Recent Posts
Posts
Zeita Ucigasa de Anthony King Poliţia criminală „Cazuri Speciale”                      Incinta cu trei pereţi tapetaţi cu oglinzi, ce nu măsura mai mult de patru metri pătraţi, i se păru perfectă bărbatului, care începu să îşi admire alura din mai multe unghiuri. Suspină de două ori când zări acel început de chelie şi abdomenul destul de proeminent, dar se consolă repede la gândul că erau destule femei pe lume care îl plăceau şi aşa.           Îşi scoase tacticos pantalonii şi – în aşteptarea vânzătoarei Niny – îşi aranja şortul cu picăţele albastre pe care îl purta, ca să pară cât mai sexy cu putinţă.           Făcând pe pudica, ea îl strigă din spatele perdelei ce masca intrarea în cabina de probă, după care îi aruncă pe deasupra draperiei nădragii fermecaţi:           — Când eşti gata echipat, să mă chemi! Mai mult ca sigur că or să-ţi vină perfect.           Detectivul nu voia să grăbească lucrurile, aşa că îi făcu jocul, iar când termină cu îmbrăcatul, îi zise:           — Ai avut dreptate! Îmi vin destul de bine. Poate doar aici…           — Unde? Se grăbi Niny să dea perdeaua la o parte, făcându-şi apariţia cu un metru de croitorie atârnat pe după gât.           — Mă ţin puţin între picioare…           Vânzătoarea îngenunche şi începu să-i cerceteze prohabul. Pudoarea şi-o lăsase în afara cabinei de probă, ca o profesionistă ce era.           — Vrei să-ţi depărtezi puţin picioarele? Îi ceru ea, pe un ton neutru. Aici? Oh, da! Adăugă, mângâindu-i organele sexuale. Dar să ştii că nu e de la croială… Cred că cu tine e ceva în neregulă… la să vedem!           Şi, fără a mai aştepta aprobarea lui, trase fermoarul pan-talonilor de doc, exclamând aproape instantaneu:           — Eric, tu eşti pe cale de a avea o erecţie în toată regula! De-aia te jenează pantalonii.           — Şi ce crezi că-ar fi de făcut?           — Te rezolv eu, imediat… Nu trebuie decât să-ţi liniştesc… Membrul. Altfel, nu vei cumpăra pantalonii, nu? Deci, am un motiv bine întemeiat să procedez în acest mod. Clientul nostru, stăpânul nostru, cum se spune…           Detectivul înţelese imediat că, din acel moment, orice cuvânt al său ar fi fost inutil şi ineficient. De aceea preferă să tacă, lăsând-o pe Niny să-şi facă meseria.           Tânăra îi coborî pantalonii în vine, iar cu o mână expertă continuă să îi maseze organul de poliţist deprins cu toate relele din oraş. Acesta prinse viaţă cât ai clipi din ochi, căpătând proporţii din ce în ce mai impresionante.           — Oh, slabe speranţe să îl cuminţim cu una, cu două, pe nărăvaşul ăsta! Aprecie. Fata, cu un zâmbet şăgalnic pe chip. E un „băieţel” neascultător care nu vrea să se culce…           — Poate ar dori să audă un cântec de leagăn sau… Poate… Să fie sărutat! Îndrăzni Eric Black.           — N-ar fi exclus, aprecie Niny, folosindu-şi degetele din ce în ce mai repede. Apoi adăugă: „Băieţelul” creşte văzând cu ochii.           Începu să-l alinte cu devotament, mai întâi sărutându-l cu vârful buzelor, apoi folosindu-şi limba, ca în cele din urmă să-l înghită aproape în totalitate, cu un scâncet de satisfacţie nedisimulată. La scurt timp, îl scoase din gură şi îi vorbi, de parcă i s-ar fi adresat unui copilaş:           — Te-ai întărâtat? Vrei să te plimbi între sânii mei? Am să-ţi fac pe plac, dragule, însă numai dacă îmi promiţi că pe urmă vei sta cuminte, la locul tău…           Apoi îşi însoţi vorbele de scoaterea bluzei şi a sutienului, prea mic pentru un bust atât de proeminent.           — La vino tu încoa', „băieţel” neascultător ce eşti!           Prinse mădularul vineţiu al poliţistului, aranjându-l între sânii pe care îi ţinea cu ambele mâini, şi îl presă cu putere.           — Aşa, plimbă-te în sus şi în jos! Îl îndemnă ea, ajutându-l în acelaşi timp prin propriile mişcări ale bustului.           Manevrele ţinură câteva minute bune, până când fata aprecie în mintea ei că dimensiunile obţinute erau optime pentru ceea ce trebuia să urmeze. De aceea, îşi încolăci braţele în jurul lui Eric, prinzându-l strâns de fese, apoi îi înghiţi mădularul, căruia i se dedică pe de-a-ntregul.           Bărbatul înţelese că a venit rândul lui şi, cu multă seriozitate, o prinse de ceafă, împingându-se înainte şi înapoi într-un ritm din ce în ce mai susţinut. Cu mâna rămasă liberă, controla sfârcurile maronii ale lui Niny, constatând cu plăcere că acestea sunt tari ca piatra, semn că fetei îi plăcea cu siguranţă proba la care lua parte.           Într-o sincronie la care poliţistul n-ar fi îndrăznit să spere cu câteva zeci de minute mai devreme, cei doi se unduiau pasional, fiecare gemând de plăcere în legea lui. Fără îndoială, era un du-te-vino de pomină…           — Băieţelul” e tare năbădăios! Zise fata, eliberându-şi gura pentru o clipă, ca să poată trage adânc aer în piept. Nu e deloc cuminte. E rău, rău de tot. Foarte răăă…           În acea clipă, văzându-se din nou „înghiţit”, Eric nu mai rezistă. Era excitat la maximum şi respira din ce în ce mai sacadat.           Fata prinse a scânci încetişor, iar el o dirija, împingând-o de ceafă, astfel încât să pătrundă cât mai mult în cavitatea ei bucală. Sânii lui Niny se bălăbăneau haotic înainte şi înapoi, ceea ce îl făcu pe detectiv să zâmbească.           Puţin îmi pasă în această clipă dacă sunt sau nu silico-naţi! Îşi zise el, continuându-şi activitatea cu şi mai mult aplomb.           Oglinzile îi ofereau o privelişte de-a dreptul hilară, neobişnuită. Se abţinu, totuşi, să râdă, fiindcă deodată simţi o presiune de nesuportat în vintre. Ştia ce avea să urmeze…           Acceleră ritmul, sfârşind prin a rămâne cu bazinul avântat înainte, încordat la maximum şi extaziat la culme. Ejacula cu o plăcere pe care de multă vreme n-o mai simţise.           Într-adevăr, merită să-ţi faci cumpărăturile din acest magazin! Se gândi bărbatul, mulţumit.           Peste câteva minute, poliţistul se afla în faţa casei de marcat. Îşi revenise în fire şi acum părea un om cât se poate de respectabil, ce se pregătea să plece într-un binemeritat concediu de odihnă.           În spatele tejghelei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Niny îi amábala cumpărăturile făcute, arborând un aer profesional. Ştia ea ce ştia…           — Îţi mulţumesc că ai ales magazinul nostru! Te aştept şi altădată. Când ai nevoie de ceva, nu ne ocoli!           În loc de răspuns, Eric Black se mulţumi să mormăie ceva neinteligibil, după care se îndreptă fericit spre ieşire, abia păstrându-şi echilibrul – din cauza pachetelor voluminoase pe caré era nevoit să le transporte până la Fordul Scorpio, parcat în apropiere. Sau poate din altă cauză… Nici nu apucă să depună întregul arsenal pe bancheta din spate a automobilului să-şi aprindă un Camei fără filtru, că telemobilul său începu să emită – mai zgomotos decât ar fi dorit – melodia „Baladă pentru Adeline”.           — Eric la aparat! Răspunse el, înciudat, când constată că era sunat de la biroul Diviziei „Cazuri Speciale”.           — Vă salut, domnule detectiv! Sunt eu, Melanie Pullman. Sper că nu vă deranjez.           — Bineînţeles că nu. Ştii bine că eşti singura colegă de serviciu care nu mă scoate din sărite. Dimpotrivă…           — Vă mulţumesc, domnule! Galant ca de obicei…           — Despre ce este vorba, Melanie?           — Şeful vă aşteaptă la el în birou, peste o jumătate de oră. E agitat ca naiba, adăugă secretara căpitanului Corky West – comandantul diviziei – ca să fie şi mai convingătoare. Vă sfătuiesc să nu întârziaţi!           — Bine, păpuşă scumpă, dar eu de azi sunt în concediu de odihnă! Protestă poliţistul, gândindu-se mai mult la crupa şi la sânii deosebit de generoşi ai secretarei decât la inutilitatea împotrivirii sale verbale.           — Ştiu foarte bine asta. Şi el o ştie, dar… Cred că formularea corectă e alta.           — Care?           — Aţi fost în concediu… Până acum trei minute. Căpitanul chiar a urlat la sergentul Steve Mann, când acesta i-a spus nu ştiu ce despre o partidă de pescuit. Ştiţi cumva la ce s-a referit?           — Acum nu mai are importanţă, draga mea. Voi încerca să ajung la sediul diviziei în cel mai scurt timp.           Apoi închise telefonul, înjurând cu voce tare, de mama focului, ştiind că nu avea încotro şi că trebuia să se supună ordinului primit:           — Blestemată fie ziua în care mi-am pus uniforma poliţiei! Năpasta să cadă peste academia aia, ca măcar să n-o mai apuce şi alţii pe urmele mele!           Descarcă în grabă pachetele din maşină şi se îndreptă cu ele spre magazinul de unde tocmai ieşise. Niny îl întâmpină încă din prag, de parcă între ei doi n-ar fi existat decât relaţii strict profesionale:           — Domnul mai doreşte ceva?           — Domnul doreşte să returneze chestiile astea şi să-şi recupereze banii.           — Aveţi cumva vreo neplăcere?           — Da…, în legătură cu concediul meu de odihnă, care tocmai s-a încheiat…           — Mă numesc Rajih Pundjab Brahalatkanthi.           Bărbatul se privea atent în oglinda de pe holul încărcat cu piese de mobilier vechi, încercând să pară cât mai natural.           — Bună ziua, numele meu este Pundjab Brahalatkanthi! Rajih, pentru prieteni.           Imaginea reflectată de oglindă îl nemulţumea. Îşi aranja turbanul de mătase purpurie, apoi scoase un pieptene dintr-un buzunar ascuns, aranjându-şi barba deasă şi lungă. Procedă la fel şi cu favoriţii.           În acel moment fu întrerupt de sosirea unei femei în-veşmântate în haine grele, de brocart, ale căror fire aurii îţi luau ochii.           Fără un cuvânt, aceasta îi indică o uşă masivă şi rămase în aşteptare, cu braţele încrucişate pe piept.           Rajih se înclină respectuos în faţa ei şi deschise uşa cea grea, confecţionată din lemn masiv. Pătrunse într-o încăpere fără ferestre, scăldată într-o lumină roşie, aproape ireală, ce provenea de la un felinar electric în formă de cap de elefant. Acesta era amplasat pe un perete lateral al camerei, în care domnea un aer înăbuşitor, încărcat de miresme de smirnă, ceară arsă şi tămâie.           Rămase câteva secunde nemişcat în prag, pentru a-şi obişnui ochii cu lumina aceea difuză, apoi făcu trei paşi înainte pe covorul gros de Buhara. Se aşeză în genunchi cu mişcări lente şi bine studiate, înclinându-se şi atingând podeaua cu fruntea. Rămase astfel, în aşteptare, până când o voce poruncitoare, bărbătească, îi ordonă:           — Ridică-te!           Rajih se execută, întorcându-se cu 45 de grade spre cel mai impunător obiect din încăpere, aflat în locul de unde se auzise glasul. În faţa lui se afla o statuie impresionantă din jad, măsurând peste doi metri înălţime, care înfăţişa o femeie de o frumuseţe răpitoare, exact pe gusturile sale. Aceasta, cu ochii pe jumătate închişi, stătea în poziţia clasică de lotus.
Ursoaica ucigasa de Anthony King politia criminala 4 CAPITOLUL 1   Goran văzu ursul apropiindu-se de el şi îşi pregăti arma de vânătoare. Aceasta era încărcată, împuşcase şi în trecut asemenea animale, aşa că nu avea de ce se teme mai mult ca altădată. Dar creatura era bipedă şi mai mică de statură decât un urs! Oare îl înşela vederea? Nu. Mai degrabă era vorba despre o fiinţă omenească, îmbrăcată în blănuri, care venea spre el. O femeie. O femeie cu părul lung, deschis la culoare şi foarte ciufulit. Precaut, sârbul se adăposti în cabana de refugiu şi aşteptă, cu ţevile puştii îndreptate spre uşă. Pe zăpada afânată, paşii abia i se auzeau. Arătarea se opri la uşă. Să tragă acum? – se gândi sârbul. Ea deschise încet, îşi vârî capul prin crăpătura uşii şi arboră un fel de zâmbet. Doi canini de dimensiuni impresionante îi ieşeau din gură peste buza inferioară. În rest, fizionomia ei era destul de plăcută. Se strecură înăuntru şi rămase pe loc, la doi metri de arma aducătoare de moarte. Încet, îşi duse ambele mâini la piept şi trase de blana maronie, lăsând să iasă la vedere o pereche de sâni semeţi şi foarte umani, cu sfârcurile întărite. Unduindu-se abia perceptibil, creatura continuă să se dezbrace, înfăţişând privirilor bărbatului un pântece alb ca neaua, nişte coapse lungi, fără cusur, apoi o pilozitate discretă şi bine îngrijită, sub care se ascundea sexul său feminin. Rămasă în pielea goală, îşi trase în mâini o pereche de mănuşi din blană, prevăzute la capete cu unghii lungi şi ascuţite. Se apropie de bărbat, până când arma lui i se propti în stern. Apucă ţevile acesteia cu două degete şi începu să şi le plimbe pe sâni. Îşi introduse câte un sfârc în fiecare ţeavă, pe rând, trăgând puşca spre ea. Apoi o ridică până la nivelul gurii şi, cu gesturi lascive, prinse a-şi roti limba împrejurul gurilor de foc. Ochii ei albaştri spre bleu, semi-închişi, erau pironiţi în privirea lui Goran, care nu mai ştia dacă visează sau este spectatorul unui show halucinant. În cabană era cald, fiindcă el, ca de fiecare dată când venea la vânătoare dis-de-dimineaţă, făcea mai întâi focul. Trupul începu să i se încălzească, să se destindă, iar în intimitatea pantalonilor membrul i se trezea iar viaţă. Lăsă puşca pe duşumea, la îndemână, şi aşteptă să vadă ce avea să se întâmple în continuare. Fata citi asta în ochii lui şi îngenunche. Cu mănuşile din blana, prevăzute cu gheare, îl desfăcu la pantaloni, ajutându-l să şi-i scoată de tot. Nerăbdătoare, lipsită de pudoare şi provocatoare, îi sfâşie slipul cu caninii ei ascuţiţi. Privirea fetei avea o sclipire neomenească. Îi luă sexul într-o mână şi, cu o gheară de la cealaltă mână, i-l gâdilă pe toată lungimea, până la testicule. Apoi, gheara se insinua sub scrot, înţepându-l de câteva ori în acel loc. Sârbul obţinu o erecţie completă în timp record. Atunci, mâna ei înmănuşată făcu cale întoarsă, mângâindu-i „odoarele”, de astă dată cu dosul palmei. Cu limba scoasă printre canini, începu să efectueze mişcări circulare în jurul inelului organului erect, însoţind acest exerciţiu cu gemete de satisfacţie şi suspine. Goran, care era copleşit de un sentiment nedefinit – un fel de teamă amestecată cu o dorinţă de nestăvilit – îşi dezbrăcă în grabă hainele, rămânând gol-puşcă şi îşi depărtă puţin picioarele. Atingerea intimă a limbii şi a buzelor ei îl înfiorau de plăcere. Ursoaica simţi că a venit timpul să-i dea mai mult şi, printr-o mişcare fermă, îi cuprinse mădularul în caldul buzelor. După care, capul ei prinse a se plimba alene, înainte şi înapoi, de-a lungul membrului învineţit de excitare. Fata îl apucă de fese cu o mână şi îl trase spre ea, în vreme ce cu cealaltă îl strângea de testicule. Atingerea mâinilor înmănuşate îl excita enorm, făcându-l să uite complet de teamă şi să se relaxeze în totalitate. Simţi o căldură în spate şi realiză că ea îl zgâriase. Dar ce dulce durere resimţea! Din bazin, sârbul participa activ la ampla mişcare de du-te-vino, înteţind ritmul şi profunzimea acesteia. Era doar la un pas. Acum! Primul jet ţâşni cu putere, când o durere amestecată cu plăcerea ejaculării îi sfâşie şira spinării, generând o senzaţie atroce, necunoscută lui până atunci. * * * — Bună dimineaţa, şefu’! – salută detectivul Jane Heron, care intră în biroul căpitanului diviziei „Cazuri Speciale” însoţită de partenerul ei, Eric Black. Morocănos, Corky West sugea cu îndârjire din obişnuita lui acadea cu gust de cafea, în încercarea disperată de a renunţa la lichidul negru şi amar care îi dădea palpitaţii în ultima vreme. — Vedem noi dacă-i bună! Luaţi loc, am un cadou pentru voi! — După înfăţişarea „veselă” pe care o arboraţi, surpriza dumneavoastră pare a fi deosebit de „drăguţă”, glumi detectivul Black. Mă înşel cumva? — Deloc! — Atunci, puteţi începe! Dar de ce nu este prezent, ca de obicei când e vorba despre o afacere „groasă”, şi directorul Departamentului Poliţiei din Los Angeles, Larry Tillman? – se miră Eric. — Să nu spuneţi că de data asta vom efectua o anchetă oficială! – îi ţinu isonul partenera lui. — Nu chiar. Să-i zicem mai degrabă semioficială. — Deci…? — Fabrizio Balanzoni şi Goran Kordic. — Traficantul de droguri şi cel de armament? Ce-i cu ei? — Morţi. — Amândoi? Doar de italian auzisem ceva. Parcă un accident în munţi. — Amândoi au murit în acelaşi loc, la un interval de o lună. Ciudat, nu-i aşa? – continuă căpitanul să le incite curiozitatea. — Detalii? — Nu prea multe, până la această oră. Dr. Butch Harrison, alias „Specialistul” – cum îi spuneţi voi – care îndeplineşte în acelaşi timp funcţiile de criminalist, legist şi cercetător, se află deja la faţa locului. A plecat cu maşina şi a ajuns în primele ore ale dimineţii în munţii Sierra Nevada. — Aoleu! Vom face alpinism acum, în plină iarnă şi în ajun de sărbători? – se zgribuli Jane. — Asta-i situaţia! N-avem încotro. — Adică, eu şi cu Black nu avem încotro, din câte înţeleg. — Exact! Localitatea în care trebuie să ajungeţi se numeşte South Land, fiind situată în apropierea Lacului Verton, la circa 2000 de metri altitudine. De acolo şi până la cel mai înalt vârf muntos din Statele Unite, Whitney, mai aveţi doar 2418 metri. Am auzit că natura din zonă este o frumuseţe! — Bun! Dar în afară de schi alpin, vânătoare şi contemplarea naturii, ce mai avem de făcut pe acele meleaguri? – întrebă tot mai îngrijorat detectivul Black. — Veţi investiga cele două morţi ciudate. — De ce tocmai noi? — Pentru că trebuie să călcăm ca pe ouă, din cauza relaţiilor pe care le-au avut traficanţii atât în lumea interlopă, cât şi în cea politică. Cu antenele lui delicate, sergentul Steve Mann, bătrânul vostru prieten şi coleg, a dat peste nişte amiciţii foarte curioase între cele două victime şi unele personalităţi de vază ale oraşului, cum este şi Ernest Highsmith. Dacă află noutăţi, o să vi le comunice telefonic. — El va sta acasă, la căldurică, nu-i aşa? – zise poliţista răutăcioasă. — E mai util aici. Heron, tu pleci cu maşina înainte de orele prânzului, iar pe Black îl va duce un elicopter până la destinaţie. Numai misiunea lui e oficială. — Adică, numai eu îmi voi pune pielea la saramură, lucrând sub acoperire! Oare de ce m-am făcut poliţistă? — Hai, mai lăsaţi gluma, ca să vă dau şi celelalte detalii! Heron, tu vei fi o turistă pasionată de munţi şi vei locui în acelaşi motel, Troubadour, în care au stat victimele. Melanie ţi-a rezervat deja o cameră acolo. Vei trece drept o persoană cu dare de mână, extravagantă şi cu o bogată experienţă sexuală, dacă înţelegi ce vreau să spun? — Adică un fel de prostituată de lux. Am înţeles perfect! — Vei avea mână liberă în privinţa cheltuielilor, însă nu exagera, dacă nu vrei să ajungi dactilografa lui Tillman pentru următorii zece ani! Black, tu pleci peste exact două ore din curtea poliţiei. Te vor aştepta doi agenţi ai poliţiei locale, care te vor ajuta zi şi noapte. Vezi că nu este vorba despre două accidente izolate! În zonă circulă tot felul de legende. Cu Heron nu te întâlneşti deloc şi comunicaţi doar telefonic. Vei locui la hotelul Venus din localitate; între South Land şi motelul Troubadour sunt doar 6 kilometri distanţă. Cum ajungi la destinaţie, iei legătura cu Dr. Harrison. Apropo, el a avut ideea să plecaţi în misiune în această formaţie. — Iar ideile lui sunt întotdeauna geniale! – zise Jane ostentativ. — Dacă nu aveţi întrebări, eu am să plec. Trebuie să mă întâlnesc iarăşi cu directorul, ca să-i raportez dispoziţiile pe care vi le-am dat. Heron, încearcă să te echipezi cât mai lejer şi mai convingător, pentru a putea intra în rolul pe care-l vei juca. — Şi dacă nu prea am haine adecvate, îmi pot cumpăra ceva din bugetul pe care mi l-aţi alocat? Căpitanul nu-i mai răspunse, ca de obicei, printr-un urlet care o poftea fără delicateţe să iasă afară din biroul lui. Noroc că trebuise să plece.
Teroare in masonerie de Anthony King politia criminala 13 CAPITOLUL 1   — Ticălos nenorocit! Lasă că te aranjez eu imediat! Bărbatul se afla în nesimţire, ca urmare a însemnatei cantităţi de heroină ce îi fusese strecurată în paharul din care băuse. În mod normal ar fi scăpat cu viaţă, dacă ar fi beneficiat de asistenţă medicală sau dacă ar fi avut un dram de noroc. Însă lucrurile nu au stat deloc aşa. Leşinat fiind, a fost târât în camera de baie şi aruncat în cada goală. — Până aici ţi-a fost, scârnăvie! Ai să plăteşti cu vârf şi îndesat răul pe care mi l-ai făcut mie şi familiei mele! Cuţitul mare de bucătărie începu să taie jugulara victimei, scoţând un sunet straniu, aducător de moarte. Sângele ţâşni în toate părţile, gâlgâind, ca o fântână arteziană. Lama ascuţită a continuat să secţioneze, până când ţeasta onorabilului domn Kevin Lee-Heale a fost îndepărtată de corp. Apoi a fost introdusă într-un sac de plastic şi aruncată într-un colţ al încăperii. Dar activitatea neobositului cuţit nu s-a oprit aici. După ce carnea a fost despicată, a venit rândul unui ferăstrău manual să continue oroarea. Sângele curgea în valuri, iar cada era înroşită în totalitate. Trupul nefericitului fusese hăcuit în şapte părţi. Cinci saci fuseseră puşi deoparte deja. Urmau alţi doi… * * * Era a doua zi când întreg Departamentul Poliţiei Los Angeles se afla în alertă maximă. Telefoanele zbârnâiau neîncetat şi toată lumea era nervoasă. Dar căpitanul Corky West, şeful Diviziei „Cazuri Speciale”, îi întrecea pe toţi cu urletele sale de-a dreptul isterice. Nimeni n-avea curajul să-i iasă în cale. Îşi consultă ceasul. Era trecut de ora 09:00. — Detectiv Heron, partenerul tău încă n-a binevoit să sosească? — Cred că este pe drum, şefu’. — Nu trebuia să fi ajuns până la ora asta? Sau poate că şi-a luat vreun concediu de odihnă, iar eu nu ştiu?! Ca să nu mai toarne gaz pe foc, Jane Heron preferă să tacă. Din întreaga divizie, ea era cea care se înţelegea cel mai bine cu căpitanul West. Desigur, cu excepţia frumoasei şi… graţioasei Melanie Pullman, secretara acestuia, care nu-i ieşea niciodată din cuvânt. Înainte de a reintra în bârlogul său, boss-ul ordonă: — Când detectivul Eric Black ajunge la sediu, vă aştept de urgenţă la mine. Să vină şi sergentul Mann. — Da, domnule! Nervozitatea comandantului diviziei era pe deplin justificată. Nu în fiecare zi se descopereau fragmente de cadavre umane răspândite prin tot Los Angelesul. De asemenea, foarte rar se întâmpla ca primarul metropolei şi guvernatorul statului California să se intereseze în mod direct de un caz poliţienesc, aşa cum o făceau acum. La ora 09:15, detectivul Eric Black intră în birou cu o mină ce trăda bună dispoziţie. Aprinzându-şi o ţigaretă Camel fără filtru, le dădu bineţe tuturor: — Bună dimineaţa, dragii mei colegi! Ce-aţi mai întreprins în lipsa mea? — Au fost descoperite fragmente dintr-un corp uman, eroule! îl întâmpină Steve Mann, departe de a fi în apele sale. Îţi aminteşti? Probabil că ai şi uitat, nu? — Şi ce-i cu asta? — Nu mare lucru, răspunse Jane la fel de caustic. Aproape în fiecare zi e ciopârţit câte cineva în oraşul nostru… — De aceea sunteţi atât de abătuţi? Bine, dar moartea face parte din viaţă. Nu trebuie să vă lăsaţi impresionaţi cu una, cu două… Doar sunteţi nişte profesionişti ai asasinatelor! — Dacă nu ţi-e frică de moarte, roagă-te ca păcatele să-ţi fie iertate şi hai la şefu’ în birou! Abia aşteaptă sosirea ta. Apropo, unde ai fost până acum? Nu ţi-a sunat ceasul deşteptător la ora exactă sau iarăşi nu ai dormit acasă? — Ba da este răspunsul la ambele întrebări, însă am trecut puţin pe la biserică. Trebuia să mă spovedesc şi să mă rog. E vreo problemă? — Doar aceea că nu te ştiam credincios, îi replică partenera lui. Te-ai pocăit? Ai îmbrăţişat religia mormonilor? — Sunt catolic de la naştere, însă încerc să mă las… Dar mai bine să mergem la căpitan! Poate reuşim să-i stricăm ziua, ca de obicei. — Nicio nădejde! I-a stricat-o altcineva înaintea ta. * * * Directorul poliţiei, Larry Tillman, nu ştia cu exactitate de ce fusese convocat la primarul oraşului, însă anunţata prezenţă a guvernatorului Rick Myles îi dădea mult de bănuit. Macabrele pachete găsite în Parcul Central şi în spatele celei mai impunătoare pagode din cartierul chinezesc puteau constitui un motiv bine întemeiat. Primit de îndată, Tillman a fost luat la rost chiar de la intrarea în fastuosul birou al edilului-şef din Los Angeles: — Bine că ai venit, directore! Te aşteptam cu sufletul la gură ca să ne dai nişte explicaţii. Pe guvernatorul Myles cred că-l cunoşti. — Da, domnule. Am onoarea, domnule guvernator! — Cred că nu trebuie să-ţi mai spun pentru ce te-am chemat, zise acesta. Situaţia este deosebit de gravă la această oră. Ca să nu îi enerveze, comandantul tuturor poliţiştilor din oraş făcu un gest evaziv din mână, care putea însemna orice. Preferă să tacă. — Îţi e clar că nu putem tolera ceea ce se întâmplă în Los Angeles, nu-i aşa? vorbi şi primarul, arătându-se astfel cât se poate de interesat de problemă. Presa poate afla adevărul în orice moment, iar atunci s-a zis cu noi. — Aşa e, domnule. — Ei? continuă guvernatorul, din ce în ce mai iritat. Ce indicii deţineţi? Aveţi vreun suspect? Când puneţi mâna pe odiosul criminal? Deci, asta era! se dumiri Tillman în gând. E vorba despre cadavrul secţionat. — Suntem în alertă maximă, iar subordonaţii mei investighează cazul 24 de ore din 24. — Şi? — Şi până acum nu avem indicii precise, însă ne străduim să le găsim, încercă directorul să dreagă busuiocul. Legistul nostru se străduieşte să identifice victima, ca să avem un punct de plecare solid în cercetările noastre. — Abia acum? sări ca ars guvernatorul. Dar au trecut deja două zile de la descoperirea unei mâini şi a unui picior! — Informaţia este exactă, însă doctorului Butch Harrison nu-i sunt suficiente aceste fragmente umane pentru a afla identitatea victimei. — Şi altul mai bun ca el nu există în acest stat? — Iertaţi-mi îndrăzneala, însă nu cred că există vreun specialist mai competent în toată America, riscă Tillman un punct de vedere care, în mod sigur – date fiind circumstanţele nu putea fi pe placul şefilor săi ierarhici. — Atunci de ce nu află ce are de aflat? — Pentru că are prea puţine date, domnule primar. — Bine, bine. Spune-mi cum aveţi de gând să procedaţi în continuare! — Cu maximă operativitate. Cazul se află în fruntea listei noastre de priorităţi. Toţi angajaţii lucrează la asta. Fără excepţie. — Foarte bine, se arătă mulţumit pentru prima dată guvernatorul Myles. Vreau să-l informaţi pe primar despre mersul anchetei în fiecare dimineaţă şi seară. El mă va ţine la curent. Directore, bagă-ţi oamenii în priză şi nu mă dezamăgi! — Am înţeles, domnule guvernator! Voi face tot ce este posibil ca să rezolvăm situaţia în timp record. Vă asigur! * * * — Bine că aţi venit! zise căpitanul Corky West, ridicându-se ca un resort de la birou. Luaţi loc! Noutăţi? Dar cum cei doi detectivi şi sergentul Mann ridicară din umeri, şeful continuă: — Mobilizaţi-vă toţi informatorii, promiteţi recompense substanţiale din fondurile poliţiei, şantajaţi eventualii martori, faceţi percheziţii fără mandat, într-un cuvânt procedaţi cum credeţi de cuviinţă, însă aduceţi-mi urgent date despre odiosul asasin care a ucis cu sânge rece şi a împrăştiat fragmentele cadavrului prin oraş! Atât vă cer! Altfel e de rău pentru noi toţi. Mare lucru! gândi Eric Black, ironic. Dacă mă uit bine la unghiile de la piciorul găsit în spatele pagodei chinezeşti, îmi dau seama cine e victima şi apoi nu mai e decât un pas de furnică până la aflarea asasinului. Meseria de poliţist e una dintre cele mai simple… — Directorul D.P.L.A. tocmai s-a întors de la o întâlnire cu guvernatorul statului şi cu primarul oraşului, informându-mă telefonic că e de rău. Din acest moment nu mai dormiţi acasă, ci la sediu, mâncarea o comandaţi secretarei mele şi aveţi câte o maşină la dispoziţie pentru orice deplasare. Dar vreau rezultate! S-a înţeles? — Da, şefu’! îndrăzni Jane să rostească. Dar mai bine ne deplasăm cu propriile automobile, ca să nu batem la ochi pe unde mergem. Ar fi suficient să ne decontaţi benzina… — Dr. Harrison a descoperit ceva la autopsie? schimbă vorba West. — Nu încă, pentru că nu efectuează propriu-zis o autopsie, răspunse Steve Mann. Nu are decât o mână şi un picior de cercetat. — Staţi pe capul lui şi, la nevoie, scoateţi-l din sărite! Lucrează mai bine sub presiune. Orice indiciu poate fi preţios. — Şi pentru el e valabilă mobilizarea non-stop? — Noaptea poate dormi acasă, însă o maşină de-a noastră va fi parcată în faţa locuinţei lui. La cel mai mic semnal, trebuie să se îmbarce. Preveniţi-l în legătură cu această dispoziţie! — Îi spun eu! se oferi Eric Black, adăugând mai mult pentru sine: O să-i facă mare plăcere… — Acum, la treabă! Vreau rapoartele voastre de trei ori pe zi sau de fiecare dată când se iveşte o noutate. Nu ignoraţi acest ordin, aşa cum vă e obiceiul, pentru că şi eu trebuie să-mi informez superiorii la intervale de timp bine stabilite. Şi-acum, afară!  
Rapitorii de copii de Anthony King CAPITOLUL I           — Depăşeşte-I acum!           Jaguar-ul viră brusc la stânga, acceleră şi îi tăie calea microbuzului Renault Mascott din faţa sa. Un individ mascat îndreptă ţeava unui automat Uzi spre pneurile maşinii ce fusese obligată să oprească şi slobozi două rafale scurte de gloanţe.           — Let's gol strigă cel care trăsese, coborând în viteză din Jaguar.           Un jeep GMC opri brusc în spatele maşinii ata-cate, iar o femeie – de asemenea, mascată şi înar-mată – intră în scenă. Se îndreptă spre uşa laterală culisantă a Renault-ului şi o smuci cu putere. Com-plicii ei se căzneau să deschidă portiera din dreapta faţă şi, cum şoferul nu înţelesese s-o deblocheze la comandă, fu împuşcat pe loc, prin parbrizul care se sfărâmă în mii de bucăţele.           Majoritatea copiilor aflaţi în microbuz începu să plângă, privind îngrozită la ce se petrecea, iar trei fetiţe ţipară, deznădăjduite şi speriate.           — Fă-i imediat să tacă, altfel îţi zbor creierii! Ţipă tânăra, îndreptând ameninţătoare un pistol – marca Beretta Trophy cu amortizor – spre însoţitoarea micuţilor. Pe urmă să-mi întocmeşti o listă cu numele fiecăruia, dar să nu te pună naiba să încerci să mă tragi pe sfoară, că te desfigurez! Ai înţeles?           Şoferul Jaguar-ului îl trase pe cel împuşcat de la volan, târându-l pe culoarul dintre scaune, iar celălalt complice se instala în locul lui, pornind motorul.           — Dă-i drumul o dată, Al, la naiba!           Bărbatul demară în trombă, lovind maşina cu care blocase drumul, şi se înscrise în traficul aglomerat de pe Bulevardul Santa Monica.           Pentru că însoţitoarea nu reuşise să-i potolească pe copiii înspăimântaţi, atacatoarea o lovi cu patul pistolului în frunte, făcând-o să îngenuncheze.           — Vezi dacă poţi opri sângerarea fraierului ăs-tuia! Ordonă ea, arătând apoi cu ţeava armei spre şoferul rănit.           — Al, nu te grăbi! Nu contează cât de departe ajungem, numai caută să alegi un loc deschis şi cât mai îndepărtat de clădiri. Canada ne aşteaptă, nu pleacă din loc!           — Cred că am să opresc la intersecţia bulevar-dului cu Highland Avenue.           — Perfect. E unul dintre locurile pe care le-am studiat deja, nu?           — Da, Ben. N-ai de ce să-ţi faci griji!           — Ai dreptate! De ce mi-aş face?… Pentru simpla răpire a unu, doi, trei, patru…, 16 copii de grădiniţă şi doi maturi, dintre care unul se află pe moarte? Mai mult ca sigur că, dacă ne vor prinde, ne vor ierta. Asta vrei să spui, nu-i aşa?           — Nu, Ben, nu asta am vrut să spun. Nu te enerva! Ai să vezi că totul va merge strună, conform planului stabilit!           Când primele sirene ale autovehiculelor poliţiei începură să se audă, răpitorii îşi verificară arma-mentul. Trecătorii, care o rupseseră la fugă la pri-mele focuri de armă, se întorceau acum la locul faptei, roşi de curiozitate.           — Cât mai e, Al, până la Highland?           — În maximum două minute ajungem.           — Să opreşti chiar în mijlocul intersecţiei! Pe urmă, vedem noi ce mai este de făcut.           Alden Rossner-Clark făcu exact ce i se ceruse. Nu-i convenea deloc acţiunea în care se ameste-case, dar acum era mult prea târziu ca să mai dea înapoi.           — Deschide uşa din faţă! Îi ordonă fata.           Apoi luă automatul din mâna lui Ben, coborî în stradă şi trase câteva rafale în aer.           Câteva maşini – conduse de şoferi prea îndrăzneţi – se ciocniră, altele începură să claxoneze, dar cei mai mulţi conducători auto se grăbiră să părăsească intersecţia.           Îţi făcură apariţia şi poliţiştii, care blocară treptat căile de acces. În foarte scurt timp aveau să sosească şi trupele SWAT.           Lunetiştii ocupară poziţii strategice, pregătindu-şi puştile cu repetiţie Macmillan, de calibru 50. Gloan-ţele acestei temute arme au un efect ucigător până la o distanţă de 2.000 de metri, iar acest lucru face parte din abecedarul fiecărui infractor de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.           — Predaţi-vă, sunteţi înconjuraţi! Se auzi o voce stupidă într-o portavoce, care-i făcu pe cei trei ră-pitori să izbucnească în hohote de râs.           Pentru a se amuza încă şi mai mult, Benjamin Drake trase două focuri de armă spre maşinile poli-ţiei. Gloanţele se înfipseră cu un zgomot sec în tabla moale, făcându-i pe oamenii legii să se trântească îngroziţi la pământ. Nimeni nu avea de gând să facă pe eroul şi să piară stupid într-o astfel de confruntare.           — Am să mor! Se auzi glasul şoferului. Sângerez din abundenţă.           Şeful bandei îl privi în scârbă, aruncându-i:           — Dacă ai fi deschis uşa când ţi-am spus, n-ai fi ajuns aici. Numai tu eşti de vină, idiotule!           Rănitul tăcu, pentru a nu-l enerva şi mai mult pe cel care îl împuşcase. Se aştepta să moară. Îşi pierduse orice speranţă. Introduse o mână în inte-riorul hainei şi scoase de acolo portofelul, în care avea o fotografie de familie. Ţinea foarte mult la fetele sale şi se gândi să le mai privească o dată înainte de a închide ochii pentru totdeauna. El, soţia sa şi cele două fiice ale lor zâmbeau fericiţi pe hârtia de celuloid.           Benjamin Drake se repezi la şofer, bănuitor, smulgându-i din mână obiectul, pe care-l luase drept o armă.           — Ah, tocmai acu' ţi-ai găsit să devii sentimental! Exclamă răpitorul. Nu vreau să te privez de ultima dorinţă, la-ţi poza înapoi, adăugă acesta, întinzându-i şi portofelul.           Din ce în ce mai slăbit, Patrick Koontz întinse mâna, dar renunţă să-şi mai privească familia.           Poate că totuşi voi supravieţui, se gândi el şi îşi vârî portofelul la loc în buzunar. Ajută-mă, Doamne!           Între timp, maşinile poliţiei reuşiră să blocheze toate căile ce ar fi putut permite evadarea. Sosiră şi trei ambulanţe, complet echipate pentru intervenţiile de urgenţă, apoi o autospecială de pompieri, pentru orice eventualitate.           Zeci de oameni în uniformă şi civili înconjuraseră microbuzul, aşteptând la distanţe respectabile, cu armele gata pregătite, ordinul de a deschide focul. Cu toate acestea, fiecare dintre ei era conştient că nimeni nu şi-ar fi asumat o asemenea responsabilitate. Miza era imensă. Viaţa a 16 fii şi fiice de magnaţi ai oraşului. Politicieni, guvernanţi, oameni de afaceri…           — Ce-i cu tine, Al? Te văd cam îngrijorat!           — N-am nimic.           — Nimic pe dracu'! Se observă pe faţa ta că eşti speriat. Doar ştiai de la început că asta o să se în-tâmple! Doar nu voiai să ajungi în Canada cât ai zice peşte!           Trupele SWAT îşi ocupaseră deja poziţiile.           — Unu, gata!           — Doi, gata!           — Opt, gata!           Şeful dispozitivului li se adresă tuturor prin staţia de emisie-recepţie: 10           — Staţi pe poziţii! Nimeni nu trage decât la ordin!           — Unu! Am în vizor o ţintă ce poate fi neutra-lizată.           — Trei! Şi eu la fel.           — Am spus: nimeni nu trage decât la ordin! Fiţi pregătiţi în orice moment!           — Deci, vom ataca microbuzul care-i duce pe copiii magnaţilor la Disneyland. Planul este deosebit de simplu. Nu vom avea mult de repetat. Trebuie doar să fim atenţi şi să memorăm cu precizie amănuntele acţiunii.           Cei trei păreau destul de relaxaţi, deşi în realitate erau încordaţi la maximum. Poate mai puţin plănuitorul întregii afaceri, Benjamin Drake, proaspăt, evadat dintr-o închisoare de maximă securitate.:           — Ai idee câţi copii vor fi în microbuz? Îl întrebă Alden Rossner-Clark.           — Mai mult de zece, nu ştiu cu exactitate. În afară de şofer, vom mai avea de neutralizat o înso-ţitoare. Treaba va fi extrem de simplă, te asigur.           — Nu va muri nimeni, nu-i aşa? Vru să fie sigură Venus Meredith, amanta lui Alden.           — Doar v-am spus! Răpim câţiva copii, încasăm răscumpărarea şi pe urmă dispărem. Nimic altceva, răspunse Benjamin Drake, nu din cale-afară de convingător.           — Te-ai hotărât, până la urmă, la cât vei fixa răscumpărarea?           — Nu, dar vor fi câteva milioane de dolari la mijloc. Suficient cât să ne ajungă tuturor până la sfârşitul zilelor. Dacă vrei să mă mai întrebi cum îi vom împărţi, am să-ţi reamintesc. Jumătate eu, jumătate voi.           — N-am uitat asta, mârâi Rossner-Clark, departe de a fi mulţumit.           Dar înţelegerea e înţelegere şi trebuie respectată, îşi mai zise el. Doar Ben a făcut rost de pont şi de banii necesari operaţiunii. Eu şi Venus n-am adus absolut nimic.           — Al, acum ar fi mai bine să pleci după jeep-ul acela. Se înserează şi trebuie să ne culcăm devre-me. Mâine vom avea o zi foarte lungă. Dacă n-or fi mai multe…           Bărbatul îi dădu ascultare şi dispăru pe uşa in-termediară a garajului în care îşi stabiliseră cartierul general. Îndoiala, însă, nu-i dădea pace.           Oare povestea asta o să se termine cu bine? Se întrebă'Rossner.           — Hai să mai verificăm o dată armamentul, Venus!           Tânăra se supuse fără să comenteze. Se price-pea destul de bine la aşa ceva, după copilăria şi adolescenţa pe care le trăise în cele mai rău famate suburbii ale Los Angeles-ului.           — Întotdeauna mi-au plăcut pistoalele Beretta, zise ea. Sunt adevărate bijuterii. Când îmi voi per-mite, am să-mi încropesc o colecţie.           Benjamin Drake nu luă în seamă această re-marcă, fiind mult mai interesat să-i admire pe furiş picioarele lungi şi fesele puternice. Schimbă vorba:           — Eşti de mult împreună cu Al?           — Cam de un an. De ce?           — Mă întrebam dacă te înţelegi bine cu el.           — Sau dacă voi rămâne cu el şi după ce vom da lovitura…?           Ultima replică a fetei fu considerată de capul bandei drept un veritabil avans. De aceea, se apro-pie de ea, punându-i protector un braţ pe umăr.           — Nu mi se pare un tip din cale-afară de bun pentru tine. Asta-i tot. Cred că noi doi ne-am potrivi mult mai bine.           Venus îl privi cu atenţie, încercând să înţeleagă cât de serios vorbeşte. Şi nu părea deloccă ar fi avut chef de glume.           Ce-i drept, Ben nu arată rău deloc! Îşi zise ea. Încă nu mi-am putut da seama ce fel de om e, însă este evident că arată mai bine ca Alden. Oricum, am să mă mai gândesc dacă vreau să fac o schimbare în viaţa mea. Nu mă grăbeşte nimeni. Tare curioasă aş fi să aflu de ce a făcut puşcărie, însă voi avea suficientă vreme pentru asta.           Fără să vrea, ridică o mână şi, cu dosul palmei, îi mângâie obrazul neras de trei zile. Apoi zise:           — Cine ştie dacă ar fi posibil?! Timpul va hotărî, nu?
Puscaria de femei de Anthony King politia criminala 7 CAPITOLUL 1   — Cleven… haznaua! Savina Frasier acţiona butonul care deschidea uşa celulei tinerei negrese, urmărind-o atentă pe ecranul monitorului. Camerele de luat vederi erau instalate peste tot, de la culoare până la duşuri, astfel încât niciun colţişor al puşcăriei în care aveau acces condamnatele nu scăpa neobservat. Supraveghetoarea mai deschise câteva porţi grele cu zăbrele, închizându-le în urma deţinutei şi simţindu-se mândră de misiunea pe care o avea. Lila Cleven era destul de liniştită. Cunoştea foarte bine ritualul golirii hârdăului şi se obişnuise cu el. Totuşi, aerul dispreţuitor al gardianei o scotea, ca de fiecare dată, din sărite. În mod intenţionat plasa numele ei de familie alături de cel al haznalei, pentru a o umili. Supraveghetoarea Frasier voia cu tot dinadinsul să o provoace, demonstrându-şi astfel superioritatea. Ştia asta precis şi era convinsă că deţinuta nu va mai rezista multă vreme acestui tratament, sfârşind prin a se revolta. Vor urma zile bune de carceră, hrană mai proastă ca de obicei şi interdicţia de a vedea lumina soarelui pentru o perioadă de timp. Ultima uşă de fier se încăpăţâna să se dea în lături în faţa ei şi tânăra negresă puse găleata jos. — S-a blocat. — Stai unde eşti! Voi veni eu să-ţi deschid. Era una dintre puţinele ocazii în care o deţinută ajungea în apropierea unei supraveghetoare. Până şi glasul acestei femei cerber era plin de ură, făcând-o pe Lila să tremure de ciudă. Savina Frasier apăru de cealaltă parte a porţii, în costumul ei gri, strâns pe corpul mai degrabă durduliu decât apetisant. Acţiona uşa manual, adresându-se în zeflemea negresei: — Ai dormit bine, Cleven? Ţi-ai tras-o cu cineva în vis? Şi cum deţinuta se încăpăţâna să tacă, adăugă: — De fapt, de ce să visezi tu la mătărângi şi boaşe, că ai tot ce-ţi trebuie aici, la puşcărie! — Ce vrei să spui? – se irită Lila, conştientă că gardiană trecuse la atac, încercând s-o scoată din sărite. — Crezi că noi suntem tâmpite? Toată puşcăria de femei ştie că ţi-o tragi cu directorul Preston ori de câte ori acesta are chef. Ia spune, e mulţumit cum i-o sugi? În tot stabilimentul existau doar opt bărbaţi mari şi laţi: directorul, doctorul, contabilul şi cinci instalatori de întreţinere, iar fetele se uitau cu jind în puţinele ocazii în care îi zăreau. — Eşti geloasă, Frasier? — De ce-aş fi pe o târâtură ca tine? — Pentru că alcoolicul tău de soţ nu te mai regulează, îi răspunse Lila, arborând un surâs larg pe buze. Şi ştii de ce te respinge? N-am să-ţi spun eu, dar îţi poţi da seama şi singură dacă te priveşti în oglindă. Femeile ajunseseră în sala septică unde se goleau găleţile, privindu-se cu ură una pe cealaltă. Negresa tocmai se pregătea să-şi golească hârdăul, când o lovitură de picior primită în rinichi o făcu să-şi piardă respiraţia pentru câteva secunde bune. — Scârba dracului! – o apostrofă gardiana cu venin în glas. Crezi că dacă o pui cu directorul îmi poţi vorbi cum vrei? Las’ că-ţi arăt eu! Şi, în timp ce rostea aceste ultime cuvinte, îşi scoase bastonul de cauciuc de la centură, pregătindu-se să lovească din nou. Dar Lila Cleven, care îşi recăpătase suflul, fu mai rapidă decât Frasier. Se răsuci brusc pe călcâie, ridică haznaua la nivelul şoldurilor, prinzând-o cu ambele mâini, şi azvârli dejecţiile în obrazul gardianei. Savina înmărmuri de uimire, rămânând cu bastonul suspendat în aer, în vreme ce fecalele i se prelingeau pe chipul schimonosit de oroare. Începu să scuipe scârbită, revenindu-şi cu greu din şocul resimţit. În cele din urmă, dezmeticindu-se, acţiona cel mai apropiat buton, pe care scria „Emergency”. La scurt timp, pe coridoare începură să se audă huruitul porţilor de fier deschizându-se şi tropotul de paşi ce se apropiau ameninţător de locul în care fusese declanşată alarma. — Mizerabilo! – urlă Savina Frasier. Ai să capeţi ceea ce meriţi! Am să te bat până ai să faci pe tine! Putoarea dracului! Cioară afurisită în călduri! Şi gardiana începu să-şi însoţească înjurăturile de aprige lovituri de baston, aplicate orbeşte pe unde nimerea. Lila înţelesese din timp ce avea să urmeze şi se trânti chircită la pământ, protejându-şi faţa cu mâinile şi cu braţele. Apărură celelalte gardiene, care săriră îndată în sprijinul colegei lor, toate făcând uz cu generozitate de bastoanele grele realizate dintr-un cauciuc dur. Pentru o fracţiune de secundă, Lila se gândi să riposteze violenţei ca să-şi vândă cât mai scump pielea, însă ploaia de lovituri ce-i acoperea trupul centimetru cu centimetru o făcu repede să se cufunde într-o gaură neagră, în care nu mai simţea durerea. Era aproape leşinată, când distinse o voce în hărmălaia din jurul ei: — Opriţi-vă, că o omorâţi! „Agresiune pe culoarul doi! Agresiune pe culoarul doi!” – se auzi în difuzoare vocea sintetică a computerului, care-l scoase pe directorul Tony Preston din amorţeală. Acesta sări din fotoliu, îşi îmbrăcă vesta de protecţie şi se precipită spre locul cu pricina, verificându-şi pistolul din dotare. În lunga sa carieră de gardian văzuse o mulţime de bătăi şi ştia foarte bine că asemenea fapte nu aduc cu sine nimic bun. Mai ales atunci când ocupi un post de răspundere în cadrul închisorii. Iar această bătaie venea după două sinucideri petrecute la un interval de trei luni, care ajunseseră în colimatorul Poliţiei criminale din Los Angeles, divizia „Cazuri Speciale”. Cum nu se putea mai rău. Superiorii lui nu vor fi deloc mulţumiţi de asta, fără îndoială. Ajunse la capătul culoarului doi şi observă de la distanţă uniformele gri ale gardienelor grupate în jurul unei forme umane, care era lungită pe jos, incapabilă să facă vreo mişcare. — Ce se întâmplă aici? – întrebă el răstit, mai mult speriat decât nervos faţă de cele ce se petreceau. Toate privirile se întoarseră către el. Fata era culcată pe burtă şi nu făcea nicio mişcare. Numai de n-ar fi omorât-o! – se gândi Preston, îngrijorat pentru cariera şi pentru viitorul lui, care deveneau pe zi ce trece tot mai nesigure. Îmbrânci gardianele şi se aplecă deasupra deţinutei, degajându-i chipul. Abia atunci o recunoscu: era Lila Cleven, drăguţa negresă de care se ataşase destul de mult în ultima vreme. Puse capul pe pieptul ei, ascultând slabele bătăi ale inimii şi, în acelaşi timp, simţi un gol în stomac. Noroc că încă mai respira. — Chemaţi-l imediat pe Dr. Patinkin! Repede! Dar cum niciuna dintre bătăuşe nu se înghesuia să-i execute ordinul, privindu-l cu ostilitate, se adresă gardianei nou angajate, care stătea ceva mai retrasă de grupul celorlalte: — Gross, adu-l imediat pe medic aici! Să vină cu trusa de prim ajutor şi cu o targa. — Am înţeles, domnule director! – zise fata milităreşte, rupând-o la fugă pe coridor, spre dezaprobarea colegelor sale. — Îmi spune şi mie cineva ce s-a întâmplat? – îşi întrebă Tony Preston subalternele. După câteva momente de ezitare, Savina făcu trei paşi în faţă, etalându-şi cu scârbă propria fizionomie şi hainele mânjite cu excremente. — Dacă târfa asta scapă cu viaţă, nu o voi considera o fată prea norocoasă! — Ce i-ai spus pentru a o determina să facă aşa ceva? — Nimic. Nu i-am spus nimic neadevărat! – minţi gardiana cu neruşinare. De mult mă pândea şi acum a avut ocazia de a se răzbuna pe mine pentru că nu-i caut în coarne. — Dar de ce ai intrat în contact cu ea? Din câte ştiu, locul tău era la pupitrul de comandă, nu alături de deţinute. — S-a blocat sistemul electronic al uneia dintre porţi şi a trebuit să o acţionez manual. Directorul nu crezu nicio vorbă din cele spuse de Frasier. Ştia că, dacă Lila reacţionase astfel, fusese provocată. O cunoştea destul de bine. Pentru nimic în lume n-ar fi atacat ea prima. La fel de bine cum cunoştea faptul că gardiana împroşcată cu rahat agresa deseori condamnatele, defulându-se astfel de frustrările unui menaj mai mult decât nefericit. Totuşi, nu o putea acuza, cu toată teroarea instituită în închisoarea pe care o conducea. Savina Frasier era un fel de lider al supraveghetoarelor şi nici chiar colegele ei nu îndrăzneau să i se împotrivească. Era clar, nu va lua nicio măsură pe moment. Mai întâi trebuia să judece situaţia la rece. — Bine. Te rog să-mi faci un raport amănunţit despre cele petrecute. Înainte să ieşi din tură, lasă-l la gardiana de serviciu. Şi-acum, gata! Fiecare la postul ei. Excitate încă de lupta din care ieşiseră învingătoare, gardianele îşi potriviră bastoanele la centură şi se îndepărtară alene pentru a nu-i da satisfacţie directorului. Ce dacă acesta era bărbat şi avea cea mai mare funcţie din penitenciar? Tot ele făceau legea printre deţinute… Doctorul Serghei Patinkin se apropia în fugă, însoţit de gardiana Gross, care târâia după ea o targa pe rotile zornăitoare. Lila îşi mişcă puţin capul, dând semne că îşi revine. Ajuns alături de fată, medicul îngenunche şi îi luă în grabă pulsul. Acesta revenea treptat la normal. — Ce părere ai, Serghei, e grav? se interesă Preston îngrijorat. — Deocamdată observ doar echimoze şi contuzii. O duc la infirmerie să văd dacă nu s-a declanşat vreo hemoragie internă. Va fi nevoie şi de un examen radiologie, ca să ştim dacă a suferit luxaţii sau fracturi. Au aranjat-o bine fetele tale… — Ţine-o câteva zile la infirmerie şi pe urmă voi decide ce măsură voi lua. Oricum, va trebui să stea la izolator când se mai înzdrăveneşte. Ăsta-i regulamentul, n-am ce face… În acel moment, Lila deschise ochii, recunoscându-l pe director. Încercă să-i surâdă, însă nu izbuti să-i adreseze decât o grimasă ce trăda suferinţa acută pe care o suporta cu stoicism. Până şi cuvintele se încăpăţânau să rămână în gâtlejul ei şi în gura plină de sânge, aşa că renunţă să mai comunice. Cei trei o suiră pe targă cu grijă, îndreptându-se apoi cu toţii spre infirmeria închisorii. Doctorul ucrainean şi gardiana Gross o dezbrăcară complet pe negresă, după care bărbatul îi ceru acesteia: — Lasă-mă singur cu ea! Nu mai am nevoie de dumneata; îţi mulţumesc pentru ajutor! Rămas singur cu pacienta, Patinkin efectuă o examinare amănunţită a corpului acesteia, ajungând în cele din urmă la concluzia că nimic nu părea rupt înăuntru. Îi administră nişte pastile dizolvate într-un pahar cu apă şi îi făcu o injecţie, după care îi spuse: — Ai să dormi ca un nou-născut până mâine dimineaţă. Cred că atunci va dispărea şi cea mai mare parte dintre dureri. — Mulţumesc, doctore! — Cu plăcere! Ne vedem mâine la prima oră.        
Profesionistii mortii de Anthony King politia criminala 3 CAPITOLUL 1   — Tot nu vrei să-mi spui cine e acest bărbat căruia trebuie să-i vâr un glonte în creier? — Taci şi concentrează-te asupra ţintei! – îşi apostrofă George discipolul. Soarele de pe plaja Kusadasi, din Turcia, distorsiona imaginea victimei urmărite prin luneta carabinei de proveninţă italiană. Reflexele strălucitoare chiar îl orbeau pe Patrick, făcându-i ochiul drept să lăcrimeze. Plecaseră din oraşul Aydin dis-de-dimineaţă, iar după ora prânzului trebuiau să fie la Bursa, pentru a lua avionul spre Amsterdam, cu misiunea îndeplinită. Autorităţile turce nici n-aveau să bage de seama execuţia, până când ei nu vor fi părăsit acest teritoriu oriental. Bărbatul îşi expunea burdihanul la soare, fiind întins lângă o blondă platinată superbă, care era gata să-i satisfacă până şi cea mai perversă dorinţă erotică dacă i s-ar fi cerut. Ea ştia că va fi răsplătită pe măsură şi nu ar fi precupeţit niciun efort pentru obţinerea acelor bani. Patrick duse puşca la ochi şi privi prin lunetă – ţeasta grăsanului. De la cei 50 de metri distanţă nici n-ar fi avut nevoie de sofisticatul sistem de lupe, însă George insista asupra acestei proceduri. Succesul asasinatului trebuia asigurat în proporţie de 100%. — Vrei să ne prindă noaptea sau îi arunci odată creierii în aer, ca să putem spăla putina? – îl apostrofă bătrânul. — Imediat, patroane! Stai puţin, ca diva să-şi ia sfârcurile din dreptul fizionomiei lui. Nu vreau să deteriorez şi această pereche superbă de sâni – răspunse Patrick grijuliu. Trag imediat! La nici două secunde după ultima declaraţie, discipolul îşi ţinu respiraţia şi acţionă cu mare fineţe trăgaciul armei. Bufnitura atenuată de amortizorul puştii abia se auzi. O fracţiune de secundă mai târziu, ataşatul militar al Belgiei la Ankara îşi dădea obştescul sfârşit pe minunata plajă de la Kusadasi, fără ca vilegiaturiştii din împrejurimi să-şi dea seama ce se întâmplase. Glontele îi intrase deasupra ochiului drept şi ieşise prin ceafă – împuşcătura fiind executată de la un nivel superior – făcând să explodeze toată partea posterioară a ţestei consilierului. Sângele amestecat cu bucăţi de creier pătase prosopul de plajă, infiltrându-se apoi în nisipul fin. În vreme ce blonda începu să zbiere ca turbată, trăgătorul îşi demontă cu mult calm arma, sub stricta supraveghere a mentorului său, care îi aranja cu o precizie matematică piesele componente într-o cutie specială. Ajunşi în centru, cei doi abandonară maşina furată şi luară un autobuz până aproape de marginea oraşului. Coborâră la penultima staţie, fiecare luând câte un taxi cu destinaţia aeroportului. De valiza cu arma crimei se debarasaseră puţin mai înainte, aruncând corpul delict într-o gaură de canal. Jack Kosak, cunoscut în întreaga lume interlopă internaţională drept un temut asasin plătit, era mulţumit de misiunea pe care discipolul său o dusese la bun sfârşit sub stricta lui supraveghere. Patrick era destul de bun şi i-ar fi putut călca pe urme cu demnitate, dacă ar fi fost mai puţin sensibil în situaţiile limită şi ceva mai spontan. La aceste două aspecte trebuia să mai lucreze, în cazul în care voia să aibă un urmaş de nădejde, acum, în pragul retragerii sale. * * * În drum spre Los Angeles, Jack Kosak moţăia în fotoliul avionului la clasa „bussines”, continuând să se gândească la elevul lui. Patrick era un băiat descurcăreţ, dar cam avea tendinţa de a lua totul în glumă. Trecut de 60 de ani, George îl considera ca pe un fiu de care nu avusese parte, nefiind niciodată căsătorit. Deşi nu-l întrebase de vârstă, bătrânul era sigur că discipolul lui nu putea avea mai mult de 30 de ani. Până la urmă îi va corecta tendinţa de a lua totul în glumă, fiindcă era genul de om care putea fi modelat, iar acest aspect era unul esenţial. În ceea ce privea mânuirea armamentului, stăpânirea de sine, echilibrul psihic şi receptivitatea la învăţăturile maestrului său, George se putea declara mulţumit. Aproape emoţionat, Jack Kosak – cunoscut prin Interpol sub porecla de George – îşi aduse aminte de prima lor întâlnire. Se cunoscuseră la New York, în urmă cu cinci luni. Cum se decisese „puştiul” să îmbrăţişeze „cariera” de ucigaş plătit a rămas un mister pentru el. Patrick se descurcase, asta era tot! Bătrânul a venit atunci la întâlnire machiat ca de obicei şi l-a plăcut din prima clipă, îşi luase, în prealabil, toate măsurile de precauţie necesare. Tânărul i-a propus un contract foarte ispititor: ca George să-l înveţe tot ceea ce ştia el, arta lui, stabilind apoi singur preţul ce i se cuvenea. Patrick urma să-l plătească mai târziu – în sistem leasing – după ce începea să lucreze pe cont propriu. Deocamdată, nu-i putea oferi decât un avans de 20.000 de dolari, sumă care însemna, totuşi, ceva. La început, George s-a arătat surprins de această cerere şi de francheţea cu care Patrick o formulase. De aceea, a luat propunerea ca pe o provocare, aproape fără să se gândească. Trecuse prea mult timp de când lucra de unul singur, într-o discreţie totală, ca o umbră în mulţime, în plus, strânsese bani cât pentru mai multe vieţi de lux, aşa că alţii nu îi mai trebuiau. Venise vremea să iasă la pensie şi să predea altcuiva ştafeta celebrului asasin care nu fusese niciodată prins şi nici nu ratase vreodată. Ar fi fost păcat ca tot ceea ce învăţase de-a lungul unei vieţi, de unul singur, să se piardă în vânt. Dar mai mult decât atât, George – obsesia poliţiştilor din întreaga lume – ţinea să-şi satisfacă şi o plăcere personală. El voia să fie pe prima pagină a ziarelor în continuare. Iar dacă nu el, măcar stilul lui. În ceea ce privea retragerea, visul lui era acela de a părăsi scena sub luminile reflectoarelor, într-un mod glorios, aşa cum glorioasă fusese întreaga lui carieră. Avionul se pregătea să aterizeze pe aeroportul „Morrow”, din Los Angeles, California, cel mai populat stat al SUA. În trecut, oraşul aparţinuse mexicanilor, dar numai până în anul 1850, când în zonă a început să se descopere aur şi s-a construit prima cale ferată transcontinental. George ceru taximetristului să-l ducă până la hotelul „Artesia”, în apropierea căruia funcţiona un centru de comunicaţii. Încă din Turcia ştia că primise o nouă comandă prin intermediul Internetului, devenit indispensabil şi foarte sigur în ultimul timp. Ceru o cafea şi accesă propria adresă pentru a afla ţinta şi suma oferită, ce urma să fie vărsată într-un cont al său, dintr-o bancă din Argentina. Apoi, răspunse afirmativ ofertei şi listă informaţiile necesare despre cele două persoane cărora trebuia să le curme viaţa. Era o oportunitate favorabilă pentru el şi elevul său.
Moartea vine prin posta de Anthony King politia criminala 11 CAPITOLUL I — Bună dimineaţa, domnule judecător! îl întâmpină secretara pe onorabilul Gabriel Hanson, şeful ei, cu zâmbetul pe buze. — Hello, Ursula! Ce e nou? — Nimic deosebit. Vă aduc imediat cafeaua! Bărbatul trecut de 60 de ani intră calm în biroul său, cu care se obişnuise aşa de mult încât se simţea ca acasă, şi se instală în fotoliul ce i se potrivea perfect. Ocupa funcţia de judecător de peste 20 de ani şi se putea mândri cu o carieră strălucită. Era apreciat pentru cinstea lui şi asta îl făcea să se considere un mic dumnezeu local. La scurt timp îşi făcu apariţia şi frumoasa blondă, cu o ceaşcă de cafea aburindă în mână şi un pachet la subraţ. — Aveţi aici ziarele de dimineaţă şi un colet, domnule judecător! — Un colet? Dar de ce nu l-ai deschis tu? Nu te mai ocupi de corespondenţa mea? — Ba da, domnule, se îmbujoră ea la faţă, însă pe pachet scrie „strict personal”. Aşa că nu mi-am permis să… cred că este un manuscris, apreciind după greutate. — Bine, lasă-l aici. Într-adevăr, pachetul avea dimensiunile unei foi de hârtie de format A4 şi o înălţime de aproximativ zece centimetri. Mai întâi voi citi liniştit ziarele şi îmi voi bea cafeaua, îşi spuse judecătorul făcându-şi un plan în minte pentru începutul acelei zile. Manuscrisul mai poate aştepta, atâta vreme cât a venit prin poştă. Dacă mi l-ar fi adus cineva personal, ar fi fost cu totul altceva. Da, da, ar fi fost’ cu totul altceva! îşi întări el gândurile pentru a se convinge că proceda corect. Răsfoirea presei şi savurarea cafelei îi luară ceva mai mult de o oră, după care trase coletul în faţa sa şi studie ce era scris pe plic. Noel Randolph, silabisi onorabilul. Hm… n-am auzit de această persoană, ia să vedem de unde vine. Aha, din Montgomery, Alabama! Fără niciun pic de grabă, Gabriel Hanson cântări încă o dată. Manuscrisul, după care începu să desfacă ambalajul. În momentul în care trase conţinutul din plic, se auzi un declic abia perceptibil, urmat de o explozie îngrozitoare, care spulberă tot ce se afla pe birou şi făcu geamurile să se spargă în mii de cioburi. Totodată, zeci de bile de rulment minuscule se înfipseră în trupul judecătorului, în pereţi, în cărţile din bibliotecă şi în mobilier, proiectate de forţa considerabilă a deflagraţiei. Secretara intră ca o furtună în birou dar, înspăimântată, nu putu articula nici măcar un sunet. Îşi duse în cele din urmă o mână la gură şi începu să plângă convulsiv, cu ochii holbaţi la dezastrul din faţa ei. Onorabilul judecător Gabriel Hanson se răsturnase cu tot cu fotoliu, având pieptul sfârtecat în totalitate. Bucăţi de carne din trupul său erau împrăştiate care-ncotro. De asemenea, pe faţa şi pe membrele superioare ale victimei se puteau distinge numeroase răni, care semănau cu plăgile produse de nişte gloanţe de calibru mic. Hainele şi o mare parte a pielii sale fumegau mocnit. În jur plutea un miros greţos de sânge amestecat cu carne arsă şi exploziv plastic, după cum avea să afle secretara puţin mai târziu. Domnişoara Ursula Stillman, oripilată, simţi că greaţa şi tremurul picioarelor o vor pune la pământ dintr-un moment într-altul, însă nu se întâmplă aşa. Împleticindu-se şi sprijinindu-se de mobilele pe lângă care trecea, reuşi să ajungă cu greutate la locul ei de muncă şi să ridice receptorul, formând 911. * — Cât a trecut, prietene, de la ultima ta ispravă? — Un an încheiat, efendi. — Cred că a venit din nou timpul să ieşi din umbră şi să le faci viaţa insuportabilă câinilor ălora de americani! Ţi-ai pierdut urma, nu-i aşa? — Da, efendi. Acum locuiesc la Los Angeles şi trec drept, un american naturalizat foarte cumsecade, însurat, la casa lui şi cu o slujbă destul de bună în domeniul computerelor. Nimeni nu bănuieşte adevărata mea identitate. Acum mă aflu într-un binemeritat concediu de odihnă. — Cine mai ştie în afară de noi despre misiunile tale de pedepsire a yankeilor? — Nimeni, cu excepţia agentei pe care mi-aţi trimis-o ca să-mi fie soţie şi cu care locuiesc în permanenţă. — Foarte bine. Prietene, ţara şi credinţa noastră au din nou nevoie de tine! — La ilaha illa Allahu va Muhammadum rasulullahi![1], răspunse bărbatul îmbrăcat în galabie, după portul naţional arab. — Ai perfectă dreptate! Asta înseamnă că eşti pregătit pentru misiunile următoare. Începând de astăzi te vei ocupa de nişte persoane care defăimează credinţa islamului şi Cartea Sfântă care este Coranul. — Moarte duşmanilor lui Allah, stăpâne! — Comenzile pentru execuţii le vei primi acasă, prin Internet. După ce memorezi tot ce-ţi voi transmite, arunci toate informaţiile fără să păstrezi absolut nimic. În fiecare text voi comite trei greşeli în mod intenţionat, ca tu să fii sigur că mesajele primite provin de la mine. După a 22-a literă a textului va fi un punct, după a 3l-a literă, o virgulă, iar cu trei semne înainte de sfârşitul mesajului vei găsi o cratimă care n-are ce căuta în acel loc. Ai reţinut? — Da, stăpâne! În ce limbă vor fi redactate ordinele? — În engleză, bineînţeles. N-avem cum să fim interceptaţi, căci numai eu îţi voi cunoaşte e-mail-ul. Ar fi bine ca nici „soţia” ta să nu ştie prea multe despre modul în care primeşti instrucţiunile din ţară. E mai sigur aşa şi pentru ea şi pentru noi. — Am înţeles, dar… — Există o problemă? Spune-mi-o! — Efendi, este vorba despre legătura mea cu agenta trimisă. Ştiţi că, trăind împreună cu ea sub acelaşi acoperiş, fără să fim căsătoriţi, încalc câteva dintre cele 6666 de sure ale Coranului. — Nu-ţi face griji în această privinţă. Allah e mare şi te va ierta pentru păcatul tău. Noi toţi ne vom ruga pentru asta, căci una e să te abaţi de la învăţăturile şi poruncile Sfintei Cărţi pentru a ajuta Islamul şi alta să greşeşti cu rea credinţă. Tu şi Tavad Zubair veţi fi absolviţi de orice vinovăţie, adăugă vorbitorul. Acum, ia banii ăştia şi du-te în America pentru a-i pedepsi pe duşmanii care ne hulesc! Şi zicând acestea, îi înmână lui Rahman El-Aşari un voluminos pachet conţinând bani ai diavolului, adică bancnote de 100$. * Criminaliştii sosiţi la faţa locului erau îngroziţi de macabrul tablou ce li se înfăţişa privirilor. De multă vreme nu le mai fusese dat poliţiştilor să vadă aşa ceva. Din încăperea alăturată încă răzbătea până la ei plânsul înăbuşit al secretarei Ursula Stillman. Suflul exploziei izbise pieptul judecătorului cu o viteză de câteva ori mai mare decât a luminii, provocându-i moartea instantaneu. Magistratul nu apucase să zică nici „pâs” înainte de a ajunge în lumea celor drepţi. — Este clar că avem de-a face cu o bombă artizanală judecând după urmele pe care le vedem pe corpul victimei, pe mobilier şi pereţi, aprecie unul dintre criminaliştii prezenţi. — Da, fu de acord colegul său. Se pare că aceasta se afla chiar pe biroul onorabilului, iar el a detonat-o fără nicio bănuială. Ca proiectile s-au folosit bile de rulment cu diametrul de 2 milimetri. — Dacă în birou ar fi fost mai multe persoane, cu siguranţă că am fi avut de-a face cu un adevărat măcel. — Mi-e teamă că acest caz ne cam depăşeşte. Vreau să spun că nu pare a fi de competenţa noastră. — Sincer să fiu, nici n-aş vrea să fie. Hai mai bine să anunţăm Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.) şi să ne spălăm pe mâini! — Mai bine să-l informăm pe şeful nostru direct despre caz, sugerându-i să-l sune pe directorul Departamentului Poliţiei Los Angeles (D.P.L.A.), Larry Tillman. E treaba lui dacă anunţă Internele, F.B.I.-ul, Pentagonul sau îşi pune la treabă propria divizie.. — Ai dreptate! Hai să sigilăm locul şi să plecăm naibii de-aici! Pentru orice eventualitate lăsăm şi un poliţist de pază, ca să nu se distrugă probele. — Şi cu secretara ce facem? — Să-i comunice poliţistului adresa ei şi să se ducă acasă. Acum nu e de niciun folos nimănui.   [1] Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu şi Mohamed este trimisul lui! (n.t.)
Maniacul din Los Angeles de Anthony King politia criminala 12 CAPITOLUL I Văzu unul dintre tomberoane clătinându-se uşor. Pentru o clipă îi îngheţă sufletul de frică, dar nici nu-i trecu prin cap să se întoarcă din drum. Geamătul se auzea acum mult mai clar. Dădu la o parte capacul tomberonului şi numai cu greu îşi putu reprima un ţipăt. La vederea trupului contorsionat, înghesuit în pubelă cu picioarele în sus, Jeremy rămase ca paralizat preţ de câteva secunde. Apoi îşi aruncă haina de pe el, culcă tomberonul şi, mai mult pe dibuite, reuşi să scoată afară trupul însângerat. Îl luă imediat în braţe, alergă cu el spre stradă şi strigă cât îl ţi neau plămânii, ca un nebun, deşi nu era nici ţipenie de om: — Un taxi! Repede, un taxi! O dată ajuns mai la lumină, văzu ceea ce până atunci doar intuise: trupul aparţinea unei tinere. Să tot fi avut între 18 şi 20 de ani. De fapt, se afla într-o stare groaznică şi cu greu puteai să-ţi dai seama de adevărata ei vârstă. Hainele sfâşiate îi atârnau, fiind mai mult goală, iar pe sânii bine formaţi se vedeau nişte tăieturi oribile. Fata era plină de sânge pe tot corpul. Bărbatul simţi cum i se preling şiroaie de sânge pe picioare. Horcăiturile victimei erau din ce în ce mai slabe, iar el alerga, tot alerga şi ţipa ca un smintit. Văzu taxiul de departe. Se repezi de-a dreptul spre maşină, strigând aproape încontinuu. Şoferul îşi dădu seama despre ce era vorba, coborî, îi ajută să se instaleze pe bancheta din spate şi demară spre cel mai apropiat spital. Jeremy Brock răsufla cu greu. Printre gâfâieli, încercă să îi explice şoferului situaţia în câteva cuvinte: — Gemea.. Tomberonul.. Am alergat.. — Liniştiţi-vă! Am înţeles. Oricum, nu era în stare să fie mai clar. Nu-şi lua ochii de la fată. Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui. Se amestecau nişte imagini. Figura ei îi era cunoscută. Sau îi amintea de cineva. Avea un ce anume. Ceva care îl tulbura peste măsură. Ceva.. — Dumnezeule mare! îşi spuse. Când realiză, în sfârşit, despre ce era vorba, simţi cum ceva se rupe înăuntrul lui şi aproape că leşină. * * * Cu puţin timp înainte, Jeremy Brock se aflase în compania colegilor şi amicilor săi, Keppler şi Merson. Toţi trei erau directorii unei importante companii de asigurări din Los Angeles, California, întârziaseră mai mult ca de obicei în sediul firmei, la un pahar de whisky prelungit. — Hai, bătrâne, nu te mai frământa atât! Se rezolvă. Îţi spun eu că se rezolvă. Cel care vorbise de la volanul maşinii fusese Francis Keppler, directorul comercial. Era destul de îndesat, fără însă a fi gras, purta pălărie şi îl amuza s-o facă pe optimistul. De asemenea, îi plăcea tare mult să vorbească în timp ce conducea. — Mai bine ai veni cu noi la „fetiţe” ca să uiţi de toate grijile! Pe tine nu te aşteaptă o soţie acasă, aşa că nu înţeleg de ce te eschivezi. Doar le gâdilăm un pic pe fete… — Mmm… ce zici? îi continuase ideea Carl Merson, care se întinsese, ocupând aproape în întregime bancheta din spate a automobilului. Şeful departamentului publicitate al BFF Company cel care vorbise ultimul avea cam 110 kilograme şi o faţă deschisă, mereu surâzătoare. În ciuda gabaritului său, îşi conservase agilitatea şi reflexele din tinereţe. Aşa că, la un moment dat, fu primul care sărise de pe banchetă, ţipând: — Ai grijă!!! Ai grijă, îţi spun!!! Francis trăsese mult spre stânga de volanul automobilului Volvo şi frânase puternic. Maşina se învârtise cu aproape 180 de grade, însă reuşise să nu-l lovească în plin pe nefericitul care apăruse ca din senin pe carosabil. Văzându-l că îşi recăpătase repede echilibrul şi îşi continuase alergarea, toţi trei respirară uşuraţi, ba Francis chiar îşi permisese o glumă: — L-am ratat şi p-ăsta! Mare-i grădina ta, Doamne! Dar cred că individul chiar se pregătea să sară gardul... Unde mai pui că e miezul nopţii… — De fapt, de unde a apărut idiotul? se trezise Jeremy Brock întrebând. Era destul de tânăr, nu? — Din nenorocitul ăsta de gang, de unde altundeva? îi răspunsese Merson. Eu nu i-am văzut moaca. — Nici eu, adăugase Francis Keppler, cu o voce destul de îngrijorată de astă dată. Tăcură. Apoi se lăsase o linişte adâncă şi fiecare rămăsese singur cu gândurile lui. Pentru câteva clipe, Jeremy rememora faptele. Fuseseră cât pe ce să-l ia în plin pe blond şi probabil că îl loviseră destul de bine, deşi după cum o zbughise, n-ai fi zis. Îşi reamintise senzaţia pe care o avusese. Pentru o fracţiune de secundă crezuse că tipul o să treacă prin parbriz şi o să dea cap în cap cu el. Jeremy Brock era marketing director al aceleiaşi BFF Company. Avea 36 de ani, era destul de suplu şi arbora un aer de intelectual care i se potrivea destul de bine. Părul negru, în contrast cu tenul destul de alb, era tuns scurt şi întotdeauna aranjat ireproşabil. Vocea de bas a lui Merson spărsese tăcerea în mii de bucăţele: — Cât pe-aci să-i strici freza domnului director, Francis! Nu mai vorbesc de frumuseţe de Volvo C 70! Încă două-trei chestii de-astea şi te concediez. Ha- ha-ha! Jeremy zâmbise. Zâmbea destul de rar, iar când se întâmpla să surâdă, dădea impresia că o face mai mult din obligaţie. — Ne continuăm drumul, Francis? întrebă el. De fapt, eu am să cobor chiar aici. Până acasă fac maximum cinci minute pe jos. — Cum zici, dom’ director! încuviinţă cel de la volan. — Deci, n-ai chef să mergi cu noi? revenise Carl Merson asupra subiectului iniţial pentru a mai destinde atmosfera. — Nu pot, îmi pare rău! Nu în noaptea asta. Trebuie să termin proiectele acelea şi până dimineaţă nu mai e mult. Uite, vă promit că de săptămâna viitoare sunt al vostru! — Hopa! exclamase Merson. Se schimbă treaba. Deci, promiţi? — Promit. Apoi Francis Keppler învârtise cheile în contact, aprinsese farurile, întorsese automobilul cu scârţâit de roţi şi demarase în trombă. Deşi toţi trei erau directori, singurul căruia i se spunea astfel, jumătate în glumă, jumătate datorită aerului său veşnic sobru, era Jeremy Brock.
Flagrant la ospiciu de Anthony King             — Cât?           — 50 sus şi 100 jos. Nu fac altceva. Bărbatul coborî din maşină şi veni pe trotuar.           Mai examina o dată trupul frumoasei negrese, insistând asupra feselor, pe care le şi atinse, după care o întrebă:           — Nici pentru 200$?           — Ţi-am zis că nu mă interesează sodomia ori alte variaţiuni perverse! Răspunse fata râzând.           Bărbatul se gândi o clipă, apoi acceptă:           — Bine, urcă!           Să tot fi fost ora 2.00 a.m. în afară de zonele frecventate de „păsările de noapte”, deci cele din preajma barurilor şi a discotecilor din Pa-sadena, pe străzi nu era ţipenie.           Dina Maguire ştia foarte bine că, dacă l-ar fi refuzat, nici că ar mai găsit vreun client în acea noapte. Avea ea anumite principii, însă nu putea ignora această ofertă care venise ca o pleaşcă.           Omul pare un tip rezonabil, îşi zise ea, stu-diindu-l atent. Am să-l mulţumesc cât de bine pot şi va renunţa el la fundul meu. Mai mult ca sigur!           — Cum vrei să-ţi spun?           — Mister.           — O. K., Domnu'! Unde mergem?           — Să ţi-o trag.           — Aaa, domnului Domnu' îi place limbajul dur! Am înţeles, adăugă fata, punându-i mâna între picioare. Mie îmi spune Dina!           — La mâna de acolo, Dina! Încă nu începem.           — Deci, unde mergem să mi-o tragi?           — La mine acasă.           Bărbatul rula cu viteza legală, deoarece de-testa să fie oprit de poliţişti. Asta nu fiindcă ar fi avut ceva împotriva oamenilor legii – el însuşi veghea la respectarea ei – ci pentru că era foar-te atent la propriul viitor. Voia să ajungă departe şi, de aceea, nu risca să se compromită dintr-o prostie. Chiar şi în timpul micilor sale escapade era extrem de precaut, nedezvăluindu-şi vreo-dată adevărata identitate.           Se îndrepta spre propria locuinţă pe cele mai retrase străduţe din luxosul cartier în care lo-cuia, fiind convins că fata nu era familiarizată cu acea zonă. Cu greu şi-ar fi putut aminti unde fusese dusă.           Porni radioul şi îşi aprinse o ţigară, înfiinţată în anul 1961, la Los Angeles, formaţia Beach Boys sărbătorea al 20-lea an de existenţă, iar postul de radio K. N. Y. C. îi oferise o oră întreagă de emisie live.           — Poţi da puţin mai tare? Întrebă Dina. Îi ador pe băieţii ăştia! Ştii, îmi place muzica lor, chiar dacă au mai îmbătrânit puţin.           Din difuzor se auzi: „Brian Wilson, Cari Wil-son, Mike Love, Dennâs Wilson şi Al Jardine vor cânta pentru dumneavoastră, pentru început, Surfin' Safari, Surfer Girl şi Little Deuce Coupe.”           — Soţia ta nu-i acasă? Vru să ştie negresa.           — Nu.           — Şi te-ai gândit să-ţi faci de cap?           — Cam aşa ceva.           În faţa locuinţei, bărbatul trebui să coboare ca să deschidă poarta de acces în curte. Se grăbi din două motive. Pentru a nu fi văzut de vecini şi pentru ca Dina să reţină cât mai puţin din topografia locului.           Intră, mai coborî o dată din maşină ca să des-chidă uşa garajului şi, după ce o închise la loc, îi zise prostituatei:           — Acum poţi coborî! Hai în casă!           Cum exista o uşă ce dădea din garaj în bucătărie, cei doi nu se mai expuneau acum privirilor indiscrete.           — Vrei să dansez pentru tine? Îl întrebă ne-gresa, în timp ce se îndrepta spre o combină muzicală dintr-un colţ mai retras al living-ului, dezbrăcându-se şi descălţându-se din mers.           — N-am nimic împotrivă.           Rămasă numai în slip, cu sânii gigantici atâr-nându-i în voie, Dina puse o casetă la întâmplare şi începu să-şi unduiască trupul de abanos în ritmul unei melodii lente.           Bărbatul începu să aranjeze pe cristalul unei măsuţe patru rânduri dintr-o pulbere albicioasă, iar când termină, o întrebă:           — Vrei puţină coca?           — Nu te refuz!           Prizară drogul pe rând, ea se întoarse la dan sul erotic, apoi gazda îşi lepădă hainele, rămâ nând în pielea goală.           — Vai, ce mare e! Exclamă Dina, impresiona-tă de mădularul lui. Abia aştept s-o văd în stare de atac.           După această remarcă mai execută câteva mişcări şi, devenind nerăbdătoare, se apropie de fotoliul pe care stătea cel ce o închinase pentru o vreme. Se lăsă în genunchi, adulmecă, pipăi, privi cu atenţie, ca în cele din urmă să se năpustească cu gura între pulpele lui.           Cavitatea ei bucală era extraordinară, astfel încât bărbatul se simţea minunat. Era ca un abis dulce şi umed, care îl făcea să se înfioare de plăcere.           Din gâtlejul fetei răzbăteau tot felul de zgo-mote nedefinite, iar ochii ei trădau o mare satis-facţie. Buzele luaseră conturul membrului erect şi parcă se înnegriseră mai tare decât fuseseră iniţial. Voia să-l termine, dar el ştiuse asta de la bun început. Doar avea de-a face cu o profe-sionistă.           O îndepărtă uşurel şi o ridică de pe covor, fă-când-o să stea cu mâinile deasupra capului. Apoi îi prinse sânii opulenţi în mâini, începând să-i maseze, vizibil încântat de consistenţa lor naturală.           — Domnu' nu mai vrea sus? Îl întrebă ea, unduindu-şi şoldurile provocator.           — Domnul nu. Se grăbeşte. Te-ai mai gândit la fanteziile mele erotice?           — Nu înţeleg!           — Nu vrei să câştigi în seara asta 200$ pen-tru un efort de scurtă durată?           — Ţi-am spus că în fund nu se poate!           Las' că mai vedem noi! Îşi zise gazda, în vre-me ce mâinile îi coborâră spre slipul în care ră-măsese îmbrăcată Dina.           — L scoase, îi mângâie fesele, apoi pulpele, după care cercetă cu blândeţe interiorul acestora.           — Te vreau în mine, Domnu'! Mai am mult de aşteptat până când mă regulezi?           — Nu, imediat ţi-o trag! Se arătă el încântat de limbajul folosit de negresă. Imediat ţi-o trag!           Tânăra gemu, închise ochii, îşi înfipse mâinile în părul lui şi îi ceru:           — Violează-mă!           Din câteva mişcări bine calculate, bărbatul o întoarse cu spatele, o făcu să se aplece pe bra-ţele fotoliului', şi, fără a se folosi de mâini, pă-trunse dintr-o dată în interiorul ei umed de dorinţă. Acum era sigur de ea. Târfei chiar îi plăcea sexul, n-o făcea doar pentru bani. Începu s-o penetreze cu forţă şi se felicită că alesese acele fotolii grele pentru sufragerie, care nu puteau fi deplasate cu uşurinţă. Aşadar, n-avea unde fugi…           După zece minute de sex, Dina începu să înjure, să rostească tot felul de obscenităţi şi de îndemnuri vulgare, devenind din ce în ce mai încordată. Capul i se bălăbănea dintr-o parte într-alta, iar trupul îi era străbătut de frisoane, ce o făceau să fie şi mai înverşunată în contrele ei.           La un moment dat, gazda o prinse cu putere de şolduri şi, scoţându-şi mădularul dintre pul-pele ei, i-l înfipse cu o forţă implacabilă în spate.           Ea se arcui de durere, încercând să i se împotrivească, dar degeaba. Bărbatul o ţinea strâns de umeri şi o trăgea spre el.           — Nu acolo, ticălosule! Ţipă prostituata, după care scoase un urlet ascuţit când monstrul acela de penis îi pătrunse în măruntaie până la refuz.           Se zbătea, încercând să scape, însă n-avea nici o şansă. Acum bărbatul o ţinea cu putere de talie, intrând şi ieşind dintre fesele ei cu viteză, fără a-i păsa de nimeni şi nimic. Doar ceruse să fie violată, nu?           — Te omor, scârbă! Răcni Dina şi încercă să-l prindă cu mâinile pentru a-l zgâria.           Reuşi în mică măsură să-şi înfigă unghiile în pielea lui, dar în loc să-i taie din avânt, această atitudine îl excită şi mai tare pe bărbatul din spatele ei. Asta până la un punct, când individul o penetra şi rămase înăuntru.           Îl durea în cot că fusese zgâriat până la sân-ge, îşi petrecu un braţ pe sub ea, iar cu mâna rămasă liberă începu, să-i care pumni în ceafă şi în cap.           — De când nu vă mai place să fiţi sodomi-zate? Îi aruncă el. Vreţi să câştigaţi bani fără efort? Las' că te fac eu să-ţi placă!           Loviturile deveneau mai rare pe măsură ce scădea opoziţia negresei. Nu însă şi penetrările în spate, care fură reluate cu şi mai mare inten-sitate.           Când fata nu mai schiţă nici un gest pentru a se apăra sau a se elibera din sexul lui, pumnii nu se mai abătură asupra ei. Bărbatul o apucă de fese cu ambele mâini, depărtându-le cât putu una de cealaltă, şi o sodomiză în voie. Se apropia sfârşitul. Era fericit. Căpătase ceea ce-şi dorise. Negresa îşi merita banii.           Cu prisosinţă…           Pe urmă îi dădu drumul şi puţin îi păsă că ea se prelinse ca o cârpă pe covor. Trebuia să facă repede un duş. Aşa proceda de fiecare dată. De ce şi-ar schimba tocmai acum tabieturile?!           Când se întoarse, gata de a-i oferi Dinei 200$ şi-a-i propune o nouă partidă, o găsi pe prosti-tuată în acelaşi loc în care o lăsase.           — Hai, scoală-te de acolo că ai să răceşti! Doar nu te-am omorât şi nici nu erai virgină între fese, m-am convins de asta.           Nu primi nici un răspuns. Se apropie mai mult de ea.           — Scoală-te, n-auzi!           Se aplecă precaut şi îi dădu la o parte părul de pe chip.           Avea ochii daţi peste cap şi părea că nu mai respiră. O întoarse cu faţa în sus şi, aplecân-du-se, îi ascultă inima. I se părea că nu mai bate, îi căută pulsul. Degeaba. Nici chiar cele câteva mişcări de resuscitare nu ajutară la nimic. Dina Maguire era moartă.           Definitiv…           — Dumnezeule, n-am vrut să se întâmple aşa ceva! Intră el în panică şi abandonă trupul fără viaţă, începând să se plimbe fără rost prin încăpere. Ce mă fac acum? Cine o să mă creadă că n-a fost decât un accident nefericit? De ce să mi se întâmple tocmai mie una ca asta?           Se gândi la o nouă priză de cocaină, însă re-nunţă, ducându-se la bar.           Un gât de whisky o să-mi prindă bine, se gândi el. Pe urmă voi vedea ce este de făcut.
Droguri si moarte la Los Angeles de Anthony King politia criminala 1 CAPITOLUL 1   — Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă. Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Şi proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiţie oficială, încerca şi ea să o încurajeze: — Hai, Cami, ştiu că poţi! Mai ai doar două ture de stadion. Arena, pe care îşi desfăşura activitatea şi clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraş. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanţei dintre Hollywood şi Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles. Atletismul era viaţa ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competiţiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni îşi cam neglijase şcoala, dar părinţii ei – oameni destul de înstăriţi – rezolvaseră situaţia, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecţii. Acesta reuşi să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustaţă, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond şi semifond, la care constituţia sa robustă îi asigura o carieră promiţătoare. Aşadar, îşi abandonă definitiv studiile şi se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voinţă de fier şi o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor! Avea nevoie doar de puţin succes ca să reuşească, iar antrenorul şi prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate şi din cauza acestor accidente ieşise prima în puţine competiţii şi acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni şi prin multă muncă. De aceeaşi parte a baricadei se afla şi tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ţinea foarte mult la antrenor şi la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soţie pe vremea când Cami abia împlinise 3 anişori, doctorul şi-ar fi dorit şi el un copil, de preferinţă un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulţumise cu o familie destul de fericită şi suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane. — Mai ai o singură tură, poţi recupera acum ca să ieşi prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei. Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniţă şi nu se despărţiseră niciodată, iar părinţii lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două faţete inseparabile ale aceleiaşi entităţi. Şi totuşi erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă şi de puţin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenţei ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărţi cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deşi avea părinţi bogaţi, care o ajutau financiar – îşi câştiga existenţa din scenarii de scurt metraj pentru televiziune şi radio. — Acum eşti în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin faţa ei cu chipul marcat de efortul depus. În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu îşi bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon şi ştia să îşi pună foarte bine în valoare farmecele feminine. * * * Să câştige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea şi mai puţin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară şi inexplicabila greutate pe care o resimţea în zona gambelor! Ştia că va câştiga. Trebuia să câştige, altfel nu se putea. Totuşi, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci şi nici acum nu avea aşa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puţin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Îşi luă sacul de sport şi prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu îşi putea da seama ce era cu ea. Probabil un duş va fi şi reconfortant şi consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept. — Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine. — O pasă proastă, nimic altceva. Aşa se întâmplă cu toţi marii campioni. — Poate fi din pricina mâncării? — Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Ştii foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră. Camille nu mai avea crampe, însă simţea cum greutatea din gambe urca în braţe şi mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duş, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei. Prin crăpătura uşii apăru capul îngrijorat al Marei: — Cum merge? — Nu prea grozav, parcă aş cântări tone, nu 58 kg. — Eşti furioasă că n-ai reuşit să învingi, nu-i aşa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi! — Bineînţeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puţin pe Dennis? — Desigur, imediat. * * * Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară şi ca preparator fizic sportiv. Mara pătrunse în vestiarul bărbaţilor, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea şi el pentru duş, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, aşa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simţăminte erotice în prezenţa lui. — Ce s-a întâmplat? — Nu ştiu. Ea nu se simte bine deloc şi te-a chemat. Nu mai e nimeni la duşuri. — Bine, mulţumesc! – mai spuse antrenorul şi se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva şi amanta lui. Prin aburi, Camille abia se mai putea ţine pe picioare. — Ce e cu tine? – se interesă Dennis. — Nu ştiu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorţite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum şi mâinile mă înţeapă. O fi ceva cu circulaţia sângelui? El ezită puţin, după care îşi atârnă prosopul într-un cuier şi intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în braţe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng şi aproape imediat îşi dădu cu părerea, încercând să o liniştească: — Ai puţină tahicardie, probabil şi o oarecare hipoglicemie. Ţi-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanţă, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi! — Bine, dar eu am făcut tot ce am putut. — Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simţit cu totul altfel acum. Şi învingătoare pe deasupra. — Eşti sigur că nu e ceva grav? — Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani şi un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situaţie? O masă bună şi totul o să treacă. — Dennis, nu cumva mi-ai dat nişte mizerii să înghit? — Te referi la droguri? Ce, eşti nebună? — Iartă-mă! Nici eu nu mai ştiu ce spun de când am pierdut cursa în faţa acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine. — În acea zi vei fi o mare campioană! — Hai, nu mai vorbi cu mine ca şi cum ai sta la palavre cu un copil. — Am observat de câtăva vreme că nu mai eşti o fetişcană… — Şi-atunci, ce mai aştepţi? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar eşti şi preparatorul meu fizic! Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr şi viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârşit atunci şi acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrăţişa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puţin cam solid în partea din spate şi mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât şi pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puţin prea puternici – în mâini. Şi Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoştinţelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune. — Dragul meu, nu-i aşa că mă iubeşti şi mă vrei? – îl întrebă ea, ameţită cum era şi dornică de amor. Bineînţeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu faţa la el şi muşcându-i lobul unei urechi. Ea îşi ridicase deja un picior şi, reuşind cu greu să-şi menţină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după şolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi ştiau acest lucru. Şi Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în braţe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-şi braţele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschişi, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste. Începu să împingă, metodic şi rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianţat şi flexându-şi puţin genunchii. Sub strânsoarea braţelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Îşi strânse puternic pleoapele şi începu să articuleze un fel de rugăminţi fierbinţi – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El îşi acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de braţul duşului, pentru a fi mai uşoară şi a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului şi plesniturile feselor Camillei de faianţa udă. Ea vru să scoată un ţipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieşi din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să îşi tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi ştiind că acest lucru nu le era dizgraţios defel. În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranţă orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri duşul, încercă s-o ridice şi, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată.