Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Ziua începuse ca o amintire din copilărie, minunată şi plină de savoare. Fără motiv, pur şi simplu pentru că viaţa era frumoasă, ochii lui Maigret râdeau în timp ce lua micul dejun, iar ochii doamnei Maigret, aşezată în faţa lui, erau la fel de veseli.           Ferestrele apartamentului fuseseră larg deschise, lăsând să intre mirosurile de afară şi zgomotele familiare ale bulevardului Richard-Lenoir, iar aerul, deja cald, vibra; un abur fin, care filtra razele de soare, le făcea aproape palpabile.           — Nu eşti obosit?           Surprins, el răspunse gustând cafeaua, care i se părea mai bună decât în celelalte zile:           — De ce-aş fi obosit?           — După toată treaba pe care ai făcut-o ieri, în grădină. De luni de zile n-ai mai pus mâna pe hârleţ sau pe greblă.           Era luni, luni 7 iulie. Sâmbătă seara, se duseseră cu trenul la Meung-sur-Loire, la căsuţa pe care şi-o amenajau de câţiva ani pentru ziua în care legea îl va sili pe Maigret să se pensioneze.           Peste doi ani şi câteva luni! La cincizeci şi cinci de ani! Ca şi cum un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, care nu fusese, ca să zicem aşa, niciodată bolnav şi nu era afectat de nici un handicap, ar fi devenit, de azi pe mâine, incapabil să conducă Brigada Criminală!           Cel mai greu îi venea să înţeleagă cum de trăise cincizeci şi trei de ani.           — Ieri mai mult am dormit.           — În plin soare!           — Cu batista pe faţă.           Ce duminică plăcută! O tocăniţă fierbea înăbuşit în bucătăria din curte, pardosită cu dale de piatră albăstrui, parfumul florilor de sunătoare se răspândea în casă, doamna Maigret trecea dintr-o încăpere în alta, cu o basma pe cap din pricina prafului, Maigret stătea în cămaşă, descheiat la gât, cu o pălărie de pai pe cap, şi smulgea bălăriile din grădină, prăşea, plivea, grebla, ca apoi să aţipească, după masă şi după vinişorul alb de ţară, într-un fotoliu-hamac cu dungi roşii şi galbene, iar soarele, deşi ajunsese curând la el, nu-l trezise din toropeală.           La întoarcere, în tren, amândoi se simţeau greoi, amorţiţi, îi furnicau pleoapele şi aduceau cu ei un miros care îi amintea lui Maigret de tinereţea sa petrecută la ţară, un amestec de fân, de pământ uscat şi de sudoare: mirosul verii.           — Mai vrei un pic de cafea?           — Cu plăcere.           Chiar şi şorţul cu mici carouri albastre al soţiei îl încânta prin prospeţimea lui, printr-un fel de naivitate, aşa cum îl încânta răsfrângerea soarelui în unul dintre geamurile bufetului.           — O să fie cald!           — Foarte cald.           Va deschide ferestrele care dădeau spre Sena şi va lucra fără haină.           — Ce-ai zice, la prânz, de un homar cu maioneză?           Încă era plăcut să mergi pe trotuar, unde copertinele prăvăliilor desenau dreptunghiuri mai întunecate, să aştepţi autobuzul lângă o tânără în rochie de culoare deschisă, la colţul bulevardului Voltaire.           Norocul era de partea lui. Un autobuz vechi, cu platformă, se opri la marginea trotuarului şi Maigret putu să-şi fumeze mai departe pipa, privind cum alunecau în jurul lui decorul oraşului şi siluetele trecătorilor.           De ce toate astea îi amintiră de o defilare viu colorată, de odinioară, care adunase tot Parisul, când tocmai se căsătorise şi era doar un tânăr şi timid secretar la comisariatul din cartierul Saint-Lazare? Caleştile transportau Dumnezeu ştie ce suveran străin, înconjurat de personaje cu panaşe, în timp ce căştile gărzilor republicane luceau în soare.           Parisul avea acelaşi miros ca azi, aceeaşi lumină, aceeaşi indolenţă.           Pe atunci nu se gândea la pensionare. Capătul carierei, capătul vieţii sale îi păreau foarte departe, atât de departe, încât nu-l preocupau. Şi iată că, acum, îşi pregătea casa unde îşi va trăi bătrâneţile!           Fără melancolie, doar un zâmbet destul de blând. Châtelet. Sena. Un pescar – întotdeauna era cel puţin unul – lângă Pont-au-Change. Apoi, avocaţi în robă neagră, gesticulând în curtea Palatului de Justiţie.           În sfârşit, Quai des Orfčvres, unde cunoţtea fiecare piatră din pavaj şi de unde fusese cât pe ce să fie exilat.           Cu mai puţin de zece zile în urmă, un prefect arţăgos, căruia nu-i plăceau poliţiştii din vechea şcoală, îi ceruse demisia, pensionarea anticipată, cum spunea el mai elegant, sub pretextul unor imprudenţe pe care le-ar fi comis.           În dosarul pe care îl răsfoise distrat, totul sau aproape totul era fals şi, timp de trei zile şi trei nopţi, fără să aibă măcar dreptul să-şi folosească colaboratorii, Maigret se străduise să o dovedească.           Nu numai că reuşise, ci obţinuse şi mărturisirea autorului înscenării, un dentist de pe strada Acacias, care avea pe conştiinţă mai multe crime1.           Dar asta era deja de domeniul trecutului. Îi salută pe cei doi poliţişti de gardă, urcă scara cea mare, intră în birou şi deschise fereastra, îşi scoase pălăria, haina şi, în picioare, contemplă Sena şi ambarcaţiunile care alunecau lin pe firul apei, în timp ce-şi umplea pipa.           În pofida neprevăzutului fiecărei zile, făcea, fără să se gândească, gesturi aproape ritualice, cum ar fi, după ce îşi aprindea pipa, acela de a deschide uşa de la biroul inspectorilor.           În faţa maşinilor de scris şi a telefoanelor erau locuri goale, pentru că începuse perioada concediilor.           — Bună, copii! Vii o clipă, Janvier?

Capitolul 1           Pentru agentul Jussiaume, pe care serviciul de noapte îl purta de fiecare dată, cu o diferenţă de câteva minute, în aceleaşi locuri, deplasările ca aceasta se integrau atât de bine în rutină zilnică, încât le înregistra automat în minte, aşa cum fac locuitorii din vecinătatea unei gări cu plecările şi sosirile trenurilor.           Cădea o ninsoare apoasă şi Jussiaume se adăpostise un moment în pragul unei porţi, la colţul străzii Fontaine cu strada Pigalle. Firma roşie de la Picratt’s era una dintre puţinele din cartier care mai rămăseseră aprinse şi proiecta parcă băltoace de sânge pe pavajul ud.           Era luni, zi fără clienţi în Monimartre. Jussiaume ar fi putut să spună în ce ordine se închiseseră majoritatea localurilor de noapte. În sfârşit, văzu stingându-se şi firma de neon de la Picratt’s. Patronul, mic şi îndesat, cu un impermeabil bej îmbrăcat peste smoching, ieşi pe trotuar ca să învârtă manivela obloanelor.           O siluetă, care părea a unui puşti, se strecură pe lângă ziduri şi coborî pe strada Pigalle în direcţia străzii Blanche. Apoi doi bărbaţi, dintre care unul purta sub braţ cutia unui saxofon, urcară spre Piaţa Clichy.           Aproape imediat, alt bărbat, cu gulerul pardesiului ridicat, se îndreptă spre intersecţia Saint-Georges.           Agentul Jussiaume nu le cunoştea numele, abia dacă reţinuse feţele, dar acele siluete – şi altele nenumărate – aveau pentru el un sens.           Ştia că o femeie va ieşi şi ea, îmbrăcată într-o haină de blană deschisă la culoare, foarte scurtă şi cocoţată pe tocuri exagerat de înalte, că va merge foarte repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă că era singură pe stradă la patru dimineaţa. Avea de străbătut doar o sută de metri ca să ajungă la casă unde locuia. Era obligată să sune pentru că, la oră aceea, uşa era încuiată.           În sfârşit, ultimele două, mereu împreună, care merseră discutând cu glas scăzut până la colţul străzii şi se despărţiră la câţiva paşi de el. Una, cea mai în vârstă şi mai înaltă, o luă, legănându-şi şoldurile, pe strada Pigalle, până la strada Lepic, unde o văzuse deseori intrând la ea în casă. Cealaltă ezită, se uită la el de parcă ar fi vrut să-l vorbească, apoi, în loc s-o apuce pe strada Notre-Dame-de-Lorette, aşa cum ar fi trebuit să facă, se îndreptă spre băruleţul din colţul străzii Douai, unde încă mai era lumină.           Părea să fi băut. Nu avea nimic pe cap. Părul auriu îi lucea când trecea pe sub un felinar. Mergea încet şi se oprea uneori părând că vorbeşte cu ea însăşi.           Patronul o întrebă cu familiaritate:           — O cafea, Arlette?           — Cu rom.           Şi imediat se răspândi mirosul caracteristic al romului încălzit de cafea. Doi-trei oameni beau la tejghea, dar femeia nu se uită la ei.           Patronul declarase mai târziu:           — Părea foarte obosită.           Probabil că de aceea ceru încă o cafea, cu porţie dublă de rom şi mâna ei scoase cu greu banii din poşetă.           — Noapte bună.           — Noapte bună.           Agentul Jussiaume o văzu trecând, iar mersul ei era şi mai nesigur decât la venire. Când ajunse în dreptul lui, îl zări în întuneric, se întoarse cu faţa la el şi zise:           — Vreau să fac o declaraţie la comisariat.           El răspunse:           — E simplu. Ştiţi unde e.           Era aproape în faţă, oarecum în spatele localului Picratt’s, pe stradă La Rochefoucauld. De unde se aflau, amândoi vedeau felinarul albastru şi bicicletele agenţilor sprijinite de perete.           La început, Jussiaume crezu că n-are să se ducă.           Apoi constată că traversa strada şi pătrundea în clădirea oficială.           Era patru şi jumătate când intră în biroul prost luminat, unde se aflau doar brigadierul Simon şi un agent tânăr, netitularizat. Femeia repetă:           — Vreau să fac o declaraţie.           — Te ascult, drăguţo, răspunse Simon, care era în cartier de douăzeci de ani şi se obişnuise cu toată lumea.           Femeia era foarte machiată şi fardurile se cam amestecaseră. Purta o rochie de satin negru şi o haină de imitaţie de vizon, se clătina uşor şi se ţinea de balustrada care îi despărţea pe agenţi de partea rezervată publicului.           — E vorba de o crimă.           — S-a comis o crimă?           Pe perete era fixat un ceas mare electric, iar femeia se uită la el, ca şi cum poziţia limbilor ar fi însemnat ceva.           — Nu ştiu dacă a fost comisă.           — Atunci, înseamnă că n-avem nici o crimă.           Brigadierul îi făcuse cu ochiul tânărului său coleg.           — Probabil că va fi comisă. Cu siguranţă că va fi.           — Cine ţi-a spus?           Părea că îşi urmăreşte cu greu şirul gândurilor.           — Cei doi bărbaţi, mai adineauri.           — Care bărbaţi?           — Nişte clienţi. Lucrez la Picratt’s.           — Mă gândeam eu că te-am zărit undeva. Tu te dezbraci acolo, nu?           Brigadierul nu asistase la spectacolele de la Picratt’s, dar trecea prin faţă în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară şi văzuse în geam fotografia mărită a femeii care stătea acum înaintea lui, precum şi fotografiile mai mici ale altor două femei.           — Aşa deci, nişte clienţi ţi-au vorbit de o crimă?           — Nu mie.           — Dar cui?

I.           Strada era îngustă, ca toate străzile vechiului cartier din Sables d”Olonne, cu pavele inegale, cu trotuare de pe care trebuia să coborî de fiecare dată când întâlneai un trecător. Uşa din colţ era una splendidă, cu două canaturi, de un verde intens, somptuos, cu reflexe perfecte, cu cele două ciocănele din cupru bine lustruite, aşa cum vezi doar pe la notarii din provincie sau la mănăstiri.           În faţă, staţionau două maşini lungi, lucitoare, care dădeau aceeaşi impresie de curăţenie şi de confort. Maigret le cunoştea, amândouă erau ale unor chirurgi.           „Aş fi putut şi eu să fiu chirurg”, îşi spuse el.           Şi să aibă o maşină ca acelea. Poate că nu chirurg, dar era adevărat că fusese gata să se facă medic, că începuse studii de medicină şi că uneori se gândea la asta cu nostalgie. Dacă tatăl lui n-ar fi murit aşa devreme. înainte de a pune piciorul pe prag, scoase ceasul din buzunar şi văzu că era trei. În acelaşi moment, se auzi dangătul puţin cam subţiratic al clopotului capelei, apoi, peste acoperişurile caselor mici ale oraşului, celălalt, mai grav, de la Notre-Dame.           Oftă şi apăsă pe butonul soneriei. Ofta pentru că era ridicol să-şi scoată ceasul din buzunar în fiecare zi la aceeaşi oră. Ofta pentru că era la fel de ridicol să vină la ora trei fix, ca şi cum de asta ar fi atârnat soarta lumii. Ofta pentru că, în timp ce aştepta declicul uşii, care se deschidea singură, graţie unui mecanism bine întreţinut, fără zgomot, lin, avea să devină, ca şi în zilele dinainte, un alt om.           Nici măcar un om în adevăratul sens al cuvântului. Umerii lui rămâneau umerii masivi ai comisarului Maigret, iar silueta nu devenea mai puţin greoaie.           Totuşi, de la primul pas făcut pe coridorul luminos, avea impresia că e un copil, tânărul Maigret de altădată, care, în satul lui din Allier, mergea în vârful picioarelor şi îşi ţinea răsuflarea când, după prima geană a zorilor, cu mâinile crăpate şi nasul roşu, intra în sacristie ca să-şi îmbrace hainele de copil de cor.           Atmosfera era aici la fel. O mireasmă dulceagă, farmaceutică înlocuia aroma de tămâie, dar nu era mirosul dezgustător din spitale, ci ceva mai complex, mai rafinat, mai subtil. Păşea pe un linoleum moale cum nu mai văzuse nicăieri. Chiar şi pereţii, daţi cu vopsea în ulei, erau mai netezi, de un alb mai onctuos decât oriunde în altă parte.           Plus umezeala aerului şi puritatea tăcerii, imposibil de găsit altundeva decât într-o mănăstire.           Se întoarse spre dreapta, ca un automat şi salută cu o înclinare a bustului, precum copilul de cor care trece prin faţa altarului, murmurând:           — Bună ziua, măicuţă.           Într-un birou din sticlă, luminat, curat, prevăzut cu o deschizătură, o măicuţă cu bonetă, aşezată în faţa unui registru, îi zâmbi şi răspunse:           — Bună ziua, domnule 6. Telefonez să aflu dacă puteţi intra. Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Era maica Aurelie. Probabil că în viaţa obişnuită ar fi fost o femeie de cincizeci de ani, dar, sub boneta albă, faţa ei netedă ca o caramelă nu avea vârstă.           — Alo! Rosti ea, cu o voce discretă. Maica Mărie des Anges? A sosit domnul 6.           Maigret nu se supăra, nici măcar nu era agasat. Era o ceremonie zilnică mai mult decât inutilă. Era aşteptat sus. Se ştia că vine la trei fix şi că ar fi fost în stare să urce şi singur la primul etaj.           Dar nu! Erau maniace. Maica Aurelie îi zâmbea, iar el se uita la scara cu treptele acoperite de un covor roşu, unde avea să apară maica Mărie des Anges.           Aceasta zâmbea şi ea, cu mâinile în mânecile largi ale veşmântului lung şi cenuşiu.           — Veniţi, domnule 6.           Maigret ştia foarte bine că avea să-i şoptească, de parcă ar fi fost un secret sau o ştire senzaţională:           — Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Mergea în vârful picioarelor. Poate că ar fi roşit dacă, cumva, greutatea lui ar fi făcut să trosnească o treaptă a scării. Ba chiar ţinea puţin capul într-o parte când vorbea, din pricina mirosului de calvados pe care îl bea în fiecare zi după masa de prânz.           Soarele trasa dungi oblice pe culoar, ca şi pe icoanele ce reprezentau sfinţi. Uneori întâlnea o masă pe rotile, o bolnavă dusă spre sala de operaţii şi de la care reţinea doar privirea fixă.           Maica Aldegonde venea întotdeauna până în pragul salonului mare cu douăzeci de paturi, ca din întâmplare, ca şi cum ar fi avut treabă, doar ca să-i spună în treacăt, zâmbind smerit:           — Bună ziua, domnule 6.           Apoi, puţin mai departe, maica Mărie de Anges deschidea, trăgându-se într-o parte, uşa marcată cu numărul 6.           Aşezată în capul oaselor pe pat, cu o expresie ciudată pe faţa puţin cam palidă, o femeie îl privea cum intră. Era doamna Maigret, care părea că îi spune întotdeauna: „Bietul de tine, Maigret, uite cum te-ai schimbat”.           De ce continua să meargă în vârful picioarelor, să vorbească cu o voce înăbuşită care nu era a lui, mişcându-se cu mare grijă, ca şi cum ar fi riscat să spargă porţelanuri? O săruta pe frunte, vedea portocalele şi prăjiturile pe noptieră şi, pe cuvertură, lucrul de mână care avea darul să-l înfurie.           — Iar?           — Maica Mărie des Anges mi-a dat voie să împletesc puţintel.           Mai erau şi alte ritualuri. De exemplu, o saluta pe bătrâna din patul al doilea. Nu putuseră să obţină o cameră cu un singur pat.           — Bună ziua, domnişoară Rinquet.

Capitolul 1           Castelana de la La Bicoque.           Coborî din trenul Paris-Le Havre într-o gară mică şi posomorâtă, Breaute-Beuzeville. Fusese nevoit să se scoale la cinci dimineaţa şi, pentru că nu găsise nici un taxi, să ia primul metrou ca să ajungă la Gara Saint-Lazare. Acum aştepta legătura.           — Unde trage trenul spre Etretat, vă rog?           Era trecut de opt şi se luminase de mult; dar aici, din cauza burniţei şi a răcorii umede, aveai impresia că abia se crăpa de ziuă. Gara nu avea restaurant, nici chioşc cu răcoritoare, doar un fel de birt, peste drum, unde staţionau briştele unor negustori de vite.           — Etretat? Aveţi tot timpul. Trenul e colo.           Se uită în direcţia arătată: câteva vagoane fără locomotivă, model vechi, vopsite într-un verde uitat de mult, prin ale căror geamuri se zăreau câţiva călători încremeniţi, care ai fi zis că aşteptau acolo de seara trecută. Nu părea ceva serios; semăna cu o jucărie, cu desenul unui copil.           O familie – parizieni, evident! – alergă cu disperare, Dumnezeu ştie de ce, trecea peste şinele de cale ferată, se grăbea să ajungă la trenul fără locomotivă, iar cei trei copii duceau plase pentru crevete.           Asta provocă declicul. Un moment, Maigret se transformă într-un om fără vârstă şi, deşi se afla la cel puţin douăzeci de kilometri de mare, avu impresia că îi simte mireasma, că îi percepe zgomotul ritmat. Ridică încet capul şi privi cu un oarecare respect norii cenuşii, veniţi probabil dinspre larg. Pentru el, care se născuse şi îşi petrecuse copilăria departe de ţărmul ei, asta însemna marea: plase pentru crevete, un trenuleţ, bărbaţi în pantaloni de flanel, umbrele de soare pe plajă, vânzători de scoici şi suveniruri, bistrouri unde se bea vin alb, degustând stridii şi pensiuni de familie care aveau toate acelaşi miros, un miros pe care nu îl mai găseai nicăieri în altă parte, pensiuni de familie unde, după câteva zile, doamna Maigret era atât de nefericită că nu făcea nimic cu mâinile, încât tare i-ar fi plăcut să ajute la spălatul vaselor.           Evident, ştia foarte bine că nu era adevărat, totuşi, fără să vrea, de fiecare dată când se apropia de mare, avea impresia unei lumi artificiale, distractive, unde nu se putea întâmpla nimic grav. În cariera lui, făcuse câteva anchete pe litoral, unde se petrecuseră adevărate drame. Totuşi şi de data aceasta, în timp ce bea un calvados la tejgheaua birtului, îi veni să zâmbească gândindu-se la bătrâna doamnă care se numea Valentine şi la fiul ei vitreg, pe nume Besson.           Era miercuri 6 septembrie şi nici anul acesta nu avusese timp să plece în vacanţă. Cu o zi înainte, pe la unsprezece, bătrânul uşier intrase în biroul lui, la Poliţia Judiciară şi îi întinsese o carte de vizită cu chenar negru.           Doamna Ferdinand BESSON, văduvă.           La Bicoque Etretat           — Vrea să stea de vorbă chiar cu mine?           — A insistat să vă întâlnească, măcar un moment. Spune că a venit special de la Etretat.           — Cum arată?           — E o bătrână doamnă încântătoare.           O primise şi, într-adevăr, era cea mai fermecătoare bătrâna doamnă care se putea imagina, fină şi subţirică, cu chipul roz şi delicat şi un păr de un alb imaculat, atât de vioaie şi de graţioasă, încât părea mai curând o actriţă care interpreta rolul unei marchize în vârstă decât un personaj real.           — Probabil că nu mă cunoaşteţi, domnule comisar şi de aceea preţuiesc cu atât mai mult favoarea pe care mi-o faceţi primindu-mă. Eu însă vă cunosc, pentru că v-am urmărit ani în şir anchetele pasionante. Dacă veţi veni la mine, după cum sper, voi putea să vă arăt o mulţime de articole din ziare unde scrie despre dumneavoastră.           — Vă mulţumesc.           — Mă numesc Valentine Besson, un nume care nu vă spune probabil nimic, dar veţi şti cine sunt când voi adăuga că soţul meu, Ferdinand Besson, era creatorul produselor ‘Juva’.           Maigret avea şi el o vârstă, aşa că acest cuvânt, ‘Juva’, îi era cuno-scut. Tânăr fiind, îl întâlnise în paginile de publicitate ale ziarelor şi pe panourile-reclamă şi parcă mama lui folosea crema ‘Juva’ atunci când îşi punea hainele bune.           Bătrâna doamnă din faţa lui era îmbrăcată cu o eleganţă preţioasă, puţin demodată şi purta o mulţime de bijuterii.           — De la moartea soţului meu, sunt cinci ani de atunci, locuiesc singură într-o căsuţă pe care o am la Etretat. Mai exact, până duminică seara locuiam acolo singură cu servitoarea, o tânără din ţinut, aflată în slujba mea de câţiva ani. A murit în noaptea de duminică spre luni, domnule comisar; a murit, într-un fel, în locul meu şi de aceea am venit să vă implor să-mi acordaţi ajutorul dumneavoastră.           Nu vorbea pe un ton dramatic. Cu un zâmbet abia schiţat, părea a se scuza că vorbea despre lucruri tragice.           — Nu sunt nebună, nu vă fie teamă. Nu sunt nici măcar ceea ce se numeşte o bătrână apucată.           Când spun că Rose – aşa o chema pe servitoarea mea – a murit în locul meu, sunt aproape sigură că nu mă înşel. Îmi daţi voie să vă povestesc totul în câteva cuvinte?           — Vă rog.      — De cel puţin douăzeci de ani, în fiecare seară, obişnuiesc să iau un medicament ca să dorm, pentru că mă ia greu somnul. E un somnifer lichid, destul de amar, dar amărăciunea e compensată de un gust puternic de anason. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că soţul meu era farmacist. Duminică seara, ca de obicei, mi-am pregătit paharul cu medicament înainte de culcare şi Rose se afla lângă mine când, deja urcată în pat, am vrut să-l beau. Am luat o înghiţitură şi mi s-a părut că are gustul mai amar că de obicei. ‘Probabil că am pus mai mult de douăsprezece picături, Rose. Nu mai beau.’ ‘Noapte bună,

Era cam zece dimineaţa. Agentul Picot stătea de gardă la Poliţia Judiciară în partea stingă a intrării principale, în timp ce colegul lui, Latuile, se afla postat în partea dreaptă. Era luna mai, soarele strălucea şi Parisul se înveşmântase în culori pastelate.           La un moment dat, Picot o remarcă, dar nu-i acordă importanţă: o bătrână mititică ce purta o pălărie albă, mănuşi albe şi o rochie gri. Avea picioarele foarte slabe, puţin arcuite din cauza vârstei.           Ţinea în mână un coş de provizii sau o geantă? Nu-şi mai amintea. Nu o văzuse când sosise. Se oprise pe trotuar, la câţiva paşi de el şi privea maşinile parcate în curtea Poliţiei Judiciare.           Deseori, unii curioşi, mai ales turişti, veneau să arunce astfel o privire la Quai des Orfevres.           Bătrânica se apropie de poartă, îl privi pe agent din cap până-n picioare, apoi îi întoarse spatele şi se îndreptă spre Pont-Neuf.           A doua zi, Picot, aflat din nou în gardă, o văzu iarăşi, pe la aceeaşi oră ca în ziua precedentă. De data asta, după ce ezită destul de mult timp, se apropie de el şi i se adresă.           — Aici are biroul comisarul Maigret, nu-i aşa?           — Da, doamnă. La primul etaj.           Ea ridică încet capul şi privi ferestrele. Avea trăsături foarte fine, frumos conturate, iar ochii ei, de un cenuşiu deschis, păreau să aibă întotdeauna o expresie mirată.           — Mulţumesc, domnule agent.           Şi plecă, cu paşi mărunţi, ţinând şi de data asta în mână o plasă pentru cumpărături, ceea ce lăsa să se presupună că locuia în cartier.           Ziua următoare, Picot era liber. Înlocuitorul lui nu dădu atenţie bătrânicii care se strecură în curte. Zăbovi aici un moment, apoi intră pe uşa din stânga şi urcă scara. La primul etaj, culoarul lung o impresionă şi păru puţin dezorientată. Bătrânul Joseph, aprodul, se apropie de ea şi o întrebă cu amabilitate:           — Căutaţi ceva?           — Biroul comisarului Maigret.           — Vreţi să vorbiţi cu domnul comisar?           — Da. Pentru asta am venit.           — Ati fost convocată?           Ea făcu din cap semn că nu, întristată.           — E nevoie de convocare?           — Vreţi să-i lăsaţi un mesaj?           — Trebuie să-i vorbesc personal. E ceva de foarte mare importanţă.           — Completaţi această fişă şi voi vedea dacă domnul comisar poate să vă primească.           Bătrânica se aşeză la masa acoperită cu material verde. În jur mirosea puternic a vopsea, deoarece totul fusese proaspăt renovat. Dar ea nu ştia şi i se părea că, pentru o clădire a administraţiei, atmosfera era destul de veselă.           Rupse prima fişă. Scria încet, cântărind fiecare cuvânt, subliniind unele dintre ele. A doua şi a treia fişă ajunseră tot la coşul de gunoi. Abia la a patra păru mulţumită şi se îndreptă cu ea spre Joseph.           — O să i-o daţi personal, nu-i aşa?           — Da, doamnă.           — Presupun că e foarte ocupat?           — Foarte.           — Credeţi că o să mă primească?           — Nu ştiu, doamnă.           Avea peste optzeci de ani, poate optzeci şi şase sau optzeci şi şapte şi probabil că nu cântărea mai mult decât o copilă. Corpul parcă i se purificase cu timpul şi avea pielea diafană. Zâmbea cu timiditate, ca şi cum ar fi vrut să-l seducă pe bunul Joseph.           — Faceţi tot ce puteţi, da? E foarte important pentru mine!           — Luaţi loc, doamnă.           Şi se îndreptă spre una dintre uşi, în care bău uşor. Maigret discuta cu Janvier şi Lapointe, care stăteau amândoi în picioare, iar zgomotele de afară pătrundeau nestingherite pe fereastra larg deschisă.           Maigret luă fişa, aruncă o privire pe ea şi se încruntă.           — Cum arată?           — O doamnă în vârstă, foarte cuviincioasă, puţin timidă. Mi-a cerut să insist s-o primiţi.           Pe prima linie punctată, femeia îşi aşternuse numele cu un scris destul de ferm şi regulat:           Doamna Antoine de Carame.           Apoi adresa:           Cheiul Megisserie, nr. 8 bis.           Iar ca motiv al vizitei:           Doresc să-i fac comisarului Maigret o comunicare de cea mai mare importanţă. E o chestiune de viaţă şi de moarte.           Scrisul era deja mai tremurat şi liniile nu mai erau atât de drepte. Unele cuvinte erau subliniate. Mai întâi, cuvântul comisar. Apoi, cuvintele mare importanţă. Iar cuvintele chestiune de viaţă şi de moarte erau subliniate de două ori.           — E o nebună? Mormăi Maigret, trăgând din pipă.           — Nu pare. E foarte calmă.           Cei de la Poliţia Judiciară primeau deseori scrisori de la indivizi nebuni sau pe jumătate nebuni. Aproape întotdeauna conţineau un anumit număr de cuvinte subliniate.           — O primeşti tu, Lapointe? Altfel, va veni pe capul nostru în fiecare dimineaţă.           După câteva momente, Joseph o pofti pe bătrânică în micul birou de la capătul culoarului. Lapointe se afla acolo singur, lângă fereastră.