediat pe la biroul meu. — Bucuros, domnule judecător. Lucas intrase şi asistase la convorbirea tele­fonică. Înţelese strâmbătura comisarului, care îi zise: — Spune‑i şefului că sunt la Palatul de Justiţie şi că probabil n‑am să pot veni la raport. Plecă în aceeaşi direcţie în care o luaseră în ajun Lognon, Lucas şi misteriosul vizitator de la Poliţia Judiciară, omul care îşi ascundea faţa cu pălăria. Pe culoarul judecătorilor de instrucţie jandarmii îl salutară, deţinuţii preventiv sau mar­torii care aşteptau îl recunoscură, iar unii îi adre­sară câte un mic semn. — Intră. Citeşte. Evident, se aştepta să se întâmple aşa, să‑l găsească pe Comeliau nervos şi agresiv, reţinându‑şi cu greu indignarea care făcea să i se zbârlească mustăcioara. Unul dintre ziare scria: A pus poliţia în sfârşit mâna pe ucigaş? Altul: Agitaţie la Poliţia Judiciară A fost prins maniacul din Montmartre? — Îţi atrag atenţia, comisare, că ieri la oră patru mă aflam aici, în biroul meu, la mai puţin de două sute de metri de biroul dumitale şi având la îndemână un aparat telefonic. Tot aici eram la cinci, la şase, şi n‑am plecat, chemat de alte obligaţii, decât la şapte fără zece. Dar chiar şi atunci puteam fi găsit, mai întâi la mine acasă, unde s‑a întâmplat să‑mi telefonezi de multe ori, apoi la nişte prieteni, a căror adresă avusesem grijă s‑o las servitorului meu. Maigret, în picioare, asculta fără să crâcnească. — Atunci când un eveniment atât de important precum... Comisarul ridică uşor capul şi murmură: — N-a avut loc nici un eveniment. Comeliau, prea pornit ca să se calmeze dintr‑o dată, lovi ziarele cu mâna. — Şi astea? Vrei să‑mi spui că sunt invenţii jurnalistice? — Presupuneri. — Cu alte cuvinte, nu s‑a întâmplat nimic, iar aceşti domni au presupus că ţi‑a fost adus un necunoscut în birou, că l‑ai interogat mai bine de şase ore, că apoi l‑ai trimis la Souricière şi că... — N-am interogat pe nimeni, domnule judecător. De astă dată, Coméliau, tulburat, îl privi ca un om care nu mai înţelege nimic. — Ai face mai bine să‑mi explici, ca să pot şi eu să furnizez explicaţii procurorului general, care m‑a şi sunat în dimineaţa asta. — Este adevărat că o anumită persoană a venit ieri după‑amiază să mă viziteze însoţită de doi inspectori. — O persoană arestată de aceşti inspectori? — E vorba mai curând de o vizită amicală. — De asta omul îşi ascundea faţa cu pălăria? Coméliau arătă o fotografie care ocupă două coloane pe prima pagină a ziarelor. — Poate a fost o întâmplare, un gest reflex. Am stat de vorbă... — Timp de şase ore? — Timpul trece repede. — Şi ai comandat la braserie bere şi sandvişuri. — Aşa e, domnule judecător. Coméliau lovi iar cu palma în ziar. — Am aici un raport detaliat al tuturor mişcă­rilor pe care le‑ai făcut. — N-am nici o îndoială. — Cine e omul? — Un tânăr fermecător pe nume Mazet, Pierre Mazet, care a lucrat în serviciul meu în urmă cu vreo zece ani, imediat după ce‑şi luase examenele. Mai târziu, sperând într‑o avansare mai rapidă şi, cred, din cauza unei dezamăgiri sentimentale, a cerut să fie mutat în Africa Ecuatorială, unde a stat cinci ani. Coméliau nu mai înţelegea; se uita la Maigret, încruntat, întrebându‑se dacă nu cumva comi­sarul îşi bătea joc de el. — A fost nevoit să părăsească Africa din cauza frigurilor şi medicii i‑au interzis să se mai întoarcă acolo. După ce se va reface fizic, probabil că va cere reintegrarea în Poliţia Judiciară. — Ca să‑l primeşti pe el ai creat ceea ce ziarele nu ezită să numească o agitaţie ca înainte de luptă? Maigret se apropie de uşă ca să vadă dacă ascultă cineva. — Da, domnule judecător, recunoscu el. Aveam nevoie de un om cu semnalmente cât se poate de obişnuite şi a cărui faţă să nu fie cunoscută nici publicului, nici presei. Bietul Mazet s‑a schimbat mult cât a stat în Africa. Înţelegeţi? — Nu prea bine. — N-am făcut nici o declaraţie reporterilor. N-am pronunţat nici un cuvânt din care să se înţeleagă că această vizită ar avea vreo legătură cu crimele din Montmartre. — Dar nici n‑ai negat. — Am repetat că n‑am nimic de spus, adică adevărul. — Rezultatul...?! izbucni micul judecător, arătând din nou spre ziare. — Rezultatul la care doream să ajung. — Fără să mă consulţi, bineînţeles. Fără măcar să mă ţii la curent cu ce vei face. — Asta, domnule judecător, doar ca să nu împăr­ţiţi cu mine responsabilitatea. — Ce speri să obţii? Maigret, a cărui pipă se stinsese de câteva clipe, o aprinse, părând că se gândeşte. Apoi răspunse lent: — Încă nu ştiu, domnule judecător. Am crezut pur şi simplu că merita să încerc ceva. Comeliau nu mai ştia ce să spună şi se uita fix la pipa lui Maigret, cu care nu se putuse obişnui niciodată. Comisarul era singurul care îşi permi­tea să fumeze în biroul lui şi judecătorul vedea asta ca pe un fel de sfidare. — Stai jos, zise el în cele din urmă, cu regret. Şi, înainte să se aşeze şi el, se duse şi deschise fereastra.

I.           Un zgomot asurzitor aproape de capul său îl trezi pe Maigret, şi comisarul, morocănos că a fost deranjat, începu să-şi agite unul din braţe deasupra cuverturii, bătând aerul. Îşi dădea seama că se găsea în pat, lângă soţia lui, care, dezmeticită mai repede decât el, aştepta în întuneric, fără să îndrăznească a zice ceva.           Ceea ce-l deruta – dar numai pentru câteva secunde – era natura acestui zgomot insistent, agresiv şi imperios. Şi i se întâmpla să se înşele astfel numai iarna, când era foarte frig.           Avea impresia că sună deşteptătorul, cu toate că, de când se căsătorise, acesta dispăruse de pe noptieră. Amintirea data încă dinaintea adolescenţei: din copilărie, pe când era ministrant şi ajuta preotul la liturghia de la ora şase. Totuşi ministrase la aceeaşi liturghie şi primăvara şi vara şi toamna. De ce oare amintirea care-i rămăsese şi-i revenea automat era o amintire care-i sugera întuneric, frig, degete înţepenite, ghete ce făceau să pârâie o pojghiţă de gheaţă?           Răsturnă paharul, lucru ce i se întâmpla deseori, şi doamna Maigret aprinse lămpiţa de noapte în clipa în care mâna sa atinse telefonul:           — Maigret. Da.           Era patru şi zece şi afară se simţea o linişte specifică nopţilor reci de iarnă.           — Aici e Fumel, domnule comisar.           — Cum?           Nu auzea bine. Ai fi zis că omul de la celălalt capăt al firului vorbea printr-o batistă.           — Fumel, din arondismentul XVI.           Omul îşi înăbuşea vocea, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva dintr-o cameră alăturată. Neprimind nici un răspuns de la comisar, adăugă:           — Aristide.           Aa, Aristide Fumel, da! Maigret se trezise şi se întreba de ce dracu inspectorul Fumel, din arondismentul XVI, îl scula din somn la orele patru dimineaţa.           Şi apoi, de ce vocea lui suna atât de misterioasă, aproape complice.           — Nu ştiu dacă fac bine că vă telefonez. L-am anunţat imediat pe şeful meu direct, pe comisarul. Mi-a spus să chem Parchetul şi am vorbit cu ofiţerul de gardă.           Doamna Maigret, deşi nu auzea decât replicile soţului, se sculă, căută papucii cu vârful piciorului, îşi puse halatul de casă vătuit şi se îndreptă spre bucătărie, unde se auzi mai întâi zgomotul gazelor, apoi apa care curgea în ibric.           — Nu se prea ştie ce e de făcut. Mă auziţi? Ofiţerul de serviciu mi-a ordonat să mă întorc la locul cu pricina şi să-l aştept. Nu eu am descoperit cadavrul, ci doi agenţi pe biciclete.           — Unde?           — Cum?           — Te întreb, unde?           — La Bois de Boulogne. Pe drumul Poteaux. Îl ştiţi? Dă în strada Fortunée, nu departe de Porte Dauphine. E vorba de un om în etate. Aproape cam de vârsta mea. După câte mi-am putut da seama, nu are nimic în buzunare, nici un act. Bineînţeles că n-am clintit corpul. Nu ştiu de ce, dar mi se pare ceva ciudat şi am preferat să vă telefonez dumneavoastră. Ar fi mai bine ca cei de la Parchet să nu ştie.           — Mulţumesc, Fumel.           — Trebuie să mă întorc acolo, s-ar putea să sosească mai repede ca de obicei.           — Unde te afli?           — La postul Faisanderie. Ce-aţi spus? Puteţi să veniţi?           Maigret ezită, moleşit de căldura patului.           — Da.           — Ce le veţi spune?           — Nu ştiu încă. Voi găsi eu ceva.           Se simţea umilit, aproape furios, dar nu era pentru prima dată de vreo şase luni încoace. Bunul Fumel n-avea nici o vină. Doamna Maigret, din pragul uşii, îi recomandă:           — Îmbracă-te bine. E al naibii de frig.           Dând perdeaua la o parte, Maigret observă flori de gheaţă pe geamuri. Becurile aveau o lumină aparte, pe care n-o remarci decât în nopţile geroase. Pe bulevardul Richard-Lenoir, nici ţipenie de om, nici un zgomot; doar în faţă o singură fereastră luminată, fără îndoială camera vreunui bolnav.           Acum era obligat să trişeze. Îl obligau cei de la Parchet, cei de la Ministerul de Interne, în fine, toţi aceşti noi legislatori ieşiţi din şcoli superioare, care-şi puseseră în cap să organizeze lumea conform micilor lor idei.           În ochii lor, poliţia constituia un angrenaj inferior, de care Justiţia, scrisă cu majusculă, se cam ruşina. Trebuia să n-ai încredere în ea, să n-o slăbeşti din ochi, să nu-i laşi decât un rol subaltern.           Fumel, ca şi Janvier, ca şi Lucas şi ca încă vreo douăzeci din colaboratorii lui Maigret făceau parte din vechea gardă, dar ceilalţi începuseră să se adapteze noilor metode şi regulamente, gândindu-se numai la pregătirea unor examene care să-i facă să avanseze cât mai repede.           Şi bietul Fumel, care nu putuse avansa niciodată, pentru că era incapabil să-şi însuşească ortografia şi felul cum se redactează un raport!           Procurorul, sau unul din locţiitorii săi, ţinea să fie totdeauna primul anunţat, primul la locul crimei, însoţit de un judecător de instrucţie încă buimac de somn, şi aceşti domni îşi dădeau părerea ca şi cum s-ar fi priceput mai bine ca oricine la criminali şi ca şi cum toată viaţa n-ar fi făcut altceva decât să descopere cadavre.

Cine a ucis-o pe Cecile de Georges Simenon Partea întâi   Capitolul 1     Pipa pe care Maigret o aprinse la ieşirea din imobilul său de pe bulevardul Richard-Lenoir era mai savuroasă decât în alte dimineţi. Prima ceaţă era o surpriză la fel de plăcută ca prima zăpadă pentru copii, mai ales că nu era ceaţa nesuferită, gălbuie, din unele zile de iarnă, ci un abur lăptos prin care rătăceau halouri de lumină. Era răcoare. Simţea pişcături în vârful degetelor şi în vârful nasului, iar paşii lui răsunau înăbuşit pe caldarâm. Cu mâinile în buzunarele pardesiului gros cu guler de catifea - celebru la Quai de Orfevres -, care încă mai mirosea puţin a naftalină, şi pălăria trasă bine pe cap, Maigret porni pe jos spre Poliţia Judiciară, fără să se grăbească, amuzându‑se când vreo puştoaică se ivea în fugă din ceaţă şi se lovea de el. — O, pardon, domnule!... Şi o lua şi mai iute la fugă, ca să nu scape autobuzul sau metroul. Părea că, în dimineaţa aceea, întreg Parisul se amuză de ceaţă ca şi el, şi doar remorcherele de pe Sena, pe care nu le puteai vedea, îşi strigau îngrijorarea cu glas răguşit. Apoi, o amintire avea să‑i stăruie în minte, fără nici o noimă. Tocmai traversase piaţa Bastiliei ca să ajungă pe bulevardul Henri IV. Trecea prin faţa unui mic bistrou şi chiar atunci uşa se deschise — era prima dată în perioada aceea a anului când răcoarea aerului îi obligase pe patroni să închidă uşile cafenelelor. Maigret simţi, în trecere, un val de aer înmiresmat, care avea să rămână pentru el esenţa revărsatului de zi parizian: aroma cafelei cu frişcă şi a cornurilor calde, cu un foarte uşor iz de rom. Întrezări vag, dincolo de geamurile aburite, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane poate, în jurul tejghelei metalice, luând micul dejun înainte de a da fuga la muncă. La nouă fix, intra pe poarta Poliţiei Judiciare şi urca, în acelaşi timp cu câţiva colegi, scara lată şi întotdeauna plină de praf. Când ajunse cu capul la nivelul primului etaj, aruncă maşinal o privire prin geamurile sălii de aşteptare şi, recunoscând‑o pe Cécile care stătea pe unul dintre scaunele tapiţate cu o catifea de culoare verde, se încruntă. Sau, mai exact, se prefăcu morocănos. — Auzi, Maigret... E aici! Era Cassieux, şeful de la Mondenă, care venea în urma lui. Şi gluma avea să continue, ca la fiecare vizită făcută de Cécile. Maigret încercă să treacă fără ca ea să‑l vadă. De cât timp aştepta? Era în stare să stea ore în şir în acelaşi loc, nemişcată, cu mâinile pe poşetă, cu pălăria ei ridicolă de culoare verde, aşezată totdeauna puţin strâmb peste părul prea strâns. Evident, îl zări pe comisar! Se ridică brusc şi deschise gura. Nu se auzi nimic, din cauza peretelui de sticlă, dar probabil că murmurase: „în sfârşit!... Cu capul aplecat, Maigret se repezi spre biroul său, aflat la capătul culoarului. Uşierul se apropie să‑l anunţe. — Ştiu, ştiu... N-am timp acum! Mormăi Maigret. Din cauza ceţii, se văzu nevoit să aprindă lampa cu abajur verde aşezată pe birou. Îşi scoase pardesiul, pălăria şi se uită la sobă, gândindu‑se că a doua zi, dacă era la fel de răcoare, avea să ceară să se facă focul. Apoi, după ce îşi frecă una de alta mâinile reci, se aşeză greoi, mormăi mulţumit şi ridică receptorul telefonului. — Alo!... Vieux Normand?... Aş vrea să vorbesc cu domnul Janvier!... Alo!... Tu eşti, Janvier? Inspectorul Janvier probabil că stătea, încă de la şapte dimineaţa, la o masă din micuţa cafenea‑restaurant de pe strada Saint-Antoine, de unde supraveghea intrarea la Hotel des Arcades. — Ceva nou? — Sunt toţi în cuib, şefule. Femeia a ieşit acum o jumătate de oră ca să cumpere pâine, unt şi o litră de cafea măcinată. Tocmai s‑a întors. — Lucas e la post? — L-am zărit la fereastră când am sosit. — Bine! Jourdan o să vină să te schimbe... Nu e prea friguţ? — Puţin... Nici o problemă. Maigret zâmbi, gândindu‑se la Lucas, brigadierul, transformat de patru zile în bătrân infirm. Supravegheau banda polonezilor, care se aciuaseră, cinci sau şase, într‑o cameră sordidă din sordidul Hotel des Arcades. Nu exista nici o probă contra lor. Unul dintre ei, poreclit Baronul, schimbase la casa de pariuri de la Longchamp o bancnotă dintre cele furate de la ferma Vansittart, dar asta era tot. Aceşti oameni bântuiau prin Paris, parcă fără nici o ţintă, şi se strângeau pe strada Birague, în jurul unei tinere femei, fără să se poată spune a cui amantă era această şi nici care era exact rolul ei. Lucas îi supraveghea din zori şi până‑n seară, deghizat în infirm, înfofolit în şaluri, de la fereastra unui apartament din faţă. Maigret se ridică să‑şi golească pipa în găleata de cărbuni. Alesese alta de pe birou, unde avea o întreagă colecţie, zări fişa completată de Cécile, dar când să citească ce scrisese, pe culoar răsună insistent o sonerie. Raportul! Luă dosarele pregătite şi plecă, împreună cu toţi şefii de serviciu, spre biroul directorului Poliţiei Judiciare. Era o ceremonie care se repetă în fiecare dimineaţă. Şeful avea păr lung şi alb şi o bărbuţă de muşchetar. Dădeau cu toţii mina. — Ai văzut‑o? Maigret făcea pe miratul. — Pe cine? — Pe Cécile! Eu, în locul doamnei Maigret... Biata Cécile! Era încă tânără totuşi! Maigret avusese în mina actele ei: abia douăzeci şi opt de ani. Dar era greu să fie cineva mai fată bătrână decât ea, mai lipsită de graţie, în pofida bunăvoinţei cu care se străduia să fie plăcută. Rochiile negre, pe care probabil şi le croia singură după tipare anapoda... Pălăria aceea verde atât de ridicolă... O faţă prea palidă şi în plus un uşor strabism... — E saşie! pretindea comisarul Cassieux. Dar exagera. Nu se putea spune că era foarte saşie. Totuşi ochiul ei stâng privea în altă parte decât cel drept. Şi sosea, resemnată dinainte, încă de la opt dimineaţa. — Cu domnul comisar Maigret, vă rog. — Nu ştiu dacă va veni în dimineaţa asta. Dar puteţi vorbi cu inspectorul Berger care... — Mulţumesc. Am să aştept. Şi aştepta cât era ziulica de lungă, fără să se mişte, fără să dea vreun semn de nerăbdare, ridicându‑se brusc, parcă pradă emoţiei, imediat ce Maigret se ivea pe scară. — Îţi jur, bătrâne, că e îndrăgostită... Comisarii rămâneau în picioare. La început vorbeau puţin de una şi de alta, după care, pe nesimţite, ajungeau şi la treburile lor. — Cazul Pelican? Ceva nou, Cassieux? — L-am convocat pe patron la ora zece. O să vorbească... — Ia‑o uşurel, da? E protejat de un deputat şi nu vreau să avem necazuri... Polonezii tăi, Maigret? — Aştept. Noaptea asta am de gând să stau chiar eu la pândă. Dacă până mâine nu va apărea nimic nou, voi încerca să am o discuţie între patru ochi cu femeia. O bandă periculoasă. Trei crime în şase luni. Toate la fermele izolate din nord. Banditism grosolan, brutal, omoruri săvârşite cu securea. Ceaţa devenea aurie. Nu mai era nevoie de lămpi. Şeful trase spre el un dosar. — Dacă ai un moment liber în dimineaţa asta, Maigret... Căutăm un tânăr de nouăsprezece ani, fiul unui mare industriaş, care... — Daţi‑rai‑l. Raportul dură o jumătate de oră, în fum de pipă şi de ţigări, întrerupt uneori de soneria telefonului. — Bine, domnule ministru... Da, domnule ministru... Puteai auzi cum inspectorii se deplasau încolo şi încoace pe culoar, uşile se trânteau şi telefoanele sunau în toate încăperile. Maigret, cu dosarul sub braţ, se întoarse în biroul lui. Se gândea la banda polonezilor. Puse dosarul la întâmplare peste fişa completată de Cécile. Abia se aşeză că uşierul îşi şi făcu apariţia. — În legătură cu fata... — Da? — O primiţi? — Imediat... Mai întâi voia să termine cu treaba încredinţată de şeful lui. Ştia unde să‑l găsească pe tânăr, de care se mai ocupase. — Alo!... Daţi‑mi Hotel Myosotis, pe strada Blanche... Un hotel păduchios unde se adunau tineri asemenea celui dispărut, consumau cocaină şi îşi afişau moravurile mai aparte. — Alo! Auzi, Francis... Cred că voi fi obligat să‑ţi închid definitiv coşmelia... Cum?... Cu atât mai rău pentru tine!... Exagerezi... Sfatul meu e să mi‑l trimiţi imediat pe micul Duchemin... Sau, mai bine, adu‑mi‑l chiar tu... Vreau să‑i spun vreo două vorbe.... Ba da! E la tine... Dacă nu e, sunt sigur că o să mi‑l dibuieşti până la prânz... Contez pe tine! Era deja chemat la alt telefon. Un judecător de instrucţie stânjenit. — Comisarul Maigret?... Vă sun în legătură cu Pénicaud, domnule comisar... Pretinde că l‑aţi obligat să facă mărturisiri prin intimidare, că l‑aţi pus să se dezbrace în biroul dumneavoastră şi că l‑aţi lăsat aşa, gol‑puşcă, timp de cinci ore... Apoi avu de dat ordine comisarilor care aşteptau, cu pălăria pe o ureche şi ţigara în colţul gurii, în biroul vecin. Se făcuse unsprezece când îşi aminti de Cécile şi apăsă pe butonul soneriei. — Să intre fata... Uşierul se întoarse singur după câteva clipe. — A plecat, domnule comisar... — Ah! Întâi, dădu din umeri. Apoi se aşeză din nou şi se încruntă. Era ciudat că plecase, ea care, stătuse odată şapte ore, nemişcată, în sala de aşteptare, îi căută fişa printre hârtiile de pe birou. O găsi până la urmă sub dosarul tânărului Duchemin. Trebuie să mă primiţi neapărat. Noaptea trecută a avut loc o dramă îngrozitoare. Cécile Pardon Uşierul veni la chemarea soneriei. — Auzi, Leopold nu‑l chema Leopold, dar i se spunea aşa pentru că se străduise să arate ca fostul rege al belgienilor... La ce oră a plecat? — Nu ştiu, domnule comisar... Am fost chemat în toate birourile. Încă mai era aici acum o jumătate de oră... — Era lume în sala de aşteptare? — Două persoane venite la şefu şi un bărbat trecut de prima tinereţe care a cerut la Comisiile Judiciare. Pe urmă... ştiţi cum e dimineaţa, un du‑te‑vino care nu se mai sfârşeşte. Mai adineauri am constatat că domnişoara nu mai era... Maigret simţi în piept o mică nelinişte neplăcută, ca o jenă. Era nemulţumit. Prea o luaseră toţi în râs pe biata Cécile. — Dacă se întoarce cumva, o... Ba nu! Se răzgândi. Chemă un inspector. — Peste câteva minute, o să vină patronul de la Hotel Myosotis împreună cu un tânăr pe nume Duchemin... Le spui să aştepte. Dacă nu mă întorc până la prânz, ţine‑l aici pe tânăr şi trimite‑l pe patron la treburile lui. Ajunse pe podul Saint-Michel şi puţin lipsi să nu ia un taxi, ceea ce era un semn. Şi tocmai pentru că era un semn, se abţinu şi aşteptă tramvaiul. Ar fi însemnat să‑i acorde prea mare importanţă acelei Cécile! Ar fi însemnat să admită... Ceaţa, în loc să se risipească, devenise mai deasă, dar mai puţin rece. Maigret îşi fuma pipa pe platformă, lăsându‑şi capul să se legene după mişcările vehiculului. Când venise prima dată Cécile la Poliţia Judiciară? în urmă cu vreo şase luni. Îşi lăsase carneţelul pe birou, dar putea să verifice la întoarcere, întrebase imediat de comisarul Maigret. Este adevărat că putuse să‑i citească numele în ziare. Era calmă. Îşi dădea oare seama că ceea ce spunea ea semăna cu invenţiile unei imaginaţii bogate? Se străduia să vorbească pe un ton serios, privindu‑şi interlocutorul în faţă şi tempera cu câte un zâmbet extravaganţele poveştii. — Jur, domnule comisar, că nu inventez nimic şi că nu sunt impresionabilă... Cunosc locul tuturor obiectelor, pentru că eu fac menajul. Mătuşa mea n‑a vrut niciodată să aibă menajeră... Prima dată când s‑a întâmplat, am putut crede că mă înşelam. Dar pe urmă am fost atentă. Şi ieri am pus semne... Am mers ceva mai departe... Am întins un fir de‑a latul uşii de la intrare... Şi nu numai că două scaune erau mutate de la locul lor, dar şi firul fusese rupt. Prin urmare, cineva a intrat la noi în casă... Cineva a petrecut un anumit timp în salon şi a deschis secreterul mătuşii, pentru că şi acolo am pus un semn. E a treia oară în trei luni... De puţin timp, mătuşa mea e aproape neputincioasă. Nimeni nu are cheia apartamentului şi totuşi broasca n‑a fost forţată. N-am vrut să‑i spun nimic mătuşii Juliette să n‑o neliniştesc... Dar sunt sigură că n‑a dispărut nimic. Mi‑ar fi spus, pentru că e foarte bănuitoare... — Pe scurt, rezumase Maigret, pretinzi că e pentru a treia oară în două luni când un necunoscut intră noaptea în apartamentul unde locuieşti împreună cu mătuşa, se instalează în salon, schimbă locul scaunelor... — Şi al sugativei! precizase ea. — Schimbă locul scaunelor şi al sugativei şi scotoceşte prin secreter, care este totuşi încuiat şi nu prezintă nici o urmă de violenţă. — Adaug că noaptea trecută s‑a fumat! insistase ea. Nici eu şi nici mătuşa mea nu fumăm. Nici un bărbat n‑a venit la noi... Totuşi, dimineaţă, în salon mirosea a tutunuri. — O să vin să văd. — Tocmai asta aş vrea să evit. Mătuşa mea e foarte severă. S-ar supăra rău de tot pe mine, mai ales că nu i‑am spus nimic... — Atunci, ce ai vrea să facă poliţia? — Nu ştiu... Am încredere în dumneavoastră. Poate că dacă aţi sta câteva nopţi pe scară... Sărmana de ea îşi închipuia că rolul unui comisar de la Poliţia Judiciară e să‑şi petreacă noaptea pe scară ca să verifice spusele unei fetişcane! — Îl voi trimite pe Lucas la noapte. — Nu veniţi dumneavoastră? Nu! De o mie de ori nu! Exagera! Iar supărarea ei - colegii lui Maigret aveau dreptate - semăna cu supărarea unei îndrăgostite. — Poate că nu se va întâmpla noaptea asta. Ci peste trei, cinci, zece zile... De unde să ştiu? Mi‑e teamă, domnule comisar. Când mă gândesc că un bărbat... — Unde locuieşti? — La Bourg‑la-Reine, la un kilometru de Poarta Orléans, pe drumul naţional. Chiar în faţa celei de‑a cincea staţii de tramvai. O casă mare cu cinci etaje, din cărămidă... La parter veţi vedea un negustor de biciclete şi o băcănie. Noi locuim la etajul cinci... Lucas fusese acolo. Vorbise cu vecinii. Se întorsese sceptic. — O bătrână care nu mai iese din casă de câteva luni şi nepoata ei care face pe servitoarea şi infirmiera. Casa a fost semnalată poliţiei locale şi supravegheată aproape o lună de zile. În acest timp, nimeni nu a fost văzut intrând noaptea, în afara locatarilor. Şi totuşi Cécile s‑a înfăţişat iar la Poliţia Judiciară. — Iar a venit, domnule comisar. De data asta a lăsat urme de cerneală pe sugativa pe care o schimbasem ieri seară. — Şi n‑a luat nimic? — Nimic. Maigret făcuse imprudenţa să pomenească despre această poveste colegilor şi acum se amuzau cu toţii. — Maigret a făcut o cucerire... Se duceau să se holbeze, prin geamurile sălii de aşteptare, la domnişoara saşie. Intrau la comisar în birou. — Repede! Te caută cineva! — Cine? — Admiratoarea ta! Lucas se ascunsese pe scară opt nopţi la rând, dar nu văzuse şi nu auzise nimic. — Poate că va veni mâine..., spunea Cécile. Se renunţase la supraveghere. — A venit Cécile... Cécile era celebră. Toţi îi spuneau Cécile. Voia un inspector să intre la comisar? — Atenţie! E cu cineva... — Cu cine? — Cu Cécile! Maigret schimbă tramvaiul la Poarta Orleans. Apoi coborî la a cincea staţie. Casa se afla pe dreapta, singură între două terenuri virane, şi ai fi zis că semăna cu o felie de îngheţată cu trei straturi diferite. Nimic anormal. Maşini care goneau spre Arpajon şi Orleans. Camioane care se întorceau de la Hale. Uşa imobilului se află între prăvălia negustorului de biciclete şi o băcănie. Portăreasa curăţa morcovi. — Domnişoara Pardon s‑a întors acasă? — Domnişoara Cécile? Nu cred. Sunaţi totuşi... O să vă deschidă doamna Boynet. — Credeam că e neputincioasă... — Aproape... Dar a pus să i se instaleze un sistem prin care să deschidă uşa din fotoliu. Ca în loja noastră. Unde mai pui că atunci când vrea... Cinci etaje. Maigret avea oroare de scări. Cea pe care urca era întunecoasă şi covorul era la culoare ca zeama de tutun. Pereţii înnegriţi. Mirosul se schimba la fiecare palier, după bucătării; la fel şi zgomotele. Pian, chirăituri de copii şi, de undeva, ecourile unei discuţii aprinse. În stânga, la etajul cinci, sub butonul soneriei se afla o carte de vizită plină de praf: Jean Siveschi. Deci era uşa din dreapta. Sună. Sunetul se transmise din încăpere în încăpere, dar nu se auzi nici un declic şi uşa nu se deschise. Sună încă o dată. Stinghereala se transformă în îngrijorare, iar îngrijorarea în părere de rău. — Pe cine căutaţi? spuse o voce de femeie din spatele lui. Se întoarse şi văzu o tânără bine făcută, pe care capotul bleu o făcea şi mai atrăgătoare. — Pe doamna Boynet. — Aici stă..., răspunse ea cu un uşor accent străin. N-a răspuns? Ciudat... Sună şi ea şi, ridicând braţul spre şnurul soneriei, îl descoperi până mai sus. — Chiar dacă Cécile e plecată, mătuşa ei... Maigret pierdu zece minute pe palier, apoi se văzu nevoit să facă aproape un kilometru pe jos ca să găsească un lăcătuş. Când auzi zgomot, tânăra ieşi în grabă, însoţită de mama şi sora ei. — Credeţi că s‑a întâmplat ceva rău? Lăcătuşul deschise uşa fără să spargă încuietoarea, care nu prezenta urme de forţare. Maigret intră primul în apartamentul plin de mobile vechi şi de bibelouri; nu acordă atenţie detaliilor. Un salon... O sufragerie... O uşă deschisă şi, pe un pat din acaju, o bătrână cu părul vopsit care... — Vă rog să ieşiţi... Auziţi? strigă el întorcându‑se spre cele trei vecine. Poate că vă distrează, dar n‑am ce face!... Un cadavru ciudat: o bătrânică durdulie, fardată, cu părul cânepiu, prea oxigenat, dar care se vedea că era alb la rădăcină; un halat de casă roşu şi un ciorap, unul singur, pe piciorul care atârna din pat. Nu putea fi nici o umbră de îndoială: fusese sugrumată. Maigret reveni pe palier, încruntat şi preocupat. — Să cheme cineva un agent de poliţie... După cinci minute, telefona din cabina unui bistrou din apropiere. — Alo... Da, comisarul Maigret... Cine e la telefon? Bine!... Auzi, drăguţă... S-a‑ntors cumva Cécile?... Dă fuga la Parchet... Încearcă să vorbeşti personal cu procurorul... Spune‑i... Înţelegi?... Eu rămân aici... Alo!... Anunţă şi Identitatea Judiciară... Dacă, printr‑o minune, apare Cécile... Ce‑i?... Nu, drăguţă, nu e momentul să faci bancuri!... Când ieşi din bistrou, după ce dăduse peste cap un pahar de rom la tejghea, cincizeci de persoane se adunaseră în faţa casei în formă de felie de îngheţată. Fără să vrea, o căută cu privirea pe Cécile. Abia la cinci după‑amiaza avea să afle că Cécile era moartă.

Capitolul 1           Învăţătorul în Purgatoriu.           Există imagini pe care le înregistrezi inconştient, cu precizia unui aparat de fotografiat, iar mai târziu, când ţi se-ntâmplă să-ţi revină în memorie, îţi frămânţi creierii ca să-ţi aminteşti unde le-ai văzut.           Maigret nu-şi mai dădea seama, după atâţia ani, că atunci când ajungea, întotdeauna cu respiraţia tăiată, la capătul scării greoaie şi prăfuite a Poliţiei Judiciare, se oprea niţel, aruncându-şi automat privirea către cuşca de sticlă ce servea drept sală de aşteptare, numită de către unii acvariu, iar de alţii Purgatoriu. Oare toţi făceau la fel, iar acest lucru devenise un soi de tic profesional?           Chiar şi atunci când, precum în dimineaţa aceea, razele de soare, luminoase şi blânde, vesele ca firul de mărgăritărel, străluceau deasupra Parisului, învăpăind coşurile roze de pe acoperişuri, în Purgatoriu ardea o lampă toată ziua, căci acesta n-avea ferestre şi lumina răzbătea înăuntru doar printr-un imens coridor.           Câteodată, pe fotolii sau pe scaunele îmbrăcate în catifea verde zăceau personaje mai mult sau mai puţin suspecte, vechi clienţi strânşi peste noapte de vreun inspector şi aşteptând să fie luaţi la întrebări, ciripitori sau martori convocaţi în ajun care ridicau capul cu un aer morocănos de fiecare dată când trecea cineva.           Nu se ştie din ce motive misterioase, aici atârnau şi două panouri negre cu fotografiile poliţiştilor căzuţi la datorie, tivite cu fir aurit.           Se mai perindau prin Purgatoriu şi alte persoane, bărbaţi şi femei deopotrivă, aparţinând aşa-numitei lumi bune; acestea stăteau în picioare, ca şi cum ar fi urmat să fie chemate dintr-o clipă în alta, iar ele s-ar fi aflat într-o vizită lipsită de importanţă. După câtăva vreme, le vedeai apropiindu-se de un scaun pe care se aşezau, în sfârşit şi nu de puţine ori le regăseai în acelaşi loc, chircite, cu privirea stinsă, fără urmă din ţâfna ascendenţei lor sociale, trei ore mai târziu.           În acea dimineaţă, nu se afla în Purgatoriu decât un singur om, iar Maigret observă că el aparţinea tipului căruia în mod obişnuit i se spune ‘mutră de şobolan’. Era mai degrabă slab. Fruntea teşită, chelboasă, îi era încoronată cu un ciuf de păr roşiatic. Avea, probabil, ochii albaştri sau viorii, iar nasul, pentru că bărbia îi era piezişă şi trasă îndărăt, părea să iasă cu atât mai mult în relief.           Peste tot, încă din şcoală, întâlneşti indivizi din această categorie şi, Dumnezeu ştie de ce, ai tendinţa să nu-i iei în serios.           Maigret îi dădu atât de puţină atenţie încât, dacă l-ar fi întrebat cineva, în clipa în care deschidea uşa biroului, cine se află în sala de aşteptare, probabil că n-ar fi ştiut ce să răspundă. Era nouă fără cinci. Pe fereastra larg deschisă se vedea aburul albăstrui, spuzit cu raze, care se ridica din Sena. Pentru întâia oară în acel an, Maigret îşi pusese pardesiul subţire, dar aerul încă era tare, ca un vin alb pe care-l bei şi-ţi îmbujorează obrajii.           Pe când îşi scotea pălăria, aruncă o privire pe cartea de vizită pusă la vedere pe mapa de pe biroul său. Cerneala de-abia se desluşea. Joseph Gastin, învăţător. Apoi, mai jos, în colţul drept, cu litere mai mici care-l obligară să se aplece, Saint-Andre-sur-Mer.           Nu făcu nici o legătură între cartea de vizită şi omul cu mutră de şobolan, întrebându-se doar unde anume auzise vorbindu-se de Saint-Andre-sur-Mer. Soneria de pe culoar anunţa momentul raportului. Se descotorosi de pardesiu, luă dosarul pe care-l pregătise din ajun şi, aşa cum făcea de atâţia ani, se îndreptă către biroul şefului. În drum se întâlni cu alţi comisari şi toţi aveau în ochi aceeaşi lumină pe care o văzuse la trecătorii de pe stradă.           — De data asta a sosit primăvara!           — Aşa s-ar spune.           — O să avem o zi magnifică.           Pe ferestrele mari din biroul directorului, soarele se revărsa ca prin cele ale unei biserici de ţară, iar porumbeii gângureau pe pervazul de piatră. Care cum intra repeta, frecându-şi mâinile:           — A sosit primăvara.           Erau cu toţii trecuţi de patruzeci şi cinci de ani; treburile despre care urmau să discute erau destul de dure, unele chiar macabre, dar asta nu-i împiedica să se bucure ca nişte copii de neaşteptata încălzire a vremii şi, mai cu seamă, de acea lumină ce scălda oraşul şi preschimba fiecare colţ de stradă, faţadele, acoperişurile, automobilele ce treceau pe podul Saint-Michel în tot atâtea tablouri pe care ai fi vrut să le atârni pe pereţi.           — L-ai văzut pe subdirectorul agenţiei din strada Rivoli, Maigret?           — Am întâlnire cu el peste o jumătate de oră.           Un caz lipsit de importanţă. O săptămână aproape fără activitate. Subdirectorul unei agenţii bancare din strada Rivoli, la doi paşi de Hale, îşi bănuia unul dintre salariaţi de anumite nereguli.           Îşi îndesă tutunul în pipă, cu faţa la fereastră, în timp ce colegul său de la Informaţii Generale discuta despre alt caz, în care era vorba de fiica unui senator, aflată într-o situaţie delicată.           În biroul lui, îl regăsi pe Lucas care-l aştepta, cu pălăria pe cap, căci urma să-l însoţească în strada Rivoli.           — Mergem pe jos?           Era foarte aproape. Lui Maigret îi zbură cu totul gândul de la cartea de vizită. Trecând prin faţa Purgatoriului, îl văzu din nou pe omul cu chip de şobolan, precum şi alţi doi-trei clienţi, printre care şi patronul unui local de noapte, pe care-l recunoscu şi care se afla acolo în legătură cu fata senatorului.           Ajunseră pe Pont-Neuf, Maigret cu paşi mari, Lucas, obligat, cu picioarele lui scurte, să alerge ca să nu rămână în urmă. Niciunul, nici altul n-ar fi ştiut, mai târziu, să spună despre ce vorbiseră. Poate că se mulţumiseră să privească în jur. Pe strada Rivoli, în aer plutea un miros de legume şi de fructe, iar camioanele duceau tot felul de coşuri şi panere.

Capitolul 1           Când ne uităm la peşti printr-o perdea de apă care nu permite nici un contact între ei şi noi, îi vedem stând mult timp nemişcaţi, fără motiv, apoi, dintr-o fremătare a înotătoarelor, deplasându-se puţin mai departe pentru ca, din nou, să aştepte.           Cu acelaşi calm, tot parcă fără motiv, tramvaiul 13, ultimul „Bastilia-Créteil”, îşi târa luminile gălbui de-a lungul cheiului Carričres. La colţul unei străzi, lângă un felinar verde, vru parcă să oprească, dar taxatorul îşi agită clopoţelul, făcându-l să accelereze spre Charenton.           În spate, cheiul rămânea pustiu şi încremenit, ca un peisaj de pe fundul apei. În dreapta, şlepurile pluteau pe canal luminate de razele lunii. Un fir de apă se scurgea dintr-o vană prost închisă a ecluzei, stârnind singurul zgomot ce se auzea sub cerul mai calm şi mai adânc decât un lac.           Două cârciumi rămăseseră deschise, faţă în faţă, fiecare la un colţ de stradă. Într-una, cinci oameni jucau cărţi, alene, fără să vorbească. Trei purtau şepci de marinar sau de pilot, iar patronul, în cămaşă, stătea la masa lor.           În cealaltă cârciumă erau doar trei oameni, dar nu jucau cărţi. Stăteau la o masă şi se uitau visători la păhărelele de rachiu de drojdie. Lumina era chioară şi trăgea la somn. Patronul, care avea mustaţă neagră şi purta un tricou albastru, căsca din când în când înainte să întindă mâna după pahar.           În faţa lui stătea un bărbat mic de statură, năpădit de un păr des şi gălbui ca fânul. Era trist sau amorţit, poate beat? Irisurile, deschise la culoare, îi pluteau parcă într-o apă tulbure şi, uneori, dădea din cap ca şi cum ar fi încuviinţat ce-şi spunea în sinea lui, în timp ce vecinul lui, tot marinar, îşi lăsa privirea să rătăcească afară, în noapte.           Timpul se scurgea în linişte, nu se auzea nici măcar bătaia unui orologiu. După cârciumă se înşira un rând de coşmelii înconjurate de grădiniţe, dar toate aveau luminile stinse. Apoi, la nr. 8, se înălţa o casă cu şase etaje, singură, veche deja şi afumată, prea îngustă pentru înălţimea ei. La etajul întâi, obloanele lăsau să se strecoare o geană de lumină. La etajul al doilea, unde nu erau obloane, un stor ecru forma un dreptunghi de lumină.           În sfârşit, în faţă, la marginea canalului, se vedeau grămezi de pietre, de nisip, o macara şi tomberoane goale.           Şi totuşi, venind de undeva, o muzică vibra uşor în aer. Trebuia să cauţi cu privirea ca să descoperi, mai departe de nr. 8, într-un intrând, o baracă din lemn pe care scria Bal.           Nu se dansa şi chiar nu era nimeni în afară de patroană, o grăsană care citea ziarul şi se ridica uneori să pună o monedă în pianul mecanic.           Cineva sau ceva trebuia neapărat să mişte la un moment dat, şi asta şi făcu marinarul păros în cârciuma din dreapta. Se ridică destul de greu şi, privind paharele, socoti în minte, în timp ce se scotocea în buzunar. Apoi, după ce numără monedele, le aşeză pe lemnul neted al mesei, îşi atinse cu degetele marginea şepcii şi păşi nesigur până la uşă.           Ceilalţi doi se uitară unul la altul. Patronul clipi. Mâna bătrânului ezită în gol înainte să apuce clanţa şi acesta se clătină în timp ce se întorcea să închidă uşa în urma lui.           Paşii i se auzeau ca şi cum ar fi mers pe un pavaj plin de găuri. Călca neregulat. Făcea trei-patru paşi şi se oprea şovăind sau preocupat de propriul echilibru. Ajuns lângă canal, se lovi zgomotos de parapet, porni în jos pe treptele de piatră şi ajunse pe cheiul de descărcare.           Contururile ambarcaţiunilor se profilau clar în lumina lunii. Numele li se putea citi ca în plină zi. Şlepul cel mai apropiat, legat de mal printr-o scândură-pasarelă, se numea Lâna de Aur. În spatele lui se aflau şi alte ambarcaţiuni, la stânga, la dreapta, pe cel puţin cinci rânduri, unele cu cala deschisă spre o macara, aşteptând să fie descărcate, altele deja cu prova spre poarta ecluzei prin care urmau să treacă în zori, altele, în sfârşit, dintre acelea care stau, Dumnezeu ştie de ce, parcă inutile în porturi.           Bătrânul, singur în universul nemişcat, sughiţă şi păşi pe scândură, care se curbă. La mijlocul acesteia îi trecu prin minte să se întoarcă dintr-odată ca să privească ferestrele cârciumii. Reuşi prima parte a mişcării, se clătină, îşi încordă spatele şi se pomeni în apă agăţat cu o mână de scândură.           Nu ţipase. Nici măcar nu bombănise. Se auzise doar un clipocit care se stingea deja, deoarece omul abia dacă se agita. Cu fruntea încreţită, ca şi cum ar fi fost obligat să gândească, se căznea să urce pe scândură. Nu reuşea, dar se încăpăţâna, cu privirea fixă şi răsuflând greu.           Pe chei, doi îndrăgostiţi, lipiţi de zidul de piatră, ascultau nemişcaţi, ţinându-şi răsuflarea. O maşină claxonă în Charenton.           Şi, brusc, răsună un răcnet, o tânguire neaşteptată, sfredelind liniştea adâncă.           Era bătrânul care, în apă, ţipa de spaimă. Nu mai făcea mişcări raţionale. Se zbătea ca un apucat, agitându-şi picioarele şi stârnind clocotul apei.           În jur se iscară deodată şi alte zgomote. Cineva se mişcă pe un şlep. În altă parte, o voce de femeie adormită zicea:           — Te duci să vezi?           Sus, pe chei, uşile celor două cârciumi se deschideau. Lângă zidul de piatră, îndrăgostiţii se dezlipiră unul de celălalt şi bărbatul şopti:           — Du-te repede acasă!           Făcu câţiva paşi, ezitând, şi zise cu glas tare:           — Unde e?

I.           Tânăra cu vaca în după-amiaza de mai când sosi la Delfzijl, un orăşel din extremitatea de nord a Olandei, Maigret cunoştea despre cazul care îl aducea acolo doar câteva noţiuni elementare.           Un anume Jean Duclos, profesor la Universitatea din Nancy, ţinea un turneu de conferinţe în ţările nordice. La Delfzijl, se bucurase de ospitalitatea unui profesor de la Şcoala Navală, domnul Popinga. Şi tocmai acest domn Popinga fusese asasinat. Profesorul francez nu fusese pus sub acuzare, dar fusese totuşi rugat să nu părăsească localitatea şi să rămână la dispoziţia autorităţilor olandeze.           Asta era tot sau aproape tot. Jean Duclos anunţase Universitatea din Nancy, iar aceasta ceruse şi obţinuse trimiterea unui specialist de la Poliţia Judiciară în misiune la Delfzijl.           Sarcina îi fusese încredinţată lui Maigret. Dar era o sarcină mai puţin oficială, cu atât mai mult cu cât comisarul nu-şi anunţase venirea colegilor olandezi.           Primise de la Jean Duclos un raport destul de confuz, urmat de o listă cu numele celor care erau într-un fel sau altul amestecaţi în această poveste.           Cu puţin timp înainte de a ajunge în gara din Delfzijl, Maigret consultase cu atenţie această listă.           Conrad Popinga (victima), patruzeci şi doi de ani, fost căpitan de cursă lungă, profesor la Şcoala Navală din Delfzijl. Căsătorit, fară copii. Vorbea curent engleza şi germana şi destul de bine franceza.           Liesbeth Popinga, soţia lui, fiica unui director de liceu din Amsterdam. Foarte cultivată. Cunoştinţe aprofundate de limbă franceză.           Any Van Elst, sora cea mică a doamnei Popinga, aflată într-un sejur de câteva săptămâni la Delfzijl.           Îşi susţinuse de curând teza de doctorat în Drept.           Douăzeci şi cinci de ani. Înţelegea un pic franceza, dar o vorbea mai greu.           Familia Wienands. Locuia în vila vecină cu cea a familiei Popinga. Cari Wienands era profesor de matematică la Şcoala Navală. Căsătorit, avea doi copii. Nu cunoştea deloc limba franceză.           Beetje Liewens, optsprezece ani, fiica unui fermier specializat în exportul de vaci de rasă. Două sejururi la Paris. Vorbea perfect franceza.           * * *           Raportul nu spunea mare lucru. Nişte nume care nu însemnau nimic, cel puţin pentru Maigret, care venea de la Paris după o noapte şi o jumătate de zi de mers cu trenul.           Delfzijl îl derută de la primul contact. În zori, traversase Olanda tradiţională a lalelelor, apoi Amsterdamul, unde mai fusese. La Drenthe constatase cu surprindere existenţa unui adevărat pustiu cu iarbă-neagră, care se întindea până la treizeci de kilometri în faţa ochilor, brăzdat de canale.           Iar acum descoperea un decor care nu semăna deloc cu cel de pe ilustratele olandeze şi care avea un caracter de o sută de ori mai nordic decât îşi imaginase.           Un orăşel: cel mult zece-cincisprezece străzi, pavate cu frumoase cărămizi roşii, aliniate la fel de regulat ca gresia dintr-o bucătărie; case joase, tot din cărămidă, împodobite cu multă lemnărie în culori deschise şi vesele. Era ca o jucărie, cu atât mai mult cu cât în jiirul oraşului văzu un dig care îl încercuia complet.           În acest dig zărise treceri care puteau fi închise, când creştea nivelul mării, cu ajutorul unor porţi grele asemănătoare cu cele ale unor ecluze.           Dincolo de dig se afla gura de vărsare a fluviului Ems. Marea Nordului. O fâşie lungă de apă argintie. Cargoboturi pline care îşi aşteptau descărcarea sub macaralele unui chei. Canale şi o puzderie de ambarcaţiuni cu pânze, mari cât şlepurile, grele ca ele, dar construite astfel încât să reziste talazurilor mării.           Era soare. Şeful gării purta o şapcă simpatică de culoare portocalie, cu care îl salută cât se poate de natural pe călătorul necunoscut.           Vizavi se afla o cafenea. Maigret intră şi se aşeză cu sfială. Nu numai că totul era lustruit ca în sufrageria unor mic-burghezi, dar domnea şi aceeaşi intimitate.           O singură masă, cu toate ziarele zilei înşirate pe tije din cupru. Patronul, care bea bere cu doi clienţi, se ridică să-l întâmpine pe Maigret.           — Vorbiţi franceza? Îl întrebă comisarul.           Patronul făcu semn că nu, puţin jenat.           — Daţi-mi bere. Bier!           Şi, după ce se aşeză, scoase hârtiuţa din buzunar. Ochii îi căzură pe ultimul nume. I-l arătă şi rosti de două-trei ori:           — Liewens.           Cei trei bărbaţi începură să vorbească între ei.           Apoi, unul dintre dânşii se ridică, un tip înalt cu şapcă de marinar şi îi făcu semn lui Maigret să-l urmeze. Comisarul nu avea bani olandezi şi voia să schimbe o bancnotă de o sută de franci, dar patronul îi repetă:           — Morgen! Morgen!           Mâine! Să vină a doua zi!           Atmosferă familială, extrem de simplă, chiar naivă. Ghidul, tăcut, îl conducea pe Maigret pe străzile orăşelului. În stânga, era un hangar plin de ancore vechi, de parâme, de lanţuri, de geamanduri şi busole, care se revărsau până pe trotuar.           Mai departe, un velar lucra în pragul casei.           Iar în vitrina cofetăriei puteai vedea o mulţime de sortimente de ciocolată şi alte dulciuri sofisticate.           — Nu vorbit engleza?           Maigret făcu semn că nu.           — Nici deutsch?           Acelaşi semn, aşa că bărbatul tăcu, resemnat.

Capitolul 1           Maigret, deputy-sheriff           — Hei, dumneata! Maigret întoarse capul, ca la şcoală, să vadă cui i se adresa bătrânul.           — Da, dumneata de-acolo… Numai piele şi os, cu o imensă mustaţă albă, bătrânul, care părea ieşit direct din Biblie, întinsese un braţ tremurător. Spre cine? Maigret se uită la bărbatul din dreapta lui şi la femeia din stânga. În sfârşit, îşi dădu seama, jenat, că toţi aveau capul întors spre el, inclusiv coronerul, sergentul din Air Force care era interogat, avocatul acuzării, juraţii şi şerifii.           — Eu? Întrebă el, vrând să se ridice, mirat că aveau nevoie de dânsul. Or, toate feţele acelea zâmbeau, ca şi cum toată lumea, în afară de el, ştia despre ce era vorba.           — Da, rosti bătrânul, care semăna cu Ezechiel, dar şi cu Clemenceau. Imediat să stingi pipa! Nici nu-şi amintea să o fi aprins. Stânjenit, se reaşeză, bâiguind nişte scuze, în timp ce vecinii săi râdeau prieteneşte. Nu era un vis. Era treaz de-a binelea. El, comisarul Maigret, de la Poliţia Judiciară, se afla acolo, la mai bine de zece mii de kilometri de Paris şi asista la ancheta unui coroner care nu purta nici vestă, nici haină, dar care avea aerul de om serios şi bine-crescut al unui angajat de bancă. Colegul lui, Cole îşi dădea foarte bine seama, se descotorosise frumuşel de dânsul, dar Maigret nu era supărat, pentru că ar fi făcut la fel în locul ofiţerului FBI. Şi lui i se întâmplase să se comporte aşa cu doi ani mai înainte, când primise misiunea să-l servească drept ghid în Franţa colegului său, domnul Pyke de la Scotland Yard, şi-l lăsase deseori pe la câte o terasă, aşa cum laşi o umbrelă la garderobă, spunându-i, cu un zâmbet liniştitor:           — Mă întorc imediat… Cu diferenţa că americanii erau mai cordiali. Fie la New York, fie în cele zece sau unsprezece state prin care trecuse, toţi îl bătuseră pe umăr.           — Care ţi-e numele mic?           Nu putea pretinde că nu avea unul. Trebuia să mărturisească, vrând nevrând, că îl chema Jules1[2] În limbaj familiar sau argotic, cuvântul jules are sensul de soţ, amant, proxenet sau chiar. ţucal (n. tr.). Atunci, interlocutorul se gândea un moment.           — Oh, yes… Julius! Pronunţau ‘Djulius’, ceea ce i se părea deja mai puţin grav.           — Have a drink, Julius! (Bea un păhărel, Jules!) Şi aşa, tot drumul, într-o mulţime de baruri, băuse un număr incalculabil de sticle de bere, cocteiluri Manhattan şi pahare de whisky. Băuse şi mai adineauri, înainte de masa de prânz, cu primarul din Tucson şi şeriful comitatului, cărora le fusese prezentat de Harry Cole.           Era mirat nu atât de decor, nici de oameni, ci de el însuşi sau, mai curând, de faptul că el, Maigret, se afla acolo, într-un oraş din Arizona şi că, deocamdată, şedea pe una dintre băncile unei săli mici din Tribunalul de Pace. Băuseră înainte de prânz, dar în timpul mesei fuseseră serviţi cu apă rece ca gheaţa. Primarul fusese foarte amabil. Iar şeriful îi dăduse un fel de diplomă şi o insignă frumoasă, din argint, de deputy-sheriff, aşa cum poţi vedea în filmele cu cowboy.           Era a opta sau a noua pe care o primea în acest fel, fiind deja deputy-sheriff al unor comitate din New Jersey, Maryland, Virginia, Carolina de Nord sau de Sud, nu mai ştia exact care, New Orleans şi Texas.? La Paris, i se întâmplase să primească deseori colegi străini, dar era prima dată când făcea şi el o călătorie de acest gen, o călătorie de studii, cum se spunea oficial, ‘ca să se pună la curent cu metodele americane’.           — Ar trebui să petreci câteva zile în Arizona, înainte de a ajunge în California. E în drumul tău. Sigur că era în drumul lui! II puneau să străbată astfel sute de mile. Ceea ce oamenii ăştia numeau un mic ocol era un drum de trei-patru zile.           — E colea! Ceea ce însemna că trebuia să parcurgă o dată sau de două ori distanţa dintre Paris şi Marsilia şi i se întâmpla să meargă în vagonul de dormit şi o zi întreagă fără să zărească un oraş adevărat.           — Mâine, îi spusese Cole, omul de la FBI care îl preluase în Arizona, vom merge să aruncăm o privire la frontiera mexicană. E la doi paşi. De data aceasta, era vorba doar de vreo sută de kilometri.           — O să te intereseze. Prin Nogales, oraş care se întinde de o parte şi de alta a frontierei, trece cea mai mare parte din marijuana. Aflase că marijuana, o plantă din Mexic, înlocuia treptat, la consumatorii de droguri, opiul şi cocaina.           — Tot pe acolo ies cele mai multe maşini furate din California. Intre timp, Harry Cole îi trăsese clapa. Probabil că avea ceva de făcut în după-amiaza aceea.           — Tocmai are loc o anchetă în faţa coronerului. Te-ar interesa să asişti? Îl dusese acolo pe Maigret şi îl instalase pe una dintre cele trei bănci din săliţa cu pereţi albi, unde, în spatele judecătorului de pace care îndeplinea funcţia de coroner, se afla un drapel american. Cole nu anunţase că îl va lăsa pe colegul lui francez singur. Se dusese să dea mâna cu unul şi cu altul şi să-l bată cu palma pe umăr. Apoi îi spusese cu detaşare:           — Vin mai îndată să te iau. Maigret nu ştia ce anume se judeca. Nimeni din sală nu purta haină. Ce-i drept, temperatura era în jur de patruzeci şi cinci de grade. Cei şase juraţi stăteau pe aceeaşi bancă cu el, la celălalt capăt, spre uşă, iar printre ei se aflau un negru, un indian cu maxilar puternic, un mexican, care semăna puţin cu cei doi dinainte şi o femeie mai în vârstă, care purta o rochie cu flori şi o pălărie aşezată caraghios mai spre frunte.      Din când în când, Ezechiel se ridica şi încerca să regleze ventilatorul imens care se rotea sub tavan şi făcea atât de mult zgomot, încât vocile se auzeau cu greutate. Totul părea că se petrece cât se poate de cuminte. În Franţa, Maigret ar fi spus ‘pe-ndelete’. Coronerul stătea pe o estradă şi, peste cămaşa de un alb imaculat, purta o cravată de mătase cu motive vegetale.

Capitolul 1           DEPOZIŢIA UNUI FLAUTIST.           O balustradă neagră împărţea încăperea în două. În partea rezervată publicului se afla doar o bancă fără spătar, vopsită şi ea în negru, rezemată de peretele spoit cu var alb şi acoperit de afişe administrative. De cealaltă parte se înşirau pupitre, călimări, dulapuri pline-vârf cu registre imense şi ele negre, astfel că toate erau aici în alb şi negru. Şi mai puteai vedea înălţându-se pe o placă de tablă o sobă de tuci, cum nu mai întâlneşti azi decât prin gările micilor oraşe, o sobă al cărei burlan mai întâi urca spre tavan şi apoi o cotea, străbătând toată încăperea înainte de a dispărea în perete.           Agentul cu obrazul de copil, care-şi descheiase nasturii uniformei şi încerca să adoarmă, se numea Lecoeur.           Orologiul încercuit cu negru arăta orele 1 şi 25. Din când în când, becul singurul bec cu gaz aprins pâlpâia. Şi tot numai din când în când soba, fără vreun motiv aparent, pornea să duduie.           Afară, pocniturile de petarde, din ce în ce mai rare, cântecul vreunui beţiv sau trecerea unui cupeu pe strada care cobora în pantă mai tulburau niţel liniştea nopţii.           În faţa pupitrului din stânga, secretarul comisariatului cartierului Saint-Georges mişca buzele, ca un şcolar, aplecat asupra unei cărţi care tocmai apăruse: „Curs despre semnalmentele descriptive (Portret vorbitor) pentru uzul ofiţerilor şi inspectorilor de poliţie’.           Pe pagina de gardă, o mână iscălise apăsat cu cerneală violetă: J. Maigret.           Tânărul secretar al comisariatului se ridicase de trei ori de la căderea nopţii, ca să mai aţâţe focul: el va păstra de altfel nostalgia acestei sobe toată viaţaşi cândva la Quai des Orfevres o va regăsi pe asta sau una asemănătoare iar mai târziu, când în localurile poliţiei judiciare se va fi instalat încălzirea centrală, comisarul divizionar Maigret, şef al Brigăzii speciale, va izbuti s-o păstreze în biroul său.           Era prin 15 aprilie 1913. Poliţia judiciară nu se numea încă astfel, ci „Siguranţa’. Un suveran străin debarcase în dimineaţa aceea cu mare pompă la gara din Longchamps, întâmpinat fiind de preşedintele Republicii. Landourile oficiale, flancate de gărzile republicane în mare ţinută, defilaseră pe Avenue du Bois şi pe Champs-Elysees între două şiruri de oameni şi drapele. A urmat apoi o mare serată la Operă, un foc de artificii, cortegii şi-acum rumoarea stârnită de petrecerile populare abia începea să se potolească.           Poliţia era istovită. Cu toate măsurile luate, cu toate arestările preventive, cu toate acordurile încheiate cu diverse personaje mai umil sau mai puţin periculoase, oamenii se temeau ca până la sfârşit vreun anarhist să n-arunce o bombă.           Maigret şi agentul Lecoeur erau singuri, la orele 1 jumătate dimineaţa, în localul comisariatului de poliţie din cartierul Saint-Georges, de pe liniştita stradă la Rochefoucauld.           Amândoi ridicară capul auzind zgomot de paşi repezi pe trotuar. Uşa se deschise. Un tânăr gâfâind, privi în jurul lui, orbit de lumina becului cu gaz.           Domnul comisar? Întrebă el cu sufletul la gură.           Sunt secretarul lui zise Maigret fără a se ridica de pe scaun.           Încă nu ştia că, de fapt, în clipa aceea îşi începea prima sa anchetă.           Bărbatul era blond, subţire, cu ochi albaştri, cu obraji trandafirii. Purta deasupra hainei negre un pardesiu de culoarea mastieului, în mână ţinea o pălărie melon, în timp ce cu cealaltă îşi pipăia din când în când nasul umflat.           Te-a atacat vreun derbedeu?           Nu. Am încercat să salvez o femeie care striga după ajutor.           Pe stradă?           Într-o casă boierească de pe strada Chaptal. Cred că aţi face bine să veniţi imediat. M-au dat pe uşă afară.           Cine?           Un soi de valet sau portar, nu m-am lămurit.           Nu crezi că ar fi bine să începi cu începutul? Ce-ai căutat pe strada Chaptal?           Veneam de la lucru. Numele meu este Justin Miriard. Sunt al doilea flautist la Concertele Lamoureux, dar seara cânt la Braseria Clichy, pe bulevardul Clichy. Locuiesc pe strada d’Enghien, vizavi de Petit Parisien. Veneam pe strada Bellu, apoi am luat-o pe strada Chaptal, ca-n fiecare noapte.           Maigret secretar conştiincios îşi lua note.           Spre mijlocul străzii, care-i aproape întotdeauna pustie, am observat un automobil staţionând, dar cu motorul în funcţiune. Un Dion-Bouton. La volan se afla un bărbat cu o haină de căprioară gri şi obrazul acoperit aproape în întregime de nişte ochelari uriaşi. Când am ajuns aproape în dreptul lui s-a deschis o fereastră la etajul II.           Ai notat numărul casei!           17 bis. E o casă boierească, cu o poartă mare pentru trăsuri. Toate celelalte ferestre erau întunecate. Numai fereastra a doua, socotind de la stânga, era luminată, fereastra care s-a deschis. Am ridicat capul. Am întrezărit o siluetă de femeie care s-a aplecat o clipită în afară şi a strigat: „Ajutor!’           Ce-ai făcut atunci?           Stai puţin… Cineva, care era în cameră, a tras-o probabil înapoi. În aceeaşi clipă s-a auzit o împuşcătură. M-am întors spre maşina pe care tocmai o depăşisem, dar automobilul a pornit-o brusc.           Eşti sigur că ce-ai auzit nu era cumva zgomotul motorului?           Sunt sigur… M-am repezit la poartă şi am sunat.           Erai singur?           Da.           Înarmat?           Nu.           Şi ce-aveai de gând să faci?

Capitolul 1           Vaporul trebuie să fi ajuns la controlul sanitar pe la patru dimineaţa, iar cei mai mulţi dintre pasageri dormeau. Câţiva se treziseră pe jumătate auzind vacarmul făcut de ancoră, dar foarte puţini dintre ei, deşi îşi puseseră în gând să o facă, avuseseră curajul să urce pe punte ca să contemple luminile New York-ului. Ultimele ore ale călătoriei fuseseră cele mai grele. Chiar şi acum, în estuar, la câteva ancabluri de Statuia Libertăţii, o hulă puternică legăna nava… Ploua. Cădea o burniţă rece, era o umiditate care impregna totul, făcând să lucească balustradele şi pereţii metalici, iar punţile să devină întunecate şi alunecoase.           În momentul opririi motoarelor, Maigret îşi pusese pardesiul gros peste pijama şi urcase pe punte, unde câteva umbre umblau de colo-colo cu paşi mari, în zigzag, şi le vedeai când foarte sus deasupra ta, când foarte jos, dedesubt, din cauza tangajului. În timp ce îşi fuma pipa, privise luminile, precum şi alte ambarcaţiuni care aşteptau sosirea sanitarilor şi vameşilor.           Nu-l zărise pe Jean Maura. Trecuse prin faţa cabinei sale, unde lumina nu era stinsă, şi fusese gata să bată la uşă. La ce bun? Se întorsese în cabină ca să se bărbierească. Băuse – avea să-şi amintească de asta, aşa cum îţi aminteşti de detalii fără importanţă trăsese un gât din sticla de rachiu de drojdie pe care doamna Maigret i-o strecurase în bagaje.           Ce se întâmplase după aceea? Era prima sa călătorie cu vaporul în America, la cincizeci şi şase de ani, şi era foarte mirat că nu se simţea îmboldit de curiozitate, că rămânea insensibil în faţa priveliştii pitoreşti.           Nava prindea viaţă. Auzeai stewarzii trăgând bagajele pe coridoare şi pasagerii sunând unul după altul.           După ce termină cu bărbieritul, urcă din nou pe punte, şi burniţa sub formă de ceaţă începea să devină lăptoasă, iar luminile păleau în Manhattan, care îi apărea ca un fel de piramidă din beton.           — Sunteţi supărat pe mine, domnule comisar?           Tânărul Maura se apropiase de Maigret fără ca acesta să-i audă paşii. Era palid, dar, în dimineaţa aceea, pe punte, toţi erau traşi la fată şi aveau ochii obosiţi.           — Pentru ce?           — Ştiţi bine… Eram prea nervos, prea încordat… Şi atunci, când oamenii aceia m-au invitat să beau cu ei…           Toţi pasagerii băuseră prea mult. Era ultima seară. Barul urma să se închidă şi mai ales americanii voiau să profite de ultimele băuturi franţuzeşti. Numai că Jean Maura abia avea nouăsprezece ani. Trecuse printr-o perioadă lungă de tensiune nervoasă şi se îmbătase repede, se comportase dezagreabil, când plângând, când ameninţând.           În cele din urmă, pe la două dimineaţa, Maigret îl dusese la culcare. Fusese nevoit să-l ducă cu forţa în cabina lui, unde băiatul protestase, se supărase pe el şi îi strigase:           — Dacă sunteţi vestitul comisar Maigret, asta nu înseamnă că puteţi să vă purtaţi cu mine cum v-aţi purta cu un copil! Un singur om, auziţi, un singur om pe lume are dreptul să-mi dea ordine: tatăl meu…           Acum se ruşina de purtarea lui, îi era rău, iar Maigret se văzu obligat să-i alunge stinghereală, punându-i mâna lui grea pe umăr.           — Asta, dragul meu, mi s-a întâmplat şi mie înaintea ta…           — Am fost răutăcios, nedrept… Înţelegeţi, mă gândeam tot timpul numai la tata…           — Sigur că da…           — Mă bucur foarte mult că voi ajunge la el, că ştiu că n-a păţit nimic rău…           Maigret îşi fuma pipa în ploaia măruntă şi privea un vas cenuşiu, pe care hula foarte puternică îl ridică şi îl lăsa să cadă, executând manevre savante ca să acosteze în dreptul scării de bord. Nişte ofiţeri făceau adevărate acrobaţii ca să treacă la bordul pachebotului şi dispăreau în compartimentul căpitanului.           Se deschideau calele. Cabestanele funcţionau deja. Pe punte erau tot mai mulţi pasageri, iar unii dintre ei, în ciuda luminii slabe, se încăpăţânau să facă fotografii. Unii schimbau adrese, promiţându-şi să se revadă, să-şi scrie. Alţii, în saloane, completau declaraţiile vamale.           Angajaţii de la vamă plecară, vasul cenuşiu se depărtă, apoi sosiră două vedete, cu angajaţii de la imigraţie, poliţiştii şi sanitarii. În acelaşi timp, în sala de mese era servit micul dejun.           În ce moment îl pierduse Maigret din vedere pe Jean Maura? Asta i-a fost cel mai greu să-şi amintească mai târziu. Se dusese să bea o ceaşcă de cafea, apoi împărţise bacşişurile. Dăduse mâna cu oameni pe care abia dacă îi cunoscuse. După care aşteptase la coadă în salonul de clasa întâi, unde un medic îi pipăise braţul şi se uitase la limba lui, în timp ce alţi funcţionari îi examinau actele. La un moment dat, pe punte s-a iscat o busculadă. Cineva îi spuse că erau jurnaliştii, care urcaseră la bord şi fotografiau un ministru european şi o vedetă de cinema.           Un detaliu îi stârni amuzamentul. Unul dintre jurnalişti, care examina împreună cu comisarul de bord lista pasagerilor, zise (cel puţin aşa i se păruse, căci cunoştinţele lui în materie de limbă engleză se limitau la cele dobândite în şcoală):           — Ia uite! Are acelaşi nume ca faimosul comisar de la Poliţia Judiciară!           Unde era Maura în acel moment? Nava, trasă de două remorchere, înaintase spre Statuia Libertăţii, pe care pasagerii o contemplau sprijiniţi cu coatele de balustradă.           Ambarcaţiuni mici şi maronii, înţesate de lume ca vagoanele de metrou, treceau tot timpul foarte aproape de navă: oameni de la periferie, care locuiau în Jersey-City sau în Hoboken şi mergeau astfel la serviciu.           — Vă rog să poftiţi pe-aici, domnule Maigret!