Georges Simenon si seria Maigret

I.           Strada era îngustă, ca toate străzile vechiului cartier din Sables d”Olonne, cu pavele inegale, cu trotuare de pe care trebuia să coborî de fiecare dată când întâlneai un trecător. Uşa din colţ era una splendidă, cu două canaturi, de un verde intens, somptuos, cu reflexe perfecte, cu cele două ciocănele din cupru bine lustruite, aşa cum vezi doar pe la notarii din provincie sau la mănăstiri.           În faţă, staţionau două maşini lungi, lucitoare, care dădeau aceeaşi impresie de curăţenie şi de confort. Maigret le cunoştea, amândouă erau ale unor chirurgi.           „Aş fi putut şi eu să fiu chirurg”, îşi spuse el.           Şi să aibă o maşină ca acelea. Poate că nu chirurg, dar era adevărat că fusese gata să se facă medic, că începuse studii de medicină şi că uneori se gândea la asta cu nostalgie. Dacă tatăl lui n-ar fi murit aşa devreme. înainte de a pune piciorul pe prag, scoase ceasul din buzunar şi văzu că era trei. În acelaşi moment, se auzi dangătul puţin cam subţiratic al clopotului capelei, apoi, peste acoperişurile caselor mici ale oraşului, celălalt, mai grav, de la Notre-Dame.           Oftă şi apăsă pe butonul soneriei. Ofta pentru că era ridicol să-şi scoată ceasul din buzunar în fiecare zi la aceeaşi oră. Ofta pentru că era la fel de ridicol să vină la ora trei fix, ca şi cum de asta ar fi atârnat soarta lumii. Ofta pentru că, în timp ce aştepta declicul uşii, care se deschidea singură, graţie unui mecanism bine întreţinut, fără zgomot, lin, avea să devină, ca şi în zilele dinainte, un alt om.           Nici măcar un om în adevăratul sens al cuvântului. Umerii lui rămâneau umerii masivi ai comisarului Maigret, iar silueta nu devenea mai puţin greoaie.           Totuşi, de la primul pas făcut pe coridorul luminos, avea impresia că e un copil, tânărul Maigret de altădată, care, în satul lui din Allier, mergea în vârful picioarelor şi îşi ţinea răsuflarea când, după prima geană a zorilor, cu mâinile crăpate şi nasul roşu, intra în sacristie ca să-şi îmbrace hainele de copil de cor.           Atmosfera era aici la fel. O mireasmă dulceagă, farmaceutică înlocuia aroma de tămâie, dar nu era mirosul dezgustător din spitale, ci ceva mai complex, mai rafinat, mai subtil. Păşea pe un linoleum moale cum nu mai văzuse nicăieri. Chiar şi pereţii, daţi cu vopsea în ulei, erau mai netezi, de un alb mai onctuos decât oriunde în altă parte.           Plus umezeala aerului şi puritatea tăcerii, imposibil de găsit altundeva decât într-o mănăstire.           Se întoarse spre dreapta, ca un automat şi salută cu o înclinare a bustului, precum copilul de cor care trece prin faţa altarului, murmurând:           — Bună ziua, măicuţă.           Într-un birou din sticlă, luminat, curat, prevăzut cu o deschizătură, o măicuţă cu bonetă, aşezată în faţa unui registru, îi zâmbi şi răspunse:           — Bună ziua, domnule 6. Telefonez să aflu dacă puteţi intra. Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Era maica Aurelie. Probabil că în viaţa obişnuită ar fi fost o femeie de cincizeci de ani, dar, sub boneta albă, faţa ei netedă ca o caramelă nu avea vârstă.           — Alo! Rosti ea, cu o voce discretă. Maica Mărie des Anges? A sosit domnul 6.           Maigret nu se supăra, nici măcar nu era agasat. Era o ceremonie zilnică mai mult decât inutilă. Era aşteptat sus. Se ştia că vine la trei fix şi că ar fi fost în stare să urce şi singur la primul etaj.           Dar nu! Erau maniace. Maica Aurelie îi zâmbea, iar el se uita la scara cu treptele acoperite de un covor roşu, unde avea să apară maica Mărie des Anges.           Aceasta zâmbea şi ea, cu mâinile în mânecile largi ale veşmântului lung şi cenuşiu.           — Veniţi, domnule 6.           Maigret ştia foarte bine că avea să-i şoptească, de parcă ar fi fost un secret sau o ştire senzaţională:           — Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Mergea în vârful picioarelor. Poate că ar fi roşit dacă, cumva, greutatea lui ar fi făcut să trosnească o treaptă a scării. Ba chiar ţinea puţin capul într-o parte când vorbea, din pricina mirosului de calvados pe care îl bea în fiecare zi după masa de prânz.           Soarele trasa dungi oblice pe culoar, ca şi pe icoanele ce reprezentau sfinţi. Uneori întâlnea o masă pe rotile, o bolnavă dusă spre sala de operaţii şi de la care reţinea doar privirea fixă.           Maica Aldegonde venea întotdeauna până în pragul salonului mare cu douăzeci de paturi, ca din întâmplare, ca şi cum ar fi avut treabă, doar ca să-i spună în treacăt, zâmbind smerit:           — Bună ziua, domnule 6.           Apoi, puţin mai departe, maica Mărie de Anges deschidea, trăgându-se într-o parte, uşa marcată cu numărul 6.           Aşezată în capul oaselor pe pat, cu o expresie ciudată pe faţa puţin cam palidă, o femeie îl privea cum intră. Era doamna Maigret, care părea că îi spune întotdeauna: „Bietul de tine, Maigret, uite cum te-ai schimbat”.           De ce continua să meargă în vârful picioarelor, să vorbească cu o voce înăbuşită care nu era a lui, mişcându-se cu mare grijă, ca şi cum ar fi riscat să spargă porţelanuri? O săruta pe frunte, vedea portocalele şi prăjiturile pe noptieră şi, pe cuvertură, lucrul de mână care avea darul să-l înfurie.           — Iar?           — Maica Mărie des Anges mi-a dat voie să împletesc puţintel.           Mai erau şi alte ritualuri. De exemplu, o saluta pe bătrâna din patul al doilea. Nu putuseră să obţină o cameră cu un singur pat.           — Bună ziua, domnişoară Rinquet.

Capitolul 1           Umbra chinezească.           Ora zece seara. Porţile de fier ale parcului fuseseră închise, iar Piaţa Vosges era acum pustie, cu urmele lucioase lăsate de maşini pe asfalt şi susurul neobosit al fântânilor, copacii despuiaţi de frunze şi conturul monoton pe cer al acoperişurilor identice. Sub arcade, care formează o centură impresionantă a acestei pieţe, puţine lumini erau aprinse. Nu mai mult de trei-patru prăvălii. Comisarul Maigret văzu o familie care lua masa în una dintre ele, unde se îngrămădeau coroane mortuare. Încerca să citească numerele de deasupra uşilor, dar, imediat ce trecu de prăvălia cu coroane, o persoană mică de statură ieşi din umbră.           — Dumneavoastră v-am telefonat? Probabil că aştepta de mult timp acolo. În pofida frigului lunii noiembrie, nu-şi pusese pardesiul peste şorţ. Avea nasul roşu şi ochii îngrijoraţi. La mai puţin de o sută de metri, în colţul străzii Beam, se afla un poliţist în uniformă.           — Nu l-aţi anunţat? Mormăi Maigret.           — Nu! Din cauza doamnei de Saint-Marc, care urmează să nască. Uitaţi! Aceea e maşina doctorului, chemat de urgenţă. Lângă trotuar staţionau trei maşini, cu luminile de poziţie aprinse. Cerul, cu nori care treceau pe un fond scăldat de lumina Lunii, căpăta uneori o paloare indefinită. Ai fi spus că stătea să ningă. Portăreasa intră pe poarta mare a imobilului, luminată de un bec de 25 de waţi, înnegrit de praf.           — O să vă explic. Aici este curtea. Trebuie s-o traversezi ca să ajungi în oricare parte a casei, cu excepţia celor două prăvălii. Aici stau eu, în stânga. Nu daţi atenţie. N-am avut timp să culc copiii. Erau doi, un băiat şi o fată, în bucătăria în dezordine. Dar portăreasa nu intră. Arătă, la celălalt capăt al curţii, lungă, mare, o clădire cu proporţii armonioase.           — Acolo e. O să înţelegeţi. Maigret se uita curios la acel nod de femeie ale cărei mâini agitate trădau înfrigurarea.           — Cineva vrea să vorbească cu un comisar la telefon! I se spusese puţin mai devreme la Poliţia Judiciară. Auzise o voce înăbuşită şi repetase de trei-patru ori:           — Vorbiţi mai tare! Nu vă aud!           — Nu pot. Vă sun de la debit. Aşa că. Era un mesaj fără şir.           — Ar trebui să veniţi imediat în Piaţa Vosges la nr. 61. Da. Cred că e vorba de o crimă. Dar încă nu trebuie să se ştie! Iar acum, portăreasa arăta spre ferestrele mari de la primul etaj. Câteva umbre se agitau în spatele perdelelor.           — Acolo e.           — Crima?           — Nu! Doamna de Saint-Marc care naşte. Prima ei naştere. Nu e prea voinică. Înţelegeţi? Curtea era şi mai întunecoasă decât Piaţa Vosges. Era luminată de un singur bec, fixat în perete. Puteai ghici o scară în spatele unei uşi cu geam, apoi, ici şi colo, nişte ferestre lu-minate.           — Şi crima?           — Să vă spun! La şase au plecat angajaţii de la Couchet.           — O clipă. Ce înseamnă ‘Couchet’?           — Clădirea din fund. Un laborator sau o fabrică de seruri. Probabil că ştiţi. ‘Serurile doctorului Riviere’.           — Şi fereastra aceea luminată?           — Staţi puţin. Azi e 30. Aşa că domnul Couchet era acolo. Are obiceiul să rămână singur după închiderea birourilor. L-am văzut prin geam, aşezat în fotoliu. Priviţi. O fereastră cu ochiuri de geam mate. O umbră ciudată, ca a unui bărbat care zace cu capul pe birou.           — El e?           — Da. Pe la opt, când am dus gunoiul, am aruncat o privire. Scria. Se vedea foarte bine mâna care ţinea un toc sau un creion.           — Şi la ce oră a avut loc crima?           — Un moment! Am urcat să văd ce mai face doamna de Saint-Marc. Şi m-am uitat iar când am coborât. Era ca acum şi chiar am crezut că adormise. Maigret începea să-şi piardă răbdarea.           — Pe urmă, după un sfert de oră.           — Da! Era în aceeaşi poziţie! Spuneţi esenţialul.           — Asta e tot. Am vrut să văd. Am bătut la uşa biroului. N-a răspuns nimeni şi am intrat. E mort. E plin de sânge peste tot.           — De ce n-aţi anunţat comisariatul? E la doi paşi de aici, pe strada Beam.           — Şi ar fi venit toţi în uniformă! Ar fi tulburat toată casa! V-am spus că doamna de Saint-Marc. Maigret avea mâinile în buzunare şi pipa între dinţi. Se uită la ferestrele de la primul etaj şi avu impresia că momentul se apropia, pentru că agitaţia crescuse. Auziră o uşă deschizându-se şi paşi pe scară. În curte apăru silueta unui om înalt şi solid. Portăreasa atinse mâna comisarului şi şopti cu respect:           — Domnul de Saint-Marc. Fost ambasador. Bărbatul, căruia nu i se vedea faţa, se opri, porni din nou, apoi se opri iar, privind tot timpul spre propriile ferestre.           — Probabil că i s-a spus să iasă afară. Şi mai adineauri. Haideţi cu mine. Poftim! Iar au dat drumul la fonograf! Şi exact deasupra familiei Saint-Marc! Fereastră mai mică, de la etajul doi, cel mai slab luminată. Era închisă şi mai mult puteai ghici decât auzi muzica unui gramofon. Portăreasa, slabă, nervoasă, cu ochii roşii, cu degetele agitate, se îndreptă spre fundul curţii, arătă un peron mic şi o uşă întredeschisă.      — O să-l vedeţi la stânga. Prefer să nu mai intru. Un birou banal. Mobile deschise la culoare. Un tapet uni. Şi un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, aşezat într-un fotoliu, cu capul pe hârtiile împrăştiate în faţa lui. Glonţul îl lovise drept în piept. Maigret trase cu urechea: portăreasa era tot afară, aşteptându-l, iar domnul de Saint-Marc continua să se plimbe prin curte. Din când în când, un autobuz trecea prin piaţă, iar vacarmul lui făcea şi mai profundă liniştea care urma. Comisarul nu se atinse de nimic. Se asigură doar că arma nu rămăsese în birou, se uită înjur trei-patru minute, pufăind din pipă, apoi ieşi, încruntat.

Capitolul I.           Sâmbăta domnului Basso.           Un sfârşit de după-amiază însorit. Un soare aproape vâscos scălda străzile liniştite de pe malul stâng al Senei. Şi peste tot, pe feţe, în miile de zgomote familiare ale străzii, stăruia bucuria de a trăi.           Există şi astfel de zile, când existenţa este mai puţin banală şi trecătorii de pe trotuare, tramvaiele şi automobilele par să-şi joace rolul într-o feerie.           Era 27 iunie. Când Maigret ajunse la poarta mică a închisorii Santé, santinela privea, înduioşată, un pisoi alb ce se juca cu câinele lăptăresei.           Şi probabil că există şi zile în care pavajul e mai sonor. Paşii lui Maigret răsunară în curtea imensă. La capătul culoarului, întrebă un gardian:           — A aflat?           — Încă nu.           O cheie răsucită în broască, un zăvor tras… Intră într-o celulă foarte înaltă, foarte curată, unde un bărbat se ridică, în timp ce chipul său părea să-şi caute o expresie.           — Ce mai faci, Lenoir? întrebă comisarul. Bărbatul dădu să zâmbească, dar un gând îi înăspri brusc trăsăturile. Sprâncenele i se apropiară, bănuitoare. Preţ de câteva secunde, schiţă o grimasă arţăgoasă, apoi ridică din umeri şi întinse mâna.           — Am înţeles! rosti el.           — Ce-ai înţeles?           Un zâmbet dezamăgit.           — Nu-mi faceţi mie asta! Aţi venit aici…           — Pentru că plec mâine în vacanţă şi…           Deţinutul râse, un râs sec. Era un tânăr înalt, brunet, cu părul pieptănat pe spate. Avea trăsături regulate, ochi căprui frumoşi şi o mustaţă fină, care scotea în evidenţă albul dinţilor ascuţiţi ca ai rozătoarelor.           — Sunteţi amabil, domnule comisar.           Se întinse, căscă şi închise capacul WC-ului, care rămăsese ridicat, într-un colţ al celulei.           — Nu vă uitaţi la dezordine…           Şi, brusc, privindu-l în ochi pe Maigret:           — Graţierea a fost respinsă, nu-i aşa?           Era inutil să mintă. Celălalt înţelesese şi se plimba acum prin celulă.           — Nu-mi făceam iluzii! Şi când? Mâine?..           Cu toate astea, la ultimul cuvânt, vocea i se alteră şi ochii i se îndreptară spre lumina slabă a zilei, care se strecura prin fereastra îngustă, situată foarte sus.           La aceeaşi oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:           Preşedintele republicii a respins graţierea lui Jean Lenoir, tânărul şef de bandă din Belleville. Execuţia va avea loc mâine în zori.           Maigret îl arestase pe Lenoir în urmă cu trei luni, într-un hotel de pe strada Saint-Antoine. Încă o secundă şi glonţul tras de asasin în direcţia lui l-ar fi nimerit drept în piept, în loc să ajungă în tavan.           Totuşi, comisarul se interesase de el, fără ranchiună. Întâi, poate, pentru că Lenoir era tânăr. Avea douăzeci şi patru de ani şi colecţiona condamnări de la cincisprezece.           Apoi, pentru că era îndrăzneţ. Avea complici. Doi dintre ei fuseseră arestaţi în aceeaşi zi cu el. Erau la fel de vinovaţi şi, în cazul ultimei lovituri, atac armat asupra unui casier, probabil că implicarea lor fusese mai mare decât a şefului.           Totuşi, Lenoir îi dezvinovăţise, luase totul asupra lui, nu-i „turnase”.           Fără afectare, fără să se dea mare. Nu învinovăţea societatea pentru delincvenţa lui.           — Am pierdut! se mulţumea el să spună.           Se sfârşise. Sau, mai curând, când soarele care aurea acum o bucată din zidul celulei sale avea să răsară din nou, se va fi sfârşit.           Fără să vrea, Lenoir făcu un gest sinistru. În timp ce se plimba, îşi trecu mâna peste ceafă, se înfioră, păli şi simţi nevoia să spună, rânjind:           — Oricum! Ai un sentiment ciudat.           Şi, brusc, cu obidă în glas:           — Măcar dacă m-aş duce acolo cu toţi cei care o merită!           Se uită la Maigret, ezită, făcu din nou turul micii încăperi, apoi mormăi:           — N-am să mă apuc azi „să dau în gât” pe cineva. Şi totuşi!..           Comisarul evita să-l privească. Simţea că se apropia mărturisirea. Şi îl ştia pe celălalt destul de sălbatic ca o simplă tresărire sau un interes prea vizibil să-l facă să nu mai vorbească.           — Desigur, nu cunoaşteţi taverna de doi bani. Ei bine, dacă daţi o raită pe-acolo, să ştiţi că e un tip, printre clienţii fideli, care ar merita mai mult decât mine să fie dus mâine la ghilotină!           Se plimba întruna, nu se putea opri, şi asta devenea halucinant. Era singurul mod prin care îşi trăda surescitarea.           — Dar nu-l veţi prinde… Uitaţi! Pot să vă spun ceva, fără „să dau pe goarnă”… Nu ştiu de ce îmi vine asta în minte azi. Poate pentru că e o poveste de puştani… Să fi avut vreo şaisprezece ani. Eram doi care mergeam pe la balurile populare şi şterpeleam. La ora asta, celălalt cred că e într-un sanatoriu. Tuşea de pe-atunci…           Oare nu vorbea acum ca să-şi creeze iluzia vieţii, ca să-şi dovedească lui însuşi că era încă om?      — Într-o noapte… Cam pe la trei… Mergeam pe strada… Nu! N-am să vă spun numele străzii. O stradă oarecare. Am văzut de departe o uşă care se deschidea. La marginea trotuarului era oprită o maşină. Pe uşă a ieşit un tip, împingându-l pe altul de la spate. Nu! Nu-l împingea. Imaginaţi-vă un manechin pe care ai vrea să-l faci să meargă cu tine ca şi cum ar fi un amic! L-a băgat în maşină şi s-a urcat la volan. Prietenul mi-a aruncat o privire şi iată-ne pe amândoi pe bara de protecţie din spate. În vremea aceea, mi se spunea Chat1. Asta spune tot!.. Ne-a plimbat pe o grămadă de străzi. Tipul de la volan parcă ar fi căutat ceva, părea că se rătăcise… Până la urmă, am înţeles ce căuta, pentru că a ajuns la canalul Saint-Martin… Aţi ghicit, nu-i aşa? A deschis portiera, a închis portiera, şi gata! Un cadavru a ajuns în apă. Simplu ca bună ziua! Gagiu' cu maşina trebuie să fi pus dinainte nişte chestii grele în buzunarele hoitului, pentru că n-a plutit nici o clipă… Noi doi stăteam cuminţi. Ne-am privit din nou. Am urcat la locul nostru.

Capitolul 1           Crima comisarului Maigret.           Nimeni nu a băgat de seamă ce se întâmpla. Nimeni nu a bănuit drama care se petrecea în sala de aşteptare a acelei gări mici, unde se aflau doar şase călători posaci, iar în aer plutea un miros de cafea, de bere şi limonadă. Era cinci după amiază şi se lăsa întunericul. Lămpile fuseseră aprinse, dar prin geamuri încă mai puteai zări, în semiobscuritatea peronului, funcţionari germani şi olandezi de la vamă şi de la căile ferate, care tropăiau pe loc ca să se încălzească.           Căci gara din Neuschanz era situată la extremitatea nordică a Olandei, lingă frontiera germană.           O gară oarecare, deoarece Neuschanz abia dacă se putea numi sat. Nici o linie principală nu trecea pe acolo, iar tren era doar dimineaţa şi seara, pentru muncitorii germani care, atraşi de lefurile mari, lucrau în uzinele din Olanda.           De fiecare dată se repeta acelaşi ritual. Trenul german se oprea la un capăt al peronului şi trenul olandez aştepta la celălalt capăt.           Funcţionarii cu şapcă portocalie şi cei cu uniformă verzuie sau albastru închis se întâlneau şi petreceau împreună ora de oprire prevăzută pentru formalităţile vamale.           Fiind vorba de vreo douăzeci de călători în fiecare tren, cam aceiaşi, care se adresau cu familiaritate vameşilor, formalităţile se terminau repede.           Iar oamenii se duceau atunci la bufet, care era la fel ca toate bufetele de frontieră. Preţurile erau afişate în cenţi şi în pfennigi. Într-o vitrină găseai ciocolată olandeză şi ţigări germane. Puteai fi servit cu rachiu de ienupăr sau cu schnaps.           În seara aceea era o atmosferă apăsătoare. O femeie moţăia la casă. Un jet de abur ţâşnea din filtrul mare de cafea. Uşa de la bucătărie rămăsese deschisă şi se auzeau ţiuiturile unui aparat de radio la care umbla un copil. Totul avea un aer familial şi totuşi, erau de ajuns câteva detalii pentru ca atmosfera să capete o nuanţă tulbure de aventură şi mister.           De exemplu, uniformele celor două ţări! Sau acel amestec de afişe pentru sporturile de iarnă din Germania şi pentru Târgul de la Utrecht… într-un colţ, o siluetă: un bărbat la vreo treizeci de ani – cu haine foarte uzate, palid la faţă şi nebărbierit, pe cap cu o pălărie moale, de un cenuşiu greu de definit – care poate că bătuse întreaga Europă.           Sosise cu trenul din Olanda. Arătase un bilet pentru Bremen, iar controlorul îi explicase în germană că alesese linia cea mai ocolitoare, pe care nu circulau trenuri rapide.           Bărbatul făcuse semn că nu înţelegea. Comandase în franceză o cafea şi toţi cei din jur se uitaseră la el curioşi.           Avea nişte ochi febrili, înfundaţi adânc în orbite. Fuma ţinându şi ţigara lipită de buza de jos şi acest simplu detaliu era de ajuns ca să exprime osteneala sau dispreţul.           Avea la picioare o valijoară din imitaţie de piele, aşa cum găseşti în toate bazarurile. Valijoara era nouă. Când primi cafeaua, scoase din buzunar un pumn de monede franţuzeşti, belgiene şi câteva olandeze, mărunte, din argint. Chelneriţa trebui să şi aleagă singură monedele pentru plată.           Un alt călător, aşezat la masa vecină, înalt şi greoi, lat în umeri, atrăgea mai puţin atenţia. Purta un pardesiu gros de culoare neagră, cu guler de catifea, iar nodul cravatei era fixat cu un dispozitiv din celuloid.           Primul, crispat, se uita tot timpul prin geamul uşii la angajaţii căilor ferate, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă trenul.           Al doilea îl observă, calm, implacabil, trăgând din pipă.           Călătorul agitat îşi părăsi locul preţ de două minute, ca să meargă la toaletă. Atunci, fără măcar să se aplece, cu o simplă mişcare de picior, celălalt trase spre el valijoară şi împinse în locul ei alta exact la fel.           O jumătate de oră mai târziu, trenul părăsea gară. Cei doi bărbaţi se aşezară în acelaşi compartiment de clasa a III-a, dar nu şi vorbiră.           La Leer, trenul se goli, după care îşi continuă totuşi drumul pentru cei doi călători. Pe la zece, garnitura intră sub acoperişul de sticlă monumental de la Bremen, unde lămpile cu descărcare luminiscentă făceau ca toate feţele să arate palide.           * * *           Probabil că primul călător nu cunoştea deloc limba germană, pentru că greşi de câteva ori drumul, intră în restaurantul de la clasa I, ajungând abia după mai multe încercări la bufetul clasei a III-a, unde nu se aşeză la masă.           Arătă cu degetul spre nişte franzeluţe care aveau cârnaţi înăuntru, explică prin gesturi că dorea să le cumpere şi plăti din nou întinzând un pumn de monede.           Mai bine de o jumătate de oră, rătăci pe străzile largi din vecinătatea gării, cu valijoara în mină, părând să caute ceva.           Iar bărbatul cu guler de catifea, care îl urmărea răbdător, înţelese când îl văzu îndreptându se în grabă spre un cartier mai sărac, care începea undeva în stânga.           Primul călător căuta pur şi simplu un hotel ieftin. Încetinindu şi mersul, examină câteva cu neîncredere, apoi alese un hotel dintre cele mai modeste, care avea deasupra uşii un glob mare, alb, din sticlă mată. Tânărul ţinea într-o mină valiză şi în cealaltă franzeluţele cu cârnaţi, împachetate în hârtie.           Strada era circulată. Începea să se lase ceaţa, prin care răzbăteau doar luminile vitrinelor. Bărbatul cu pardesiu gros reuşi, cu oarecare greutate, să obţină camera vecină cu cea a primului călător.           O cameră sărăcăcioasă, ca toate camerele de acest fel din lume, cu diferenţa că sărăcia nu era poate nicăieri mai lugubră ca în Germania de Nord. Cele două încăperi comunicau între ele printr o uşă cu broască. Astfel, bărbatul putu să asiste la deschiderea valizei, care conţinea doar ziare vechi.

Capitolul 1           Ziua începuse ca o amintire din copilărie, minunată şi plină de savoare. Fără motiv, pur şi simplu pentru că viaţa era frumoasă, ochii lui Maigret râdeau în timp ce lua micul dejun, iar ochii doamnei Maigret, aşezată în faţa lui, erau la fel de veseli.           Ferestrele apartamentului fuseseră larg deschise, lăsând să intre mirosurile de afară şi zgomotele familiare ale bulevardului Richard-Lenoir, iar aerul, deja cald, vibra; un abur fin, care filtra razele de soare, le făcea aproape palpabile.           — Nu eşti obosit?           Surprins, el răspunse gustând cafeaua, care i se părea mai bună decât în celelalte zile:           — De ce-aş fi obosit?           — După toată treaba pe care ai făcut-o ieri, în grădină. De luni de zile n-ai mai pus mâna pe hârleţ sau pe greblă.           Era luni, luni 7 iulie. Sâmbătă seara, se duseseră cu trenul la Meung-sur-Loire, la căsuţa pe care şi-o amenajau de câţiva ani pentru ziua în care legea îl va sili pe Maigret să se pensioneze.           Peste doi ani şi câteva luni! La cincizeci şi cinci de ani! Ca şi cum un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, care nu fusese, ca să zicem aşa, niciodată bolnav şi nu era afectat de nici un handicap, ar fi devenit, de azi pe mâine, incapabil să conducă Brigada Criminală!           Cel mai greu îi venea să înţeleagă cum de trăise cincizeci şi trei de ani.           — Ieri mai mult am dormit.           — În plin soare!           — Cu batista pe faţă.           Ce duminică plăcută! O tocăniţă fierbea înăbuşit în bucătăria din curte, pardosită cu dale de piatră albăstrui, parfumul florilor de sunătoare se răspândea în casă, doamna Maigret trecea dintr-o încăpere în alta, cu o basma pe cap din pricina prafului, Maigret stătea în cămaşă, descheiat la gât, cu o pălărie de pai pe cap, şi smulgea bălăriile din grădină, prăşea, plivea, grebla, ca apoi să aţipească, după masă şi după vinişorul alb de ţară, într-un fotoliu-hamac cu dungi roşii şi galbene, iar soarele, deşi ajunsese curând la el, nu-l trezise din toropeală.           La întoarcere, în tren, amândoi se simţeau greoi, amorţiţi, îi furnicau pleoapele şi aduceau cu ei un miros care îi amintea lui Maigret de tinereţea sa petrecută la ţară, un amestec de fân, de pământ uscat şi de sudoare: mirosul verii.           — Mai vrei un pic de cafea?           — Cu plăcere.           Chiar şi şorţul cu mici carouri albastre al soţiei îl încânta prin prospeţimea lui, printr-un fel de naivitate, aşa cum îl încânta răsfrângerea soarelui în unul dintre geamurile bufetului.           — O să fie cald!           — Foarte cald.           Va deschide ferestrele care dădeau spre Sena şi va lucra fără haină.           — Ce-ai zice, la prânz, de un homar cu maioneză?           Încă era plăcut să mergi pe trotuar, unde copertinele prăvăliilor desenau dreptunghiuri mai întunecate, să aştepţi autobuzul lângă o tânără în rochie de culoare deschisă, la colţul bulevardului Voltaire.           Norocul era de partea lui. Un autobuz vechi, cu platformă, se opri la marginea trotuarului şi Maigret putu să-şi fumeze mai departe pipa, privind cum alunecau în jurul lui decorul oraşului şi siluetele trecătorilor.           De ce toate astea îi amintiră de o defilare viu colorată, de odinioară, care adunase tot Parisul, când tocmai se căsătorise şi era doar un tânăr şi timid secretar la comisariatul din cartierul Saint-Lazare? Caleştile transportau Dumnezeu ştie ce suveran străin, înconjurat de personaje cu panaşe, în timp ce căştile gărzilor republicane luceau în soare.           Parisul avea acelaşi miros ca azi, aceeaşi lumină, aceeaşi indolenţă.           Pe atunci nu se gândea la pensionare. Capătul carierei, capătul vieţii sale îi păreau foarte departe, atât de departe, încât nu-l preocupau. Şi iată că, acum, îşi pregătea casa unde îşi va trăi bătrâneţile!           Fără melancolie, doar un zâmbet destul de blând. Châtelet. Sena. Un pescar – întotdeauna era cel puţin unul – lângă Pont-au-Change. Apoi, avocaţi în robă neagră, gesticulând în curtea Palatului de Justiţie.           În sfârşit, Quai des Orfčvres, unde cunoţtea fiecare piatră din pavaj şi de unde fusese cât pe ce să fie exilat.           Cu mai puţin de zece zile în urmă, un prefect arţăgos, căruia nu-i plăceau poliţiştii din vechea şcoală, îi ceruse demisia, pensionarea anticipată, cum spunea el mai elegant, sub pretextul unor imprudenţe pe care le-ar fi comis.           În dosarul pe care îl răsfoise distrat, totul sau aproape totul era fals şi, timp de trei zile şi trei nopţi, fără să aibă măcar dreptul să-şi folosească colaboratorii, Maigret se străduise să o dovedească.           Nu numai că reuşise, ci obţinuse şi mărturisirea autorului înscenării, un dentist de pe strada Acacias, care avea pe conştiinţă mai multe crime1.           Dar asta era deja de domeniul trecutului. Îi salută pe cei doi poliţişti de gardă, urcă scara cea mare, intră în birou şi deschise fereastra, îşi scoase pălăria, haina şi, în picioare, contemplă Sena şi ambarcaţiunile care alunecau lin pe firul apei, în timp ce-şi umplea pipa.           În pofida neprevăzutului fiecărei zile, făcea, fără să se gândească, gesturi aproape ritualice, cum ar fi, după ce îşi aprindea pipa, acela de a deschide uşa de la biroul inspectorilor.           În faţa maşinilor de scris şi a telefoanelor erau locuri goale, pentru că începuse perioada concediilor.           — Bună, copii! Vii o clipă, Janvier?

Capitolul 1           DEPOZIŢIA UNUI FLAUTIST.           O balustradă neagră împărţea încăperea în două. În partea rezervată publicului se afla doar o bancă fără spătar, vopsită şi ea în negru, rezemată de peretele spoit cu var alb şi acoperit de afişe administrative. De cealaltă parte se înşirau pupitre, călimări, dulapuri pline-vârf cu registre imense şi ele negre, astfel că toate erau aici în alb şi negru. Şi mai puteai vedea înălţându-se pe o placă de tablă o sobă de tuci, cum nu mai întâlneşti azi decât prin gările micilor oraşe, o sobă al cărei burlan mai întâi urca spre tavan şi apoi o cotea, străbătând toată încăperea înainte de a dispărea în perete.           Agentul cu obrazul de copil, care-şi descheiase nasturii uniformei şi încerca să adoarmă, se numea Lecoeur.           Orologiul încercuit cu negru arăta orele 1 şi 25. Din când în când, becul singurul bec cu gaz aprins pâlpâia. Şi tot numai din când în când soba, fără vreun motiv aparent, pornea să duduie.           Afară, pocniturile de petarde, din ce în ce mai rare, cântecul vreunui beţiv sau trecerea unui cupeu pe strada care cobora în pantă mai tulburau niţel liniştea nopţii.           În faţa pupitrului din stânga, secretarul comisariatului cartierului Saint-Georges mişca buzele, ca un şcolar, aplecat asupra unei cărţi care tocmai apăruse: „Curs despre semnalmentele descriptive (Portret vorbitor) pentru uzul ofiţerilor şi inspectorilor de poliţie’.           Pe pagina de gardă, o mână iscălise apăsat cu cerneală violetă: J. Maigret.           Tânărul secretar al comisariatului se ridicase de trei ori de la căderea nopţii, ca să mai aţâţe focul: el va păstra de altfel nostalgia acestei sobe toată viaţaşi cândva la Quai des Orfevres o va regăsi pe asta sau una asemănătoare iar mai târziu, când în localurile poliţiei judiciare se va fi instalat încălzirea centrală, comisarul divizionar Maigret, şef al Brigăzii speciale, va izbuti s-o păstreze în biroul său.           Era prin 15 aprilie 1913. Poliţia judiciară nu se numea încă astfel, ci „Siguranţa’. Un suveran străin debarcase în dimineaţa aceea cu mare pompă la gara din Longchamps, întâmpinat fiind de preşedintele Republicii. Landourile oficiale, flancate de gărzile republicane în mare ţinută, defilaseră pe Avenue du Bois şi pe Champs-Elysees între două şiruri de oameni şi drapele. A urmat apoi o mare serată la Operă, un foc de artificii, cortegii şi-acum rumoarea stârnită de petrecerile populare abia începea să se potolească.           Poliţia era istovită. Cu toate măsurile luate, cu toate arestările preventive, cu toate acordurile încheiate cu diverse personaje mai umil sau mai puţin periculoase, oamenii se temeau ca până la sfârşit vreun anarhist să n-arunce o bombă.           Maigret şi agentul Lecoeur erau singuri, la orele 1 jumătate dimineaţa, în localul comisariatului de poliţie din cartierul Saint-Georges, de pe liniştita stradă la Rochefoucauld.           Amândoi ridicară capul auzind zgomot de paşi repezi pe trotuar. Uşa se deschise. Un tânăr gâfâind, privi în jurul lui, orbit de lumina becului cu gaz.           Domnul comisar? Întrebă el cu sufletul la gură.           Sunt secretarul lui zise Maigret fără a se ridica de pe scaun.           Încă nu ştia că, de fapt, în clipa aceea îşi începea prima sa anchetă.           Bărbatul era blond, subţire, cu ochi albaştri, cu obraji trandafirii. Purta deasupra hainei negre un pardesiu de culoarea mastieului, în mână ţinea o pălărie melon, în timp ce cu cealaltă îşi pipăia din când în când nasul umflat.           Te-a atacat vreun derbedeu?           Nu. Am încercat să salvez o femeie care striga după ajutor.           Pe stradă?           Într-o casă boierească de pe strada Chaptal. Cred că aţi face bine să veniţi imediat. M-au dat pe uşă afară.           Cine?           Un soi de valet sau portar, nu m-am lămurit.           Nu crezi că ar fi bine să începi cu începutul? Ce-ai căutat pe strada Chaptal?           Veneam de la lucru. Numele meu este Justin Miriard. Sunt al doilea flautist la Concertele Lamoureux, dar seara cânt la Braseria Clichy, pe bulevardul Clichy. Locuiesc pe strada d’Enghien, vizavi de Petit Parisien. Veneam pe strada Bellu, apoi am luat-o pe strada Chaptal, ca-n fiecare noapte.           Maigret secretar conştiincios îşi lua note.           Spre mijlocul străzii, care-i aproape întotdeauna pustie, am observat un automobil staţionând, dar cu motorul în funcţiune. Un Dion-Bouton. La volan se afla un bărbat cu o haină de căprioară gri şi obrazul acoperit aproape în întregime de nişte ochelari uriaşi. Când am ajuns aproape în dreptul lui s-a deschis o fereastră la etajul II.           Ai notat numărul casei!           17 bis. E o casă boierească, cu o poartă mare pentru trăsuri. Toate celelalte ferestre erau întunecate. Numai fereastra a doua, socotind de la stânga, era luminată, fereastra care s-a deschis. Am ridicat capul. Am întrezărit o siluetă de femeie care s-a aplecat o clipită în afară şi a strigat: „Ajutor!’           Ce-ai făcut atunci?           Stai puţin… Cineva, care era în cameră, a tras-o probabil înapoi. În aceeaşi clipă s-a auzit o împuşcătură. M-am întors spre maşina pe care tocmai o depăşisem, dar automobilul a pornit-o brusc.           Eşti sigur că ce-ai auzit nu era cumva zgomotul motorului?           Sunt sigur… M-am repezit la poartă şi am sunat.           Erai singur?           Da.           Înarmat?           Nu.           Şi ce-aveai de gând să faci?

Capitolul 1           Doamna cu pălărie albă din scuarul Anvers.           Găina era pe foc, împreună cu un morcov roşu de toată frumuseţea, o ceapă mare şi o legătură de pătrunjel cu cozile afară din oală. Flacăra gazului era foarte mică şi doamna Maigret se aplecă să se asigure că nu se va stinge. Apoi închise ferestrele, nu şi pe cea din dormitor, întrebându-se dacă nu uitase ceva, aruncă o privire spre oglindă şi, mulţumită, ieşi din apartament, încuie uşa şi puse cheia în poşetă.           Era puţin trecut de zece dimineaţa, o dimineaţă de martie. Aerul era tare şi soarele strălucea puternic. Mergând pe jos până în Piaţa Republicii, ar fi putut lua un autobuz până la bulevardul Barbes şi ar fi ajuns în Piaţa Anvers la timp pentru întâlnirea de la ora unsprezece.           Dar, pentru a o întâlni pe doamna cu pălărie albă, coborî treptele de la staţia ‘Richard-Lenoir’, la doi paşi de casă şi făcu tot drumul cu metroul, privind distrată, la fiecare staţie, afişele obişnuite de pe pereţii de culoare crem.           Maigret o luase peste picior, dar nu prea mult, pentru că de trei săptămâni era foarte preocupat.           — Eşti sigură că nu exisă nici un dentist bun mai aproape de noi?           Doamna Maigret nu fusese niciodată nevoită să-şi trateze dinţii. Doamna Robin, locatara de la patru – doamna cu câinele – îi vorbise atât de mult despre doctorul Florescu, încât se hotărâse să meargă la el.           — Are degete de pianist. Nici nu simţi că-ţi lucrează în gură. Şi, dacă-i spuneţi că veniţi din partea mea, o să vă ia numai jumătate din preţ.           Dentistul era un român, care avea cabinet la etajul trei al unui imobil situat la colţul străzii Turgo cu bulevardul Trudaine, exact în faţa scuarului An vers. Doamna Maigret mergea acolo probabil pentru a şaptea sau a opta oară. Avea întotdeauna programare la ora unsprezece. Devenise un fel de obişnuinţă.           În prima zi, ajunsese cu un sfert de oră mai înainte, din pricina grijii sale maladive de a nu se lăsa aşteptată şi se plictisise într-o încăpere supraîncălzită de o sobă cu gaz. Aşteptase şi la a doua vizită. De fiecare dată, fusese primită în cabinet abia la unsprezece şi un sfert.           A treia oară, pentru că era soare şi scuarul din faţă răsuna de zarva păsărelelor, se hotărâse să se aşeze pe o bancă în aşteptarea orei stabilite. Şi aşa o cunoscuse pe doamna cu băieţelul.           Acum devenise aproape un obicei, pleca înadins mai devreme şi lua metroul ca să e timp.           Era plăcut să vezi gazonul verde şi muguri pe jumătate deschişi împodobind rămurelele câtorva copaci care se profilau pe zidul liceului. De pe bancă, în bătaia soarelui, puteai să urmăreşti cu privirea forfota de pe bulevardul Rochechouart, autobuzele verde cu alb şi păreau nişte animale mari şi taxiurile strecurându-se printre ele.           Doamna cu băieţelul se afla acolo, în taiorul ei albastru, ca şi în celelalte dimineţi, cu pălăriuţa albă care îi şedea tare bine şi care era foarte primăvăratică. Femeia îi făcu imediat loc pe ban-că doamnei Maigret şi aceasta îi întinse copilului un baton de ciocolată adus de acasă.           — Spune mulţumesc, Charles.           Băieţelul avea doi ani şi cel mai mult te frapau la el ochii mari şi negri, cu gene foarte lungi, care îi dădeau o privire de fată. La început, doamna Maigret se întrebase dacă vorbea, dacă silabele pe care le pronunţa aparţineau vreunui limbaj. Apoi înţelesese că erau străini, dar nu îndrăznise să întrebe de ce naţionalitate.           — Pentru mine, martie e cea mai frumoasă lună la Paris, chiar dacă mai trage câte o răpăială scurtă, spuse doamna Maigret. Unii preferă mai sau iunie, dar martie are mult mai multă prospeţime.           Întorcea uneori privirea spre ferestrele dentistului, fiindcă de pe bancă putea zări capul clientului dinaintea ei. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de morocănos, căruia medicul îi scosese toţi dinţii. Făcuse cunoştinţă şi cu el. Omul era originar din Dunkerque, stătea la fiica lui, care era căsătorită şi locuia în cartier, dar nu-şi simpatiza deloc ginerele.           În dimineaţa aceasta, băieţelul îşi adusese o găletuşă roşie şi o lopăţică şi se juca de zor cu pietrişul. Era întotdeauna foarte curat, foarte îngrijit.           — Cred că am să mai vin de două ori şi gata, spuse doamna Maigret oftând. Doctorul Florescu mi-a spus că azi începe la ultimul dinte.           Doamna cu pălărie albă zâmbi. Vorbea o franceză excelentă, cu o frântură de accent care îi sporea farmecul. La unsprezece fără şase-şapte minute, îi zâmbi copilului, speriat că îşi dăduse cu praf în ochi, apoi, brusc, păru că se uită la ceva pe bulevardul Trudaine şi că are o ezitare, se ridică şi spuse grăbită:           — Vreţi să aveţi grijă de el un minut? Mă întorc imediat.           Pe moment, doamna Maigret nu fusese prea surprinsă. Doar, gândindu-se la dentist, dorise ca mama să se întoarcă la timp şi, din discreţie, nu întorsese capul ca să vadă unde se ducea.           Băieţelul nu observase nimic. Stătea pe vine şi umplea cu pietricele găleţica roşie, pe care o văr-sa şi o umplea iar, fără să se oprească.           Doamna Maigret nu avea ceas la ea. Ceasul ei nu mai mergea de ani de zile şi nu se gândise niciodată să-l ducă la ceasornicar. Un bătrân se aşeză pe bancă, probabil un om din cartier, pentru că îl mai zărise.           — Sunteţi amabil să-mi spuneţi cât e ora, domnule?           Probabil că nici el nu avea ceas, pentru că răspunse:           — În jur de unsprezece.           Nu se mai vedea capul de la fereastra dentistului. Doamna Maigret începea să se îngrijoreze. Îi era ruşine că îl făcea pe doctorul Florescu s-o aştepte, un om foarte amabil, foarte blând şi cu o răbdare de înger.           Se uită de jur-împrejurul scuarului, dar nu o zări pe doamna cu pălărie albă. Oare se simţise brusc rău? Văzuse pe cineva cu care trebuia să vorbească?

                                 Capitolul 1           Bouin lăsase să-i scape din mână ziarul, care mai întâi îl deschisese pe genunchi, apoi alunecase încetişor, înainte de a ateriza pe parchetul ceruit. Sar fi putut zice că aţipise dacă, din când în când, nu i s-ar fi conturat o deschidere îngustă printre pleoape.           Să se fi lăsat nevastă-sa păcălită? Tricota în fotoliul ei jos, de cealaltă parte a sobei. Nu avea niciodată aerul că îl observă, dar ştia de multă vreme că nimic nu îi scăpa, nici cel mai mic spasm, abia perceptibil, al vreunuia dintre muşchii lui.           Bena cu maxilare de oţel, din faţa casei, cobora rapid din înaltul macaralei şi se lovea cu putere de pământ, aproape de betonieră, într-un vacarm de fierărie. De fiecare dată, şocul zguduia casa şi, de fiecare dată, femeia tresărea şi îşi ducea mâna la piept, de parcă zgomotul acela, care devenise totuşi un lucru obişnuit, i-ar fi atins cele mai profunde organe.           Se observau unul pe celălalt. Nu aveau nevoie să se privească. De ani întregi se cercetau astfel, pe ascuns, adăugând neîncetat noi subtilităţi jocului.           Bărbatul zâmbea. Ceasul de marmură neagră, împodobit cu ornamente de bronz, arăta ora cinci fără cinci. Ai fi zis că îi privea cadranul socotind minutele şi secundele. În realitate, număra mecanic, aşteptând şi el ca limba mare să ajungă la fix. În acel moment, zgomotele malaxorului şi ale macaralei aveau să înceteze brusc. Oamenii în impermeabile, cu feţele şi mâinile pe care se scurgea ploaia, împietreau preţ de o clipă, după care se îndreptau către baraca din scânduri ridicată într-un colţ al terenului viran.           Era noiembrie. De la patru după-amiaza munceau la lumina proiectoarelor care urmau să se stingă şi ele imediat, întunericul şi tăcerea invadând totul dintr-odată. Fundătura nu mai rămânea luminată decât de un singur bec cu gaz.           Emile Bouin îşi simţea picioarele îngreunate de căldură. Când întredeschidea ochii, zărea flăcările, unele galbene, altele albăstrui la bază, iscate de butucii din şemineul din marmură neagră, ca şi pendula ori candelabrul cu patru braţe care spânzura deasupra.           În casă, în afara mâinilor lui Marguerite, care se mişcau harnic, şi a sunetului slab al andrelelor, totul era tăcere, nemişcare, ca într-o fotografie sau ca într-un tablou.           Cinci fără trei minute. Fără două. Muncitorii începeau să se îndrepte, înceţi şi greoi, către baracă, pentru a se schimba, însă macaraua tot mai funcţiona, o ultimă benă ridicându-şi încărcătura de beton spre cofrajul care marca primul etaj al construcţiei.           Fără un minut. Ora cinci. Limba ornicului tremura, ezita pe cadranul şters. S-au auzit cinci lovituri rare ca şi cum, în întreaga casă, totul trebuia să se supună unei mişcări lente.           Marguerite suspină cu urechile ciulite înspre subita linişte de afară, care urma să ţină până a doua zi dimineaţă.           Emile Bouin reflectă. Cu un surâs vag pe buze, privea flăcările prin fantă îngustă a pleoapelor.           Unul dintre butuci, cel de deasupra, nu mai era decât un schelet înnegrit din care urcau fuioare de fum. Celelalte două încă mai sclipeau roşiatic, însă trosnetele le anunţau grabnica prăbuşire.           Marguerite se întreba dacă bărbatul ei se va ridica, va lua alţi butuci din coş şi îi va băga în sobă.           Se obişnuiseră cu dogoarea ce sosea din vatră, pe care o savurau până când pielea feţei începea să îi înţepe, fiind nevoiţi să îşi tragă fotoliile înapoi.           Soţul continua să zâmbească. Nu, nu ei. Nici focului. Ci unei idei care tocmai îi dăduse prin cap.           Nu se grăbea să o pună în aplicare. Aveau destul timp, şi unul şi altul, întreg timpul care îi va separa din momentul în care unul dintre ei ar muri. Dar, cum să afli care se va duce primul? Cu siguranţă şi Marguerite tot la asta se gândea. La asta doar se gândeau amândoi, de mai mulţi ani, de mai multe ori pe zi. Ajunsese principala lor problemă.           Până la urmă suspină şi el, ridică mâna dreaptă de pe mânerul fotoliului şi se pipăi până găsi buzunarul hainei de casă de unde scoase un carneţel ce juca un rol deosebit de important în viaţa casei. Paginile înguste erau prevăzute cu linii punctate ce permiteau desprinderea perfectă a unor fâşii de hârtie late de trei centimetri.           Coperta era roşie. Un creion subţire era strecurat într-un inel de piele.           Să fi tresărit Marguerite? Să se fi întrebat, oare, care urma să fie, de această dată, mesajul?           Sigur că era obişnuită, însă niciodată nu ştia ce cuvinte aveau să fie scrise, iar soţul ei rămânea premeditat nemişcat multă vreme, cu creionul între degete, ca şi cum ar fi stat pe gânduri.           Nu avea nimic deosebit să îi comunice. Voia doar să o tulbure, să o ţină cu sufletul la gură chiar în momentul în care, încetând vacarmul de pe şantier, începea să fie liniştită.           Bărbatului îi trecură prin minte mai multe idei, însă le alungă una după alta. Ritmul andrelelor nu mai era chiar acelaşi. Reuşise deja să o îngrijoreze sau, cel puţin, să îi trezească curiozitatea.           Îşi prelungi plăcerea încă vreo cinci minute, timp în care se auziră paşii unuia dintre muncitori îndreptându-se către capătul fundăturii.           În cele din urmă, scrise cu litere mari, de copil care învaţă alfabetul:

            Capitolul 1           A minţit Picpus?           Cinci fără trei minute. Un cerculeţ alb se lumină pe harta imensă a Parisului care acoperea o întreagă porţiune a peretelui. Un angajat îşi lăsă jos sandvişul şi introduse o fisă în unul dintre miile de orificii ale centralei telefonice.           — Alo! Arondismentul XIV?… Duba voastră a ieşit?           Maigret, care ar fi vrut să aibă un aer indiferent, stătea în picioare în bătaia soarelui şi se ştergea de transpiraţie. Angajatul mormăi câteva cuvinte monosilabice, scoase fişa, îşi luă sandvişul şi spuse spre comisarul de la Poliţia Judiciară:           — Un Bercy!           Ceea ce, în limbajul meseriei, însemna ‘un beţiv’. Era luna august. Parisul mirosea a asfalt încins. Vacarmul din centru pătrundea pe ferestrele larg deschise în acea încăpere care era ca un fel de creier al serviciului Police-Secours. Jos, în curtea Prefecturii de Poliţie, se puteau vedea două dube pline de agenţi, gata să plece la primul semnal.           Apoi se aprinse alt cerculeţ, de astă dată în arondismentul XVIII. Sandviş lăsat jos. Fişă…           — Alo! Ia uite! Gérard!… De serviciu?… Ce se întâmpla la voi, bătrâne?… Bine!… E-n regulă!           Cineva se aruncase pe fereastră. Era modul în care se sinucideau oamenii amărâţi, îndeosebi bătrânii şi, lucru ciudat, mai ales în arondismentul XVIII. Maigret goli pipa, lovind o de pervazul ferestrei, o umplu din nou şi se uită la ceas. Era cinci şi două minute. Ghicitoarea fusese sau nu ucisă?           Uşa se deschise şi apăru brigadierul Lucas.           Era mic de statură, durduliu, agitat şi se ştergea şi el de transpiraţie.           — Tot nimic, şefule?           Ca şi Maigret, traversase bulevardul care despărţea Poliţia Judiciară de Prefectură.           — Auziţi, tipul e acolo…           — Mascouvin?           — Are o faţă de om bolnav. Vrea neapărat să vă vorbească. Spune că nu i-a mai rămas decât să se sinucidă…           Un cerculeţ luminos… Poate de data asta…?           Nu! O încăierare la Poarta Saint-Ouen.           Sună telefonul. Directorul Poliţiei Judiciare dorea să vorbească cu Maigret.           — Alo, Maigret… Ia zi! Nimic?           În vocea lui se simţea o fărâmă de ironie. Maigret clocotea de furie. Îi era cald. Ar fi dat orice pentru o bere rece. Şi, pentru prima dată în viaţa lui, aproape că ar fi dorit să fie comisă o crimă, cea pe care o aştepta. Splendid! Dacă ghicitoarea nu era ucisă la ora cinci fix sau, mai exact, după cum anunţa textul de pe sugativă, la cinci după amiază, va trebui să suporte luni de zile zâmbetele ironice ale celor din jur şi glumele lor mai mult sau mai puţin spirituale.           — Adumi-l pe Mascouvin.           Numai că omul ăla părea un farsor! Venise cu o zi în urmă la Poliţia Judiciară, cu un aer lugubru, încruntat, cu faţa agitată de un tic nervos şi voise musai să vorbească cu comisarul Maigret în persoană.           — E o problemă de viaţă şi de moarte! Spusese el.           Un tip mic de statură şi slab, destul de şters, trecut de prima tinereţe, emanând un iz fad de celibatar neîngrijit. Îşi debitase povestea trosnindu-şi degetele, ca un şcolar care spune lecţia.           — Lucrez de cincisprezece ani la Proud et Drouin, negustorii de pe bulevardul Bonne-Nouvelle… Locuiesc singur într-un apartament cu două camere, în Piaţa Vosges, nr. 21… În fiecare seară, mă duc să joc o partidă de bridge într-un club de pe strada Piramidelor. De două luni, mă urmăreşte ghinionul. Mi am tocat toate economiile. Datorez opt sute de franci contesei…           Maigret asculta puţin distrat, gândindu-se că jumătate dintre parizieni erau în vacanţă şi că restul, la ora aceea, beau ceva rece sub umbrarele teraselor. Care contesă? Omul cel trist explică. O femeie de lume, care avusese necazuri şi deschisese un salon de bridge pe strada Piramidelor. O femeie foarte frumoasă. Se vedea că individul era îndrăgostit de ea.           — Astăzi, la ora patru, domnule comisar, am luat o bancnotă de o mie de franci din casă de bani a patronilor mei…           N-ar fi arătat mai tragic nici dacă ar fi mărturisit că omorâse o familie întreagă! Îşi continuase mărturisirea, trosnindu-şi mai departe degetele.           La închiderea birourilor, rătăcise pe bulevarde cu bancnota de o mie de franci în buzunar. Era chinuit de remuşcări. Intrase la Cafe des Sports, la colţul Pieţei Republicii cu bulevardul Voltaire, unde avea obiceiul să bea singur un aperitiv înainte de masa de seară.           — Ceva de scris, Nestor…           Îi spunea chelnerului pe numele mic. Da, le va scrie patronilor săi. Le va mărturisi totul şi le va trimite înapoi bancnota de o mie de franci. Prea mult ghinion! Pierdea de două luni. Contesa, pe care o adora în tăcere, n avea ochi decât pentru un căpitan în retragere şi îi ceruse cu duritate lui Mascouvin banii datoraţi.           În mijlocul mulţimii de consumatori, omul privea ţintă la sugativa din faţa lui. Cu un gest mecanic, îşi aşeză lomionul pe sugativă şi se uită la el cu ochii lui mari şi miopi. Atunci se produse fenomenul. Una dintre lentile, comportându-se ca o oglindă, reflectă urmele de cerneală care se uscaseră pe sugativă. Mascouvin desluşi două cuvinte: voi ucide… Se uită mai atent… Lentila reda imaginea iniţială: mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide…           Mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide pe ghicitoare. Semnat: Picpus.           Cinci şi cinci. Telefonistul avea timp să-şi termine sandvişul cu salam care mirosea a usturoi, pentru că cerculeţele albe de pe harta Parisului nu se mai luminau. Se auziră paşi pe scară. Era Lucas, care îl aducea pe tristul Mascouvin.

Asta-i Felicie! de Georges Simenon 1. Înmormântarea lui Picior-de-Lemn Trăise o secundă pur şi simplu extraordinară, căci totul durase probabil doar o secundă, atâta cât durează, se spune, şi visele care ni se par cele mai lungi. Maigret ar fi fost în stare, la mulţi ani după aceea, să arate locul exact, porţiunea de trotuar unde pusese piciorul, bucata de faţadă pe care se profilase umbra lui; ar fi putut nu doar să reconstituie cele mai mici detalii ale decorului, dar şi să regăsească mirosul risipit în jur şi vibraţiile aerului, care avea savoarea unei amintiri din copilărie. Anul acela era prima dată când ieşea fără pardesiu, prima dată când se afla la ţară la zece dimineaţa. Chiar şi pipa lui mare avea o aromă de primăvară. Era încă răcoare. Maigret păşea greoi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Félicie mergea alături de el, parcă puţin înaintea lui, obligată să facă doi paşi repezi de fiecare dată când comisarul făcea doar unul. Treceau pe lângă o faţadă nouă, din cărămidă roşie. În vitrină puteai vedea câteva legume, două-trei feluri de brânză şi caltaboşi pe o farfurie de ceramică. Félicie păşi mai repede, întinse braţul, deschise o uşă cu geam, şi atunci, probabil din cauza soneriei care se declanşase, se produsese fenomenul. Soneria prăvăliei nu era una oarecare. În spatele uşii atârnau tuburi din metal uşor şi, când intra cineva, tuburile se loveau unul de altul, cu sunet de clopoţei, producând o muzică aeriană. Pe vremuri, când Maigret era copil, cârnăţarul din satul lui, care îşi renovase prăvălia, avea o sonerie la fel. Şi astfel, secunda prezentă rămase parcă suspendată, un timp imposibil de determinat. Maigret se află cu adevărat în afara scenei ce se petrecea, trăind-o ca şi cum nu ar fi fost în pielea voluminosului comisar pe care Félicie îl târa după ea. Ai fi zis că acolo era acum puştanul de altădată, ascuns undeva, ferit vederii, uitându-se la ei şi venindu-i să pufnească în râs. Nuu! Povestea asta nu era deloc serioasă! Ce căuta acel domn grav, masiv, într-un decor care nu avea mai multă consistenţă decât o jucărie, în spatele acelei Félicie cu pălăria ei roşie ridicolă, ivită parcă din paginile unei cărţi ilustrate pentru copii? O anchetă? Se ocupa de un asasinat? Căuta un vinovat? Şi asta în timp ce păsărelele cântau, iarba era de un verde fraged, iar cărămizile de un roz de bomboană fondantă, când peste tot era plin de flori abia înflorite, când până şi prazul din vitrină arăta a floare? Da, avea să-şi amintească mai târziu de acea clipă, şi nu totdeauna cu plăcere. Ani de-a rândul, cei de pe Quai des Orfèvres îl vor tachina, în unele dimineţi de primăvară zâmbăreaţă, anunţându-l cu o seriozitate prefăcută: — Auzi, Maigret… — Ce? — Uite-o pe Félicie! Şi revedea atunci silueta subţire, cu haine fistichii, nişte ochi mari ca două flori de nu-mă-uita, un nas obraznic, dar mai ales, cocoţată pe creştetul capului, o pălăriuţă năstruşnică de un roşu aprins, în care era înfiptă, ca un cuţit, o pană de un verde cu nuanţe cafenii. — Uite-o pe Félicie! Mormăia enervat. Ştiau că Maigret începe să mormăie ca un urs de fiecare dată când îi reaminteau de Félicie, care îi dăduse de furcă mai mult decât toţi „durii” trimişi la închisoare de anchetele comisarului. Dar, în dimineaţa aceea de mai, Félicie chiar era acolo, în pragul prăvăliei. Deasupra reclamelor transparente pentru amidon şi pentru o pastă de curăţat obiectele din metal, puteai să citeşti, scris cu litere galbene: Mélanie Chochoi, băcănie. Félicie aştepta ca Maigret să binevoiască să iasă din visare. În sfârşit, comisarul făcu un pas, reveni în viaţa reală şi reluă firul anchetei despre asasinarea lui Jules Lapie, zis Picior-de-Lemn. Cu trăsăturile ascuţite, agresivă din prea multă ironie, Félicie îi aştepta întrebările, aşa cum făcea încă de dimineaţă. În spatele tejghelei, o cumătră mică de statură, Mélanie Chochoi, cu mâinile încrucişate pe burta ei mare, se uita curioasă la cuplul ciudat pe care îl formau comisarul de la Poliţia Judiciară şi servitoarea lui Picior-de-Lemn. Maigret trăgea scurt din pipă, se uita în jur la rafturile maro pline de conserve, apoi, prin fereastră, privea strada neterminată, cu copaci recent plantaţi care nu erau încă decât nişte vlăstari plăpânzi. Scoase ceasul din buzunarul vestei, oftă şi zise în cele din urmă: — Ai intrat aici la zece şi cincisprezece minute. Aşa mi-ai spus, nu? De unde ştii ora exactă? Félicie schiţă un zâmbet dispreţuitor. — Veniţi să v-arăt, răspunse ea. Şi, când ajunse lângă ea, îi arătă încăperea din spatele prăvăliei, care îi servea drept bucătărie numitei Mélanie Chochoi. În penumbră, puteai zări un fotoliu din palmier împletit, cu o pisică roşcată ce stătea făcută ghem pe o pernă roşie; exact deasupra, pe o etajeră, un ceas deşteptător arăta ora zece şi şaptesprezece minute. Félicie avea dreptate. Avea totdeauna dreptate. Iar patroana băcăniei se întreba ce căutau oamenii aceia în prăvălia ei. — Ce-ai cumpărat? — Cinci sute de grame de unt… Daţi-mi cinci sute de grame, doamnă Chochoi… Domnul comisar vrea neapărat să fac exact cum am făcut alaltăieri… Uşor sărat, da?… Stați… Mai vreau şi un pliculeţ de piper, o cutie de tomate şi două cotlete… Totul era ciudat în lumea în care Maigret trăia în acea dimineaţă, şi trebuia să facă un efort ca să se convingă că nu era el însuşi un fel de uriaş bâjbâind în mijlocul unui joc de construit. La câţiva kilometri de Paris, părăsise malul Senei; la Poissy, urcase colina şi, brusc, în realitatea concretă a ogoarelor şi livezilor, descoperise o lume aparte anunţată de o pancartă aşezată pe marginea unui drum nou: Loturile Jeanneville. Probabil că, în urmă cu câţiva ani, acolo erau aceleaşi câmpuri, aceleaşi pajişti, aceleaşi tufişuri ca şi în alte părţi. Dar trecuse prin zonă un om de afaceri, a cărui soţie sau amantă se numea probabil Jeanne, de unde şi numele de Jeanneville dat acelei lumi pe cale să se nască. Fuseseră trasate străzi, alei plantate cu copaci încă firavi, cu trunchiul subţire înconjurat de paie, ca să fie protejaţi de frig. Ici şi colo, fuseseră construite vile, pavilioane; dar toate acestea nu formau niciun sat, niciun oraş, ci un univers aparte, incomplet; între construcţii erau locuri goale, palisade, terenuri virane şi felinare cu gaz ridicol de inutile pe străzi ce erau doar un nume pe o placă albastră. Visul meu… Ultima Etapă… Fără Portar… fiecare magherniţă avea un nume înconjurat cu ornamente, iar în vale puteai vedea localitatea Poissy, panglica argintie a Senei, pe care alunecau şlepuri cât se poate de reale, şi linii de cale ferată pe care treceau trenuri adevărate. Puţin mai departe, pe platou, puteau fi zărite fermele şi clopotniţa de la Orgeval. Aici nu părea a fi adevărată decât bătrâna Mélanie Chochoi, descoperită într-un târguşor vecin de către iniţiatorii proiectului, care îi dăduseră o prăvălie nouă şi frumoasă, comerţul fiind astfel şi el prezent în acel univers nou. — Şi mai ce, draga mea? — Staţi puţin… Ce-am mai luat luni?… — Ace de păr… În prăvălia bătrânei Mélanie găseai de toate: periuţe de dinţi şi pudră de orez, gaz şi cărţi poştale… — Cred că atât, nu? De la prăvălie – Maigret verificase – nu se putea zări casa lui Picior-de-Lemn, nici ulicioara din jurul grădinii. — Laptele! exclamă Félicie. Era să uit laptele! Şi îi explică lui Maigret, cu acelaşi aer suveran: — Mi-aţi pus atâtea întrebări, că am uitat să iau oala de lapte… În orice caz, luni o aveam… Am lăsat-o în bucătărie… O oală albastră cu picăţele albe, pe care o veţi vedea lângă aragaz… Nu-i aşa, doamnă Chochoi? Şi, de fiecare dată când amintea un detaliu, îi vorbea de sus, ca o mare doamnă ce nu poate fi bănuită că spune neadevăruri. Chiar ea insista, ca să nu fie uitat niciun amănunt. — Ce v-am spus luni, doamnă Chochoi? — Parcă mi-ai spus că Zouzou al meu are viermişori, pentru că se linge mereu la coadă… Evident, Zouzou era motanul care moţăia pe perna roşie din fotoliu. — Stai… Ai mai luat un Ciné-Journal şi un roman de douăzeci şi cinci de pitaci… Pe un capăt de tejghea se etalau copertele împestriţate ale unor publicaţii populare, dar Félicie dădu din umeri, fără să se uite la ele. — Cât face?… Grăbiţi-vă, căci domnul comisar vrea ca totul să se petreacă la fel ca luni, şi n-am stat aici aşa mult. Maigret interveni: — Spuneţi-mi, doamnă Chochoi… Fiindcă veni vorba de luni dimineaţă… În timp ce o serveaţi pe domnişoara, n-aţi auzit cumva zgomotul unei maşini? Femeia privi decorul însorit de dincolo de geam. — N-aş putea să spun… Staţi… Nu c-ar veni mulţi pe-aici… Îi auzi trecând doar pe drumul naţional… Ce zi era?… Îmi amintesc de o maşină mică şi roşie care a trecut pe lângă alde Sébile, prin spatele casei… Acuma, ce zi o fi fost… Pentru orice eventualitate, Maigret notă în carneţel: Maşină roşie, Sébile. Şi se trezi afară, cu Félicie care mergea legănat şi purta pardesiul pe umeri, ca o capă, lăsând mânecile să fluture în urma ei. — Pe-aici… La întoarcere, o iau totdeauna pe scurtătură… O potecă îngustă, printre grădini de zarzavaturi. — Nu te-ai întâlnit cu nimeni? — Staţi aşa… O să vedeţi… Şi văzu. Avea dreptate. Exact când intrau pe altă stradă, factorul poştal, care urcase coasta, trecu pe bicicletă, întoarse capul spre ei şi strigă: — N-aveţi nimic, domnişoară Félicie! Ea se uită la Maigret şi zise: — Luni m-a văzut aici, la aceeaşi oră, ca aproape în fiecare dimineaţă… Ocoliră o casă oribilă, cu o tencuială albastră, în jur cu o grădină mică în care stăteau încremenite animale din ceramică, apoi merseră pe lângă un gard viu; Félicie deschise portiţa şi atinse uşor cu pardesiul fluturând un şir de coacăzi. — Gata… Am ajuns în grădină… Îndată o să zăriţi bolta… La zece fără câteva minute, ieşiseră din casă pe cealaltă poartă, care dădea spre o alee. Ca să ajungă la băcănie şi să se întoarcă, descriseseră un cerc aproape complet. Mergeau pe lângă rânduri de garoafe ce urmau să înflorească în scurt timp şi răzoare de salată tânără de un verde palid. — El ar fi trebuit să fie aici… spuse cu fermitate Félicie, arătând o sfoară bine întinsă şi un băţ ascuţit înfipt în pământ. Începuse să răsădească roşiile. Rândul e doar pe jumătate… Când nu l-am mai văzut, am crezut că s-a dus să bea o duşcă de rozé… — Bea mult? — Când îi era sete… Îi veţi găsi paharul cu gura în jos pe butoi, în beci… O grădină de mic rentier grijuliu, o casă aşa cum visau mii de nevoiaşi să-şi construiască pentru bătrâneţe. Ieşiră din zona însorită şi pătrunseră în umbra albăstruie a curţii, care venea după grădină. La dreapta era o boltă. Pe masa de sub boltă se aflau o carafă cu alcool şi un pahar mic cu fundul gros. — Ai zărit sticla şi paharul. Dar azi-dimineaţă mi-ai spus că stăpânul tău nu bea niciodată tărie, mai ales din carafa mică, atunci când era singur. Ea îl privi sfidător. Părea că îi arată totdeauna, nu fără ostentaţie, albastrul curat al ochilor, ca să poată citi în ei totala sa nevinovăţie. — Nu era stăpânul meu… replică ea totuşi. — Ştiu… Mi-ai mai spus… Dumnezeule, ce enervant era să ai de-a face cu o persoană ca Félicie! Şi continuase cu vocea ei ascuţită, care îl călca pe nervi. Ce spusese? A, da! spusese: — N-am dreptul să dezvălui secrete care nu-mi aparţin. Pentru unii, poate că eram servitoarea lui. Dar el nu mă considera aşa, şi probabil că într-o zi se va afla… — Ce se va afla? — Nimic! — Vrei să insinuezi că erai amanta lui Picior-de-Lemn? — Drept cine mă luaţi? Maigret riscă o întrebare: — Atunci, fiica lui? — Degeaba mă întrebaţi. Într-o zi, poate că… Asta era Félicie! Ţeapănă ca o masă de călcat, arţăgoasă, originală, cu faţa ei ascuţită pudrată şi rujată cu stângăcie, o mică servitoare care îşi dădea aere de prinţesă la o serbare câmpenească, având, brusc, în privire o fixitate neliniştitoare sau, pe buze, un fel de zâmbet distant, de o ironie dispreţuitoare. — Nu mă priveşte pe mine, dacă el a băut singur… Numai că bătrânul Jules Lapie, zis şi Picior-de-Lemn, nu băuse singur, Maigret era convins. Un om care lucrează în grădina lui, cu pălăria de pai pe cap şi saboţii în picioare, nu-şi lasă pe nepusă masă răsadurile de roşii ca să ia o carafă cu alcool vechi din bufet şi să-şi toarne un pahar sub boltă. La un moment dat, pe masa de grădină vopsită în verde se mai aflase un pahar. Cineva îl luase. Nu cumva Félicie? — Ce-ai făcut când nu l-ai mai văzut pe Lapie? — Nimic. Am intrat în bucătărie, am aprins aragazul ca să fierb laptele şi am pompat apă ca să spăl legumele. — Pe urmă? — M-am urcat pe un scaun vechi şi am schimbat hârtia de prins muşte… — Cu pălăria pe cap? Pentru că, nu-i aşa, nu te duci niciodată la cumpărături fără pălărie? — Nu sunt o îngălată. — Când ţi-ai scos pălăria? — După ce am luat laptele de pe foc. Am urcat… Totul era nou şi proaspăt în casa pe care bătrânul o botezase Capul Horn. Scara mirosea a brad lăcuit. Treptele trosneau. — Urcă… Te urmez… Deschise uşa camerei sale, unde o somieră acoperită cu un creton imprimat cu flori ţinea loc de divan, iar pereţii erau împodobiţi cu fotografiile unor artişti de cinema. — Aşa… Îmi scot pălăria… Şi îmi zic: „Ia uite! Am uitat să deschid fereastra la domnul Jules…” Traversez palierul… Deschid uşa şi ţip… Maigret trăgea în continuare din pipă, pe care o umpluse din nou când trecuse prin grădină. Contemplă, pe podeaua ceruită, un desen făcut cu creta, conturul corpului lui Picior-de-Lemn, aşa cum fusese descoperit în dimineaţa zilei de luni. — Şi revolverul? întrebă el. — Nu era niciun revolver. Ştiţi foarte bine, că doar aţi citit raportul jandarmeriei. Deasupra căminului se afla o corabie cu trei catarge în miniatură, iar pe pereţi, tablouri care reprezentau toate ambarcaţiuni cu pânze. Te-ai fi putut crede în casa unui bătrân marinar retras din activitate, dar locotenentul de jandarmi care făcuse prima anchetă îi povestise lui Maigret ciudata aventură a lui Picior-de-Lemn. Jules Lapie nu fusese niciodată marinar, ci contabil la o societate din Fécamp care vindea furnituri pentru Marină, pânze, parâme, scripeţi, precum şi alimente pentru călătoriile lungi. Un celibatar greoi, meticulos, poate şi maniac, posac, al cărui frate era dulgher la şantierul naval. Într-o dimineaţă, Jules Lapie, pe atunci în vârstă de vreo patruzeci de ani, a urcat la bordul vasului Sainte-Thérèse, o corabie cu trei catarge, care a ridicat ancora chiar în aceeaşi zi, plecând spre Chile, unde trebuia să încarce fosfaţi. Lapie avea misiunea foarte prozaică să verifice că toată marfa a fost livrată şi să ceară căpitanului plata. Ce s-a întâmplat atunci? Marinarii din Fécamp îl luau de obicei în râs pe contabilul tipicar care, de fiecare dată când meseria îl obliga să urce la bordul unui vas, nu părea deloc în largul său. Au ciocnit un păhărel, după cum era obiceiul. I-au dat să bea. Dumnezeu ştie ce-au putut să-i dea de l-au îmbătat în asemenea hal! Dar, la reflux, când Sainte-Thérèse aluneca printre digurile portului normand ca să ajungă în largul mării, Jules Lapie, beat mort, sforăia într-un colţ al calei, în timp ce toată lumea îl credea pe uscat – cel puţin aşa au pretins toţi! Marinarii au închis calele. Contabilul a fost descoperit abia după două zile. Căpitanul a refuzat să întoarcă, să se abată de la rută, şi uite-aşa, Lapie, care pe-atunci încă mai avea amândouă picioarele, s-a pomenit în drum spre Capul Horn! A rămas fără un picior în această aventură, într-o zi când, într-o încăierare, a fost aruncat printr-un tambuchi. Ani de zile mai târziu, avea să fie împuşcat cu un revolver, într-o zi de luni, primăvara, la puţin timp după ce îşi părăsise răsadurile de roşii, în timp ce Félicie se dusese să târguiască la prăvălia cea nouă a bătrânei Mélanie Chochoi.   — Să coborâm… zise Maigret, oftând. Locuinţa era foarte calmă, foarte agreabilă, datorită curăţeniei – ca într-o casă de păpuşi – şi mirosului plăcut. Sufrageria, aflată în dreapta, fusese transformată în cameră mortuară. Comisarul doar întredeschise uşa spre penumbră; obloanele erau închise şi lumina abia dacă pătrundea în interior. Sicriul era aşezat pe masa acoperită cu un cearceaf; alături, o farfurie lungă, plină cu apă sfinţită, în care fusese pus puţin merişor. Félicie aştepta în pragul bucătăriei. — În concluzie, nu ştii nimic, n-ai văzut nimic, n-ai nici cea mai mică idee despre persoana pe care stăpânul dumitale… mă rog, pe care Jules Lapie ar fi putut s-o primească cât ai lipsit… Ea îi înfruntă privirea fără să răspundă. — Şi eşti sigură că, atunci când te-ai întors, pe masa din grădină era un singur pahar? — N-am văzut decât unul singur… Acuma, dacă dumneavoastră vedeţi două… — Lapie primea vizite? Maigret se aşeză lângă aragaz şi ar fi băut bucuros ceva, de preferinţă un pahar din vinul rozé despre care Félicie îi vorbise mai înainte, căci zărise butoiul în umbra răcoroasă a pivniţei. Soarele urca pe cer, alungind ceaţa dimineţii. — Nu-i plăceau vizitele… Ciudat, acest individ a cărui existentă trebuie să fi fost complet bulversată de călătoria în jurul Capului Horn! Întors la Fécamp, unde, în pofida piciorului său de lemn, oamenii nu se puteau abţine să nu zâmbească cu gândul la aventura lui, a trăit mai singur ca niciodată şi a început o luptă lungă cu armatorii vasului Sainte-Thérèse. A pretins că a fost prejudiciat de către companie, că a fost îmbarcat împotriva voinţei sale şi că, în consecinţă, armatorii sunt răspunzători de accident. Şi-a evaluat la o sumă cât mai mare piciorul pierdut şi a obţinut câştig de cauză, un tribunal recunoscându-i dreptul la o pensie importantă. Cei din Fécamp s-au amuzat de toată povestea asta. El însă a fugit de ei, s-a depărtat şi de marea pe care o ura, numărându-se printre primii seduşi de prospectele ademenitoare ale creatorilor aşezării Jeanneville. Apoi şi-a adus ca servitoare o fată din Fécamp, pe care o cunoscuse de mică. — De câţi ani eşti la el? — De şapte ani… — Ai douăzeci şi patru de ani… Deci aveai şaptesprezece ani când… Se lăsă în voia gândurilor, apoi întrebă brusc: — Ai un iubit? Ea îl privi fără să răspundă. — Te-am întrebat dacă ai un iubit. — Viaţa mea particulară mă priveşte doar pe mine. — Îl primeai aici? — Nu sunt obligată să răspund. Da, îţi venea să-i arzi o palmă! Şi erau momente când abia se abţinea să nu o pălmuiască sau să nu o scuture de umeri. — Mă rog! O să aflu eu… — N-o să aflaţi absolut nimic… — A, n-am să aflu nimic… Se opri. Era o prostie! Doar nu era să se ia la ceartă cu fata asta! — Eşti sigură că n-ai nimic să-mi spui? Gândeşte-te bine cât mai ai timp. — M-am gândit. — Nu-mi ascunzi nimic? — M-aş mira. Se pare că sunteţi foarte şiret! — Ei bine, mai vedem noi! — Nu mai e nimic de văzut! — Ce ai de gând să faci după ce va sosi familia şi Jules Lapie va fi înmormântat? — Nu ştiu. — Ai de gând să rămâi aici? — Poate. — Speri să-l moşteneşti? — E foarte posibil. Maigret nu reuşea să-şi păstreze calmul până la capăt. — În orice caz, drăguţă, te-aş ruga să reţii ceva. Atâta timp cât va dura ancheta, îţi interzic să pleci undeva fără să anunţi poliţia. — N-am dreptul să părăsesc casa? — Nu! — Şi dacă vreau să mă duc undeva? — Ceri încuviinţarea mea. — Credeţi că eu l-am omorât? — Cred ce-mi place mie şi asta nu te priveşte. Era sătul. Era furios. Era supărat pe el însuşi că se lăsase enervat de o Félicie oarecare. Douăzeci şi patru de ani? Haida-de! Era o puştoaică de doisprezece-treisprezece ani, care Dumnezeu ştie ce joc făcea şi se lua în serios. — La revedere. — La revedere. — Şi ce-ai să mănânci? — Nu vă faceţi griji pentru mine. N-am să stau să mor de foame. Era sigur de asta. Şi-o imagina, după plecarea lui, cum se aşeza la masa din bucătărie şi mânca fără grabă orice, citind unul dintre micile romane cumpărate de la doamna Chochoi. Maigret era furios la culme. Fusese tras pe sfoară, acolo, de faţă cu toată lumea, şi culmea, fusese tras pe sfoară de otrava aceea de Félicie! Era joi. Sosise familia lui Lapie: fratele Ernest Lapie, dulgherul din Fécamp, un bărbat aspru, cu părul tuns perie şi faţa ciupită de vărsat; soţia lui, enormă şi cu mustaţă; doi copii, pe care îi împingea în faţa ei aşa cum mâni gâştele la câmp. Apoi un nepot, un tânăr de nouăsprezece ani, Jacques Pétillon, care venise de la Paris, bolnav şi cu febră, şi pe care grupul Lapie îl privea cu suspiciune. La Jeanneville încă nu era cimitir. Cortegiul pornise spre Orgeval, de care ţinea noua aşezare. Marea senzaţie fusese voalul de crep al lui Félicie. De unde îl scosese? Maigret a aflat abia mai târziu că îl împrumutase de la Mélanie Chochoi. Félicie nu aşteptase să i se indice locul, era în primul rând, mergea în faţa familiei, ţeapănă, adevărată statuie a durerii, ştergându-şi ochii cu o batistă brodată cu negru, luată probabil tot de la Mélanie, şi pe care o stropise cu colonie ieftină. Brigadierul Lucas, care îşi petrecuse noaptea la Jeanneville, se afla acolo împreună cu Maigret. Amândoi urmau cortegiul pe drumul plin de praf şi ciocârliile cântau sub cerul albastru. — E clar că ştie ceva. Cât de şireată s-ar crede, până la urmă tot se va da de gol… Lucas încuviinţă. Porţile bisericuţei rămâneau deschise în timpul rugăciunilor de după slujba morţilor, astfel că înăuntru mirosea mai mult a primăvară decât a tămâie. Nu era nevoie să mergi mult ca să ajungi la marginea gropii. După ceremonie, familia trebuia să se întoarcă la vilă ca să se ocupe de testament. — De ce ar fi făcut fratele meu un testament? zisese cu mirare Ernest Lapie. În familia noastră nu se obişnuieşte aşa ceva. — Félicie pretinde… — Félicie! Félicie! Mereu Félicie… Dădeau din umeri fără să vrea. Nu vedeau că se strecoară şi reuşeşte să arunce prima lopată de pământ peste sicriu? După care, plângând în hohote, se depărtă atât de grăbită, încât părea că va cădea lată negreşit. — N-o scăpa din ochi, Lucas. Merse, merse, coti cu repeziciune pe străzile şi ulicioarele din Orgeval şi, la un moment dat, Lucas, care se afla doar la vreo cincizeci de metri de ea, ajunse, prea târziu, pe o stradă aproape pustie, la capătul căreia dispărea o camionetă. Deschise uşa unui han. — Spuneţi-mi… Camioneta care a plecat adineauri… — Da… E camioneta lui Louvet, mecanicul… A fost adineauri aici, a băut o halbă de bere… — Nu a luat pe nimeni? — Nu ştiu… Nu cred… N-am ieşit să văd… — Știți unde se duce? — La Paris, ca în fiecare joi… Lucas se repezi spre oficiul poştal care, din fericire, se afla aproape în faţă. — Alo… Da… Aici, Lucas… Repede… O camionetă destul de hodorogită… Staţi puţin… Întrebă funcţionara: — Ştiţi ce număr are camioneta domnului Louvet, mecanicul? — Nu… Îmi amintesc doar că se termină cu 8… — Alo… Un număr care se termină cu 8… O tânără în doliu… Alo… Nu închideţi… Nu… Nu cred că trebuie arestată… Să fie doar urmărită… Aţi înţeles?… Domnul comisar va telefona personal. Se întoarse apoi la Maigret, care mergea singur în urma familiei, pe drumul care lega Orgeval de Jeanneville. — A şters-o… — Ce spui? — A sărit probabil în camionetă chiar în momentul în care demara… Până să fac colţul… s-a dus. Am telefonat la Quai des Orfèvres… Brigăzile intră în alarmă… Supraveghează porţile Parisului… Prin urmare, Félicie dispăruse! Simplu, în plină zi, cum s-ar spune de sub nasul lui Maigret şi al celui mai bun brigadier al lui! Dispăruse, în ciuda unui voal mare de doliu după care ar fi putut fi recunoscută de la un kilometru! Membrii familiei, care întorceau din când în când capul spre cei doi poliţişti, erau miraţi că nu o mai zăresc pe Félicie. Cheia casei era la ea. Se văzură obligaţi să treacă prin grădină. Maigret ridică jaluzelele de la sufragerie, unde pe masă încă se mai aflau un cearceaf şi un fir de merişor, iar în aer mai stăruia mirosul de lumânare. — Parcă tot aş bea ceva… spuse Ernest Lapie, oftând. Etienne!… Julie!… Nu alergaţi pe răzoare! Trebuie să fie vin pe undeva… — În pivniţă… îl informă Maigret. Soţia lui Lapie se dusese la Mélanie ca să cumpere prăjituri pentru copii şi, dacă tot se dusese, luase pentru toată lumea. — Nu există niciun motiv, domnule comisar, ca fratele meu să fi făcut un testament… Ştiu foarte bine că era un om original… Trăia ca un urs şi nu prea mai aveam relaţii cu el… Dar de aici şi până la… Maigret scotoci prin micul birou aflat într-un colţ al încăperii. Găsi teancuri de facturi, rânduite cu mare grijă, şi ajunse la un portofel vechi, cenuşiu, în care se afla doar un plic galben.   Să fie deschis după moartea mea.   — Ei bine, domnilor, cred că am găsit ce căutam!   Subsemnatul Jules Lapie, în deplinătatea facultăţilor fizice şi mintale, în prezenţa lui Forrentin Ernest şi a lui Lepape François, ambii domiciliaţi la Jeanneville, comuna Orgeval…   Vocea lui Maigret devenea din ce în ce mai gravă. — Félicie a avut dreptate! conchise el. Ea moşteneşte casa şi tot ce se află în ea… Familia era stupefiată. Testamentul conţinea o mică frază care nu putea fi uitată prea repede:   …Având în vedere atitudinea pe care fratele meu şi soţia lui au avut-o faţă de mine după accident…   — I-am spus doar că era ridicol să facă atâta tevatură pentru că… explică Ernest Lapie.   …Având în vedere comportarea nepotului meu Jacques Pétillon…   Tânărul venit de la Paris avea o faţă de elev nesilitor la serbarea de împărţire a premiilor. Nu avea importanţă. Moştenitoarea era Félicie. Şi numai Dumnezeu putea şti de ce dispăruse!