Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Umbra chinezească.           Ora zece seara. Porţile de fier ale parcului fuseseră închise, iar Piaţa Vosges era acum pustie, cu urmele lucioase lăsate de maşini pe asfalt şi susurul neobosit al fântânilor, copacii despuiaţi de frunze şi conturul monoton pe cer al acoperişurilor identice. Sub arcade, care formează o centură impresionantă a acestei pieţe, puţine lumini erau aprinse. Nu mai mult de trei-patru prăvălii. Comisarul Maigret văzu o familie care lua masa în una dintre ele, unde se îngrămădeau coroane mortuare. Încerca să citească numerele de deasupra uşilor, dar, imediat ce trecu de prăvălia cu coroane, o persoană mică de statură ieşi din umbră.           — Dumneavoastră v-am telefonat? Probabil că aştepta de mult timp acolo. În pofida frigului lunii noiembrie, nu-şi pusese pardesiul peste şorţ. Avea nasul roşu şi ochii îngrijoraţi. La mai puţin de o sută de metri, în colţul străzii Beam, se afla un poliţist în uniformă.           — Nu l-aţi anunţat? Mormăi Maigret.           — Nu! Din cauza doamnei de Saint-Marc, care urmează să nască. Uitaţi! Aceea e maşina doctorului, chemat de urgenţă. Lângă trotuar staţionau trei maşini, cu luminile de poziţie aprinse. Cerul, cu nori care treceau pe un fond scăldat de lumina Lunii, căpăta uneori o paloare indefinită. Ai fi spus că stătea să ningă. Portăreasa intră pe poarta mare a imobilului, luminată de un bec de 25 de waţi, înnegrit de praf.           — O să vă explic. Aici este curtea. Trebuie s-o traversezi ca să ajungi în oricare parte a casei, cu excepţia celor două prăvălii. Aici stau eu, în stânga. Nu daţi atenţie. N-am avut timp să culc copiii. Erau doi, un băiat şi o fată, în bucătăria în dezordine. Dar portăreasa nu intră. Arătă, la celălalt capăt al curţii, lungă, mare, o clădire cu proporţii armonioase.           — Acolo e. O să înţelegeţi. Maigret se uita curios la acel nod de femeie ale cărei mâini agitate trădau înfrigurarea.           — Cineva vrea să vorbească cu un comisar la telefon! I se spusese puţin mai devreme la Poliţia Judiciară. Auzise o voce înăbuşită şi repetase de trei-patru ori:           — Vorbiţi mai tare! Nu vă aud!           — Nu pot. Vă sun de la debit. Aşa că. Era un mesaj fără şir.           — Ar trebui să veniţi imediat în Piaţa Vosges la nr. 61. Da. Cred că e vorba de o crimă. Dar încă nu trebuie să se ştie! Iar acum, portăreasa arăta spre ferestrele mari de la primul etaj. Câteva umbre se agitau în spatele perdelelor.           — Acolo e.           — Crima?           — Nu! Doamna de Saint-Marc care naşte. Prima ei naştere. Nu e prea voinică. Înţelegeţi? Curtea era şi mai întunecoasă decât Piaţa Vosges. Era luminată de un singur bec, fixat în perete. Puteai ghici o scară în spatele unei uşi cu geam, apoi, ici şi colo, nişte ferestre lu-minate.           — Şi crima?           — Să vă spun! La şase au plecat angajaţii de la Couchet.           — O clipă. Ce înseamnă ‘Couchet’?           — Clădirea din fund. Un laborator sau o fabrică de seruri. Probabil că ştiţi. ‘Serurile doctorului Riviere’.           — Şi fereastra aceea luminată?           — Staţi puţin. Azi e 30. Aşa că domnul Couchet era acolo. Are obiceiul să rămână singur după închiderea birourilor. L-am văzut prin geam, aşezat în fotoliu. Priviţi. O fereastră cu ochiuri de geam mate. O umbră ciudată, ca a unui bărbat care zace cu capul pe birou.           — El e?           — Da. Pe la opt, când am dus gunoiul, am aruncat o privire. Scria. Se vedea foarte bine mâna care ţinea un toc sau un creion.           — Şi la ce oră a avut loc crima?           — Un moment! Am urcat să văd ce mai face doamna de Saint-Marc. Şi m-am uitat iar când am coborât. Era ca acum şi chiar am crezut că adormise. Maigret începea să-şi piardă răbdarea.           — Pe urmă, după un sfert de oră.           — Da! Era în aceeaşi poziţie! Spuneţi esenţialul.           — Asta e tot. Am vrut să văd. Am bătut la uşa biroului. N-a răspuns nimeni şi am intrat. E mort. E plin de sânge peste tot.           — De ce n-aţi anunţat comisariatul? E la doi paşi de aici, pe strada Beam.           — Şi ar fi venit toţi în uniformă! Ar fi tulburat toată casa! V-am spus că doamna de Saint-Marc. Maigret avea mâinile în buzunare şi pipa între dinţi. Se uită la ferestrele de la primul etaj şi avu impresia că momentul se apropia, pentru că agitaţia crescuse. Auziră o uşă deschizându-se şi paşi pe scară. În curte apăru silueta unui om înalt şi solid. Portăreasa atinse mâna comisarului şi şopti cu respect:           — Domnul de Saint-Marc. Fost ambasador. Bărbatul, căruia nu i se vedea faţa, se opri, porni din nou, apoi se opri iar, privind tot timpul spre propriile ferestre.           — Probabil că i s-a spus să iasă afară. Şi mai adineauri. Haideţi cu mine. Poftim! Iar au dat drumul la fonograf! Şi exact deasupra familiei Saint-Marc! Fereastră mai mică, de la etajul doi, cel mai slab luminată. Era închisă şi mai mult puteai ghici decât auzi muzica unui gramofon. Portăreasa, slabă, nervoasă, cu ochii roşii, cu degetele agitate, se îndreptă spre fundul curţii, arătă un peron mic şi o uşă întredeschisă.      — O să-l vedeţi la stânga. Prefer să nu mai intru. Un birou banal. Mobile deschise la culoare. Un tapet uni. Şi un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, aşezat într-un fotoliu, cu capul pe hârtiile împrăştiate în faţa lui. Glonţul îl lovise drept în piept. Maigret trase cu urechea: portăreasa era tot afară, aşteptându-l, iar domnul de Saint-Marc continua să se plimbe prin curte. Din când în când, un autobuz trecea prin piaţă, iar vacarmul lui făcea şi mai profundă liniştea care urma. Comisarul nu se atinse de nimic. Se asigură doar că arma nu rămăsese în birou, se uită înjur trei-patru minute, pufăind din pipă, apoi ieşi, încruntat.

Capitolul 1           Cu trenul prin ploaie.           Deodată, între două gări mici, necunoscute pentru el şi ascunse în întunericul ce lăsa să se vadă doar ploaia în faţa unui felinar şi siluetele unor oameni care împingeau cărucioare cu bagaje, Maigret se întrebă ce căuta acolo.           Poate că aţipise un moment în compartimentul supraîncălzit. Dar nu adormise de-a binelea, căci ştia că se află într-un tren – îi auzea zgomotul monoton – şi ar fi jurat că zărise în continuare, din loc în loc, în întinderea întunecată a câmpurilor, ferestrele luminate ale vreunei ferme izolate. Toate acestea, la care se adăuga mirosul de funingine, amestecat cu cel al hainelor sale ude, rămâneau cât se poate de reale, ca şi murmurul neîntrerupt de voci din compartimentul vecin. Dar totul îşi pierdea într-un fel actualitatea, nu se mai situa foarte bine în spaţiu şi, mai ales, în timp.           Ar fi putut foarte bine să se afle în altă parte, în oricare alt tren ce tăia câmpurile şi să fie un Maigret de cincisprezece ani care se întorcea sâmbăta de la colegiu cu un tren ce oprea în toate staţiile, asemenea acestuia, format din vagoane vechi, cu pereţi ce trosneau la fiecare opintire a locomotivei. Şi parcă aceleaşi voci răsunau în noapte, la fiecare oprire, aceiaşi oameni se agitau în jurul vagoanelor de mesagerie şi auzeai acelaşi ţignal al şefului de gară.           Întredeschise ochii, trase din pipa stinsă şi privirea i se opri asupra bărbatului aşezat în celălalt colţ al compartimentului. Acesta s-ar fi putut afla şi el, pe vremuri, în trenul care îl ducea la tatăl său. Ar fi putut să fie contele sau proprietarul castelului, personajul important al satului sau al cine ştie cărui orăşel.           Purta un costum de golf din tweed de culoare deschisă şi un impermeabil cum vezi doar în unele magazine foarte scumpe. Pe cap avea o pălărie de vânătoare verde, cu o pană mică de fazan prinsă sub panglică. Deşi era foarte cald, nu-şi scosese mănuşile de piele roşcată, căci oamenii ăştia nu-şi scot niciodată mănuşile în tren sau în automobil. Şi, în ciuda ploii, pe pantofii lui bine văcsuiţi nu se vedea nici o pată de noroi.           Bărbatul avea probabil vreo şaizeci şi cinci de ani. Era deja un domn în vârstă. Oare nu e ciudat că oamenii de vârsta lui sunt preocupaţi în aşa măsură de felul cum arată, vrând încă să se deosebească de muritorii de rând?           Avea tenul de un roz specific genului şi o mustăcioară de un alb-argintiu, în care se contura cercul galben lăsat de ţigara de foi.           Totuşi, privirea lui nu avea pe de-a-ntregul acea siguranţă pe care ar fi trebuit să o aibă. Bărbatul se uita, din colţul său, la Maigret care, la rândul lui, îi arunca din când în când câte o privire scurtă şi, de două-trei ori, fusese gata să-l vorbească. Trenul porni din nou, murdar şi ud, printr-o lume a beznei presărată cu lumini rare şi, uneori, la câte o trecere de nivel, puteai ghici un biciclist care aştepta la barieră.           Maigret era oare trist? Nu, era o senzaţie mult mai vagă. Avea un fel de stinghereală. Întâi şi întâi, în ultimele trei zile, băuse prea mult, pentru că fusese necesar, fără să-l facă plăcere.           Se dusese la Congresul Internaţional al Poliţiei care, în acel an, se ţinuse la Bordeaux. Era luna aprilie. Când plecase din Paris, unde iarna fusese lungă şi monotonă, ai fi crezut că primăvara era foarte aproape. Numai că, la Bordeaux, plouase preţ de trei zile şi vântul rece bătea atât de tare, încât îţi lipea hainele de corp.           Întâmplarea făcuse ca cei câţiva prieteni, precum domnul Pyke, pe care îi întâlnea de obicei la aceste congrese să nu fie prezenţi. Ai fi zis că fiecare ţară se silise să trimită doar tineri, bărbaţi de treizeci-patruzeci de ani pe care Maigret nu-i văzuse niciodată. Toţi fuseseră foarte amabili cu el, foarte condescendenţi, aşa cum eşti faţă de cineva mai în vârstă decât tine, pe care îl respecţi, considerându-l puţin cam demodat.           Poate era doar o închipuire de-a lui. Poate că dispoziţia asta proastă se datora ploii ce nu se mai oprea. Sau poate că de vină era vinul pe care fuseseră nevoiţi să-l bea prin cramele unde îi invitaseră cei de la Camera de Comerţ.           — Te distrezi? îl întrebase soţia lui la telefon.           Răspunsese cu un mormăit.           — Încearcă să te odihneşti puţin. La plecare, mi s-a părut că eşti obosit. Oricum, asta o să te mai înveselească. Ai grijă să nu răceşti!           Poate că se simţise deodată bătrân. Nici discuţiile lor nu-L interesaseră, căci aproape toate se refereau la noi procedee ştiinţifice.           Masa de adio avusese loc seara trecută. Apoi, dimineaţă, primăria oferise o ultimă recepţie, iar gustarea fusese stropită din belşug cu băuturi, îi promisese lui Chabot că va profita de faptul că trebuia să fie la Paris abia luni dimineaţă şi are să-L viziteze la Fontenay-le-Comte.           Nici Chabot nu mai era tânăr. Fuseseră prieteni pe vremuri, când făcuse doi ani de medicină, la Universitatea din Nantes. Chabot era pe atunci student la drept. Locuiau la aceeaşi pensiune. De vreo două-trei ori, duminica, îşi însoţise prietenul acasă la mama lui, la Fontenay.           Şi, de atunci, de-a lungul anilor, se revăzuseră cam de zece ori.           — Când vii să mă vizitezi în Vandeea?           Doamna Maigret insistase şi ea.           — De ce n-ai trece pe la prietenul tău Chabot când te întorci de la Bordeaux?           Ar fi trebuit să fie de două ore la Fontenay. Dar greşise trenul. La Niort, unde aşteptase, nu glumă, bând câteva păhărele în sala de aşteptare, ezitase să-l sune pe Chabot ca să-l ia de acolo cu maşina. Şi nu-i mai dăduse telefon, pentru că Julien, dacă ar fi venit să-l ia, ar fi insistat să rămână la el peste noapte, iar lui Maigret nu-i plăcea deloc să doarmă în casa altuia.           Va trage la hotel. Abia după aceea va telefona. Greşise făcând acest ocol în loc să petreacă acasă la el, pe bulevardul Richard-Lenoir, cele două zile de vacanţă. Cine ştie? Poate că la Paris nu mai ploua şi venise, în sfârşit, primăvara!           — Aşadar, v-au chemat…

Capitolul 1           Comisarul la fereastră.           Bătrânelul cu barbişon ieşea din nou, de-a-ndărătelea, din umbra antrepozitului, privind la stânga şi la dreapta, cu un gest al ambelor mâini, ca pentru a chema spre el camionul cel greu căruia îi dirija manevra. Mâinile lui spuneau:           — Un pic la dreapta… Acolo… Drept înainte… Uşor… La stânga… Acuma… Schimbaţi direcţia…           Iar camionul, de asemenea, în marşarier, traversă cu stângăcie trotuarul, ieşind în stradă, unde moşneguţul făcea acum semn maşinilor să se oprească o clipă. Era al treilea camion care ieşea astfel, într-o jumătate de oră, din hala vastă pe frontonul căreia se citea: Catoire şi Potut, Metale, cuvinte familiare lui Maigret, deoarece le avea sub ochi de mai bine de treizeci de ani.           Trăgând cu pufăituri încete din pipă, stătea la fereastră în bulevardul Richard-Lenoir, fără haină, fără cravată, iar în odaie, în spatele lui, soţia începea să facă patul. Nu era bolnav, fapt extraordinar, căci erau orele zece dimineaţa şi nu era nici măcar duminică.           Să stea la fereastră ziua-n amiaza mare, observând forfota vagă a străzii şi urmărind camioanele ce intrau şi ieşeau din antrepozitul din faţă, îi dădea o senzaţie ce-l întorcea la anumite zile din copilărie, când mama sa trăia încă, iar el nu se ducea la şcoală din cauza vreunei gripe sau pentru că în acea zi nu se învăţa. Cumva, senzaţia de a descoperi „ce se întâmpla când nu era el acasă’.           Era de-acum a treia zi, a două dacă nu socotea duminică, iar el continua să simtă o încântare amestecată cu o vagă plictiseală. Făcea fel de fel de descoperiri, se interesa nu numai de mişcările bătrânelului cu cioc care dirija ieşirea camioanelor, ci de exemplu şi de numărul clienţilor ce intrau în bistroul de-alături. I se mai întâmplase să-şi petreacă ziua în apartamentul lui. Aproape întotdeauna fiindcă era bolnav şi atunci stătea în pat sau pe fotoliu. De data aceasta nu era bolnav. N-avea nimic de făcut.           Putea să-şi folosească timpul după pofta inimii. Învăţase ritmul zilelor de la soţia sa, cu ce-şi începea ea treaba, în ce moment trecea din bucătărie în cameră şi cum îşi înlănţuia gesturile. Dintr-o dată, ea i-o amintea pe mama lui ocupându-se de gospodărie, pe când, acolo, el stătea de asemenea, la fereastră.           Ca şi ea, doamna Maigret îi spunea:           — Acuma, ar trebui să treci dincolo, ca să pot mătura.           Până şi mirosul din bucătărie era la fel. În acea dimineaţă mirosea a friptură împănată, cu garnitură de măcriş. Redevenea atent, ca un copil, la anumite jocuri de lumini, la înaintarea pe trotuar, a liniei de umbră şi de soare, la deformarea obiectelor în atmosfera fremătătoare a unei zile calde. Aceasta avea să dureze încă şaptesprezece zile.           Multe întâmplări şi coincidenţe au trebuit ca să ajungă aici. În primul rând, în lună martie, o destul de nesuferită bronşită. Se ridicase prea devreme din pat, ca întotdeauna, fiindcă la Quai des Orfevres [1] munca nu-l aştepta. Fusese ţintuit din nou la pat şi se ivise, un moment, primejdia unei pleurezii.           Vremea frumoasă învinsese boala, însă el rămăsese neliniştit, posac, fără chef de nimic. I se părea, deodată, că îmbătrânise şi că boala, cea adevărată, care te piperniceşte pentru restul zilelor, îl pândea la cotitură. Nu-i spusese nimic soţiei sale şi se simţea paraponisit văzând-o cum îl observă pe furiş. Într-o seară, se dusese să-l vadă pe prietenul său Pardon, doctorul din strada Picpus, la care avea obiceiul să cineze o dată pe lună.           Pardon îl examinase îndelung, îl trimisese chiar, ca să-şi ia orice grijă, la un cardiolog. Medicii nu găsiseră nimic afară de o tensiune arterială cam crescută, însă căzuseră de acord asupra aceleiaşi recomandări:           — Trebuie să vă luaţi un concediu.           De trei ani, nu avusese parte de o vacanţă adevărată. De fiecare da tăcând era pe punctul de plecare survenea o afacere de care era obligat să se ocupe şi, odată, când ajunsese deja la cumnata sa, în Alsacia, primise, din prima zi, un telefon alarmat, ce-l rechema la Paris.           — Am înţeles, promisese el, morocănos, prietenului său Pardon. Anul ăsta, voi pleca în concediu orice s-ar întâmpla. În iunie, fixase dată: 1 august. Soţia îi scrisese surorii ei.           Aceasta, care locuia la Colmar cu soţul şi cu copiii avea o vilă în defileul Schlucht, unde soţii Maigret se duceau adesea şi unde viaţa era agreabilă şi odihnitoare. Vai! Charles, cumnatul, tocmai îşi cumpărase o maşină nouă şi decisese să-şi ducă familia să viziteze Italia.           Câte seri petrecuseră, doamna Maigret şi cu el, discutând în ce loc să se ducă? Se gândiseră, la început, la valea Loire-i, unde Maigret putea pescui, apoi la acel Hotel des Roches Noires de la Sables-d’Olonne, unde soţii petrecuseră minunate vacanţe. Optaseră, în sfârşit, pentru Sables.           Doamna Maigret scrisese, în ultima săptămână a lunii iunie şi i se răspunsese că toate camerele erau reţinute până la 18 august. În cele din urmă, hazardul provocase hotărârea comisarului. Într-o sâmbătă seară, pe Ia mijlocul lui iulie, fusese chemat, către orele şapte, la gara Lyon, pentru un caz fără mare importanţă. Făcuse, de la Quai des Orfevres la gară, într-o maşină a Poliţiei Judiciare, o jumătate de oră, într-atât de mare era şirul maşinilor.           Se anunţau opt trenuri suplimentare, iar mulţimea în holul gării, pe peroane, pretutindeni, cu valize, cufere, boccele, copii, câini şi undiţe pentru pescuit, evoca un exod.           Toată lumea aceasta ce se ducea la ţară sau la munte avea să năpădească şi cel mai mic hotel, hanul cel mai prăpădit, fără să-i mai pui la socoteală pe cei ce aveau să-şi întindă corturile îndată după descoperirea unui spaţiu disponibil.           Vara era fierbinte, Maigret se întorsese acasă istovit, de parcă el s-ar fi înghesuit într-un tren de noapte.           — Ce ai? Îl întrebase soţia, care continua să-l supravegheze, după bronşita lui.           — Încep să mă întreb dacă vom merge în concediu.           — Uiţi ce-a spus Pardon?

Capcana lui Maigret de Georges Simenon Capitolul 1 Agitaţie la Poliţia Judiciară       De pe la trei şi jumătate, Maigret începu să ridice privirea din când în când ca să se uite la ceas. La patru fără zece, ştampilă ultima hârtie pe care o adnotase, împinse în spate fotoliul, îşi şterse transpiraţia şi nu ştiu ce pipă să aleagă, în scrumieră se aflau cele cinci pipe din care fumase fără să se obosească să le mai cureţe. Apăsase cu piciorul, sub birou, butonul unei sonerii, iar acum cineva bătea la uşă. Îşi şterse iar transpi­raţia cu o batistă despăturită şi mormăi: — Intră! Era inspectorul Janvier care, ca şi comisarul, îşi scosese haina, dar îşi păstrase cravata, în timp ce Maigret se debarasase de a lui. — Du astea la dactilografiat. Să‑mi fie aduse la semnat imediat ce sunt gata. Comeliau trebuie să le primească în seara asta. Era 4 august. Degeaba stătea cu ferestrele deschise, nu simţea nici un pic de răcoare, pentru că de afară intra un aer cald care părea că emană din asfaltul înmuiat, din pietrele încinse, din Sena chiar, pe care te‑ai fi aşteptat s‑o vezi scoţând aburi, ca apa pusă pe foc. Pe Podul Saint-Michel, taxiurile şi autobuzele mergeau mai încet ca de obicei, păreau că se târăsc, şi nu numai bărbaţii de la Poliţia Judiciară erau în cămaşă, ci şi cei de pe trotuare, care îşi ţineau haina pe braţ, iar Maigret observase mai devreme câţiva în şort, ca la mare. Poate doar un sfert dintre parizieni mai rămă­seseră în capitală şi probabil că toţi se gândeau cu nostalgie la cei care aveau norocul, la acea oră, să se scalde sau să pescuiască, la umbră, în apele unui râu liniştit. — Au venit cei de vizavi? — Încă nu i‑am văzut. Lapointe e cu ochii pe ei. Maigret se ridică din fotoliu ca şi cum această mişcare ar fi cerut un mare efort, alese o pipă, o curăţă şi începu s‑o umple, apoi se apropie de o fereastră şi rămase în faţa ei, căutând cu pri­virea o anumită cafenea‑restaurant de pe Quai des Grands-Augustins. Faţada era vopsită în galben. Coborai două trepte şi înăuntru probabil că era răcoare ca în pivniţă. Tejgheaua era una adevărată, din cositor, după moda veche, pe perete atârna o tablă de scris, pe care meniul era trecut cu cretă, iar aerul mirosea întotdeauna a rachiu de cidru. Până şi unii buchinişti de pe cheiuri îşi închi­seseră tarabele! Rămase nemişcat preţ de patru‑cinci minute, trăgând din pipă, apoi văzu un taxi oprindu‑se nu departe de micul restaurant; din maşină coborâră trei bărbaţi şi se îndreptară spre intrare. Cea mai familiară dintre cele trei siluete era cea a lui Lognon, inspectorul din arondismentul XVIII, care, de departe, părea chiar mai mic şi mai slab şi pe care Maigret îl vedea pentru prima dată purtând o pălărie de pai. Ce aveau să bea cei trei bărbaţi? Probabil bere. Maigret deschise uşa de la biroul inspectorilor, unde domnea aceeaşi atmosferă lenevoasă ca în restul oraşului. — Baronul e pe culoar? — De o jumătate de oră, şefule. — Alţi jurnalişti? — Adineauri a sosit Rougin. — Fotografi? — Unul singur. Culoarul lung de la Poliţia Judiciară era şi el aproape pustiu, doar cu doi‑trei „clienţi” care aşteptau la uşa unor colegi de‑ai lui Maigret. La cererea lui, Bodard, de la Secţia Financiară, îl convocase la ora patru pe omul despre care ziarele scriau în fiecare zi, un anume Max Bernat, necu­noscut cu două săptămâni înainte, devenit brusc eroul ultimului scandal financiar în care erau în joc miliarde de franci. Maigret nu avea nici o treabă cu Bernat. Iar Bodard nu avea ce să‑l întrebe pe acesta în sta­diul actual al anchetei. Dar, pentru că Bobard anunţase în mod neglijent că va sta de vorbă cu escrocul la ora patru, în acea zi, pe culoar se aflau cel puţin doi dintre specialiştii în fapte diverse şi un fotograf. Şi aveau să stea acolo până la sfârşitul interogatoriului. Iar în cazul în care s‑ar fi răs­pândit zvonul că Max Bernat era la Poliţia Judi­ciară, n‑ar fi fost imposibil să vină şi alţii. La patru fix, din biroul inspectorilor se auzi o uşoară zarvă, anunţând sosirea escrocului adus de la Sante. Maigret mai aşteptă vreo zece minute, învârtindu‑se prin birou, fumându‑şi pipa, ştergându‑şi transpiraţia din când în când, aruncând câte o privare spre micul restaurant de pe celălalt mal al Senei, apoi, în sfârşit, pocni din degete şi îi strigă lui Janvier: — Haide! Janvier ridică un receptor şi sună la restaurant. Acolo, Lognon, care aştepta lângă cabină, probabil că‑i spusese patronului: — Sigur e pentru mine. Aşteptam un telefon. Totul se derula conform previziunilor. Maigret, cam greoi, puţin îngrijorat, se întoarse în biroul lui şi, înainte de a se aşeza, îşi umplu un pahar cu apă de la chiuvetă. După zece minute, o scenă familiară avu loc pe culoar. Lognon şi încă un inspector din arondis­mentul XVIII, un corsican pe nume Alfonsi, urcau încet scara, având între ei un bărbat care părea stânjenit şi îşi ascundea faţa cu pălăria. Baronul şi confratele lui, Jean Rougin, în pi­cioare în faţa uşii comisarului Bodard, înţeleseră dintr‑o privire şi se repeziră, în timp ce fotograful se şi apucă de treabă. — Cine e? Îl ştiau pe Lognon. Cunoşteau personalul poli­ţiei aproape la fel de bine ca pe cel al ziarului lor. Doi inspectori, care nu erau de la Poliţia Judiciară, ci de la comisariatul din Montmartre, aduceau pe Quai des Orfèvres un tip care îşi ascundea faţa chiar mai înainte de a‑i fi zărit pe jurnalişti, şi asta nu putea să însemne decât un singur lucru. — L-aţi adus la Maigret? Lognon nu răspunse, se îndreptă spre uşa comi­sarului şi bătu discret. Uşa se deschise şi se închise imediat în urma celor trei. Baronul şi Jean Rougin se priviră ca nişte oameni care au surprins un secret de stat, dar, ştiind că amândoi gândeau la fel, nu simţeau nevoia vreunui comentariu. — Ai făcut o fotografie bună? îl întrebă Rougin pe fotograf. — Doar că pălăria îi ascunde faţa. — Aşa e întotdeauna. Expediaz‑o repede la ziar şi întoarce‑te să aştepţi aici. N-avem de unde să ştim când vor ieşi. Alfonsi părăsi biroul aproape imediat. — Cine e? îl întrebară. Inspectorul păru încurcat. — Nu pot să spun nimic. — De ce? — Astea sunt ordinele. — De unde vine? Unde l‑aţi pescuit? — Întrebaţi‑l pe comisarul Maigret. — E un martor? — Nu ştiu. — Un nou suspect? — Jur că nu ştiu. — Mersi pentru cooperare! — Presupun că dacă ar fi fost ucigaşul i‑aţi fi pus cătuşele? Alfonsi se îndepărtă, cu un aer întristat, ca unul căruia i‑ar fi plăcut să spună mai multe, iar pe culoar se instală din nou calmul şi, mai bine de o jumătate de oră, nu se înregistra nici o mişcare. Escrocul Max Bernat ieşi din biroul Secţiei Financiare, dar trecuse deja pe planul doi al inte­resului celor doi jurnalişti. Îl întrebară totuşi pe comisarul Bodard, ca să fie cu inima împăcată: — A dat nume? — Nu încă. — Neagă că a fost ajutat de unii politicieni? — Nu neagă, nici nu recunoaşte, ci lasă să planeze îndoiala. — Când îl veţi interoga din nou? — Îndată ce vor fi verificate unele lucruri. Maigret ieşi din birou, tot fără haină, des­cheiat la cămaşă, şi se îndreptă foarte grăbit spre biroul şefului. Alt semn: deşi era vacanţă şi caniculă, Poliţia Judiciară se pregătea să trăiască una dintre serile ei importante şi cei doi reporteri se gândeau la anumite interogatorii care duraseră toată noaptea, iar uneori douăzeci şi patru de ore şi chiar mâi mult, fără să se poată şti ce se petrecea în spatele uşilor închise. Fotograful se întorsese. — Ai spus ceva la ziar? — Doar să developeze filmul şi să aibă foto­grafiile pregătite. Maigret stătu o jumătate de oră în biroul şefului şi se întoarse la el în birou, îndepărtând reporterii cu un gest ostenit. — Spuneţi‑ne măcar dacă are vreo legătură cu... — Deocamdată n‑am nimic de spus. La ora şase, chelnerul de la braseria Dauphine aduse o tavă plină cu pahare de bere. Lucas ieşise din biroul lui şi intrase la Maigret, de unde nu mai ieşise. Apoi Janvier ieşise în fugă, cu pălăria pe cap, şi urcase în una dintre maşinile Poliţiei Judiciare. Fapt şi mai neobişnuit, Lognon îşi făcu apa­riţia şi se îndreptă, la fel ca Maigret, spre biroul şefului. E adevărat că nu stătu acolo decât zece minute, după care, în loc să plece, intră în biroul inspectorilor. — N-ai remarcat nimic? îl întrebă Baronul pe confratele lui. — Pălăria de pai, când a sosit? Era greu să ţi‑l imaginezi pe inspectorul Nasolu', aşa cum îi spuneau toţi din poliţie şi din presă, cu o pălărie de pai aproape veselă. — Altceva şi mai şi! — A zâmbit cumva? — Nu. Dar are la gât o cravată roşie, întotdeauna purtase cravate închise la culoare. — Ce să însemne asta? Baronul ştia totul şi povestea secretele fiecă­ruia, cu un zâmbet abia schiţat. — Nevastă‑sa e plecată în vacanţă. — Parcă era neputincioasă. — Era. — S-a vindecat? Ani de zile, bietul Lognon fusese obligat, între orele de serviciu, să meargă la piaţă, să gătească, să deretice în locuinţa sa de pe strada Constantin-Pecqueur şi, pe deasupra, să‑şi îngri­jească soţia, care se declarase invalidă. — A cunoscut o nouă locatară din imobil, care i‑a vorbit de Pougues‑les-Eaux şi i‑a băgat în cap să facă acolo o cură. Oricât ar părea de ciudat, a plecat, nu cu bărbatul ei, care nu poate părăsi Parisul în acest moment, ci cu vecina respectivă. Cele două femei au aceeaşi vârstă. Vecina e văduvă... Foiala prin birouri se înteţea. Aproape toţi cei din brigada lui Maigret plecaseră. Janvier se întorsese. Lucas umbla de colo‑colo, agitat, cu frun­tea asudată. Lapointe se arăta din când în când, la fel şi Torrence şi Mauvoisin, care era nou în serviciu, dar şi alţii, de la care jurnaliştii încercau să smulgă o vorbă din zbor, fără să reuşească. Micuţa Maguy, reporter la un ziar de dimineaţă, sosi şi ea curând, proaspătă de parcă n‑ar fi fost toată ziua treizeci şi şase de grade la umbră. — Ce faci aici? — Ce faceţi şi voi. — Adică? — Aştept. — De unde ai aflat că se întâmpla ceva? Ea dădu din umeri şi îşi rujă buzele. — Câţi sunt înăuntru? întrebă Maguy, arătând spre uşa lui Maigret. — Cinci sau şase. Nu‑i poţi număra. Intră şi ies întruna. Parcă fac cu rândul. — Interogatoriu cu schimbul? — În orice caz, probabil că pe tip îl trec deja toate apele. — A venit berea? — Da. Era un semn. Când Maigret comanda bere, însemna că mai avea mult de stat. — Lognon e tot cu ei? — Da. — Triumfător? — Greu de spus, în cazul lui. Poartă o cravată roşie. — De ce? — Nevastă‑sa e plecată la cură. Se înţelegeau. Făceau parte din aceeaşi tagmă. — L-aţi văzut? — Pe cine? — Pe cel interogat. — Mai puţin faţa. Şi‑o ascundea cu pălăria. — Tânăr? — Nici tânăr, nici bătrân. Trecut de treizeci de ani, după cât am putut să‑mi dau seama. — Cum era îmbrăcat? — Ca toată lumea. Ce culoare avea costumul lui, Rougin? — Gri‑fer. — Eu aş fi zis bej. — Cum arăta? — Ca orice om de pe stradă. Se auziră paşi pe scară şi Maguy murmură, pe când ceilalţi întorceau capul: — Trebuie să fie fotograful meu. La şapte şi jumătate, pe culoar erau cinci repre­zentanţi ai presei; îl văzură urcând pe chelnerul de la braseria Dauphine cu alte sandvişuri şi beri. De data asta era treabă serioasă! Reporterii se îndreptară pe rând spre un mic birou, în capă­tul culoarului, ca să telefoneze la ziar. — Mergem la masă? — Şi dacă iese între timp? — Şi dacă trebuie să stăm aici toată noaptea? — Cerem să ni se aducă şi nouă sandvişuri? — Aş! — Şi bere? Soarele dispărea după acoperişuri, dar era încă lumină şi, chiar dacă aerul nu mai era atât de fierbinte, căldura rămânea destul de apăsătoare. La opt şi jumătate, Maigret deschise uşa: părea epuizat şi avea părul lipit de frunte. Aruncă o privire pe culoar, vrând parcă să meargă la ziarişti, apoi se răzgândi şi uşa se închise în urma lui. — S-ar părea că e lată rău! — Ţi‑am spus eu că o să stăm toată noaptea. Ai fost aici când l‑au interogat pe Mestorino? — Eram încă la mama în braţe. — Douăzeci şi şapte de ore. — În luna august? — Nu mai ştiu ce lună era, dar... Rochia de bumbac imprimată a lui Maguyi se lipea de corp şi era pătată de transpiraţie la subsuori, iar sub pânză se vedea conturul sutienu­lui şi al chiloţilor. — Facem o belotă? Becurile din tavan se aprinseră. Se lăsa întu­nericul. Omul de serviciu care făcea de noapte îşi ocupă locul la capătul culoarului. — Nu s‑ar putea face puţin curent? Omul intră într‑un birou, deschise fereastra, apoi, mai departe, în alt birou şi, după câteva clipe, cu multă atenţie, reuşiră să identifice ceva care semăna cu o adiere uşoară. — Asta e tot ce pot să fac pentru dumnea­voastră, domnilor. În sfârşit, la unsprezece se produse o agitaţie în spatele uşii biroului unde se afla Maigret. Lucas ieşi primul şi îl scoase pe necunoscut, care îşi ascundea şi acum faţa cu pălăria. Apoi apăru şi Lognon. Toţi trei se îndreptară spre scara care legă Poliţia Judiciară de Palatul de Justiţie, de unde se ajungea la celulele de la Souriciere. Fotografii se îmbulziră. Blitzurile luminau culoarul. Peste nici un minut, uşa cu geam se închidea şi toată lumea se precipită spre biroul lui Maigret, care semăna cu un câmp de bătălie. Peste tot pahare, chiştoace de ţigări, scrum, hârtii rupte, iar aerul mirosea a fum de tutun. Maigret, tot fără haină, cu corpul pe jumătate intrat în dulap, se spăla pe mâini la chiuveta improvizată. — Ne daţi câteva informaţii, domnule comisar? Se uită la ei cu expresia mirată pe care o avea întotdeauna în astfel de cazuri, părând că nu recu­noaşte pe nimeni. — Informaţii? repetă el. — Cine e? — Cine? — Omul care a ieşit de‑aici. — Cineva cu care am avut o conversaţie destul de lungă. — Un martor? — N-am nimic de spus. — L-aţi trimis în arest cu mandat de reţinere? Maigret păru că‑şi revine cât de cât şi se scuză, blajin. — Domnilor, îmi pare rău că nu pot să vă răspund, dar, sincer, n‑am nici o declaraţie de făcut. — Dar aveţi de gând să faceţi una în curând? — Nu ştiu. — Aveţi întâlnire cu judecătorul Comeliau? — Nu în seara asta. — Are vreo legătură cu ucigaşul? — Încă o dată, nu vă supăraţi pe mine, dar nu vă pot da nici o informaţie. — Vă duceţi acasă? — Cât e ceasul? — Unsprezece şi jumătate. — În acest caz, braseria Dauphine e încă deschisă şi mă voi duce acolo să mănânc ceva. Maigret, Janvier şi Lapointe plecară. Câţiva jurnalişti îi urmăriră până la braserie, unde coman­dară ceva de băut la bar, în timp ce poliţiştii se aşezau la o masă în a doua sală şi dădeau comanda chelnerului, obosiţi, preocupaţi. După câteva minute, Lognon li se alătură, nu însă şi Lucas. Cei patru bărbaţi stăteau de vorbă cu glas scăzut şi era imposibil să auzi ce spuneau sau să ghiceşti ceva după mişcarea buzelor. — O ştergem? Te duc acasă, Maguy? — Nu. La ziar. Maigret se destinse abia după ce uşa se închise în urma lor. Pe buze îi apăru un zâmbet vesel, tineresc. — S-a făcut! exclamă el, oftând uşurat. Janvier spuse: — Cred că au căzut în plasă. — Păi, cum! — Ce vor scrie? — Habar n‑am, dar vor reuşi să scoată ceva senzaţional. Mai ales Rougin. Era un nou‑venit în branşă, tânăr şi agresiv. — Dacă îşi vor da seama că i‑am tras pe sfoară? — Nu trebuie să‑şi dea seama. Lângă ei aveau aproape un alt Lognon, un Lognon care, de la patru după‑amiaza, băuse patru halbe de bere şi care nu refuză păhărelul cu tărie de după cafea oferit de patron. — Cum se simte soţia ta, bătrâne? — Cura îi prieşte, aşa‑mi scrie. Îşi face griji doar pentru mine. Asta nu‑l făcea totuşi să râdă, nici să zâmbească. Există subiecte „sfinte”! Dar era destins, aproape optimist. — Ţi‑ai jucat foarte bine rolul. Îţi mulţumesc. Sper că, în afară de Alfonsi, nimeni nu ştie nimic la tine la comisariat? — Nimeni. Se despărţiră pe la douăsprezece şi jumătate. La terase încă erau consumatori; lumea, mai multă decât în timpul zilei, ieşise să respire aerul răcoros al nopţii. — Luaţi autobuzul? Maigret făcu semn că nu. Prefera să meargă pe jos până acasă, singur, şi, în timp ce străbătea oraşul, entuziasmul îi dispărea, iar pe faţă i se întipărea o expresie mai gravă, aproape îngri­jorată. I se întâmpla de câteva ori să depăşească femei singure, care mergeau pe lângă zidurile caselor, şi de fiecare dată acestea tresăriră, gata s‑o ia la fugă la cel mai mic gest sau să strige după ajutor. În şase luni, cinci femei care, ca şi ele, se întorceau acasă sau se duceau la prietene, cinci femei care mergeau pe străzile Parisului fuseseră victimele aceluiaşi asasin. Lucru ciudat, crimele fuseseră comise toate într‑un singur arondisment din cele douăzeci ale Parisului, arondismentul XVIII, în Montmartre; şi nu doar în acelaşi arondisment, ci şi în acelaşi cartier, într‑un sector foarte restrâns care putea fi delimitat prin patru staţii de metrou: Lamarck, Abbesses, Place Blanche şi Place Clichy. Numele victimelor, ale străzilor unde avuse­seră loc atentatele, precum şi orele respective deveniseră familiare cititorilor ziarelor, iar pen­tru Maigret constituiau o adevărată obsesie. Cunoştea tabloul pe de rost, putea să‑l repro­ducă fără să se gândească Ia el, ca pe o poezie învăţată la şcoală. 2 februarie. Avenue Rachel, lângă Piaţa Clichy, la doi paşi de bulevardul Clichy şi de luminile lui: Arlette Dutour, douăzeci şi opt de ani, prosti­tuată, locuind într‑o cameră cu chirie pe strada Amsterdam. Două lovituri de cuţit în spate, dintre care una îi provocase moartea aproape instantaneu. Hai­nele tăiate metodic şi câteva scrijelituri pe corp. Nici o urmă de viol. Nu‑i fuseseră luate nici bijuteriile, nici poşeta unde avea o anumită sumă de bani. 3 martie. Strada Lepic, puţin mai sus de Moulin de la Galette. Ora opt şi un sfert seara. Josephine Simmer, născută la Mulhouse, moaşă, în vârstă de patruzeci şi trei de ani. Locuia pe strada Lamarck şi se întorcea acasă, după ce ajutase să nască o clientă care locuia chiar sus pe colina Montmartre. O singură lovitură de cuţit în spate, care îi atinsese inima. Hainele tăiate şi zgârieturi pe corp. Trusa a fost găsită pe trotuar, lângă cadavru. 17 aprilie. (Din cauza coincidenţei cifrelor, 2 februarie şi 3 martie, se aşteptaseră la un nou atentat pe 4 aprilie, când nu se întâmplase însă nimic.) Strada Etex, la marginea cimitirului Montmartre, aproape în faţa spitalului Bretonneau. Ora nouă şi trei minute seara. Monique Juteaux, croitoreasă, douăzeci şi patru de ani, celibatară, locuind cu mama ei pe bulevardul Batignolles. Se întorcea de pe bulevardul Saint-Ouen, de la o prietenă. Ploua şi avea umbrelă. Trei lovituri de cuţit. Hainele tăiate. Nu i se furase nimic. 15 iunie. Între orele nouă şi douăzeci şi două şi jumătate. Strada Durantin, în acelaşi sector, Marie Bernard, văduvă, cincizeci şi doi de ani, angajată la poştă, locuind cu fiica şi ginerele într‑un apartament de pe bulevardul Rochechouart. Două lovituri de cuţit. Hainele tăiate. A doua lovitură de cuţit îi secţionase carotida. Nu i se furase nimic. 21 iulie. Ultima crimă. Georgette Lecoin, căsă­torită, mamă a doi copii, în vârstă de treizeci şi unu de ani, locuind pe strada Lepic, nu departe de locul unde fusese comis al doilea atentat. Soţul ei lucra noaptea la un garaj. Unul dintre copii era bolnav. Se afla pe strada Tholoze în căutarea unei farmacii deschise şi viaţa îi fusese curmată pe la ora nouă şi patruzeci şi cinci de minute, aproape în faţa unui local de dans. O singură lovitură de cuţit. Hainele tăiate. Era hidos şi monoton. Poliţia din cartierul Grandes-Carrieres primise întăriri. Lognon şi colegii lui îşi amânaseră concediul. Aveau să mai apuce oare să‑l ia? Străzile erau patrulate. Agenţii erau ascunşi în toate punctele strategice. Dar erau şi după comiterea primului asasinat. — Eşti obosit? întrebă doamna Maigret, deschizând uşa apartamentului exact în momentul în care soţul ei ajungea pe palier. — A fost cald azi. — Tot nimic? — Nimic. — Am auzit adineauri la radio că la Poliţia Judiciară a fost agitaţie mare. — Au şi dat la radio? — Se presupune că ar avea legătură cu crimele din arondismentul XVIII. E adevărat? — Mai mult sau mai puţin. — Aveţi o pistă? — Nu ştiu. — Ai mâncat ceva? — Da, acum o jumătate de oră. Doamna Maigret nu insistă şi, puţin mai târziu, amândoi dormeau, cu fereastra larg deschisă. A doua zi, Maigret ajunse la ora nouă la Poliţia Judiciară, fără să fi avut timp să citească ziarele. Le găsi pe birou şi, când se pregătea să le des­chidă, sună telefonul. Îşi recunoscu interlocutorul de la prima silabă. — Maigret? — Da, domnule judecător. Bineînţeles, era Comeliau, însărcinat cu instrui­rea celor cinci crime din Montmartre. — E adevărat? — La ce vă referiţi? — La ce scriu ziarele din dimineaţa asta. — Încă nu m‑am uitat pe ele. — Vreo arestare? — Nu, după câte ştiu. — Poate că ar fi preferabil să treci imediat pe la biroul meu. — Bucuros, domnule judecător. Lucas intrase şi asistase la convorbirea tele­fonică. Înţelese strâmbătura comisarului, care îi zise: — Spune‑i şefului că sunt la Palatul de Justiţie şi că probabil n‑am să pot veni la raport. Plecă în aceeaşi direcţie în care o luaseră în ajun Lognon, Lucas şi misteriosul vizitator de la Poliţia Judiciară, omul care îşi ascundea faţa cu pălăria. Pe culoarul judecătorilor de instrucţie jandarmii îl salutară, deţinuţii preventiv sau mar­torii care aşteptau îl recunoscură, iar unii îi adre­sară câte un mic semn. — Intră. Citeşte. Evident, se aştepta să se întâmple aşa, să‑l găsească pe Comeliau nervos şi agresiv, reţinându‑şi cu greu indignarea care făcea să i se zbârlească mustăcioara. Unul dintre ziare scria: A pus poliţia în sfârşit mâna pe ucigaş? Altul: Agitaţie la Poliţia Judiciară A fost prins maniacul din Montmartre? — Îţi atrag atenţia, comisare, că ieri la oră patru mă aflam aici, în biroul meu, la mai puţin de două sute de metri de biroul dumitale şi având la îndemână un aparat telefonic. Tot aici eram la cinci, la şase, şi n‑am plecat, chemat de alte obligaţii, decât la şapte fără zece. Dar chiar şi atunci puteam fi găsit, mai întâi la mine acasă, unde s‑a întâmplat să‑mi telefonezi de multe ori, apoi la nişte prieteni, a căror adresă avusesem grijă s‑o las servitorului meu. Maigret, în picioare, asculta fără să crâcnească. — Atunci când un eveniment atât de important precum... Comisarul ridică uşor capul şi murmură: — N-a avut loc nici un eveniment. Comeliau, prea pornit ca să se calmeze dintr‑o dată, lovi ziarele cu mâna. — Şi astea? Vrei să‑mi spui că sunt invenţii jurnalistice? — Presupuneri. — Cu alte cuvinte, nu s‑a întâmplat nimic, iar aceşti domni au presupus că ţi‑a fost adus un necunoscut în birou, că l‑ai interogat mai bine de şase ore, că apoi l‑ai trimis la Souricière şi că... — N-am interogat pe nimeni, domnule judecător. De astă dată, Coméliau, tulburat, îl privi ca un om care nu mai înţelege nimic. — Ai face mai bine să‑mi explici, ca să pot şi eu să furnizez explicaţii procurorului general, care m‑a şi sunat în dimineaţa asta. — Este adevărat că o anumită persoană a venit ieri după‑amiază să mă viziteze însoţită de doi inspectori. — O persoană arestată de aceşti inspectori? — E vorba mai curând de o vizită amicală. — De asta omul îşi ascundea faţa cu pălăria? Coméliau arătă o fotografie care ocupă două coloane pe prima pagină a ziarelor. — Poate a fost o întâmplare, un gest reflex. Am stat de vorbă... — Timp de şase ore? — Timpul trece repede. — Şi ai comandat la braserie bere şi sandvişuri. — Aşa e, domnule judecător. Coméliau lovi iar cu palma în ziar. — Am aici un raport detaliat al tuturor mişcă­rilor pe care le‑ai făcut. — N-am nici o îndoială. — Cine e omul? — Un tânăr fermecător pe nume Mazet, Pierre Mazet, care a lucrat în serviciul meu în urmă cu vreo zece ani, imediat după ce‑şi luase examenele. Mai târziu, sperând într‑o avansare mai rapidă şi, cred, din cauza unei dezamăgiri sentimentale, a cerut să fie mutat în Africa Ecuatorială, unde a stat cinci ani. Coméliau nu mai înţelegea; se uita la Maigret, încruntat, întrebându‑se dacă nu cumva comi­sarul îşi bătea joc de el. — A fost nevoit să părăsească Africa din cauza frigurilor şi medicii i‑au interzis să se mai întoarcă acolo. După ce se va reface fizic, probabil că va cere reintegrarea în Poliţia Judiciară. — Ca să‑l primeşti pe el ai creat ceea ce ziarele nu ezită să numească o agitaţie ca înainte de luptă? Maigret se apropie de uşă ca să vadă dacă ascultă cineva. — Da, domnule judecător, recunoscu el. Aveam nevoie de un om cu semnalmente cât se poate de obişnuite şi a cărui faţă să nu fie cunoscută nici publicului, nici presei. Bietul Mazet s‑a schimbat mult cât a stat în Africa. Înţelegeţi? — Nu prea bine. — N-am făcut nici o declaraţie reporterilor. N-am pronunţat nici un cuvânt din care să se înţeleagă că această vizită ar avea vreo legătură cu crimele din Montmartre. — Dar nici n‑ai negat. — Am repetat că n‑am nimic de spus, adică adevărul. — Rezultatul...?! izbucni micul judecător, arătând din nou spre ziare. — Rezultatul la care doream să ajung. — Fără să mă consulţi, bineînţeles. Fără măcar să mă ţii la curent cu ce vei face. — Asta, domnule judecător, doar ca să nu împăr­ţiţi cu mine responsabilitatea. — Ce speri să obţii? Maigret, a cărui pipă se stinsese de câteva clipe, o aprinse, părând că se gândeşte. Apoi răspunse lent: — Încă nu ştiu, domnule judecător. Am crezut pur şi simplu că merita să încerc ceva. Comeliau nu mai ştia ce să spună şi se uita fix la pipa lui Maigret, cu care nu se putuse obişnui niciodată. Comisarul era singurul care îşi permi­tea să fumeze în biroul lui şi judecătorul vedea asta ca pe un fel de sfidare. — Stai jos, zise el în cele din urmă, cu regret. Şi, înainte să se aşeze şi el, se duse şi deschise fereastra.

I.           Un zgomot asurzitor aproape de capul său îl trezi pe Maigret, şi comisarul, morocănos că a fost deranjat, începu să-şi agite unul din braţe deasupra cuverturii, bătând aerul. Îşi dădea seama că se găsea în pat, lângă soţia lui, care, dezmeticită mai repede decât el, aştepta în întuneric, fără să îndrăznească a zice ceva.           Ceea ce-l deruta – dar numai pentru câteva secunde – era natura acestui zgomot insistent, agresiv şi imperios. Şi i se întâmpla să se înşele astfel numai iarna, când era foarte frig.           Avea impresia că sună deşteptătorul, cu toate că, de când se căsătorise, acesta dispăruse de pe noptieră. Amintirea data încă dinaintea adolescenţei: din copilărie, pe când era ministrant şi ajuta preotul la liturghia de la ora şase. Totuşi ministrase la aceeaşi liturghie şi primăvara şi vara şi toamna. De ce oare amintirea care-i rămăsese şi-i revenea automat era o amintire care-i sugera întuneric, frig, degete înţepenite, ghete ce făceau să pârâie o pojghiţă de gheaţă?           Răsturnă paharul, lucru ce i se întâmpla deseori, şi doamna Maigret aprinse lămpiţa de noapte în clipa în care mâna sa atinse telefonul:           — Maigret. Da.           Era patru şi zece şi afară se simţea o linişte specifică nopţilor reci de iarnă.           — Aici e Fumel, domnule comisar.           — Cum?           Nu auzea bine. Ai fi zis că omul de la celălalt capăt al firului vorbea printr-o batistă.           — Fumel, din arondismentul XVI.           Omul îşi înăbuşea vocea, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva dintr-o cameră alăturată. Neprimind nici un răspuns de la comisar, adăugă:           — Aristide.           Aa, Aristide Fumel, da! Maigret se trezise şi se întreba de ce dracu inspectorul Fumel, din arondismentul XVI, îl scula din somn la orele patru dimineaţa.           Şi apoi, de ce vocea lui suna atât de misterioasă, aproape complice.           — Nu ştiu dacă fac bine că vă telefonez. L-am anunţat imediat pe şeful meu direct, pe comisarul. Mi-a spus să chem Parchetul şi am vorbit cu ofiţerul de gardă.           Doamna Maigret, deşi nu auzea decât replicile soţului, se sculă, căută papucii cu vârful piciorului, îşi puse halatul de casă vătuit şi se îndreptă spre bucătărie, unde se auzi mai întâi zgomotul gazelor, apoi apa care curgea în ibric.           — Nu se prea ştie ce e de făcut. Mă auziţi? Ofiţerul de serviciu mi-a ordonat să mă întorc la locul cu pricina şi să-l aştept. Nu eu am descoperit cadavrul, ci doi agenţi pe biciclete.           — Unde?           — Cum?           — Te întreb, unde?           — La Bois de Boulogne. Pe drumul Poteaux. Îl ştiţi? Dă în strada Fortunée, nu departe de Porte Dauphine. E vorba de un om în etate. Aproape cam de vârsta mea. După câte mi-am putut da seama, nu are nimic în buzunare, nici un act. Bineînţeles că n-am clintit corpul. Nu ştiu de ce, dar mi se pare ceva ciudat şi am preferat să vă telefonez dumneavoastră. Ar fi mai bine ca cei de la Parchet să nu ştie.           — Mulţumesc, Fumel.           — Trebuie să mă întorc acolo, s-ar putea să sosească mai repede ca de obicei.           — Unde te afli?           — La postul Faisanderie. Ce-aţi spus? Puteţi să veniţi?           Maigret ezită, moleşit de căldura patului.           — Da.           — Ce le veţi spune?           — Nu ştiu încă. Voi găsi eu ceva.           Se simţea umilit, aproape furios, dar nu era pentru prima dată de vreo şase luni încoace. Bunul Fumel n-avea nici o vină. Doamna Maigret, din pragul uşii, îi recomandă:           — Îmbracă-te bine. E al naibii de frig.           Dând perdeaua la o parte, Maigret observă flori de gheaţă pe geamuri. Becurile aveau o lumină aparte, pe care n-o remarci decât în nopţile geroase. Pe bulevardul Richard-Lenoir, nici ţipenie de om, nici un zgomot; doar în faţă o singură fereastră luminată, fără îndoială camera vreunui bolnav.           Acum era obligat să trişeze. Îl obligau cei de la Parchet, cei de la Ministerul de Interne, în fine, toţi aceşti noi legislatori ieşiţi din şcoli superioare, care-şi puseseră în cap să organizeze lumea conform micilor lor idei.           În ochii lor, poliţia constituia un angrenaj inferior, de care Justiţia, scrisă cu majusculă, se cam ruşina. Trebuia să n-ai încredere în ea, să n-o slăbeşti din ochi, să nu-i laşi decât un rol subaltern.           Fumel, ca şi Janvier, ca şi Lucas şi ca încă vreo douăzeci din colaboratorii lui Maigret făceau parte din vechea gardă, dar ceilalţi începuseră să se adapteze noilor metode şi regulamente, gândindu-se numai la pregătirea unor examene care să-i facă să avanseze cât mai repede.           Şi bietul Fumel, care nu putuse avansa niciodată, pentru că era incapabil să-şi însuşească ortografia şi felul cum se redactează un raport!           Procurorul, sau unul din locţiitorii săi, ţinea să fie totdeauna primul anunţat, primul la locul crimei, însoţit de un judecător de instrucţie încă buimac de somn, şi aceşti domni îşi dădeau părerea ca şi cum s-ar fi priceput mai bine ca oricine la criminali şi ca şi cum toată viaţa n-ar fi făcut altceva decât să descopere cadavre.