Georges Simenon si seria Maigret

Asta-i Felicie! de Georges Simenon 1. Înmormântarea lui Picior-de-Lemn Trăise o secundă pur şi simplu extraordinară, căci totul durase probabil doar o secundă, atâta cât durează, se spune, şi visele care ni se par cele mai lungi. Maigret ar fi fost în stare, la mulţi ani după aceea, să arate locul exact, porţiunea de trotuar unde pusese piciorul, bucata de faţadă pe care se profilase umbra lui; ar fi putut nu doar să reconstituie cele mai mici detalii ale decorului, dar şi să regăsească mirosul risipit în jur şi vibraţiile aerului, care avea savoarea unei amintiri din copilărie. Anul acela era prima dată când ieşea fără pardesiu, prima dată când se afla la ţară la zece dimineaţa. Chiar şi pipa lui mare avea o aromă de primăvară. Era încă răcoare. Maigret păşea greoi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Félicie mergea alături de el, parcă puţin înaintea lui, obligată să facă doi paşi repezi de fiecare dată când comisarul făcea doar unul. Treceau pe lângă o faţadă nouă, din cărămidă roşie. În vitrină puteai vedea câteva legume, două-trei feluri de brânză şi caltaboşi pe o farfurie de ceramică. Félicie păşi mai repede, întinse braţul, deschise o uşă cu geam, şi atunci, probabil din cauza soneriei care se declanşase, se produsese fenomenul. Soneria prăvăliei nu era una oarecare. În spatele uşii atârnau tuburi din metal uşor şi, când intra cineva, tuburile se loveau unul de altul, cu sunet de clopoţei, producând o muzică aeriană. Pe vremuri, când Maigret era copil, cârnăţarul din satul lui, care îşi renovase prăvălia, avea o sonerie la fel. Şi astfel, secunda prezentă rămase parcă suspendată, un timp imposibil de determinat. Maigret se află cu adevărat în afara scenei ce se petrecea, trăind-o ca şi cum nu ar fi fost în pielea voluminosului comisar pe care Félicie îl târa după ea. Ai fi zis că acolo era acum puştanul de altădată, ascuns undeva, ferit vederii, uitându-se la ei şi venindu-i să pufnească în râs. Nuu! Povestea asta nu era deloc serioasă! Ce căuta acel domn grav, masiv, într-un decor care nu avea mai multă consistenţă decât o jucărie, în spatele acelei Félicie cu pălăria ei roşie ridicolă, ivită parcă din paginile unei cărţi ilustrate pentru copii? O anchetă? Se ocupa de un asasinat? Căuta un vinovat? Şi asta în timp ce păsărelele cântau, iarba era de un verde fraged, iar cărămizile de un roz de bomboană fondantă, când peste tot era plin de flori abia înflorite, când până şi prazul din vitrină arăta a floare? Da, avea să-şi amintească mai târziu de acea clipă, şi nu totdeauna cu plăcere. Ani de-a rândul, cei de pe Quai des Orfèvres îl vor tachina, în unele dimineţi de primăvară zâmbăreaţă, anunţându-l cu o seriozitate prefăcută: — Auzi, Maigret… — Ce? — Uite-o pe Félicie! Şi revedea atunci silueta subţire, cu haine fistichii, nişte ochi mari ca două flori de nu-mă-uita, un nas obraznic, dar mai ales, cocoţată pe creştetul capului, o pălăriuţă năstruşnică de un roşu aprins, în care era înfiptă, ca un cuţit, o pană de un verde cu nuanţe cafenii. — Uite-o pe Félicie! Mormăia enervat. Ştiau că Maigret începe să mormăie ca un urs de fiecare dată când îi reaminteau de Félicie, care îi dăduse de furcă mai mult decât toţi „durii” trimişi la închisoare de anchetele comisarului. Dar, în dimineaţa aceea de mai, Félicie chiar era acolo, în pragul prăvăliei. Deasupra reclamelor transparente pentru amidon şi pentru o pastă de curăţat obiectele din metal, puteai să citeşti, scris cu litere galbene: Mélanie Chochoi, băcănie. Félicie aştepta ca Maigret să binevoiască să iasă din visare. În sfârşit, comisarul făcu un pas, reveni în viaţa reală şi reluă firul anchetei despre asasinarea lui Jules Lapie, zis Picior-de-Lemn. Cu trăsăturile ascuţite, agresivă din prea multă ironie, Félicie îi aştepta întrebările, aşa cum făcea încă de dimineaţă. În spatele tejghelei, o cumătră mică de statură, Mélanie Chochoi, cu mâinile încrucişate pe burta ei mare, se uita curioasă la cuplul ciudat pe care îl formau comisarul de la Poliţia Judiciară şi servitoarea lui Picior-de-Lemn. Maigret trăgea scurt din pipă, se uita în jur la rafturile maro pline de conserve, apoi, prin fereastră, privea strada neterminată, cu copaci recent plantaţi care nu erau încă decât nişte vlăstari plăpânzi. Scoase ceasul din buzunarul vestei, oftă şi zise în cele din urmă: — Ai intrat aici la zece şi cincisprezece minute. Aşa mi-ai spus, nu? De unde ştii ora exactă? Félicie schiţă un zâmbet dispreţuitor. — Veniţi să v-arăt, răspunse ea. Şi, când ajunse lângă ea, îi arătă încăperea din spatele prăvăliei, care îi servea drept bucătărie numitei Mélanie Chochoi. În penumbră, puteai zări un fotoliu din palmier împletit, cu o pisică roşcată ce stătea făcută ghem pe o pernă roşie; exact deasupra, pe o etajeră, un ceas deşteptător arăta ora zece şi şaptesprezece minute. Félicie avea dreptate. Avea totdeauna dreptate. Iar patroana băcăniei se întreba ce căutau oamenii aceia în prăvălia ei. — Ce-ai cumpărat? — Cinci sute de grame de unt… Daţi-mi cinci sute de grame, doamnă Chochoi… Domnul comisar vrea neapărat să fac exact cum am făcut alaltăieri… Uşor sărat, da?… Stați… Mai vreau şi un pliculeţ de piper, o cutie de tomate şi două cotlete… Totul era ciudat în lumea în care Maigret trăia în acea dimineaţă, şi trebuia să facă un efort ca să se convingă că nu era el însuşi un fel de uriaş bâjbâind în mijlocul unui joc de construit. La câţiva kilometri de Paris, părăsise malul Senei; la Poissy, urcase colina şi, brusc, în realitatea concretă a ogoarelor şi livezilor, descoperise o lume aparte anunţată de o pancartă aşezată pe marginea unui drum nou: Loturile Jeanneville. Probabil că, în urmă cu câţiva ani, acolo erau aceleaşi câmpuri, aceleaşi pajişti, aceleaşi tufişuri ca şi în alte părţi. Dar trecuse prin zonă un om de afaceri, a cărui soţie sau amantă se numea probabil Jeanne, de unde şi numele de Jeanneville dat acelei lumi pe cale să se nască. Fuseseră trasate străzi, alei plantate cu copaci încă firavi, cu trunchiul subţire înconjurat de paie, ca să fie protejaţi de frig. Ici şi colo, fuseseră construite vile, pavilioane; dar toate acestea nu formau niciun sat, niciun oraş, ci un univers aparte, incomplet; între construcţii erau locuri goale, palisade, terenuri virane şi felinare cu gaz ridicol de inutile pe străzi ce erau doar un nume pe o placă albastră. Visul meu… Ultima Etapă… Fără Portar… fiecare magherniţă avea un nume înconjurat cu ornamente, iar în vale puteai vedea localitatea Poissy, panglica argintie a Senei, pe care alunecau şlepuri cât se poate de reale, şi linii de cale ferată pe care treceau trenuri adevărate. Puţin mai departe, pe platou, puteau fi zărite fermele şi clopotniţa de la Orgeval. Aici nu părea a fi adevărată decât bătrâna Mélanie Chochoi, descoperită într-un târguşor vecin de către iniţiatorii proiectului, care îi dăduseră o prăvălie nouă şi frumoasă, comerţul fiind astfel şi el prezent în acel univers nou. — Şi mai ce, draga mea? — Staţi puţin… Ce-am mai luat luni?… — Ace de păr… În prăvălia bătrânei Mélanie găseai de toate: periuţe de dinţi şi pudră de orez, gaz şi cărţi poştale… — Cred că atât, nu? De la prăvălie – Maigret verificase – nu se putea zări casa lui Picior-de-Lemn, nici ulicioara din jurul grădinii. — Laptele! exclamă Félicie. Era să uit laptele! Şi îi explică lui Maigret, cu acelaşi aer suveran: — Mi-aţi pus atâtea întrebări, că am uitat să iau oala de lapte… În orice caz, luni o aveam… Am lăsat-o în bucătărie… O oală albastră cu picăţele albe, pe care o veţi vedea lângă aragaz… Nu-i aşa, doamnă Chochoi? Şi, de fiecare dată când amintea un detaliu, îi vorbea de sus, ca o mare doamnă ce nu poate fi bănuită că spune neadevăruri. Chiar ea insista, ca să nu fie uitat niciun amănunt. — Ce v-am spus luni, doamnă Chochoi? — Parcă mi-ai spus că Zouzou al meu are viermişori, pentru că se linge mereu la coadă… Evident, Zouzou era motanul care moţăia pe perna roşie din fotoliu. — Stai… Ai mai luat un Ciné-Journal şi un roman de douăzeci şi cinci de pitaci… Pe un capăt de tejghea se etalau copertele împestriţate ale unor publicaţii populare, dar Félicie dădu din umeri, fără să se uite la ele. — Cât face?… Grăbiţi-vă, căci domnul comisar vrea ca totul să se petreacă la fel ca luni, şi n-am stat aici aşa mult. Maigret interveni: — Spuneţi-mi, doamnă Chochoi… Fiindcă veni vorba de luni dimineaţă… În timp ce o serveaţi pe domnişoara, n-aţi auzit cumva zgomotul unei maşini? Femeia privi decorul însorit de dincolo de geam. — N-aş putea să spun… Staţi… Nu c-ar veni mulţi pe-aici… Îi auzi trecând doar pe drumul naţional… Ce zi era?… Îmi amintesc de o maşină mică şi roşie care a trecut pe lângă alde Sébile, prin spatele casei… Acuma, ce zi o fi fost… Pentru orice eventualitate, Maigret notă în carneţel: Maşină roşie, Sébile. Şi se trezi afară, cu Félicie care mergea legănat şi purta pardesiul pe umeri, ca o capă, lăsând mânecile să fluture în urma ei. — Pe-aici… La întoarcere, o iau totdeauna pe scurtătură… O potecă îngustă, printre grădini de zarzavaturi. — Nu te-ai întâlnit cu nimeni? — Staţi aşa… O să vedeţi… Şi văzu. Avea dreptate. Exact când intrau pe altă stradă, factorul poştal, care urcase coasta, trecu pe bicicletă, întoarse capul spre ei şi strigă: — N-aveţi nimic, domnişoară Félicie! Ea se uită la Maigret şi zise: — Luni m-a văzut aici, la aceeaşi oră, ca aproape în fiecare dimineaţă… Ocoliră o casă oribilă, cu o tencuială albastră, în jur cu o grădină mică în care stăteau încremenite animale din ceramică, apoi merseră pe lângă un gard viu; Félicie deschise portiţa şi atinse uşor cu pardesiul fluturând un şir de coacăzi. — Gata… Am ajuns în grădină… Îndată o să zăriţi bolta… La zece fără câteva minute, ieşiseră din casă pe cealaltă poartă, care dădea spre o alee. Ca să ajungă la băcănie şi să se întoarcă, descriseseră un cerc aproape complet. Mergeau pe lângă rânduri de garoafe ce urmau să înflorească în scurt timp şi răzoare de salată tânără de un verde palid. — El ar fi trebuit să fie aici… spuse cu fermitate Félicie, arătând o sfoară bine întinsă şi un băţ ascuţit înfipt în pământ. Începuse să răsădească roşiile. Rândul e doar pe jumătate… Când nu l-am mai văzut, am crezut că s-a dus să bea o duşcă de rozé… — Bea mult? — Când îi era sete… Îi veţi găsi paharul cu gura în jos pe butoi, în beci… O grădină de mic rentier grijuliu, o casă aşa cum visau mii de nevoiaşi să-şi construiască pentru bătrâneţe. Ieşiră din zona însorită şi pătrunseră în umbra albăstruie a curţii, care venea după grădină. La dreapta era o boltă. Pe masa de sub boltă se aflau o carafă cu alcool şi un pahar mic cu fundul gros. — Ai zărit sticla şi paharul. Dar azi-dimineaţă mi-ai spus că stăpânul tău nu bea niciodată tărie, mai ales din carafa mică, atunci când era singur. Ea îl privi sfidător. Părea că îi arată totdeauna, nu fără ostentaţie, albastrul curat al ochilor, ca să poată citi în ei totala sa nevinovăţie. — Nu era stăpânul meu… replică ea totuşi. — Ştiu… Mi-ai mai spus… Dumnezeule, ce enervant era să ai de-a face cu o persoană ca Félicie! Şi continuase cu vocea ei ascuţită, care îl călca pe nervi. Ce spusese? A, da! spusese: — N-am dreptul să dezvălui secrete care nu-mi aparţin. Pentru unii, poate că eram servitoarea lui. Dar el nu mă considera aşa, şi probabil că într-o zi se va afla… — Ce se va afla? — Nimic! — Vrei să insinuezi că erai amanta lui Picior-de-Lemn? — Drept cine mă luaţi? Maigret riscă o întrebare: — Atunci, fiica lui? — Degeaba mă întrebaţi. Într-o zi, poate că… Asta era Félicie! Ţeapănă ca o masă de călcat, arţăgoasă, originală, cu faţa ei ascuţită pudrată şi rujată cu stângăcie, o mică servitoare care îşi dădea aere de prinţesă la o serbare câmpenească, având, brusc, în privire o fixitate neliniştitoare sau, pe buze, un fel de zâmbet distant, de o ironie dispreţuitoare. — Nu mă priveşte pe mine, dacă el a băut singur… Numai că bătrânul Jules Lapie, zis şi Picior-de-Lemn, nu băuse singur, Maigret era convins. Un om care lucrează în grădina lui, cu pălăria de pai pe cap şi saboţii în picioare, nu-şi lasă pe nepusă masă răsadurile de roşii ca să ia o carafă cu alcool vechi din bufet şi să-şi toarne un pahar sub boltă. La un moment dat, pe masa de grădină vopsită în verde se mai aflase un pahar. Cineva îl luase. Nu cumva Félicie? — Ce-ai făcut când nu l-ai mai văzut pe Lapie? — Nimic. Am intrat în bucătărie, am aprins aragazul ca să fierb laptele şi am pompat apă ca să spăl legumele. — Pe urmă? — M-am urcat pe un scaun vechi şi am schimbat hârtia de prins muşte… — Cu pălăria pe cap? Pentru că, nu-i aşa, nu te duci niciodată la cumpărături fără pălărie? — Nu sunt o îngălată. — Când ţi-ai scos pălăria? — După ce am luat laptele de pe foc. Am urcat… Totul era nou şi proaspăt în casa pe care bătrânul o botezase Capul Horn. Scara mirosea a brad lăcuit. Treptele trosneau. — Urcă… Te urmez… Deschise uşa camerei sale, unde o somieră acoperită cu un creton imprimat cu flori ţinea loc de divan, iar pereţii erau împodobiţi cu fotografiile unor artişti de cinema. — Aşa… Îmi scot pălăria… Şi îmi zic: „Ia uite! Am uitat să deschid fereastra la domnul Jules…” Traversez palierul… Deschid uşa şi ţip… Maigret trăgea în continuare din pipă, pe care o umpluse din nou când trecuse prin grădină. Contemplă, pe podeaua ceruită, un desen făcut cu creta, conturul corpului lui Picior-de-Lemn, aşa cum fusese descoperit în dimineaţa zilei de luni. — Şi revolverul? întrebă el. — Nu era niciun revolver. Ştiţi foarte bine, că doar aţi citit raportul jandarmeriei. Deasupra căminului se afla o corabie cu trei catarge în miniatură, iar pe pereţi, tablouri care reprezentau toate ambarcaţiuni cu pânze. Te-ai fi putut crede în casa unui bătrân marinar retras din activitate, dar locotenentul de jandarmi care făcuse prima anchetă îi povestise lui Maigret ciudata aventură a lui Picior-de-Lemn. Jules Lapie nu fusese niciodată marinar, ci contabil la o societate din Fécamp care vindea furnituri pentru Marină, pânze, parâme, scripeţi, precum şi alimente pentru călătoriile lungi. Un celibatar greoi, meticulos, poate şi maniac, posac, al cărui frate era dulgher la şantierul naval. Într-o dimineaţă, Jules Lapie, pe atunci în vârstă de vreo patruzeci de ani, a urcat la bordul vasului Sainte-Thérèse, o corabie cu trei catarge, care a ridicat ancora chiar în aceeaşi zi, plecând spre Chile, unde trebuia să încarce fosfaţi. Lapie avea misiunea foarte prozaică să verifice că toată marfa a fost livrată şi să ceară căpitanului plata. Ce s-a întâmplat atunci? Marinarii din Fécamp îl luau de obicei în râs pe contabilul tipicar care, de fiecare dată când meseria îl obliga să urce la bordul unui vas, nu părea deloc în largul său. Au ciocnit un păhărel, după cum era obiceiul. I-au dat să bea. Dumnezeu ştie ce-au putut să-i dea de l-au îmbătat în asemenea hal! Dar, la reflux, când Sainte-Thérèse aluneca printre digurile portului normand ca să ajungă în largul mării, Jules Lapie, beat mort, sforăia într-un colţ al calei, în timp ce toată lumea îl credea pe uscat – cel puţin aşa au pretins toţi! Marinarii au închis calele. Contabilul a fost descoperit abia după două zile. Căpitanul a refuzat să întoarcă, să se abată de la rută, şi uite-aşa, Lapie, care pe-atunci încă mai avea amândouă picioarele, s-a pomenit în drum spre Capul Horn! A rămas fără un picior în această aventură, într-o zi când, într-o încăierare, a fost aruncat printr-un tambuchi. Ani de zile mai târziu, avea să fie împuşcat cu un revolver, într-o zi de luni, primăvara, la puţin timp după ce îşi părăsise răsadurile de roşii, în timp ce Félicie se dusese să târguiască la prăvălia cea nouă a bătrânei Mélanie Chochoi.   — Să coborâm… zise Maigret, oftând. Locuinţa era foarte calmă, foarte agreabilă, datorită curăţeniei – ca într-o casă de păpuşi – şi mirosului plăcut. Sufrageria, aflată în dreapta, fusese transformată în cameră mortuară. Comisarul doar întredeschise uşa spre penumbră; obloanele erau închise şi lumina abia dacă pătrundea în interior. Sicriul era aşezat pe masa acoperită cu un cearceaf; alături, o farfurie lungă, plină cu apă sfinţită, în care fusese pus puţin merişor. Félicie aştepta în pragul bucătăriei. — În concluzie, nu ştii nimic, n-ai văzut nimic, n-ai nici cea mai mică idee despre persoana pe care stăpânul dumitale… mă rog, pe care Jules Lapie ar fi putut s-o primească cât ai lipsit… Ea îi înfruntă privirea fără să răspundă. — Şi eşti sigură că, atunci când te-ai întors, pe masa din grădină era un singur pahar? — N-am văzut decât unul singur… Acuma, dacă dumneavoastră vedeţi două… — Lapie primea vizite? Maigret se aşeză lângă aragaz şi ar fi băut bucuros ceva, de preferinţă un pahar din vinul rozé despre care Félicie îi vorbise mai înainte, căci zărise butoiul în umbra răcoroasă a pivniţei. Soarele urca pe cer, alungind ceaţa dimineţii. — Nu-i plăceau vizitele… Ciudat, acest individ a cărui existentă trebuie să fi fost complet bulversată de călătoria în jurul Capului Horn! Întors la Fécamp, unde, în pofida piciorului său de lemn, oamenii nu se puteau abţine să nu zâmbească cu gândul la aventura lui, a trăit mai singur ca niciodată şi a început o luptă lungă cu armatorii vasului Sainte-Thérèse. A pretins că a fost prejudiciat de către companie, că a fost îmbarcat împotriva voinţei sale şi că, în consecinţă, armatorii sunt răspunzători de accident. Şi-a evaluat la o sumă cât mai mare piciorul pierdut şi a obţinut câştig de cauză, un tribunal recunoscându-i dreptul la o pensie importantă. Cei din Fécamp s-au amuzat de toată povestea asta. El însă a fugit de ei, s-a depărtat şi de marea pe care o ura, numărându-se printre primii seduşi de prospectele ademenitoare ale creatorilor aşezării Jeanneville. Apoi şi-a adus ca servitoare o fată din Fécamp, pe care o cunoscuse de mică. — De câţi ani eşti la el? — De şapte ani… — Ai douăzeci şi patru de ani… Deci aveai şaptesprezece ani când… Se lăsă în voia gândurilor, apoi întrebă brusc: — Ai un iubit? Ea îl privi fără să răspundă. — Te-am întrebat dacă ai un iubit. — Viaţa mea particulară mă priveşte doar pe mine. — Îl primeai aici? — Nu sunt obligată să răspund. Da, îţi venea să-i arzi o palmă! Şi erau momente când abia se abţinea să nu o pălmuiască sau să nu o scuture de umeri. — Mă rog! O să aflu eu… — N-o să aflaţi absolut nimic… — A, n-am să aflu nimic… Se opri. Era o prostie! Doar nu era să se ia la ceartă cu fata asta! — Eşti sigură că n-ai nimic să-mi spui? Gândeşte-te bine cât mai ai timp. — M-am gândit. — Nu-mi ascunzi nimic? — M-aş mira. Se pare că sunteţi foarte şiret! — Ei bine, mai vedem noi! — Nu mai e nimic de văzut! — Ce ai de gând să faci după ce va sosi familia şi Jules Lapie va fi înmormântat? — Nu ştiu. — Ai de gând să rămâi aici? — Poate. — Speri să-l moşteneşti? — E foarte posibil. Maigret nu reuşea să-şi păstreze calmul până la capăt. — În orice caz, drăguţă, te-aş ruga să reţii ceva. Atâta timp cât va dura ancheta, îţi interzic să pleci undeva fără să anunţi poliţia. — N-am dreptul să părăsesc casa? — Nu! — Şi dacă vreau să mă duc undeva? — Ceri încuviinţarea mea. — Credeţi că eu l-am omorât? — Cred ce-mi place mie şi asta nu te priveşte. Era sătul. Era furios. Era supărat pe el însuşi că se lăsase enervat de o Félicie oarecare. Douăzeci şi patru de ani? Haida-de! Era o puştoaică de doisprezece-treisprezece ani, care Dumnezeu ştie ce joc făcea şi se lua în serios. — La revedere. — La revedere. — Şi ce-ai să mănânci? — Nu vă faceţi griji pentru mine. N-am să stau să mor de foame. Era sigur de asta. Şi-o imagina, după plecarea lui, cum se aşeza la masa din bucătărie şi mânca fără grabă orice, citind unul dintre micile romane cumpărate de la doamna Chochoi. Maigret era furios la culme. Fusese tras pe sfoară, acolo, de faţă cu toată lumea, şi culmea, fusese tras pe sfoară de otrava aceea de Félicie! Era joi. Sosise familia lui Lapie: fratele Ernest Lapie, dulgherul din Fécamp, un bărbat aspru, cu părul tuns perie şi faţa ciupită de vărsat; soţia lui, enormă şi cu mustaţă; doi copii, pe care îi împingea în faţa ei aşa cum mâni gâştele la câmp. Apoi un nepot, un tânăr de nouăsprezece ani, Jacques Pétillon, care venise de la Paris, bolnav şi cu febră, şi pe care grupul Lapie îl privea cu suspiciune. La Jeanneville încă nu era cimitir. Cortegiul pornise spre Orgeval, de care ţinea noua aşezare. Marea senzaţie fusese voalul de crep al lui Félicie. De unde îl scosese? Maigret a aflat abia mai târziu că îl împrumutase de la Mélanie Chochoi. Félicie nu aşteptase să i se indice locul, era în primul rând, mergea în faţa familiei, ţeapănă, adevărată statuie a durerii, ştergându-şi ochii cu o batistă brodată cu negru, luată probabil tot de la Mélanie, şi pe care o stropise cu colonie ieftină. Brigadierul Lucas, care îşi petrecuse noaptea la Jeanneville, se afla acolo împreună cu Maigret. Amândoi urmau cortegiul pe drumul plin de praf şi ciocârliile cântau sub cerul albastru. — E clar că ştie ceva. Cât de şireată s-ar crede, până la urmă tot se va da de gol… Lucas încuviinţă. Porţile bisericuţei rămâneau deschise în timpul rugăciunilor de după slujba morţilor, astfel că înăuntru mirosea mai mult a primăvară decât a tămâie. Nu era nevoie să mergi mult ca să ajungi la marginea gropii. După ceremonie, familia trebuia să se întoarcă la vilă ca să se ocupe de testament. — De ce ar fi făcut fratele meu un testament? zisese cu mirare Ernest Lapie. În familia noastră nu se obişnuieşte aşa ceva. — Félicie pretinde… — Félicie! Félicie! Mereu Félicie… Dădeau din umeri fără să vrea. Nu vedeau că se strecoară şi reuşeşte să arunce prima lopată de pământ peste sicriu? După care, plângând în hohote, se depărtă atât de grăbită, încât părea că va cădea lată negreşit. — N-o scăpa din ochi, Lucas. Merse, merse, coti cu repeziciune pe străzile şi ulicioarele din Orgeval şi, la un moment dat, Lucas, care se afla doar la vreo cincizeci de metri de ea, ajunse, prea târziu, pe o stradă aproape pustie, la capătul căreia dispărea o camionetă. Deschise uşa unui han. — Spuneţi-mi… Camioneta care a plecat adineauri… — Da… E camioneta lui Louvet, mecanicul… A fost adineauri aici, a băut o halbă de bere… — Nu a luat pe nimeni? — Nu ştiu… Nu cred… N-am ieşit să văd… — Știți unde se duce? — La Paris, ca în fiecare joi… Lucas se repezi spre oficiul poştal care, din fericire, se afla aproape în faţă. — Alo… Da… Aici, Lucas… Repede… O camionetă destul de hodorogită… Staţi puţin… Întrebă funcţionara: — Ştiţi ce număr are camioneta domnului Louvet, mecanicul? — Nu… Îmi amintesc doar că se termină cu 8… — Alo… Un număr care se termină cu 8… O tânără în doliu… Alo… Nu închideţi… Nu… Nu cred că trebuie arestată… Să fie doar urmărită… Aţi înţeles?… Domnul comisar va telefona personal. Se întoarse apoi la Maigret, care mergea singur în urma familiei, pe drumul care lega Orgeval de Jeanneville. — A şters-o… — Ce spui? — A sărit probabil în camionetă chiar în momentul în care demara… Până să fac colţul… s-a dus. Am telefonat la Quai des Orfèvres… Brigăzile intră în alarmă… Supraveghează porţile Parisului… Prin urmare, Félicie dispăruse! Simplu, în plină zi, cum s-ar spune de sub nasul lui Maigret şi al celui mai bun brigadier al lui! Dispăruse, în ciuda unui voal mare de doliu după care ar fi putut fi recunoscută de la un kilometru! Membrii familiei, care întorceau din când în când capul spre cei doi poliţişti, erau miraţi că nu o mai zăresc pe Félicie. Cheia casei era la ea. Se văzură obligaţi să treacă prin grădină. Maigret ridică jaluzelele de la sufragerie, unde pe masă încă se mai aflau un cearceaf şi un fir de merişor, iar în aer mai stăruia mirosul de lumânare. — Parcă tot aş bea ceva… spuse Ernest Lapie, oftând. Etienne!… Julie!… Nu alergaţi pe răzoare! Trebuie să fie vin pe undeva… — În pivniţă… îl informă Maigret. Soţia lui Lapie se dusese la Mélanie ca să cumpere prăjituri pentru copii şi, dacă tot se dusese, luase pentru toată lumea. — Nu există niciun motiv, domnule comisar, ca fratele meu să fi făcut un testament… Ştiu foarte bine că era un om original… Trăia ca un urs şi nu prea mai aveam relaţii cu el… Dar de aici şi până la… Maigret scotoci prin micul birou aflat într-un colţ al încăperii. Găsi teancuri de facturi, rânduite cu mare grijă, şi ajunse la un portofel vechi, cenuşiu, în care se afla doar un plic galben.   Să fie deschis după moartea mea.   — Ei bine, domnilor, cred că am găsit ce căutam!   Subsemnatul Jules Lapie, în deplinătatea facultăţilor fizice şi mintale, în prezenţa lui Forrentin Ernest şi a lui Lepape François, ambii domiciliaţi la Jeanneville, comuna Orgeval…   Vocea lui Maigret devenea din ce în ce mai gravă. — Félicie a avut dreptate! conchise el. Ea moşteneşte casa şi tot ce se află în ea… Familia era stupefiată. Testamentul conţinea o mică frază care nu putea fi uitată prea repede:   …Având în vedere atitudinea pe care fratele meu şi soţia lui au avut-o faţă de mine după accident…   — I-am spus doar că era ridicol să facă atâta tevatură pentru că… explică Ernest Lapie.   …Având în vedere comportarea nepotului meu Jacques Pétillon…   Tânărul venit de la Paris avea o faţă de elev nesilitor la serbarea de împărţire a premiilor. Nu avea importanţă. Moştenitoarea era Félicie. Şi numai Dumnezeu putea şti de ce dispăruse!

Cainele galben de Georges Simenon 1. Câinele fără stăpân Vineri, 7 noiembrie, noaptea. Concarneau e pustiu. Orologiul luminos din oraşul vechi, ce poate fi zărit pe deasupra zidurilor de apărare, arată ora unsprezece fără cinci. Mareea e în toi şi o furtună venită dinspre sud-vest face să se izbească între ele bărcile din port. Vântul dă năvală pe străzi, unde poţi vedea din când în când bucăţi de hârtie zburând la nivelul caldarâmului. Pe cheiul Aiguillon nu e nicio lumină. Totul e închis. Toată lumea doarme. Doar cele trei ferestre de la Hôtel de l’Amiral, situat la intersecţia cheiului cu piaţa, mai sunt luminate. Nu au jaluzele, dar abia dacă ghiceşti siluetele prin geamurile verzui. Iar vameşul de pază, ghemuit în ghereta lui, aflată la mai puţin de o sută de metri distanţă, se uită cu invidie spre întârziaţii din cafenea. În faţa lui, în rada portului, se leagănă un cabotier care a venit după-amiază să se pună la adăpost. Nu e nimeni pe punte. Scripeţii scârţâie şi o velă triunghiulară de la prova, prost strânsă, flutură zgomotos în bătaia vântului. Apoi, se aud vacarmul continuu al valurilor lovindu-se de ţărm şi un declic al orologiului, care trebuie să bată de unsprezece. Uşa de la Hôtel de l’Amiral se deschide. Îşi face apariţia un bărbat, care continuă să vorbească un moment, prin uşa întredeschisă, unor oameni rămaşi înăuntru. Furtuna îl înşfacă, îi flutură pulpanele hainei, îi ridică melonul, pe care îl prinde la timp şi îl ţine pe cap în timp ce merge. Chiar şi de departe, se vede bine că e vesel, nu se ţine bine pe picioare şi fredonează. Vameşul îl urmăreşte cu privirea şi zâmbeşte când bărbatul vrea să-şi aprindă o ţigară de foi. Pentru că se porneşte o luptă comică între beţiv, haina pe care vântul i-o smulge şi pălăria ce i se rostogoleşte pe trotuar. Zece chibrituri se sting. Iar bărbatul cu pălărie melon observă o uşă cu două trepte, se adăposteşte acolo şi se apleacă în faţă. Pâlpâie o lumină slabă. Fumătorul se clatină, se agaţă de clanţa uşii. Oare vameşul n-a auzit un zgomot străin de furtună? Nu e sigur. Întâi râde, văzându-l pe noctambul cum îşi pierde echilibrul şi face câţiva paşi în spate, atât de aplecat, încât poziţia e de-a dreptul incredibilă. Apoi cade la marginea trotuarului, cu capul în noroiul din rigolă. Vameşul se bate cu mâinile peste şolduri ca să le încălzească şi se uită iritat la vela rebelă. Trece un minut, trec două. Vameşul aruncă din nou o privire spre beţiv, care nu s-a mişcat, în schimb, un câine, venit de nu se ştie unde, a ajuns lângă el şi îl adulmecă. — Abia în acel moment am avut senzaţia că s-a întâmplat ceva! va spune vameşul în cursul anchetei.   Deplasările oamenilor care au avut loc după această scenă sunt mai greu de stabilit într-o ordine cronologică riguroasă. Vameşul se apropie de bărbatul prăbuşit, cam temător din pricina prezenţei câinelui, un animal mare, galben, care mârâie. Un felinar se află la o distanţă de opt metri. La început, vameşul nu vede nimic anormal. Apoi observă o gaură în pardesiul beţivului din care iese un lichid gros. Atunci dă fuga la Hôtel de l’Amiral. Cafeneaua e aproape pustie. O chelneriţă stă cu coatele sprijinite de casa de marcat. Lângă o masă din marmură, doi bărbaţi îşi sfârşesc ţigara de foi, rezemaţi de speteaza scaunului, cu picioarele întinse. — Repede! O crimă! Nu ştiu… Vameşul întoarce capul. Câinele galben a intrat în urma lui şi s-a culcat la picioarele chelneriţei. În aer se simte o ezitare, o spaimă vagă. — Prietenul dumneavoastră, care a ieşit adineauri… După câteva clipe, trei oameni se apleacă peste corpul prăbuşit, care nu s-a mişcat din loc. Primăria, unde se află postul de poliţie, e la doi paşi. Vameşul preferă să se agite. Se repede spre Primărie, gâfâind, apoi sună la uşa unui medic. Şi repetă, fără să poată scăpa de această viziune: — S-a clătinat pe spate, ca un beţiv, şi a făcut cel puţin trei paşi în felul ăsta. Cinci oameni… şase… şapte. Ferestrele se deschid aproape peste tot, se aud şuşoteli… Medicul, îngenuncheat în noroi, spune: — Un glonţ tras de aproape în abdomen. Trebuie operat de urgenţă. Daţi telefon la spital. Toată lumea l-a recunoscut pe rănit. Domnul Mostaguen, principalul angrosist de vinuri din Concarneau, un grăsan cumsecade care are numai prieteni. Cei doi poliţişti în uniformă – unul dintre ei nu şi-a găsit chipiul – nu ştiu de unde să înceapă ancheta. Cineva vorbeşte, domnul Le Pommeret, pe care îl recunoşti imediat ca fiind o persoană importantă după voce şi înfăţişare. — Am făcut împreună o partidă de cărţi, la Café de l’Amiral, cu Servières şi cu doctorul Michoux. Doctorul a plecat primul, acum o jumătate de oră. Mostaguen, căruia îi e teamă de nevastă-sa, a plecat pe la unsprezece. Incident tragicomic. Toţi îl ascultă pe domnul Le Pommeret. Uită de rănit. Iar acesta deschide ochii, încearcă să se ridice şi murmură cu o voce mirată, atât de suavă, de subţire, încât chelneriţa izbucneşte într-un râs nervos: — Ce s-a întâmplat? Dar e scuturat de un spasm. Buzele îi tremură. Muşchii feţei se contractă, în timp ce medicul îşi pregăteşte seringa pentru o injecţie. Câinele galben umblă printre picioarele oamenilor. Cineva întreabă, mirat: — Cunoaşteţi animalul ăsta? — Nu l-am văzut niciodată. — Probabil e un câine de pe un vas. În atmosfera dramatică, acel câine are ceva neliniştitor. Poate culoarea, un galben murdar? Are picioarele lungi, e foarte slab şi capul său mare aminteşte deopotrivă de dulău şi de dogul german. La cinci metri de grup, poliţiştii îl interoghează pe vameş, singurul martor al evenimentului. E cercetată uşa cu două trepte. E uşa unei case mari, burgheze, care are obloanele închise. În dreapta uşii, un afiş anunţă vânzarea publică a imobilului în ziua de 18 noiembrie.   Scoasă la vânzare: 80.000 de franci…   Un agent de poliţie se căzneşte îndelung, fără să reuşească, să forţeze broasca, pe care o sparge cu o şurubelniţă patronul unui garaj vecin. Vine ambulanţa. Domnul Mostaguen e aşezat pe o targă. Curioşii nu mai au altceva de făcut decât să contemple casa pustie. E nelocuită de un an. Pe coridor domneşte un miros greu de praf de puşcă şi de tutun. O lanternă luminează, pe dalele pardoselii, scrum de ţigări şi urme de noroi, care dovedesc că cineva a stat destul de mult timp la pândă în spatele uşii. Un bărbat, doar cu un pardesiu peste pijama, îi spune soţiei sale: — Hai! Nu mai e nimic de văzut. Vom afla restul mâine din ziar. E aici şi domnul Servières. Servières e un mic personaj grăsuliu, în palton de culoarea fisticului, care se afla împreună cu domnul Le Pommeret la Hôtel de l’Amiral. E redactor la ziarul Phare de Brest, unde publică, printre altele, în fiecare duminică, o cronică umoristică. Ia notiţe, dă indicaţii, dacă nu chiar ordine, celor doi poliţişti. Uşile care se deschid spre coridor sunt încuiate. Cea din fund, care dă spre o grădină, e deschisă. Grădina e înconjurată de un zid ce nu are niciun metru şi jumătate înălţime. De cealaltă parte a zidului trece o uliţă care duce pe cheiul Aiguillon. — Pe aici a plecat asasinul! anunţă Jean Servières.   Maigret a stabilit a doua zi, de bine de rău, acest rezumat al evenimentelor. De o lună de zile era detaşat la Brigada Mobilă din Rennes, unde trebuiau reorganizate unele servicii. Primarul din Concarneau îl sunase alarmat. Şi ajunsese în acest oraş împreună cu Leroy, un inspector cu care nu mai lucrase. Furtuna nu se oprise. Un vânt vijelios făcea să se reverse, din norii negri de deasupra oraşului, o ploaie rece ca gheaţa. Nicio ambarcaţiune nu ieşea din port şi se vorbea despre un vapor aflat în dificultate în largul insulelor Glénan. Maigret se instală în mod firesc la Hôtel de l’Amiral, care e cel mai bun din oraş. Era cinci după-amiaza şi tocmai se înnoptase când intră în cafenea, o sală lungă şi destul de mohorâtă, cu podeaua cenuşie presărată cu rumeguş, cu mese de marmură, şi mai posomorâte din pricina geamurilor verzi de la ferestre. Înăuntru erau ocupate câteva mese. Dar, de la prima privire, o recunoşteai pe cea a obişnuiţilor localului, clienţi serioşi, a căror conversaţie ceilalţi încercau să o audă. De altfel, de la acea masă se ridică un bărbat rumen la faţă, cu ochii mari şi gura zâmbitoare. — Domnul comisar Maigret? Bunul meu prieten, primarul, mi-a anunţat sosirea dumneavoastră. Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră. Daţi-mi voie să mă prezint. Jean Servières. Hm! Sunteţi de la Paris, nu-i aşa? Şi eu! Am condus mult timp La Vache Rousse, în Montmartre. Am colaborat la Petit Parisien, Excelsior, La Dépêche… L-am cunoscut bine pe unul dintre şefii dumneavoastră, pe vajnicul Bertrand, care s-a pensionat anul trecut ca să se retragă în Nievre. Şi am făcut ca el! Ca să spun aşa, m-am retras din viaţa publică. Dar colaborez, de distracţie, la Phare de Brest. Jurnalistul se sprijinea când pe un picior, când pe celălalt, gesticula. — Veniţi să vi-i prezint pe cei de la masa noastră. Ultimul careu de flăcăi veseli din Concarneau… Iată-l pe Le Pommeret, fustangiu înrăit, rentier de felul lui şi viceconsul al Danemarcei. Bărbatul care se ridică şi întinse mâna era în ţinuta unui gentilom de ţară: pantaloni de călărie în carouri, ghetre mulate pe picior, fără un strop de noroi, cravată-plastron din pichet alb. Avea o mustaţă frumoasă, căruntă, părul bine netezit, un ten deschis la culoare şi obrajii atinşi de cuperoză. — Încântat, domnule comisar. Şi Jean Servières continuă: — Doctorul Michoux, fiul fostului deputat… De altfel, nu-i medic decât pe hârtie, pentru că n-a practicat niciodată. Veţi vedea că, până la urmă, o să vă vândă un teren. E proprietarul celor mai frumoase loturi din Concarneau şi poate chiar din Bretania. O mână rece, o faţă ascuţită ca lama de cuţit, cu nasul strâmb; un păr roşcat deja rar, deşi doctorul nu împlinise treizeci şi cinci de ani. — Ce beţi? În acest timp, inspectorul Leroy se dusese să ia legătura cu Primăria şi cu jandarmeria. Atmosfera din cafenea avea ceva cenuşiu, tern, fără să se poată preciza ce anume. Printr-o uşă deschisă se zărea o sală, unde chelneriţe în costum breton pregăteau mesele pentru cină. Maigret dădu cu ochii peste un câine galben, culcat lângă casă. Ridică privirea, zări o fustă neagră, un şorţ alb, un chip lipsit de graţie şi totuşi atât de atrăgător, încât îl cercetă tot timpul cât dură conversaţia. De altfel, de fiecare dată când comisarul întorcea capul în altă parte, chelneriţa îşi aţintea asupra lui privirea febrilă.   — Dacă bietul Mostaguen, care e cel mai bun om de pe pământ, chiar dacă tremură de teama neveste-sii, n-ar fi fost cât pe ce să dea ortul popii, aş jura că e o farsă de prost gust. Vorbea Jean Servières. — Emma! strigă Le Pommeret cu familiaritate. Chelneriţa se apropie. — Ce beţi? Pe masă erau sticle de bere goale. — E ora aperitivului! remarcă jurnalistul. Cu alte cuvinte, ora când se bea pernod[1]. Adu-ne pernod, Emma! Nu-i aşa, domnule comisar? Doctorul Michoux îşi privea foarte absorbit butonul de la manşetă. — Cine ar fi putut să prevadă că Mostaguen se va opri în uşă ca să-şi aprindă ţigara de foi? continuă Servières, cu vocea lui sonoră. Nimeni, nu-i aşa? Or, eu şi Le Pommeret locuim la celălalt capăt al oraşului! Nu trecem prin faţa casei pustii! La ora aceea, numai noi trei umblam pe străzi. Mostaguen nu e omul care să aibă duşmani. E ceea ce se numeşte un băiat de zahăr! Singura lui ambiţie e să primească într-o zi Legiunea de Onoare… — Operaţia a reuşit? — O să scape. Partea cea mai caraghioasă e că nevastă-sa i-a făcut o scenă la spital, fiindcă e convinsă că e vorba de o poveste de amor! Vă închipuiţi? Bietul de el n-ar îndrăzni nici să-şi mângâie dactilografa, de teama complicaţiilor! — Porţie dublă! îi spuse Le Pommeret chelneriţei, care turna imitaţia de absint. Adu şi gheaţă, Emma! Unii clienţi ieşeau, pentru că era ora mesei de seară. O pală de vânt pătrunse pe uşa deschisă şi făcu să fâlfâie feţele de masă din sala vecină. — O să citiţi articolul pe care l-am scris despre asta şi unde cred că am studiat toate ipotezele. Una singură e plauzibilă: ne aflăm în prezenţa unui nebun. De exemplu, noi, care cunoaştem întregul oraş, nu vedem deloc cine şi-ar fi putut pierde judecata… Suntem aici în fiecare seară. Primarul vine şi el uneori să joace o partidă cu noi… Sau Mostaguen… Sau ne ducem noi să-l luăm la o partidă de bridge pe ceasornicar, care stă la câteva case mai încolo. — Şi câinele? Jurnalistul făcu un gest care sugera neştiinţa. — Nimeni nu ştie de unde a apărut. S-a crezut pentru scurt timp că e al cabotierului care a sosit ieri, Sainte-Marie, dar se pare că nu. Au un câine la bord, dar e un Terra Nova, iar eu mă îndoiesc că cineva ar putea să spună de ce rasă e acest animal îngrozitor. În timp ce vorbea, apucă o carafa cu apă şi turnă în paharul lui Maigret. — Chelneriţa e de mult aici? întrebă comisarul cu glas şoptit. — De ani de zile. — N-a ieşit ieri-seară? — Nu s-a mişcat de-aici. Aştepta să plecăm ca să se culce. Eu şi Le Pommeret depănam vechi amintiri, din vremurile bune, când eram destul de frumoşi ca să avem femei fără bani… Nu-i aşa, Le Pommeret? Nu zice nimic! După ce-o să-l cunoaşteţi mai bine, o să înţelegeţi că, atunci când e vorba de femei, face faţă o noapte întreagă. Ştiţi cum îi spunem casei în care locuieşte, în faţa halei de peşte? Casa neruşinărilor… Hm! — Noroc, domnule comisar! făcu, nu fără o oarecare jenă, cel despre care se vorbea. Maigret remarcă în acelaşi moment că doctorul Michoux, care abia dacă îşi descleştase gura, se aplecă, privind prin transparenţa paharului. Fruntea îi era încreţită. Faţa, palidă de felul ei, exprima o îngrijorare impresionantă. — O clipă! interveni el deodată, după ce şovăise îndelung. Îşi apropie paharul de nări şi îşi înmuie în el un deget, pe care îl atinse uşor cu vârful limbii. Servières izbucni într-un râs zgomotos. — Bun! Acum se lasă terorizat de păţania lui Mostaguen. — Ce-i? întrebă Maigret. — Cred că e mai bine să nu bem. Emma! Du-te şi spune-i farmacistului de alături să dea fuga încoace. Chiar dacă e la masă! Asta răci atmosfera. Sala păru chiar mai pustie şi mai mohorâtă. Le Pommeret se trăgea uşor de mustaţă cu nervozitate. Jurnalistul însuşi se foia pe scaun. — Ce crezi? Doctorul era încruntat. Se uita ţintă la pahar. Se ridică şi luă el însuşi din dulap sticla cu pernod, o agită în lumină, iar Maigret zări două-trei bobiţe albe care pluteau deasupra lichidului. Chelneriţa se întoarse, urmată de farmacist, care avea gura plină. — Auzi, Kerdivon… Trebuie să ne analizezi imediat conţinutul acestei sticle şi al paharelor. — Azi? — Pe loc! — Ce reacţie trebuie să încerc? La ce te gândeşti? Maigret nu mai văzuse niciodată ivindu-se atât de repede umbra palidă a spaimei. Câteva clipe fuseseră de ajuns. Toată căldura dispăruse din priviri şi cuperoza părea artificială pe obrajii lui Le Pommeret. Chelneriţa se sprijinise cu coatele de casă şi umezea mina unui creion ca să înşire cifre într-un carnet cu coperta din muşama. — Eşti nebun! încercă Servières. Dar exclamaţia lui sună fals. Farmacistul avea sticla într-o mână şi un pahar în cealaltă. — Stricnină, şopti doctorul. Şi îl împinse pe celălalt afară, apoi reveni, cu capul în jos, palid la faţă. — Ce vă face să credeţi…? începu Maigret. — Nu ştiu. O întâmplare… Am văzut un grăunte de praf alb în paharul meu. Mirosul mi s-a părut ciudat. — Autosugestie colectivă! spuse jurnalistul. Dacă povestesc asta mâine în gazeta mea, bag în faliment toate bistrourile din Finistere. — Beţi întotdeauna pernod? — În fiecare seară înainte de cină… Emma e atât de obişnuită cu asta, încât îl aduce cum vede că am golit paharul cu bere. Avem micile noastre tabieturi. Seara bem calvados[2]. Maigret se duse în faţa dulapului cu lichioruri şi zări o sticlă de calvados. — Nu aceea! Sticla aia borţoasă… Maigret o luă, o ridică în lumină şi zări câteva grăunţe de praf alb. Dar nu spuse nimic. Nu era necesar. Ceilalţi înţeleseseră. Inspectorul Leroy intră şi spuse cu o voce indiferentă: — Jandarmeria n-a remarcat nimic suspect. În ţinut nu există vagabonzi. Nimeni nu înţelege… Leroy se miră de tăcerea care domnea în local, de angoasa compactă care îi gâtuia pe ceilalţi. Fumul de tutun plutea în jurul becurilor. Biliardul îşi arăta pânza verzuie ca un gazon năpârlit. Se vedeau chiştoace de ţigări pe jos şi câteva flegme în rumeguş. — … Şapte şi ţin unu, îngâna Emma, umezind vârful creionului. Şi, ridicând capul, strigă: — Vin, doamnă! Maigret îşi umplea pipa. Doctorul Michoux se uita cu încăpăţânare în jos şi nasul lui părea şi mai strâmb decât înainte. Pantofii lui Le Pommeret erau lucitori ca şi cum n-ar fi mers niciodată cu ei. Jean Servières dădea din umeri din când în când, vorbind cu el însuşi. Toate privirile se îndreptară spre farmacist când acesta se înapoie cu sticla şi un pahar gol. Venise în fugă şi gâfâia. La uşă, lovi cu piciorul în gol ca să alunge ceva şi bombăni: — Câine afurisit! Şi, imediat ce intră: — E o glumă, nu-i aşa? Nimeni n-a băut? — Spune odată! — Da, e stricnină! Probabil că a fost pusă în sticlă cu o jumătate de oră în urmă. Se uită înspăimântat spre paharele încă pline şi la cei cinci bărbaţi tăcuţi. — Ce înseamnă asta? E nemaipomenit! Am dreptul să ştiu! Astă-noapte, un om a fost împuşcat lângă casa mea… Iar azi… Maigret îi luă sticla din mână. Emma se întoarse, indiferentă, arătându-şi deasupra casei de marcat faţa prelungă cu ochii încercănaţi, cu buzele subţiri, şi părul mai mult nepieptănat, pe care boneta bretonă aluneca mereu spre stânga, cu toate că o îndrepta tot timpul. Le Pommeret se plimba cu paşi mari, contemplându-şi luciul pantofilor. Jean Servières, nemişcat, se uita ţintă la pahare, apoi izbucni brusc, cu o voce înăbuşită de groază: — Fir-ar dracu’ al dracului! Doctorul lăsă să-i cadă umerii a neputinţă.   [1] Aperitiv cu aromă de anason, având 45 de grade şi o culoare galben-aurie, care devine de un galben lăptos când e diluat cu apă (n.t.). [2] Rachiu distilat din cidru (n.t.).  

Capcana lui Maigret de Georges Simenon Capitolul 1 Agitaţie la Poliţia Judiciară       De pe la trei şi jumătate, Maigret începu să ridice privirea din când în când ca să se uite la ceas. La patru fără zece, ştampilă ultima hârtie pe care o adnotase, împinse în spate fotoliul, îşi şterse transpiraţia şi nu ştiu ce pipă să aleagă, în scrumieră se aflau cele cinci pipe din care fumase fără să se obosească să le mai cureţe. Apăsase cu piciorul, sub birou, butonul unei sonerii, iar acum cineva bătea la uşă. Îşi şterse iar transpi­raţia cu o batistă despăturită şi mormăi: — Intră! Era inspectorul Janvier care, ca şi comisarul, îşi scosese haina, dar îşi păstrase cravata, în timp ce Maigret se debarasase de a lui. — Du astea la dactilografiat. Să‑mi fie aduse la semnat imediat ce sunt gata. Comeliau trebuie să le primească în seara asta. Era 4 august. Degeaba stătea cu ferestrele deschise, nu simţea nici un pic de răcoare, pentru că de afară intra un aer cald care părea că emană din asfaltul înmuiat, din pietrele încinse, din Sena chiar, pe care te‑ai fi aşteptat s‑o vezi scoţând aburi, ca apa pusă pe foc. Pe Podul Saint-Michel, taxiurile şi autobuzele mergeau mai încet ca de obicei, păreau că se târăsc, şi nu numai bărbaţii de la Poliţia Judiciară erau în cămaşă, ci şi cei de pe trotuare, care îşi ţineau haina pe braţ, iar Maigret observase mai devreme câţiva în şort, ca la mare. Poate doar un sfert dintre parizieni mai rămă­seseră în capitală şi probabil că toţi se gândeau cu nostalgie la cei care aveau norocul, la acea oră, să se scalde sau să pescuiască, la umbră, în apele unui râu liniştit. — Au venit cei de vizavi? — Încă nu i‑am văzut. Lapointe e cu ochii pe ei. Maigret se ridică din fotoliu ca şi cum această mişcare ar fi cerut un mare efort, alese o pipă, o curăţă şi începu s‑o umple, apoi se apropie de o fereastră şi rămase în faţa ei, căutând cu pri­virea o anumită cafenea‑restaurant de pe Quai des Grands-Augustins. Faţada era vopsită în galben. Coborai două trepte şi înăuntru probabil că era răcoare ca în pivniţă. Tejgheaua era una adevărată, din cositor, după moda veche, pe perete atârna o tablă de scris, pe care meniul era trecut cu cretă, iar aerul mirosea întotdeauna a rachiu de cidru. Până şi unii buchinişti de pe cheiuri îşi închi­seseră tarabele! Rămase nemişcat preţ de patru‑cinci minute, trăgând din pipă, apoi văzu un taxi oprindu‑se nu departe de micul restaurant; din maşină coborâră trei bărbaţi şi se îndreptară spre intrare. Cea mai familiară dintre cele trei siluete era cea a lui Lognon, inspectorul din arondismentul XVIII, care, de departe, părea chiar mai mic şi mai slab şi pe care Maigret îl vedea pentru prima dată purtând o pălărie de pai. Ce aveau să bea cei trei bărbaţi? Probabil bere. Maigret deschise uşa de la biroul inspectorilor, unde domnea aceeaşi atmosferă lenevoasă ca în restul oraşului. — Baronul e pe culoar? — De o jumătate de oră, şefule. — Alţi jurnalişti? — Adineauri a sosit Rougin. — Fotografi? — Unul singur. Culoarul lung de la Poliţia Judiciară era şi el aproape pustiu, doar cu doi‑trei „clienţi” care aşteptau la uşa unor colegi de‑ai lui Maigret. La cererea lui, Bodard, de la Secţia Financiară, îl convocase la ora patru pe omul despre care ziarele scriau în fiecare zi, un anume Max Bernat, necu­noscut cu două săptămâni înainte, devenit brusc eroul ultimului scandal financiar în care erau în joc miliarde de franci. Maigret nu avea nici o treabă cu Bernat. Iar Bodard nu avea ce să‑l întrebe pe acesta în sta­diul actual al anchetei. Dar, pentru că Bobard anunţase în mod neglijent că va sta de vorbă cu escrocul la ora patru, în acea zi, pe culoar se aflau cel puţin doi dintre specialiştii în fapte diverse şi un fotograf. Şi aveau să stea acolo până la sfârşitul interogatoriului. Iar în cazul în care s‑ar fi răs­pândit zvonul că Max Bernat era la Poliţia Judi­ciară, n‑ar fi fost imposibil să vină şi alţii. La patru fix, din biroul inspectorilor se auzi o uşoară zarvă, anunţând sosirea escrocului adus de la Sante. Maigret mai aşteptă vreo zece minute, învârtindu‑se prin birou, fumându‑şi pipa, ştergându‑şi transpiraţia din când în când, aruncând câte o privare spre micul restaurant de pe celălalt mal al Senei, apoi, în sfârşit, pocni din degete şi îi strigă lui Janvier: — Haide! Janvier ridică un receptor şi sună la restaurant. Acolo, Lognon, care aştepta lângă cabină, probabil că‑i spusese patronului: — Sigur e pentru mine. Aşteptam un telefon. Totul se derula conform previziunilor. Maigret, cam greoi, puţin îngrijorat, se întoarse în biroul lui şi, înainte de a se aşeza, îşi umplu un pahar cu apă de la chiuvetă. După zece minute, o scenă familiară avu loc pe culoar. Lognon şi încă un inspector din arondis­mentul XVIII, un corsican pe nume Alfonsi, urcau încet scara, având între ei un bărbat care părea stânjenit şi îşi ascundea faţa cu pălăria. Baronul şi confratele lui, Jean Rougin, în pi­cioare în faţa uşii comisarului Bodard, înţeleseră dintr‑o privire şi se repeziră, în timp ce fotograful se şi apucă de treabă. — Cine e? Îl ştiau pe Lognon. Cunoşteau personalul poli­ţiei aproape la fel de bine ca pe cel al ziarului lor. Doi inspectori, care nu erau de la Poliţia Judiciară, ci de la comisariatul din Montmartre, aduceau pe Quai des Orfèvres un tip care îşi ascundea faţa chiar mai înainte de a‑i fi zărit pe jurnalişti, şi asta nu putea să însemne decât un singur lucru. — L-aţi adus la Maigret? Lognon nu răspunse, se îndreptă spre uşa comi­sarului şi bătu discret. Uşa se deschise şi se închise imediat în urma celor trei. Baronul şi Jean Rougin se priviră ca nişte oameni care au surprins un secret de stat, dar, ştiind că amândoi gândeau la fel, nu simţeau nevoia vreunui comentariu. — Ai făcut o fotografie bună? îl întrebă Rougin pe fotograf. — Doar că pălăria îi ascunde faţa. — Aşa e întotdeauna. Expediaz‑o repede la ziar şi întoarce‑te să aştepţi aici. N-avem de unde să ştim când vor ieşi. Alfonsi părăsi biroul aproape imediat. — Cine e? îl întrebară. Inspectorul păru încurcat. — Nu pot să spun nimic. — De ce? — Astea sunt ordinele. — De unde vine? Unde l‑aţi pescuit? — Întrebaţi‑l pe comisarul Maigret. — E un martor? — Nu ştiu. — Un nou suspect? — Jur că nu ştiu. — Mersi pentru cooperare! — Presupun că dacă ar fi fost ucigaşul i‑aţi fi pus cătuşele? Alfonsi se îndepărtă, cu un aer întristat, ca unul căruia i‑ar fi plăcut să spună mai multe, iar pe culoar se instală din nou calmul şi, mai bine de o jumătate de oră, nu se înregistra nici o mişcare. Escrocul Max Bernat ieşi din biroul Secţiei Financiare, dar trecuse deja pe planul doi al inte­resului celor doi jurnalişti. Îl întrebară totuşi pe comisarul Bodard, ca să fie cu inima împăcată: — A dat nume? — Nu încă. — Neagă că a fost ajutat de unii politicieni? — Nu neagă, nici nu recunoaşte, ci lasă să planeze îndoiala. — Când îl veţi interoga din nou? — Îndată ce vor fi verificate unele lucruri. Maigret ieşi din birou, tot fără haină, des­cheiat la cămaşă, şi se îndreptă foarte grăbit spre biroul şefului. Alt semn: deşi era vacanţă şi caniculă, Poliţia Judiciară se pregătea să trăiască una dintre serile ei importante şi cei doi reporteri se gândeau la anumite interogatorii care duraseră toată noaptea, iar uneori douăzeci şi patru de ore şi chiar mâi mult, fără să se poată şti ce se petrecea în spatele uşilor închise. Fotograful se întorsese. — Ai spus ceva la ziar? — Doar să developeze filmul şi să aibă foto­grafiile pregătite. Maigret stătu o jumătate de oră în biroul şefului şi se întoarse la el în birou, îndepărtând reporterii cu un gest ostenit. — Spuneţi‑ne măcar dacă are vreo legătură cu... — Deocamdată n‑am nimic de spus. La ora şase, chelnerul de la braseria Dauphine aduse o tavă plină cu pahare de bere. Lucas ieşise din biroul lui şi intrase la Maigret, de unde nu mai ieşise. Apoi Janvier ieşise în fugă, cu pălăria pe cap, şi urcase în una dintre maşinile Poliţiei Judiciare. Fapt şi mai neobişnuit, Lognon îşi făcu apa­riţia şi se îndreptă, la fel ca Maigret, spre biroul şefului. E adevărat că nu stătu acolo decât zece minute, după care, în loc să plece, intră în biroul inspectorilor. — N-ai remarcat nimic? îl întrebă Baronul pe confratele lui. — Pălăria de pai, când a sosit? Era greu să ţi‑l imaginezi pe inspectorul Nasolu', aşa cum îi spuneau toţi din poliţie şi din presă, cu o pălărie de pai aproape veselă. — Altceva şi mai şi! — A zâmbit cumva? — Nu. Dar are la gât o cravată roşie, întotdeauna purtase cravate închise la culoare. — Ce să însemne asta? Baronul ştia totul şi povestea secretele fiecă­ruia, cu un zâmbet abia schiţat. — Nevastă‑sa e plecată în vacanţă. — Parcă era neputincioasă. — Era. — S-a vindecat? Ani de zile, bietul Lognon fusese obligat, între orele de serviciu, să meargă la piaţă, să gătească, să deretice în locuinţa sa de pe strada Constantin-Pecqueur şi, pe deasupra, să‑şi îngri­jească soţia, care se declarase invalidă. — A cunoscut o nouă locatară din imobil, care i‑a vorbit de Pougues‑les-Eaux şi i‑a băgat în cap să facă acolo o cură. Oricât ar părea de ciudat, a plecat, nu cu bărbatul ei, care nu poate părăsi Parisul în acest moment, ci cu vecina respectivă. Cele două femei au aceeaşi vârstă. Vecina e văduvă... Foiala prin birouri se înteţea. Aproape toţi cei din brigada lui Maigret plecaseră. Janvier se întorsese. Lucas umbla de colo‑colo, agitat, cu frun­tea asudată. Lapointe se arăta din când în când, la fel şi Torrence şi Mauvoisin, care era nou în serviciu, dar şi alţii, de la care jurnaliştii încercau să smulgă o vorbă din zbor, fără să reuşească. Micuţa Maguy, reporter la un ziar de dimineaţă, sosi şi ea curând, proaspătă de parcă n‑ar fi fost toată ziua treizeci şi şase de grade la umbră. — Ce faci aici? — Ce faceţi şi voi. — Adică? — Aştept. — De unde ai aflat că se întâmpla ceva? Ea dădu din umeri şi îşi rujă buzele. — Câţi sunt înăuntru? întrebă Maguy, arătând spre uşa lui Maigret. — Cinci sau şase. Nu‑i poţi număra. Intră şi ies întruna. Parcă fac cu rândul. — Interogatoriu cu schimbul? — În orice caz, probabil că pe tip îl trec deja toate apele. — A venit berea? — Da. Era un semn. Când Maigret comanda bere, însemna că mai avea mult de stat. — Lognon e tot cu ei? — Da. — Triumfător? — Greu de spus, în cazul lui. Poartă o cravată roşie. — De ce? — Nevastă‑sa e plecată la cură. Se înţelegeau. Făceau parte din aceeaşi tagmă. — L-aţi văzut? — Pe cine? — Pe cel interogat. — Mai puţin faţa. Şi‑o ascundea cu pălăria. — Tânăr? — Nici tânăr, nici bătrân. Trecut de treizeci de ani, după cât am putut să‑mi dau seama. — Cum era îmbrăcat? — Ca toată lumea. Ce culoare avea costumul lui, Rougin? — Gri‑fer. — Eu aş fi zis bej. — Cum arăta? — Ca orice om de pe stradă. Se auziră paşi pe scară şi Maguy murmură, pe când ceilalţi întorceau capul: — Trebuie să fie fotograful meu. La şapte şi jumătate, pe culoar erau cinci repre­zentanţi ai presei; îl văzură urcând pe chelnerul de la braseria Dauphine cu alte sandvişuri şi beri. De data asta era treabă serioasă! Reporterii se îndreptară pe rând spre un mic birou, în capă­tul culoarului, ca să telefoneze la ziar. — Mergem la masă? — Şi dacă iese între timp? — Şi dacă trebuie să stăm aici toată noaptea? — Cerem să ni se aducă şi nouă sandvişuri? — Aş! — Şi bere? Soarele dispărea după acoperişuri, dar era încă lumină şi, chiar dacă aerul nu mai era atât de fierbinte, căldura rămânea destul de apăsătoare. La opt şi jumătate, Maigret deschise uşa: părea epuizat şi avea părul lipit de frunte. Aruncă o privire pe culoar, vrând parcă să meargă la ziarişti, apoi se răzgândi şi uşa se închise în urma lui. — S-ar părea că e lată rău! — Ţi‑am spus eu că o să stăm toată noaptea. Ai fost aici când l‑au interogat pe Mestorino? — Eram încă la mama în braţe. — Douăzeci şi şapte de ore. — În luna august? — Nu mai ştiu ce lună era, dar... Rochia de bumbac imprimată a lui Maguyi se lipea de corp şi era pătată de transpiraţie la subsuori, iar sub pânză se vedea conturul sutienu­lui şi al chiloţilor. — Facem o belotă? Becurile din tavan se aprinseră. Se lăsa întu­nericul. Omul de serviciu care făcea de noapte îşi ocupă locul la capătul culoarului. — Nu s‑ar putea face puţin curent? Omul intră într‑un birou, deschise fereastra, apoi, mai departe, în alt birou şi, după câteva clipe, cu multă atenţie, reuşiră să identifice ceva care semăna cu o adiere uşoară. — Asta e tot ce pot să fac pentru dumnea­voastră, domnilor. În sfârşit, la unsprezece se produse o agitaţie în spatele uşii biroului unde se afla Maigret. Lucas ieşi primul şi îl scoase pe necunoscut, care îşi ascundea şi acum faţa cu pălăria. Apoi apăru şi Lognon. Toţi trei se îndreptară spre scara care legă Poliţia Judiciară de Palatul de Justiţie, de unde se ajungea la celulele de la Souriciere. Fotografii se îmbulziră. Blitzurile luminau culoarul. Peste nici un minut, uşa cu geam se închidea şi toată lumea se precipită spre biroul lui Maigret, care semăna cu un câmp de bătălie. Peste tot pahare, chiştoace de ţigări, scrum, hârtii rupte, iar aerul mirosea a fum de tutun. Maigret, tot fără haină, cu corpul pe jumătate intrat în dulap, se spăla pe mâini la chiuveta improvizată. — Ne daţi câteva informaţii, domnule comisar? Se uită la ei cu expresia mirată pe care o avea întotdeauna în astfel de cazuri, părând că nu recu­noaşte pe nimeni. — Informaţii? repetă el. — Cine e? — Cine? — Omul care a ieşit de‑aici. — Cineva cu care am avut o conversaţie destul de lungă. — Un martor? — N-am nimic de spus. — L-aţi trimis în arest cu mandat de reţinere? Maigret păru că‑şi revine cât de cât şi se scuză, blajin. — Domnilor, îmi pare rău că nu pot să vă răspund, dar, sincer, n‑am nici o declaraţie de făcut. — Dar aveţi de gând să faceţi una în curând? — Nu ştiu. — Aveţi întâlnire cu judecătorul Comeliau? — Nu în seara asta. — Are vreo legătură cu ucigaşul? — Încă o dată, nu vă supăraţi pe mine, dar nu vă pot da nici o informaţie. — Vă duceţi acasă? — Cât e ceasul? — Unsprezece şi jumătate. — În acest caz, braseria Dauphine e încă deschisă şi mă voi duce acolo să mănânc ceva. Maigret, Janvier şi Lapointe plecară. Câţiva jurnalişti îi urmăriră până la braserie, unde coman­dară ceva de băut la bar, în timp ce poliţiştii se aşezau la o masă în a doua sală şi dădeau comanda chelnerului, obosiţi, preocupaţi. După câteva minute, Lognon li se alătură, nu însă şi Lucas. Cei patru bărbaţi stăteau de vorbă cu glas scăzut şi era imposibil să auzi ce spuneau sau să ghiceşti ceva după mişcarea buzelor. — O ştergem? Te duc acasă, Maguy? — Nu. La ziar. Maigret se destinse abia după ce uşa se închise în urma lor. Pe buze îi apăru un zâmbet vesel, tineresc. — S-a făcut! exclamă el, oftând uşurat. Janvier spuse: — Cred că au căzut în plasă. — Păi, cum! — Ce vor scrie? — Habar n‑am, dar vor reuşi să scoată ceva senzaţional. Mai ales Rougin. Era un nou‑venit în branşă, tânăr şi agresiv. — Dacă îşi vor da seama că i‑am tras pe sfoară? — Nu trebuie să‑şi dea seama. Lângă ei aveau aproape un alt Lognon, un Lognon care, de la patru după‑amiaza, băuse patru halbe de bere şi care nu refuză păhărelul cu tărie de după cafea oferit de patron. — Cum se simte soţia ta, bătrâne? — Cura îi prieşte, aşa‑mi scrie. Îşi face griji doar pentru mine. Asta nu‑l făcea totuşi să râdă, nici să zâmbească. Există subiecte „sfinte”! Dar era destins, aproape optimist. — Ţi‑ai jucat foarte bine rolul. Îţi mulţumesc. Sper că, în afară de Alfonsi, nimeni nu ştie nimic la tine la comisariat? — Nimeni. Se despărţiră pe la douăsprezece şi jumătate. La terase încă erau consumatori; lumea, mai multă decât în timpul zilei, ieşise să respire aerul răcoros al nopţii. — Luaţi autobuzul? Maigret făcu semn că nu. Prefera să meargă pe jos până acasă, singur, şi, în timp ce străbătea oraşul, entuziasmul îi dispărea, iar pe faţă i se întipărea o expresie mai gravă, aproape îngri­jorată. I se întâmpla de câteva ori să depăşească femei singure, care mergeau pe lângă zidurile caselor, şi de fiecare dată acestea tresăriră, gata s‑o ia la fugă la cel mai mic gest sau să strige după ajutor. În şase luni, cinci femei care, ca şi ele, se întorceau acasă sau se duceau la prietene, cinci femei care mergeau pe străzile Parisului fuseseră victimele aceluiaşi asasin. Lucru ciudat, crimele fuseseră comise toate într‑un singur arondisment din cele douăzeci ale Parisului, arondismentul XVIII, în Montmartre; şi nu doar în acelaşi arondisment, ci şi în acelaşi cartier, într‑un sector foarte restrâns care putea fi delimitat prin patru staţii de metrou: Lamarck, Abbesses, Place Blanche şi Place Clichy. Numele victimelor, ale străzilor unde avuse­seră loc atentatele, precum şi orele respective deveniseră familiare cititorilor ziarelor, iar pen­tru Maigret constituiau o adevărată obsesie. Cunoştea tabloul pe de rost, putea să‑l repro­ducă fără să se gândească Ia el, ca pe o poezie învăţată la şcoală. 2 februarie. Avenue Rachel, lângă Piaţa Clichy, la doi paşi de bulevardul Clichy şi de luminile lui: Arlette Dutour, douăzeci şi opt de ani, prosti­tuată, locuind într‑o cameră cu chirie pe strada Amsterdam. Două lovituri de cuţit în spate, dintre care una îi provocase moartea aproape instantaneu. Hai­nele tăiate metodic şi câteva scrijelituri pe corp. Nici o urmă de viol. Nu‑i fuseseră luate nici bijuteriile, nici poşeta unde avea o anumită sumă de bani. 3 martie. Strada Lepic, puţin mai sus de Moulin de la Galette. Ora opt şi un sfert seara. Josephine Simmer, născută la Mulhouse, moaşă, în vârstă de patruzeci şi trei de ani. Locuia pe strada Lamarck şi se întorcea acasă, după ce ajutase să nască o clientă care locuia chiar sus pe colina Montmartre. O singură lovitură de cuţit în spate, care îi atinsese inima. Hainele tăiate şi zgârieturi pe corp. Trusa a fost găsită pe trotuar, lângă cadavru. 17 aprilie. (Din cauza coincidenţei cifrelor, 2 februarie şi 3 martie, se aşteptaseră la un nou atentat pe 4 aprilie, când nu se întâmplase însă nimic.) Strada Etex, la marginea cimitirului Montmartre, aproape în faţa spitalului Bretonneau. Ora nouă şi trei minute seara. Monique Juteaux, croitoreasă, douăzeci şi patru de ani, celibatară, locuind cu mama ei pe bulevardul Batignolles. Se întorcea de pe bulevardul Saint-Ouen, de la o prietenă. Ploua şi avea umbrelă. Trei lovituri de cuţit. Hainele tăiate. Nu i se furase nimic. 15 iunie. Între orele nouă şi douăzeci şi două şi jumătate. Strada Durantin, în acelaşi sector, Marie Bernard, văduvă, cincizeci şi doi de ani, angajată la poştă, locuind cu fiica şi ginerele într‑un apartament de pe bulevardul Rochechouart. Două lovituri de cuţit. Hainele tăiate. A doua lovitură de cuţit îi secţionase carotida. Nu i se furase nimic. 21 iulie. Ultima crimă. Georgette Lecoin, căsă­torită, mamă a doi copii, în vârstă de treizeci şi unu de ani, locuind pe strada Lepic, nu departe de locul unde fusese comis al doilea atentat. Soţul ei lucra noaptea la un garaj. Unul dintre copii era bolnav. Se afla pe strada Tholoze în căutarea unei farmacii deschise şi viaţa îi fusese curmată pe la ora nouă şi patruzeci şi cinci de minute, aproape în faţa unui local de dans. O singură lovitură de cuţit. Hainele tăiate. Era hidos şi monoton. Poliţia din cartierul Grandes-Carrieres primise întăriri. Lognon şi colegii lui îşi amânaseră concediul. Aveau să mai apuce oare să‑l ia? Străzile erau patrulate. Agenţii erau ascunşi în toate punctele strategice. Dar erau şi după comiterea primului asasinat. — Eşti obosit? întrebă doamna Maigret, deschizând uşa apartamentului exact în momentul în care soţul ei ajungea pe palier. — A fost cald azi. — Tot nimic? — Nimic. — Am auzit adineauri la radio că la Poliţia Judiciară a fost agitaţie mare. — Au şi dat la radio? — Se presupune că ar avea legătură cu crimele din arondismentul XVIII. E adevărat? — Mai mult sau mai puţin. — Aveţi o pistă? — Nu ştiu. — Ai mâncat ceva? — Da, acum o jumătate de oră. Doamna Maigret nu insistă şi, puţin mai târziu, amândoi dormeau, cu fereastra larg deschisă. A doua zi, Maigret ajunse la ora nouă la Poliţia Judiciară, fără să fi avut timp să citească ziarele. Le găsi pe birou şi, când se pregătea să le des­chidă, sună telefonul. Îşi recunoscu interlocutorul de la prima silabă. — Maigret? — Da, domnule judecător. Bineînţeles, era Comeliau, însărcinat cu instrui­rea celor cinci crime din Montmartre. — E adevărat? — La ce vă referiţi? — La ce scriu ziarele din dimineaţa asta. — Încă nu m‑am uitat pe ele. — Vreo arestare? — Nu, după câte ştiu. — Poate că ar fi preferabil să treci imediat pe la biroul meu. — Bucuros, domnule judecător. Lucas intrase şi asistase la convorbirea tele­fonică. Înţelese strâmbătura comisarului, care îi zise: — Spune‑i şefului că sunt la Palatul de Justiţie şi că probabil n‑am să pot veni la raport. Plecă în aceeaşi direcţie în care o luaseră în ajun Lognon, Lucas şi misteriosul vizitator de la Poliţia Judiciară, omul care îşi ascundea faţa cu pălăria. Pe culoarul judecătorilor de instrucţie jandarmii îl salutară, deţinuţii preventiv sau mar­torii care aşteptau îl recunoscură, iar unii îi adre­sară câte un mic semn. — Intră. Citeşte. Evident, se aştepta să se întâmple aşa, să‑l găsească pe Comeliau nervos şi agresiv, reţinându‑şi cu greu indignarea care făcea să i se zbârlească mustăcioara. Unul dintre ziare scria: A pus poliţia în sfârşit mâna pe ucigaş? Altul: Agitaţie la Poliţia Judiciară A fost prins maniacul din Montmartre? — Îţi atrag atenţia, comisare, că ieri la oră patru mă aflam aici, în biroul meu, la mai puţin de două sute de metri de biroul dumitale şi având la îndemână un aparat telefonic. Tot aici eram la cinci, la şase, şi n‑am plecat, chemat de alte obligaţii, decât la şapte fără zece. Dar chiar şi atunci puteam fi găsit, mai întâi la mine acasă, unde s‑a întâmplat să‑mi telefonezi de multe ori, apoi la nişte prieteni, a căror adresă avusesem grijă s‑o las servitorului meu. Maigret, în picioare, asculta fără să crâcnească. — Atunci când un eveniment atât de important precum... Comisarul ridică uşor capul şi murmură: — N-a avut loc nici un eveniment. Comeliau, prea pornit ca să se calmeze dintr‑o dată, lovi ziarele cu mâna. — Şi astea? Vrei să‑mi spui că sunt invenţii jurnalistice? — Presupuneri. — Cu alte cuvinte, nu s‑a întâmplat nimic, iar aceşti domni au presupus că ţi‑a fost adus un necunoscut în birou, că l‑ai interogat mai bine de şase ore, că apoi l‑ai trimis la Souricière şi că... — N-am interogat pe nimeni, domnule judecător. De astă dată, Coméliau, tulburat, îl privi ca un om care nu mai înţelege nimic. — Ai face mai bine să‑mi explici, ca să pot şi eu să furnizez explicaţii procurorului general, care m‑a şi sunat în dimineaţa asta. — Este adevărat că o anumită persoană a venit ieri după‑amiază să mă viziteze însoţită de doi inspectori. — O persoană arestată de aceşti inspectori? — E vorba mai curând de o vizită amicală. — De asta omul îşi ascundea faţa cu pălăria? Coméliau arătă o fotografie care ocupă două coloane pe prima pagină a ziarelor. — Poate a fost o întâmplare, un gest reflex. Am stat de vorbă... — Timp de şase ore? — Timpul trece repede. — Şi ai comandat la braserie bere şi sandvişuri. — Aşa e, domnule judecător. Coméliau lovi iar cu palma în ziar. — Am aici un raport detaliat al tuturor mişcă­rilor pe care le‑ai făcut. — N-am nici o îndoială. — Cine e omul? — Un tânăr fermecător pe nume Mazet, Pierre Mazet, care a lucrat în serviciul meu în urmă cu vreo zece ani, imediat după ce‑şi luase examenele. Mai târziu, sperând într‑o avansare mai rapidă şi, cred, din cauza unei dezamăgiri sentimentale, a cerut să fie mutat în Africa Ecuatorială, unde a stat cinci ani. Coméliau nu mai înţelegea; se uita la Maigret, încruntat, întrebându‑se dacă nu cumva comi­sarul îşi bătea joc de el. — A fost nevoit să părăsească Africa din cauza frigurilor şi medicii i‑au interzis să se mai întoarcă acolo. După ce se va reface fizic, probabil că va cere reintegrarea în Poliţia Judiciară. — Ca să‑l primeşti pe el ai creat ceea ce ziarele nu ezită să numească o agitaţie ca înainte de luptă? Maigret se apropie de uşă ca să vadă dacă ascultă cineva. — Da, domnule judecător, recunoscu el. Aveam nevoie de un om cu semnalmente cât se poate de obişnuite şi a cărui faţă să nu fie cunoscută nici publicului, nici presei. Bietul Mazet s‑a schimbat mult cât a stat în Africa. Înţelegeţi? — Nu prea bine. — N-am făcut nici o declaraţie reporterilor. N-am pronunţat nici un cuvânt din care să se înţeleagă că această vizită ar avea vreo legătură cu crimele din Montmartre. — Dar nici n‑ai negat. — Am repetat că n‑am nimic de spus, adică adevărul. — Rezultatul...?! izbucni micul judecător, arătând din nou spre ziare. — Rezultatul la care doream să ajung. — Fără să mă consulţi, bineînţeles. Fără măcar să mă ţii la curent cu ce vei face. — Asta, domnule judecător, doar ca să nu împăr­ţiţi cu mine responsabilitatea. — Ce speri să obţii? Maigret, a cărui pipă se stinsese de câteva clipe, o aprinse, părând că se gândeşte. Apoi răspunse lent: — Încă nu ştiu, domnule judecător. Am crezut pur şi simplu că merita să încerc ceva. Comeliau nu mai ştia ce să spună şi se uita fix la pipa lui Maigret, cu care nu se putuse obişnui niciodată. Comisarul era singurul care îşi permi­tea să fumeze în biroul lui şi judecătorul vedea asta ca pe un fel de sfidare. — Stai jos, zise el în cele din urmă, cu regret. Şi, înainte să se aşeze şi el, se duse şi deschise fereastra.

Careul de asi de Georges Simenon Capitolul 1 Celula 11, Supraveghere Specială       Undeva, un clopot bătu de două ori. În acel moment, deţinutul stătea pe pat şi cu mâinile mari şi osoase îşi strângea genunchii îndoiţi. Preţ de un minut, poate, rămase nemişcat, nehotărât parcă, apoi, brusc, cu un oftat, îşi întinse membrele şi se ridică în picioare în celulă, enorm, deşelat, cu capul prea mare, braţele prea lungi şi pieptul scobit. Faţa lui nu exprima nimic, poate doar năucire sau o indiferentă neomenească. Şi totuşi, înainte de a se îndrepta spre uşa cu vizeta închisă, întinse pumnul în direcţia unui perete. Dincolo de acel perete se afla o celulă întru totul asemănătoare, o celulă din zona de Supraveghere Specială a închisorii Sânte. Acolo, ca şi în alte patru celule, un condamnat la moarte aştepta fie graţierea, fie grupul solemn care avea să-şi facă apariţia într-o noapte să-l trezească fără o vorbă. Şi de cinci zile, la fiecare oră, la fiecare minut, acel deţinut gemea, când înăbuşit, monoton, când cu strigăte, lacrimi, ţipete de revoltă. 11 nu-l văzuse niciodată, nu ştia nimic despre el. Cel mult putea să ghicească, după voce, că vecinul lui era un bărbat foarte tânăr. În acel moment, tânguirea era molcomă, inconştientă, în timp ce în ochii celui care tocmai se ridicase în picioare se aprindea scurt o luminiţă de ură, iar omul îşi strângea pumnii cu articulaţiile proeminente. Dinspre culoare, curţi interioare, dinspre întreaga fortăreaţă care este închisoarea Sânte, dinspre străzile din jurul ei, dinspre Paris, nu se auzea nici un zgomot. Doar gemetele lui 10! Şi 11, cu o mişcare spasmodică, se trase de degete şi se înfioră de două ori înainte de a încerca uşa. Celula era luminată, după cum este regula în zona de Supraveghere Specială. În mod normal, un gardian trebuia să stea pe culoar şi să deschidă din oră în oră vizetele celor cinci condamnaţi la moarte. Mâinile lui 11 mângâiară zăvorul cu un gest pe care paroxismul neliniştii îl făcea solemn. Uşa se deschise. Scaunul temnicerului se afla acolo, gol. Atunci, omul începu să meargă foarte repede, aplecat mult în faţă, cuprins de ameţeală. Faţa îi era de un alb mat şi doar pleoapele ochilor săi verzui erau uşor înroşite. Se întoarse din drum de trei ori, pentru că greşise direcţia şi se lovea de uşi încuiate. La capătul culoarului, auzi voci: gardienii fumau şi vorbeau cu glas tare în corpul de gardă. În sfârşit, ajunse într-o curte al cărei întuneric era străpuns din loc în loc de cercul luminos al unui felinar. La o sută de metri de el, în faţa portiţei din zid, o santinelă bătea pasul pe loc ca să se încălzească. În altă parte, o fereastră era luminată şi se zărea un om, cu pipa în gură, aplecat peste un birou plin de hârţoage. 11 ar fi vrut să recitească bileţelul pe care îl găsise în urmă cu trei zile lipit pe fundul gamelei, dar îl mestecase şi îl înghiţise, aşa cum îi recomandase expeditorul. Şi, în timp ce cu o oră mai înainte cunoştea fiecare cuvinţel pe de rost, acum erau pasaje întregi pe care nu mai era în stare să şi le amintească exact. În ziua de 15 octombrie la ora două dimineaţa, vei găsi uşa celulei deschisă şi temnicerul plecat în altă parte. Dacă urmezi drumul trasat mai jos... Omul îşi trecu peste frunte o mână înfierbântată, se uită terorizat la cercurile de lumină şi abia se abţinu să nu ţipe când auzi paşi. Dar zgomotul lor venea de dincolo de zid, din stradă. Oameni liberi care vorbeau, în timp ce pavajul răsuna sub paşii lor. — Când mă gândesc că au tupeul să ceară cincizeci de franci pe un fotoliu... Era glasul unei femei. — Păi, au şi ei cheltuieli! răspunse o voce de bărbat. Şi deţinutul pipăia zidul, se oprea pentru că lovise o piatră, trăgea cu urechea, atât de palid la faţă, atât de ciudat cu braţele lui interminabile care se agitau în gol, încât oriunde în altă parte ar fi fost luat drept un om beat. Grupul se afla la mai puţin de cincizeci de metri de deţinutul nevăzut, într-o nişă a zidului, lângă o uşă pe care scria Economat. Comisarul Maigret nu voia să se sprijine cu spatele de zidul din cărămizi negre. Cu mâinile în buzunarele pardesiului, era atât de bine înfipt pe picioarele lui puternice, atât de nemişcat, încât dădea impresia unui lucru neînsufleţit. Dar, la intervale regulate, i se auzea sfârâitul pipei. Îi puteai ghici privirea, din care se străduia să-şi alunge neliniştea. Fusese nevoit să atingă de vreo zece ori umărul judecătorului de instrucţie Comeliau, care nu putea să stea locului. Magistratul sosise la ora unu de la o serată mondenă, la costum, cu mustaţa fină ridicată cu grijă la vârfuri şi tenul mai colorat ca de obicei. Lângă ei, cu faţa încruntată şi gulerul hainei ridicat, stătea domnul Gassier, directorul închisorii, care se prefăcea că nu e interesat de tot ce se petrecea. Afară era mai mult decât răcoare. Gardianul de lângă poarta din zid bătea pasul pe loc şi toţi scoteau fuioare de aburi când respirau. Nu puteau zări deţinutul, pentru că evita locurile luminate. Dar, oricât de atent era să nu facă zgomot, putea fi auzit încoace şi-ncolo şi, într-un fel, îi puteai urmări şi cele mai mici mişcări. După zece minute, judecătorul se apropie de Maigret şi deschise gura să vorbească. Dar comisarul îl strânse de umăr cu atâta forţă, încât magistratul tăcu, oftă şi scoase mecanic din buzunar o ţigară, dar se trezi că îi era luată din mână. Toţi trei înţeleseseră. 11 nu găsea drumul şi risca, dintr-un moment în altul, să nimerească peste o patrulă. Şi nu puteau să facă nimic! Nu puteau să-l conducă până în locul de la baza zidului unde îl aştepta un pachet cu haine şi atârna o frânghie cu noduri. Pe drum trecea uneori câte o maşină. Alteori, oamenii de pe stradă vorbeau, şi glasul lor răsuna într-un mod cu totul aparte în curtea închisorii. Cei trei bărbaţi nu puteau face altceva decât să se uite unii la alţii. Privirea directorului era arţăgoasă, ironică, încruntată. Judecătorul Comeliau se simţea din ce în ce mai îngrijorat şi mai nervos. Maigret era singurul care, prin voinţă, rezista şi avea încredere. Dar, dacă ar fi stat în lumină, s-ar fi văzut că fruntea îi lucea de sudoare. Când bătu de şi jumătate, omul tot mai bâjbâia, dezorientat. Dar, în secunda următoare, cei trei inşi care îi urmăreau mişcările avură acelaşi şoc. Un oftat de uşurare, dar pe care nu-l auziseră, ci îl ghiciseră. Şi intuiau, simţeau graba febrilă a celui care, în sfârşit, se împiedicase de pachetul cu haine şi zărise frânghia. Paşii santinelei marcau ritmic trecerea timpului. Judecătorul spuse cu glas scăzut: — Eşti sigur că... Maigret îl privi în aşa fel încât acesta amuţi. Şi frânghia se mişcă. Zăriră o pată mai deschisă la culoare de-a lungul zidului: faţa lui 11, care se căţăra prin forţa mâinilor. Dar dură mult! De zece, de douăzeci de ori mai mult decât fusese prevăzut. Iar când ajunse pe culmea zidului, ai fi putut crede că renunţase, pentru că nu se mai mişca. Acum se vedea ca o umbră, lungit pe zid. Îl cuprinsese ameţeala? Ezita să coboare în stradă? Era împiedicat de trecători sau de nişte îndrăgostiţi refugiaţi într-un loc ferit? Judecătorul Comeliau pocni din degete de nerăbdare. Directorul spuse cu glas scăzut: — Presupun că nu mai aveţi nevoie de mine... În sfârşit, omul trase frânghia, o aruncă de partea cealaltă a zidului şi dispăru. — Dacă n-aş fi avut atât de mare încredere în dumneata, comisare, jur că nu m-aş fi lăsat niciodată antrenat într-o astfel de aventură... Dar să ştii că susţin în continuare vinovăţia lui Heurtin! Şi dacă acum îţi scapă? — Ne vedem mâine? se mulţumi să spună Maigret. — Voi fi la birou începând cu ora zece. Dădură mâna în tăcere. Directorul întinse şi el mâna, dar fără tragere de inimă, şi se îndepărtă mormăind ceva de neînţeles. Maigret mai rămase câteva clipe pe loc şi se îndreptă spre poarta decupată în zid abia după ce auzi cum cineva o lua la sănătoasa. Salută santinela cu o mişcare a mâinii, aruncă o privire pe strada pustie şi dădu colţul pe strada Jean Dolent. — A plecat? întrebă el, adresându-se cuiva lipit de zid. — A luat-o spre bulevardul Arago. Dufour şi Janvier se ţin după el. — Poţi să te duci la culcare. Maigret dădu distrat mâna cu inspectorul, apoi se îndepărtă cu paşi grei şi cu capul în jos, aprinzându-şi pipa. Se făcuse patru dimineaţa când deschise uşa biroului de la Poliţia Judiciară. Îşi scoase pardesiul, oftă, goli jumătate dintr-un pahar cu bere călduţă rătăcit printre hârtii şi se trânti în fotoliu. În faţă avea un dosar burduşit de documente, pe care cineva de la Poliţia Judiciară scrisese frumos :   Cazul Heurtin.   Aşteptarea dură trei ore. Becul electric, fără abajur, era înconjurat de un nor de fum care se scămoşa la cel mai slab curent de aer. Din când în când, Maigret se ridica să mai scormonească puţin cu vătraiul în sobă, apoi se întorcea în fotoliu, renunţând, rând pe rând, la haină, la gulerul fals şi la vestă. Avea telefonul lângă el şi pe la şase ridică receptorul să se asigure că nu uitaseră să-i facă legătura cu oraşul. Dosarul galben era deschis. Rapoarte, articole din ziare, procese-verbale, fotografii, toate erau răspândite pe birou şi Maigret le privea de departe, trăgând uneori un document spre el. Nu neapărat să-l citească, ci pentru a-şi concentra gândurile asupra lui. Totul era dominat de un titlu elocvent, pe două coloane de ziar:   Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.   Şi Maigret fuma fără pauză, privind cu nelinişte telefonul care se încăpăţâna să rămână mut. Soneria se auzi prima dată la şase şi zece, dar era o greşeală. De unde se afla, comisarul putea să citească pasaje din diferite documente, însă le cunoştea pe de rost. Joseph Jean-Marie Heurtin, născut la Melun, 27 de ani, comisionar în serviciul domnului Gerardier, florar pe strada Sevres... Avea şi o fotografie, făcută cu un an mai înainte într-o baracă de bâlci de la Neuilly. Un băiat înalt, cu braţe foarte lungi, cu un chip colţuros şi un ten foarte deschis la culoare, ale cărui haine trădau o cochetărie de prost gust. O dramă plină de sălbăticie la Saint-Cloud. O americancă bogată a fost înjunghiată, la fel şi camerista ei. Crima avusese loc în luna iulie. Maigret împinse într-o parte fotografiile sinistre făcute de cei de la Identitatea Judiciară: cele două cadavre, văzute din toate unghiurile, sânge peste tot, feţe cu expresii convulsive, lenjeria de noapte în dezordine, murdară, sfâşiată. Comisarul Maigret, de la Poliţia Judiciară, a dezlegat misterul dramei de la Saint-Cloud. Asasinul a fost arestat. Răvăşi foile din faţa lui şi găsi acel anunţ din ziar care data doar de zece zile:   Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.   În curtea Prefecturii, o dubă îşi golea „recolta” de noapte, formată îndeosebi din femei. Pe culoare începea să se audă zgomot de paşi, iar ceaţa se risipea deasupra Senei. Deodată, soneria telefonului răsună. — Alo! Dufour? — Eu sunt, şefule... — Spune! — Nimic... Adică... Dacă vreţi, mă duc acolo... Deocamdată, Janvier e de-ajuns... — Unde e? — La Citanguette... — Cum? Ce? — O cafenea, lângă Issy-les-Moulineaux... Sar într-un taxi şi vin să vă spun ce şi cum... Maigret începu să se plimbe prin birou şi îl trimise pe uşier să-i comande cafea şi cornuri la braseria Dauphine. Tocmai începea să mănânce când inspectorul Dufour, foarte mărunţel, foarte decent în costumul lui gri, cu guler fals foarte înalt şi ţeapăn, intră în birou cu aerul lui misterios. — Mai întâi, vreau să-mi spui ce-i asta, La Citanguette? mormăi Maigret. Stai jos! — O cafenea pentru marinari, pe malul Senei, între Grenelle şi Issy-les-Moulineaux. — S-a dus direct acolo? — Nicidecum! Şi a fost un adevărat miracol că eu şi Janvier nu l-am pierdut... — Ai luat micul dejun? — Da, la Citanguette! — Atunci, spune mai departe... — L-aţi văzut plecând, nu? A pornit în goană, ca şi cum i-ar fi fost o frică nebună să nu fie prins. S-a mai liniştit abia la Leul din Belfort[1], la care s-a uitat cu un aer năuc. — Ştia că e urmărit? — Bineînţeles că nu! N-a întors capul înapoi nici măcar o dată. — Şi? — Cred că un orb sau cineva care n-a circulat niciodată prin Paris s-ar fi comportat cam la fel. A luat-o brusc pe strada care traversează cimitirul Montparnasse, i-am uitat numele... în jur, nici ţipenie de om. Era lugubru... Probabil că nu ştia unde se află, pentru că, atunci când a zărit mormintele prin poarta de fier, a luat-o iar la fugă. — Continuă... Maigret, cu gura plină, părea acum mai liniştit. — Am ajuns în Montparnasse. Marile cafenele se închiseseră. Dar unele localuri mai erau deschise. Îmi amintesc că s-a oprit în faţa unuia de unde se auzea muzică de jazz. O vânzătoare s-a apropiat de el cu coşul de flori şi atunci a luat-o iar din loc... — În ce direcţie? — Aş zice că în nici una! A mers pe bulevardul Raspail; apoi a făcut cale-ntoarsă pe o stradă transversală şi a ajuns în faţa gării Montparnasse. — Avea vreo expresie pe faţă? — Nici o expresie! Ca la interogatoriu, ca la tribunal... Foarte palid... Şi o privire tulbure, speriată. Nu ştiu cum să vă spun... După o jumătate de oră, ne aflam la Hale. — Şi nimeni n-a intrat în vorbă cu el? — Nimeni! — Nu a aruncat nici un bilet în vreo cutie de scrisori? — Jur că nu, şefule! Janvier mergea pe un trotuar, eu, pe celălalt. Nu i-am scăpat nici o mişcare... Ca să vă dau un exemplu: s-a oprit o secundă în faţa unei tarabe unde se vând cârnaţi calzi şi cartofi prăjiţi. A ezitat. Pe urmă a plecat mai departe, probabil pentru că zărise un agent în uniformă. — Nu ţi s-a părut că ar fi căutat o adresă oarecare? — Absolut deloc! Mai curând l-ai fi luat drept un om beat care se duce încotro îl trage aţa... Ne-am reîntors la Sena în Piaţa Concorde. Şi atunci i-a trecut prin minte să meargă de-a lungul apei. S-a aşezat jos de două-trei ori... — Unde? — O dată pe parapetul de piatră. Apoi pe o bancă. N-aş băga mâna în foc, dar cred că de data asta a plâns. În orice caz, stătea cu capul în mâini... — Şi nu mai era nimeni pe bancă? — Nimeni. Şi am pornit mai departe... Închipuiţi-vă drumul până la Moulineaux! Din când în când, se oprea şi se uita la apă. Remorcherele începuseră să circule. Apoi străzile s-au umplut de muncitorii de la uzine. Iar el mergea mai departe, ca unul care habar n-are ce o să facă... — Atât? — Cam atât... Staţi puţin... Pe podul Mirabeau, a băgat mâinile în buzunare şi a scos un obiect. — Bancnote de zece franci... — Aşa ni s-a părut mie şi lui Janvier. A căutat ceva în jur. Cu siguranţă, o cafenea! Dar, pe malul drept, nu era nicăieri deschis. A trecut apa. A băut o cafea şi un pahar de rom într-un bar mic plin de şoferi. — La Citanguette? — Nu încă! Şi eu, şi Janvier simţeam că nu ne mai ţin picioarele. Iar noi nu puteam să bem nimic ca să ne încălzim! A plecat mai departe. A mers şi iar a mers... Janvier, care a notat toate străzile, vă va prezenta un raport detaliat. În sfârşit, s-a întors pe cheiuri, lângă o uzină mare. Pe-acolo e pustiu... Sunt nişte crânguri şi o iarbă ca la ţară, între două grămezi de materiale vechi. Lângă o macara sunt ancorate câteva şlepuri. Să fie vreo douăzeci... La Citanguette e un han pe care nu te-ai aştepta să-l găseşti acolo. Un mic local unde se serveşte de mâncare. În dreapta, se află un hangar, cu un pian mecanic, iar pe o tăbliţă stă scris: Bal sâmbăta şi duminica. Omul a băut din nou cafea şi rom. Apoi a fost servit cu cârnaţi, după o aşteptare destul de lungă. A vorbit cu patronul şi, după un sfert de oră, au urcat amândoi la primul etaj. Când patronul a coborât, am intrat şi l-am întrebat direct dacă închiria camere. M-a întrebat: „De ce? El nu-i în regulă?”. Probabil că tipul e obişnuit să aibă de-a face cu poliţia. Nu era cazul să fac pe niznaiul! Am preferat să-l sperii. L-am anunţat că, dacă îi sufla o vorbă clientului său, localul lui avea să fie închis... Nu-l cunoştea. Sunt sigur! Specialitatea casei sunt mateloţii şi, pe la amiază, muncitorii de la uzina din vecinătate, care vin să-şi bea aperitivul... Se pare că Heurtin, când a intrat în cameră, s-a aruncat în pat fără să-şi mai scoată măcar pantofii. Patronul i-a atras atenţia şi el i-a aruncat pe jos, după care a adormit imediat. — Janvier a rămas în zonă? întrebă Maigret. — E acolo. I se poate telefona, pentru că La Citanguette are telefon, fiindcă mateloţii au deseori nevoie să ia legătura cu armatorii. Comisarul ridică receptorul. După câteva clipe, Janvier răspundea de la celălalt capăt al firului. — Alo! Ce face omul nostru? — Doarme... — Nici un suspect de semnalat? — Nimic! Calm total... Poţi să-l auzi de pe scară cum sforăie... Maigret închise şi îl privi pe mărunţelul Dufour din cap până în picioare. — N-ai să-l scapi? întrebă el. Când inspectorul dădu să protesteze, comisarul îi puse mâna pe umăr şi continuă cu o voce gravă: — Ascultă, bătrâne! Ştiu că ai să faci tot ce-ţi stă în puteri... Dar e în joc poziţia mea! Şi multe alte lucruri... Pe de altă parte, nu pot să vin acolo eu însumi, pentru că animalul mă cunoaşte. — Jur, domnule comisar... — Lasă! Nu jura! Şi Maigret, cu un gest brusc, puse toate documentele la loc în dosar, apoi îl împinse într-un sertar. — În primul rând, dacă ai cumva nevoie de oameni, nu ezita să ceri. Fotografia lui Joseph Heurtin rămăsese pe birou şi Maigret se uită o clipă fix la faţa lui osoasă, cu urechile clăpăuge şi buzele lungi lipsite de culoare. Individul fusese examinat de trei medici legişti. Doi declaraseră: Inteligenţă mediocră. Deplin responsabil. Al treilea, citat de apărare, îndrăznise să afirme cu timiditate: Atavism suspect. Responsabilitate redusă. Iar Maigret, care îl arestase pe Joseph Heurtin, le spusese şefului poliţiei, procurorului Republicii şi judecătorului de instrucţie: — Ori e nebun, ori e nevinovat! Şi se făcuse luntre şi punte să dovedească acest lucru. Pe culoar se auzeau paşii inspectorului Dufour, care se îndepărta cu un mers săltăreţ.   [1] Statuie din cupru, situată în Piaţa Denfert-Rochereau, arondismentul XIV (n.t.).

Cazul Louise Laboine de Georges Simenon Capitolul I În care inspectorul Lognon descoperă un cadavru şi pe urmă se plânge că i l-a şterpelit altcineva   Maigret căscă şi împinse hârtiile către marginea biroului. — Iscăliţi-le, copii, şi o să puteţi merge la culcare. „Copiii” erau probabil trei tipi dintre cei mai înrăiţi şi îndărătnici din câţi se perindaseră în ultimul an pe la P.J.[1] Unul dintre ei, pe nume Dédé, arăta ca o gorilă, iar cel mai slăbuţ, care avea un ochi vânăt, ar fi făcut parale bune ca luptător la bâlci. Janvier le întinse hârtiile, un toc, iar acum, că goliseră în sfârşit sacul, nu se mai osteneau să discute, nici să citească procesul-verbal al interogatoriului şi iscăleau cu un aer dezgustat. Orologiul de marmură arăta trei şi ceva, iar mai toate birourile de pe Quai des Orfèvres erau cufundate în întuneric. De mult nu se mai auzea alt zgomot decât vreun claxon în depărtare sau frânele unui taxi care derapa pe asfaltul umed. Când veniseră aici, cu o zi mai înainte, birourile erau tot pustii, pentru că nu era nici nouă dimineaţa şi personalul nu sosise încă. Ploaia cădea la fel de măruntă şi tristă. Se împliniseră treizeci de ore şi mai bine de când se aflau sub acelaşi acoperiş, când tustrei laolaltă, când separaţi; ceasuri în care Maigret plus cinci dintre oamenii lui se schimbau, hărţuindu-i cu rândul. — Idioţi! precizase comisarul din prima clipă. O să dureze. La idioţi, adică la cei cu mintea îngustă, durează întotdeauna foarte mult până să-i dea drumul. Îşi închipuie că dacă nu vorbesc sau dacă pornesc să îndruge orice, contrazicându-se eventual din cinci în cinci minute, vor izbuti să scape basma curată. Crezându-se mai şmecheri decât restul lumii, încep de regulă prin a face pe nebunii: „Dacă-ţi închipui c-o să scoţi ceva de la mine!” Lucrau de câteva luni de zile în preajma străzii La Fayette şi ziarele îi porecliseră „Spărgătorii de ziduri”. Fuseseră prinşi datorită unui telefon anonim. Mai rămăsese un rest de cafea în ceşti şi ibricul de email era încă pe reşou. Toţi aveau feţele trase şi cenuşii. Maigret, al cărui gâtlej era iritat de cât fumase, se gândea ca, după expedierea celor trei indivizi, să ia undeva o supă de ceapă, chemându-l şi pe Janvier. Îi trecuse somnul, deşi pe la unsprezece cădea din picioare şi se dusese să picotească un pic în biroul său. Mintea nu-i mai era acum la dormit. — Spune-i lui Vacher să-i ia de-aici. Chiar în clipa când ieşeau din biroul inspectorilor se auzi ţârâitul telefonului. Maigret ridică receptorul. — Care eşti acolo? făcu o voce. Maigret se încruntă şi nu răspunse pe loc. Glasul de la celălalt capăt al firului întrebă: — Jussieu? Jussieu era inspectorul de gardă. Maigret îl trimisese acasă pe la zece. — Nu, Maigret, mormăi comisarul. — Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar. Aici e Raymond de la Centrală. Raymond sunase din clădirea cealaltă, unde, într-o încăpere uriaşă, ajungeau toate apelurile destinate Brigăzii de intervenţii rapide. În clipa când cineva spărgea geamul uneia din acele borne roşii care împânzesc Parisul, pe harta cât un perete de mare a Centralei se aprindea un becuşor. Atunci, omul din faţa hărţii făcea legătura. — Aici Centrala! Era vorba când de bătăi de stradă, când de beţivani recalcitranţi sau de poliţişti aflaţi în patrulare şi cerând ajutor. Drept care omul de la Centrală mai făcea o legătură. — Postul din strada Grenelle? Justin, tu eşti? Trimite o maşină pe chei, pe la numărul 210… În fiecare noapte erau câte doi-trei de serviciu şi-şi pregăteau şi ei, fără îndoială, cafele. Uneori, când se întâmpla ceva mai grav, anunţau P.J.-ul. Alteori, telefonau la Quai ca să vorbească unui prieten. Maigret îl ştia pe Raymond. — Jussieu a plecat. Voiai să-i spui ceva mai deosebit? — Doar că s-a descoperit cadavrul unei fete, în Piaţa Vintimille. — Ai amănunte? — Cred că la ora asta băieţii de la Secţia a II-a sunt acolo. Am fost anunţat acum trei minute. — Mulţumesc. Cei trei malaci ieşiseră din birou. Janvier se întorcea, cu ochii înroşiţi, ca întotdeauna când nu dormea noaptea, şi cu o barbă de parc-ar fi fost bolnav. Maigret îşi îmbrăcă pardesiul, se uită după pălărie. — Mergem? Coborâră unul în spatele celuilalt. De obicei, se duceau în Hale la ora aceea să mănânce o supă de ceapă. În faţa micilor automobile negre din curte, Maigret şovăi: — Au găsit o fată moartă în Piaţa Vintimille. Apoi, ca unul care caută un pretext ca să nu se ducă la culcare, zise: — Mergem să vedem ce s-a-ntâmplat? Janvier se aşeză la volanul unei maşini. Erau prea obosiţi amândoi, după atâtea ceasuri de interogatoriu, ca să mai vorbească. Maigret nu realizase pe dată faptul că Secţia a II-a era condusă de Lognon, adică de Nasolu’, cum îl porecliseră colegii. Dar, oricum, nu scria nicăieri că Lognon trebuie să facă de strajă noaptea la postul din strada Rochefoucauld. Străzile erau pustii şi ude, picături mărunte nimbau felinarele, în timp ce rare siluete se strecurau pe lângă ziduri. Abia la încrucişarea străzii Montmartre cu Marile Bulevarde întâlniră o cafenea deschisă. Ceva mai încolo, zăriră firmele luminoase a două-trei localuri de noapte şi câteva taxiuri ce aşteptau lângă trotuar. Piaţa Vintimille, la doi paşi de Piaţa Blanche, părea o insulă de tăcere. Se afla acolo o dubă a poliţiei, iar lângă grilajul scuarului minuscul, un grup de oameni, patru sau cinci, stăteau împrejurul unei forme de culoare deschisă, întinsă pe asfalt. Maigret recunoscu din prima clipă făptura scundă şi pirpirie a lui Lognon. Nasolu’ se desprinse din grup pentru a vedea cine soseşte şi, la rândul lui, îi recunoscu pe Maigret şi Janvier. — Nenorocire, mormăi comisarul. Căci Lognon, bineînţeles, avea să fie convins că Maigret o făcuse iarăşi dinadins. Se petrecuse, vasăzică, o dramă în cartierul lui, pe domeniile lui, şi, culmea, tocmai când se nimerise să fie el de serviciu. I se oferea, poate, prilejul, de ani şi ani de zile aşteptat, de a se afirma. Şi o înlănţuire de împrejurări neaşteptate îl aducea pe Maigret la faţa locului, aproape în acelaşi timp cu el! — Aţi primit vreun telefon? întrebă el cu bănuială-n glas. Nasolu’ era deja convins că se pusese la cale o conspiraţie împotriva sa. — Eram la Quai. M-a sunat Raymond şi am venit să văd ce s-a întâmplat. Oricum, Maigret nu-şi putea îngădui să plece fără a afla despre ce e vorba, numai şi numai de dragul susceptibilităţii lui Lognon. — A murit? întrebă el arătând spre femeia întinsă pe trotuar. Lognon încuviinţă din cap. Mai erau acolo, în afară de el, trei poliţişti în uniformă şi o pereche, un bărbat şi o femeie, care – cum află mai târziu comisarul –, trecând prin zonă, descoperise corpul şi dăduse alarma. Să se fi descoperit cadavrul o sută de metri mai încolo, ar fi fost deja o îmbulzeală nebună, dar, noaptea, prin Piaţa Vintimille nu trecea lume multă. — Cine e? — Habar n-avem. N-am găsit niciun act. — Poşeta? — N-are. Maigret făcu trei paşi, se aplecă. Fata era culcată pe-o rână, cu obrazul drept pe trotuarul ud şi un picior descălţat. — N-aţi găsit pantoful? Lognon făcu semn că nu. Era cam nu ştiu cum să vezi degetele de la picior prin mătasea ciorapului. Fata purta o rochie de seară de satin albastru-deschis care, pesemne că şi din pricina poziţiei nefireşti, părea să-i fie mare. După înfăţişare, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de ani. — Doctorul? — Trebuie să pice dintr-o clipă în alta. Maigret se întoarse spre Janvier: — Ar trebui să-i anunţi pe băieţii de la Judiciar. Să trimită fotografi. Pe rochia fetei, nicio pată de sânge. Luând lanterna unui agent, comisarul îi lumină faţa şi i se păru că ochiul care se vedea era uşor tumefiat, iar buza de sus umflată. — N-avea mantou? mai întrebă Maigret. Era o vreme destul de frumoasă pentru luna martie, dar nu destul de cald ca să te plimbi noaptea, mai ales prin ploaie, cu o rochie uşoară care nu-ţi acoperă nici măcar umerii, ţinându-se doar prin bretele subţiri. — Probabil că n-au omorât-o aici – şuieră Lognon, sinistru, cu aerul că-şi face fireasca datorie ajutându-l pe comisar, dar că, de fapt, cazul îl lasă rece. De altfel, se ţinea anume mai la o parte. Janvier se îndreptase spre un bar din Piaţa Blanche, ca să telefoneze. În scurt timp, un taxi frână lângă micul grup, iar din maşină coborî un doctor din cartier. — Puteţi arunca o privire, doctore, dar să n-o mişcaţi până nu vin fotografii. E moartă, fără discuţie. Doctorul se aplecă, pipăi încheietura mâinii, pieptul, după care se ridică nepăsător şi, fără niciun cuvânt, se puse pe aşteptat ca şi ceilalţi. — Mergem? întrebă femeia, ţinându-şi soţul de braţ. Începuse să i se facă frig. — Mai aşteaptă puţin. — Ce să mai aştept? — Nu ştiu. Dar sigur vor face ceva. Maigret se întoarse spre ei. — Aţi lăsat numele şi adresa? — Da, la dumnealui. Arătau către Lognon. — La ce oră aţi descoperit corpul? Cei doi se priviră. — Am plecat de la bar pe la trei. — Trei şi cinci, preciză femeia. M-am uitat la ceas când erai la garderobă. — Mă rog. Iar până aici am făcut vreo trei-patru minute. Tocmai voiam să ocolim piaţa, când am observat o pată deschisă la culoare pe trotuar. — Fata… era moartă? — Cred că da. În tot cazul, nu mai mişca. — Sper că n-aţi atins-o… Bărbatul făcu semn că nu. — Atunci, am trimis-o pe nevastă-mea să cheme poliţia. E un post de alertare a Brigăzii de intervenţii rapide în colţ, cum intri pe bulevardul Clichy. Îl ştiu, că e lângă noi. Noi stăm pe bulevardul Batignolles, la doi paşi. Între timp, Janvier se întoarse. — Vor fi aici peste câteva minute, anunţă el. — Îmi închipui că Moers nu era acolo. Maigret simţea pe undeva, tulbure, că a dat peste o afacere destul de încurcată. Aştepta cu mâinile-n buzunare, cu pipa în gură, şi arunca, din timp în timp, câte o privire către fata ce zăcea pe asfalt. Rochia albastră nu mai era nouă de mult, îi lipsea apretul, iar materialul era destul de ieftin. Aducea cu rochiile animatoarelor de bar din Montmartre. Ca şi pantoful, un pantof argintiu cu tocul foarte înalt şi talpa uzată, ce evoca aceeaşi apartenenţă. La prima vedere, s-ar fi zis că e vorba de o animatoare atacată pe când se întorcea acasă şi jefuită de poşetă. Dar, în cazul acesta, un pantof nu ar fi dispărut şi agresorul nu s-ar fi ostenit să ia mantoul victimei. — Probabil c-a fost ucisă în altă parte, îi şopti Maigret lui Janvier. Lognon, care trăgea cu urechea, auzi şi se mulţumi să schiţeze un soi de rânjet: nu spusese el cel dintâi asta? Dar, dacă fusese omorâtă în altă parte, de ce au lăsat cadavrul în piaţa aceasta? Era puţin probabil ca asasinul s-o fi cărat în spinare. O fi avut o maşină, însă atunci i-ar fi fost uşor să arunce cadavrul în Sena, ori undeva, pe vreun maidan, la marginea oraşului. Maigret nu-şi mărturisea că ceea ce îl intriga cel mai mult era faţa victimei, cu toate că nu putea să vadă decât o jumătate din ea. Fata avea un aer bosumflat, poate şi din cauza loviturilor. Ai fi zis că e o fetiţă îmbufnată. Părul îi era moale şi întunecat, ondulat natural, pieptănat pe spate. Din cauza ploii, fardul se cam ştersese, dar acest lucru, în loc s-o îmbătrânească sau s-o urâţească, o făcea mai tânără şi mai atrăgătoare. — Vino puţin, Lognon. Maigret îl trase deoparte. — Da şefu’, vă ascult! — Ai vreo idee? — Ştiţi foarte bine că eu n-am niciodată idei. Nu sunt decât un inspector oarecare, de cartier. — Ai mai văzut-o vreodată? Lognon era omul care cunoştea cel mai bine împrejurimile Pieţei Blanche şi ale Pieţei Pigalle. — Niciodată. — Să fie vreo animatoare? — În orice caz, nu una dintre cele de pe-aici. Le cunosc aproape pe toate. — O să am nevoie de dumneata. — Vă rog, nu trebuie să spuneţi doar aşa, ca să-mi faceţi plăcere. Din moment ce Quai des Orfèvres se ocupă de cazul ăsta, afacerea nu mă mai priveşte. N-am nimic contra, vă rog să luaţi notă. E cât se poate de firesc. Şi, de altfel, sunt obişnuit. N-aveţi decât să-mi daţi ordine, o să le execut cum pot mai bine. — Poate n-ar fi rău să stai de vorbă încă de pe acum cu portarii localurilor de noapte. Lognon privi la trupul întins pe asfalt şi suspină: — M-am dus. În mintea lui totul era limpede: Maigret îl îndepărta dinadins de locul cu pricina. Nasolu’ traversă strada cu mersul său veşnic ostenit, având grijă să nu întoarcă, pentru nimic în lume, capul. Maşina de la Judiciar tocmai sosea. Un poliţist se chinuia să-l alunge pe un beţiv care se apropiase şi era furios că nimeni n-o ajută pe „duduia”. — Voi, sticleţi, sunteţi toţi la fel. Pentru că a băut şi omul un păhărel mai mult… Fotograful terminase. Aşa că doctorul se aplecă asupra trupului şi-l întoarse pe spate, dezvăluind obrazul tot, care, privit acum, părea şi mai tânăr. — De ce a murit? întrebă Maigret. — Fractură a craniului. Doctorul îşi trecu degetele prin părul moartei. — A fost lovită în creştet cu un obiect greu, un ciocan, o cheie franceză, o ţeavă de plumb, ceva în genul ăsta. Mai întâi însă, au lovit-o peste faţă, cu pumnii probabil. — Puteţi stabili cam pe la ce oră a murit? — După părerea mea, pe la două-trei dimineaţa. Doctorul Paul o să vă dea mai multe amănunte după autopsie. Venise şi camioneta Institutului Medico-Legal. Oamenii aşteptau doar un semn ca să pună corpul pe o targă şi să-l transporte spre Pont d’Austerlitz. — Daţi-i drumul! suspină Maigret. Apoi îl căută pe Janvier din priviri. — Mâncăm ceva? Foamea le trecuse, totuşi intrară într-un restaurant şi comandară supă de ceapă doar fiindcă aşa hotărâseră cu o oră înainte. Maigret dăduse dispoziţii să se trimită ziarelor o fotografie a moartei, ca să apară, pe cât posibil, în ediţiile de dimineaţă. — Vă duceţi acolo? întrebă Janvier. Maigret ştia că „acolo” voia să zică Morga, care acum se numea Institutul Medico-Legal. — Cred c-o să trec pe-acolo. — Doctorul Paul trebuie să se fi dus. I-am telefonat. — Un calvados? — Cum doriţi. La masa vecină, două femei mâncau varză acră; nişte animatoare, în rochii de seară amândouă; Maigret le examină cu atenţie, ca şi cum ar fi dorit să descopere deosebirile dintre acestea şi fata moartă. — Te duci acasă? — Nu, vin cu dumneavoastră, hotărî Janvier. Pe la ceasurile patru şi jumătate intrară la Institutul Medico-Legal, unde doctorul Paul, care tocmai venise, îşi îmbrăca halatul alb. În colţul gurii – ţigara, ca întotdeauna când se pregătea pentru o autopsie. — Ai examinat-o, doctore? — M-am uitat puţin la ea. Cadavrul zăcea, gol, pe o lespede de marmură. Maigret întoarse capul. — Şi ce părere ai? — Trebuie să aibă între 19 şi 22 de ani. Sănătoasă, dar am impresia că nu mânca îndeajuns. — O animatoare de local? Doctorul Paul îl privi pe Maigret cu o sclipire şireată în ochi: — Adică o fată care se culcă cu clienţii? — Mai mult sau mai puţin. — În cazul ăsta… nu. — Cum de poţi da un răspuns aşa de categoric? — Pentru că fata asta nu s-a culcat niciodată cu nimeni. Janvier, care privea mecanic la corpul luminat de o lampă puternică, întoarse capul, roşind. — Eşti sigur? — Absolut sigur, răspunse doctorul, care-şi punea mănuşile de cauciuc şi aranja instrumentele pe o masă acoperită cu faianţă. — Rămâneţi aici? — Nu, o să trecem dincolo. Cât zici că durează? — Mai puţin de o oră. Depinde ce găsesc. Vrei şi o analiză a stomacului? — Aş prefera. Cine ştie… Maigret şi Janvier intrară în biroul de alături, unde se aşezară, cu aerul grav al celor ce se află într-o sală de aşteptare. Amândoi păstraseră în minte imaginea trupului alb al fetei. — Mă întreb cine-o fi, murmură Janvier, spărgând tăcerea. Cu rochia aia nu putea să meargă decât la teatru, într-un local de noapte sau la o serată. Probabil că amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Era ceva care nu mergea defel. Seratele pentru care te îmbraci în ţinută de seară nu sunt numeroase, iar acolo nu prea vezi rochii ieftine şi decolorate ca a necunoscutei. Pe de altă parte, după spusele doctorului, fata nu părea să fi fost angajată în vreun bar din Montmartre. — O nuntă? aruncă Maigret, fără să creadă însă nici el. Şi la nuntă te îmbraci în haine bune. — Credeţi? — Nu. Să vedem, suspină Maigret, şi-şi aprinse pipa. După zece minute de tăcere în doi, Maigret spuse: — Te-ar deranja dacă te-ai duce după lucrurile fetei? — Chiar vreţi? Comisarul încuviinţă din cap. — Numai dacă ai curaj. Janvier deschise uşa, dispăru vreme de două minute şi când reveni era atât de palid, încât Maigret se temu să nu-l vadă vomitând. Ţinea în mână rochia albastră şi ceva lenjerie albă. — Paul mai are mult? — Nu ştiu. Nu m-am uitat. — Dă-mi rochia. Rochia fusese curăţată de multe ori şi, sub tiv, culoarea era spălăcită. Pe partea dinăuntru, o etichetă: „Dra Irène, strada Douai 35 bis”. — E lângă Piaţa Vintimille, remarcă Maigret, în vreme ce examina ciorapii (unul era ud leoarcă), chiloţii, sutienul şi un portjartier foarte îngust. — Asta-i tot ce avea pe ea? — Da. Pantoful e cumpărat de pe strada Notre-Dame-de-Lorette. Tot în cartier. Să nu fi fost afirmaţia doctorului Paul, toate datele ar fi dus către o animatoare sau o tânără în căutare de aventuri prin Montmartre. — Poate găseşte Lognon ceva! spuse Janvier. — N-aş crede. Cei doi nu se prea simţeau în apele lor, imaginându-şi ce se petrecea dincolo. Trei sferturi de ceas mai târziu, uşa se deschise. Când se uitară în încăperea vecină, trupul nu se mai afla acolo, iar cineva de la Institut închidea unul din sertarele metalice unde se păstrau cadavrele. Doctorul Paul îşi scoase halatul. Apoi, îşi aprinse o ţigară. — N-am găsit mare lucru, zise el. Moartea a fost cauzată de fracturarea craniului. Capul a fost lovit violent de vreo câteva ori, cel puţin de trei ori. Dar nu-mi dau seama cu ce anume. Poate o unealtă oarecare, poate un suport de aramă pentru şemineu sau un sfeşnic, în orice caz ceva greu şi tare. Fata a căzut mai întâi în genunchi, încercând să se agaţe de cineva: am găsit nişte scame de lână de culoare închisă sub unghii. O să le trimit numaidecât la laborator. Faptul că avem de-a face cu lână pare să indice că s-a agăţat de o haină bărbătească. — Prin urmare, a fost o luptă. Doctorul Paul deschise un dulăpior unde, alături de halat, de mănuşile de cauciuc şi de alte obiecte, păstra o sticlă de coniac. — Luaţi un păhărel? Maigret acceptă fără falsă stânjeneală. Văzând aceasta, Janvier aprobă şi el din cap. — Ce-ţi spun acum e doar o părere personală. Fata a fost lovită mai întâi cu palmele sau chiar cu pumnii, în obraz, după care au izbit-o cu obiectul respectiv. Aş zice că au început prin a-i cârpi vreo două palme îndesate. Nu ştiu dacă-n clipa aceea a căzut în genunchi, dar am impresia că da, şi atunci s-au hotărât probabil s-o lichideze. — Adică nu crezi că a fost atacată pe la spate. — În niciun caz. — Deci nu e vorba de vreun pungaş care a atacat-o la colţ de stradă? — N-aş crede. Şi, de altfel, nimic nu dovedeşte că lucrurile s-ar fi petrecut în stradă. — Analiza stomacului spune ceva? — Da. Ca şi analiza sângelui, de altminteri. — Ce anume? Doctorul Paul schiţă un zâmbet ca şi cum ar fi vrut să spună: „Atenţie, veţi fi dezamăgiţi!” Urmă o pauză, dintr-acelea pe care le făcea înainte de a lansa unul din bancurile sale obişnuite. — Era măcar pe trei sferturi beată. — Eşti sigur? — Mâine, în raport, o să găseşti procentajul exact de alcool pe care l-am descoperit în sânge. O să-ţi trimit şi analiza completă a stomacului. Cred că ultima oară a mâncat cu şase până la opt ore înainte de moarte. — La ce oră a murit? — Pe la două noaptea. Mai curând înainte de două decât după. — Asta înseamnă că a mâncat ultima oară pe la şase-şapte seara. — Dar a mai băut după aceea. Cadavrul n-avea cum să fi rămas multă vreme în Piaţa Vintimille înainte de a fi descoperit. Zece minute? Un sfert de ceas? Mai mult în niciun caz. Aşa încât între clipa morţii şi momentul când trupul fusese lăsat pe trotuar trecuseră cel puţin trei sferturi de oră. — Bijuterii? Paul se duse dincolo ca să le aducă. La întoarcere ţinea în mână nişte cercei de aur, împodobiţi fiecare cu câte o floare din rubine mici, precum şi un inel, tot cu rubin, dar ceva mai mărişor. Nu erau gablonţuri, dar nici lucruri de preţ. După stil, păreau să aibă vreo treizeci de ani vechime, dacă nu mai mult. — Asta-i tot? Te-ai uitat la mâini? Doctorul Paul era specialist în a stabili profesiunea după deformaţiile mai mult sau mai puţin vizibile ale mâinilor şi poliţia izbutise, în câteva rânduri, să identifice necunoscuţi pornind de la asemenea observaţii. — Făcea un pic de gospodărie, dar nu prea mult. Nu era nici dactilografa, nici croitoreasă. Acum vreo trei-patru ani a fost operată de apendicită de un chirurg de mâna a doua. Asta-i tot ce pot să spun în clipa de faţă. Vă duceţi la culcare? — Cred că da, murmură Maigret. — Noapte bună. Eu mai rămân. Raportul o să-l primiţi pe la nouă dimineaţa. Mai luaţi un păhărel? Maigret şi Janvier ieşiră pe chei. La bordul şlepurilor ancorate începuse forfota. — Vă las acasă, şefu’? Maigret încuviinţă din cap. Trecură prin faţa gării Lyon, unde tocmai sosise un tren. Cerul pornea să se lumineze. Aerul era mai rece ca-n timpul nopţii. Se luminaseră şi câteva ferestre. Din când în când trecea câte un om care se ducea la lucru. — Să nu te prind pe la birou până după-masă! — Şi dumneavoastră? — Probabil că o să trag şi eu un pui de somn. — Noapte bună, şefule! Maigret urcă scările fără zgomot. Dar, când să vâre cheia-n broască, uşa se deschise, iar doamna Maigret, în cămaşă de noapte, răsuci întrerupătorul şi-l privi, orbită o clipă de lumină. — Ce târziu vii! Cât e ceasul? Doamna Maigret îl auzea chiar prin somn când urca scările. — Habar n-am. Vreo cinci şi ceva. — Ţi-e foame? — Nu. — Hai repede la culcare… O cafea vrei? — Nu… lasă… Maigret se dezbrăcă şi se cuibări în patul cald. Dar, în loc să adoarmă, se gândea mai departe la fata moartă din Piaţa Vintimille. Auzea cum, afară, Parisul se trezea încet-încet, cu zgomote mai întâi izolate, venind mai mult sau mai puţin de departe; rare la început, ele se îngemănau apoi într-un fel de simfonie familiară. Portăresele începeau să târască lăzile cu gunoi la marginea trotuarelor. Pe scară lipăiau paşii lăptăresei care lăsa sticlele în faţa uşilor. În sfârşit, doamna Maigret se ridică din pat cu infinite precauţii, iar Maigret trebui să facă un efort pentru a-şi stăpâni zâmbetul care l-ar fi trădat. O auzi umblând prin baie, apoi cum aprindea gazul la bucătărie şi, în scurt timp, simţi mirosul de cafea care năpădise apartamentul. Cu toate că ar fi dorit să doarmă, Maigret nu izbutea cu niciun chip. Din cauza oboselii, probabil. Nevastă-sa tresări când îl văzu intrând în halat şi papuci în bucătărie, unde ea lua micul dejun. Lampa era încă aprinsă, în timp ce afară se făcea deja lumină. — Nu dormi? — După cum vezi. — Vrei să mănânci ceva? — Dacă se poate… Doamna Maigret nu-l întrebă de ce-şi petrecuse aproape toată noaptea afară, în stradă. Pardesiul – văzuse ea – era ud. — Nu cumva ai răcit? Maigret îşi bău cafeaua, apoi telefonă la Secţia a II-a. — Inspectorul Lognon e pe-acolo? Barurile de noapte se închiseseră de mult, aşa încât Lognon ar fi putut să se ducă la culcare. Cu toate acestea, era la birou. — Lognon? Aici Maigret. Ceva nou? — Nimic. Am fost prin toate barurile şi am discutat cu şoferii de taxi. Maigret se aştepta la un asemenea rezultat, din cauza observaţiei aruncate de doctorul Paul. — Cred că poţi să te duci acasă şi să te culci. — Şi dumneavoastră? În vocabularul lui Lognon, asta însemna: „Care va să zică mă trimiţi la somn, ca să continui dumneata ancheta liniştit. Iar după aceea să se zică: «Dobitocul de Lognon n-a făcut nimic!»” Maigret se gândi la doamna Lognon, slabă şi veşnic bolnăvicioasă, pe care suferinţele o ţineau mai mult în casă. Locuiau într-un apartament, undeva, prin piaţa Constantin Pecqueur. Când inspectorul venea acasă, n-avea parte decât de gemete şi bombăneli. După care pornea să facă gospodărie şi să alerge după cumpărături. „Eşti sigur c-ai şters praful de sub bufet?” I se făcu milă de Nasolu’. — Am găsit o urmă. Dar nu sunt sigur c-o să iasă ceva. La celălalt capăt al firului, tăcere. — Dacă n-ai chef să dormi, vin să te iau într-o oră-două. — Sunt la birou. Maigret telefonă la Quai des Orfèvres, cerând să i se trimită o maşină care să treacă mai întâi pe la Institutul Medico-Legal după lucrurile fetei. Pe urmă, în baie, i se făcu somn de-a binelea. O clipă îl ispiti gândul să-i telefoneze lui Lognon şi să-i spună să se ducă singur la domnişoara Irène, pe strada Douai. Ploaia încetase. Cerul era alburiu, cu scânteieri aurii ce făgăduiau o zi însorită. — Vii la masă? — Cred că da. Nu ştiu. — Parcă sperai să termini ancheta azi-noapte, nu? — Pe aia am terminat-o, acum avem alta. Aşteptă, înainte de a ieşi din casă, să vadă micuţa maşină de la P.J. trăgând lângă trotuar. Şoferul claxonă de trei ori. Maigret îi făcu semn cu mâna de la fereastră că vine. — La revedere. Zece minute mai târziu, când maşina străbătea cartierul Montmartre, Maigret uitase deja de noaptea de nesomn. — Opreşte undeva, pe-aici, să bem un pahar de vin alb, zise el.   [1] Poliţia Judiciară.