Povestiri istorice

Dreptatea lui Vlad Țepeș Vlad -vodă Țepeș aflase că un călugăr grec umblă prin țară în prostit, că e limbut și cîrtitor. Și dorind ca să-l cunoască, merse într-o duminecă la biserică. Acolo obicinuia și călugărul a merge.   Acesta, văzînd pe vodă, vru să-și arate procopseala. Se urcă în anvon și începu să învețe pe poporeni cu cuvinte din Evangelie că nu este bine să hrăpească ceea ce este al altuia; că nu este bine să se bucure cineva la averea aproapelui.   Vodă, carele auzise din zvon, ce poamă de om este, cum că unele zice și altele face, îl pofti la masă la dînsul.   Nu este hîrtie și cerneală ca să se scrie bucuria ce avu călugărul. Socotea că a apucat pe Dumnezeu de un picior și se îngîmfa; căci socotea că procopseala Iui l-a făcut să dobîndească un asemenea har.   Vodă se așeză alături cu dînsul. Îl întrebă fel de fel de lucruri din Scriptură. Pe cînd însă vorbea călugărul, vodă făcea mereu la dumicați și și-i punea dinainte. Călugărul, cu umilința lui cea prefăcută, se silea să răspunză la întrebările lui vodă, cum să-i placă, cu gînd ca doar de va putea apuca și de la dînsul ceva. Nu băga însă de seamă ce face vodă.   Începînd să mănînce, îl împinse păcatele de luă un dumicat de al lui vodă și-l băgă în gură.   N-apucă să-l amestece bine și vodă îl apuci de mînă, zicîndu-i răstit:   — Tîlharule, te-a.m prins! În biserică povățuiești pe poporeni să nu se bucure la averea altuia, să nu apuce lucrul străin și tu faci mai rău decît un lotru. Tu-mi iei de dinainte, la masa mea chiar, dumicații făcuți de mine; nu ești vrednic să trăiești în țara mea.   Și, uitîndu-se crunt la slujitori, adăogă:   — Să se dea pierzării această vită îmbăierată!   Se rugă bietul călugăr de iertare, dete în genuchi, dară unde fură urechi ca să-l auză, sau ochi ca să-l vază! Toate fură în deșert, rugăciunile lui nu se ascultară.   Doi slujitori îl înhățară și-l ridicară de la masa domnească. Peste o jumătate de ceas bănănăia în vîrful unei țepe.

  Povestea audio o puteți asculta aici             Fata de la Cozia de Dumitru Almaș                                                                                                                                                                                                                 FATA DE LA COZIA                                                                                   Ascultați povestirea Mariei, fata de la Cozia.                Spun cărțile că, pe la veleat 1450, după moartea domnitorului Vlad, poreclit Draculea, în Țara Românească s-a aprins iarăși zurbavă mare între boieri. Se sfădeau cumplit, cu sabia, pentru tron, pricinuind tulburarea și nenorocirea țării. Nu le prea păsa că norodul se istovea la crunte nevoi și-n aspre lipsuri. Numai ei s-ajungă stăpâni și poruncitori peste toate. Dar iată că, în 1456, domnia a luat-o Vlad vodă, feciorul lui Draculea. Și era Vlad vodă bărbat nalt, cu plete până pe umeri, cu frunte lată, cu nas drept, cu ochi mari, vineți, cu mustață iscusit tușinată, cu bărbie de om dârz și neînduplecat. A mirare era surâsul pe bărbătescul lui chip: rar și abia încondeiat pe buzele-i necrezut de gingașe, în ciudată nepotrivire cu asprimea înfățișării, luată în totul ei tot. Spusese răspicat: „Am venit să curm zâzaniile și vrajba din țară. Să pun săbiile și oștile împotriva mișeilor și a dușmanilor, iar nu împotriva celor vrednici și iubitori de norod”.   Dar cei mai mulți boieri l-au primit pe Vlad vodă cu îngrijorare, dacă nu chiar cu spaimă. Îl știau om umblat prin lume: zălog la Țarigrad, fugar în Modova, om de credință al lui Iancu de Hunedoara, prieten al lui Matei Corvin, craiul Ungariei; îl știau aspru și necruțător; și mai ales, doritor să ocârmuiască o țară slobodă.   Ca și boierii, călugării de la mănăstirea Cozia stârneau între dânșii dispute despre noua domnie. De pildă călugărul Eftimie se îngândura, grăind: — Vremile-s aspre și grele. Turcii bat de un veac la Dunăre și Carpați. Ne trebuie un domn drept și viteaz. — Ei, eu socot că mai potrivit ar fi un domn evlavios, își ridica dreapta spre cer călugărul Macarie, răsucind-o ușor ca să lunece mâneca neagră a sutanei de mătase. — Bună-i și evlavia, părinte Macarie; dar acuma țara are nevoie de om dârz. Și Vlad vodă este. Îl știu din războaiele lui Iancu de la Hunedoara, unde însumi m-am bătut, pân-am pierdut piciorul drept și umblu azi cu unul de lemn, cum mă vezi. — Nu mă rostesc despre Vlad, până nu-l văd la treabă. Că, deocamdată, menirea noastră aici, în ăst loc adăpostit, loc de hodină și cugetare, este să ne îndeletnicim numai și numai cu cele sfinte. Să ne lepădăm de pământeștile griji și cerului să ne închinăm.   Eftimie, călugărul cel șchiop, nu împărtășea gândurile cuviosului Macarie. Deși nu se afla demult aici, știa că, de când a zidit-o Mircea bătrânul, mănăstirea Cozia a fost adesea în bătaia furtunii, vânzolită de oameni care vin de la miazăzi ori de la miazănoapte, pe valea Oltului, printre munții cei mari. Noroc că zidurile o apărau ca pe o bine zidită și tare cetate, cu turnuri ele apărare, cu firide pentru slobozirea săgeților din arc, cu tainițe și cămări pentru provizii.   Trăia, pe-atunci, în slujba mănăstirii Cozia un bătrân pe nume Pârvu. I se zicea „Pârvu, rumânu mănăstirii”. Trecuse de șaptezeci de ani. Împreună cu femeia lui – Tudora o chema —dubia[1] blăni de vulpe, de jder și de bursuc, de vidră și de veveriță. În tinerețe Tudora furase ăst meșteșug de la un sas din Sibiu. Nopți și nopți a stat ascunsă în spatele hârdaielor cu dubeală, în duhori înăbușitoare, a cărat pieile împuțite cu brațul, a slugărit și a răbdat umilințele cele mai grele cinci ani în șir, pân-a aflat toată taina dubirii. Că, pentru nimica în lume, nu voia sasul să știe și altul, afară de fecioru-su, taină ca asta. Având mare nevoie de blănițe moi și călduroase, călugării de la Cozia i-au rânduit Tudorii o dubălărie în Călimănești, pe malul Oltului. L-au silit și pe Pârvu să părăsească meseria lui de olar, ca s-o ajute pe Tudora. În zeci de ani de lucru la dubălărie, Tudora și Pârvu au îmbrăcat în blană de vulpe, de jder și de bursuc, toate anteriile și rantiile preacuvioșilor călugări din chinoviile[2] de la Cozia, Bistrița și Curtea de Argeș.   La început, călugării aduceau blănile. Pe urmă l-au obligat pe Pârvu să și ie procure singur. Așa, rumânul mănăstirii s-a nevoit a învăța vânătoarea, iar Tudora a pune capcane pentru sălbăticiuni. Îmbătrânind, fiindu-le tot mai greu să horhăiască prin păduri, întru găsirea vânatului, și-au învățat nepoții, pe Marin și Maria, cum să mânuiască arcul și să împlânte săgeata într-o vulpe sau un jder, cum să pună și să scoată o capcană pentru veverițe ori bursuci.   Marin și Maria semănau între dânșii, nespus. Moș Pârvu îi creștea de la vârsta de cinci ani. Că tatăl lor pierise în războiul cu turcii, iar mama se înecase în Olt, într-o primăvară, când trecea cu vânatul pe-o plută.   După ce au împlinit doisprezece ani. Călugărul Macarie a trimis nepoții lui moș Pârvu să vândă blănițele pe la mănăstiri. Încărcau marfa în desagi, așezau desagii pe doi măgăruși și porneau la drum, îmbrăcați ca vai de lume, să-i creadă drumeții cerșetori, iar nu neguțători. Că de i-ar fi bănuit răufăcătorii ce poartă în desagi, lesne i-ar fi jefuit. La plecare, îngenuncheau în pridvorul bisericii și, cu mare cutremurare, ascultau blăstămul răcnit al călugărului Macarie, până se înroșea ca sfecla: — Dacă sfeterisiți vreun gologănaș, vă afurisesc! Și nu mai pupați voi raiul, în vecii vecilor, amin…   Dintre toți cumpărătorii, călugărițele se purtau mai omenește cu tinerii negustorași. E-adevărat, chiteau[3] și puricau blănițele cu toată luarea-aminte: să nu cumva să fie țăncușate ori pătate. Se târguiau mult; dar totdeauna plăteau cinstit. O lăudau mai cu seamă pe Mar ia, că se arăta cuviincioasă, alegea cu grijă vorbele și deprindea ușor să facă socotelile, drept și frumos. — Are chip frumușel și plăcut. Creste aproape tot așa de năltuță ca și frate-su. Și mi se pare chiar mai isteață decât el, spunea călugărița Melania de la Hurez.   Când auzea vorbele de laudă, Mar ia se rumenea la obraji de focul unei lăuntrice bucurii, îmbujorarea asta incinta și mai mult călugăritele. — O să fie o fată frumoasă și vrednică, întăreau vorba alte maici.   I-au zis Fata de la Cozia. Avea păr castaniu, bogat și vălurit. Când dezbrobodită, se strecura prin poiene să cerceteze capcanele, bătaia soarelui îi înspica părul cu sclipiri de aur. Ochii, căprui, păreau albaștri pe vreme senină și cenușii când se-ncețoșa cerul. Gura abia acum i se strunguia, cu gingășie, deprinzând a rosti vorbă răspicată. Furișarea tupilușă, pe sub ramuri și cetină, îi făcea trup zvelt, mlădios, ca de zvârlugă.   Înfățișarea lui Marin părea aidoma cu a soră-sii. Când Maria își punea cușmă, iar Marin se lega c-o broboadă, călugării nu-i mai osebeau. — Cum pot fi două făpturi așa de asemenea? întreba călugărul Macarie. Oare ăsta nu-i vreun semn de la domnul? — Asemănare părelnică și trecătoare, se-mpotrivea călugărul Eftimie. Că sunt cum nu se poate mai deosebiți: unul parte bărbătească, iar celălalt parte femeiască. Marin are mâini mai mari, trup mai ciolănos, mai țeapăn. Peste șase-șapte ani deosebirile fivor mai însemnate. Numai orbii pot spune că-s asemenea. — Îndrăcit ești, sfinția ta. Totdeauna mi te împotrivești în păreri.   Dar într-o nefericită zi, tâlharii au aținut calea celor doi copilandri. Le-au croit câte trei lovituri cu o coadă de topor peste șale, i-au prăbușit în pulbere. Au înșfăcat frâiele măgărușilor, și duși au fost. Când usturimea cărnii zdrobite de lovituri s-a mai potolit, băiețașii s-au târât șchiopătând, până la Cozia. Aici, călugărul Macarie i-a mângâiat cu biciul, pentru nevrednicie. — Țara-i plină de tâlhari, a suspinat Marin. — Pradă caravane de negustori brașoveni, darmite… — Taci, zăludo! Tâlhari sunteți voi!… Ați vândut b ian ițele și asinii și-ați dosit banii. Banii sfintei mănăstiri! Blestem peste capul vostru, până la al nouălea neam! S-aveți parte de focul Gheenei și de furcile dracilor!…   Au amuțit, înspăimântați. Parcă n-așteptau decât să se deschidă pământul și să-i înghită focul Gheenei. Drept pedeapsă, călugărul Macarie i-a trimis întru osândă, pentru o vară, la stâna baciului Gligor, mocan din săliștea Sibiului, care de mulți ani, ținea întru pășunare plaiurile de pe vârful muntelui Cozia. Ciobanii se temeau de el mai ceva ca de urs, atât era de rău și de abraș baciul Gligor.   Marin și Maria au cărat apă la târlă, au spălat hârdaiele și donițele, au frământat cașul, au copt turtele pe vatră, au ghilit lina în apa Turnișorului, au dubit pielicele pentru căciuli și pentru toharce, au împletit colțuni și mănuși pentru iarnă, au hrănit porcii și câinii, au fiert în zer cămășile ciobanilor. Mă rog; toată treaba ce se cere vara la o stână. Și ceva, peste: au prins vulpi cu capcana, veverițe cu lațul și iepuri cu arcul.   Toamna, baciul Gligor i-a adus la mănăstire: — Cuvioase părinte, a cuvântat el către călugărul Macarie, dă-mi mie copilandrii iștia. Sunt vrednici cum rar se afla. Auzind asemenea dorință călugărul s-a încruntat foarte: — Sunt rumânii mănăstirii! — Atunci, îngăduie-mi ca, pentru slujba cu care m-au slujit, să le dărui câte trei mioare.   Dar la bordeiul lui moș Pârvu, Marin și Maria aflat-au jale mare. Stoarsă de puteri, bunica Tudora a căzut, într-o seară din august, în groapa cu dubeală și-a murit. Ca să nu piară de foame, bunicul Pârvu s-a întors la meseria de olar. Arsese trei cuptoare de oale și străchini. În iarna aceea, călugărul Macarie a poruncit să încarce oalele într-o sanie trasă de doi asini și a trimis pe Marin să le vândă prin țară.! — Mergi și tu cu mine, a rugat-o pe soră-sa — Ești flăcău mare! a strigat călugărul Macarie. Sora-ta să rămână aici, să care lut olarului.   Cu povața călugărului Eftimie, Maria a cărat o movilă de lut, a așezat-o în fața bordeiului și, pe furiș, a pornit împreună cu frate-su pe valea Oltului, cu o căruță de oale, la Sibiu.   Mare oraș și cetate puternică Sibiul; ziduri groase, turnuri, case mari, biserici înalte. Și lume bogată, cu straie frumoase: nobili, cavaleri, femei strălucitoare în trăsuri aurite.   Și câte nu se spun și nu s-aud prin acest oraș… Așa au auzit și cei doi frați de o urzeală drăcească, privind stăpânirea și ocârtnuirea Țării Românești. Au aflat-o de la un român, slujitor în casa unui sas mare. Și acum zoreau să ducă știrea în țară. Vântul primăverii zbicise drumurile.   Mugurii plesneau pe ramuri, împrăștiind mirozne proaspete, plăcute. Pe malurile Oltului, iarba creștea văzând cu ochii, ca un covor împodobit cu bumbii de aur ai păpădiei.   Dar aproape de Brezoi i-au pândit trei lotri. Le-au astupat gurile cu călușe de iarbă și i-au legat în funii de doi fagi groși. Le-au luat banii și asinii, cu căruță cu tot.   Au stat legați toată noaptea, li s-au înțepenit și învinețit trupurile, sub strânsoarea frânghiilor. Huhurezii i-au înspăimântat cu huhuirea lor jalnică. Mar ia lăcrăma, gândind: „Și nici nu mai putem ajunge la vreme, să destăinuim părintelui Eftimie știrea…   Abia la prânzul cel mic doi călători i-au văzut și s-au îndurat să-i dezlege. Au alergat până la Cozia. Dar călugărul Eftimie nu se afla în chilie: plecase la Hurez.   Marin s-a grăbit să spună călugărului Maearie despre nenorocirea întâmplată pe drum. — Nevolnicilor! Vă jefuiește orice lotru, ca pe niște nătângi. Vă-nec în Olt! — La Sibiu se primejduiește domnia și viața măriei sale! a strigat Maria, ca să-l facă pe călugăr să mai uite necazul.   Și-a povestit, pe nerăsuflate, despre urzeala aflată la Sibiu: în înțelegere cu turcii, mai mari sașilor trimis-au bani și ceva oști unui boier Vlad, poreclit călugărul, să se facă domn și să plătească bir sultanului.   Călugărul Macarie a tresărit. I-a tremurat barba. I-au scăpărat ochii. S-a schimbat la față când ea sfecla, când ea morcovul: — Am să-l vestesc pe vodă despre ticăloșia asta!   S-a întâmplat ca, spre seară, călare, însoțit de doi căpitani tineri și voinici cum rar se află, să sosească la Cozia Vlad vodă însuși. Unul dintre căpitani semăna cu voievodul de parcă i-ar fi fost frate mai mic. Lui i-a vorbit Vlad vodă întâi: — Căpitane Maldăr, gătește hăitașii pentru mâine, în zori. Vânăm pe Cozia.   Căpitanul Maldăr a descălecat și-a poruncit starețului: — Cincizeci de hăitași, mâine, în zori.   Maria urmărea din colțul pridvorului chipul mândru, umbletul hotărât și vorba scurtă, aspră a căpitanului Maldăr. I se părea un fel de icoană mai tânără a lui Vlad vodă. Și asta o supăra amarnic: „… Uite, un om care împrumută chipul stăpânului…”   Seara călugărul Macarie a adus lui Marin o pereche de ciubote, iar Mariei o casâncă de lână țigaie: — Drept mulțămită de la măria sa, pentru știrea de la Sibiu. Strașnic bărbat. A zis: Pe Vlad călugărul îl urc în țeapă și-i cânt însumi molifta… vorbea călugărul Macarie cu neobișnuit spor de amănunte, rotind ochi vicleni asupra copilandrilor.   A doua zi, la vânătoare, nepoții lui moș Pârvu fost-au rânduiți hăitași. S-a întâmplat iarăși ca, chiar în fața lui Vodă, Maria să țintească un pui de căprioară. — O fată arcașă?! s-a minunat și s-a bucurat Vlad vodă. Căpitane Stroe Maldăr, mai cutează Dobrotă stolnicul a zice că n-are țara oșteni?   Maria s-a speriat: „M-a văzut măria-sa..” Dar, totodată, inima i s-a înfiorat de plăcerea înaltei laude. — Da, măria ta, a cutezat a zice căpitanul.   Dar vânătoarea și războiul nu-s treburi pentru muieri.   Vodă nu i-a răspuns; a slobozit săgeata într-un cerb cu coarne în opt rânduri. În căprioara care-l urma a tras Stroe Maldăr j a ochit-o, a doborât-o și s-a îngâmfat și mai tare. „… Prea-i mândru…” gândea Maria, retrasă lângă tulpina unui molid și privindu-l cu coada ochiului. Totuși, când l-a întâlnit singur, i-a vorbit, cum ar fi vorbit cu un călugăr din mănăstire: — Spune, rogu-te, aflat-a măria sa de primejdia ce-l paște?   Trufaș, căpitanul Maldăr s-a prefăcut că n-aude. Maria s-a îndârjit și mai mult: — Ce, dacă-s desculță, n-ai ochi să mă vezi? îi fi dumneata voinic și frumos, îi fi din straja lui vodă, dar așa, ca om, ca suflet, nu faci două parale. Măria sa m-a observat; domnia ta… trufașule!   Deodată hăulirea hăitașilor a stârnit un urs bătrân: o namilă mai mare decât un bou.   Se apropia în salturi de locurile de pândă. S-a năpustit chiar spre locul de pândă al lui Vlad vodă.   Ghicind primejdia, Maldăr s-a săltat spre fiară, cu jungherul.   S-a încins o trântă furioasă între om și urs. Când dihania, când căpitanul era dedesubt. Inima Mariei tremura ca frunza plopului. I s-a golit capul de orice gând. Doar mâinile au adus, parcă singure, arcul în față și-au potrivit săgeata pe coardă.   Dar drept în clipa aceea namila s-a prăbușit sub jungherul lui Maldăr, scoțând răget cumplit, de-au clocotit tot muntele Cozia și valea Oltului până hăt departe.   Dezmeticită, bucuroasă, Maria a adus un ulcior de apă de izvor, a spălat obrazul zgâriat al căpitanului. Îi plăcea că stătea cuminte și parcă sur idea, sfios, celor care-l lăudau, în cap cu vodă însuși.   A doua zi vânătoarea a continuat.   Maria l-a întâlnit și-acum pe căpitanul Maldăr. Devenise iarăși trufaș. Zgârieturile de pe obraz prinseseră coji roșietice.   Maria îmbrăcase catrința cea nouă. Se încălțase cu opinci. Dar el tot n-o vedea. A dat să-l întreacă la fugă. N-a izbutit. A tras într-un jder, o dată cu dânsul. Săgeata ei a smuls un smoc de păr din coama fiarei, pe când a lui a pătruns în inimă. Totuși, tânărul căpitan n-a hohotit de râs, cum fac biruitorii cei falnici. Ci a învăluit-o c-o privire cercetătoare, schimbată repede în admirație: — Strașnic!… Cum te cheamă? — Fata de la Cozia! — Ce nume!… Tu nu știi că nu se cuvine să te-ntreci cu un oștean? — Ba, iaca, mă-ntrec! Și ce dacă ești… căpitanul măriei sale? — Ești îndrăzneață, Fată de la Cozia! — Și eu mă mir cum de-s așa… Spune, mărite căpitan, aflat-a cinstitul voievod despre urzelile pregătite la Sibiu? — Ce bâigui, fată? Piei din față-mi. Trap! s-a oțărât Maldăr.   Din întâmplare, aflându-se aproape și auzind, Vlad vodă a poruncit: — Vorbește!   Maria a căzut în genunchi și, cu inima în zbatere asemenea jderului în capcană, a istorisit tot ce auzise la Sibiu. Așa cum istorisise și călugărului Macarie. Pe chipul lui vodă se izvodea o umbră subțire, parc-ar fi trecut un nour peste creștetul Coziei. — Încetarea! a strigat către slujitorul ce-i sta în stânga. Glas de corn a sunat între arbori și stânci.   Hăitașii au amuțit. Gata să leșine de spaimă, Maria s-a prăbușit cu fruntea în iarbă. Straja s-a adunat repede. Și în cap cu vodă, pornit-au în galop, fără să se mai oprească la mănăstirea Cozia. Rămasă singură în poiană, Maria nu știa dac-a făcut bine sau rău.   Dar a înțeles că vodă Vlad nu era om, ci vijelie. Ba, împreună cu Marin, chibzuia că se putea ca părintele Macarie să nu-i fi spus nimica despre urzeala de la Sibiu. Mai ales că în acele zile a și fost, pe valea Oltului, oarecare vânzoleală de oameni ciudați, necunoscuți, înarmați. Peste două săptămâni s-a auzit și la Cozia că Vlad vodă a poftit la ospăț mare boierii             potrivnici și i-a întrebat: „Câți domni ați schimbat?” Și pentru că fiecare schimbase, pentru strâmt folosul său, câte șapte-opt, a poruncit călăilor să-i tragă pe toți în țeapă: să învețe acolo statornicia și cinstea. Din acea zi, boierii pus-au lui vodă nume nou: Vlad Țepeș.   La Cozia, călugărul Macarie, vânăt la față, se ruga în taină pentru sufletul celor trași în țeapă. Tar către Eftimie vorbea fățarnic: — Bine le-a făcut! Niște mișei… Dezbinau tara. — În sfârșit, suntem de aceeași părere, râse călugărul Eftimie. — De ce râzi? — Pentru că, după câte am aflat, vodă a crezut-o mai degrabă pe Maria lui moș Pârvu decât pe sfinția ta. — Cerul vede cât mă urăști și mă defăimezi!   A treia zi după disputa asta, călugărul Macarie a însoțit el însuși pe Marin și pe Maria, cu căruța cu oale în drum spre miazăzi, pe Olt la vale. Își făcuse culcuș bun sub coviltir. Au trecut de Drăgășani și s-au îndreptat spre Caracal.   Au mers bine două zile. Dar în a treia zi, spre seară, le-a ieșit în cale o ceată de turci. L-au tras de barbă pe călugăr, jos din căruță. Au răsturnat oalele și-au călcat cioburile în picioarele cailor. Pe Maria și pe Marin i-au legat cu funii, i-au urcat pe cai și-au galopat spre Dunăre. Înțelegând ce soartă îi aștepta, tot timpul Fata de la Cozia s-a gândit la căpitanul Maldăr: „… Dac-ar ști, ar sări să ne scoată din robie…”   Aproape de hotar, în adevăr, le-a ieșit în cale straja țării.   Pe Maria au scos-o din ghearele răpitorilor. Dar pe Marin l-au trecut vrăjmașii pe celălalt mal al Dunării, rob, cu alți mulți copii și tineri furați din țară, să-i facă ieniceri, la turci, în Țarigrad, ajuns tocmai în acei ani cetatea de scaun a vestitului sultan Mahomed al II-lea, zis Cuceritorul. Străjerii care-au adus-o pe Maria până la Cozia îl cunoșteau pe căpitanul Stroe Maldăr: „Fecior de moșnean din Câmpulung; om vrednic și bun, foarte bun oștean”.   Maria și-l închipuia sărind în șa: „Fată de la Cozia, plec să-ți scot fratele din robia turcească…” Ei, visare deșartă. Parcă-și mai amintește dumnealui de mine?! Și de ce și-ar aduce aminte?! Că i-am spus că-i trufaș și nu face două parale?” se răzgândea Maria și parcă i se amăra cerul gurii.   La Cozia, aflând de la părintele Macarie că turcii i-au răpit nepoții, bunicul Pârvu s-a îmbolnăvit de mâhnire. Maria l-a găsit zăcând, pe scândurile patului, învălit cu un țol. Când și-a văzut nepoata, a cuprins-o în brațe, tremurând. — Aprinde-mi o feștilă, a rugat-o cu glas stins. Nu te speria… Cuvine-se să-mi plătesc datoria cea de obște. Iartă că te las singură pe lume, înainte de-ați găsi ocrotitor vrednic de tine…   L-a înmormântat într-un colț al țintirimului din deal. A stat în genunchi lângă groapă, până s-a înnoptat. Gândea: „Am șaisprezece ani. Nu mai am pe nimeni… Unde să mă duc?”   Și lacrimile-i picurau pe bulgării de iarnă.   A ieșit din cimitir ca o umbră. Din cerdacul chiliei, călugărul Macarie a strigat-o: — Ești om de-al mănăstirii. Să nu-ncerci a fugi, că te aflăm oriunde. Și legată de coada calului te-aducem înapoi. A pus-o să facă oale, la roata bunicului. O bătea pentru fiecare oală strâmbă. Voia să-i strivească tinerețea, bucuria de a trăi. Asta urmărea călugărul Macarie. Dar nu-l putea opri pe călugărul Eftimie s-o ajute la ars oalele, la făcutul socotelilor. — Părinte Eftimie, îți slujesc un an, dacă mă-nveți buchiile. — Te-nvăț, Mărie, fără nicio îndatorire.   Scria slovele pe turte netezite din lutul pentru oale. Le-a deprins mai repede decât și-a închipuit călugărul. În două săptămâni a început să silabisească și pe ceaslov. În a treia, citea chiar bine.   Când călugărul Macarie i-a poruncit să plece cu căruța cu oale să le vândă, Maria a îmbrăcat straiele lui frate-său. Se bucura că lumea o socotea drept băiat. Vindea oale numai în satele de sub munte ori în Transilvania. Nu pogora mai jos de Drăgășani, de teama turcilor.   Într-o zi o maică din Hurez a întrebat-o: — Flăcăiașule, tu ești fratele Fetei de la Cozia? — Da… — Și unde-i soră-ta? — Au răpit-o turcii… a suspinat flăcăuașul.   Auzind că Maria drumețește îmbrăcată bărbat, călugărul Macarie a tresărit. Ochii i-au scăpărat scântei verzi: — Foarte bine! De-acum, pentru oricine, ești Marin a lui Pârvu. Flăcăul de la Cozia! Eu te-am botezat așa. Și numai cu ăst nume or să te primească în rai: Flăcăul de la Cozia…   Așa au mai curs zilele și nopțile a doi ani. În răstimp, boierii vicleni, tâlharii, cerșetorii, hoții, turcii trufași, toți și-au găsit sfârșitul sus, în țeapă, îngrășând corbii. Așa Vlad vodă a pus bună rânduială în țară. Acum lăsau negustorii marfa și punga cu galbeni în mijlocul drumului și n-o atingea nimeni.   Dar mai cu seamă Vlad vodă Țepeș a oprit orice bir către sultan.   Ca să apere hotărârea asta mare, voievodul a tocmit oaste bună, de țară, ca pe vremea lui Mircea bătrânul.   Și bine a făcut, căci, în primăvara anului 1462, străjile, așezate pe movile și pe culmi de dealuri aprinzând focuri, au dat semn că asupra țării s-abătea cumplită urgie, venind de la miazăzi. Ordia lui Mahomed, zis Cuceritorul, trecea Dunărea, prădând, arzând, batjocorind, ucigând. Și-au trecut, spun cărțile, 250 000 de turci.   Oastea lui Vlad Țepeș, prea mică, nu se putea măsura fățiș cu puhoiul osmanlâu, năbuitor, peste trupul țării. De aceea domnitorul a poruncit să se aștearnă pustiul în calea dușmanului. Și a hotărât să-l hărțuiască pe împotrivnic, lovindu-l cu vigoare, dar și cu vicleșug, pe neașteptate, la locuri strâmte, noaptea, în popasuri ori când turcimea se afla după pradă. Locuitorii dădeau foc caselor, satelor, holdelor și se bejeneau spre munte.   În mănăstirea Coziei, călugărul Eftimie lăuda fapta și îndrăzneala lui Vlad vodă: — Paloșul lui sclipește ca fulgerul în furtună. A, dacă n-aș fi beteag… mâine aș intra în oastea țării! Macarie cobea: — Avut-am ieri noapte năprasnică vedenie: ardea țara cu flăcări mai nalte ca munții. Pe Olt hoituri omenești curgeau, ca buștenii primăvara. Și, dacă zădărâm pe turci și nu primim domn pe Radu cel Frumos, vedenia s-adeverește. — Radu cel Frumos? Un trădător, un vândut sultanului! — Îl știu frate cu Vlad vodă. E frumos fără să fie și Țepeș. — Ci țara îl vrea domn pe Vlad Țepeș!   Maria urca în vârful muntelui Cozia, privea țara arzând și lăcrima. Zărind valuri de pulbere, stârnite de copitele cailor, tresări înfricoșată și coborî în fugă: — Părinte Eftimie, a zis, oprindu-se în fața pridvorului unde citea călugărul, un pâlc mare de turci ajuns-au la Râmnicul Vâlcii. Cu ciobanii, cu oamenii din Jiblea și Călimănești, Eftimie a rânduit repede apărarea mănăstirii.   Îmbrăcată flăcăiește, Maria îi era mâna dreaptă. Turcii au împresurat mănăstirea. Au cerut o mie de oi și zece putini de miere. — N-avem! Au răspuns cei dinăuntru.   Dușmanii au deschis lupta. Românii s-au apărat cum au putut, care cu săgeți, care cu pietre aruncate de pe ziduri în capul asaltatorilor, care cu apă clocotită. Maria alerga prin toată mănăstirea, ca o suveică, ducând poruncile lui Eftimie. Nu știa de ce, dar își amintea mereu de căpitanul Stroe Maldăr. Îl aștepta parcă să vină cu un stol de oșteni, să zdrobească turcimea, să despresoare mănăstirea și oamenii.   Noaptea, la sfatul călugărului Eftimie, „Flăcăul de la Cozia” a coborât pe frânghie zidul dinspre Olt. A trecut apa înot. A alergat la baciul Gligor. Străbătând poiana unde Maldăr s-a trântit cu ursul, l-a strigat, ca și cum ar fi putut-o auzi: „Stroe Maldăr, domnia ta nu știi că ni-i primejduită viața? De ce nu vii să ne mântui de iataganele spahiilor”?   Baciul Gligor a ascultat rugămintea călugărului Eftimie. Și, în zori, douăzeci și patru de ciobani s-au furișat, ca jderii, printre sălcii, s-au apropiat pe nesimțite de caii turcilor, i-au încălecat și i-au gonit în sus, spre pădure.   În ăstimp, cincizeci de oameni înarmați s-au năpustit din mănăstire asupra turcilor tăhui de somn. Pe mulți i-au prins, i-au pus în lanțuri și i-au închis în tainițele mănăstirii. Să se sature de jaf și omor.   În seara aceea, deasupra Coziei stăpânea un cer albastru și o liniște mare, ca după furtună.   Maria a îmbrăcat iară catrința și-a pornit încet, agale, pe malul Oltului, prin singurătatea luncii de la deal de mănăstire. Căta spre vânzoleala valurilor, mult asemeni frământului din inima-i, și gândea: „… Nu, nu-i de trăit într-atâta zurbavă, lăcomie, patimă și ură… Să fug la Sibiu, ori poate la Țarigrad, să-mi găsesc fratele! Să nu fiu chiar singură pe lume, de izbeliștea vrafurilor rele. Ori poate să m-arunc în Olt, ca mama…”   Mergea înainte, călcând pe iarba moale, rourată: „... Acolo au dormit turcii. Și-acolo pășteau caii. I-am răpus. Dar mâine?…” S-a oprit să privească un firicel de iarbă, c-o picătură de rouă cât un bob de muștar: părea de aur în lumina asfințitului. A mirosit o frunză de mentă. A trecut palma peste catifeaua florii de nalbă. Și-a răzimat spatele de tulpina unei sălcii bătrâne. Printre crengi zărea fruntea de piatră a muntelui Coz ia și piscurile Făgărașului, aurite de raza asfințitului. „… Unde-ar putea fi mai bine și mai frumos ca aici?… Asta-i tara mea, viața mea… Pentru ea se bate și Stroe Maldăr, trufaș căpitan din straja lui vodă, cu ce m-a vrăjit de nu-l uit? Și-n amărăciune, și-n dulceața unor clipe tot el mi se-ntruchipează. Ca o umbră și ca o lumină. Se stârnește chipul lui în inima mea cum se stârnește cântecul în gușulița privighetorii. Și el m-o fi uitat de-atunci… O biată roabă, desculță și proasta, singură-n lume. Ei, dar ce, dumnealui parcă-i de neam mare? Fecior de moșnean de la Câmpulung. Las’ că mi-au spus mie oamenii… Se bate acum cu paginii. Iar paginii îl silesc pe Marin să vină cu iatagane asupră-ne. Marin… Nu numai o spadă mai puțin la noi, ci una mai mult la vrăjmași. Cine-mi va înlocui fratele? Cine-l scapă de robie? Cine-l răzbună? Singură eu… Numai eu… Flăcăul de la Cozia…”   Soarele asfințise demult și stelele spuzeau cerul, când Maria a intrat în cuprinsul mănăstirii, să găsească odihnă.   A treia zi, cu povața călugărului Eftimie, Maria s-a îmbrăcat flăcău și a plecat spre Câmpulung. Îl căta pe Stroe Maldăr.   Pe drum s-a întâlnit cu cinci ciobani și cu opt țărani din Govora. Au trecut Oltul pe la Râmnicul Vâlcii. — Sunt Marin al lui moș Pârvu, își da nume Maria, ca să pară mai îndrăzneață. Oamenii îmi zic Flăcăul de la Coz ia. — Ai putea să-ți mai rătezi pletele, flăcăuașule, a râs un cioban, cu mustață groasă, neagră sub un nas ciolănos. — Nu-s destul de… Adică, da! La război pletele te-ncurcă. — Nu de-ncurcat e vorba. Ci s-ar putea ca, frumușel cum ești, turcii să-ți zică feteleu… — Sunt bărbat, bădițule! își îngroșă Flăcăul de la Cozia glasul și-și arătă pumnii. Merg să mă bat cu dușmanii. Ce gândești? — De bună seamă! Numai că s-ar fi cuvenit să mai stai câțiva anișori lângă fustele maică-tii. Altminteri pieri pe drumuri, de frica stafiilor. — Ei, nu-i chip să mai stau lângă mama, sur idea Flăcăul de la Cozia. Întâi, că demult tare demult nu mai am mamă. Al doilea, pentru că am o soră roabă la turci și se cuvine s-o ajut să scape. Al treilea, pentru că în aste vremi vânzolite, nimănui nu-i este îngăduit a sta cu brațele încrucișate. Și al patrulea, că nu m-am temut niciodată de stafii. — Firav e și crud la trup, dar mintea i-i ageră. — Iar vorba iscusită și aleasă. — Cine te-a crescut, țâncule? — Flăcăule! — Bine… flăcăule! — M-a crescut bunicul și m-a bătut călugărul Macarie. Ceva slove și, mai ales, cum să trag cu arcul m-a învățat călugărul Eftimie, cel rănit în războiul cu turcii, la Varna, acum optsprezece ani…   Luările-n derâdere au contenit însă numai când l-au văzut cum trăgea cu arcul, cum trecea săgeata printr-o frunză de tei mai mică decât o inimă de miel. — Dacă-ai ști să mânuiești și paloșul, te-am rândui printre oșteni, flăcăule, mai cârti ciobanul cu mustața neagră. — Ei, cunosc eu un căpitan, Maldăr îi zice, din straja măriei sale. El o să mă-nvețe și lupta cu paloșul.   Însoțitorii flăcăului rămaseră pe Argeș, unde s-au întâlnit cu cele dintâi pilcuri de oșteni români. Că Vlad își avea. Tabăra în sa”. Oștenii lui se adăposteau ziua în păduri, în lunci, după dealuri, iar noaptea, sau când le venea bine, loveau turcimea pe furiș, pricinuindu-i mari pagube.   Flăcăul de la Cozia și-a urmat calea încă două zile, în bobote. Nimeni nu știa unde putea fi căpitanul Maldăr. Numai întâmplarea și norocul i-l putea scoate în cale. În dimineața zilei a treia, lângă o moară, s-a întâlnit cu un oștean care-și potcovea calul: — Viteazule, nu mă iei și pe mine până la căpitanul Maldăr? — Dar de unde știi că-s din stolul lui Maldăr, flăcăule? — Păi… așa, după chip și asemănare. El viteaz, dumneata viteaz; el aspru, dumneata aspru; el… — Nu cunosc niciun… Maldăr! — Ei, mă prepui iscoadă, știu… Sunt om cinstit: Marin al lui Pârvu zis Flăcăul de la Cozia. Ia-mă, rogu-te, la stolul dumitale. Vreau să mă bat cu dușmanii.   După încă o zi de mers, au ajuns la Gura Văii. Stolul lui Maldăr se oprise pentru odihnă la marginea pădurii. Caii pășteau. Oștenii, strânși în jurul a trei focuri, frigeau slănină ori topeau brânză, s-o mănânce cu ceapă. În văzduh mirosea ademenitor a friptură.   Zărindu-l pe căpitanul Stroe Maldăr, Flăcăul de la Cozia s-a clătinat. Parcă un paloș nevăzut i-ar fi rătezat picioarele. — Ce te-ai pierdut așa, flăcăule? a întrebat oșteanul călăuză. Ziceai că-l cunoști pe căpitan. — Cela de… de colo, a arătat flăcăul cu un deget șovăitor. — Du-te la el. Îi place să arate aspru și strașnic, ca Vlad vodă. Dar nu-i cum pare.   Prăfuit, ars de soare și bătut de vânturi, Stroe Maldăr călărea pe-un cal roib, frumos și ager. Părea și mai mândru și mai trufaș… „Mi-i mai ușor s-alerg până-n piscul Negoiului, decât să mă apropii de un om ca ăsta” chibzuia Flăcăul de la Cozia cu mânie, cu teamă și părere de rău. Se temea de el, și se fericea că l-a întâlnit. Cu cât se apropia mai mult de căpitan, cu atât mânia i se topea în dragoste, cum se topesc cețurile în lumina zorilor.   Aflând că dorește să intre în stolul lui, Maldăr a întrebat, aspru: — Crezi c-aici e-adunătură de țânci, să joace poarca? — Te știu de la o vânătoare de pe Cozia, căpitane. — Tu? A întors Maldăr obrazul către flăcău. A, da, da… Soră-ta cutezat-a a se-ntrece din arcuri cu… — Da, căpitane! Și vreau să mă-ntrec și eu. — Nu! Nu-i vreme acum de hârjoană. — Dar e vreme de război. Eu trebuie să-mi scot sora din robia turcului și, singur… — Cum? Fata de la Cozia e roabă? — De acum doi ani. Ne-au prins la Caracal. Eu am scăpat, ea… — Te-ncumeți a mă sluji? — Pe domnia ta, nu. Ești mânios și trufaș. Dar mă-ncumet să-mi slujesc țara. — Pentru aste vorbe ai merita să te-alung!… Ori să te strâng în brațe, frățește. — Cum te-ndeamnă inima. — Rămâi! s-a răstit Maldăr. Dar la cea dintâi sminteală, uite buzduganul, ici, la oblânc. Te pălesc cu el în numele tatălui.   A descălecat și-a început cina: pâine cu slănină prăjită pe cărbuni. — Sameni nespus cu soră-ta. Ce rău îmi pare că… Ei, drăcie! s-a răzvrătit căpitanul, împungând priviri mânioase spre Flăcăul de la Cozia. Mă cuprinde duioșia ca un leșin grețos. Aleargă, flăcăule, și-mi țesală roibul! Șterge zalele de pulbere. Lustruiește spada. Curăță-mi ciubotele. Trap! După atâtea aspre porunci, a lămurit oștenii aflați roată în jur, înfulecând slănină și bând rachiu tare din ploști de lemn: — La o călătoare, sus pe Cozia, iese o dihanie de urs. Sare spre vodă. Eu dau să-i împlânt jungherul. Dar tare, namila, îndrăcit de tare. Mă lupt. Mă vlăguiește. Sora ăstui flăcăiaș aștepta cu săgeata pe coarda arcului, să-i mântuie zilele… N-a fost nevoie. Am prins jungherul și-am înțepat inima fiarei. Fata a zorit cum zorește și flăcăul ăsta, să-mi aducă apă rece. N-am băut apă bună ca aceea… De asta îl primesc slujitor. Sau cum se zice, scutier. Și întorcând capul către Flăcăul de la Cozia: — Flăcăule, de azi încolo îmi ești scutier! — Am înțeles: scutier! — Să-ți rostuiești un cui murg de la un turc. Cal frumos! Nu primesc scutier pe-o mârțoagă. Trap!   Scutierul a deprins repede viața de ostaș. Viață nespus de grea și de primejduită pentru toți oștenii români de-atunci, când fiecare sotnic[4] și fiecare pilc trăiau și se luptau pe seama lor, împlinind o singură și mare poruncă: cât mai multă pagubă dușmanului. De aceea, urmăreau cetele de turci plecate în pradă. Aprindeau pădurile ori satele din calea lor. Otrăveau fântânile. Îi atrăgeau pe turci cât mai departe de tabără, îi istoveau în goană și hărțuială. Îi loveau pe neașteptate și nu-i lăsau până nu-i capturau ori spulberau ca fumul.   Oștenii l-au ajutat pe scutier să-și găsească murgul cerut de căpitan. L-au învățat lupta cu paloșul. Maldăr i-a schimbat opincile cu niște ciubote faine, roșii. Toți priveau cu dragoste, dar și cu nedumerire spre scutier. — Vrednic, supus, curajos, dar prea firav. — Obrajii și boiul ca de muiere. — Măcar glasul de i s-ar mai îngroșa. — Barem de i-ar creste musteața! — Căpitane, scutierul domniei tale știe să gătească niște fripturi!… — L-or fi învățat călugării la Cozia! a râs Maldăr; iar o poruncă lăuntrică îl silea să adauge: Amintitu-mi-am că soră-sa a destăinuit lui vodă urzeala sașilor din Sibiu cu Vlad Călugărul. S-ar cere ca flăcăul ăsta să fie înfățișat la curte, să primească răsplata. — Ei, dacă adeverești domnia ta, căpitane, că-i flăcău… — Adeveresc! a râs căpitanul Maldăr, cu hohote, vădind, ca niciodată până acum, că știe să râdă când vrea, chiar fără cine știe ce pricină. — Atunci, flăcău să fie! — Flăcăul de la Cozia, mă!   Surâdeau și priveau cum urca, din vale, în mare grabă, cu bota de apă. „… O poartă pe cap-măcina gândul lui Maldăr sămânța mirării – ca muierile din Vâlcea. Spune că are șaisprezece ani? Păi si-acu doi ani tot… Ce măsluire-i aici?” — Căpitane! i-a rupt scutierul firul gândului. Dinspre Boita s-apropie mulțime mare de turci spahii[5]. — Departe-s? — Cale de-un sfert de ceas. — Pe cai!   Scutierul a pus bota în mâinile unui oștean însetat, și-a încins în grabă armele, s-a azvârlit în șa, atent la poruncile căpitanului Maldăr: — Le ieșim în cale, pe dâmbul de colo. De-s puțini, lovim; de-s mulți, săgetare și goană-ndărăt, până-n cotul Prahovei, la smârcuri. Au pornit, vifor. S-au oprit pe botul dealului. Au socotit, în grabă, numărul turcilor: cam cinci sute. — Noi, cincizeci. Săgetăm!   Adăpostiți în vale, au pândit pân-au intrat potrivnicii în bătaia săgeții. Ca toți oștenii, scutierul sta cu săgeata pe coarda arcului. Își simțea zbaterea inimii, ca mierlița în laț. Rău îi părea doar că huietul inimii îi înfunda urechile și n-o să audă porunca lui Stroe Maldăr. Spahii înaintau ca un val roș, negru, galben. — Săgeată, a dat semn căpitanul Maldăr.   Cincizeci de arcuri s-au încordat din răsputeri. Cinzeci de săgeți au vâjâit în văzduh și-au pătruns în carne de spahiu. — Săgeată!… Și încă!   Crâșcau oștenii, ținteau și slobozeau săgeată după săgeată. Caii turcilor au bătut văzduhul cu picioarele de dinainte, parcă s-ar fi izbit de un zid nevăzut. Mulți spahii au căzut. Alții, zăpăciți, au pierdut frâiele, s-au vălmășit, ieșind din bătaia săgeților. S-au rânduit iarăși. Au chitit să înconjoare dealul. Și-au pornit, vijelios, lungiți pe coama cailor, cu sulițele înainte. Copitele bidiviilor prindeau țărna, împroșcând-o în urmă, ca o grindină neagră. — Galop! a dat semn Stroe Maldar. Risipirea!…   Văzând că românii fug în neorânduială, turcii și-au întețit goana. Căpitanul Maldăr rămânea în urmă, anume ca să zădărască osmanlâii. Se înfierbântase așa de tare, că n-a simțit când l-a mușcat o săgeată vrășmașă de pulpa piciorului stâng, sfâșiindu-i carâmbul ciubotei. În râpa din preajma smârcului, românii au descălecat și-ntr-o clipită au adăpostit caii sub mal. Iar ei, cu arcurile în mâini, s-au împânzit pe tot cotul Prahovei. — Ochiți în dușmani! a strigat Maldăr. Caii ne trebuie.   Surprinși de ploaia săgeților țâșnite de jur împrejur, spahii au prins a răcni și a se buluci, bezmetici; spre mlaștină unii, alții înapoi.   Nu trecuse o jumătate de ceas, și peste două sute de spahii zăceau împotmoliți în mocirlă, răniți sau morți.   Sfârșind săgețile din torbă, scutierul a ieșit din adăpost, s-a repezit la torba unui spahiu, căzut în apropiere. Dar cu un pas mai la stânga, un turc rănit s-a ridicat să-i împlânte hangerul în spate. Noroc că Maldăr, urmărindu-și scutierul, a izbit o săgeată drept în pieptul spahiului, prăbușindu-l: — Ce faci, Flăcăule de la Cozia? a întrebat căpitanul Maldăr, cu bucurie și cu dojană, dând să-și așeze în spate torba adusă de scutier. Dar, în clipa aceea, trei spahii s-au năpustit asupra lor.   L-au silit pe Maldăr să salte peste doi osmanlâi răniți. Să tragă paloșul și să stea la harță, răsucindu-se, cu uimitoare iuțeală, în toate părțile, ca să-și salveze viața și scutierul. A frânt sulița unui spahiu. A spintecat gâtul unui cal. Când sta gaia să-i biruie pe cei trei, a mai răsărit încă unul, din spate.   Scutierul a tras o săgeată în cal, prăbușindu-l. C-o altă săgeată pe coarda arcului, sta gata să-l prindă în țintă. Spahiul, ridicat de jos cu drăcească iuțeală, tăia văzduhul cu iataganul. Maldăr lupta năpraznic. Parcă nu era unul, ci trei, patru; câte unul în fața fiecărui spahiu. A doborât un potrivnic. Și pe-al doilea. Al treilea a atins cu vârful iataganului brațul căpitanului și a întins-o la fugă. Scutierului i s-a părut că dușmanul a retezat stânga lui Maldăr. A zbârnâit săgeata după fugar, dar n-a nimerit. A mai tras una din torbă. Se stăpânea să nu-i tremure mina. Se minuna cum mai lupta căpitanul. Și când îl văzu biruind, chiui: — Să trăiești, dragule! — Pe cai! a poruncit Maldăr, luând torba de jos și punând-o în spate: După ei! Să-i săgetăm și cu săgețile lor.   După vreun ceas, s-au întors la cotul Prahovei. Au scos caii din mlaștină. Au cules armele. Au oblojit răniții, adăpostindu-i prin case. Și dintre români șapte primiseră răni. Unul a murit îndată ce i s-a scos săgeata din piept. L-au îngropat sus, pe-o movilă. Abia seara, când scutierul i-a tras ciubotele, Stroe Maldăr a văzut că rana-i adâncă și obrintită. — Te doare, căpitane?… a tremurat glasul scutierului și i s-au umezit ochii. — Scutier, te-nduioșezi de-o zgârietură? — Când te doare pe domnia ta, pe mine încă și mai rău mă doare. I-a spălat rana, cu grijă și îndemânare, și i-a oblojit-o cu măduvă de falcă de urs și cu frunză de pătlagină. Maldăr l-a lăudat: — Ai mână ușoară, izvoditoare de alin, scutiere, parcă n-ar fi mină de bărbat. — Păi, că nici nu-i. — Cum? — E mină de flăcău, căpitane.   Asemenea laudă, rostită cu glas blajin, și asemenea jitii n-a auzit încă nimeni din gura căpitanului Stroe Maldăr, cel aspru și strașnic, după pilda lui Vlad vodă Țepeș.   Cinci zile s-au tălăzuit între Prahova și Argeș oștenii oblăduiți și căpitanul Maldăr și n-au mai zărit turban otoman.   În a șasea, pe la prânz, pitac domnesc.   Citindu-l, Stroe Maldăr și-a răsucit stolul și a zburat spre asfințit.   În goana cailor, scutierul trăgea cu coada ochiului spre căpitan. Încruntat și mut, Maldăr sorbea văzduhul cu nări dilatate. Încruntarea și muțenia căpitanului nu lămureau întrebările din inima scutierului. Ce poruncă era în pitacul domnesc? Încotro alergau așa de vijelios?   După miezul nopții, i-a oprit un străjer la o margine de pădure: — Cu caii de frâu, vă mistuiți între copaci. Hrăniți bine caii. Nu aprindeți foc. Nu vorbiți tare. Nu lăsați armăsarii să necheze. Dormiți până mâine-n prânz.   Au împlinit porunca, întocmai. După-amiază s-au ivit trei căpitani: — Săvârșim ceva osebit. Cu câți osteni i ti mergi, Maldăre? — Cu toți! — Rămâne în ăst loc un străjer. — Scutierul!   În amurg, pe samarele a zece asini, câțiva țărani au adus straie turcești. Maldăr a dat poruncă: — Îmbrăcați-le! — Ne… turcim? Se mirau oștenii, ridicând sprâncenele ori surâzând. — Pentru câtăva vreme, s-a încruntat Maldăr, și mai și.   Aflând că-i sorocit strajă la straiele românești, scutierul s-a întristat amar: — Asta-i treabă de muieri! Nu rămân. — Neîmplinitorii poruncilor, trădătorii, sub ascuțiș de paloș!   După ce și-au schimbat straiele, oștenii au mai așteptat vreo două ceasuri, râzând pe-nfundate de felul cum îmbrăcămintea otomană le schimonosea înfățișarea. Numai unul își întărea curajul trăgând din ploscă, pe furiș dușcă după dușcă de țuică, pin-a golit plosca și s-a îmbătat criță. Ca să nu-l simtă ortacii, s-a tras mai deoparte. A adormit pe frunze. Străjuind, scutierul l-a văzut. I-a luat anteriul și turbanul și le-a îmbrăcat el. Când să-i scoată și șalvarii, poruncă de plecare. Și-a încins iute iataganul. Prin întuneric, s-a rânduit între oșteni. Au pornit, cu caii de frâu, fără vorbă.   La ieșirea din pădure, au cotit la dreapta, au încălecat și-au vâjâit în goană nebună, mai bine de-un ceas.   S-au întâlnit cu încă două sotnii și-au făcut popas, să răsufle caii. — E și vodă aici, șopteau oștenii. Scutierul tăcea, prin întuneric, să nu-l cunoască nimeni. Stroe Maldăr a primit poruncă scurtă. A împărtășit-o stolului în șoaptă: — Lovim tabăra dușmană! Faceți ce fac eu, întocmai.   Crugul stelelor arăta că sosise miezul nopții.   Umbrele celor trei grupuri se ghiceau pe întinsul câmpiei, ca trei nori negri vânzoliți de o năpraznică furtună mută. Au trecut un pârâu, niște dâmburi, niște livezi, un sat ars, o luncă și apoi câmpia.   Ca la un semn, galopul a încetat. Și câtăva vreme au mers în pas lin, pe pământ pârjolit de foc. În văzduh a prins să adie duhoare din tabăra otomană, tot mai acră, mai iute. Caii dădeau să strănute.   În capul pilcului din mijloc a fulgerat, scurt, o flacără.   Și-n clipa aceea toți s-au azvârlit într-un galop și mai nebun, spintecând văzduhul cu iataganele.   În scurt, în față, s-au ivit corturile taberei turcești, ca niște buboaie pe obrazul câmpiei. Tot din pilcul mijlociu a izbucnit un șuier tare, ascuțit, clocotitor. Și toți oștenii au slobozit glas asurzitor sub bolta mută a nopții. Strigând năpraznic, tăind cu iataganele în dreapta și-n stingă, românii au sărit în goană peste străji. Spărgeau corturile cu sulițele. Le spârcuiau cu iataganele. Loveau. Loveau și strigau cumplit, groaznic. Să se cutremure pragurile pământului. Să se zguduie torțile cerului.   Treziți din somn, năuciți, turcii nu pricepeau nimic. Gândeau: „Ghiaurii!” Și vedeau tot turci. Pe cei mai mulți îi chinuia groaza: osmanlâii junghie osmanlâi? Și nu știau cum să folosească iataganele. Alții înșfăcau armele și loveau la nimereală: în vecinii de cort, în cei din corturile alăturate. Loveau să nu fie loviți. În fiecare clipă sporea învălmășeala, sporea spaima și se întindeau în toată tabăra. Parcă toată turcimea își pierduse capul. În tabără, la drept vorbind, rămăseseră doar brațe să mânuie arme și glasuri să urle înspăimântător. Unii aprindeau făclii de rășină și le aruncau în corturi, stârnind pojar mare și asemănând încă mai mult pământul cu prăpădul iadului.   Cel care conducea lovitura asta, Vlad vodă Țepeș, cu douăzeci de oșteni, s-a năpustit asupra unui cort mare, din mijlocul taberei, îl bănuia a fi a sultanului Mahomed. Au trecut totul prin sabie. Au aruncat și aici torțe aprinse.   Așa, într-un ceas, cele trei stoluri de romani au străbătut toată tabăra, lăsând în urmă osmani îi să se taie între ei ca chiorâi. Au ieșit în latura dinspre răsărit, năzuind spre necuprinsa liniște a câmpiei.   Căpitanul Stroe Maldăr a oprit stolul, să numere oștenii: lipseau patru. Pristavul stolului a strigat tare: — Ai lui Maldăr, aiiici!   O cupă de așteptare. În spate, flăcările și zurbava taberei otomane parcă tot mai sporite; înainte, largul câmpiei pierdut în cețurile nopții. Deodată, din stingă, drept răspuns au vâjâit două săgeți. Una a doborât calul oșteanului din dreapta căpitanului. Alta a țiuit chiar pe la urechea lui Maldăr. S-au zărit și umbre omenești. Suduind cumplit, căpitanul Maldăr s-a năpustit într-acolo. — Ești român? a întrebat cineva din întuneric cu glas deznădăjduit. — Român. — Ia-mă cu tine, frate! Sunt tot român. — Fugi spre răsărit! — Sunt legat…   Căpitanul Maldăr a tăiat frânghiile cu iataganul. L-a ajutat apoi pe celălalt oștean, căzut alături, să-și scoată piciorul de sub murgul ucis. — Tu, scutiere? Se înfurie căpitanul, cunoscându-l la lumina stelelor. — Eu. — Ți-am poruncit să… îi potrivi un ghiont în coastă: Mi-ai nesocotit porunca! S-ar cuveni să te las aici la dușmani. Te iau cu mine să te judec și să-ți tai capul, răzvrătitule! — N-ai domnia ta inima asta, se alinta, copilărește, scutierul, deși piciorul răsucit îl durea amarnic.   An ajuns oștenii din urmă. L-au urcat pe un cal și s-au tot dus spre luceafărul zorilor.   În urmă, în tabăra turcească vânzoleala a mai durat încă multă vreme. Abia la lumina zilei s-au dumirit și-au înțeles ce se întâmplase.   Și cică n-a fost, nicicând, întâmplare mai amară pentru oastea otomană: un mănunchi de viteji i-au pricinuit mari stricăciuni și pierderi și-au făcut-o de râs în fața lumii.   Când au dat în drumul Târgoviștei, oștenii lui Stroe Maldăr au cotit la stingă, către miazănoapte. În trap ușor au țintit la locul unde-și lăsaseră straiele românești.   Stroe Maldăr trăgea cu coada ochiului spre scutier. Gândea: „… îi doare rău, săracul. Dar ce-am să-l mai urechesc că mi-a călcat porunca… Și mai zice că vrea s-ajungă la Țarigrad, să-și mântuie sora din robie, zăludul, neascultătorul…”   Când roșul soare răsărea, chipul lumii rumenind, Maldăr și-a oprit stolul în popas. Toți se fericeau c-au scăpat cu viață, c-au săvârșit o ispravă nemaiauzită. Și amintindu-și de turbarea otomanilor, făceau haz și-l lăudau pe Vlad Țepeș: — Ce îndrăzneț, ce cap iscusit! Deodată, Stroe Maldăr s-a crucit: — Doi scutieri? — Cum adică? întrebă un oștean. — Păi, uite: unul lângă mine, șchiop; altul între voi, teafăr. — Și amândoi… turci! râse careva dintre oșteni. — Numai el e scutier, grăi flăcăuașul de lângă Maldăr. — Și tu? — Sora lui, Maria. — Tu erai legată de stâlp? — Nu, frate-meu, Marin. — Nu înțeleg… — E ușor de înțeles. Și pentru că l-ai scos din robie, drept mulțămită, să-ți fie slujitor, adicătelea scutier. Măcar până mi se tămăduiește piciorul… Câteva clipe oștenii s-au uitat unul la altul, uluiți. Pe urmă toți au izbucnit în râs, bucuroși de întâmplare nemaiauzită și fericita ca aceea. Singur căpitanul Maldăr sta posac și acru, parc-ar fi mestecat mere-pădurețe: „… Ce-o să zică vodă când o afla c-am ținut scutier o fată? se întreba și tot el răspundea: Mă trâmbițează în toată oștirea. Pe Stroe Maldăr l-a păcălit o fetișcană… Și toți or să leșine de râs. O trimit de îndată la Cozia”. Dar, așezată lângă tulpina unui stejar bătrân, Maria îl privi cu multă dragoste și-l dojeni c-o întrebare: — Căpitane Maldăr, trufia te silește să uiți că ți-am oblojit rana?   Stroe Maldăr a întors priviri dușmănoase spre Maria. Sta pe iarbă, sprijinită cu umărul de tulpina stejarului, cu piciorul lovit întins, cu celălalt ușor îndoit, și surâdea. Lepădase turbanul și ilicul de spahiu. Pletele-i cădeau pe umeri. Cămașa abia-i ascundea sinii. Și surâsul, și privirile-i galeșe, și totului ei tot vădeau acum că-i fată, nu flăcău. — Fost-am orb? se întreba Maldăr, cu glas răstit.   Dar, ciudat, nu se mai simțea vătămat în mândria lui. Nu mai era nici trufaș. I se muia inima, ca oricărui tânăr când vede frumusețea și simte dragostea aproape. Și asta îl bucura, în adâncul sufletului, tot așa demult ca și biruința împotriva dușmanilor. A scos ciubota din piciorul lovit al Mariei. A pus un genunchi în pământ și a cârmit ușor glezna fetei până a așezat osul la loc. Maria strângea din dinți, lăcrăma de durere, dar n-a scos niciun scâncet măcar. Surâdea printre lacrimi.   Din clipa aceea căpitanul Stroe Maldăr a înțeles că mai căpătase un stăpân. Poate chiar mai mare decât vodă. Războiul s-a purtat, cu nedomolită înverșunare, în toată vara anului 1462.   Foarte se mirau și se înspăimântau otomanii de strășnicia poporului român. Oștenii lui Țepeș se înverșunau să-i pândească de după fiecare copac ori dâmb. Îi urmăreau oamenii satelor, îi speriau fiarele pădurilor ori bufnițele nopților și-i încurcau în mreaja lor ciulinii bărăganelor. Nu mai puteau îndura. Avut-au un singur noroc: în noaptea aceea de pomină, când Țepeș, cu oștenii travestiți au atacat tabăra, sultanul nu dormea în cortul împărătesc. Și așa, numai întâmplarea i-a mint uit viața.   În toamnă, numărându-și ordiile, Mahomed sultan le-a aflat scăzute, istovite de hărțuieli, lupte, foame și molimi. Întru biruință nu mai nădăjduia. Și călcându-și în picioare semeția, poruncit-a îndărăptare peste Dunăre. Cu puținii lui viteji, Vlad Țepeș zădărnicise năvala a 250 000 de turci. Pe la jumătatea lui septembrie, iată că vodă și-a primit căpitanii la Câmpulung, iu palatul domnesc. A sfătuit cu fiecare, cum să ducă războiul la anul, dacă sultanul mai cuteza-va. — Maldăre, auzit-am că ți-ai luat scutier o fată. Adevăru-i? — Adevăr, măria ta! a stat smirnă căpitanul, hotărât să primească, senin ocara lui vodă. — Cine-i? — Fata de la Cozia, Maria. — Aducătoarea știrii despre uneltirile lui Vlad Călugărul? — Întocmai. Și-aș vrea… — Știu; demult i s-ar fi cuvenit răsplată. O moșie… — Nu măria ta! — Atunci… să ți-o dau de nevastă? — Da, măria ta! a izbucnit, tare, parc-ar fi chiuit de bucurie. — Vă cunun chiar eu. Primiți o moșie pe Jiu. Nunta la Cozia. Fiți fericiți! — Să trăiești, măria ta! În după-amiaza zilei sorocite nunții, Stroe Maldăr și Maria ieșeau la Călimănești întru întâmpinarea lui vodă, nașul. Până la Cozia au însoțit rădvanul domnului călări, de-a dreapta și de-a stânga, înfrumusețându-i alaiul cu tinerețea lor. Cununia era poruncită a se face imediat, ca pe urmă vodă să treacă la odihnă. Ci, când toți nuntașii se aflau în biserică, a ieșit în față călugărul Macarie și, cu multă miere în glas, a grăit: — O cunosc pe Maria de pruncă: vrednică, îndrăzneață, vitează putere-aș spune. Dar pe căpitanul Maldăr nu-l povățuiesc s-o ia de soție. Și nici pe măria ta, să-i cununi! — De ce? a zgârcit vodă sprânceana. — Întâi pentru că-i roaba mănăstirii. — O răscumpăr! surâse tăios Vlad vodă. — Al doilea, făptura asta a fost și Fata de la Cozia și Flăcăul de la Cozia. — Ei, și? — Săvârșit-a mare fărădelege și neiertată, măria ta și cinstiți credincioși. — Care? Se aspri glasul lui vodă. —  Cercetat-am cărțile sfinte și legiuirile mirenești și aflat-am că asemenea păcat nu află ispașă fără numai în sihăstrie, în munții silhui, în peșteri reci, printre șerpi și lilieci. — Mă înspăimânți, călugăre! a dat vodă parcă să râdă. — Da, măria ta. Pentru păcat asemănător, chiar papistașii franțuzi și briți[6], câtu-s ei de eretici, tot osândit-au la ardere pe rug o fată, ce-i zicea Ioana, fecioara din Orleans. Au osândit-o pentru păcatul că îmbrăcat-a, precum știți, strai bărbătesc. Ademenit-a barbarii și poruncitu-le-a s-o urmeze, pe căi necunoscute și pline de vrajbă. Aidoma și Maria umblat-a despletită, ca desfrânatele. A cutezat a-și schimba firea, îmbrăcând când strai muieresc, când strai bărbătesc, când tăindu-și părul, când lăsându-și plete să-i crească. Numele ei, când Maria, când Marin, s-a scos din pomelnicul sfinților. S-o scoatem și noi din rândul oamenilor. În biserică s-a lăsat tăcere. S-auzeau picuri de ceară pe lepezi căzând.   O clipă, Maria n-a putut privi spre oameni, își oprea ochii pe chipul blând al lui Mircea bătrânul, ctitorul mănăstirii zugrăvit în aur și purpură. Parcă și el se mira de sucita predică a lui Macarie. Și nu-și mută privirea de pe chipul ctitorului, până când Maldăr n-a cuprins-o de mijloc și-a strâns-o la piept. — Starețe, cunună-i! a strigat Vlad vodă Țepeș, de s-a cutremurat catapeteasma. Și a urmat, întrebând pe cei din jur: De ce vrea călugărul Macarie să smulgă țării un oștean vrednic și o mamă de oșteni încă mai vrednici, pentru vremile ce după noi veni-vor? — Îngăduie, slăvite, a pășit mai în față călugărul Eftimie, să dăm unele lămuriri despre purtările călugărului Macarie. Dară numai după nuntă, ca să nu umbrim veseli nuntașilor.   Fost-a nunta ca-n povești. I-a plăcut și lui vodă și a schimbat-o într-o sărbătoare a biruinții împotriva otomanilor. Și trei zile petrecut-au nuntașii. Nașul a benchetuit la rând cu toți. Doar, din cinci în cinci, căpitanii îi șopteau câte-o vorbă la ureche. În a patra zi, vodă a stat îndelung la sfat cu starețul mănăstirii, cu călugărul Eftimie, cu Marin și Maria. Apoi l-a judecat pe Macarie pentru hiclenie, pentru cârdășie cu dușmanul: era printre uneltitorii lui Vlad Călugărul, sortiți să-l prindă pe vodă la vânătoarea de pe muntele Cozia; se număra printre cei care chemase pilcul de turci să prade Cozia; avea prieteșug cu boierii care-l voiau domn pe Radu cel Frumos.   A doua zi după plecarea lui Vlad Țepeș de la mănăstirea Cozia, slujitori domnești îl înfigeau pe călugărul Macarie în țeapa cioplită dintr-un plop înalt, înalt, pe malul Oltului. Și-a stat acolo, în țeapă, până l-au sfâșiat vulturii și l-au ciugulit corbii. Ploile i-au deznodat oasele, vânturile le-au lepădat în Olt, iar apa la vale le-a dus în neființă, cum duce gunoaiele și putregaiurile.   Aici sfârșește povestea Mariei, Fata de la Cozia.   Cărțile spun că, totuși, la câteva luni după asta, boierii potrivnici l-au răpus pe Vlad Țepeș.   Ca dovadă că, uneori, mișelia-i mai tare decât vitejia.   Legendele istorisesc că Stroe Maldăr s-a dus atunci în Moldova, unde, sub porunca lui Ștefan cel Mare, a luptat mai departe împotriva oștilor turcești. Se zice c-ar fi căzut la Războieni, în vara cumplitului an 1476, când fost-au copleșiți moldovenii de numărul cel necuprins de mare al dușmanilor. Oricum, peste un veac și ceva, un Tudor Maldăr, alături de frații Preda, Radu și Stroe Buzescu, lua parte la războaiele cu otomanii: căpitan în oastea lui Mihai Viteazul. Judecând după isprăvile săvârșite, și după credința cu care a slujit țara în acele vânzolite și eroice vremi, Tu dor a fost, de bună seamă strănepotul lui Stroe Maldăr și al Mariei, Fata de la Cozia.       [1] A dubi — a tăbăci.   [2] Chinovie-comunitate de călugări.   [3] A chiti — a crede, a potrivi, a aranja.   [4] Sotnic – comandant al unei sotnii; sotnia era unitate de cavalerie.   [5] Spahiu – militar din vechea cavalerie turcească.   [6] Briți – britanici, englezi.    

    I     Părinţii mei se trag dintr‑un sat din partea de din jos a Gorjului, a început mătuşa Maria, învăţătoarea pen­sionară. Taica îşi cîştiga viaţa cu cărăuşia. Pămînt nu stăpînea. Avea doi cai pirpirii şi o căruţă cu coviltir. Casa lui, alcătuită dintr‑o odaie, era făcută din chirpici şi lipită de grajdul în care se aflau caii. Rămăsese orfan de mic; abia împlinise doisprezece ani cînd murise bu­nicul şi‑i lăsase moştenire, pe lîngă colibă, doar o căruţă şi doi cai. Cînd l‑au văzut singur, fără nici un fel de rudă nici mai de aproape, nici mai de departe, unii l‑au sfă­tuit să vîndă caii şi căruţa şi să se bage slugă la boierul Stîrcea, care‑şi avea conacul chiar lîngă sat. Însă el s‑a apucat de cărăuşie cît era de mic; fiindcă de îndată ce se făcuse mai măricel, bunicul îl luase cu el oriunde se dusese, îl deprinsese de cînd era de‑o şchioapă cu şose­lele nesfîrşite, pline de praf şi de hîrtoape, bătute fără milă de arşiţa soarelui, cu potecile umbroase ale pădu­rilor şi cu nopţile petrecute sub coviltirul de rogojină, în scîrţîitul molcom al roţilor unse cu economie. Nu‑l speriau nici ţipetele cucuvaielor, nici umbrele pomilor clătinîndu‑se cu chipuri de balauri în lumina lunii, ori furtunile ce‑l prindeau uneori pe cîmp sau prin păduri, nici zăpada, nici lupii care urlau iarna a spaimă, chinuiţi de foame, alergând în haite pe drumuri de pradă. Vreo doi‑trei ani, pînă a mai crescut, a dus‑o mai greu, dar se învăţase cu toate nevoile şi nu se plîngea. Se mulţumea cu cîte un boţ de mămăligă şi cu cîte o ceapă, iar din vară pînă toamna tîrziu se hrănea mai mult cu poamele de prin grădini, că de poame, slavă Domnului, era plin pămîntul, de nu mai ştiau oamenii ce să facă cu ele. Aşa a crescut tata de capul său şi, răbdător, mai punea cînd şi cînd şi cîte un ban deoparte. Cînd s‑a pornit războiul contra turcului s‑a dus   voluntar şi s‑a întors acasă cu o decoraţie, pe care stăpînirea i‑o dăduse ca dovadă a vitejiei lui. La douăzeci şi şapte de ani s‑a îndrăgostit de‑o fată de‑i zicea Zam­fira. Acum trebuie să spun că şi maica se născuse în bor­deiul unuia dintre cei ce se culcă seara şi se scoală di­mineaţa cu gîndul la o bucată de pămînt a lor, ca să‑şi hrănească plozii pe săturate. Cînd mama a împlinit zece ani, tată‑său, de nevoie, a dat‑o la curte să‑i fie de ajutor fetii‑n casă de acolo. Dînsa a rămas la coana Stîrcea vreo patru ani, în care vreme, tot luînd seama la vorbele boierilor, a învăţat şi ea să vorbească mai altfel decît ceilalţi ţărani, fără a se desprinde însă nici cu sufletul, nici cu mintea de cei în mijlocul cărora se născuse. Cam pe la vîrsta de paisprezece ani n‑a mai putut răbda viaţa de la curte şi s‑a întors la taică‑său, hotărîtă să‑ndure mai bine foamea, decît să mai stea la porunca stăpînilor. Că la ei o slugă era ca o păpuşă fără simţire, pe care o joacă păpuşarul după voie şi plac. Nicicînd Mihai Vizantea, tatăl meu, nu ar fi ajuns ceea ce a ajuns, dacă boierul Stîrcea nu ar fi avut o crescă­torie de tauri de rasă. Să spun cum era boierul ăsta, ca să se înţeleagă mai bine ce se va mai petrece. Dacă‑i dădeai ce credea el că i se cuvine, apoi nu era rău. De la dînsu' luai pămîntu‑n dijmă, îl munceai cu ce puteai şi‑i plăteai jumă­tate din roadele strînse. Te chinuiai cu plugul de lemn, iar dacă nu‑l aveai, săpai ţarina cu hîrleţul, apoi îmblăceai pînă ce ieşea sufletu' din tine. Pe lîngă asta, tre­buia să duci la curte plocoanele cuvenite, că dacă nu le duceai, odată se umfla boierul, şi cînd se umfla el te dezumflai tu, de ziceai c‑acuşi‑acuşi ajungi în faţa Celui Preaînalt înainte de soroc. Încolo era bine, că ce să aibă el împotrivă‑ţi, dacă te plecai pînă la pămînt de se nemerea să treci pe lîngă dînsul, şi te făceai că nu vezi cînd îi plăcea vreo fată şi‑o lua ca pe‑o poamă din gră­dina lui, chiar dacă‑ţi fusese juruită ţie, ori era chiar odrasla ta? Cu el te‑aveai bine dacă‑i recunoşteai drep­turile şi nu încercai să le clinteşti cît de cît. Era om glumeţ, vesel şi de petrecere, ba, după credinţa soaţei sale, cucoana Ruxandra, chiar prea de petrecere. Ciocoiul avea o crescătorie de tauri. Într‑o zi, pe cînd Zamfira se întorcea de la puţ pe drumul satului, pe umeri cu o cofă de apă, unul din tauri s‑a repezit la ea, a trîntit‑o la pămînt şi‑a dat s‑o piseze cu picioarele. Spre norocul ei, taica tocmai se îndrepta cu coasa pe umeri către livada unui om din sat să‑şi cosească oleacă de fîn. Văzînd ce se petrece, nu a pregetat o clipă, a spintecat burta vitei, a luat fata în braţe şi‑a dus‑o la baba Docana s‑o doftoricească, fiindcă animalul îi sfîşiase şoldul cu cornul. De aici i s‑a tras toată nenorocirea. Stîrcea îşi iubea taurii cum şi‑ar fi iubit copiii, dacă i‑ar fi avut, şi ar fi fost în stare să răstignească şapte suflete de creştin chiar şi numai pentru un picior scrîntit al unui necuvîntător de ăsta, darămite pentru moartea lui! Tata n‑a apucat bine să iasă din bordeiul babei Docana, că l‑a întîmpinat stăpînul. — Mi‑ai ucis taurul, tîlharule! a răcnit el. — Nu am avut încotro, cucoane. De n‑aş fi venit la vreme, ar fi omorît‑o el pe Zamfira. — Şi dacă?! De tîrîturi ca ea e satul plin, dar taur ca ăsta nu mai găseşti în toată Ţara Muntenească, mîrlan puturos! a strigat boierul, nebun de furie, pornind să‑l lovească peste faţă cu vîna de bou. De nu l‑ar fi oprit slugile venite o dată cu stăpînul lor, cred că tata‑l răpunea, fiindcă era un om înalt şi puternic, iar boierul abia‑i ajungea pînă la umăr şi se sfrijise de petreceri. Cînd s‑a văzut în primejdie, Stîrcea a început a urla ca apucat şi a‑l lovi şi mai aprig, în timp ce oamenii săi îl ţineau pe taica de mîini. După ce ciocoiul a obosit, a şuierat, gîfîind : — O să‑mi plăteşti taurul cu tot ce ai şi‑o să te bag şi la puşcărie, lepădătură! Mihai Vizantea a pornit clătinîndu‑se spre bordeiul lui şi a zăcut acolo pînă seara, cu capul gol de gînduri. Apoi, după ce şi‑a mai venit în fire, a început a cugeta. Nu pricepea cum poţi să pui în cumpănă viaţa unui om pentru o vită. Şi pe măsură ce mintea i se limpezea, îl cuprindea o neînchipuită furie împotriva celui ce‑o fă­cuse pe Zamfira tîrîtură. Toate celelalte sudălmî, chiar şi bătaia, dacă nu le‑ar fi uitat, poate că le‑ar fi împins undeva, într‑un ascunziş întunecos al sufletului său, dar ocara asta îl ardea ca un fier înroşit în foc. „Pentru ce tîrîtură, boierule?” îngîna el, umblînd prin odaie ca o fiară în cuşcă. De cum s‑a lăsat noaptea, s‑a dus la baba Docana. Zamfira se mai dezmeticise. Mătuşa o oblojise după pri­ceperea ei şi se părea că fata se va alege numai cu urma unei răni destul de adînci şi cu spaima. — Hai! a spus tata, întunecat. Poţi să te mişti? Ea a încercat să se ridice, însă a căzut îndărăt cu un geamăt. Atunci el i‑a poruncit Docanei să iasă afară din odaie, s‑a aşezat pe marginea patului şi a început a vorbi, iar ochii îi luceau ca la rîşi. În noaptea aceea, hambarele de la curte au ars toate ca o claie de fîn, şi erau multe, că Stîrcea adunase în ele recolta de grîu şi porumb pe timp de trei ani. Să fi fost peste cincizeci de vagoane de bucate. Vîlvătăile se ridicau pînă la cer, luminînd drumul cărăuşului, care pornise cu căruţa, împreună cu Zamfira, pe căile neum­blate ale pădurilor, dar numai după ce dăduse foc şi grajdului, şi colibei lui, pentru ca boierul să nu se aleagă nici măcar cu atîta, iar pe el să nu‑l mai atragă nimic către locurile pe care‑şi petrecuse copilăria şi tinereţea. Şi‑au pornit în sus, către pădurile dinspre munte. Se hrăneau cu ce vînau prin codri şi pescuiau prin rîuri. Pentru că‑şi agonisise viaţa de mic, Vizantea se deprin­sese să întindă laţuri, să prindă felurite vietăţi şi să pescuiască. Zamfira, după ce bolise vreo trei şăptămîni, de‑o ducea taica numai în braţe cînd trebuia să coboare din căruţă, pînă la urmă se tămăduise şi‑i stătea alături băr­batului său cu mare folos. Că se dovedise de la început a fi din aluatul cel bun şi nu‑i era mai prejos părintelui meu nici în curaj şi nici în dîrzenie. Însă omul e făcut să nu poată trăi singur; el are nevoi pe care nu şi le poate îndeplini decît dacă ţine legătura cu semenii săi. Mihai şi Zamfira aveau trebuinţă de mălai şi făină, de cîte‑o bucată de slănină, de sare şi de atîtea alte lu­cruri. Aşa că‑şi găsiră gazde prin cîteva aşezări de ţă­rani, şi cu ajutorul lor îşi mai astîmpărau nevoile. Dar acestea se cuveneau mulţumite, bucatele plătite, şi Vizantea s‑a văzut curînd cu chimirul gol. Bruma de ago­niseală pusă deoparte cu mare greu din cărăuşia lui se topise ca un grunz de sare uitat în ploaie, şi la lipsa asta se mai adăugase într‑o zi şi pierderea unui cal, mort de bătrîneţe. Atunci şi‑a amintit Mihai pentru prima oară că Stîrcea nu avea numai tauri, ci şi vreo opt cai de rasă, şi gîndul nu a mers decît cu un pas înaintea faptei. Într‑un miez de noapte, cei doi fugari s‑au apropiat de sat, au intrat pe nesimţite în grajdul boierului, au legat cu meşteşug boturile cailor să nu necheze şi s‑au stre­curat cu ei afară, mistuindu‑se în adîncul pădurii. Umblaseră poterele şi mai înainte după ei, dar după furtul cailor parcă le ardeiase boierul dosul cu boiaua cea mai iute, că se ţineau de urmele lor ca scaiul de lîna oii. Numai că pădurea era deasă şi adîncă, de nu‑i dădeai de capăt, iar cărările ei tăinuite nu le cunoşteau decît fugarii. Ca totdeauna, greu a fost doar începutul, că ce‑a mai venit pe urmă s‑a aşternut pe drum bătut. Şase din caii boierului tata i‑a vîndut unui geambaş din Turnu Severin, care i‑a vopsit şi i‑a trecut munţii în Transil­vania. Doi i‑a păstrat pentru el şi soaţă, de căruţă şi călărie. Că Zamfira se dovedise şi în treaba asta plină de rîvnă, ca şi în altele, şi în scurtă vreme ajunsese a se lua la întrecere în fuga calului cu bărbatul ei. Sărăcia era mare în satele presărate prin văi şi prin cîmpii; boierii socoteau ţăranul mai prejos decît o vită şi‑l ţineau ca pe un cîine legat în lanţ, lăsîndu‑l a îm­buca doar atît cît să‑şi păstreze zilele. Aşa că cei doi îşi găseau uşor gazde credincioase, care le‑ar fi stat ală­turi numai din răzvrătire, darămite cînd le mai puneai în palmă şi cîte un gologan, ca să‑şi mai cîrpească ne­voile. Într‑o zi, pe cînd tata şi mama se aflau într‑un han din Turnu Severin, au cunoscut un neamţ care se întor­cea dintr‑o călătorie în ţara turcească. Acesta avea de vînzare două flinte din cele bune, făcute la Viena, şi l‑a îmbiat pe tata să le cumpere, zicind că nu mai are ce face cu ele. Taica s‑a‑nvoit, că de la vînzarea cailor nu trecuseră nici trei săptămîni, şi chimirul îi era plin de galbeni.  

Istoria lui Ștefan Vodă cel Mare și cel Bun I Spune la cărțile cele bătrîne că pe la începutul veacului al XV-lea domnea în țara Moldovei înțeleptul și bunul Alexandru-vodă, care cu dreptul s-ar cuveni să se numească: tatăl și întemeietorul țărei Moldovei.   Mai întreg decît cei de mai naintea lui domni, el alcătuise multe așezăminte folositoare țărei, adică: școli pentru învățat carte și științi înalte; cea dintîi mitropolie în orașul Suceava; episcopiile de la Roman și de la Rădăuți; monăstirile de la Bistrița și Moldavița, și le înzestră cu de toate trebuincioasele pentru lauda Domnului celui întreit sfînt. El mai tocmi și boieriile mari în sfat, și făcu legătură tare cu Vladislav, craiul leșilor, ca la orice primejdie să sară unul pentru altul și să se ajutoreze. Vestea despre înțelepciunea acestui domn se spune că ajunsese pînă la Roma; iară Papa numea pămîntul Moldovei crăie. Pînă și împăratul din Țarigrad îl lăuda, căci numea pe domnul nostru Basileus, adică împărat, pentru care îi trimise în dar o coroană împărătească. Murind Alexandru-vodă cel Bun și Bătrîn, după o lungă domnie, lăsase țara plină ca un stup cu de toate bunătățile. Dar vrajma ce intră de timpuriu foarte între fiii săi, cum pururea se întîmplă între doi sau mai mulți chivernisitori ai unei țări, aduse oști de limbi străine înMoldova, pe care o prădară și o arseră pe de toate laturile.   Inponcișările dintre Roman-vodă, Petru-vodă, Alexandru și Bogdan-vodă, aduse împărecheri între noroade și aceste împărecheri grămădise asupra bietei țări nevoi și mai mari.   Acest Bogdan-vodă, fiu din flori al lui Alexandru cel Bun, le-o făcu cît de bună leșilor, care necontenit unelteau și turburau lucrurile în Moldova, pentru a in parte-și interes (sic!) și hrăneau nădejdile poftitorilor de domnie.   Și iată cum:   Cazimir, craiul leșilor, trimițînd în Moldova o mare oștire și frumoasă ca să răstoarne din domnie pe Bogdan și să puie pe Alexandru, fiu lui Ilie, Bogdan se prefăcu că se învoiește să se plece craiului și să-i dea cîte 7000 de galbeni pe an; dară cînd apucă bine pe leși într-o pădure, îi birui, așa că puțini au putut să se mai întoarcă teferi în țara lor.   Bogdan-vodă avea un fiu pronumit Ștefan, viteaz cum nu se mai văzuse încă.   Spun, chiar, că se cunoștea într-insul, din vîrsta cea mai fragedă, o agerime de minte de nu putea nici un copil să-l ajungă, și-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte nici la trîntă, nici la voroavă. La vînătoare mi-ți ucidea ursul în luptă dreaptă, înarmat numai cu un cuțit. Pentru aceasta soții lui îl porecleau zicîndu-i Burduja.   El moștenise de la tată-său cutezarea, iuțeala și meșteșugul minții, iară de la bunul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înțelepciunea și inimoșia. După moartea lui Bogdan în bătălia de la satul Răușenii, unde Petru Aron îi tăie capul și-i luă tronul, Ștefan năzui la curtea Vladuluivodă Țepeș din Țara Românească, carele cu brațele deschise și iubire îl primi. Cu ajutorul acestuia, Ștefan intră în Moldova și apucă calea Sucevei, la anul 1458; înfrînse în două rînduri pe Petru Aron și-l fugări în țara leșească. După aceasta chemă pe mitropolitul Teoctist cu toate căpeteniile clerului și călugării, pe toți boierii, boierinașii, curtenii, pe răzeși și popor, în cîmpul numit Direptatea și le spuse că nu din nebunia de a domni a gonit pe hrăpitorul scaunului părintesc, ci din dorința de a face Moldova mare și lăudată. Și, întrebînd pe toată adunarea cu graiul blîndeței, zise:   — Oameni buni, voit-ați voi să vă fiu eu domn?   Toți cei de față într-o glăsuire strigară:   — Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești!   Păru mult bine lui Ștefan cînd se încredință că poporul îl voiește, și după ce fu ales la domnie și i se dete schiptrul (toiagul) și steagul țării Moldovei, care steag avea pe de-o parte capul de zimbru, iară pe de cealaltă Sfîntul George călare, lovind cu sulița un balaur, el intră cu fală în Suceava la scaunul domnesc. Știind că începutul înțelepciunii este temerea de Dumnezeu, cea dintîi treabă a sa fu de a merge la biserică spre a aduce cîntări de laudă celui Preaputernic.   Astfel a treia zi după intrarea sa în Suceava, Ștefan purcese la biserică cu toată fala domnească. La poarta bisericei descălică. Mitropolitul Teoctist, cu episcopii, cu arhiereii, cu o mulțime de preoți și diaconi, îl întîmpinară cu sfînta Evangelie și cu cădelniți din care ieșea tămîia cea binemirositoare, iară cetățenii cîntau laude în cinstea sfintei Treimi, toți cu făclii aprinse.   Cînd Ștefan urcă cea dintîi treaptă, mitropolitul se coborî către dînsul, luă sfînta Evanghelie din mîna preotului ce o ducea și o dete domnului ca să o sărute. Atunci cel dintîi psalt începu să cînte: Vrednic este! Cînd ajunse dinaintea altarului, domnul își luă stema din cap și se închină la sfintele icoane ale Domnului nostru Isus Christos și la a Preacuratei sale mame pe care le sărută.   Atunci episcopul de la Roman îl luă de subțioara dreaptă, iară episcopul de la Rădăuți de cea stîngă și îl duseră în sfîntul altar prin ușile împărătești. După aceea ocoliră sfîntul Pristol de trsi ori, iar psalții cîntau rugăciunile obișnuite la asemenea slujbe, sfîrșind cu Isaiia dănțuiește. Apoi domnul și amîndoi episcopii îngenunchiară dinaintea sfîntului jertfelnic. Mitropolitul, puind omoforul pe capul lui Ștefan, ceti molitva rînduită la ungerea domnilor, după care primi ungerea cu sfîntul mir. La ieșirea din altar, domnul fu dus pînă la jețul domnesc, iarăși de subțiori, de cei doi episcopi.   Și primind binecuvîntarea mitropolitului, domnul veni în mijlocul bisericei, se închină, apoi puindu-și stema strămoșească pe cap ieși din biserică și se întoarse la locuința domnească cu același alai ca la venire.   Trei zile ținură veseliile, în care zile își alese sfetnicii.   În ziua a treia i se înfățișară toți boierii. Domnul sta pe scaunul domnesc și fiecare ceată de boieri trecea pe dinaintea lui și i se închina ca la un domn.   Întîi trecură: logofătul cel mare, vornicul cel mare de Țara-de-jos, cel de Țara-de-sus; pîrcălabul de Hotin; cel de Neamț-, cel de Cetatea nouă, hatmanul și pîrcălab de Suceava; postelnicul cel mare, spătarul, paharnicul, visternicul, stolnicul și comișii.   După aceștia trecură: vornicul doamnei, cuparul, vătaful de păhărnicei, cel de stolnicei, cei doi vătafi de aprozi, cel de tîrg și cel de curte. Apoi credinciosul, cămărașul, vătaful de copii din casă, pivnicerul, toți în capul oamenilor ce cîrmuiau ei.   Mai trecură: velii căpitanii de Suceava, de Iași, de Cotnar, de Soroca, de Tecuci, de Dorohoi, de Covurlui, polcovnicul de curte, stolnicul de cazaci, căpitanul Hătmăniei, Agiei, căpitanul doamnei, ce avea steag de călărași, și alții cu oamenii lor.   Așa se înscăună Ștefan-vodă.   Pe vremea aceea, domnea în Țara Românească Vlad-vodă Țepeș; în țara leșească Cazimir IV; în țara turcului, Mahomet II; în țara ungurului Matei Corvin, și în Crîm, Maengli-Gerai han.   II Ștefan domnul adună la sfat pe mai-marii și bătrînii poporului, împreună cu mitropolitul și zise:   — Boieri dumneavoastră, nu este greu a dobîndi cineva ceva și a-și împlini pofta inimei; greul este cum să păstreze acel lucru, fără nici o clinteală. De aceea și eu v-am chemat să mă ajutați cu sfaturile d-voastră ca să facem moșia rămasă de la strămoșii noștri a fi mare și lăudată, căci zis este: „sfaturile bătrînilor îndreptează calea tinerilor spre bine“.   Unul din boierii de față, zise:   — Mărite doamne, tinerii cei harnici petrec bătrînețe odihnite și lăudate.   Altul zise:   — Întrebarea și sfatul bătrînilor limpezește calea tinerilor și fac pe împărați să domnească fără multă greutate.   Spătarul cel mare adăugă:   — Luminate doamne, războaiele cele cu bună tocmeală fac pe împărații cei tineri să ajungă mari, și la bătrînețe se bucură de rodul ostenelelor lor.   Un căpitan de panțiri spuse:   — Cinstită fie luminata față a măriei-tale! Dacă domnul meu ar voi să ție samă de nevrednicul meu sfat, aș cuteza să-l îndemn a nu aștepta pe vrăjmaș să cadă peste noi; ci mai bine să ne facem ochii patru, să tragem cu urechea in toate părțile, să fim pururea gata de război, ca să putem tăia dușmanului apa de la moară.   Altul mai zise:   — Vrăjmașul nu trebuie lăsat pînă nu-l vom răpune, căci pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești.   Ștefan ascultă și băgă în cap toate sfaturile; iară el cumpănindu-le, pe unele le primi de bune, iar pe altele le mai prefăcu.   Și punîndu-se la lucru, cea dintîi grijă fu a alcătui oastea: puse, deci, de se scrise oamenii, îi împărți în cete, le dete steaguri și le puse căpitani, voievozi, șutași și cetași pe bărbații cei mai cercați în războaie.   Fiecare căpitănie era cu ceata Jui. Astfel în timp de pace oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor, căpitanul de darabani. Ei aveau plete și purtau sănețe lungi. Simenii, a căror căpitănie era aga, se aflau înarmați cu arcuri și cu măciuci în felii; iară armășeii, cei cu bărbi stufoase, erau povățuiți de vel-armaș, în sama cărora erau și tunurile. Numărul acestora se urca la douăzeci de mii de pedestrași. Călărimea se alcătuia din panțiri și lefegii, îmbrăcați în zale de oțel, numărul lor fiind ea de zece mii.   Pe lîngă aceștia, copii[i] de casă și aprozii alcătuiau ceata domnească. Ei erau toți feciori de boiernași, purtau căciuli țurcănești cu pene și dulămi de catifea, cu nasturi de argint. Această ceată era de-a pururea împrejurul domnului lor, și îl străjuiau cu neadormire în vreme de război. Ei păzeau steagul cel mare al țării.   Cînd însă dușmanul se scula cu vrajmă asupra țărei, atunci pîrcălabul de Hotin alerga cu pîlcul lupcanilor; sardarul […] cu cetele lăpușnene; toți ispravnicii cu slujitorii lor; căpitanii plaiurilor, cu plăieșii; toți boiernașii cu oamenii lor de oaste, cu vecinii și slujbașii lor, care erau înarmați cu suliți lungi, cu săbii drepte ori încovoiate, arcuri, sănețe, hangeruri calmucești, toate luate de la vrăjmași în războaie, sau cu securi, topoare, coase, baltage.   Căci Ștefan domnul, nu numai pe ostași și pe boieri, ci și pe „proști” încă îi deprinsese la arme, învățînd pe fiecare cum să-și apere moșia. Dacă afla că vreun prost nu are săgeți, arc și sabie, sau că merge cu mîinile goale în tabără, aceluia, fără milă, îi reteza capul.   Zîzaniile ce Petru Aron umbla să vîre pintre căpeteniile oastei și pintre boieri, făcu pe Ștefan să ceară de la craiul leșilor, de unde fugise, ca să i-l dea în mînă. Cazimir craiul nu se învoi la una ca aceasta.   Atunci Ștefan năpădi în țara leșească și multă stricăciune făcu leșilor. Iară Cazimir craiul, dacă văzu asupra lui urgia domnului moldovenesc, umbla acum să potolească pe Ștefan; și astfel la 1459 făcu pace și legătură ca leșii și moldovenii să trăiască ca niște vecini buni, în frățească înțelegere și să sară unul pentru altul asupra protivnicilor lor; iară Petru fugitul să nu se poată apropia mai mult de Moldova, decît pînă la Smotriț.   Pe vremea aceea turcii se sculară cu război asupra lui Vlad-vodă. Ștefan găsi și el acum vreme cu prilej să răscumpere cetățile Chilia și Ackerman ce căzuseră la păgîni, și la 1465, cu mila Domnului și cu mare vărsare de sînge le și dobîndi, și le întări cu bucate și cu slujitori.   Apoi dete o raită prin Ardeal. Și căzînd asupra săcuilor, le prădă țara. Aceasta spre pedeapsă pentru ajutorul ce dase ungurenii lui Petre Aron, cînd fu cu năvala lui în Moldova. Se mulțămi cu atît deocamdată și se întoarse în țara lui încărcat de prăzile apucate de la ei. Cu aceasta a vrut să arate lui Mateiaș că nu trebuie să se joace cu moldovenii, căci ei nu vor tăbărî niciodată peste alții; dar nici vor lăsa pe alții să tăbărască asupra lor. Și să-i fie învățătură de minte de a mai da ajutor armat protivnicilor Moldovei.   Cu aceste fapte strălucite astupă și gurile unor boieri ce începuseră să cîrtească împotriva lui. Cugetul lui Ștefan era acum să-și facă prieteni pe toți domnii și craii creștini din preajma Moldovei. Pentru aceasta trimise soli la cneazul Simion de la Kiev și ceru în căsătorie pe sora sa, pe nume Evdochia Olelkowicz la anul 1463. Cneazul se bucură din suflet pentru cinstea ce-i făcu Ștefan de a-l avea de cumnat. Și mare veselie fu în Moldova și în Chiev cînd se cununară. Spun să fi fost această doamnă o femeie bună, cu frica lui Dumnezeu, înțeleaptă, cumpătată și cinstită. Dar din nenorocire ea trăi numai trei ani în Suceava, căci muri lăsînd lui Ștefan din astă căsătorie un fiu, Alexandru, și o fată, Elena. Ștefan, după trecerea de alți trei ani, luă de soție pe o greacă din familia împărătească a Comnenilor ce trăiau fugiți în Crîm, pe Maria de la Mangop.   La anul 1466, puse Ștefan-vodă să se clădească monăstirea Putna cu hramul Născătoarei de Dumnezeu. El voi singur să-și aleagă locul pentru altar. De aceea adunînd pe toți boierii și poporul, întrebă cu glas mare: „cine din ei trag cu arcurile mai departe?“   Atunci:   „Trei ostași cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă;   Doi ca zimbrul, ageri, mîndri, nalți ca bradul de la munte,   Pe-al lor umăr poartă glugă, la brîu paloș, și pe frunte,   Cu-a lor lungi și negre plete se scoboar-o neagră țurcă.   Ei, ades cu-a lor săgeată răpezită sus, în nor,   Printr-a fulgerilor focuri, au oprit vulturu-n zbor.   …………………………………………………………………………………..   …………………………………………………………………………………..   — Copii, trageți! eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi ,   Astfel zice domnul Ștefan! iar voinicii amîndoi   Se plec; arcele-și încoardă, trag; săgețile lor zboară,   Spintecă repede vîntul ce dă foc și vîjîiește;   Se tot duc, se duc ca gîndul, și de-abia ochiul zărește   Pe cîmp, departe, departe, locul unde se coboară.   Ura! ‚n ceruri se ridică! urlă dealul, clocotește,   «Să trăiți, copii !» le zice Ștefan ce-acum se gătește.   Sbîrnăia coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt,   Piere, trece mai departe, și-ntr-un paltin vechi s-a frint.   «Acolo fi-vo altarul!» zice falnicul monarc   Ce se-nchină și se pleacă pe războinicul său arc.   «Să trăiască domnul Ștefan !» mii de glasuri îi urează   Și poporul jos pe vale, umilii îngenunchiază.” (v. Alecsandri)   Mateiaș Corvin, neluind nici o învățătură din faptele cele mărețe ale lui Ștefan, ci lăsîndu-se a fi biruit de deșartă mîndrie, ridică o adunătură de peste patruzeci de mii de oameni, se puse in capul lor, și porni împotriva Moldovei. Trecînd munții prin pasul Oituzului și al Dimeșului, ajunse la Roman. Aici, făcînd popas, trimise soli la Ștefan să-i dea, de știre că ori să-i închine țara lui, sau să iasă la luptă.   Pînă una, alta ungurul jefui și pîrjoli Trotușul, Bacăul și Romanul, pornind către Suceava ca să apuce scaunul.   Solii se înfățișară lui Ștefan, care era înconjurat de căpitanii săi cei mari, și ziseră:   — Preastrălucitul Mateiaș Corvin, craiul Ungariei și al Boemiei, suveranul nostru și al vostru, ne trimite să-ți spunem că el este în țara cea supusă crăiei sale, și tu, ori din neștiință, sau că te prefaci a nu ști nimic, nu ieși înaintea lui cu daruri ca la un stăpîn. Deci, mărirea sa craiul a hotărît ca, de nu vei merge îndată să te închini lui, o să te pedepsească după cum ți s-a cădea.   Toți oștenii de față se încruntară cînd auziră aceste vorbe defăimătoare pentru domnul și țara lor.   Ștefan răspunse solilor:   — Mergeți la stăpînul vostru și-i spuneți că această țară n-a cunoscut niciodată vreun stăpîn străin. Și să știe el că pînă mai stă un moldovean pe picioare și cu sabia în mînă, ea nu se va închina nimărui. Astfel au fost obiceiurile părinților noștri. În curînd avem să ne întîlnim piept la piept.   Solii se mai încumetară a răspunde:   — Doamne! dară Matei Corvin este in țară, și mai mult de jumătate este în puterea lui.   Însă Ștefan le zise, rînjind pe sub mustață:   — Pămîntul Moldovei este o plămădeală de sîngele veneticilor ce au cercat să o robească.   Solii plecară.   Iară Ștefan purcese din Suceava cu toate oștile sale și se așeză între rîurile Moldova și Someșul, de unde priveghea toate mișcările ungurului. Ungurii, tot oameni cercați în războaie, lăsară calea despre Suceava și veniră la Baia.   Ei, văzînd oastea moldovenilor puțină la număr, pe român blînd și smerit, cum l-a lăsat Dumnezeu pe el, nu se mai putură înfrîna, ci se deteră la nelegiuiri, de care mintea omenească se înfioară.   Ei nu știau că Ștefan era la osteneală fără preget, la odihnă fără desfrînare, la primejdii fără frică, carele a cinstit pe a sa seminție cu înțelepciunea și vitejiile sale, și nu s-a fălit niciodată cu faptele strămoșilor săi, nici a luat vreodată numele lor în deșert. Căci iată-l că prinzînd limbă despre starea lagărului lui Mateiaș, numai cît veni în grabă cu pedestrimea dinaintea cetății Baia, noaptea, și aflînd că ungurii sunt dați cu toții beției și desfrînărilor, nu pierdu nici o clipă, ci căzu asupra lor ca o mînie dumnezeiască și ca un duh de vifor și puse de aprinse cetatea de trei părți.   Cu cît noaptea era de întunecoasă beznă, de-și dau ungurii cu mîinile în ochi fără să vadă ceva, fără să se poată apuca de arme, cu atîta lumina focului neașteptat îi orbi și-i zăpăci, încît ei rămaseră ca niște buimăciți căci nici știau încotro să fugă; pe cînd oastea lui Ștefan plină de bărbăția domnului lor îi tăiau ca pe niște ciuperci. Cea mai mare parte din unguri prinseră a fugi; dar unde să găsească scăpare de sabia lui Ștefan și a moldovenilor lui? Unde să se adăpostească? Că nici în bortă de șarpe n-aveau loc de mînia și agerimea românilor, că țăranii îi vînau prin zăvoaie și prin munți, și-i tăiau cu coasa, și cu fușturi, și cu topoare. Și tăiară moldovenii fără milă pînă la ziuă. Flăcările ce se întinseseră peste toată cetatea ca un potop pe de-o parte, brațele cele vînjoace ale oastei lui Ștefan pe de alta, și pe lîngă acestea, cetățenii cu femeile și cu copiii, zvîntară pe trufașii de unguri, încît într-o singură noapte pierdură la zece mii de oameni. Însuși Mateiaș craiul scăpă de moarte ca prin urechile acului, cu o lovitură de săgeată în spate. Astfel poticălește Dumnezeu pe cei mîndri și nesățioși la inimă. Berendei ce se afla în tabăra lui Mateiaș, nădăjduind să-i pice domnia Moldovei, căzu mort; iară Petru Aron scăpă teafăr și fugi în țara leșească. Aceasta s-a întîmplat la anul 1467. Cei ce scăpară cu fuga nu se opriră decît după ce trecură munții. Mateiaș fu bun-bucuros că a scăpat cu viață. Adică fuga e rușinoasă, dar la urmă e sănătoasă. Plin de rușine el poposi la Brașov; apoi de acolo merse la Cluj și în ziua de Sfîntul Ștefan puse de omorî pe un căpitan român, anume pe Mihu, pe care îl prinsese și ungurenii în acest război, drept răzbunare.   Asupra acestei biruințe, Ștefan aduse mulțămire lui Dumnezeu, căci el se ferea de a cădea în păcatul trufiei. Niciodată el nu se fălea cu biruințele sale, ci totdeauna, după o izbîndă, alerga cu brațele întinse la altarul lui Dumnezeu și se închina.   Tot apusul și răsăritul se umplu de faima acestei biruințe. Craiul leșesc creștea de bucurie că dușmanul său Mateiaș fusese bătut; iară sultanul Mahomet pizmuia pe Ștefan și se da de ceasul morții cum de nu putu și dînsul să biruiască pe Mateiaș craiul.   Ștefan nu putea să uite răul ce făcuse țării sale Mateiaș craiul. Pentru aceasta el intră de-a doua oară în țara Ardealului de bătu aspru pe săcui. Mateiaș, înghițind rusinea ce pățise și văzînd că n-are încotro, căzu la pace. El îmbună pe Ștefan dăruindu-i trei castele în Ardeal, ca să fiepe sama sa: Ciceiu lîngă Someș, Cetatea de Baltă lîngă Tîrnova și Balvanul în ținutul secuilor, la anul 1468.   III Ștefan-vodă știa că un neam merge spre propășire prin pace. Și el o dorea și o căuta. Se dusese vestea de judecățile lui. La curtea domnească nu se știa ce este minciuna; zavistia era legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strîmbătatea de istov împilată; dreptatea pe scaune împărățea, și nu ea lui vodă, ci vodă ei supus și slujitor era! De apuca armele, de la ea se sfătuia; de judeca, pre dînsa asculta; de cinstea pe cineva cu ceva, ei îi urma și toate ca o slugă din poronca ei le făcea.   Tătarii, seminția ce trăia mai numai din jafuri și prăzi, năvăliră în Moldova. Ștefan îi întîmpină cum știa el. După ce-i bătu de nu se alese nici pulberea de ei în două bătălii ce le dete la Lipinți, aproape de rîul Nistru, apoi în a treia îi zdruncină cu desăvîrșire; ba încă și pe Carzic, fiul hanului Maniac, îl prinse și-l aduse la Suceava. Hanul spumegă de mînie și turbare, cînd auzi de una ca aceasta.   Și deci trimise lui Stefan o sută de călăreți ca să-și ceară copilul. Tătarul socotea să sperie pe cel ce nu știa ce este frica și în vorbele ce trimise lui Ștefan amestecă fel de fel de cuvinte de amenințare. Iară Ștefan voi să-i mai arate o dată cu cine are a face. Buna-cuviință nu se dezlipea de buzele lui. El nu zise nici un cuvințel de înfruntare pentru tătarul cel ce nu știa să-și puie strajă gurei, dară porunci de aduse înaintea solilor pe fiul hanului și puse de-i zbură capul. Apoi zise de trase în țeapă pe toți solii, afară de unul, căruia, tăindu-i nasul și urechile, îl trimise la domnul său să-i spuie cele ce văzuse.   După ce înmuie îndărătnicia tătarului și-i ținlui îndrăzneala cea nerușinată la hotare, la anul 1469, se năpusti a treia oară asupra Ardealului și dete secuilor o snopeală de le scăpără măselele. Și le se căzu o asemenea pedeapsă, căci Mateiaș craiul dete oaste fugitului Petru Aron ca să vie să scoată pe Ștefan din domnie. Dar nu le ajută norocul, căci oastea se risipi cum văzu pe domnul Moldovei înaintea lor, ba încă prinse viu și nevătămat și pe fugitul Petru și puse de-l ucise.   Pe vremea aceea turcii băgaseră groaza în tot Apusul. Nelegiuiții agareni se revărsau ca un potop peste ținuturile creștinilor și le înghițeau pe ele. Nu numai atît. Focul, sabia și prada erau mujloacele prin care se făceau ei cunoscuți pe oriunde ajungeau. În cetățile pe care ei le cuprindeau nu mai lăsa piatră peste piatră, și rădea totul din fața pămîntului.   Dacă cădeau peste vro seminție, ori trebuia să se turcească acea seminție, sau să se istovească. Căci nelegiuiții de păgîni pe oameni îi făceau bucăți, bucăți, sau îi tîrau în robie, pe femei le vindeau ca pe vite, pe fecioare le necinsteau și le făceau cadînele lor, iar pe copii îi luau în iatagane ori în suliți și-i ucideau. Ștefan se luase de gînduri și i se zburlea perii în cap la auzirea unor astfel de grozăvii. El vedea bine că ursul joacă prin vecini și că nici el nu va fi cruțat. Leșii începuse a-și da arama pe față. Ștefan însă își ținea cu sfințenie legăturile ce avuse cu dînșii, pe cind ei sumuțase asupra lui Ștefan pe tătari și pe fugitul Petru în atîtea rînduri.   Toate țările papistașe din apus, cu papa al lor în cap, îndemnau pe leși și pe unguri, ca pe niște papistași ce erau și ei, să se înțeleagă între dînșii și în unire cu domnii creștini din Moldova și din Țara Românească să dea aprig război nelegiuitului agarean, care venea ca lăcustele de nu se mai sfîrșea.   Dară acești doi domni pofteau fiecare pentru sine să aibă aceste țări, ba încă călugări de ai papei cutreierau țările și cerca să le papistășească. Asemenea și popii calvinilor umblau cu șoșele, cu momele să le calvinească. Pentru aceea în țările românești, în gurile tuturor nu auzeai altceva zicîndu-se decît Țara și Legea. Și avînd pe domnii lor de căpetenii vrednice le și apărară. Deși Ștefan nu privea cu ochi de cumătră aceste cugete ale leșilor și ungurilor, totuși se plecă a asculta glasul creștinătății și legătură făcură între dînșii ca să înfrîneze mîndria și cutezarea turcului.   Dar cum zavistia face frate cu frate să se sfîșie ca niște cîni, iată că Ștefan-vodă puse în gînd a bate pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești, pe carele turcii îl înscăunaseră și era iubit de dînșii, și a-ntrupa țara lui cu Moldova, ca unii ce și locuitorii ei români erau.   Deci la 1470, el năvăli în România, îi prădă marginea și arse Brăila.   Radu-vodă, văzînd atîtea răutăți în țara lui, adună în grabă oștire și se revărsă asupra Moldovei la anul 1471. Cîțiva boieri de-ai lui Ștefan, care erau în înțelegere cu Radul, căutară să răstoarne pe domnul lor, care se afla atunci cu oștirea la. Vaslui. Aici se descoperi vînzarea. Boierii cei nemulțămiți chibzuiseră ca îndată ce va intra Radul cu oaste în Moldova, ei să ridice răzmiriță, să puie mîna pe Ștefan și să-l dea în mîinile Radului. Căpeteniile acestei vînzări nelegiuite erau: Negrilă paharnicul, Alexa stolnicul și Isaia vornicul. Ștefan-vodă puse de le tăie capetele în fața oastei.   Auzind apoi de năvala Radului-vodă, el îi ieși înainte cu oastea lui și se întîlniră la satul Soci. Aici ar fi locul să plîngem și să dăm tuturor pe duhul dihoniilor. Cînd pizma, și răutatea își vîră coada printre frați, vai de casa aceea! Și mult sînge frățesc curse aici la Soci. Era o durere să fi văzut cum două căpetenii de același neam, îmbăibătînd pe frații din tabăra lor, să taie fără milă pe cei de un sînge cu dînșii.   Oștile din amîndouă părțile se loviră ca niște turbați. Dară moldovenii răzbiră pe români și-i puseră pe goană. Cei mai mari căpitani ai acestora căzură în mîinile moldovenilor, împreună cu toate steagurile și o mulțime do prinși. Ștefan puse de tăie pe toți prinșii, afară de Stan logofătul și Mircea comisul. După această izbîndă, Ștefan se întoarse la Suceava, și dete mulțămită Domnului pentru biruința ce cîștigase. Și trei ani ținu pacea, timp în care Ștefan făcu multe îmbunătățiri țării sale.   Dar gîndul lui nu i se lua de la unirea țărilor surori. Și fiindcă aceasta nu se putea face decît în putere de arme, se hotărî a-și vedea visul cu cehii. El era încredințat că amîndouă țările fiind sub o cîrmuire înțeleaptă și sub mîna unui viteaz, va putea să ocrotească pe creștini de asuprelele nelegiuitului vrăjmaș al sfintei cruci. Aflînd papa de la Roma de acest cuget al lui Ștefan îi trimise ajutor o sumă de bani, ca să poată duce greul războiului. Leșii și ungurii […] pizmuiau pe Ștefan în ascuns de numele cel mare ce-și dobîndea și puneau piedici în loc să-l ajutoreze. Se găti deci de război și porni cătră Muntenia. Ajungînd la Milcov împărți steaguri pe la cete în ziua de 8 noiemvrie 1474 și la 15 ale aceleiași luni întîlni oastea Radului-vodă la locul ce se zice Cursul sau Isvorul apei.   De astă dată Radu-vodă strînsese multă oaste simbriașă. Dară și Ștefan era înconjurat de cetele cele mai încercate la război.   Se luară la luptă. Da și unii, dară și ceilalți nu se lăsau mai pe jos. Trei zile ținu bătălia și nici unii pe alții nu se putură dovedi. Radul, văzînd că nu e loc de cîrmeală, că oastea i se înmoaie, dete dosul în a treia noapte, lăsîndu-și locului morții și răniții.   Ștefan se luă după dînsul, și cît colea îl urmărea, fără a-i da pas să se prea depărteze. Radul nu se opri decît la București. Văzînd că se apropie Ștefan, el o tuli la turci. Ștefan cuprinse citadela numită „Cetatea Dîmboviței” care se afla lîngă București, pe înălțimile malului nordic al Dîmboviței, și aici află familia și toate avuțiile lui Radu. El trată pe doamna Voichița și pe fiica-sa Maria cu toată buna-cuviința, și totdeodată dete oștilor sale cele mai aspre poronci ca nici un fir de păr să nu se clatine de pe capul locuitorilor.   Trei zile cît stete Ștefan aici le petrecu în veselie și în sărbători, trimițînd sol la Cazimir craiul pe Turculeț cu de steaguri în dar.   Aflînd însă că domnul Ardealului a intrat în Moldova cu vrajmă, luă cu sine pe doamna cu fiica sa, încărcînd visteriile domnești, și tot ce cuprinsese de la Radu, și se înturnă la Suceava, după ce lăsase demn în Țara Românească pe un Laiot Basarab. Cum ajunse, frecă ridichea celor 6.000 de ardeleni ce veniseră cu sare și cu piper, și-i opinti peste munți. După care, trecînd însuși munții, cuprinse țara secuilor, și adună dintr-înșii o samă de oaste, numindu-se domn al lor, cu care plecă să întîrnpine pe turci.   Tot atunci Ștefan primi carte de la împăratul (șahul) persienilor, prin care îi făcea cunoscut că înfrînsese pe turci. Șahul ruga pe Ștefan ca să mijlocească la domnii și împărații din Apus să se scoale cu toții împotriva turcilor și el însuși, șahul, se lega să sară și dînsul.   Radul, întorcîndu-se cu 15.000 de turci și alți atîția simbriași, luase în goană pe Laiot și-l fugări pînă la Bîrlad, prădînd în dreapta și în stînga.   Pe de altă parte turcii, îndîrjiți de papara ce mîncase din mina persienilor, voiau să-și scoată focul pe români și intrară pe de toate părțile și cuprinsese o bună parte din Moldova.   Ștefan își căută oștirea și văzu că ea se alcătuia din: 40.000 români, 2000 leși și 5000 secui, cu care ieși înaintea vrăjmașului din sus de Vaslui. Iară turcii, numai cei de sub ascultarea lui Soleiman pașa erau 120.000 și înaintase pînă în valea Racovei aproape de Bîrlad.   Oștile protivnicilor se alcătuiau din toate limbile păgîne din răsărit. Ele se înșiruiseră pentru bătălie astfel: turcii, arnăuții, cîteva cete de munteni și de tătari erau puși în aripa stîngă; limbile din Asia și din Africa, cu arapii și abisinienii, erau în aripa dreaptă; la mijloc erau puși otomanii, ienicerii și spahii[i].   Ștefan avea in aripa dreaptă pe secui și o mare parte din țăranii moldoveni, pe lingă care și vro cîteva steaguri de darabani, panțiri și călărași; în aripa stingă puse pe toporanii armați cu securi, pe codreni, porecliți pieptul țării, pentru că aveau datoria să apere Moldova de tătari și pe vînătorii cei mai vestiți de săgetași dibaci. Iară la mijloc erau cei două mii de leși, curtenii, fruntea călărașilor, tunurile, tighinenii și boierii cu militarii lor. Pe lîngă aceștia Ștefan-vodă puse cîteva pîlcuri de țărani să se ascunză prin păduri în preajma locului de bătălie, în cîteva puncte, cu trîmbițe și cu buciume. Ei aveau poruncă ca să facă larmă mare, cînd vor auzi semnul ce li se va da, astfel să crează vrăjmașul că vine în ajutorul lui Ștefan oaste din toate părțile.   Aici era inima și sufletul Moldovii! Toate bisericele erau deschise și rugăciunile nu încetau pentru biruința creștinității asupra protivnicului, gonitorul crucei. Locuitorii cei neputincioși cu femeile și copii, cei ce rămaseră pe acasă, erau postindu-se de mai multe zile, și cu genunchi plecate, își trămiteau rugăciunile lor la Cel-a-toate-văzător, ca o tămîie bine-mirositoare. În această bătălie era pusă toată nădejdea creștinității din răsărit și din apus pentru scăparea ei de sub jugul necredincioșilor agareni.   Ștefan, și dînsul, înainte de a se începe lupta, puse de se făcu o sfîntă liturghie înaintea oștilor. Arhierei, protopopi și preoți, îmbrăcați în sfintele vestminte, după liturghie, îngenunchiară împreună cu toată oastea și cu domnitorul și cetiră o rugăciune ca să dea Dumnezeu putere brațelor creștinilor spre învingerea vrăjmașilor numelui lui Dumnezeu.   Apoi Ștefan-vodă, ridicîndu-se și pe cînd încă toți stau în genunchi, arzînd de dorința de a asculta graiul domnului lor, el zice cu viers tare, ca să fie auzit de cei mai mulți din ostași:   — Doamne, știu că ale tale sunt biruințele; noi nimica suntem înaintea feței tale, și eu cel mai umilit. Știu că numai cu cuvîntul poți să răstorni pămîntul, cerul și toate tăriile. Știu iarăși că voiești ca numele tău să fie mărit și lăudat de toată suflarea.   Tu dară, cela din înaltul ceriurilor, vezi zdrobirea de rărunchi cu care toți te rugăm, milostivește-te asupra noastră și trămite biruința ta cea neînfrîntă și fă, stăpîne, ca aceste brațe să înfrunte cu bărbăție valurile necredincioase ce stă înaintea noastră, și să curețe sfînt locul tău de spurcatele călcări ale barbarilor, spulberîndu-i de pe fața lui. Laudele ce-ți vor aduce creștinii pentru această izbîndă vor amuți pîngărita gură a celor ce te hulesc, și sfînta lege a părinților noștri se va înălța.   Apoi, întorcîndu-se cătră ostași, zise:   — Ostași și dragii mei moldovenii întreaga creștinătate își întoarce ochii cătră noi. De la voi își așteaptă mîntuirea. Dumnezeul puterilor este cu noi și în numele său ne-am ridicat ca să ne dobîndim mîntuirea, iară nu să asuprim.   Înainte, copiii mei, și să nu ne oprim, și să nu ne odihnim, și să nu ne hrănim cu nimic, pînă nu vom răpune pe vrăjmaș, carele vine să ne răpească pămîntul, femeile și copiii noștri ca să-i turcească și să-i pîngărească. Să murim mai bine cu arma în mînă decît să cădem robi la acești necurați și vrăjmași ai omenirii. Înainte, zic, și tot înainte!   Graiurile lui Ștefan atîta putere aveau, încît și cei ce nu le auziseră le simțiră, și toți într-o glăsuire, ridicîndu-se de la pămînt, strigară:   — Înainte! și tot înainte pînă ce vom birui.   Și la 17 ianuarie 1475 avu loc această luptă uriașă spre izbîndă creștinilor.   Oștile se puseră în mișcare și veneau unele asupra altora ca talazurile mării, și se încăierară.   De abia se începu bătălia și Dumnezeu veni în ajutorul creștinilor, căci deodată se ridică o negură ziua în amiaza mare de nu se vedea om cu om, alăturea fiind. Groaza intră în inimile spurcaților de ciutaci. Pe lîngă acestea țăranii de prin păduri începură să facă o larmă de gîndeai că oamenii din tot pămîntul vin din toate părțile cu mare cu mic să ia la mijloc pe turci.   Atunci Ștefan se repezi și el cu toată sila și căzu peste necredincioși ca un talaz de apă, care să-i cotropească pe toți deodată. Turcii, zăpăciți de negură, zăpăciți de zgomotele și urletele de prin păduri, iară mai zăpăciți de greutatea brațelor oastei lui Ștefan, de bubuitul tunurilor, de pocnetul sănețelor, de șuieratul săgeților și de zăngănitul săbiilor, înmărmuresc de spaimă. Voiră ei să se mai oprească oarecum, dară ca unii ce erau lipsiți de credința în adevăratul Dumnezeu li se părea că a căzut asupra lor cu război toți dracii din iaduri. Ei vedeau cum alăturea cu dînșii cădeau soții scăldați în sînge, vedeau leșurile celor omorîți, auzeau suspinele și plîngerile lor, dară nu vedeau dincotro le vine moartea. Atunci o parte din ostași se-nmoaie la inimă și prinde a da zorul. Cealaltă o urmează. Iară Ștefan domnul, prinzînd de veste de una ca aceasta, se năpustește și mai cu tărie asupra lor, și-i tăia fără milostivire, și-i călca și-i zdrumica ca pe furnici. Înfrîngerea fu desăvîrșită. Cei ce scăpau de sabia moldovenilor se înecau în rîul ce curgea pe la spatele ordiei lui. Turcii acum fugeau, iară moldovenii îi urmăreau și-i chisăgeau de nu mai știau pe unde se află. Cei mai aproape de păduri umplură tufele și stau acolo tupilați ca niște hostiomangheri. Moldovenii, dînd peste dînșii, îi buchisară cu tufanal ca pe gadine.   Cei ce mai rămaseră o apucară spre apa Smilii. Ștefan-vodă însuși cu cei două mii de leși și cu călăreți moldoveni îi fugăresc pînă la Siret, la Ionășești. Acolo, cei ce putură, trecură rîul, pentru care și pînă azi îi zice locului aceluia Vadul turcilor. Pe alte cete de turci, luîndu-le în goană, i-au urmărit pînă la Dunăre, omorîndu-i fără cruțare.   Și mare pagubă, și maro stricăciune suferiră turcii în bătălia aceasta. O sută de mii de turci au pierit în luptă. Patru pași turci, o sută de steaguri și mulți ostași au căzut robi. Pe cei mai de rînd ciutaci, Ștefan puse de-i ucise. Trei cruci mari de piatră ridică vodă pe locul de bătălie, pentru amintirea acestei biruințe.   El trimise în dar lui Cazimir craiul mai multe steaguri și robi din turcii prinși și mai însemnați; asemenea și lui Mateiaș craiul și lui Papa Sixt IV. Astfel Ștefan muie gîrbița și înfrînse trufia spurcaților agareni. Iară Mateiaș craiul, fără frică de Dumnezeu și fără rușine de omenire, scrise cărți la Papa și toți împărații și craii creștini, că el ar fi săvîrșit această biruință strălucită, căci el prin oamenii săi, povățuiți de Ștefan, zicea că a răpus pe păgin. Cu chipul acesta înșela pe Papa de la care primea bani ca să ajutoreze pe Ștefan; înșela și pe Ștefan, căci și ce bruma ajutor în oameni îi da era foarte slab.   Oastea lui Ștefan dădu peste o pradă nemaipomenită. Arme încărcate cu aur și pietre scumpe, haine muiate numai în fir, bani, argintării, mătăsuri, erau cu prisos în mînile fiecăruia, încît oastea nu mai știa ce să facă cu ele și le vindeau pe nimic.   Ștefan-vodă puse de se făcu prin toate bisericile slujbă, mulțămind lui Dumnezeu pentru biruința ce le-a dat. Și așa se puse oastea să se odihnească întru lauda Domnului.   Iară el scrise cărți la toți domnii și împărații creștini, în care cărți zicea:   „Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu voința Fecioarei cea fără prihană, maică a Domnului nostru Isus Christos, am călcat sub picioare oastea cea grozavă a nelegiuiților păgîni, alcătuită din 120.000 de ciutaci. Să nu socotiți, fraților, că spurcatul de turc se va opri aici. Tot răsăritul fiind în puterea lui, el se va scula cu leaota de limbi păgîne din răsărit, și va veni ca gînd să-și spele rușinarea ce a pățit. Deci uniți-vă în cuget, pentru dragostea, pentru dragostea (sic!) și lauda sfintei noastre religii, și-mi trămiteți pe uscat și pe mare ajutoruri, ca să pot învinge nemernicia păgînătății și să zdrobesc grumazul spurcăciunilor de agareni. Căci să aveți în vedere că Moldova este poarta creștinătății. Și de mă vor bate pe mine, apoi nici de voi nu va fi bine. Turcul vrea, nici una nici două, să supuie puterii sale tot Apusul. Și astfel să nu faceți.“   Izbînzile purtate de Ștefan-vodă întru nimic nu înțelepți pe vrăjmașii lui. Turcii înghițiră rușinea pățită, și căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete. Pentru aceasta puseră să se facă mari pregătiri de război.   Ștefan sta înăuntru țării și trăgea cu urechea în toate părțile ca să vază de unde are să vie furtuna. Supușii săi îl iubeau, nevoie mare; căci prin singura sa vitează îndrăzneală, și inimele tuturor alina, și de nădejdea biruinței îi umplea. Cînd ieșea înaintea celor ce se nădăjduiau numai în brațele lor și pe moldoveni mai-nainte îi înghițea, el bătea pre unii cu tărie, oprea pe alții cu chibzuirea sfatului, iară pe ceilalți ca pe o pulbere îi împrăștia și rămînea biruitor.   Apusul se mira de vitejia lui, pentru care Papa de la Roma, ca să-l îmbărbăteze și mai mult, îl numea Ostașul lui Christos.   Într-acestea Ștefan-vodă odihnea oastea după bătălia cea mare de la Valea-Racovei. Ea era tăbărită pe din susul Siretului pe o movilă mare. Cînd, se pomeni cu veste de la starostele din Crăciuna că românii vin asupra lui cu oaste. Această știre umplu de amărăciune inima lui Ștefan-vodă. El se întristă mai mult de nerozia Radului-vodă, cum să se dea el atîta turcilor, în loc să se înfrățească cu creștinii și să fie apărător crucii.   Trămise deci să-și adune oastea, căreia îi dase drumul, și porni pe cunoscutul său Șendrea hatmanul, înaintea protivnicului cu ca oaste putu aduna în pripă.   Această oaste întîlni pe români, se încumase în vitejia sa și primi cu voinicie lupta. Radu-vodă, cum văzu puținătatea moldovenilor, căzu cu tot greul asupra lor și le sparse oastea cea mică ce o aveau, pierind în acea bătaie chiar Șendrea hatmanul.   Ajungînd încă Ștefan-vodă cu ai săi la Rîmnic, se încinse atunci o bătălie grozavă. Sîngera inima lui Ștefan, cînd vedea pe frați cum se junghiau unii pe alții. Dară n-avea ce-și face capului. După o luptă crîncenă, Ștefanvodă dovedi pe Radul și-l răzbi. Radul prinse a fugi, iară Ștefan dete voie oștilor sale să prade marginile Munteniei timp de trei zile. Și atîta pagubă făcură de să te ferească Dumnezeu.   Atunci boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. Se hotărî ca de aici înainte hotarul într-amîndouă țările să fie Milcovul, căci pînă atunci fusese Trotușul. Și astfel Moldova a dobîndit cetatea Crăciuna cu ținutul ei ce se chema Putna; iară Ștefan puse pîrcălabi pe Vîlcea și pe Ivan.   De aici Ștefan-vodă cu toată oastea se întoarce pe apa Bîrladului în sus, trămițînd craiului Cazimir în dar 36 steaguri luate în astă bătălie, și cîteva lui Mateiaș craiul.   La Vaslui, Ștefan domnul puse de se înălță o biserică pe numele Sf. Ioan Prediteci întru lauda izbînzilor pînă acum cîștigate, cum și case domnești tot acolea.   După acestea el se întoarse la Iași, unde dete poruncă să se clădească biserica Sfîntului Neculai. Și, plecînd la scaunul său în Suceava, fu primit cu mare cinste de locuitori, ostași, preoți, boieri, mitropolitul și solii ce veniseră de pe la împărății.   Spun că mitropolitul și tot clerul cel mare dete lui Ștefan-vodă crucea și Evangelia să o ia în mînile sale. Așa este datina să se facă unui împărat ce se întoarce biruitor de la război împotriva necredincioșilor.   După care Ștefan porunci să se ridice biserica Sfîntului Dimitrie. Apoi se cunună cu domnița Maria, fata lui Radu-vodă, iar pe muma ei Voichița o trămise îndărăt cu mare cinste la Radu-vodă. În acea zi împărți daruri mari pe la cei mai viteji ostași, răsplătindu-i pentru osîrdia lor și înălțîndu-i pe mulți din popor la rangul de boieri.   Tot atunci se înfățișară și solii veniți. Mateiaș, craiul ungurilor, voia să dezlipească pe Ștefan de prietenia ce legase cu Cazimir, craiul leșilor. El îi făgăduia marea cu sarea și ajutoruri însemnate împotriva turcilor. Dară Ștefan nu se înduplecă a-și călca cuvîntul.   Cazimir craiul, iarăși, temîndu-se să nu se împrietenească cu Mateiaș, îl invită prin soli ca să facă din nou jurămînt de prietenie. Se întristă Ștefan in sufletul său cînd văzu bicisnicia acestor domnitori. El știa că turcul îi spune verde în față că voia să-i ia țara să o robească. Acești domni, ce se ziceau creștini, umblau cu șotia. În sfaturile lor domnea viclenia. Vorbele lor nu plăteau nici două cepe degerate. Erau talere cu două fețe. Ei făgăduiau ajutoruri, și cînd colo, la nevoie, te miră cu ce ciurucuri de oștire veneau să zică că se țin de cuvînt.   Veseliile ținură mai multe zile la curtea lui vodă și în toată țara. Iară Ștefan dete drumul de la robie unui fiu de pașă, și trămise soli la Țarigrad cu plîngere împotriva turcilor, care tot dau năvală în țară și jecmănesc. Și scrise carte în care zicea că anul trecut o samă de haidamaci turci veniseră să prade țara, fără știrea stăpînului lor, padișahul, negreșit. Că el, Ștefan, le-a dat o bruftuială de-or pomeni-o și pe cealaltă lume. Că n-a putut să-i istovească pe toți. Se ruga deci, ca pe puținii ce au izbutit să treacă Dunărea, să-i trămită ca să-i pedepsească precum li se cade Turbă sultanul de mînie, intrînd toți dracii într-însul, cînd ceti cartea. Nu-i era lui destul durerea că pierduse atît amar de oaste? Nu-i era lui destul că nu putea mistui rușinea ce pățise? Mai trebuia să și rîză de dînsul?   Sultanul aruncă la închisoare pe soli. Apoi, luîndu-și sama, le dete [drumul], sa se întoarcă pe jos acasă. Atunci trămise o flotă spre Crîm care cuprinse Caffa prin înșelăciune, și ucise pe toți neguțătorii creștini de acolo; arse și toate corăbiile moldovenești de pe Marea Neagră, ce se aflau în preajmă.   După luarea cetății, corăbiile genovezilor căzură și ele în puterea turcilor. Una din aceste corăbii, ce era încărcată cu tot felul de bogății răpite, avea 122 de tineri creștini. Pe aceștia îi ducea la Țarigrad ca să-i turcească. Cînd fură în. mijlocul mării se ridică o furtună și corabia aceasta se rătăci de celelalte. Atunci și corăbierii se răsculară,uciseră pe toți turcii din ea și se îndreptară spre Chilia, unde ajungînd, se închinară lui Ștefan. Acesta, temîndu-se să nu fie niscai iscoade de la protivnici, puse mîna pe genovezi și-i robi. Apoi îi dete în dar pe la boierii săi cei mai credincioși din Suceava. Iară cînd fu cu venireaturcilor din anul următor, acești genovezi se pribegiră de năvala cea groaznică ce făcură turcii și de bejenia sucevenilor, și fugiră în țara leșească, scăpînd cu fața curată. De aici se întoarseră în țara lor.   Apoi turcii înconjurară cetatea Ackermanul care li se supuse. Totuși turcii puseră de o dărîmă pînă la pămînt. Ștefan purcese cu puțină oaste ce avea la îndemînă, cuprinse din nou cetatea și trecu prin ascuțitul săbiei toată suflarea turcească ce găsi acolo.   Auzind și de acestea, sultanul Mohamet unde bolovăni niște ochi ca de năbădăios, și răcni ca un turbat:   — Toată oastea împărăției mele să se puie în mișcare, să meargă să smerească neomenirea acelor ghiauri; iară pe Ștefan acela, tîlharul, să mi-l aduceți cu nepus în masă, viu sau mort.   Ștefan începu și el a se găti de război. Și deci fiind încunoștințat de pregătirile cele uriașe ale turcilor, trămise cărți la Cazimir și la Mateiaș, craii. Le spune ce au de gînd turcii să-i facă și le aducea aminte legătura ce aveau între dînșii de a se ajutora la vreme de nevoie.   Cazimir își ceru iertăciune că nu poate, dară zicea că a trămis la sultanul un sol de pace. Vorbă să fie, că tîrgul se face. Mateiaș craiul zise că și el avea să-și apere marginile țării sale de turci. După care Ștefan își întocmi oastea sa cum putu și aștepta.   Într-acestea turcii așezau cinci poduri peste Dunăre. Totdeodată veni veste lui Ștefan că 30.000 de tătari au năvălit despre Marea-Neagră, cuprinzînd țara pînă la orașul Ștefănești și robind pînă la 15.000 de suflete, femei și copii de-ai răzeșilor. Ștefan găsi cu cale să răpuie mai întîi pe tătari. Și așa zbură înaintea tătarilor. Nu departe de Nistru îi întîlni și începu a le da pe foi și a-i freca la trei coaste. Trei zile ținu această bătălie. Tătarii în cele din urmă o rupseră de-a fuga. Așa fugă nu s-a mai văzut pînă atunci. Dau unii peste alții ca orbii; se împingeau unii pe alții, se împingeau, se ciocneau, lepădară armele și săgețile, șelele de pe cai și vestmintele, ca să fie mai ușori de fugă și veneau valvîrtej oamenii și caii pînă ce cădeau unul peste altul în Nistru de se înecau.   Ștefan le luă din mînă pe cei robiți și-i trămise pe la casele lor, dăruindu-i cu ce apucase de la tătari. Mai mult de jumătate pieriră din tătari în această luptă. Apoi ca un fulger se răpezi la Dunăre. În zadar încercară boierii să oprească trecerea turcilor. Puse tunurile într-înșii, lovindu-le vasele. Curgeau săgețile și gloanțele asupra lor. Dară păgînime era cîtă frunză și iarbă. Sultanul însuși era cu dînșii. Dacă văzu că nu poate să-i dovedească, Ștefan se trase prin păduri în calea turcilor. Ținîndu-se la pîndă, oastea lui Ștefan ieșea cînd le venea bine și da turcilor cîte o hărțuială bună. Astfel făcu Ștefan mai multe zile, pînă ce le omorî ca la 30-000 de ciutaci. Văzînd sultanul primejdia în care se afla, porunci de se despărți oastea în cete foarte mari, care se săvîrșiră asupra țării, cu gînd ca să înconjoare pe Ștefan.   Acesta mai trămise încă o dată la Cazimir craiul un sol ca să-l roage a-l ajutora cu 12.000 de ostași. Dară fu de surda.   Ștefan-vodă adună la sfat pe toți boierii cei mai bătrîni și mai cercați în războaie, și-i întrebă: „bate-se-vor la cîmp deschis, sau din ascunsurile pădurilor?“ Aceștia răspunseră că deoarece turcii sunt atît de mulți și deoarece însuși sultanul este cu dînșii, să se bată din păduri, ca să nu rămîie învinși. Plăcu lui Ștefan planul. Și trăgîndu-se pînă la Valea Albă, unde își așeză tabăra, puse de arse din fața pămîntului orașele pe unde aveau a trece turcii. Aceste orașe fură: Vasluiul, Iașii, Bacăul, Romanul și Baia. Pe toți locuitorii acestor orașe, pe ai tîrgurilor și satelor cu toate averile lor, îi trase cu dînsul în munți. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie.   Valea Albă se afla la poalele unor munți foarte păduroși. Sub acești munți curgea un pîrîiaș. Ștefan tăbărî dincolo de acest rîuleț în niște păduri dese ca peria. Așa că avea în spate dealurile și munții, iară dinaintea sa pîrîiașul.   În sara de 25 iulie 1476 văzu Ștefan pe coasta dimpotrivă unde se sfîrșea întinderea văii de dinaintea lui ridicîndu-se nori de pulbere. El se bucură oarecum crezînd că-i vine ajutorul cerut de la Cazimir craiul; dară aș! unde este vorba aceea? […]   Trămise deci o ceată de călărași cu cai iuți, ca văzînd ceea ce era acea pulbere, să se întoarcă curînd să-i spuie. Călărașii alergară într-un suflet și, întorcîndu-se, spuseră domnului lor că se apropie turcii. Ștefan porunci a se trage străjile mai spre tabără. Turcii ajunseră înde sară, stătuți și de greutatea drumului și de aceea că nu găseau cu înlesnire cele spre ale hranei și de boalele ce se încinsese printre dînșii, și căzură ca lăcusta pe holde. Ei cătară a se odihni. A doua zi de dimineață valea era cotropită de mulțimea turcilor. Ei începură a se mișca trîmbe, trîmbe, ca valurile unei mări, gata a înghiți oastea cea mică a lui Ștefan.   Turcii înaintară ca puzderia și trecură pîrîiașul. Înaintea lor un șirag des de ieniceri cu săbiile în dinți, călări pe cai arăpești, apucară drumul prin strîmtori. Ștefan-vcdă poruncește călăreților a descălica și a se înșirui cu sînețele la mînă, de-a lungul drumului printre copaci. La fiecare descărcătură, uliți, uliți făcea printre păgîni! Nu era descărcătură care să nu culce la pămînt cite un ciutac. Săgețile și cartice de la tunuri îi înjumătățiră. Altă nevoie acum.   Mulțimea de leșuri turcești, de cai și de sfărîmături de arme și altele, închise calea turcilor. Spaima intră pînă la oase în ceata ienicerilor. Fruntea lor prinse a întoarce caii și a da dosul. Aceștia se încîlciră și se încăibărară între dînșii. Unii dau să fugă, alții îi opreau și-i împiedecau. Tunurile lui Ștefan îi zdrumicau și-i trimiteau la raiul lor (cu pătura în cap). Răsunetul tunurilor, zăngănitul săbiilor și al sulițelor, pocnetul sănețelor, sunetul buciumelor, șuieratul săgeților, nechezatul cailor adăugau zgomotul în bungetul cela de păduri și părea că iadul a ieșit pe pămînt. Turcii și caii lor se mai speriară o toană. Atunci ieșiră moldovenii de printre copaci, și căzînd asupra lor cu moarte li omorîră.   Turcii ieșiră din strimtoare și cătară a fugi. Cei din urmă îi împingeau înainte. Aici se iscă o măcelărire între dînșii.   În zadar Mahomet, aga din Trapezunta, îi îndemna în numele sultanului a păși înainte, în deșert căpeteniile lovesc pe ieniceri cu iataganele să înainteze; ei nu dau ascultare la cuvintele mai-marilor lor și nu voiră să mai meargă înainte.   Sultanul, carele era mai în urmă, văzînd că fuga are să fie obștească, se răpede singur ca o săgeată, cu calul său cel iute printre trîmbele de ieniceri, și-i roagă și le poruncește să nu-l dea de rușine; ei se întorc, dară îndoiala le stăpînise inima. Se băteau în dorul lelii, cum se zice. Ștefan-vodă văzu toate acestea, și mușcîndu-l șarpele de inimă, se răpede și el cu ai săi, ies din desișurile pădurilor și se aruncă asupra necredincioșilor cu sabia goală în mînă, și taie patru, patrusprezece taie deodată. Strică rînduri, sfarmă cote (sic!), calcă în picioare pe cei mai țanțoși, și împinge pe turci dincolo de pîrîiaș. Sultanul tremură. Ștefan zîmbește. Și în dîrdăra luptei nu bagă de seamă că se depărtează de păduri și că spatele puținilor săi nu mai sunt apărate.   Pe cînd turcii erau gata a-și arăta spatele, alte oștiri odihnite le vine în ajutor. Ștefan, care se luptase toată ziua, nu mai avea de unde să-i vie ajutor decît doară de la Dumnezeu.   Prins între două focuri, el cătă a se trage cu oastea din luptă în bună regulă. Dară îi fu cu neputință. Pierderea ce se făcea oastei o înspăimîntă. Cădeau bieții moldoveni ca snopii. Oastea începu să dosească. Ștefan, cu sabia goală în mînă, striga la ai săi cît îi lua gura, să nu-și piardă cumpătul, dară nu-l mai auzea nimeni. Șiruri, șiruri cădeau fulgerați de armele păgînilor. Calul lui Ștefan fu omorît sub dînsul. Dacă văzură și văzură boierii unde are să ajungă, tîrîră cu sila pe Ștefan cătră pădure, asupra căruia un roi de spurcați se năpustiseră. Și abia, abia putură să-și scape domnul de o moarte care era mai mult decît sigură. Ostașii din care mai rămăsese încă ca 12.000 de oameni, se risipiră care și pe unde putură. Iară Ștefan numai cu cîțiva credincioși apucă calea munților și răzbi tocmai la Cetatea Neamțului, unde era muma cu doamna lui, și cu mitropolitul Teoctist, așteptîndu-se să auză de izbîndă domnului lor. Era miezul nopții. El ceru să-i deschidă poarta. Doamna mumă se împotrivi. Ea îi zise:   — Pasărea în cuibul său moare. Pentru întîia oară aduci rușinea, fiule, pe capul meu cel albit. Au doară uitat-ai că porți nume de viteaz? Întoarce-te la oaste și gonește pe păgîn. Aici nu vei intra decît mort, sau biruitor.   Ștefan porni. Urcînd el orhăind prin văgăuni de munți și colți de piatră, merse la coliba unui sihastru, anume Daniil, și bătu la ușe, zicînd:   — Ștefan-vodă cere să-i deschizi.   Sihastrul răspunse:   — Ștefan-vodă să stea afară pînă îmi voi săvîrși rugăciunea.   După ce intră, Ștefan îi spuse cum a fost înfrînt de turci și ceru sfat de la dînsul: „închina-va țara turcului, și să-i plătească haraci pe an ca s-o scape de robie, au ba?”   Pustnicul îi răspunse:   — N-a sosit încă timpul de a închina țara la turci. Pînă cînd moldovanul va mai putea să miște dintr-un deget, nu trebuie să-și piarză credința în Dumnezeu. Întoarce-te, adună-ți oastea cea risipită, și mergi asupra păgînului, căci îl vei învinge. După aceasta să zidești o monăstire pe numele Sfîntului George.   Între aceste turcii înaintară și împrejurară Suceava cui sultanul în capul lor, care aducea pe fiul unui Petru-vodă ca să-l puie domn. Ce făcură, ce drese, dar loviră în sec, căci cetatea sta pe loc. Răspîndindu-se însă zgomotul că Vlad Țepeș vine în ajutorul lui Ștefan, sultanul crezu că este mai cuminte să se tragă de acolo, spre a fi mai la adăpost și dete porunci a se aduna cetele ce se răzlețiseră după jafuri.   Ștefan, după ce-și adună și el ce bruma oaste îi mai rămase, trecu în țara leșească și adună și de acolo cîți năimiți putu, apoi se întoarse și se întrolocă cu oastea sa, pe care o întocmi.   Auzind sultanul de una ca aceasta, și văzîndu-și și planurile stricate de a pune un alt domn în locul lui Ștefan, nu se mai simți în putere a da piept cu acesta. Ciuma, foametea și războiul îi împuținaseră foarte oastea. Dete poruncă a se întoarce pe unde au venit, părăsind țara, fără să-și fi văzut visul cu ochii. Și atît de repede se trăgea, încît mai semăna a fugă. Ștefan, cum simți că se retrag turcii, îi luă de scurt din urmă și căzînd asupra lor cu oastea sa ca niște lupi flămînzi în turma de oi, îi chisăgea și-i ciocărtea ca pe castraveți. Îi luă în goană și-i burduși în bătăi pînă ce trecură Dunărea, cîți mai rămase cu viață. Spun c-ar fi căzut în mîinile lui Ștefan însuși cortul sultanului.   După aceasta puse de adună trupurile celor căzuți la Valea Albă. Și multe mai erau! Le îngropă, făcînd o movilă mare, și puse de zidi monastirea Sfîntului George, întru aducerea aminte a celor răposați și dete nume locului de Războieni.   Iară Mateiaș craiul ungurilor scrise carte la Papa Sixt IV, lăudîndu-se că el a făcut această izbîndă, și totdeodată se jăluia că s-a stins cu cheltuielile. Atunci Papa îi trimise ajutor o sută de mii de galbeni, pe care craiul îi primi cu lăcomie. Lui Ștefan nu-i era atît pentru viclenia ce întrebuință, primind banii, ci ii era ciuda mai mare cum de cutezase să zică că țara Moldovii ținea de dînsul.   Tare în credința către Dumnezeu, și disprețuind poftele cele nesățioase ale vecinilor, Ștefan nu mai scrise nimărui de astădată nimic. El știa că degeaba bate toba la urechile surdului. Cei orbiți de patima măririi și a certurilor pe coprinderi nu mai văd nimic înaintea ochilor din cele ce ar fi cu dreptul.   Totuși faptele cele strălucite ale lui Ștefan nu putură sta sub oboroc. Episcopul papistaș de la curtea lui vodă, care avea loc în divanul domnesc, făcu să ajungă la urechile Papei izbînzile cele mari ale lui Ștefan-vodă cel viteaz, împotriva păgînilor. Pe lîngă acestea el scrise Papei cum acest mare domn nu prigonește pe creștinii ce nu ascultă de patriarhul de la Țarigrad, și cum însuși lui îi dă mare cinste.   Atunci Papa se căi că s-a prea grăbit a trimite ajutorul bănesc craiului Mateiaș, dară n-avu ce-și face capului, știind că ce intră în gura lupului nu se mai scoate. Scrise deci carte lui Ștefan-vodă cel Mare, în care între altele îi zicea: „Izbînzile tale cele înțelepte împotriva necredincioșilor turci, vrăjmașii tuturor creștinilor, au adus atîta mărire numelui tău, încît umblă din gură în gură și toate inimile îl slăvesc“.   Ștefan-vodă, după ce se despărți de fiica lui Radu și o trămise la tatu-său, intră în Țara Românească, și astfel încoclețind pe Radu, acesta o luă la sănătoasă, răzbind în Brașov. Sașii îl prinseră și-l dădură în mîna lui Ștefan, carele puse de-i reteză capul. Apoi Vlad Țepeș, ce fu liberat de la închisoarea din Buda, se urcă de-a doua oară în scaunul domnesc la 1476.   După atîtea bogate primejdii, Ștefan-vodă se puse cu toate puterile intru a vindeca ranele țării sale. Făcu tot. felul de îmbunătățiri și întări din nou cetățile Chilia și Cetatea Albă. Apoi se bucură oleacă de binefacerile păcii. Laudele pentru Ștefan-vodă cel mare zburau din țară în țară. Se zicea de dînsul că:   „El, cel ce a cutezat a se înarma și a se măsura înfricoșatului Mahomet II, și cu strălucitele biruințe ce a purtat asupra preamarei la număr oaste turcească, și-a înscris numele său în istoria celor mai rari viteji. Bărbat în primejdie, mare la suflet în nenorociri și smerit în norocire, pe care o vedea orînduită de la Dumnezeu, ocrotitorul virtuții, Ștefan este mirarea stăpînitorilor și popoarelor, cu mici mijloace făptuind mărime. Auzind și venețienii de izbînzile lui Ștefan cel Mare, precum și de vicleniile prietenilor de Ieși și unguri se temură ca nu moldovenii, sătui de atîtea neajunsuri din partea creștinilor, să se împace cu turcii. Trimiseră deci lui Ștefan un mic dar de zece mii de galbeni, și-l îndemnară de a nu slăbi pe turci, ci de a le da pururea pe foi, cum știa el.   Și dacă cîteodată leșii sau ungurii dădeau cîte o mînă de ajutor lui Ștefan, ei o făceau de frica venețienilor, care totdeauna îi îndemnau la unire în cugete și la frăție cu Ștefan.   În acest timp de pace, inima lui Ștefan fu groaznic amărîtă pentru pierderea celor doi fii ai săi, Bogdan și Petru. El la 1482 căsători pe fiica sa Elena după Ivan cel tînăr, feciorul vestitului țar al Moscovei, Ivan III.   V Cînd era cursul anilor 1481 muri Mahomet II. în scaunul împărăției turcești se urcă Baiazet II. Acesta spuse că prima lui izbîndă va fi cuprinderea Moldovei. Ridică o oaste îngrozitoare și o porni asupra Moldovei cu 450 de corăbii. Trimise carte și la hanul tătarilor ca să vie și el în ajutor cu oastea sa. Și trecîrd Dunărea la 1484 martie în 15, împresură mai întîi Chilia, pe care o apărau pîrcălabii Ivașcu și Maxim. Turcii izbutiră a o lua, la 14 iulie, după ce pierdură o sumă de mii din ai lor. Apoi se năpustiră asupra cetății Ackerman, pe care o apărau pîrcălabii Gherman și Ioan. Mult se mai împotriviră și aceștia înfricoșatei puteri a turcilor. Însă biruiți mai mult de foame, decît de frica luptei, cetățenii închinară cetatea turcilor, după ce aceștia le făgăduiră a le cruța viața. Și la 6 august intrară în cetate. Dară turcii nu se ținură de cuvînt.   După aceasta turcii, răzlețindu-se în țară, duceau cu dînșii focul, prada și sabia. Pe oriunde treceau, pustiirea rămînea în urma lor. Ștefan nu se incumase a se lupta la cîmp deschis. Se trase iarăși la munți, de unde da turcilor neîncetate și aprigi hărțuieli. Lui Ștefan i se topea inima de ciudă cînd vedea că nici unul din vecinii săi, craii și domnii creștini, nu ersu mai de Doamne-ajută, ci toți erau de cei loviți cu leuca. Din gură toți îi ziceau „frate-meu“, iară de la inimă, fac și otravă. Totuși trimise după ajutor și la leși și la unguri, cu gînd că pînă in cele din urmă vor cunoaște și dînșii că turcii nu vor să mi-i crească, ci să mi-i prăpădească. Mateiaș ridică din umeri la un astfel de auz și răspunse că el avea de lucru cu nemții. Iară leșii, gui-ne-gui, o ținea într-una ca să vie Ștefan să mi se închine craiului lor și să-l cunoască pre el de stăpîn. Văzuseră ei că ajunsese apa la gura bietului Ștefan.   Acesta, ca unul ce nu-și înclinase fruntea înaintea turcului ce îngrozise lumea, se înduplecă a se face frate cu dracul pînă va trece puntea. El hotărî a mulțămi pofta cea nesățioasă a leahului, numai să dobîndească ajutor ca să smerească puterea Lunei ce venea să zdrobească Crucea.   Plecă dar in țara leșească, la 1485. Cazimir craiul venise în fruntea a 20.000 de nobili și slujitori la Cealomia, unde și tăbărîse. Ștefan se duse de-l întîlni în tabără, sub un cort mare așezat în mijlocul ei. Viclenia leahului într-această împrejurare a întrecut tot ce o minte omenească poate născoci. Și la 15 septembrie, pe cînd Ștefan, acolo în cort săvîrșea închinăciunea cerută, numai în fața craiului, după cum se înțeleseseră, deodată sferile se slăbiră, perdelele de jur împrejurul cortului căzură, căci erau puse cu astfel de meșteșug, și se pomeni în vederea tuturor. Rușinea ce păți Ștefan, cînd văzu viclenia leahului, nu se poate spune. Se roși pînă în albul ochilor. Înghiți la noduri și lăsă să treacă cum o trece și clătirile acestei restriște. El știa că Dumnezeu, cel ce stricatele drege, slabele întărește și deznădăjduirile omenești în bună nădejde și ființă le aduce, cunoscînd nevinovăția și curățenia cugetelor sale, îi va ajuta să-și spele o rușine ce cu atîta mîrșăvie căzuse pe capul său. […]   Mult se amărî Ștefan de această faptă a lui Cazimir, și puse de gînd că odată, odată, are să-i arate lui ce supus dobîndise. Cu acest ajutor neînsemnat și cu ai săi, Marele Ștefan călcă sub picioare pe tot vrăjmașul și pizmașul; năbuși rezmirița unor boieri ce se ridicaseră împotriva lui, în timpul cît lipsi din țară, și dete și turcilor un frecuș de le merse fulgii. Nu se bizui însă a-i scoate și din cetățile Chilia și Ackermanul, unde se întăriseră foarte păgînii.   Mateiaș craiul, cel ce nu voise a ajutora pe Ștefan cînd îi ceruse oaste, acum se supără pentru ce Ștefan să se închine lui Cazimir și nu lui. Adică de ce să nu se bage slugă la dîrloagă. Trimise deci pe Hraiot, carele scăpase la dînsul de mînile lui Ștefan, cu oaste ca să-l dea jos de pe scaun.   Hraiot, știind pe Ștefan dus cu oastea în goana turcilor, voi a năvăli în țară pe sub ascuns ca hoții și s-o prade. Aflînd de această nelegiuită voință, un român ce era pribeag la unguri, încalecă calul, și în vipia gătelei lor, scapă din tabără și fuge, și fuge toată noaptea pînă ce la răsăritul soarelui ajunge la Roman. De abia apucă să zică pîrcălabului: „Vin ungurii“, și cade leșinat; iară calul plezni acolo pe loc de goana ce-i dase.   Cind auzi pîrcălabul de pacostea ce are să cadă pe capul lor, trimise în pripă veste pe [la] toți boiernașii ca să se adune cu toți oamenii de oaste ce se vor mai găsi, cu vecinii și cu slujbașii lor. Ridică și satele mărginașe cu securi, topoare, coase și toți, cu mic cu mare, se scoală să vie în apărarea țărei. Totodată trimite și o ștafetă lui Ștefan-vodă, spunîndu-i cele ce aveau să se întîmple. Apoi strînse călărașii și parte din tîrgoveți, înarmați cu arcuri și săgeți, cu săbii și cu suliți, și ieșind afară din tîrg, așteptă pe vrăjmaș. După ce intră în țară, Hraiot nu se putea dumeri cum de, cu cit înaintează, cu atîta pustiul întîlnește. Și dînd peste un bătrîn gîrbov îl întrebă și-i poruncește să-i spuie pricina acestei goliciuni de țară. Moșneagul fără frică, carele nu știa să-și poleiască cuvintele, ci spunea pe șleau românește tot ce știa, îi răspunse:   — Și mai întrebi încă? Hoț turbat și fără de lege! Pricina, vezi bine, tu ești. Tu, care vii cu cete de tîlhari să aduci jalea și pîrjolul în locașul unor locuitori pașnici. N-avea grijă, curînd ai să te întîlnești cu dînșii și ai să le papi papara.   — Să se spînzure! Să se taie! Să se tragă în țeapă! Să se tragă în țeapă! Să se frigă pe frigare! strigară deodată catanele și husarii și haiducii.   Dară Hraiot porunci să-i dea drumul. Ostașii se supuseră. Și mergînd mai-nainte, dete peste oastea moldovenească. Puțină era la număr, dară numai spirit și inimă. Era frumos de văzut această oștire: boiernașii care erau toți călări, fiecare din ei era îmbrăcat cu țoale luate în război de pe la vrăjmași. Unii aveau cîte un sireap de armăsar ager, cu harșea muiată numai în fir, de la vrun turc mare cu care se loviseră și-l biruiseră. Alții, cîte un cal de Don căzăcesc, de la vrun tătar, cu frînele, chingile, șeaua ferecate cu argint de la vrun leah. Unii erau îmbrăcați cu cîte o dulami roșie muiată numai în fir; alții cu haine aurite, și alții cu cite un cipchen verde îmblănit numai cu samur; iară alții cu arcuri și căciuli tătărești. Cea mai mare parte era cu cușme țurcănești. Toate acestea erau semne de biruință asupra vrăjmașilor ce încălcau țara din cînd în cînd.   De abia văzu oastea ungurului venind spre ei, și deodată pîrcălabul carele era în capul moldovenilor, porunci să bată din tobe, să sune din buciume și din surle, și se năpustesc asupra ungurilor strigînd:   — Dați de tot, copii! Nu vă lăsați!   Și unde se încinse o luptă și o măcelărie, de să te ferească Dumnezeu! Dau ungurii, catanele și husarii nemiluit. Însă dădeau și românii, de le scăpărau ochii vrăjmașilor. Mai cu samă țăranii cu coasele și cu securile dau orbiș, nu se mai uitau unde loveau. Și multă pagubă și stricăciune mai făcură oștirii protivnice.   Ungurenii o băgaseră pe mînecă. Începuseră a se da îndărăt și se găteau a o lua la sănătoasa, cînd iată că le vine în ajutor mai multe cete de ale lor. Românii se îndîrjiseră grozav. Dară oastea protivnică se însuflețește și se încleștează la o luptă de cum nu s-a mai văzut. Grăbi Ștefan domnul pasul cînd auzi că lupta s-a început, și cu o a treia parte din oastea sa, tot oameni aleși pe sprînceană, știi colea, hărșiți la necazuri, veni toată noaptea.   A doua zi la amiază, 6 martie 1486, iată că sosi și el la fața locului. Pe lîngă Ștefan erau și cîțiva din căpitanii cei mai viteji: vornicul Boldur, spătarul Clănău, paharnicul Costea, hatmanul Arbore și alții.   Tocmai cînd ungurii dovediseră pe moldoveni și umblau să ieie în goană pe puținii ce mai rămăsese, iată și Ștefan se arată cu ai săi, și năpustindu-se asupra vrăjmașului, taie în dreapta, taie în stînga, pînă ce ajunge la Hraiot. Atunci și ungurii se înglodesc toți cu totul unde era marele Ștefan ca pe dînsul să-l răpuie. Și cît pe ce era să puie mîna pe dînsul, fiindcă un glonț lovise calul lui Ștefan, care îndată căzuse mort. Aceasta văzînd-o, vrăjmașii dau năvală să apuce pe domnul moldovenilor. Dară copiii din casă și aprozii se făcură zid împrejurul lui Ștefan-vodă, și dădeau de moarte. În deșert husarii, în deșert haiducii se grămădesc ca fiarele sălbatice să spargă zidul. Cel ce cuteza să se apropie rămînea mort pe loc. Ștefan-vodă se scoală și cere alt cal. Purice-Aprcdul, descălecînd, duce calul de frîu la vodă. Ștefan fiind de stat mic, Purice îi zise:   — Mă voi face un moșinoi pe care să te sui spre a putea încăleca; îndată se și puse pe brînci la picioarele lui vodă.   Acesta, după ce încălecă, se întoarse și-i zise:   — Să știi că dacă ne va ajuta Dumnezeu să scăpăm cu față curată din această nevoie, am să te fac Movilă!   De abia se urcă Ștefan pe cal și începu a da porunci, că ungurii păliră. Și, repezindu-se din nou asupra vrăjmașului, îi culcă la pămînt precum seceră coasa morții. Atunci să te ții, pîrleo! Unde o luară, nene, la fugă, de le sfîrîia călcîiele. Iară moldovenii îi gonea și-i tăia fără cruțare. Și mulți oameni mai pieriră aici din ai ungurilor. În goană aprodul Purice puse mîna pe Hraiot și-i reteză capul, și înfigîndu-l în suliță, vine cu el la Ștefan, pe care îl găsi mîhnit. El aflase că pîrcălabul murise de multele răni ce dobîndise în luptă.   Ungurii umplură dealurile și cimpiile; iară cei ce mai rămaseră căzură robi. După săvîrșirea luptei, Ștefan descălecă și plecind cu toții genunchii la pămînt, aduseră Domnului mulțămire pentru biruința ce le dete. Și poruncind a se aduna toți morții, făcu deasupra lor o movilă.   A doua zi de dimineață toată oastea sosi în Roman cu pas lin. Ștefan domnul o aștepta dinaintea bisericei. După săvîrșirea sfintei slujbe, vodă, în mijlocul căpitanilor și mai-marilor oastei, chemă pe pîrcălăbeasa și-i zise:   — Soțul tău, jupîneasă, a murit pe cîmpul de bătaie ca un viteaz. Mai bine aș fi voit să pierd un ținut întreg, decît un astfel de om credincios. Dară așa a voit Dumnezeu, fie lăudat numele său! De aci înainte tu vei avea trai din visteria țării. De fiica ta încă voi îngriji.   Apoi chemînd pe Purice aprodul, îl lăudă pentru voinicia ce a arătat în război și sfîrși zicîndu-i:   — De azi încolo Movilă te vei numi, ca să rămîie numele tău de pomenire. Pentru calul ce mi-ai dat ieri împrumut, îți dau cinci moșii cu sate în ținutul Soroca. Și ca să trăiești fericit, eu iți zic să iei de nevastă pe fata pîrcălabului. Pentru aceasta te și înalț la rangul de vel-armaș.   Cînd să se mai odihnească și bieții moldoveni de atîtea lupte, află marele Ștefan că și sultanul este supărat foc pentru închinăciunea la craiul leșesc.   La anul 1487 se sculară turcii iară, intrară în Moldova și începură să o prade. Se vede că aveau mîncărime de bătaie; și că de cîte ori îi întețea mîncărimea veneau la Ștefan să-i scarpine.   Ștefan domnul le ieși înainte la Catlabuza. Aici tot tărăgăi pînă ce dete iarna peste tarei. La 16 noiembrie atîta se răcise timpul, încît ploile și crivățul zvînta măduva oaselor în turci și în dobitoacele lor. Turcii, plăpînzi de felul lor, cum sunt ei, începură a amorți și a degera. Iară Ștefan-vodă, dacă îi văzu căzuți la atîta ticăloșie, îi lovi și dînsul cu semeție și-i ucise ca pe muște. Cei ce scăpară de sabia lui Ștefan muriră și mai chinuiți de ger, care îi apucase fără nici o căpuire. Și astfel puțini mai putură da ochi cu ai lor de peste Dunăre.   După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cîtva, avînd o țîrică de respas.   La 1490 muri și Mateiaș craiul și în locul lui se puse Vladislav.   La 1492 muri și Cazimir craiul și în scaun se urcă fiul său Albert.   În acest an pierdu și Ștefan pe al treilea fiu al său, anume Alexandru.   Ștefan, carele cunoștea pe Cazimir a nu fi harnic[2] să facă cu dînsul vro treabă asupra protivnicului crucei, asemenea știind și pe Mateiaș că de cîte ori îi ceruse ajutor, el stătuse în loc ca turta în foc, socoti ca acum ar fi venit vremea să învețe minte pe spurcatul agarean și a nu-l mai lăsa să-și bată mendre^ în voia lui. 1300 Puse de gînd să facă o nouă legătură cu de curînd orânduiții crai, vecini ai îui. După care o sculare obștească a creștini‘or ar fi putut să astupe gura turcului și să-i taie pofta de cuprinderi. El, punînd temei pe Ștefan Batori, ducele Ardealului și prieten al său, îl însărcină să poftească pe noul crai al ungurilor să intre și el în această legătură. Acest crai, pe de o parte, întări darul făcut lui Ștefan de mai nainte, cu Ciceiul și Cetatea-de-Baltă; iară pe de alta, se puse în înțelegere pe sub ascuns cu Albert al leșilor, cu care era frate bun, ca să scoată din domnie pe Ștefan și să puie în locu-i pe al treilea frate bun al lor, anume Sigismund și Moldova să rămîie totdeauna lipită cu țara leșească.   Nenorocirea lui Ștefan fu că n-a fost înconjurat de vecini, oameni mai de Doamne-ajută. Domnii creștini erau sau niște capsomani, greoi a-i urni clin loc, sau niște lichele, cu capetele pline de fumul deșertăciunii și al trufiei celei nesăbuite.   Și pe cînd Ștefan umbla cu pînea după dînșii, ei îl împroșcări cu pietre.   Ce să vezi d-ta? Albert ar fi voit numaidecît să se facă viteaz mare; să se ducă vestea de numele lui, dară n-avea destulă minte la cap. Nu se pricepea în ale războiului. EJ se înverșunase pe marele Ștefan, cum de să-i fie numele atît de lăudat, și umbla cu șotia ca să-l răpuie pe el.   La 1493, Alexandru, al patrulea frate al lui Albert craiul, se căsători cu o soră de-a cneazului de la Moscova, și soră și cu întîia doamnă a lui Ștefan. Acesta crezu că acum fiind și rubedenii, se va întemeia o prietenie curată între dînsul și cei patru frați leși. Dară aș! […] Umblau pe lîngă Ștefan cu șosele, cu momele, pînă să le vie bine să-i ia țara, pentru care se și găteau vîrtos.   Craiul leșilor tot scotea vorbă că are să bată pe turci, că va merge asupra lor, că are să le arate cine este el. Adevărul însă era ca să intre cîteșipatru frați cu oaste din patru părți în Moldova pe furiș, să încolțească pe Ștefan și să-l dea pierzării. Nu le ajută însă Dumnezeu, căci ochiul cel ager al lui Ștefan văzu unde [o] să ajungă treaba, dară se prefăcu că nu pricepe nimic; știa el cît le plătește pielea.   La 1497, craiul leșilor trimise vorbă lui Ștefan să-și adune oștile, că va veni și dînsul, ca să sară toți cu totul asupra turcilor, spre a le lua din mînă Chilia și Ackermanul. Domnul Moldovei îi răspunse că el este totdeauna gata bucuros a se împotrivi blestematului vrăjmaș al creștinătății.   Pe la sfîrșitul lui iunie, Albert, craiul leșesc, porni cu 80.000 de ostași, afară de vro 40.000 oameni de adunătură, prin Pocuția spre Moldova. Ștefan-vodă trimise soli pe doi boier i să spuie craiului că drumul mai de-a dreptul spre Chilia și Ackerman este prin Camenița, iară nu prin Pocuția, pe unde a apucat. Albert se prefăcu a se căi că a apucat acest drum, și răspunse solilor cam în doi peri. Nemulțămindu-se Ștefan cu acest răspuns, trimise încă o dată la crai și-i spuse verde în ochi și cu grai lămurit: „ Să nu intre în țară cu oastea, căci îl va primi ca pe toți aceia ce l-au încălcat, și să bage bine de samă ceea ce face, ca să nu se căiască în urmă“. Leahul, în loc să asculte de sfatul lui Ștefan, puse pe soli în fiare și-i trimise la Liov; iară el, cu toată sila lui purcese foarte repede și împresură Suceava. Trei luni de zile o bătu fără de nici o ispravă.   Locuitorii se apărau voinicește. Pînă și femeile și copiii dedeau ajutor ostașilor. Stricăciunile ce făceau ziua leșii, cu tunurile lor, zidurilor cetății, moldovenii cu mic cu mare săreau noaptea și le dregeau la loc, cu pămînt, cu scînduri, cu pietre și cu orice găseau.   Ștefan puse de iscodi și află totul ce voia. Atunci trimise la tătari după ajutor. Oastea lui Ștefan era adunată la Roman. Trimise dară o ceată din ostașii cei mai cercați și hărșiți în ale bătăliilor, de cuprinse potecile[3], împiedecînd venirea celor trebuitoare spre hrană oștilor leșești. Cu alte cete de oștire el îi hărțuia necontenit, pînă îi aduse în stare să li se urască viața. Atunci leșii cîrtiră împotriva domnului lor, căci îi adusese asupra moldovenilor. Ei știau vorba că merg să bată pe turci. Pe de o parte lipsa de hrană, pe de alta focurile, săgețile, pietrele ce cădeau asupra lor din cetate, iară ceea ce era mai presus de toate, pierderile de oameni ce sufereau leșii de la oastea lui Ștefan, făcură pe Albert să-și deschidă ochii mari și să vază că a dat în clapcă.   Atîta tulburare și zăpăceală pricinui lui Albert unele ca acestea, încît îl apucă frigurile. Acum nu știa cum să scape de basmaoa ce însuși și-o făcuse. Și fără a pierde timp, puse mijlocitori de împăcăciune. Ștefan, deși sătul de vicleniile și necredința leșilor, care îi jucase atîtea renghiuri, se plecă la glasul de pace ce-i trimise Albert. Vezi că lui Ștefan nu-i era voia să se verse sînge creștinesc așa de florile mărului. Prin urmare îi trimise vorbă să se întoarcă tot pe unde a venit.   Secul de Albert crezu acum că dacă Ștefan s-a înduplecat la pace, el poate să-și bată mendrele cum o voi. Călcă de iznoavă învoiala ce făcuse, și la 19 octombrie purcese spre Codrul Cosminului. Nu se mulțămi nici cu atît; solilor ce-i trimise Ștefan să-i spuie că nu i-a fost așa tocmeala, le răspunse cu semeție și-i înfruntă. Nici aceasta nu fusese destul; ci ostașii leahului răzlețindu-se prin sate, spărgea și strica tot ce întîlnea, ardea și pîrjolea cătunele, dîndu-se la fel de fel de fapte nerușinate.   Dacă văzură țăranii că astfel merge treaba, se înarmară și ei spre apărare, își luară femeile și vitele și intrară în păduri ca să arate leșilor cu cine se joacă ei.   A patra parte din oastea leșească era în Codrul Cosminului. Cealaltă parte tăbărîse la gura plaiului. Ștefan auzise și el de paguba ce face țării leahota asta de dezmetici și se luă după dînșii.   Aici la Codrul Cosminului, este un gît de plai strîmt, ce trece prin niște dealuri și munți foarte mari. Aceste dealuri sunt acoperite pînă în vîrfuri de copaci de cînd a făcut Dumnezeu lumea. Albert porunci să pornească oștirea prin această strîmtoare pe drumul cel cu dese suișuri și coborîșuri. Întîi mergeau carele cu catrafusele ostașilor leșești și după dînșii năimiții și oamenii de adunătură; apoi tunurile și în urmă cealaltă oștire. Ostașii mergeau fără nici o rînduială, care cîntînd din gură, care din frunză, alții chiuind și veselindu-se.   Pe cind mergeau ei așa, deodată se pomenesc că din munții din dreapta și din stînga se aud niște pocnete îngrozitoare, de răsunau văile și dealurile, un nor de gloanțe și săgeți cad asupra capetelor lor. Deodată se văd printre dînșii mormane de morți, șiroaie de sînge ce-i opresc pe loc. Mai în același timp niște strigăte sălbatece se aud și de după fiecare copac iese cîte un țăran, care se năpustea asupra lor, unii îi înjunghie, îi taie, le zdrobesc capetele cu tufanul, alții dejugă boii, opresc carele în drum și le împiedică calea. În mai puțin de o clipă nu se văzu nici un țăran. Toți pieriră ca nălucile. După care niște trăznete și pocnete se auziră, de credeai că s-a despicat pămîntul să-i înghiță sau că veneau munții peste dînșii. Ce să vezi d-ta?   Cădeau, nene, copacii din vîrful muntelui, prăvălindu-se unul peste altul și rostogolindu-se de părea că se cufundă pămîntul. Bușteni, copaci groși ca butia, ramuri, crăci, trunchi amestecați cu bolovani, cu colți din pietrele munților se lasă Ia vale, și-i lovesc, și-i cotonogesc, le rup picioarele, brațele și-i îngroapă de vii. Se cutremură carnea omului cînd se gîndește la grozăvenia aceea!   Oastea nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi. Alți copaci, alți trunchi, alți bolovani, alte movile de piatră cad și mi ți-i fac pisăliță. Să te ferească Dumnezeu de urgia poporului! Păsămite țăranii, ca să-și scoață felul pe cei ce îi jefuiseră și umblau să-i batjocurească, urcîndu-se în munți, tăiaseră mai mulți copaci de la rădăcină și-[i] țineau numai aninați și legați cu funii. După ce împiedecară drumul oștirii leșești, dejugîndu-le boii și oprindu-i în lcc, urcîndu-se țăranii iarăși în munți, deteră brînci la vale copacilor celor tăiați. Acești copaci, prăvălindu-se, tîrau după sine tot ce întîlneau în calea lor. Da copac peste ccpac și fiindcă priporul era foarte repede, veneau copacii la vale mai iute decît vîrtejul, împreună cu bolovani și colțuri de piatră rupte din munte, dînd peste oastea vrăjmașă.   Albert, dacă văzu cum îl potricălește Dumnezeu pentru neascultarea lui, porunci să stea oastea gata spre a se apăra de urgia ce le venea din urmă. Ștefan cu ai săi îi ajunsese la gura plaiului și a doua zi, la 27 octombrie, începu a da tare prin oștirea leșească. Aceștia căutau să fugă. Dară unde? Înaintea lor păTea că se răsturnase pămîntul, dinapoia lor Ștefan cu vitejii lui. Cațără să stea la luptă. Dară ce luptă pcate fi aceea cîrd sîngele înghețase în leși de groază? Tăiau și ucideau moldovenii ca la salhana. Ștefan cel Mare era bolnav. Suferea de podagră. Ostașii îl purta pe pat, și de acolo își povățuia oastea.   În cele din urmă leșii se rupseră și umplură pădurile, fugînd care și pe unde vedea cu ochii, pînă ce puțini mai putură ajunge la craiul lor. Acesta acum abia izbuti a se retrage prin strîmtoare pînă la satul Cosmin. Mulți leși s-au pierdut în lupta aceastaMulți au mai căzut și în mîinile moldovenilor. Pe cei mai mari ai lor, oastea lui Ștefan i-au spînzurat cite doi, de păr, fiindcă ei purtau pe atunci plete lungi.   Rămășițele oștirii leșești cu craiul lor se făcuse teacă de pămînt și nu cutezau să lase Cosminul de frica moldovenilor.   Auzind însă că le vine în ajutor șase sute de mazuri leși mai prinseră puțin la limbă și începură a se mai furlandisi și ei. Aceia însă apucară pe altă cale. Vestea aceasta merse pînă la Ștefan. Atunci domnul Moldovei trimise o ceată din ai săi cu Boldur vornicul înaintea acestor mazuri și întîmpinîndu-i la Șipinți, dincolo de Prut, unde este ocolul săpat, dete printr-înșii mai iute decît ai gîndi, și-i tăia cu nemilostivire. Mai toți acești mazuri au căzut în bătaie, luptîndu-se vîrtos.   A doua zi Albert craiul primi ajutor mai multe mii de alte lifte. Leahul acum se simți mai ușurat; nu doară că voia să ma,i înceapă vro luptă nouă cu Ștefan, ci încredințat fiind ci vor fi de treaba oastei sale spre a o scăpa de primejdie. Aceste lifte cerură voie la crai ca să-i lase a prăda, dară el, scurt și lămurit, îi opri de la o astfel de treabă, ca să nu mai întărite pe Ștefan. Pe drum oastea lui Ștefan i-a mai lovit o dată la Prut.   Craiul leșesc scăpă ca prin urechile acului de la moarte. Cînd s-a văzut în țara lui cu ciurucurile de oaste ce-i mai rămăsese, crezu că a înviat din morți. Apoi trecu la Cracovia și se. Înnămoli în desfrînări. Bătaie ca aceasta de mult foarte nu pățiseră leșii, astfel că pînă astăzi ei bocesc în cîntecele lor nenorocirea de la Codrul Cosminului și zic încă:   „Za Króla Olbrachta Wiginenla șzlachta».   adică pe românește:   „În zilele craiului Albert Șleahta a pierii».   Ștefan întorcîndu-se în Suceava, dete mărire lui Dumnezeu pentru izbîndă ce le trimise. Apoi chemă la Hîrlău pe toți boierii și boiernașii, pe toți negustorii și călugării și pe toate căpeteniile oștirilor, și le dete un prînz împărătesc. Împărți daruri pe la cei mai viteji, din ce apucase de la vrăjmaș, zicîndu-le:   — Numiesă mulțămiți, dragilorși vitejilor mei moldoveni, ci lui Dumnezeu milostivul, căci El ne-a dat izbîndă. El a înfrînt și călcat în picioare și cal și călăreț. El, cu duhul groazei lui, a băgat frica în inima vrăjmașului și l-a făcut să se împrăștie ca pulberea din fața vîntului.   Nu trecu mult și leșii mai intrară odată în Moldova.[…] Moldovenii îi întîmpinară la Cotnari, îi deteră la teferiș și le tăiară pofta de a mai visa la Moldova. Și atîția robi le căzură în mînă, încît îi înjugară la plug ca pe vite și au arat cu dînșii o cîmpie întreagă. Apoi, semănînd pădure, această cîmpie se numi Dumbrava Roșie. Leșii […] nu se astîmpărau. Ștefan se încredință pînă în sfîrșit că păgînii aceștia de creștini sunt mai primejdioși decît necredincioșii turci. Se împăcă cu ciutacii și luînd oaste de la turci, intră în țara leahului și o bătu ca pe ea. În primăvara anului 1498 înainta pînă la orașul Ceamciuga și rîul Visloc, prădînd în lung și în lat toate ținuturile, arse cetățile Premislav, Radzinim, Proversc, Lanciuc, și luă ca la 10.000 de robi pe care puse mîna turcii. Prăzile le aduseră nesupărați de nimeni, căci nu mai era cine să cuteze a se asemăna lui Ștefan. Apoi, prin luna lui noiembrie, turcii, luîndu-și și ei nas, trecură prin Moldova în număr de 80.000, de se duseră în Rusia, în ținuturile Galiciului și Somborului, pentru pradă. Leșii, dau în sus, dau în jos, dau din colț în colț, dară nu putură face nimic. Craiul lor poftea să se zică viteaz, poftea să fie mare; dar alții să lucreze pentru el. Era numai gura de dînsul; dar la treabă, vai de lume! Nu putu să zică turcilor nimic.   Dumnezeu insă carp totdeauna ocrotește pe cei ce cinstesc numele său, nu lăsă moștenirea sa să cază cu desăvîrșire în ghiara turcului. Destul îi fu pedeapsa ce primi pentru călcarea cea de atîtea ori a cuvîntului dat, și pentru smerirea trufiei leșești.   Lăsă să cadă o iarnă grea de pleznea lemnele și pietrele. Turcii umblau prin troiene și nu știau cum să scape de această mînie dumnezeiască. Ca la 40.000 de inși degerară, astfel încît steteau mormane de turci morți. Ceilalți, arși de frig, se întoarseră prin Moldova, spre a se duce la țara lor.   Marele Ștefan, fiindcă și dînsul ocrotea crucea, puse pe moldoveni îmbrăcați în haine leșești, de-i tărbăci și-i zvîntă din fața pămîntului. Numai ca la zece mii mai putură scăpa peste Dunăre cu sufletul Într-înșii.   La 1499, tătarii mai intrînd o dată în țară, Ștefan, deși bătrîn, insă îmbărbătat peste firea omenească cînd își vedea țara încălcată de vrăjmași, le dete o surchideală și lor de le scăpără măselele și le ieși stele verzi din ochi. Apoi luîndu-i în goană, 6.000 de janghinoși de-ai lor rămaseră morți pe loc.   Acum și leșii și ungurii erau blînzi ca mieii cu Ștefan. Cînd vrun sol de-ai acestuia mergea la crai, se cunoștea cale de nouă conace. Se învoiră deci toți domnii creștini, al Moldovei, al leșilor, al ungurilor și al românilor ca să se apere obștește împotriva spurcatului de turc. Această legătură se numi vecinică.   Ștefan îndemnă și pe țarul Moscovei, Ivan III ca să se împace cu ginerele său Alexandru, zicîndu-i:   — Toți regii și toți domnii creștini și toate țările italiene de la apus se unesc și se pregătesc a sta contra păgînului; ar fi bine ca și tu, în loc de a te certa cu creștinii, să te ridici cu ei asupra păginității.   În puterea legăturii, încheiate la 1501, Ștefan ceru de la craiul leșilor să gonească din țara lui pe Ilie, feciorul lui Petru Aron, carele nu înceta a tulbura Moldova cu zîzaniile lui. Albert tremură la auzul acestei cereri. Dară ca să nu se zică că l-a gonit de frică, născoci că acest Ilie ar fi făcut cărți mincinoase și deci îl aduse și puse de-i tăia capul inaintea solilor moldovenești.   Atîta putere avea glasul lui Ștefan și la atîta mișelie ajunsese leșii. Vezi că ochiul lui Dumnezeu nu doarme și răsplătește fiecăruia după inima lui.   VI Spun cei ce au văzut cu ochii lor pe viteazul moldovan, precum este venețianul Matei Muriano, cum că Ștefan era foarte înțelept. Nici o vorbă de-a lui nu era fără șart.   Îl iubeau moldovenii ca pe lumina ochilor lor, pentru că era îndurător, drept, inimos și darnic. Ziceau că era binefăcut la trup. Despre fiul său Bogdan arătau că este rușinos și smerit ca o fată și calcă pe urmele tatălui său. De viteaz și de cinstit, nici că mai e vorbă. Mai spuneau că moldovenii sunt toți voinici și că țara lor e mănoasă și frumoasă. Aceasta și era pricina de pusese toți ochii pe dînsa și le sta în gît, cum de să n-o stăpînească ei. Și așa este și pînă în ziua de astăzi. Dară pe cît timp priveghează Maica Domnului asupra românilor, nu se vor învrednici ei să robească o țară care cu stăruințele ei a apărat creștinismul mai mult decît oricare alta. Țară care scoate din sînul ei fii ca marele Ștefan, ca Mihai Viteazul și ca mulți alții, nu se papă așa lesne. Ea este un os cu care se îneacă cel care voiește să o înghită.   Ștefan îmbătrînise si mîhnirea lui cea mai mare era că nu putuse să-și îndeplinească visul său: unirea la un loc a tuturor celor de un sînge cu dînsul. Împrejurările i-au stat tot curmeziș în cale. Patruzeci și mai bine de ani cît a domnit, silit fiind a priveghea cu arma-n mînă, a petrece cea mai mare parte de timp în tabără, a sta nopți și zile călare, pentru a-și apăra țara […] îl făcu să dobîndească o podagră, ce rodea dintr-însul cum rod carii din lemne. Durerea picioarelor îl întețise și ajunsese atîta încît îl doborî la pat. Bătrînețea și slăbiciunea veniră și ele de se uniră cu boala. Ele împingeau pe marele Ștefan acolo unde toată vietatea cată să meargă.   În deșert aduse doftori meșteri din Veneția, căci nu era cu putință să se tămăduiască. Și deci, cunoscîndu-se și simțindu-se aproape de sfîrșitul vieții sale, hotărî să puie țara la cale. Bolnav, bolnav, dară grija lui cea mai mare era cum să-și lase țara cea mare și lăudată. Pentru aceasta nu-și cruța nici odihna, nici sănătatea. El știa că lutul lui se va duce acolo de unde a fost luat. Mai știa că țara rămîne și voia ca și după dînsul să fie spaima spurcaților de agareni, gogorița păcătoșilor de creștini și fala legii celei adevărate a lui Isus Christos.   Cunoscînd în Bogdan, fiul său, apucături bune și înțelegînd dorul de țară ce-l învăpăia, îl chema în toate zilele și-l sfătuia. El vedea că sfaturile lui prind bune rădăcini în inima fiului său. Deci, cînd fu aproape a se pristăvi, chem? la dînsul pe mitropolitul țării, pe toți episcopii, boierii și mai-marii oastei și le zise cu limbă de moarte, stînd pe patul durerilor:   — V-am chemat aici, boieri d-voastră și sfinților părinți, să vă spun cea din urmă a mea voință, și vă jur pe viul Dumnezeu și pe preacinstita maica lui, să urmați întocmai.   Toți știți cîte vijelii am întîmpinat în viața noastră cît am fost cu toții. După moartea mea să duceți hăul și greul delăduirei cu înțelepciune, cu frica lui Dumnezeu și cu dreptate.   Oastea să fie totdeauna gata a înfrînge încălcările și a călca in picioare toate uneltirile unora și altora, zdrobind pe uneltitorii de rele. […] Crucea să fie ținută sus, și aprig război să dați necredincioșilor ce se închină la lună. Cînd va fi și va fi, mai bine să vă învoiți cu turcul, decît cu cei ce se numesc pe sine creștini, iară inima lor e roasă de eresuri și de pîngărăciune.   Cînd însă și turcul se va întinde mai mult, atunci mai bine să pieriți cu toții pînă la unul luptîndu-vă, decît să cădeți robi. Cîrmuitor mai bun decît fiul meu Bogdan, nu veți găsi. Pe el dară să-l alegeți în locul meu să vă fie domn.   Mitropolitul și toată adunarea jurară că așa va fi.   A doua zi trebuia, după voința marelui Ștefan, ca încă în viață fiind el, să se facă alegerea de domn. Se adunară deci, toți boierinașii, isnafurile, oastea și boierii cei mari în Cîmpul Dreptății, ca să aleagă, după datinile străbune, pe domnul lor. Unii ziceau una, alții alta, și așa se ciorovăiau ei acolo.   Cînd, ajungînd la urechile bătrînului domn, împărăcherile dintre noroade și cum că unii din boierii cei mari bagă zîzanii și dihonia în popor, porunci la patru slujitori să-l ducă cu pat cu tot în Cîmpul Dreptății. Cum ajunse acolo, mulțimea tăcu molcum. Atunci se ridică Ștefan de pe pat, cum putu, îl ținură doi slujitori, iară el, abia răsuflînd, zise:   — Era să mor, oameni buni, și era să rămîie niște boieri nejudecați și fără să le fac dreptate.   Porunci apoi să vie la fața locului doi boieri. Aceștia, cînd se văzură de față cu domnul lor la ceasul morții sale, o sfecliră. Se vede că știau ei ceva. Atunci Ștefan zise unuia:   — Tu ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin.   Apoi, uitîndu-se la celălalt, iarăși zise:   — Tu scriai cărți viclene pe la străini îndemnîndu-i să cotropească țara. Să li se taie capetele aici în vileag.   Porunca domnului se îndeplini numaidecît. Pasămite acești doi boieri erau căpeteniile zavistioșilor și îndemnătorii poporului să nu asculte de graiurile domnului lor.   După ce duse pe Ștefan cu patul lui înapoi la palat, alegerea se făcu după pofta inimei sale. Apoi peste două orc, închise ochii pentru vecie, la anul 1504 de la nașterea lui Christos și 7012 de la zidirea lumii, într-o marți, 2 iunie, domnind 47 de ani, două luni și trei săptămîni și zidind 44 de mănăstiri și biserici.   Mult plînseră moldoveni pe acest domn, mare, înțelept și viteaz, și astfel bine zice un venețian carele a văzut cu ochii lui cele spuse mai sus: „El s-a arătat la ceasul morții, ca și în viață și în sănătate, totdeodată și înfricoșat și înțelept“.   Cenușa acestui domn s-a înmormîntat în sfînta mănăstire Putna, care e zidită de dînsul, cu toată cinstea și mărirea cuvenită, și pînă astăzi este acolo mormîntul lui frumos de marmură, la dreapta în intru bisericei. Iară fiul său Bogdan se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său.   Vestea despre moartea lui Ștefan se duse ca fulgerul și răzbătu toate țările. Și mult îl plînseră creștinii, căci el era reazămul și ocrotitorul cel mai credincios și cel mai viteaz al legii noastre celei sfinte.   De atunci și pînă în ziua de astăzi numele lui se pomenește cu laude de toată suflarea de pe pămînt. Românii, după vremi, ziseră:   „Ștefan, domnul Moldovei, a fost viteazul cel mai mare de pe vremea sa. El a învins pe Mateiaș craiul cel lăudat al Ungariei și a luat de la dînsul munții Ardealului, care și pînă astăzi sunt hotarele Moldovei de cătră apus. El, după mai multe biruințe, a supus Pocuția și Podolia, și mergînd în rînd de bătaie, cum se cuvine, asupra leșilor, a bătut oastea leșească la Cotnar… Toate cetățile dintre Liov și Moldova le-a luat de la leși. Cu Baiazet Ilderim a ținut două bătăi; în cea dintîi s-a învins; întru a doua l-a bătut, și după bătaie a făcut șapte movile mari de trupurile turcilor celor tăiați. El a supus și Valachia pînă în București…   El a stăpînit Basarabia ce se numește acum Bugeac. Cu un cuvînt, el a prea lățit hotarele Moldovei…”   „După moartea lui Ștefan, poporul îi zicea Sfîntul Ștevan-vodă, nu pentru suflet, că este în mîinile lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru faptele sale vitejești, întru carele nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceea nu l-au ajuns.“   Pînă și limbele străine în cursul vremilor, iată ceea ce au zis de Ștefan cel Mare al nostru:   „…O, bărbat vrednic de mirare, cu nimic mai prejos decît voievozii cei viteji de care noi atît ne mirăm, care în vremile noastre, dintre toți domnii lumii, mai întîi ai repurtat o biruință atît de însemnată asupra turcilor! Tu ești cel mai vrednic după judecata mea, căruia se cuvine să i se dea domnia și cîrmuirea a toată lumea, și mai ales vrednicia de voievod al tuturor oștilor împotriva turcilor, după învoiala, hotărîrea și întărirea tuturor creștinilor, lăsînd pe ceilalți domni și împărați papistași să se tăvălească în lenevire, desfrînări sau în răsmirițe […]”.   „…Fost-a bărbat ca acela, carele pentru inima sa cea mare, înțelepciunea militărească, știința lucrurilor de război și faptele cele norocoase asupra turcilor, ungurilor, leșilor și a tătarilor, în veci trebuie să se pomenească.” „…Fost-a Ștefan în toată viața sa un om preaînsemnat pentru știința de a ține pe ostași în frîu și a-i face să asculte de cuvînt, și pentru faptele războinice cele slăvite; căci dintre toți vrăjmașii cu care s-a luat la arme, a ieșit biruitor cu o virtute și cu o vitejie vrednică de mirare.“ „Ștefan românul, ostașul cel vrednic de veșnică pomenire, carele cu mărimea și tăria sufletului și cu norocul cel bun a [stăvilit] toate năvălirile turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor și ale leșilor, pe care i-au învins cu mari bătălii.“   Iată ce fel a fost Ștefan cel Mare. Cînd numele lui ar fi lăudat numai de pămînteni, calea-valea; dar limbile străine au vorbit de bine de dînsul, mai cu foc decît pămîntenii. Va să zică au știut ei ceva și au cumpănit faptele cele mari ale unui astfel de viteaz. Și nici că nu gîndim că mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat, răpită de lăcomia străină, împreună cu ținutul în care se afla ea, este pîngărită de limbi vrăjmașe neamului nostru.   Ar trebui ca nici un român să nu se afle pe fața pămîntului românesc carele să nu meargă o dată măcar, în viața lui, să se închine la acel mormînt. Acesta ar trebui să fie hagialîcul românilor. Toți cu totul, cu grămada, și cu frica lui Dumnezeu in sîn să se ducă să îngenunche la mormîntul acesta cu rugăciune ca să insufle și urmașilor, adică românilor de azi, a săvîrși fapte care să rămîie de pomenire la strănepoți.

Legenda Mănăstirii Putna Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Săhastru. Îi zicea lumea săhastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor rătăciți prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica. Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Vițeului, Ștefan și cu un argat de-al său. El a fost dovedit de dușmani și căta loc de odihnă. Și s-a așezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el așa, iacă vede o lumină în fereastră la săhastru, căci atunci el își făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi. Ajunși acolo, Ștefan bate în ușă. – Cine-i acolo? întreabă Daniil. – Om bun, răspunde Ștefan. – Dacă e om bun, să intre! El intră înăuntru. – Ce ai pățit, de-ai venit și pe la mine? Năcăjit și amărât cum era, nu zise nimic. – Eu știu ce-i cu tine. De mă asculți ce ți-oi spune eu, să știi că dovedești păgânătatea. Altminteri e rău! – Jur pe feciorul meu că ți-oi asculta toate poruncile! – Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi? – Ce s-aud? Numai plânsete și jăluiri. – Bine zici! Acestea, Ștefane, să știi că-s jăluirile țării! Pune acum urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi? – Amu aud cântece frumoase. – Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire! – Dar unde cântă? întrebă Ștefan. – Știi unde, Ștefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine dis-de-dimineață pe el și trage cu arcul iar unde o să găsești săgeata înfiptă, să știi că de acolo s-aude cântând! – Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem! – Bine, dar eu, Ștefane, nu mănânc nimic. De unde să-ți pot da ceva? – Caută, părinte, că nu ne mai putem ține pe picioare de flămânzi! Căută Daniil în toate părțile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu și lui Ștefan o bucățică, și argatului, și-i mai rămase și lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse. După ce au terminat ei ospățul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la ușă: – Scoală, Ștefane, și du-te! Ei se sculară pe-ndată și se suiră sus pe deal. Scoate Ștefan arcul și trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duce Ștefan, noaptea, la Volovăț și ia biserica de acolo și până-n ziuă o aduce aici. Tot până-n ziuă o și proptește. Însă nici nu o proptește bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ștefan când a adus biserica iar acum au venit să-l prindă. Ștefan, văzând aceasta, intră în biserică și se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape. Ascultându-i ruga, dădu o ceață grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se zăpăciseră și începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei așa până-la amiaz, că nu mai rămaseră de ei decât doi ofițeri care, de frică să nu fie uciși de Ștefan, o luară la fugă. Pierind cu toții, cerul începuse să se lumineze. Ștefan, bucuros, merse la Suceava și aduse meșteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost aduși și din Țara Românească mulți robi ca să locuiască pe aici. Din unul din aceia mă trag și eu. Această poveste mi-au spus-o și mie bătrânii și-o spun și eu urmașilor mei. pentru legende populare si teatru radiofonic da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=stefan+

            E adevărat ce se tot spune din oamenii vechi, că Ştefan cel Mare n-a prea lăsat iarba să crească pe drumul mândrelor!           Pe timpul măriei sale trăia la Hârlău o femeie aprigă şi frumoasă şi cu trecere deosebită în ochii Domnului.           Rareşoaia aceea a ştiut cum să înlănţuiască Viforul timpurilor şi să şi-l plece la picioare. Viforul îi bătea noaptea la geam, cerându-i îngăduinţa unui zâmbet.           După un timp, Rareşoaia a născut un băiat. L-a botezat Petru şi i s-a spus Rareş sau al Rareşoaiei. De la maică-sa moştenise frumuseţe. De la Ştefan cel Mare – eroismul şi iuţimea.           De mult picase Ţara Moldovei în ticăloşia supunerii şi braţ vrednic părea că nu se va mai ridica!           Petru Rareş se îndeletnicea de mult cu pescuitul, mai ales la apele Brateşului, la Galaţi, dar în sinea lui spera că într-o zi va putea apuca sceptrul părintelui său din mâna nevrednicilor şi va da Moldovei neatârnarea! în scopul acestei lucrări grele, de viitor, aduna ban cu ban, dar şi prieten cu prieten!           Într-o zi, pe când se afla cu năvoadele la Brateş, a văzut cum se apropie un pâlc de oşteni în goana cailor. Petru Rareş s-a repezit să-şi ia spada! S-au repezit şi ceilalţi pescari la arme! Erau gata de luptă!           Călăreţii au sărit din săi! Au căzut în genunchi, cu fruntea-n pulbere…           — Petru Rareş, să trăieşti întru mulţi ani! Lasă totul şi urmează-ne la Suceava, căci ai fost ales Domn al Moldovei!           Abia după ce i-a cercetat bine, cine i-a trimis şi cum stă adevărul, Petru Rareş şi-a luat rămas bun de la ceilalţi pescari, însă greu tare îi era să se despartă de dânşii, căci împreună munciseră ani de zile, împreună stătuseră, la focuri seara şi ciocniseră ulcioare, şi cântaseră împreună din alăute, şi toţi îi dăduseră mereu speranţă şi curaj într-o zi a dreptăţii!           — Dar noi, Petru Rareş, cum rămânem? Ne vom mai vedea vreodată?           — Voi totdeauna veţi fi cei mai buni prieteni ai inimii mele!           Deocamdată vă dăruiesc năvoadele şi toate îndreptările mele pescăreşti: vă dau arabalele1 cu boii, iazurile cu peştii! La vreme veţi primi, dacă vânturile mi-o vor îngădui, răsplăţi şi ranguri; iar dacă timpurile vor fi să-mi fie contra, săriţi cu spada!           Căci cu dreptate râvnit-am spre jilţul gloriosului meu părinte…           Cum a luat spada Viforului, Petru Rareş a şi pus-o în lucrare, îi era ruşine de ruşinea ticăloşilor care primiseră să dea Turcului tribut! Dintr-o dată a dat poruncă să nu se mai plătească! A început să-şi bage spada şi-n boierii care aveau uric2 cu tot veninul. Dar nici ei nu s-au lăsat: şi-au luat mâncare de drum şi au pornit într-un vaet, la Ţarigrad, la Soliman-sultan, să-i scape el de acest pescar viforos!           Cum au ajuns la Ţarigrad, încă de pe la porţile mari au început a striga cu rogojini aprinse în cap:           — Scapă-ne de Rareş, o, Solimane, că nu mai puteam răsufla de el! îndură-te şi scapă-ne!           Cârdurile de servi şi calicime din Ţarigrad, plătiţi anume ca să strige, se văitau cât îi ţinea gura:           — îndură-te… îndură-te, Solimane!           — Credeam la început că va fi om domol! strigau boierii mai departe. Dar a moştenit apucăturile tătâne-su şi-i şi mai aprig la mânie! îndură-te, o, Solimane, şi nu lăsa un pescar în jilţul Moldovei noastre! Hai, să zicem că cu noi, boierii de ţară, ar avea ce-ar avea, dar de ce nelinişteşte ţările vecine? Ştii că domnii şi prealuminaţii şleahtici Lehi nu mai au din pricina lui răgaz? Şi ştii că a prins a cleveti şi împotriva Luminăţiei Tale, o, Solimane? Hai, vino, Strălucirea Ta, şi domoleşte-l, că nu mai putem trăi de răul lui!           A răspuns Soliman-sultan: ' Arabală (harabaie) – vehicul mare (căruţă)           2 Uric – moşie boierească din feudalism care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate.           — O, voi boieri, întoarceţi-vă liniştiţi acasă, căci vă făgăduiesc eu că feciorul Rareşoaiei n-are să mai stea mult în jilţ! îmi cereţi să pornesc împotriva lui cu război, aşa, nitam nisam, dar una ca asta nu se poate! Avem şi noi, în jurul jilţului nostru, oameni cinstiţi! Aţi auzit, bunăoară, de efendi Aloisius Gritti, diplomat cum nu se mai află?           Soliman-sultan a bătut din palme.           S-a înfăţişat un bărbat înalt, oacheş şi cu turban.           Aloisius Gritti, desfundă-ţi bine urechile şi ascultă…           Prea plecat, strălucite Solimane!           Până azi mi-ai servit cu mare credinţă, o, Aloisius!           Am făcut ce-am putut, o, Solimane!           Boierii moldoveni şopteau:           Aloisius Gritti e creştin turcit!           — Deci dară, efendi Aloisius, ia numaidecât un pâlc de ieniceri şi urcă la Cara-Bogdania şi linişteşte-l pe Rareş, domnul cel nou al Cara-Bogdaniei!           — Prea plecat, o, Strălucirea Ta!           —… înainte de a urca la Cara-Bogdania, abate-te şi prin Ţara Ungurească şi pune linişte şi acolo, căci nobilii unguri prea se ceartă.., Aloisius Gritti a şi pornit. A aflat şi Petru Rareş că-i vin oaspeţi nepoftiţi! l-a şi ieşit înainte, la o strâmtoare! Aloisius Gritti a scăpat cu fuga! S-a întors la Ţarigrad, fără papuci! Soliman-sultan a tunat şi a fulgerat, zicându-i câte şi mai câte, de la obraz:           O, Aloisius, Porc de Câine! Unde mi-ai pierdut ienicerii, o, nevrednice? Râd acum de mine până şi câinii din Ţarigrad, o, Aloisius! Cum de te-ai speriat şi ai fugit ca o oaie proastă, o, Porc de Câine? Tot acum marş la Cara-Bogdania înapoi!           O, Solimane! a răspuns linguşitorul. Ce-ar fi dacă mi-ai îngădui să-i iau cu mine şi pe cei doi feciori ai mei?           Cu ce scop, o, Aloisius?           Aloisius Gritti s-a şi prăbuşit la picioarele sultanului, l-a sărutat papucii.           Pe unul dintre fiii mei, o, Prea-Strălucite, vreau să-l pun domn în locul lui Petru Rareş! Iar pe al doilea l-aş pune domn în Ţara Românească, în scaunul Basarabilor! Iar în ce mă priveşte, o, prea strălucite padişah, aş lua domnia Ungariei şi a principatului Soliman!           Ştii că chiar aşa de rău n-ar fi, o, Porc de Câine? l-aţi purceii, o, porcule, şi tot acum porneşte! Haideâ!           Numaidecât Aloisius, Porc de Câine, a poruncit să vină falnica oaste încălărată a spahiilor! A poruncit să-l urmeze şi bulucurile pe jos!           Şi-a pregătit feciorii de drum lung! Pe urmă a făcut semn cu iataganul către Dunăre!           A ajuns la Târgovişte, unde era pe timpul acela scaunul domnesc. A intrat Porcul de Câine în cetate, în sunetele naiurilor, tobelor şi ţimbalurilor! Domnul ţării i s-a plecat până la pământ!           Însă Porc de Câine n-a făcut mulţi purcei la Târgovişte! A trecut pe la Braşov, în Ţara Românească de peste munţi, îndată a bătut din palme, i s-a înfăţişat nobilimea locului!           — De ce căutaţi bocluc, domnilor nobili? s-a stropşit la dânşii Aloisius Gritti. De când aceste locuri au picat în stăpânirea slăviţilor sultani, numai durere de cap ne pricinuiţi! Vă sfâşiaţi şi vă trageţi de bărbi, pentru domnie, şi din pricina voastră măritul nostru stăpân nu mai are somn! Tot acum vă dau poruncă să iasă la faţă vinovatul, să-i trag refereaua ce i se cuvine!           Nobilii au strigat într-un glas:           Vinovat de toate se află numai domnul Transilvaniei, Emeric!           Dacă-i aşa cum spuneţi, să vină numaidecât în faţa mea domnul Emeric! Vine sau nu vine Emeric?           Nu! Emeric nu vrea să vină decât înconjurat de ostile Transilvaniei!           Voivodul Emeric Ţibac s-a înfăţişat crunt şi înconjurat de greimea oştilor.           L-a privit cu semeţie pe Gritti-vândutul:           — Ce pofteşti şi cu ce ocazie pe la noi? Dacă vrei cumva sceptrul Transilvaniei, ia seama… gândeşte bine! O, Aloisius, patria ta, Veneţia, mai bine năştea un şarpe!           S-a cutremurat Gritti! S-a stăpânit!           Emeric Ţibac trebuia numaidecât omorât, altfel el nu mai ajungea la coroana râvnită niciodată!           Aloisius Gritti a aflat îndată şi un vânzător, pe unul Docia, iubitor mare de bani!           Şi numaidecât, Docia acela, s-a strecurat într-o noapte în cortul voivodului Ţibac!           L-a omorât!           Pe urmă i-a sfârtecat stârvul în multe bucăţi!           Auzind ştirea, Transilvania toată a fost zguduită ca de cutremur! Oamenii au şi înşfăcat armele!           Ienicerii şi spahii au fost făcuţi una cu pământul! Toată suflarea îl căuta pe Gritti, Porcul de Câine!           Dar ticălosul apucase a se închide în cetatea Mediaşului!           Ţara Transilvaniei ardea toată!           Zăvorât în cetate, Gritti, Porcul de Câine auzea cum răsculaţii se tot apropie şi-i cer moartea! Tremura ca varga! Securile grele ale pământenilor băteau în porţi, să le dărâme! Gritti, Porcul de Câine, îşi muşca pumnii, căci prima dată în viaţa lui de om de nimic greşise grozav! Ce va face? Cât timp vor rezista porţile şi zidurile Mediaşului?           — Să ne furişăm afară, în puterea nopţii! îl sfătuiau cei doi feciori. Domnie ne-a trebuit, domnie o să găsim!           „Oare care moarte e mai uşoară?” se întreba Gritti încredinţat că-i se apropie sfârşitul.           — Prin secure! a răspuns unul dintre feciori, ascultând cum securile bat în porţi.           — Ba, prin otravă! a răspuns al doilea fecior, tremurând tot.           — Să-ţi iai plata pentru uciderea lui Emeric! strigau răsculaţii.           Cum sta la fereastră, Aloisius Gritti a zărit deodată flamurile oştilor lui Petru Rareş!           Peste noapte, cum sta întins în pat şi tremura, a auzit o zângănitură.           Un geam s-a spart! în încăpere căzuse o piatră!           Aloisius, Porc de Câine, a ridicat-o repede! A văzut o scrisoare înfăşurată pe ea!           A desfăcut-o! Citea tremurând tot:           Cuvânt de la Petru Rareş, către Aloisius! Ascultă, o, Aloisius, şi urmează-mi sfatul întocmai! Ce-a fost între noi a fost şi uitat fie! la-ţi fiii şi coboară-te în josul zidului, în tabăra domniei mele! Vreau să-ţi scap zilele, ţie şi alor tăi, ca îndreptare a mea în ochii lui Soliman-Prea-Strălucitul! la-ţi fiii, deci, şi coboară zidul!           Hai, tată, să ne grăbim [îl îndemnau feciorii, iată, am avut noroc să scăpăm cu zile! îi mai luăm lui Rareş sceptrul, acum că se arată aşa de omenos?           Nepricepuţilor şi proştilor! Carnaxi vă zic vouă! N-aţi priceput că epistola asta doar cursă este?           Nu, nu se poate să fie cursă! Oare nu arată că-ţi face binele spre a uita şi tu trecutele întâmplări?           Aloisius Gritti n-a mai stat la îndoială!           Şi-a căptuşit repede ciubotele, cu mulţimea de bani de aur şi pietre scumpe ce le avea cu sine!           Â legat de gratii funia!           Tustrei, unul după altul, şi-au dat drumul în josul zidului! Au nimerit drept în mâna lui Petru Rareş!           Dar au rămas amuţiţi de groază când au văzut alături de el multe căpetenii transilvane privindu-l în tăcere!           — A… Bun sosit în mâinile noastre! a râs îngrozitor de rău Petru Rareş. iată, aceste căpetenii transilvane sunt prietenii lui Emeric cel omorât de tine, şi au venit în numele răzbunării crunte! Poftim, Aloisius Gritti, pe seama lor, să-ţi dea ce ţi se cuvine şi să-şi elibereze cugetele prin răzbunare!           Aloisius Gritti a căzut numaidecât în genunchi! Le săruta tuturor ciubotele, poala veşmintelor!           Ostile strânse cerc îl priveau cu scârbă!           Petru Rareş! Petru Rareş, fie-ţi milă, o, Petru Rareş! Nu mă da pe mâna răzbunătorilor! la-mă cu tine, la Suceava, căci îţi făgăduiesc să te umplu de bani! Soliman sultan şi el te va răsplăti pentru aceasta, numai nu mă da pe mâna lor! O, Petru Rareş! Petru Rareş…           Luaţi-l… Eliberaţi-vă cugetele! a rostit Petru Rareş către răzbunătorii lui Emeric.           Dar fiii mei?           Îi iau cu mine! Hai, berbecuţilor, să vă dau coroane de voivozi…           Soldaţii lui Rareş i-au şi înconjurat pe berbecuţi! Aloisius Gritti a şi fost dus spre locul de pedeapsă! Amarnic răcneau ostile la dânsul!           — Moarte! Moarte! Să-şi ia plata pentru uciderea eroului!           Dar nimeni nu voia să ridice securea asupra lui, din silă!           Deodată a păşit în faţă un cărăuş de la Mediaş:             Mă prind să-l tai eu, dacă-mi daţi mie ciubotele trădătorului!           Şi mare a fost după aceea mirarea tuturor, când, luând acel căruţaş ciubotele trădătorului, le-a aflat pline cu mărgăritare şi bănet!           S-au trecut şi aceste întâmplări.           Petru Rareş s-a întors la Moldova, acasă.           Aştepta mânia lui Soliman!           Şi-a strâns ţara şi stătea la pândă. A trimis iscoadele spre Dunăre şi spre Nistru. Simţea apropierea răzbunării ce avea să vină!           El sta drept. Trebuia să dea cinste spadei moştenite de la tatăl său, Ştefan Voivod! Dacă va fi să pice, va pica drept, ca bradul!           Pândarii trimişi la margini îi aduceau ştiri de spaimă!           Petru Rareş şi-a încins spada! îl aşteptau, la locul hotărât, ţara sub arme şi oşteni în leafă!           Armii ţărăneşti se buluceau pe Câmpia Direptăţii!           Poştele de foc tot mai înfiorate luminau dinspre Ţara de Jos! Dintr-acolo erau aşteptaţi şi năvălitori.           Soliman sultan se mândrea că va veni cu atâta oaste în Cara-Bogdania, încât o va acoperi sub arme din cer-n pământ!           Într-adevăr şi-a ţinut cuvântul de spaimă! A năvălit cu aproape două sute de mii oameni!           Petru Rareş hotărât era să înfrunte şi puterea aceea! Deodată însă a primit ştirea că şi Tătarii au-trecut Nistrul!           — Şi cu ei m-oi bate!           Petru Rareş se pregătea să-nfrunte ambele oşti duşmane, când i s-a adus ştirea că au năvălit în ţară şi pâlcurile şleahticilor Poloniei!           — Facă-li-se voia! Mă voi lupta şi cu trei duşmani deodată!           Când însă i s-a adus a patra ştire, că pământenii fug îngroziţi spre case, să-şi apere strânsura şi odraslele, şi când a mai primit şi ştirea că boierii cei de credinţă cleveteau împotrivă-i, Petru Rareş şi-a dat seama că va fi părăsit de toţi!           A încălecat repede!           A apucat calea codrilor şi munţilor.           Întâi s-a închis în mănăstirea Bistriţei, dar au aflat vrăjmaşii şi au şi venit.           Petru Rareş a scăpat ca prin urechile acului! A luat calea tăcerilor mai departe!           Rătăcea prin prăpăstii neumblate, flămând şi desculţ, şi chiar veşmintele de oştean începuseră a-şi arăta răriturile. Se orienta după stelele nopţilor senine, cum învăţase în zilele vieţii de pescar. Dormea prin râpi, acoperit cu crengi şi frunze uscate.           În puterea nopţii, uneori, auzea glas stins de corn, nechezat de cai.           El ştia că sunt semnele următorilor săi. Se ridica repede şi pornea mai departe.           Când piereau de pe cer semnele de orientare, pipăia scoarţa copacilor, să vadă în ce parte erau acoperiţi de muşchi, şi ştia că Nordul e într-acolo.           Mult timp trecuse de când nu întâlnise ţipenie de om!           Deodată, într-o dimineaţă, s-a oprit pe-o creastă, zărind în văi apă curgătoare strălucind în vâltoarea zorilor. Nişte oameni se vedeau pescuind.           Petru Rareş s-a bucurat din toată inima.           A şi coborât spre oamenii aceia, cunoscând cât de mare e, încă din veac, bunătatea inimii de pescar!           Şi cu adevărat, pescarii l-au primit în coliba lor din singurătate. Au făcut numaidecât foc şi au pus pirostriile. Pe urmă au pus şi ceaunul, să pregătească borşul de peşte. Pe jar se părpăleau păstrăvi tot atunci prinşi. Au frânt pescarii şi pâinea lor puţină. L-au poftit la masă!           Oricât era de zgâriat de spini, de ostenit şi de nedormit, l-au cunoscut îndată cine-i… Toţi au zâmbit a râde, când au văzut că Petru Rareş se sperie de cunoaştere!           Dar nu suntem toţi din aceeaşi breaslă, Măria Ta? Oare nu ne-am face uneltele de râs şi ocară, dacă nu ne-am purta frăţeşte cu unul de-ai noştri? Ştim, Doamne, că eşti pescar la apele Moldovei, dar mai ştim că eşti şi voivod aflat în vifor, cu ţara împrăştiată de neastâmpărate noroade! Dar, Măria Ta, întâi şi-ntâi noi ştim că eşti pescar, îndeletnicire de care sărmanul om scapă doar când îşi încrucişează mâinile în suspinul ultim! Şi de patima vinului se poate sărmanul om vindeca! Şi de ciumă! Şi de boala ochilor frumoşi! Dar de păcatul pescuitului nimeni nu se poate vindeca, Doamne! Aşa este?           Aşa este! Chiar şi când porţi în mână sceptru, apele tot îţi fac cu ochiul!           N-ai vrea, Doamne, să facem tot acum o prubă1 în apa asta?           Dar n-a mai apucat să potrivească sculele! S-au şi auzit semnele urmăritorilor!           Petru Rareş se tot uita încotro să apuce.           Îngălbenise…           — Uiţi, Măria Ta, că te afli între pescari! Fii bun şi îmbracă aceşti iţari, şi fii bun acum şi îmbracă şi boanda2 asta, iar straiele cu fir azvârle-le în apă, că şi-aşa se vede cerul prin ele…           Aşa, în straiul de pescar, Petru Rareş era acum de nerecunoscut. A luat un năvod pe umeri. Au pornit toţi prin munţi, mai departe, şi nici o strajă n-a cunoscut că pescarul acela era de fapt viforul învins vremelnic de potrivnicii săi!           Aşa a scăpat Petru Rareş de urgia celor ce-i pofteau pieirea prin sabie. Lăcrăma apoi, la despărţirea de oamenii aceia buni:           Prubă – probă, încercare. Boanda – bundă.           Dacă-mi voi mai vedea ţara vreodată, dacă voi dobândi la loc spada lui Ştefan Voivod, n-am să va uit! întoarceţi-vă cu pace şi sănătate la locul obârşiei voastre şi vă doresc spor la năvod!           Du-te sănătos, Doamne! Iar dacă vânturile îţi vor sta împotrivă şi de-acum, nu umbla prin străini, ci vino la râul nostru! Avem destui brazi în munţi, ca să ai din ce-ţi dura căsuţă de pescar…           Scumpe şi minunate inimi simple! Altele sunt vânturile ce mă poartă! Oare pot lăsa pe mâna oricui pământul lui Ştefan Voivod? Mă duc întru adunare de oşti! Să nu întârziaţi, când veţi auzi chemarea cornurilor lui Petru Rareş.           Abia şi-a sfârşit cuvântul.           Se apropiau care moldoveneşti cu fugari! Toţi aveau pe obraji spaima din tară!           Ce-i în Moldova, bejenari? a întrebat Petru Rareş.           Moldova? Moldova? Femeile noastre au fost luate în robie! Pruncii noştri au fost omorâţi sau luaţi pentru armia ienicerilor! Au furat Turcii şi clopotele sfintelor biserici!           — Dar cum, au pierit la Moldova toate inimile cutezătoare?           Bejenarul a stupit cu scârbă:           — Se spune că însuşi Petru Vodă a fugit! Mai frumos îi sta să piară în mână cu spada lui Ştefan Voivod! Dar de când Ştefan Voivod doarme la Putna, aşa-s timpurile…           Mână! Mână mai repede! strigau alţi bejenari din îngrămădeala carelor.           Pescarii s-au mai uitat să-l vadă pe Petru Rareş, dar nu mai era – ca-n pământ intrase!           l-au zărit la un timp cuşma de pescar, înainte, departe, în primele rânduri ale bejenarilor.           Încotro se ducea, oare?           Dojana pământeanului îl ardea ca focul!           Era hotărât să-l facă pe dracu-n patru, să adune oaste, să se întoarcă numaidecât în ţară!           Cu acest gând, mergea repede, în straiele de pescar.           În urmă se auzeau larmele bejenarilor atât de tare, încât parcă toată ţara Moldovei urca repede în Ţara Românească de peste munţi!           Mugeau vitele. Nechezau caii. Se auzea un blestem:           — Vai, ardă-i para focului, să-i ardă!           Se va mai întoarce Rareş? Va mai putea învia timpurile vechi de libertate? Oare într-adevăr pierise eroismul o dată cu Ştefan Voivod?           În timp ce ţara se bejenea la munţi, boierii moldoveni se adunaseră la Suceava. Pe rând intrau în cortul sultanului Soliman şi-i sărutau picioarele, îşi târau şi bărbile prin pulbere, întărind robia patriei, numai să-şi păstreze ei rangurile şi pământul!           Se părea că pieriseră falnicii stejari!           Dar cum vor arăta timpurile mai departe, feciorul Rareşoaiei nu s-a lăsat! Iar a înşfăcat spada lui Ştefan cel Mare!      Şi după ce s-a rânduit numărului pulberii şi el, au ridicat spada alţi eroi, întru apărarea pământului strămoşesc.

  Mama pitoieanca de Victor Eftimiu     Pe vremea prigoanelor turcești, oamenii satelor, mai ales cei de pe lângă Dunăre, n-așteptau să vină oastea voievodului ca să-i apere: se apărau singuri, își făceau singuri dreptate, ținându-se într-o necontenită hărțuială cu cetele de ieniceri, spahii și alții care îi tot jefuiau, le furau fetele și nevestele, le luau vitele, le dădeau foc gospodăriilor.   *   Către sfârșitul celui de-al șaisprezecelea veac trăia în satul Fărcășeni, din județul Romanați, un rumân voinic, îndrăzneț, Popa Stoica. Mulți turci a tăiat Popa Stoica, mare spaimă vârâse în ei, de veneau și satele vecine să-i ceară sfat și ajutor, când se vesteau niscaiva cete de tâlhari cu turbane și șalvari.   Isprăvile lui Popa Stoica din Fărcășeni ajunseră și la urechea lui Mihai Viteazul, care îl chemă la el și văzând cât este de isteț și de aprig, rugă pe mitropolitul țării să-l despopească. Stoica s-a lăsat de preoție, intră în oastea voievodului, dădu mari dovezi de vitejie și ajunse, cu vremea, agă, adică general de pedestrime. Căci falnicul voievod un căuta dacă cineva e fecior de boier sau de căpitan, ca să-l așeze acolo unde i se cuvenea. Dacă un om i se părea vrednic de înălțare, apoi îl înălța, fie el născut și într-o colibă. Numai vrednic și cu dragoste de țară să fi fost, încolo, puțin îi păsa voievodului.   Slujindu-l ca agă, Popa Stoica din Fărcășeni i-a fost demult folos lui Mihai, în grele lupte pe care acesta le avu împotriva marelui vizir Sinan Pașa, pornit cu două sute de mii de oameni să supună țările românești.   Sinan-Pașa ducea cu el steagul verde al Profetului, care era scos numai la zile grele.   *   Mulți bărbați și multe femei destoinice a dat poporul acesta românesc, de-a lungul anilor. Dar n-a avut cine să le scrie povestea și să-i nemurească. Numai cântecele pe care le spuneau și le cântau țăranii, pomenindu-le minunatele isprăvi, le-au păstrat numele până în zilele noastre.   Câte doine însă și câte povești din vechime nu s-au pierdut, în atâta amar de ani!   Poporul a păstrat amintirea unei fete din Putoieni, o nepoată a lui Popa Stoica, numită Mar ia.   Ca și atâtea alte așezări din câmpie, satul acesta n-avea liniște din pricina musulmanilor răzleți, pripășiți pe malul Dunărei, în vremea când Giurgiul devenise cetate turcească. Tâlharii veneau să prade când aici, când dincolo, fur în d nu numai cai, și oi, și boi, nu numai cuprinsul hambarelor, dar până și copiii, femeile și fetele oamenilor.   Unul dintre acești turci își pusese ochii pe Marin, o copilă de optsprezece ani, de frumusețea căreia se dusese vestea peste șapte sate. Zadarnic o îmbia și o ispitea cu tot felul de daruri și de făgăduieli, o căpetenie de oșteni turci, numit Kara-Ilan, adică „Șarpele Negru”.   Maria nu voia s-audă. Își vedea de casa și de ograda părinților, fie torcând și cusând cu degete meștere, în zilele de iarnă, fie muncind pe câmp, plivind și mânuind cu braț voinic uneltele de plugărit.     Se gândea Maria să se mărite, la vremea ei, cu vrun flăcău din sat, să-și întemeieze o gospodărie, după datină și lege.   Dar turcul nu se lăsa.   Într-o noapte, veni pe furiș cu alți câțiva, s-o răpească.   Tatăl și fratele Mariei ieșiră cu topoarele, să-și apere cinstea casei. Ei uciseră trei tâlhari, dar cum mai erau șapte, cei doi români fură omorâți, chiar în fața ușii care ocrotea pe Maria. Fata auzi strigătele lor de moarte, horcăiturile părintelui și fratelui ei, auzi cum răbufnesc paginii și vor să dărâme ușa cu umerii.   Maria sta în dosul acelei uși, în mână cu o sabie turcească, luată de la dușman cu o săptămână înainte. Cel dintâi care pătrunse în odaia fetei a fost însuși Kara-Ilan. Rânjea de bucurie și întindea brațele s-o cuprindă. Dar n-apucă să facă un pas, că îl și lovi Maria în creștetul capului și-l spintecă, lăsându-l lat.   Ceilalți turci, crezând că în acea încăpere se mai ascundeau și alți săteni înarmați, fură cuprinși de spaimă și o luară la goană. Mai ales că mai marele lor, șarpele negru, se afla acum în paradisul lui Mahomet. Maria se strecură pe fereastră și o luă pe câmp, cu sabia în mână, gata să-și plătească scump viața și cinstea.   Dar n-o văzu și n-o urmări nimeni… Fără să mai aibă răgaz de-a-și plânge și de a-și îngropa morții iubiți, fata se ascunse la niște rude dintr-un sat vecin, își tunse cosița, se îmbrăcă în haine ostășești și jură să-și răzbune părintele și frățiorul, să vie de hac cât mai multor păgâni. N-a bănuit nimeni că acel ostaș Marin Putoieanul, din oastea lui aga Stoica, era fată, nu băiat.   Maria a fost prinsă de turci, împreună cu alți robi, și purtată pe drumuri depărtate, în amar surghiun.   *   În anul 1595 era sultan la Țarigrad Murat al treilea. Împărăția turcească trăia zile grele, semiluna începea să apună. Spahiii și ienicerii nu mai voiau să meargă la război, fiindcă nu li se plăteau lefurile. Visteria era sleită. În vremea aceasta, vești proaste veneau de la Dunăre: voievodul Mihai al Țării Românești, în unire cu craiul Ardealului, Jigmond Batori, și cu Aron Vodă, domnul Moldovei, ridicaseră steag de răzmeriță și loveau în turci, care la Dunăre, care aiurea!   Murat al treilea muri de inimă rea și-n locul său veni unul din feciorii săi, Mahomet.   Ca să vedem ce fel de om era acest Mahomet al treilea, ajunge să știam ce a făcut în cele dintâi zile ale înscăunării sale. Anume:   Și-a adunat cci nouăsprezece frați (câți mai rămăseseră din cei o sută de copii ai lui Murat), îi îmbrățișă pe fiecare, arătându-le marea dragoste ce le-o poartă și, despărțindu-se de ei, îi puse să se culce fiecare în altă odaie, în toiul nopții, cei nouăsprezece sultani se pomeniră cu gâzii cumpliți, muții Seraiului, cărora li se tăiase limba, ca să nu poată povesti fărădelegile pe care erau siliți să le facă. Frații noului padișah fură sugrumați în tăcere, să n-audă nimeni. Omorându-i, Mahomet scăpa de cei ce aveau drept la tron și ar fi putut să-l omoare ei și să-i ia locul.   Pe cei nouăsprezece frați uciși, sultanul îi culcă în sicrie de chiparos, le împodobi cosciugele cu turbane și pene de cocor și le duse cu mare alai și bocete, și lacrimi, așezându-le la loc de cinste, alături de tatăl lor.   *   Foametea și ciuma se adăugară celorlalte urgii care bântuiau împărăția. La Dunăre fulgera sabia lui Mihai și se adunau ostile creștine, dornice să se scuture o dată de vechea robie.   Mahomet III se gândi să pună în fruntea armiilor sale pe cel mai încercat dintre căpitani, pe bătrânul Sinan-Pașa, care fusese de trei ori mare vizir și era trimis departe, în surghiun, după ce câștigase mari izbânzi, pe câmpuri de luptă, în Rumelia, în Asia, în Africa.   Înainte de a porni spre Dunăre, Sinan voi să arate sultanului și altor turci de vază o priveliște măreață.   Pe At-Meidan (maidanul cailor, fostul hipodrom al împăraților bizantini) el orândui să treacă mii și mii de ieniceri[1], spahii[2], purtători de steaguri, muzicanți, șiruri de cămile. Soarele arzător își revărsa focul pe vârful sulițelor, pe iataganele scânteietoare, pe pietrele scumpe ce împodobeau frâul cailor, pe alămurile proaspăt frecate ale trâmbițelor, ale fluierelor, ale tobelor.   În fruntea lor mergea călare însuși marele vizir, moșneagul înalt, sprinten, care, trecut de optzeci de ani, era mai zdravăn ca un ienicer de treizeci.   Barba albă și lungă i se resfira pe piept, iar în fesul, înconjurat de turban, strălucea o uriașă ghindă colorată.   La un semn prietenesc a lui Mohomet III, Sinan-Pașa veni și se alătură sultanului, să vadă împreună cum se perindă floarea împărăției.   — Și acum, Înălțimea Ta, preaputernic padișah, vei vedea ce are de gând să facă din ghiaurii de peste Dunăre, supusul și credinciosul tău Sinan, cu această fără ele pereche oștire!…   Într-adevăr, întrerupând o clipă șirul strălucitoarelor perindări, iată o ceată de oameni zdrențuiți, mai bine de o sută, care treceau cu mâinile legate, în fața padișahului.   Erau oameni, bărbați și femei, prinși de război, din Valahia, Ungaria, scoși din închisori, aduși pe jos de departe, ca să fie arătați ca niște bogate prăzi omenești.   Bătrâni gârboviți, cu plete albe, cu fața pământie și sleită, frunți înalte, sub care numai ochii străluceau, căpitani de oaste, învățați, preoți și episcopi, treceau, alături de femei istovite, care se vedeau, prin portul lor de odinioară și prin înfățișarea lor mândră, că fuseseră la ele acasă soții și mame de vajnici căpitani, ele înșile apărătoare ale căminului și ale tării.   În mijlocul atâtor fețe trudite, a atâtor trupuri sleite, frânte, iată un tânăr ostaș, cu plete de aur, cu fața strălucitoare de frumusețe, cu un zâmbet disprețuitor pe buze, privind cu semeție pe sultan, pe Sinan, pe toți marii cădii, hogi, pașale și bei ce se țineau la spatele lui Mahomet.   — Cine este acel ostaș cu chip de femeie? întrebă sultanul. Să mi-l aduceți aici, să-l văd?   Ostașul cu părul de aur fu adus în fața padișahului.   — Cine ești? De unde vii? îl întrebă.   Cu fruntea sus, cu un surâs disprețuitor pe buze, flăcăul răspunse pe românește:   — Nu înțeleg ce mă întrebi? Eu nu știu să vorbesc turcește.   La auzul acestui grai de peste Dunăre, din ceata înalților curteni ce înconjurau pe sultan se desprinse unul care veni să facă pe tălmaciul. Nu era altul decât ticălosul Mihnea, fost de două cri domn în Țara Românească și turcit acum. Ca să fie trimis domn și a treia oară, Mihnea, vânzătorul de țară, ce-a luptat împotriva alor săi, a însoțit pe Sinan împotriva românilor, până și-a găsit moartea la Târgoviște. Acest Mihnea spuse padișahului că ostașul fără mustață este o fată de la Dunăre, prinsă împreună cu alți munteni, de ostile Înălțimei Sale.   Cu ajutorul lui Mihnea, Mahomet descusu pe Maria Putoieanca.   — Te-ai îmbrăcat bărbătește ca să te ții după vreun flăcău ce ți-era drag? o întrebă padișahul.   — Nu! răspunse cu fruntea semeață Maria din Putoieni. N-a știut nimeni că sunt femeie. Am intrat în oaste ca să lupt împotriva voastră!   — Ai ucis cu mâna ta vreun credincios al meu? O mai întrebă sultanul.   — Zece! răspunse Maria.   — Și de ce-ai făcut asta?   — Ca să-mi răzbun neamurile măcelărite de voi, ca să-mi apăr neamul!   Și Maria povesti cum jefuiau otomanii satele românești, cum a vrut s-o răpească Kara-Ilan, cum i-a ucis părintele și fratele, cum i-a omorât ea și-a fugit și s-a făcut ostaș.   Sultanul se încruntă, rămase pe gânduri, în vreme ce curtenii din jurul său erau spăimântați de răspunsurile Mariei și de soarta ce-o aștepta.   Dar crudul ucigaș al fraților săi nu făcu ceea ce credea lumea toată. Dimpotrivă.   Frumusețea și vitejia acelei copile, îi merseseră la inimă. Ar fi vrut s-o oprească la curtea lui, s-o închidă în harem, s-o facă fată de casă pe lângă maică-sa, sultana Valide, o creștină din Italia, o venețiană pre nume Boffa.   Dar Maria nu voi s-audă asemenea înjosire.   — Eu sunt ostaș în oastea țării mele, n-am venit aici să intru slugă turcului! Mânios, sultanul porunci să i se taie capul. Apoi se răzgândi.   — Deocamdată, s-o trimiteți la închisoare, la Edi-Cule, poate să-i vie mintea la cap!   În sufletul lui, Mohamet își închipuia că de frica morții, cu vremea, acea mândră și încăpățânată valahă se va îndupleca și se va gândi că e mai bine să fie roabă, decât să putrezească în temnița „Celor șapte turnuri” sau să fie aruncată cu o piatră de gât, în apele Bosforului.   Pare-se că sultanul, cu gândul la Maria Putoieanca, n-a putut să doarmă în acea noapte, fiindcă s-a sculat în zori de zi și a poruncit să fie adusă în fața lui, la serai, fetișcana aceea de la Dunăre. L-au adus și pe Mihnea, să fie tălmaci, s-o ispitească. În felul acesta, slujindu-și stăpânul, credea că va ajunge și el, mai repede, stăpân în Țara Românească.   — Copila mea, îi vorbi cu prefăcută blândețe turcitul. Strălucitul padișah vrea cu orice chip să-ți scape viața. Mai mult. Vrea să te dea drept pildă supușilor săi. Dragostea ta de țară, chiar dacă acea țară nu este prietenă Luminăției-Sale, trebuie să fie o pildă. Ca să-ți arate cât de mult te prețuiește, înainte de a te primi în haremul său, înălțimea Sa vrea să-ți dea cinstirea ce se cuvine unui oștean viteaz!   Maria nu înțelegea prea bine gândul sultanului. Primi să fie îmbrăcată în straie strălucitoare de ienicer și purtată prin tot orașul, pe un cal alb, alături de Mihnea, care călătorea pe un armăsar negru. Trei rânduri de câte trei spahii mergeau înaintea ei pe armăsari negri și alte trei rânduri o urmau.   Alaiul se oprea din loc în loc.   Un trâmbițaș suna din goarnă.   Un toboșar bătea toba, lumea se aduna, iar un pristav striga în gura mare:   — Luați pildă de la această fată de ghiaur! Ca să-și răzbune fratele și părintele uciși, n-a pregetat să ia armele împotriva noastră! s-a luptat vitejește, a fost prinsă, dar înaltul padișah a scos-o din robie și o ridică azi în slavă, ca să fie pildă tuturora, bărbaților și femeilor din împărăție, cât e de sfântă dragostea de neam și cum își primește răsplata chiar de la vrăjmaș!     Așa strigau pristavii, lumii adunate pe ulițele și maidanele Țarigradului. Se minuna și Maria de asemenea purtare a lui Mahomet, de marea cinste ce i se făcuse. Când însă Mihnea i-a tălmăcit cuvintele ce le spuneau pristavii, și când ticălosul a povățuit-o să intre în haremul sultanului, copila a descălecat și n-a vrut să meargă mai departe.   Au dus-o iar în fața lui Mahomet și iar a tălmăcit Mihnea cuvintele fetei:   — Preaputernice padișah, eu n-am ajuns aici ca să vă fiu vouă pildă de vitejie.     Mânios, văzând că nu e nimic de făcut cu această încăpățânată fată de ghiaur, sultanul porunci s-o ducă iar la închisoarea numită Edi-Cule, „Cele șapte turnuri”, unde a fost surghiunit și căsăpit mai târziu Constantin Brâncoveanu și neamurile lui, precum și atâția alți români cu dragoste de țara lor.   *   Nu se știe ce s-a mai întâmplat cu Maria Putoieanca. A îmbătrânit și a murit în temnița de la zidurile Țarigradului? I-au tăiat capul?   A fost înecată în Bosfor? A fugit? Nimeni n-ar putea răspunde.           Dar putoienii au păstrat multă vreme o scrisoare a Mariei, trimisă nu se știe cum, nu; se știe prin cine, de la „Cele șapte turnuri”.   În acea scrisoare povestea pățaniile ei și s îndemna pe români să nu-și plece capul, ci să-l ție sus, să iubească țara și să fie mândri de pământul lor, să-l apere împotriva dușmanului. „Dar mai ales – scria Maria Putoieanca – feriți-vă de acei vânduți, de acei trădători de neam, cum este ticălosul de Mihnea, care s-a turcit, doar o ajunge domn a treia oară. De aici, din închisoare, mai frumoasă și mai dragă îmi pare țara mea. Iubiți-o, apărați-o, ca urmașii noștri să trăiască în slobozenie și să vă binecuvânteze!”     Așa își încheia spovedania săteanca din Putoieni, care, până la capătul vieții a ținut fruntea sus și a avut inima plină de dragoste pentru țara sa.         [1] Ienicer – soldat din vechea infanterie turcească.   [2] Spahiu – soldat din vechea cavalerie turcească.                

MIRCEA CEL MARE l în anii 1386, adică acum mai mult de-o jumătate mie de ani, amarnic vuiau clopotele la Argeş! Obcinarii1 urcaseră pe culmi, aprinzând focurile către toate punctele cardinale. Ştafete călări străbăteau drumul Câmpulungului, spre Vâlcea şi Olt, alţii spre Giurgiu şi Târgovişte, şi spre Brăila, şi în sus, spre trecătorile Branului şi Turnu-Roşu – pretutindeni dând veste că într-o anumită zi din amintitul an se va ţine la Argeş sobor de elecţiune; să poftească, deci, toată suflarea cu mic cu mare, să fie faţă când diadema Basarabilor va luci în soare, pe fruntea lui Mircea, căci după aceea va fi hram şt se vor da ohabe, scuteli şi iertări.           Curând, culmile argeşene, şesurile şi văile s-au potopit de oameni. Cavaleri în zale, strânşi compact, aminteau pădurile vechi. Stăteau aşa, coif lângă coif, scut lângă scut, într-o tăcere de cremene, aşteptând să se ridice în turn flamura şi să se arate Mircea. Mii de glasuri au bubuit când flamura s-a ridicat deasupra turnului, cu vulturul, şi domnul Mircea s-a arătat pe cal alb, în faţa porţilor. Cum l-au văzut, mulţi au înţeles că poartă noapte în ochi şi vifor în vârful spadei.           Când s-au urnit spre el stareţii şi boierii mari, să i se plece, a făcut semn scurt de oprire, cu spada, încât toţi s-au tras repede la locuri, înţelegând astfel că noua domnie începe cu fapta şi nu cu lauda! Un murmur a trecut. Lăncile s-au clătinat ca-ntr-un vânt repede. Răzmiile de pământeni, de la spatele lor, au izbucnit în înfricoşate urale. Mircea n-a zâmbit nici spre ei, decât nespus de depărtat şi stins.           De ce nu-şi dădea drumul inimii, în ceasul acela mare? Domnul Mircea îşi da seama că a răsărit când istoria lumii se afla la o răscruce de vânturi şi că-i vor trebui rădăcini de           1 Obcinar – locuitor al obcinei.           cremene spre a nu fi repezit spulberului, 'âmpreună cu ţara. Văzuse bine şi zâmbetele de umilinţă de pe chipurile boierimii, văzuse, în acel fulger scurt al ochilor, şi lacrimile gata să cadă ale pământenilor, dar domnia sa nu trebuia să se piardă cu firea nici pentru unii, nici pentru alţii; ci, deocamdată, fiecare trebuia să rămână la starea şi locul său! Când mai apoi şi-a împuns calul în pinteni, mantia verzuie a fluturat în vânt şi i s-au văzut zalele pieptarului strâns bine pe trupul musculos.           S-a oprit pe rând, să vadă boierii şi cetele lor. Nimeni n-a cutezat măcar să surâdă în faţa lui! Domnul Mircea clătina din cap când vedea pâlcuri bine întemeiate, strânse în zale, cu coifuri semeţe, cu lănci tari şi cu scuturi purtând urme de săgeţi şi zgârieturi de lănci.           Când s-a apropiat mai bine de pământeni şi i-a văzut înarmaţi pe unii cu pari afumaţi la capăt, cu îmblăcie şi coase, fruntea domniei sale s-a încruntat. Şi-a strunit calul şi şi-a dat seama într-o secundă că armele ţărănimii, deci armele mulţimii celei mari, armele ţării, trebuiesc puse în rând cu armele noi ale Europei.           La o numărătoare prin pristavi, domnul Mircea a aflat repede că Ţara Românească are cam cinci sute mii de oameni, pe un spaţiu strâmt, potopit de păduri seculare. Codrii Vlăsiei acopereau ţinutul Ilfovului şi Vlaşca, şi Deliormanul acoperea întinderi colosale, iar mare parte din şesul Dunării se afla înţelenit de veacuri, acoperit de ciulini şi spini.           Ţara lui era mică şi i-ar fi fost destul dacă o cunoştea din spusele altora, însă domnia sa pornise hotărât să fie bun gospodar până la capăt, adică să vadă totul cu ochii lui şi să rânduiască totul cu mâna lui!           Astfel, după ce şi I-a ales drept vornic, sau „palatinus curiae”, pe Vladislav, a dat şi lui Stănilă titlu şi putere de ban1 al Severinului; a dat grija logofeţiei lui Filos; şi titlu şi putere de vistiernic lui Popşor; şi lui Sin, putere de spătar; şi lui Brateş, titlu şi putere de stolnic; şi lui Costea, titlu de paharnic; şi lui Stanciu, titlu şi putere de comis2. Şi după ce şi-a întemeiat           1 Ban – mare dregător, guvernator al unei regiuni de graniţă.           2 Comis – mare dregător care avea în sarcina sa caii şi grajdurile curţii domneşti şi aprovizionarea cu furaje.           sfatul astfel, domnia sa a poruncit lui Stanciu-comis să-i pregătescă cel mai bun cal, şi toată curtea să fie gata!           Într-o dimineaţă, flamura s-a scuturat în văzduh, apoi a coborât repede sub streaşină turnului, semn că Mircea voievod a părăsit cetatea de scaun. Curând, călărea în fruntea pilcului, pe drumul mare spre Câmpulung. Plopi groşi cât să-i cuprindă opt oameni îşi ridicau uriaşele coroane, de o parte şi de alta a drumului; erau plopi sădiţi în anii croirii drumului, poate mai înainte de Basarab voievod, în cine ştie ce adânc de veacuri. Cruci mari de piatră, cu scriitură, aminteau pe alocurea de morţi prin năprasnă. Fumuri albastre se despleteau peste hanuri singuratice. Hangii şi călătorii se doseau repede, auzind tropot de cai, dar se arătau iar şi se descopereau şi se prăbuşeau cu fruntea-n pulbere, când zăreau flamurile voievodului.           După ce a întârziat în târg la Câmpulung, domnia sa a purces mai departe, spre Olt, uitându-se la toţi şi toate.           Într-o seară, l-au oprit străji cu coif, scuturi şi lănci, la pătrunderea într-un codru. Domnia sa a înţeles că a ajuns la hotarele unui boier ohabnic sau imun, însă a împuns calul repezindu-l spre străji şi spunându-şi că rău o va duce dacă ţara îi va fi fărâmiţată şi mai departe în atâtea ţări de sine stătătoare… S-a arătat şi ohabnicul, plecându-i-se cu umilinţă şi poftindu-l în ospeţie, însă domnia sa a purces înainte spre Olt, întunecat.           Tot timpul cât străbătuse ohabnicia aceea, văzuse pâlcuri de oşti îngrămădite în întunecimi şi, hotărât, simţea că are duşmani înarmaţi până-n dinţi, chiar la domnia sa acasă şi întăriţi în privilegii chiar cu mâna domniei sale!           A doua zi, soarele l-a întâmpinat tot pe glia ohabnicului, şi a văzut pământenii şerbi arând cu pluguri de lemn, şi a văzut străjer! de-ai ohabnicului ducând în funii o ceată de şerbi prinşi, îi croiau cu harapnicele, mânându-i, pesemne, la judecata stăpânului. Erau vinovaţi că încercaseră^să fugă de pe moşie, în altă parte, poate la o viaţă mai bună. însă, şi pentru domnul Mircea, încercarea lor era păcat grozav şi trebuia pedepsit după legea pământului. Deci, nici n-a clipit din ochi când şerbii au prins a răcni mai tare sub şuierul harapnicelor.           Însă, îndată ce pâlcul s-a îndepărtat, 4-a părut rău, poate după tinereţea lor, şi a simţit cum îl năpădeşte vrăjmăşia împotriva ohabnicului. Căci, la drept vorbind, doamnia sa era stăpânul adevărat peste întregul pământ al ţării şi peste toţi oamenii…           Să-i slobozească din funii şi să fie iertaţi de păcatul lor… a rostit domnia sa, oprind scurt.           Cine să fie iertaţi? a îndrăznit Vladislav, palatinus curiae.           Şerbii ohabnicului! Să fie iertaţi şi să se înfăţişeze la Argeş…           Numaidecât!           Vladislav s-a întors în galop, în timp ce Mircea, în scurtul răgaz sub streaşină codrului, gândea la arzătoarea trebuinţă de oameni pentru lucrările viitorului. Poate în clipele acelea i-a strălucit gândul de a întemeia satele de străjeri sau de obcinari, oaste gata oricând în slujba domniei sale… Şi, poate, tot atunci îi va fi răsărit, încă nedesluşit, planul desţelenirilor, opera grandioasă de mai târziu. Cum a ajuns la Jiblea, calul măriei sale a simţit de departe apa Oltului.           Mai apoi s-au răsfrânt în undă, calul alb, bând cu sete potopitoare, şi umbra lui Mircea voivod cu coif greu strălucind din zale!           Soarele lumina malul dimpotrivă, drept în poiana Coziei. Domnul a năzuit prin vad către locul acela de hodină şi verdeaţă. Şi descălecând, s-a lăsat în iarba fragedă. S-a hodinit îndelung, în cântările molcome ca foşnetul de mătase al albinejor.           Însă bunul şi aprigul gospodar pornise să-şi vadă ogorul mare al patriei, şi prea puţin s-a lăsat amăgelii aceleia! Brateş stolnicul I-a îmbiat cu pită de grâu. Măria sa a îmbucat puţin. După aceea, îndepărtând printr-un gest pocalul întins de către Costea-paharnicul, a poftit să bea apă din coif.           Unda Oltului I-a răsfrânt a doua oară, aşa, cu coiful plin ridicat în amândoi pumnii spre gură. Şi au purces mai departe, peste Olt, şi i-a fost calea până la Porţile de Fier, şi de acolo a cotit şi a ţinut drumul Dunării în jos, pretutindeni oprindu-se şi cercetând oamenii şi locurile spre deplină cunoaştere.           În drumul acela a miluit mănăstirile, întărindu-le puterea de sine stătătoare şi dându-le ca izvoare de existenţă iazuri cu peşte, dreptul de a lua vama de la mori, cât şi nenumăraţi ţigani robi, sate întinse, vite de lapte şi povară, cât şi locuri din codri pentru albinărit.           Apoi, într-o zi, flamura a fâlfâit iar în văzduh, deasupra turnurilor de la Argeş; Mircea voivod se întorsese, potopit de imaginea tării sale şi se uita în ea ca-ntr-o oglindă. Bunul şi aprigul gospodar îşi văzuse glia, şi acum se socotea ce are de făcut, cum să croiască prima brazdă către viitor… Văzuse sate cu vechimi mari, şi bălţile olteneşti în lungul Dunării, şi l-a întristat codrul Deliorman şi întinderile înţelenite. Pătrunsese cu calul şi-n codrul Vlăsia şi-şi răsfrânsese coiful cu bold în oglinda lacului Snagov. Ca o pată de soare îi rămăsese în amintire câmpia Olteniei, grânarul de pe atunci al Ţării Româneşti, şi acum măria sa se gândea de-a binelea la desţeleniri de pământuri şi la doborârea codrilor.           Deci, şi-a adunat sfatul, şi toţi sfetnicii au înţeles însemnătatea clipei; că, adică, dacă au ostenit, să se ducă să se culce şi să dea loc altora mai vrednic, căci începeau lucrurile mari…           Filos logofăt şi-a ascuţit pana de vultur şi aştepta să înceapă. Şi a avut ce şuiera pana pe pergament, căci Mircea ^voivod a tot dictat poruncă spre ohabnici şi moşneni1, spre mănăstiri şi spre tot omul Ţării Româneşti, să fie liber oricine să se strămute spre codrii cei mari Deliorman şi Vlăsia! Să dezbată cu topoarele, şi cu sapele, şi cu plugurile pustia şi ţelina2, şi-n urma lor să se ridice sate şi să vină semănătorii!           Hotărârea Domnului s-a împrăştiat în popor ca lumina. Degeaba se opuneau pe ici-colo stareţii mănăstirilor, nelăsând oamenii supuşi lor să înceapă roirea spre codru! Porunca Domnului era aspră şi îndreptăţea pământenii „să dea la cap” oricui s-ar împotrivi… Şi a început exodul spre pustie, şi drumurile erau pline de care şi vite, erau pline de turme. Boulenii păşeau repede sub biciul pământenilor, şi pretutindeni era veselie şi cântare, ca-ntr-un drum spre glia făgăduinţei.           Aşa a început munca la codri, lupta cu natura sălbatică, instaurată în toată puterea ei într-un timp lung cât viforârea ' Moşnean – ţăran liber. 2 Ţelina – pământ nelucrat, pârloagă.           neamurilor. Măsurând cu ochii înălţimea codrilor, pământenii îşi stupeau în palme şi izbeau cu topoarele, cucerind pământ virgin, palmă cu palmă, până ce-şi dobândeau loc de casă, de grădină şi bătătură, însă nu se opreau la atât, ci luptau mai departe, aducând soare în locul umbrei şi grâu în locul buruienei. Lucrau cu sete avană1, după ce scăpaseră de la ohabnici şi de la mănăstiri.           Cei desprinşi de pe la mănăstirile Oltului îşi aduceau aminte de stareţul Kriflonez, ca de-o spaimă. Dar voise, oare, Domnul Mircea, să atingă, prin exodul oamenilor, puterea ohabnicilor şi mănăstirilor? Nicidecum! Cu ohabnicii, aceşti voivozi de sine stătători, dacă va fi nevoie, avea să se socotească la ceas înţelept. Tot la ceas înţelept, va milui mănăstirile prin alte danii săţioase, va chema arhitecţi din Ţara Românească de peste munţi, spre ridicarea altor lăcaşuri, însă mult mai târziu, căci abia se afla la începutul brazdei celei îndrăzneţe.           Bogăţii de sate, vechi cât pământul, văzuse măria sa pe dealurile Gorjului, Mehedinţilor şi Vâlcei, şi deci într-acolo n-avea de îndreptat brazda deocamdată. Bogată era în aşezări şi valea Buzăului, şi a Teleajenului, şi a Stanicului, deci, tocmai dincolo de pustie, la brazda Moldovei. Pustia îi sta drept în inima ţării şi trebuia neîntârziat ştearsă de pe faţa pământului! însă, pentru îndeplinirea acestei opere, n-a folosit numai pământeni de-ai măriei sale, ci a dat strigare spre Dunăre, să vină să-şi afle loc de muncă orice seminţii balcanice speriate de apropierea Turcilor.           După aceea, Mircea voivod şi-a adus aminte de târgurile Ţării Româneşti. Le văzuse în stare înapoiată, ceva mai înflorite decât satele. Aşa erau şi Târgoviştea, şi Severinul, şi Bistriţa, şi Târgul Jiului, şi Râmnicul, şi Câmpulungul, şi Turnul, şi Giurgiul.           De la curţile argeşene, chiar din faţa porţilor, pornea drumul cel mare spre apa Oltului, cu poiana însorită de la Cozia, şi spre Râmnic. Şi de la Târgovişte porneau drumuri mari, către inima Ţării Româneşti. De la cele patru porţi ale cetăţii, un           1 Avan – straşnic, grozav.           drum pornea pe valea Dâmboviţei, spre Cârfâpulung, altul spre Argeş. Prin trecătoarea Branului, alt drum venea din ţara românească de peste munţi, către Turnu, la apa Dunării, însă, cea mai de seamă cale văzută de voivod era calea de comerţ a Brăilei, coborând tot prin Bran şi Târgovişte, străbătută necontenit de neguţătorii braşoveni de dincolo de munţi.           Târgurile era mană a Domnului, de aceea Mircea voivod, după ce a pus rânduială şi-n drumuri, a înnoit în târguri tagma conducătoare, numind vornici răspunzători de toate, birari şi pristavi, căci târgurile, îndeletnicindu-se şi ele cu lucrarea pământului, aveau de plătit găleţi de pâine albă şi deosebite alte osânde1.           Domnul Mircea voivod mai avea venituri grase la târguri de la vămile morilor sale, căci mai toate morile de seamă la târguri erau aşezate; se aflau mori vechi şi bine ferecate şi cu scocuri2 tari, şi la Târgu-Jiului, şi la Târgovişte, şi la Râmnic pe apa Oltului. Şi cum venea pământeanul cu sacul, îndată venea şi vameşul cu merticul3! Şi aşa se adunau mertic cu mertic, şi oamenii de prin târguri ai Domnului, în preajma secerişului şi tuturor strânsurilor, pregăteau marile gropniţe pentru păstrare. Le măturau de rămăşiţele anului vechi şi le lăsau deschise să le usuce soarele, să aibă timp să fugă gâzele şi şoarecii. Şi cum era gata vămuitul, harabalele4 cărau vama la gropniţe, şi după ce o vânturau bine, o turnau adânc, şi puneau deasupra acoperământ de piatră.           Însă, în afară de lucrători de pământ, se aflau prin târguri şi neguţători, şi Domnul Mircea şi-a adus aminte, cu destulă silă, de felul cum se desfăşura negoţul. Şi-n această ramură Măria sa trebuia să-şi arate puterea şi priceperea! Mai mare râsul, să dai o sută de vedre de vin pe o moşie, sau trei cai buni pe o bucată de pământ! Ce negoţ e acela, să dai, bunăoară, doi boi şi-un cal în schimbul unui râmnic5 cu peşte?           1 Osândă – pacoste.           2 Scoc – jgheab prin care se scurge apa pentru a pune în mişcare roata morii.           3 Mertic – măsură veche pentru cereale.           4 Haraba – căruţă mare.           5 Râmnic – heleşteu.           E adevărat că în Ţara Românească se aflau şi perperii, nişte bani de la Bizanţ, şi se aflau şi ducaţi, bătuţi întâia oară de Vlaicu voivod, dar nici cu perperi, nici cu ducaţi la târg nu se putea face treabă bună.           S-a gândi, deci, Domnul, să bată domnia sa bani mai mărunţi, la îndemâna oricui.           Şi poruncit-a apoi să se deschidă baia de aramă de la Bratilău!           Şi au dat buluc îndată meşteri mineri din Ţara Românească de peste munţi! Domnul Mircea a chemat bănarii, să bată bani mulţi şi mărunţi, să poată ajunge chiar şi la mâna chiorilor. Vechile tocmeli, cu schimb în natură, au fost astfel aruncate la gunoaie.           La Bratilău, aflat pe apa Brebinei, pentru prima dată pământenii au văzut cum scot arama meşterii mineri şi o spală „la roată”, până la arătarea luciului! Lucrul acesta era predat de domnie, la început prin hârtie în regulă, meşterului arămier Hanoş Ciop, pe temeinică înţelegere: cât i se cuvine Domniei, cât meşterului!           Dar fiindcă ne-a dus condeiul la bani, amintim că pe vremea aceea Apusul Europei nu putea veni cu corăbiile de negoţ pe Dunăre, decât până la Porţile de Fier, unde se aflau cunoscutele „praguri”, inavigabile. însă, dacă până la anii 1300, adică cu optzeci şi şase de ani înainte de Mircea, neguţătorii din Flandra şi Germania îşi lepădau mărfurile de pe corăbii la Belgrad, şi de acolo le împrăştiau spre Orient, mai târziu au dibuit calea pământului.           Marile drumuri de comerţ ale Europei cu Orientul erau două, şi unul trecea prin Viena şi Braşov şi Bran şi străbătea Ţara Românească, până la schelele Brăilei. Aşa se întâlneau, la această veche cetate dunăreană, căruţele de peste munte cu prorele trufaşe ale corăbiilor. Vinurile din Elada, dulci şi îmbătătoare ca poemele lui Anacreon1, mătăsurile uşoare ca pânza paingului, aduse tocmai din China, piperul, scorţişoara şi şofranul erau descărcate de pe navele aventurii şi aşezate frumos în carele cărăuşilor români şi se înfruptau din preţul lor şi domnia, şi cărăuşii, şi neguţătorii.           1 Anacreon – mare poet grec, antic.           Mircea a dat hrisoave de întărire a ndgoţului celui mare, între Europa şi Orient, şi de aceea putem spune că datorită chibzuinţei lui s-a putut desfăşura în lege negoţul dintre două continente.           Drumurile se cereau întreţinute prin oameni anume şirf păzite, căci, după o vorbă de pe-atunci, cu cât e averea mai' mare, cu atât face cu ochiul mai avan!           În ce priveşte negoţul cu cetăţile româneşti de peste munte, Braşovul şi Sibiul, Ţara Românească vindea vite care ajungeau până-n Apusul Continentului. Vindea peste munte şi ceară şi peşte. Şi se aduceau în Ţara Românească, din cetăţile de peste munte, arme fel de fel, cojoace cu înflorituri, ciubote şi fel de fel de lucruri de lipsă. Chiar şi Domnului îi plăceau lucrurile braşoveneşti şi cerea să i se aducă hamuri pentru cai, căruţe ferecate bine şi cu coviltire, şi chiar şi cuie. Iar pentru oaste, cerea să i se aducă scuturi, tolbe, arcuri, salitra şi tunuri.           Şi iarăşi, fiindcă ajunserăm la negoţ, vom trece şi la meşteşugurile braşoveneşti şi vom aminti că tot de acolo veneau meşteri pentru conducte de apă, şi arhitecţi, şi vestiţi întemeietori de iazuri. Mircea voivod a mai dat şi alte porunci pentru repedea înflorire a negoţului, demne de un iscusit gospodar: dacă până la Măria sa neguţătorii aveau voie să treacă numai pe anumite drumuri şi să-şi aşeze marfa la anumite târguri, acum s-a dat poruncă deosebită ca neguţătorii să vină pe unde pot şi pe unde vor şi să-şi facă negoţul unde-i duc ochii şi unde le vine bine!           Şi după ce a întărit negoţul cu cei de peste munţi, şi-a aruncat ochii mai departe, tocmai la cetatea Liovului, chemând neguţătorii şi scutindu-i de orice jupuială, numai ţara să înflorească.           Tăria pentru faptele de mai târziu, Mircea voivod a avut-o şi în geniul de strateg, dar şi-n averi. Pomenit-am mai înainte de vămuirea la mori şi de aşezarea grâului în gropniţele pecetluite cu pietroaie şi încă despre câteva amănunte privind averea voievodului. Deci, îndată după vama morăritului, se cuvine să pomenim pădurile întinse, pline de animale sălbatice, anume braniştile. De aici se aduna, în casele domneşti din târguri, carne de iarnă, iar din bălţile Dunării erau aduse şiruri fără sfârşit de harabale cu peşte, păsări sălbatice şi carne de fiară! Vrednice de pomenit sunt veniturile vămilor de la târguri, de la trecătorile munţilor şi de la vadurile apelor, pe lângă vămile de ieşire şi intrare în ţară!           Pe vremea aceea, nimeni nu era scutit de bir şi nici de alergarea la steag! Dijma, sau dicesima, aducea în vistierie şi-n casele domneşti venit gras, şi de pe porci, şi de pe oi, şi de pe vin, şi de pe fructe, şi de pe miere şi ceară, încât cămările caselor domneşti din târguri erau căptuşite din pod până-n beciuri cu roţi de ceară, caşuri şi caşcavaluri, putini cu miere, poloboace cu vin şi tot ce creştea în pământ şi deasupra lui.           Adunătorii birului, şi dijmei se înfăţişau o dată pe an, la vremea „crestatului”, căci datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj. Moale nu le era pământenilor când se arătau cablării, să le ia grâul puţin de la gura copiilor! Alte angarale1 erau cărătura cu carul sau cu căruţa, la nevoile Domnului; călăuzirea şi paza convoaielor de care domneşti era altă angara; şi-au mai fost angarale, cositul fânului pentru hergheliile Domnului, tăiatul lemnelor, lucrul la cetăţi şi paza cu rândul! Pescuirea morunilor din bălţile domneşti, vreme de trei zile, era tot angara! Un venit domnesc se numea duşegubină – din pedepsele băneşti date satelor unde se întâmpla moarte de om.           Să nu mai vorbim de haznalele unde-şi strângea Domnul aurul, pietrele scumpe, stofele rare, obiectele de argint, inelele, brăţările, cerceii, săbiile bătute în nestemate.           Am arătat la început că boierii Ţării Româneşti râvneau ohabnicia! Mircea voivod se socotea mult, însă, înainte de a-şi bate pecetea pe vreun hrisov, căci a da ohabnicie însemna pierderea treptată a puterii. Mai ales în anii din început, prea puţini s-au înfruptat din mana asta, Mircea ţinând în mâna de gospodar aproape toată puterea. Numai aşa ne putem explica izbânda eforturilor armate, săvârşite asupra celei mai mari puteri a timpului!           ' Angara – obligaţie de muncă impusă ţăranului.           Deseori, Filos-logofăt îi spunea Domnului că toată filosofia lumii şi înţelepciunea se reduce la preîntâmpinarea răului sau, după o vorbă înţeleaptă, fericit e numai cel ce o ia înaintea nevoilor!           Ne aflăm la doi ani de la urcarea în scaun a Domnului, adică 1388, şi lumina secolului pe terminate se clătina des, de-un vânt aspru. Dinspre Balcani rânjea craniul spaimei spre Europa şi viitorul părea o noapte. Filos-logofăt prezenta adesea Domnului cartea Polieleului, mângâind ceasurile de veghe ale acestui om tăcut şi aspru, urcat de bunăvoia sa la culmea unde bat vânturile. Mircea voievod asculta cât asculta, pe urmă îl împingea uşor de umăr pe poetul logofăt Filos, spunându-i că să revină cu cântările de tânguire cel puţin peste un secol, căci el, Mircea, un secol va domni, pentru că are pe lume atâta treabă…           Cum ieşea Filos, Măria sa se încrunta în gânduri, mai cu seamă că de peste Dunăre rânjea stihia, iar peste munţi, pe aria Ţării Româneşti, Transilvania, intrase dihonia! Riga Sigismund de Luxemburg alerga cu spada când la Croaţia, când la Dalmaţia, să potolească para, în timp ce Riga Vladislav laghelonul al Lehiei, cutropea brazda Ungurului şi-şi însuşea Galiţia.           Prietenii de la Suceava îi aduceau lui Mircea ştiri dese, tocmai din brazda Miezului Nopţii a Moldovei. Veştile neliniştilor de peste munte deschideau în inima cutezătorului Mircea un buboi^vechi şi dureros.           Înaintaşi nevrednici şi împrejurări neprielnice lipsiseră Ţara Românească de feudele ei, Amlaşul şi Făgăraşul, locuri cu seminţie consângeană şi bogate straşnic. Drept care, socotind că i-a venit vremea, domnul Mircea a tresărit în singurătatea nopţii, şi lumânările au clipit şi ele, căci peste turnurile Argeşului bătea vântoasa. După ce s-a chibzuit bine ce putea câştiga şi pierde, a chemat sfatul cel mare, şi s-au adunat sfătuitorii, şi aflând planul Domnului, au şi purces să îmbrace zaua şi coiful.           Cuprinderea feudelor pare să se fi petrecut în linişte, şi însuşi Domnul a urcat în fruntea pilcului. A numit, ca şi în ţară, găletari, birnicei, globnici şi juzi; după aceea s-a dus la cetatea Amlaş şi i-a încercat porţile şi zidurile, să le vadă tăria, dacă va fi nevoit să fugă vreodată spre aceste pământuri de scăpare. Nu pofta de lărgime a gliei îl mânase să suie muntele, ci redobândirea unui drept vechi şi grija faţă de ziua de mâine, căci nourii asupra Europei puhoiau mai deşi!           Îndată ce s-a întors din Ţara Românească de peste munţi, la Argeş, a dat drumul cailor la păscători, iar pe sfătuitori i-a trimis pe la cetăţi şi ohabnicii. Săvârşise întâiul fapt de cutezanţă şi i-a fost silă când au început să-l laude unii şi alţii; drept care, le-a astupat gura la toţi; numai poetul logofăt Filos a fost mai greu de astâmpărat.           Într-o dimineaţă, Mircea voivod a deschis uşa cămării scriitorilor. Filos-logofăt era gata demult, cu penele de vultur şi cerneluri. După ce Mircea voivod I-a poftit să scrie un hrisov şi i I-a dictat, cu glas aspru dar stăpânit, I-a poftit să i-l citească… Şi neagră ca noaptea de veci a fost mânia Domnului, când Filos a început:           — Io, Mircea voivod, domn al Ţării Româneşti, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului…”           Mircea voivod I-a privit până-n măruntaie, ca pe-un vrăjmaş, în timp ce Filos se întreba speriat cu ce greşise…           Unde mi-i greşeala, Măria ta?           Cine te-a sfătuit să-mi adaugi aceste titluri de fală? Aşa ai scris şi pe alte porunci?           Întocmai, Doamne… Aşa am scris pe toate poruncile date în feudele din Ţara Românească de peste munte…           Bine, Filos-filozoafe… a adăugat Mircea voivod, şi şi-a întors faţa de la dânsul cu silă, spre spaima celorlalţi scriitori din încăpere. Ştii ce te-aşteaptă? Cum ai îndrăznit să adaugi firii mele scăderea falei şi îngâmfării? Cum îmi voi scoate obrazul în lume?           Tot în ziua aceea, Filos-logofăt se afla pe drumul către cetatea Severinului. îl petrecea Stanciu-comis, şi-l tot întreba, râzând cu două înţelesuri: f.           — Vezi, logofete? Ce-ţi ajută acum toată filosofia ta? Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu ţiganii robi…           Filos-filozof tăcea, îndelung, gândindu-se că fiind un martir al cinstei, lumea şi timpurile viitoare îi vor da înaltă mărire! Dar oricât căuta să se mângâie cu lauda timpurilor viitoare, tinereţea lui îl sfătuia să împungă calul în pinteni, să se piardă în lume ca o nălucă, de sub paza acestui flecar, care nu mai ştia nimic în afară de căutarea vârstei cailor prin rânjirea dinţilor!           — Ce-ţi ajută ştiinţa, filosoafe? l-a împuns iar Stanciucomis cu vorba, însă Filos-filozof s-a închis în muţenie.           Şi aşa s-a întâmplat că sfetnicul Filos a ajuns şi la Ocnele Mari, şi s-a îngrozit văzând în măruntaiele pământului, în întunericul negru, tăiat ici-colo de facle de răşină, foşgăirea ţiganilor robi. Băteau în dâmburile de sare baroasele şi malurile. Pe tărgi de^nuiele şi-n coşuri uriaşe cărau sarea afară băieţei şi flăcăuaşi. îi mânau sameşi cu harapnice. Aşijderea munceau femeile roabe, într-un du-te-vino necontenit, că parcă de la începutul timpului intrau şi ieşeau prin căscaturile muntelui amintind gurile monştrilor.           Filos-filozof sta împietrit, însă îşi spunea că asemeni lui, totdeauna înţelepţii au gemut în întristare sau aruncaţi în groapa leilor…           A deosebit la o vreme călugări cu comanac, strigând printre sameşi, şi a văzut carele cu coviltire uriaşe, gata de plecare spre târgurile ţării transilvane, în sus pe Olt, prin pasul de la Genunea. Pământeni, supuşi mănăstireşti, încărcau sarea şi pisări cu comanac crestau numărul coşurilor de răboj. Au pornit carele, în şir, iar pe lângă boi şi pe lângă pământeni mergeau pisări, strigând tot către soarele gata să apună:           — Mânaţi! Mânaţi! Mai repede!           Filos-filozof sta mai departe împietrit, dar Stanciu-comis l-a bătut pe umăr, râzând cu gura pân-la urechi:           Nu pofteşti în ocnă, filosoafe? Am poruncă de la Măria sa să te închid!.           Pentru ce? a îndrăznit Filos, alb de spaimă.           Totul a fost numai o încercare a Domnului! a răspuns râzând comisul. Spre a vedea ce poţi păţi, dacă mai cazi şi altă dată în greşeală…           Filos-filozof s-a repezit la comis. L-a îmbrăţişat strâns, uitând că are a face cu un nepriceput în ale scrierilor şi cărţilor. A sărit apoi în şa, şi-n timp ce galopa alături de comis, gândea că tot e mai bine s-o iei totdeauna înaintea belelelor. „Oare aşa să fie? s-a întrebat după un timp. Doar am scris numai adevărul, că Mircea voivod este herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”… Şi Filos s-a hotărât să se închine Domnului până la pământ, dar în acelaşi timp să i-o spună deschis că toţi craii au avut martori – scriitori – care le-au dus faima faptelor peste timp, ca peste muntele cel înalt şi prăpăstios. De ce să se lipsească Mircea voivod de acest drept, menit de istorie? Va vrea Domnul sau nu, îi va conveni sau nu, Filos-filozof tot îi va însemna faptele, spre a i le citi viitorimile!           Galopând lângă Stanciu-comis, Filos-filozof cugeta în câtă întristare o duc unii şi în câtă fericire alţii! A poposit pe la mănăstirile Oltului şi a văzut robii lucrând în făurarii şi roabele în atelierele de ţesut. A văzut şi pământeni dăruiţi mănăstirilor, o dată cu satele lor, şi plătind mănăstirilor dijmă din grâu şi vite… Şi a văzut averea fabuloasă a mănăstirilor, alcătuită uneori din zeci de sate cu moşii fără sfârşit; şi se căina Filos, amintindu-şi un cuvânt al Bibliei, plin de dojana asupra celor ce, fiind slujitori altarelor, averi adună…           Dar cum i-au crescut ochii, de mirare şi admiraţie, văzând pământencele ţesând în şi lână sau vopsind ţesătura în culori de-a dreptul ameţitoare! Dar pământenii meşteri? Cu ce se puteau asemăna înfloriturile făcute cu cuiul înroşit, pe juguri, pe arcadele porţilor şi pe portiţe? Dar cofăelele şi cofele, făcute cu cuţitaşele, de către aceiaşi meşteri?           Într-o seară, după ce au trecut apa Oltului, au nimerit la o curte împrejmuită cu zid. Străji din turn le-au poruncit să stea, să dea seamă cine sunt! Abia după ce au spus, au fost poftiţi înăuntru, în ohabnicie. Au văzut zarvă şi freamăt omenesc. Ardeau facle de brad. La lumina lor, Filos-filozof a văzut în capul scărilor un bătrân bărbos cu biciul.           Un pământean răcnea îngrozitor.           Tocmai i se scoseseră ochii!           — Să te înveţi minte! tuna din glas bărbosul, şi Filos a înţeles că ohabnicul judecă un supus. Pentru ce ai vândut taina, ticălosule?           În scurt, oaspeţii au ştiut că era vorba despre un meşter care scornise un fel de maşină de lemn şi spusese taina altor olari, de pe ohabnicia vecină… Şi cum ohabniciile trăiau fiecare cu meşteşugurile lor, vânzarea tainei era pedepsită straşnic, căci nu trebuia să ştie vecinul ce se întâmplă dincolo de zidul de piatră al stăpânului său! Căci, aflând, vecinul te va ajunge în stare şi te va întrece!           A oftat Filos. Au purces mai departe, în zori, şi au poposit la alte mănăstiri, de pe la bălţile Oltului, şi au întâlnit sute de care cu peşte, însoţite de pisări1 cu comanac. A văzut Filos atelierele din mănăstiri, iconarii şi meşterii de covoare, şi vopsitorii, şi s-a plecat cu sfială spre lucrul caligrafilor care scriau sau copiau psalmi şi biblii. Şi a văzut învăţăcei stând plecaţi sub ghionturile monahilor bătrâni şi învăţând a scrie şi ceti…           Şi Filos şi Stanciul-comis au gustat miere, la prisăcile mănăstireşti, şi au văzut în atelierele mănăstirilor cum se fac lumânări din ceară curată.           Cum au ajuns la cetatea Severinului, Stanciu-comis a spus încă o dată filosofului că totul a fost doar un drum al încercării: se pot, deci, întoarce, înapoi la Argeş, unde vor putea da seama despre cele văzute.           Mircea voivod n-a aşteptat să-l izbească evenimentele; ci le-a luat-o totdeauna înainte şi nu numai după vorba înţeleaptă a caligrafului său, ci şi după o experienţă îndelungată; căci numai nebunii Şi orbii se gândesc la diguri după ce le ajung puhoaiele la uşă!           Din timp s-a gândit la sistemul de apărare a ţării, şi în primul rând a ochit turnurile cetăţii Severin, cea mai depărtată pe Dunăre! A ales pârcălab destoinic, tare şi-n ştiinţa armelor şi bun gospodar. A poruncit să i se întărească cetăţii turnul de veghe spre miazăzi, să ţină Dunărea sub pază, să nu coboare corăbiile vrăjmaşe ca la pomană; ba a înzestrat toate turnurile cu tunuri tari, înzestrate la rândul lor cu tunari buni şi cu movile piramidale de obuze.           1 Pisar – persoană însărcinată în copierea sau redactarea documentelor şi actelor.           Aşa a început veghea straşnică a Dunării şi a malului dimpotrivă, dar nu înainte de a cerceta atelierele faurilor de arme aflate în cetate, lăudându-i pe vrednici şi trimiţându-i acasă pe nepricepuţi.           În preajma anilor de-cumpănă 1389, în cetate la Severin amarnic răsuflau foiurile, înroşind fierul adus de la Braşov! Baroasele meşterilor îl subţiau, dându-i forme de lănci, săbii, topoare şi barzi! Nouă rânduri de sudori picau de pe meşteri, zi şi noapte, căci pârcălabul nu mai avea astâmpăr de când olăcari1 îi aduseseră ştiinţă domnească despre apropierea ceasului groaznic, încăperile puţeau a salitră şi fum de cărbune, şi meşterii arătau în penumbră ca ciclopii, şi degeaba îşi tot ştergeau sudoarea cu şorţurile de piele… în vremea asta, pământenii satelor din apropiere cărau de zor bolovani şi pietriş, şi unii din ei, pricepuţi la zidărie, cârpeau crăpăturile zidurilor, curăţau buruienile din şanţuri; ori alţii, meşteri fântânari, se slobozeau pe funii în fântâna din curte, cercetând-o, în caz de împresurare să fie dătătoare de apă bună…           Tot din trei în trei zile, pământeni cu arcuri şi lănci şi cu pieptar de zale de fier făceau strajă, orientându-se în curgerea ceasurilor după cântările cocoşilor. Cel urcat în turnul dinspre Dunăre sta necontenit cu mâna streşină, şi deasupra lui flutura flamura cu vultur; iar jos, la temelie, foşgăiau corăbiile Ţării Româneşti. Cel ce străjuia înspre Porţile de Fier, sta aşijderea cu mâna streşină şi cu cornul gata să dea alarmă la apariţia oricărui vrăjmaş pe ape!           Nu tare departe de cetatea Severinului, mai la vale pe Dunăre, se afla cetatea Turnu, şi ea pusă în stare de alarmă, cu străjerii, cu atelierele de arme şi cu pârcălabul veghind peste toţi şi toate.           Grijă deosebită avea Mircea voivod faţă de cetatea Giurgiului; vremurile de cumpănă se apropiau şi multe nu erau încă gata la această ctitorie strategică a sa! Veghease ori de-a dreptul, ori prin oameni de bună credinţă, de la baterea temeliei până la turnuri, cheltuind averi, îl costase această ctitorie mii şi mii de bolovani de sare, daţi în schimbul muncii meşterilor, pietrelor de zidărie, mortarului de legătură, stângilor de fier, porţilor bine ferecate; şi dăduse braşovenilor care multe de sare ' Olăcar – curier.           până şi pentru cuiele acoperişului… Apoi, fochii voivodului au căpătat semeţie de vultur când şi-a privit cetatea înfiptă bine pe insula din Dunăre şi legată de pământ printr-un pod de bârne! A poruncit urcarea tunurilor în turnuri, toate îndreptate spre malul dimpotrivă!           După ce a văzut flamura sa cu vultur răsfrântă în cer şi-n adâncul fluviului, a purces spre cetatea Brăilei, ultima din şirag. l-a dat şi ei pârcălab destoinic, a cercetat turnurile şi atelierele de arme; şi şi-a trimis oameni la brazda Moldovei, la cetatea Crăciuna; însă într-acolo nu avea teamă…           A cercetat şi cetatea Dâmboviţei şi Căpăţânenii, afiată în preajma ţării româneşti de peste munţi; apoi s-a întors în cetatea de scaun, numai bine ca să afle de la iscoadele Dunării veşti de spaimă!           Mircea voivod şi-a păstrat cumpătul, chiar dacă ştirile îl loveau ca pietrele!           Când i s-a spus că Turcii ajung în faţa Brăilei, gata să-i nimicească negoţul pe Dunăre, Mircea a dat strigarea la arme!           S-a urnit ţara toată!           Obcinarii şi-au împlinit datoria, urcând la culmi şi aprinzând focuri!           Ştafete au trezit ohabele cu jupanii1 şi cetele!           — Nimeni să nu fie scutit de oaste, ca de moarte! suna porunca Domnului; şi astfel, drumurile mari ale Ţării Româneşti copieşite fost-au de mulţimile în mers repede.           Întâi, Mircea voivod şi-a privit oastea curtenilor săi, mii multe de pământeni, dăruiţi cu scuteală, numai gata să fie la arme! Veniseră cu arcurile şi săgeţile vechi de-acasă, şi pământenii şi târgoveţii, însă voivodul s-a încruntat, poruncind căpeteniilor lepădarea numaidecât a rablelor! Şi cum rablele au căzut la picioarele curtenilor, Mircea voivod a poruncit cămăraşilor să deschidă cămările cu arme noi! Pâlcuri-pâlcuri intrau curtenii în cămări şi primeau arbalete, arcuri cu săgeţi bine otrăvite, tolbe largi şi adânci, braşoveneşti, scuturi de lemn acoperit cu piele tare ca fierul, săbii şi lănci – şi mulţimea curtenilor a izvodit murmur ca de codru sub vânt, când din alte           1 Jupan – titlu acordat celor mai de seamă boieri şi dregători.           ÎL. \par cămări au fost trase afară tunurile, cu tunariMor de mult şi bine muştruluiţi!           Înarmate până-n dinţi erau şi banderiile călări ale ohabnicilor, strânse în zale şi încruntate sub coifuri! Unii dintre aceşti privilegiaţi îşi îmbrăcaseră şi caii în harnaşament ţesut în fir ales şi cu paftale de argint la piepturi, iar puţini din ei purtau chivără1 şi îmbrăcăminte de fier greu.           În urma banderiilor aliniate pâlc cu pâlc se aflau care grele cu poveri, hrană în drumul viforului. Ţigani-bucătari, graşi ca pepenele, scărpinau cobze, până va veni prânzul cu rândul linguroaielor!           Aşa se urneau de la curţi ohabnicii: îşi luau totul cu ei poloboacele cu vin, mascuri fripţi şi pită, ca nu cumva prin taberi să le ducă dorul!           Aşa scria legea secolului: Domnul îi miluia pe ohabnici cu independenţă în hotarul pământurilor, însă la strigarea cornului să fie faţă, să-şi dea partea de sânge! Şi ohabnicii se urniseră cu mic cu mare, căci nu era de glumit cu acest voivod aspru: lipsa ori întârzierea putea fi socotită hiclenie, şi se pedepsea cu luarea ohabniciei şi capului.           Veneau rând pe rând căpitanii de judeţ, dând seamă Domnului că oastea mare se adună la locurile de poruncă. Mehedinţenii, gorjenii, cei din judeţul Jaleşului, şi râmnicenii, mărşuiau pe sub un văzduh fierbinte, pe marele drum al Câmpulungului. Printre lănci şi arbalete, scuturi şi arcuri, se zăreau pe alocurea îmblăcie şi pari afumaţi la capăt, însă aflând căpeteniile că Domnul se uită la astfel de unelte cu silă, porunceau purtătorilor să se ducă să vâneze cu ele iepuri şi urşi. Rând pe rând, aflând mânia Domnului asupra rablelor, armele vechi dispăreau şi le luau locul arbaletele şi lăncile.           Coborau pământenii Buzăului şi Târguşorului, pe alte drumuri, la alte locuri de poruncă, în timp ce la Argeş olăcari veneau şi plecau în goana cailor, şi clopotele bubuiau în turnuri necontenit, şi le răspundeau alte clopote, până-n Vlăsia cea mare, la Snagov, şi până la Olt, la poiana luminată. Toată Ţara           1 Chivără – acoperământ de cap în formă de chipiu înalt.           Românească pornise la drum, şi-n porţile satelor se auzeau plânsete şi bocete, şi copiii se înşfăcau de taţi şi fraţi. Vuia profund codrul Deliorman când treceau călărimile în goană şi când mânătorii carelor cu poveri plesneau din harapnice şi răcneau la boi.          

Pe brazda Dunării, corăbiile Ţării Româneşti umblau necontenit, în sus şi-n jos.             Când Mircea voivod şi-a dat seama că ceasul pornirii e deplin, s-a uitat la spătarul Sin, care sta gata să-i dea spada mare.             Mircea voivod a luat spada.             A sărutat-o adânc.             După aceea a ridicat-o cu amândouă mâinile, sus, parcă vrând a brăzda văzduhul.             Şi-a strâns calul în pinteni.             A pornit, între flamurile cu vulturi şi-n cântarea mai tare a clopotelor.             Îl urmau sfătuitorii, la un pas distanţă, şi între ei se afla Filos-filozof, cu toate că muzele n-aveau nici pe-atunci ce căuta în taberele războinice.             Apoi, din răsqruci în răscruci, oastea mare s-a închegat.             Curând, călare şi crunt sub coif, Mircea s-a oglindit în Dunăre.             Malul dimpotrivă era binecunoscut Ţării Româneşti prin negoţul ce se desfăşura şi, mai cu seamă, prin coborârea turmelor, în ierburile Deltei, la iernatic. Cutropirea de către Turci a malului dimpotrivă însemna gâtuirea ţării sau astuparea definitivă a acestei ferestre a Răsăritului. Pe de altă parte, numai un nebun le-ar fi îngăduit să se statornicească în pragul ţării şi să nu încerce să-i stropşească la timp!             Se scuturase numai un rând de frunze de când bulucurile lui Murad-Sultan mâncaseră stropşeală la Plosnic, din partea Bosniecilor şi Sârbilor; ajuns la aman, războinicul osmanlâu ceruse pavăză de la bulgarul Şişman şi de la Ivanco, riga Dobrogei. Şi unul, şi altul, deşi închinaţi Turcului, s-au prefăcut că nu aud, lăsându-l stropşelii; însă, ca osândă că nu i-au făcut hatârul, Murad l-a trimis împotriva lor pe Aii Paşa, fiul lui Hairedim, şi acesta şi-a urnit bulucurile. $îşman, ţar până la urmă, s-a supus şi şi-a dezlegat punga să dea tribut, însă Ivanco, feciorul lui Dobrotici, a luptat şi a căzut în luptă ca un paraleu.             Spadele româneşti au intervenit tocmai în toiul acestor evenimente. Mircea Voivod şi-a încărcat ostile în corăbii sau şi le-a trecut pe poduri de şăici, şi iată-le la Dârstor, potrivind tunurile, către turnurile cu semilună! Amarnic a huit artileria românească atunci, iar lacşi-bey, căpetenia Dârstorului, avea să-şi dea seama că apăruse în istorie o putere nouă! Nici nu se aşteptase osmanlâul la un tain atât de gras, de ghiulele, şi la alte tainuri, zvârlite cu arbaletele! lacşi-bey a apărut puţin timp la meterez şi s-a văzut înconjurat de toate părţile, şi-n toate părţile fluturau flamurile cu vulturi!             Mircea voivod cu curtenii săi nu şi-au cruţat defel energiile, împingând spre porţile cetăţii valurile călărimilor şi trecând mai departe, necontenit, peste stârvurile vrăjmaşilor, către porţile Dârstorului! împresurarea a ţinut destul de mult, dar până la urmă porţile au fost sparte şi bătălia s-a întins pe uliţele cetăţii, în răcnetele răniţilor, în ţipetele copiilor şi femeilor şi-n vaierul clopotelor.             Nici un fes, nici un turban nu s-au mai ridicat de la pământ, dar nici de urma lui lacşi-bey nu s-a mai auzit!             După alinul acestui vifor prim, Mircea voivod a poruncit ridicarea flamurilor cu vulturi deasupra Dârstorului! A chemat meşterii să bată pe porţi şi pe turnuri pecetea cu vultur. Ostile s-au adunat şi s-au întins taberele, însă proşti şi cu buzele umflate au rămas cei ce credeau că se şi întorc acasă!             Mircea voivod începuse brazda cea mare a îndrăznelii şi trebuia să continue! în timp ce ostile se hodineau, a trimis iscoade înainte, să vadă tăria osmană, întinderile şi bogăţiile. Şi iscoadele i-au adus ştiri felurite. Unii ajunseseră până departe, departe, la o pădure înfricoşată, ca o mare de arbori; iar alţii, cei ce apucaseră în linie dreaptă, spre răsărit, zăriseră într-o dimineaţă Marea Neagră… Văzuseră şi Heracleia, cetate tare pe dâmburile de la lenisala şi răsfrântă într-un lac imens, ca un ciclop!             Ţara Dobrogei era bogată în păşuni şi turme.             Mircea voivod şi-a rânduit oastea; după ce a mai întărit o dată puterea pârcălabului din Dârstor, a ridicat iar sabia brăzdând văzduhul. Coloanele lui înaintau încet şi cu băgare de seamă, nimicind pretutindeni rezistenţa Turcilor.             Marşul acesta de nimicire a vrăjmaşului a ţinut tot anul 1388, până ce pâlcul din frunte, cu Mircea voivod, au zărit o oglindă albastră imensă. Caii au grăbit, simţind în nări răcoarea apei. Curând galopau, căci îi ardea de vii setea; însă, cum şi-au înfundat boturile în Mare, şi le-au şi scos şi au strănutat cu scârbă… Voivodul se vedea răsfrânt în această oglindă vastă cât cerul. Şi-a scos coiful şi abia şi-a stăpânit chiotul ce-l gâlgâia în grumaz, tare şi rostogolitor ca tunetul! iată, Ţara Românească descălecase iar până la Marea, până la acest drum uriaş al apelor, legătura între toate orizonturile şi cetăţile pământului…             Departe, departe, pe linia zării, se desluşeau corăbii în şir, brăzdând drum, poate de la Caffa, poate de la Licostromo din gura Dunării, tocmai către Veneţia şi Genua… îndată ce a poruncit oştirilor hodină, Mircea voivod s-a tras în cortul său, la umbră, cu sfătuitorii, în timp ce oştenii îşi lepădau zalele şi se aruncau în mătasa apelor, dând în sfârşit chiote de bucurie, după un marş lung de-un an!             Străji se ridicaseră pe gorgane, amintind străjile Dacilor lui Decebal. Urcau la cer, ca nişte vâltori dropiile, până sub soare, speriate de mulţimea descălecătorilor.             Focurile bivuacurilor s-au aprins seara, şi Mircea voivod s-a gândit că era vremea să dea primele răsplăţi oştenilor, întâi a miluit unii boieri, cu ohabnicie, mai apoi a cerut căpeteniilor de curteni să-i dea seamă despre purtarea în luptă a fiecăruia. Şi pe unii i-a ridicat la rang de moşneni, pe moşneni la rang de boieri. Din gros şi fără zgârcenie a miluit oastea mare a ţării, pe fiecare dăruindu-l după purtare şi răni dobândite.             Iară Filos sta şi scria, cu călimările alături, şi nu mai prididea.             Şi începea hrisoavele aşa: Io, Mircea, mare voivod şi domn… stăpân peste toată ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi… şi Amlaşului şi Făgăraşului, herţeg şi domnitor al Banatului Severin, şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea mare…             Mircea voivod l-a privit întâi cu asprime, pe urmă şi-a dat drumul zâmbetului, văzând că Filos-filozof nu-i adaugă ta fire apucături rele, ci spune adevărul curat: într-adevăr, spriji-nindu-se pe puterea cea mare a mulţimilor Ţării Româneşti, putuse sfârşi cu bine acest prim drum al victoriilor. Sprijinit tot de aceeaşi putere, se înfruntase cu cea mai mare forţă a lumii şi o biruise, smulgând de sub genunchiul ei pământul acesta românesc mărginit de genunea Mării… Cu dragoste şi bucurie s-a uitat către pilcurile curtenilor şi oştii mari. A văzut în cântecele lor de seară dor de casă. A văzut o forţă extraordinară în danţul Căluşarilor. Drept care, Mircea voivod s-a întors spre Filos-filozof şi i-a poruncit:             — Scrie, Filos…             Pana caligrafului şuiera mărunt şi repede, în timp ce Marea scotea din cuibarele adâncurilor vulturul de foc al lunii pline.             Într-adevăr, mila Domnului nemărginită fost-a, îndeosebi cu oastea mare, dând multora chiar din pământul cuprins din puterea Turcului, însă şi-n oastea mică a curtenilor şi-n cea mare a mulţimilor, straşnic bântuia boala fără leac a dorului de casă!             Mulţi dintre alcătuitorii oştii mari fuseseră pe-aici, cu turmele la iernatic, şi-şi aduceau aminte de ani de linişte. Acum, în ciulinii de pe ţărmul Mării Negre dăduse bruma, şi ei şedeau în taberi. şi oftau de dorul cel potopitor pe care nu-l putea alina decât porunca de întoarcere…             Insă, cine putea pătrunde gândurile şi planurile Domnului?             De obicei, poate din adâncurile veacurilor dace, ostile erau slobozite de sub arme iarna, şi oare nu cumva Mircea voivod voia să sfarme obiceiul? într-adevăr, Domnul aşa plănuia în sinea sa! Ieşind pentru prima dată în aria vânturilor, nu voia şi nu putea să întrerupă treaba începută! Armele nu vor fi depuse în cămări, pân' la împlinirea drumului, căci un lucru lăsat la jumătate trebuie luat de la început, cu înmiite eforturi!             Mircea voivod încercase puterea ţării şi o aflase destoinică, tare la arţag în faţa cetăţilor, cu calm la trecerea apelor, repede ca fiara la iuruşuri, însă ştia că încercările cele mari abia vin şi oştilor le trebuia călire! Deci, a hotărât să petreacă iarna între viforniţele pontice, şi când s-a dat semnul de adunare toţi au crezut că aud cuvântul mult aşteptat. Au dat toţi un murmur ca al codrului, când Domnul a brăzdat văzduhul cu spada, spre sud, către marea de arbori fremătători… Au murmurat ohabnicii mai ales, şi moşnenii, şi serbia, dar s-au aliniat sub steaguri şi au pornit în tăcere, în timp ce vântul pontic, prevestitor de iarnă, răscolea nisipurile şi ciulinii.             Şi aşa, învăluiţi în vânt, mărşuiau spre marea de arbori, părăsind cealaltă mare, vânătă de frig, ca un ochi imens, îngheţat. Pretutindeni unde aflau aşezări şi gărzi otomaniceşti, săvârşeau cele cuvinte. Apoi i-a cuprins iarna. Domnul a văzut atunci cât de bună este chibzuinţă şi chiverniseala! Au venit care cu cojoace, cu ciubote braşoveneşti şi cuşme, şi numai aşa puteau rezista frigului nemilostiv.             Străbătând străvechiul pământ românesc de pe ţărmurii Mării Negre, oştenii lui Mircea voivod se reîntâlneau cu rudele lor de sânge răspândite prin aşezări până departe la marea de arbori fremătători. Ciobanii, plugarii şi pescarii locului primeau în urale şi cu pâine şi sare pe blid ostile descălecătoare cu vulturi pe flamuri. Morminte dace apăreau din vreme în vreme, şi pe alocurea turnuri sparte, la adăpostul cărora oştenii lui Mircea voivod îşi adăposteau caii, îşi uscau obielele la focuri, şi-şi ospătau merindea. Ca un vânt ştersese flotele de odinioară de pe faţa Pontului Euxin şi para focurilor din lampadarele de demult. Unde era marea cetate Callatis?             Acestea le cugeta Filos-filozof, zgribulit de frig, urmând oastea în mers. Mircea voivod îl poftise să rămână în urmă, la căruţele cu poveri, însă ochii lui Filos erau hămesiţi după noutăţi, şi-i ieşeau din orbite de bucurie în faţa rămăşiţelor timpurilor… Nu făcea caz de ştiinţa lui în creşterea şi adormirea civilizaţiilor, însă ofta după coloniştii din Milet, răspândiţi odinioară jur-împrejurul Pontului, ca după nişte neamuri ale sale mari şi vrednice.             Când oastea mergea în gol, cu flamurile vânzolite de vifor şi se auzeau murmure, Mircea voivod poruncea oprirea şi o supunea unui mustru aspru. Se desfăşurau avane întreceri pe cai, lupte corp la corp, lupte cu lancea, întreceri din fugă, iar cel ce izbutea să atingă cu săgeata un ban aruncat în sus de măria sa, tot atunci era ridicat la starea de moşnean! Când era vorba de dueluri cu spada, între pâlcuri, Mircea voivod nu se putea răbda, şi-şi ridica spada lungă, de bărbat înalt şi voinic. Şi întrecerile căpătau putere, când însuşi Mircea se amesteca, şi nu între ohabnici, ci între curteni şi cei din oastea mare…             Aşa învioraţi, iarna pontică nu li se mai părea urâtă şi lungă, şi când venea poruncă de înaintare, porneau toţi ca unul, mereu şi necontenit către marea de arbori fremătători… încet-încet, miile de oameni de la început erau cuprinşi de simţământul unei unităţi, iar tabăra le devenea încet-încet casă şi familie! Când troienele erau până la piept, călărimile înaintau mereu spre sud, ca într-o mare albă, deasupra căreia lucea soarele alburiu sau luna.             Marea de arbori fremătători s-a zărit într-o noapte, ca un zid de cetate neagră, aşa de încremenită sta sub cerul adânc albastru. Coloanele s-au oprit, însă Mircea voivod ştia de la iscoade că pădurea era fără drumuri.             După un popas cu somn iepuresc şi cu dârdâituri de frig, s-a poruncit pregătirea securilor de luptă! Vrăjmaşul era de data asta natura, şi trebuia străpunsă şi pătrunsă! La faţă au ieşit căpeteniile, după exemplul lui Mircea, şi au tăiat primii lăstari cu spadele. Şi au înaintat, oastea mică şi oastea mare, cu securi grele, şi drumul înainta din ce în ce mai adânc în inima pustietăţii trezite de strigătele de îndemn, de nechezatul cailor şi de prăbuşirea copacilor.             Când nişte pâlcuri au pus foc la rădăcinile stihiei, s-o ardă spre a ajunge mai repede la loc deschis, Mircea voivod s-a mâniat straşnic, găsind în acest plan ocolirea greului şi treabă barbară! Şi-a şi ridicat spada, să pedepsească nevrednicii, dar s-a domolit, şi lucrul a început mai cu putere; şi astfel, copacii buni erau înjumătăţiţi şi prefăcuţi în scândură pentru fundul carelor, în poduri şi podeţe peste gârle.             Pământul, luat bucată cu bucată de sub genunchiul Turcului, trebuia bine gospodărit.             Apoi au răzbătut dincolo; şi aflând garnizoane otomane, s-a poruncit iuruşul, şi desţelenitorii de ieri au devenit iar oşteni căliţi bine în frigul pontic şi-n înfrângerea greutăţilor.             Aşa au petrecut iarna 1388, şi-n noaptea Anului nou, 1389, au înjghebat, mai ales cei din oastea mare, fel de fel de pluguşoare şi colinde, gândind la cei de departe, în noaptea aceea unică, petrecută la marginea de dincolo a mării de arbori, Mircea Voivod a poruncit să se dezpecetluiască butiile cu vin, şi însuşi el a închinat primul, ieşit prin deschizătura cortului. Poruncise să se dea numai atâta băutură cât să se dezlege limbile şi nu cât să dezpecetluiască bulboana dorurilor, ori cât să se urce la creieri şi să-i înfierbânte… în tot lungul zilei de Anul nou, oastea mică şi mare s-au odihnit, apoi a sunat cornul şi Mircea a despicat cerul cu sabia, din nou spre Mare.             Lăcrămau ciulinii şi spinii, clătinaţi şi încălziţi de vântul sudului, şi inima oştilor a simţit adierea primăverii. Dealtfel, cocorii şi berzele, venind tocmai de peste Mediterana, scriau pe cer această mult aşteptată veste. Oare de ce şi vântul sudujui şi păsările migratorii înăbuşesc de dor grumajii celor aflaţi pe depărtate meleaguri? Vântul Sudului topea omăturile pontice şi păsările aminteau tuturor de cuiburile depărtate, însă era aşa departe pân' la cuiburi şi aveau alte mizerii de înfrânt, pas cu pas, în acel marş lung şi istovitor.             Drumurile erau numai noroaie, şi, când a dat prima ploaie de primăvară, oameni şi cai s-au zgribulit, lăncile erau nespus de grele, curelele tolbelor cu săgeţi le tăiau umerii iar încălţările chifteau de noroi şi apă.             l-a întâmpinat Pontul în furtună formidabilă. Coloanele urcau necontenit spre nord, stropite de azvârliturile talazurilor. Aşa au mers, pe lângă orcanul Pontului, şi înaintau greu, căci şi bolişti dăduseră în oşti, şi sub coviltirele carelor gemeau mulţi cu picioarele îngheţate la străpungerea codrului. Lăncile nu mai arătau ca o pădure tânără, ci ca un hăţiş, cu ramuri frânte, strâmbe sau încârjoiate. Soarele călduţ îngreuna genele şi paşii, încât, după sfat cu celelalte căpetenii, Mircea voivod şi-a dat seama că trebuie întemeiată numaidecât tabăra.             S-au desfăşurat corturile, în vecinătatea orcanului. S-au aprins focurile. S-a făcut strigarea la numărătoare.             Starea în tabără nu însemna însă lăsarea spre lenevire, ci somn şi hodină numai cât îi trebuie omului, mâncare la anumite ceasuri pentru toată oastea deodată şi mustru aspru… Cei ce şi-au închipuit altceva, rău de tot s-au ars! S-au ars ohabnicii, având ciolane moi, după îndelunga şedere şi zăcere pe perne! Nici oastea mică, nici oastea mare, învăţate cu coasa şi cu sapa, din zori până-n noapte, n-au găsit nimic rău în porunca nouă. lepureşte dormeau acasă, în ţară; iar treaba asta, a marşului şi-a luptelor tot mai rare, li se părea floare la ureche!             Însă vai şi amar de cei ce-şi pierduseră ori îşi uitaseră armele, în lungul marşurilor! Mircea voivod era nemilostiv cu aceştia, socotindu-i buni pentru butuc sau ridicarea în funie… încercase voivodul să spargă un obicei vechi, al slobozirii la vetre în timp de iarnă, şi izbutise, transformând strânsurile de plugari de odinioară într-o unitate de cremene, într-un tot gata de mişcare unitară, la un semn, la apărare ca şi la iuruş.             Când au sunat cornurile plecarea, flamurile s-au ridicat. Tăcuse orcanul Pontului. Vara a venit repede şi i-a prins luptând şi mărşuind. Dogorile nemilsotive îi uscau de sete. Treceau pe lângă vechi fântâni, dar nu ieşeau din rânduri, căci aşa era porunca, încet-încet s-au obişnuit cu raţia de apă de la un popas la altul, şi nimeni nu crâcnea, deşi izvoare şi fântâni le făceau cu ochiul! Aflau-pe alocurea sate arse sau pustiite şi bălegarul proaspăt de cai arăta că garnizoanele turceşti abia fugiseră.             Mulţi ieşeau din rând, potopiţi de dogoarea acelei veri 1389, şi-i culegeau cărăuşii de la carele de poveri. Aşa, încet-încet, se producea în oastea lui Mircea selecţia între slabi şi vrednici. Lăncile nu mai arătau ca un hăţiş sălbatic, ci se scurgeau în linii drepte, spre nord, către punctul unde văzuseră Marea întâi.             Au cunoscut de departe urmele de focuri ale vechilor tabere, şi iar s-au desfăşurat corturile, lângă Marea lină ca mătasea. Drumul încercării se sfârşise. Acum, ultima poruncă va fi dată spre Argeş, prin Dârstor şi Brăila.             După darea poruncii, Mircea voivod i-a lăsat să chiuie de bucurie, dar numai el ştia că era bucurie în mână străină, că fericirea sfârşitului sta ca cioara-n par!             Sud-estul continentului european se burzuluise rău! Oastea călită a Ţării Româneşti n-avea să mai descalece! Ţara va merge doar în permisie, însă aşa încătărată.             În fruntea Turcilor se ridicase Ilderim-Fulgerul. Ţara Românească îndrăznise, şi curând se va vedea: care pe care?.             Patru rânduri de frunze aveau să scuture sălciile de pe malul Dunării, peste pletele şi coifurile pândarilor aflaţi în necontenită stare de alarmă; şi în sfârşit, în anii de lacrimi şi jale, 1393, Fulgerul s-a repezit spre Târnovo, cetatea de scaun a ţării vecine! A împresurat-o în bătaia clopotelor!             A şi stropşit-o, luând robi mii şi mii!             Focul de la Târnovo s-a zărit până-n Ţara Românească! Şi bulucurile de pulbere s-au zărit, în înaltul cerului! Dar căpeteniile Ţării Româneşti încă nu le venise ceasul cel decisiv! Ţinta bulucului era Dârstorul, şi oastea încălărată a alergat ca spulberul, în ajutorul locuitorilor şi pârcălabului, însă fost-a să ajungă prea târziu!

Au aflat apa Dunării înţesată de. galioanele de război turceşti şi cetatea Dârstor gata învăluită de miile de oşti! Noaptea, după ce înceta huetul tunurilor, auzeau hogii1 şi imamii2 strigând către Alah, încât pe locuitorii Dârstorului se zbârcea carnea, căci nici o putinţă de scăpare nu aveau decât moartea cu glorie!           Împresurarea a ţinut mult. Iuruşurile se izbeau şi se zdrobeau de ziduri. Urcau la metereze, să-şi împlinească datoria faţă de cetate, şi moşnegii, şi femeile, măcar cu bolovani să arunce în capul Fulgerului! Şi cu toate că la o vreme rău se împuţinaseră merindea şi apa, Dârstorul nu se da, ci tot mai îndârjit lupta cu puterile înmiite ale lui llderim! Dar văzând că nu vor avea izbândă asupra cutropitorului, dârstorenii au ridicat flamura albă. Au tăcut tunurile Turcului, să se audă ce spun împresuraţii. Şi împresuraţi! spuneau aşa: că se predau, dacă Fulgerul jură de şaptezeci şi şapte de ori pe cartea Coranului, că-i va lăsa să părăsească cetatea, cu armele şi cu averile pe umeri şi să meargă care încotro vor voi!           1 Hoge – preot mahomedan.           2 Imam – preot musulman.           Fulgerul a găsit bun cuvântul din partea-lor. Le-a făgăduit. Porţile s-au deschis…           Mulţimea de oameni, cu armele lor, cu femeile şi copiii lor, au prins să iasă şi, cum s-a sfârşit şirul, s-au luat după ei ca la o mie de Turci, să-i apere, vezi bine! în lungul drumului… Şi au mers dârstorenii ce-au mers, însă când au vrut să apuce într-o parte, Turcii le-au poruncit să apuce în alta; şi aşa s-au stârnit întâi gâlceava, pe urmă bătălia! Şi era să înfulece papară Turcii, dacă nu le veneau ajutoare!           A urmat asupra dârstorenilor un măcel înspăimântător, până la ultimul murind!           Auzind tragedia demnă de Elinii antichităţii, Mircea voivod a gemut! L-a năpădit ura! A pândit clipa cea bună.           Cum a aflat că llderim cuprins-a nordul Dobrogei, a poruncit navelor sale să fie gata de încărcarea oştilor. Şi a trecut dincolo, şi într-un vârtej a ţinut-o, până la sud, la marea de arbori fremătători, tăind şi stropşind, şi luând în robie gealaţi în infinit număr… Dar asta a fost numai o răcorire a mâniei, un strop de dulceaţă pe cerul amar al gurii! Ceasul cel mare era copt bine pentru izbitura supremă între Ţara Românească şi puterile Fulgerului.           În anii amintiţi, 1393, pe la scuturarea frunzelor, puhoaiele otomane au trecut pe la Turnu şi au prins a se revărsa în sus, spre Argeş. S-a încruntat pământul cu iarba, iar frunzele parcă s-au scuturat mai repede de vântul spaimei. Călărimi nemaipomenite, duiumuri pedestre, care cu poveri, toţi şi toate urcau spre Argeş, şi sub miile de mii de copite şi paşi rămâneau numai pulberea, şi cerul se mohora mai tare, şi vânturile se tânguiau, în timp ce clopotele Ţării Româneşti s-auzeau de la Snagov la Olt. Obcinarii urcaseră tocmai la păsurile către ţara românească de peste munţi, şi focurile de veste chemau pământul!           Călărind în fruntea bulucurilor, Fulgerul ştia din păţanii că nu-i bine să ticluiască dinainte planuri goale. Se temea de oastea Ţării Româneşti, însă nu cât trebuia, şi îl înfricoşau de-a binelea pădurile nepătrunse.           Ori dincotro se întorceau, iscoadele băteau din buze, căci nicăieri nu zăreau picior de om! Bei1 şi paşale2 îşi dădeau cu părerea că Mircea a şi trecut în ţara românească de peste munţi, să ceară ajutor lui Sigismund suzeranul, şi că de aceea toată Ţara Românească tace mâlc… Ilderim-Fulgerul clătina din cap, a îndoială, şi bine făcea… căci repede de tot şi-a dat seama că se află prins la ceaunele râpilor.           Din faţă îl izbeau călăreţii în frunte cu voivodul. Cutropitorul a poruncit bulucurilor să apuce la dreapta, însă s-au trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă.           Ilderim-Fulgerul a dat poruncă de grabnică întoarcere, şi atunci s-a întâmplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada bulucurilor s-a simţit deodată muşcată şi. împinsă înainte; capul întors înapoi se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia codrul Deliorman! Răcnete, strigăte, mugete, nechezaturi, totul se amesteca şi din toate părţile zbârnâiau săgeţile, bufneau bolovanii; săbiile hăcuiau fără hodină şi fără întrerupere, în timp ce mulţimea de duşmani se frământa în loc, înnebuniţi de groază în codrii înfricoşaţi!           Ilderim-Fulgerul îşi croia cale înapoi, spre Dunăre! Oştenii din garda lui îi făceau loc cu iataganele, în timp ce din arbori, de pe dâmburi, din toate umbrele codrului, moartea ţâşnea. Carele, vitele de povară, caii spahiilor, totul se răsturnase şi se frământa în mocirla pâraielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ românesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor! Buciumele răsunau fără alin, şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră.           Ilderim-Fulgerul îşi smulgea barba când vedea cum îi piere floarea spahiilor şi floarea bulucurilor pe jos! Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drum de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea!           Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau călări, pe cai iuţi ca vântul, _ostile româneşti!           Însuşi Mircea voivod călărea în frunte!           Ilderim-Fulgerul şi-a lepădat balele scârbei în apa Dunării! îi tremura barba de ruşine, iată! învinsese ţări după ţări, ' Bei – guvernator al unei provincii sau al unui oraş.           2 Paşală – titlu al vizirilor sau al unor înalţi demnitari.           Împărăţii i se aşternuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele şi cetăţile, şi acum pământenii Ţării Româneşti îl căsăpiseră!           Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toate laturile pământului. Lui Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă; însă el, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; vrăjmaşul nu fusese răpus decât vremelnic şi în parte; oricând se putea întoarce cu mai multă putere. Ceea ce s-a şi întâmplat. Curând după aceea, ostile osmanlâilor au năvălit în ţară, au dat foc Argeşului şi l-au pus voivod pe un ticălos numit Vlad, vândut Fulgerului. Ba, acest ticălos din istoria Ţării Româneşti s-a şi prins să dea cutropitorului tribut gras!           Pe la topirea omătului din anul acela, Mircea voivod a trecut peste munte, la Braşov, însă lacrimile Ţării Româneşti aveau să se ia numai în 1396, luna în curgere august. Căci până atunci, jale mare fost-a, şi peste tot locul a umblat trădarea.           Mircea voivod mai avea în stăpânirea sa doar o parte din ţară, dar avea credinţa deplină în forţa morală şi fizică a poporului. Ochiul său aprig şi neadormit se ţintise asupra trădătorului Vlad.           Vecinul rigă Sigismund de Luxemburg al Ungurilor jurase să nu pună sabia jos, până nu va răpune fiara zborşită asupra Europei, şi deci, tot timpul ticluia cu aieşii săi o cruciadă de răpunere. Astfel, a trimis soli pricepuţi şi în iţele politicei şi-n ştiinţa graiurilor, tocmai în brazda Apusului, la Paris; şi au dat solii strigare de spaimă în faţa rigii Carol al Vl-lea, învinuindu-l că stă prea mult în jilţul său, în loc să sară în ajutorul Răsăritului Europei!           Pe urmă, solii s-au dus şi au dat aceeaşi strigare la Dijon, la ducele Burgunzilor, arătând tuturor şi pretutindeni cum Ilderim-Fulgerul se laudă că va da calului său ovăz în pristolul1 de la Roma!           Au strigat solii lui Sigismund pe la alte cetăţi şi neamuri, şi aşa se face că într-o bună zi s-au ridicat cavalerii, în vuietul chimvalelor2 de la Notre Dame, şi şi-au încărcat arabalele cu           1 Pristol – masă din mijlocul altarului unei biserici pe care se ţin obiectele pentru oficierea liturghiei.           2 Chimval – instrument muzical format din două talere de aramă care erau lovite unul de celălalt.           merinde. Pe urmă şi-au scos de la păstrare şi rugină platoşele grele de fier, şi caii leneviţi de şedere, şi au pornit drum lung, prin Alsacia, şi de pretutindeni alţi şi alţi cutezători li se adăugau la număr. Englezi din Britania ceţoasă, Italieni, Germani, s-au tot adunat, până au împlinit numărul de 2500, şi aşa au mers până la cetatea Buda, unde au fost primiţi în buna vestire a clopotelor. Şi după ce şi-au arătat armurile la Buda, şi au benchetuit în lege, s-au urcat pe corăbii, şi s-au lăsat aşa în jos, pe Dunăre, până în dreptul Timişoarei.           Mai apoi au trecut Dunărea, pe la Orşova.           Şi bătând Rahova, au trecut la vestita cetate Nicopole, spre înfruntarea cea mare.           În vremea asta, ceasul lui Mircea voivod sosise, însoţit de pâlcurile voivodului Stibor al ţării româneşti de peste munţi, a întâlnit oastea vândutului Fulgerului, şi într-o luptă din spade numai între vândut şi Stibor, sorţii au căzut bine: Vlad, vândutul Fulgerului, rănit greu, a luat-o la fugă, spre a nu fi căsăpit cu totul… Mircea nu s-a dat hodinii după iuruşul scurt şi grozav, ci împreună cu binefăcătorul său au dat drumul cailor în galop, drept la Nicopole!           Însă, dintr-o dată nu i-au plăcut lui Mircea acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi! Cum au ajuns la Nicopole, aceştia îşi ridicaseră corturi de purpură şi mătase! întinseseră şi mese de ospăţ şi chefuri! Băuturile scumpe şi mâncărurile le erau aduse cu corăbiile pe Dunăre, şi între ospăţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupte cu spada, cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe, în castele şi-n cetăţi; le cântau lăutele lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.           Se uita domnul muntean la petrecerile lor cu grijă şi dojana! Cruciaţii îl priveau de sus.           Printre domniile lor se afla şi un popă burgund, călător şi cărturar cu faimă, monsieur Wauvrin. într-o noapte, preacinstitul monsieurs-a dus la tabăra lui Mircea, să-l vadă. L-a văzut crunt în priviri, în plete avea argintul vârstei. Peste cămaşa de zale avea mantie vişinie. Sta pe malul Dunării, înalt şi voinic, sprijinit în sabia lungă şi puternică, în jur, ardeau focurile. Prin ierburi se auzeau caii păscând şi sforăind.           Mari semne de mirare avea să dea monsieur Wauvrin cu cât îi cunoştea mai bine pe oştenii Ţării Româneşti! O dată i-a găsit întinşi pe pântece, tăifăsuind în ierburi. Caii lor păşteau cine ştie pe unde, după nişte stufărişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot scurt, înfricoşător! Caii le-au răspuns prin nechezaturi de groază şi preajma a început să duduie şi să se cutremure sub copite! Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor care îi încălecau din fugă, cârmuindu-i cu strânsoarea picioarelor, învârtindu-şi lăncile pe deasupra capetelor. Crezând că dau Turcii iuruş, Cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Monsieur Wauvrin i-a lămurit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau Turcii, ci oştenii lui Mircea fac prubă de şarjă, să-şi mai dezmorţească oasele! Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin şi alte pahare. Şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte.           Pe când petreceau mai bine Cruciaţii, şi oastea Fulgerului s-apropia! Veneau spahiii ^şi bulucurile pe jos, mişcându-se ca un uriaş balaur mohorât. în urma lor rămânea ruina, cenuşa. Suluri mari de fum se ridicau pe zări, departe. Vântul mâna înaintea lor cârduri de corbi şi miros de carne arsă.           Nelinişte a trecut prin taberile Cruciaţilor! Până acum se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?           Mircea se furişase înaintea Turcilor şi le numărase flamurile; erau douăzeci la număr, fiecare având zece mii oşteni! Cum s-a întors a trimis cuvânt Cruciaţilor, spunându-le că într-adevăr îi ştie că sunt viteji mari! Le cunoaşte faptele din trecute bătălii şi le dă laudă pentru ele, însă când era vorba de Turci, să-l lase pe el, să-l pălească cu cavaleria lui uşoară, ca la Rovine! Să nu se avânte cavalerii, căci prea greu sunt îmbrăcaţi în veşmintele de fier! Dacă nu-l ascultă, vor pierde cruciada şi degeaba au mai bătut colbul până la Nicopole! îi îngăduie să se repeadă el întâi în oastea pustie! El le va deschide drum, după aceea pot veni şi domniile lor la răfuiala cu Fulgerul…           De părerea lui Mircea voivod au fost mulţi cavaleri, însă degeaba!           Cei mai mulţi s-au jimbat' a râde! Cum să-l lase, să le ia faima, şi să-l laude lumea pe el, şi nu pe ei? Să fie bucuros dacă l-or lăsa să se adauge în coada oştirilor lor!           Mircea voivod a răspuns cu mult amar:           — De asta vă arde, o, Cruciaţi? Eu ştiu lăsa şi de la mine!           Să-i batem întâi pe Turci, după aceea n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut! Lăsaţi ambiţiile deşarte!           Cruciaţii au răspuns că nu vor.           Oastea Turcului se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb. S-auzea ca un vuiet de ape.           Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au aşezat în veşmintele de luptă. S-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-n picioare. Cu acea mulţime de ocale greutate, s-au urcat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier, şi la un semn au pornit galop, cu lăncile întinse. Au trecut ca prin pleavă prin rândul prim al Turcilor! Au trecut aşa şi prin al doilea rând! Şi printr-al treilea! Socoteau că au şi câştigat victoria, când deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor, care s-au desfăcut în lături şi i-au prins în cleşte! Caii lor picau cu boturile în pământ, intraţi cu genunchii în nişte ţăruşi ascuţiţi.           A urmat măcel îngrozitor! Căngile de la suliţele Turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de sub greutatea fierului de pe ei. Câmpul din Nicopole s-a umplut în câteva ceasuri cu mii de morţi. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeaba fugeau cei rămaşi vii, căci Turcii îi ajungeau şi-i stropşeau.           Mircea, împreună cu Sigismund, riga Ungurilor, au alergat în ajutor, dar totul goană în vânt era!           — iată ce-aţi făcut! ofta Mircea voivod, uitându-se mai apoi la câmpia de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei, iată unde v-a dus fala şi îngâmfarea!           1 A se jimba – a se strâmba, a se schimonosi.           Într-adevăr, căsăpire fără seamăn fusese, şi câţi n-au pierit gâtuiţi de Turci s-au aruncat de spaimă în Dunăre, ori s-aMjunghiat unii pe alţii la urcarea în bărci şi corăbii…, Cj§§ însuşi domnul Sigismund, riga Ungurilor, nu s-a)5utut întoarce la Buda prin Ţara Românească, pentru că Vlad, vândutul Fulgerului, îşi vindecase rana de la Stibor şi sta în pragurile munţilor la pândă! Aşa încât, cu oameni puţini şi tremurând de spaima celor păţite, domnul rigă a coborât tocmai la cetatea Chilia sau Licostromo, cu nava; a înconjurat Peninsula Balcanică, până la Raguza, şi aşa, a ajuns la Buda, la el acasă, după vreme lungă de pribegie… în ce-i priveşte pe Franţuzi şi Germani, câţi au scăpat cu zile s-au întors în ţările de baştină, pe jos, rupţi, flămânzi. Şi i-au lătrat prin sate şi cetăţi toţi câinii Europei.           Când au intrat aşa de umiliţi şi rupţi în cetatea Parisului, chimvalele Notre Dame-ului au plâns.           Toate ca toate, Franţuzii şi Germanii s-au întors cum s-au întors, tocmai la capătul celălalt al continentului, dar Ţara Românească rămânea tot în bătaia Fulgerului! însă, poate spre norocul acelor vremuri, llderim avea treabă cumplită la Bizanţ, urmând să-l cuprindă. Şi mai încerca să cuprindă Epirul, Peloponezul, Athena, încât primejdia s-a mutat pe alte meleaguri.           Creanga de spini care ţinea inima lui Mircea de-atâta vreme strânsă s-a desfăcut deodată şi i-a lăsat-o liberă, în decembrie 1396, când vândutul Fulgerului a fost prins în cetatea Dâmboviţei! Ceasul pentru Domnul Ţării Româneşti trebuie să fi fost cumplit, cumplit de setea pedepsei ce trebuia dată!! Apoi, Ţara Românească a răsuflat profund, lepădând greul tributului, şi s-a bucurat la întoarcerea deplină a gospodarului! Avea să se mai încălăreze ţara, iar, în anii 1400, şi tot Fulgerul însuşi venise la brazda Dunării, şi, după cum spun martorii, a mâncat stropşeală.           Liniştea Ţării Româneşti depindea numai de mişcarea Fulgerului.           Din Asia stârnise orcan straşnic, asupra Turcilor, Timur-Şchiopul. Aria războiului s-a mutat deci tocmai la Ankara, şi în anii 1402, iulie 28, s-a produs încleştarea decisivă! Timur-Şchiopul, ieşind biruitor, a pus piciorul său cel sănătos pe grumazul lui llderim!           Şi luându-l prins, l-a dus şi l-a închis, spulberându-l de pe arie!           Scrie, Filos… Ce mă priveşti aşa?           De mult sunt gata, Măria ta… Te privesc lung, Doamne, că ai încărunţit…           Mircea voivod a zâmbit amar.           — Dar se află om nesupus cântarului celui mare?           Nimeni, Doamne! Chiar şi piatra prinde muşchiul vechimilor… Până şi Filos, deşi e în ani mai tânăr, simte rugina!           Mircea voivod s-a încruntat în nişte gânduri. în tăcerea lăsată se auzeau în curţi doar paşii străjilor. „Oare am gospodărit bine ţara?” se întreba Mircea voivod.           Îşi amintea de anii începutului, de punerea pe temei a tuturor lucrurilor şi de călirea oştilor gata să înfrunte orcanul. Evenimentele i-o luaseră înainte de multe ori, stricând tot ce săvârşise cu chiverniseală. De câte ori ţara arsese? De câte ori în toiul furtunilor celor mari nu se descălărase ani şi ani? Acum sorţii cei buni căzuseră iar de partea Ţării Româneşti. Se părea că va coborî o linişte lungă, spre hodină şi prosperitate.           „De-ar fi aşa”… a oftat Mircea voivod.           Filos l-a întrebat:           Ce să fie aşa, Doamne?!           Ne trebuie linişte lungă, Filos!           Dar, oare, Doamne, spre dobândirea liniştii pornit-am?           Da, Filos! Linişte va fi după ce luăm înapoi, din mâna Turcului, ţara străbunilor noştri, până la Mare! Eşti gata de scriere?           Şi astfel, în noaptea aceea de la Giurgiu, din mijlocul taberelor în freamăt, gospodarul Ţării Româneşti îl trimitea pe Filos la Alexandru cel Bun, la Suceava, şi de acolo la Liov, spre întemeiere a negoţului şi păcii, dinspre brazda miezului nopţii.           În ţara domnului rigă Sigismund ardea para răscoalelor, şi bună era alianţa cu riga Jagellon al Lehiei şi cu cneazul Vitold al Litvei! îndată ce va goni spaimele din fereastra sud-estului, Ţara Românească va putea prospera dinfTiou: aceasta era unica explicaţie a roirii oştilor la Dunăre. Negoţul cu Liovul însemna începuturile altor vremuri prospere, căci târgurile şi cetăţile şi vadurile Ţării Româneşti vor cunoaşte din nou mărfurile Europei.           După ce a ieşit Filos, Mircea voivod a ferit la o parte fereastra turnului.           l s-a ivit în faţă Dunărea sub lumina lunii. Era linişte desăvârşită, căci ostile primiseră poruncă să stea departe, în hăţişuri, pân' la semn. Ceasul semnului încă nu venise, după cât a văzut voivodul. Era clipă decisivă, cumplita întoarcere a roţii în partea Ţării Româneşti şi împotriva vrăjmaşului ce o chinuise ani, arzând-o şi nelăsând-o să se descălăreze pân' la mucezirea şăilor sub oameni.           Evenimentele din Orient se perindau ca furtunile prin mintea cutezătorului. Mahomed, şi Isa, şi Soliman Calevi, fiii Fulgerului, se sfâşiau între ei, după gâtuirea părintelui de către Timur-Şchiopul.           Mahomed-mezinul cuprinsese stăpânirile asiatice. Soliman stăpânea părţile europene, şi între ambii Isa răscolea colburile. Un răsuflet de uşurare au scos neamurile înrobite; şi se eliberau ţările Asiei; şi se mişcau cele europene; încât Serbia îşi dobândeşte neatârnarea, iar Bulgaria ridicase cornurile de alarmă şi suna apropierea ceasului celui mare!           Între atâtea trăsnete căzute pe turnurile puterii turceşti de odinioară, Mircea trebuia să-şi amestece spada, să folosească prielnicia timpului şi să redea Ţării Româneşti teritoriile strămoşeşti până la Marea!           Şi-a strâns mânerul spadei în pumn, când a simţit în pieptul său geamătul rostogolindu-se! Găinuşa, urmându-şi crugul1, l-a vestit prin strălucirea puilor de lumină că venise clipa semnului decisiv. Mircea voivod a aprins facla, şi aşa a dat porunca aceea supremă, de la cealaltă fereastră a turnului, dinspre tabere. Şi nu s-au auzit nici măcar şoapte, nici porunci, nici sforăiturile cailor, nici paşi, deşi oastea mică şi mare erau fără număr, adăugite cu mercenari.           Bunul gospodar a coborât liniştit, îndată ce a dat semnul, să fie faţă la urcarea în bărci şi corăbii. Sta la schelă, la marginea podeţului de bârne, tăcut şi cu braţele cruciş, în linii           1 Crug – drumul planetei pe bolta cerească.           ordonate treceau şi urcau în bărci şi corăbii, rând pe rând, întâi oastea curtenilor, pe urmă oastea mare, tăcând şi grăbind cu socoteală, numai cât trebuia. Nu s-a lovit lance de lance, nici scut de scut, în tot lungul acelor ceasuri. Când Mircea voivod a văzut bine că disciplina e păstrată întocmai, a sărit liniştit în barcă, spre malul dimpotrivă.           Mai apoi sta dincolo liniştit şi cu braţele cruciş, supraveghind până şi trecerea cailor şi harabalelor.           Încâlceala acelor timpuri a fost deplin favorabilă cutezării. Când prima coloană a ajuns la porţile Dârstorului, la început au avut de lucrat cu săbiile puţin, iar tunurile au dat spre cetate numai câteva huituri. Pe urmă, lucrurile s-au îndrăcit, când garnizoana vrăjmaşului s-a oţărât să-şi ţină poziţiile, şi i-au venit în ajutor duiumuri repezi! Bătălia a costat multe vieţi, şi sub ziduri şi pe uliţele cetăţii. După ce au bătut iar pe turn, deasupra porţilor, pecetea cu vulturi, şi după ce au pus pârcălab, ostile au pornit înainte, pe vechiul drum, bătut demult, pân' la arborii fremătători ai sudului. Peste tot locul au săvârşit ce se cuvenea, şi au găsit Marea cea mare sunând din orcan.           Şi urmând calea orcanului, s-au întors ca şi-n anii cei de demult, spre nord; însă n-au zăbovit, ci au urmat calea; şi străjile înainte mergătoare aduceau ştiri dese. Se vedeau, departe, departe, din gorgan în gorgan, străjeri călări, cu mâna streşină, amintind străjile Geţilor de odinioară. Şi aşa înaintau, din străji în străji, şi s-au oprit când au dat de braţul sudic al Dunării şi de nepătrunsa pustie a Deltei. La celălalt marş, în anii vechi, stăruiseră şi asupra acestui cuprins şi i-au cercetat bogăţiile şi frumuseţile. Au cercetat şi-acum bogăţia de peşti şi stuful bun pentru adăpostul oilor la iernatic. Mai cu seamă oastea mare se mira, văzând cum urcă în văzduh mii de mii de păsări sălbatice, doar la un chiot dat pe furiş, aşa!           Luptele de reluare a Dobrogei se isprăviseră, şi viaţa de tabără intrase aşa de adânc în firea oştenilor Ţării Româneşti, încât au dat murmur de părere de rău când Mircea voivod a brăzdat văzduhul cu spada, spre Argeş.           Cum Domnului îi plăcea să vadă totul cu ochii lui şi să facă totul cu mâna lui, îi părea rău acum că nu dăduse poruncă de pătrundere şi străpungere a Deltei, cu securile şi săbiile, să vadă măcar de departe cetatea Licostromo, afiată sus, pe al treilea braţ al fluviului, la confluenţa cu Marea.           Auzise, prin iscoade şi într-o vreme de linişte prin neguţători, despre îndrăzneţi Genovezi şi de durarea acelui fabulos Licostromo, însă târguri nu prea încheiase cu această aşezare, legătură cu Orientul, cu Mediterana şi cu brazda de apus a continentului.           Dar o vorbă veche spunea că „nu aduce anul ce aduce ceasul” – şi, cu toate că Mircea voivod nu se prea orienta după cuvintele din bătrâni, de data asta avea să le dea deplină crezare. Amarnic ţipau miile de păsăreturi ale pustiei Deltei, când corabia cu voivodul la proră răzbătea pe sub bolţi întunecate de sălcii, în contra fluviului! Şi dintr-o dată, l-au ajuns, vâslind repede dinspre Marea, nişte bărci, şi l-au oprit pe voivod, să-i dea seama asupra unor grozave lucruri!           Străjile fixate pe brazda Pontului văzuseră corăbii izbindu-se piept în piept şi auziseră în mijlocul vacarmului tunuri huind! Şi după ce s-au berbecit navele, s-au aprins şi ca nimicurile s-au scufundat!           — Cine îndrăzneşte să se bată sau să săvârşească nelegiuiri, la brazda de apă a Ţării Româneşti? Tot acum să mi se dea seamă!           Dar pentru că iubea lucrul făcut cu mâna lui, Mircea a dat straşnică poruncă de întoarcere! Să se alinieze ostile pe brazda Mării, să fie gata! Iar brăzdarele Ţării Româneşti să ia în piept valurile, până dincolo de linia zării apelor, să afle…           Apoi, în fruntea oştii mici şi mari, a pornit cu spada în mână, şi unde nu răzbăteau cu spadele, apucau securile, ca la arborii fremătători! Stârneau noian fumuriu de dropii, şi pelicanii le urmau în urcuşul spre soare în volburi albe. Stârneau lupoaice cu pui, şi urcau înainte, în timp ce brăzdarele apelor, mergând paralel, şi ele înaintau spre Licostromo necontenit.           Abia când au ajuns la al doilea braţ al Dunării au chemat bărcile. Şi sărind pe uscat, iar au apucat spadele şi securile! însă deodată s-au ivit pe linia orizontului Mării nave în flotă strânsă. Tunurile Ţării Româneşti erau gata să huiască spre ele, dar înaintaşii suiţi în arbori au făcut semn tunarilor să mai rabde, pentru că la catargurile navelor flutură flamuri albe…           — Şi asta poate fi prefăcătorie! şi-a spus Mircea, şi spre a o lua înaintea unui eventual vrăjmaş, a poruncit tunurilor să huiască!           Şi când au huit, marea s-a cutremurat şi Delta a stârnit gâlgâituri limpezi de ecouri, flota s-a desfăcut o clipă şi iar s-a strâns.           Au coborât bărcile. S-a văzut curând un bărbat scurt şi pietros, gătit cu găitane argintate la straiul scurt.           — Cine-i şi ce pofteşte? s-a încruntat Mircea.           Mai apoi, străinul a sărit pe ţărm, urmat de câţiva aieşi. S-au plecat lui Mircea.           Seniore! a glăsuit străinul. Mă cheamă Jacoppo Bontempo şi sunt căpetenia neguţătorilor din Locostromo…           Ce spune? s-a încruntat Mircea spre ai săi, şi atunci a ieşit la faţă Filos-filozof:           Spune că e căpetenia cetăţii Licostromo!           Seniori! a reluat Jacoppo Bontempo. Cetatea noastră, prosperă până ieri, trece prin înspăimântătoare furtună! Dacă binevoiţi să-mi daţi ascultare, iată…           Messer Jacoppo a prins a vorbi cu stăpânire de sine, cu toată tulburarea sufletului său: Timur-Şchiopul robise neguţătorii Mării Negre. Pătrunsese prin zarafii cu caii, iar hoarda întunecimii sale îşi umpluse sacii cu mărfurile de pe tarabe. Aruncaseră registrele, scuipându-le şi zvârlindu-le sub picioarele hoardei negre! Negoţul cu Mediterana era în primejdie de nimicire, din cauza războaielor. Şi s-ar fi descurcat messer Jacoppo cum s-ar fi descurcat, dar s-au sculat asupra Genovezilor Veneţienii, din gelozie şi spre concurenţă, şi le îneacă navele de negoţ, oriunde le întâlnesc pe ariile Pontului… Bătălia cea mare de nimicire se dăduse la Tana, ieşind Veneţienii biruitori şi înecând corăbiile Genuei, cu tot cu oameni, arme şi mărfuri…           — Seniori! a reluat messer Jacoppo, după ce a tăcut o clipă, să-şi tragă sufletul. La noi la Licostromo era până acum fereastra prin care se priveau Evropa şi Asia. Caravanele venite tocmai din China, pe Drumul Mătăsii, îşi descărcau mărfurile şi le încărcau pe alte caravane; şi după ce treceau fluvii şi mări ajungeau în Egipt şi Asia Minor; şi la Licostroma la noi; şi de la noi, prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, răzbăteau până în Flandra şi Burgundia… Să nu mai vorbim de mărfurile cetăţilor Mediteranei!           Prea bine… a rostit Mircea voivod, după tălmăcirea lui Filos.           Seniori! a reluat messer Jacoppo. Toată Europa de sudest e cuprinsă de vântul nebuniei, şi noi, neguţătorii din Licostromo, avem nevoie de pavăză. Binevoieşte să ne fie pavăză Ţara Românească?           Bun cuvânt! a răspuns Mircea voivod, şi închipuirea sa străbătea apele şi schelele lor, şi vedea flota Ţării Românească înmulţindu-se la Licostromo şi brăzdând mările lumii…           Atunci ne închinăm Ţării Româneşti! a reluat messer Jacoppo, tulburat straşnic. Binevoiţi a ne urma spre Licostromo.., Oastea mică şi mare au zărit curând turnurile de pază şi flota la schelă. Toţi se mirau când au văzut la spatele cetăţii o pădure mare de stejari: cum asta, pădure de stejari, în nisipurile mării?           iată că se poate! au răspuns însoţitorii din Licostromo.           Pădurea am sădit-o noi, să avem lemn de trebuinţă, când furtunile ne sparg fundurile corăbiilor!           Straşnic lucru şi gospodari straşnici! au răspuns oştenii, dar numai dintr-o minunăţie în alta avea să treacă…           Oastea Ţării Româneşti s-a oprit la poarta Apusului, însă gata de luptă, căci ce temei se putea pune pe făgăduielile lui messer Jacoppo? Gurile tunurilor s-au îndreptat spre porţi şi metereze, şi flamurile albe fluturau mai dese, în cetate, stârnindu-se spaima. S-a înfăţişat din nou messer Jacoppo, cu cheia mare, pusă pe-o periniţă de pluş roşu. îl urmau marii neguţători în alai şi-n fală de veşminte, şi doamne, şi calicime destulă se îndesa în urma lăncierilor.           Când a îngenuncheat messer Jacoppo înaintea Domnului, în cetate au prins să bată clopotele. Navele s-au mişcat repede, şi, slobozind în jos flamurile genoveze de la catarguri, au repezit în sus vulturii Ţării Româneşti!           Domnul a preluat cheia şi, dând-o vistiernicului său, a poruncit pătrunderea oştilor în cetate.           Drumul străbătea aşezarea şi la capăt se vedeau navele în legănarea uşoară a talazurilor. Urale şi cântece însoţeau oastea Ţării Româneşti. Doamnele din Licostromo aruncau flori de la ferestre. Ochii Domnului Mircea umblau iute ca fulgerul în toate părţile şi simţea la inimă un junghi, căci ici-colo zărea şi zâmbete de fală, şi poate şi de dispreţ, într-adevăr, Genovezii din Licostromo îi predaseră cetatea având nevoie de pavăză, însă dispreţuiau oastea Ţării Româneşti, găsind-o poate prea simplă faţă de armurile Mediteranei şi Apusului… „Trăind şi nemurind, vom vedea! îşi spunea Mircea voivod. Numai să am ceasuri de pace, şi poporul meu va ajunge, mai repede decât credeţi, la treapta civilizaţiei voastre…”           Dar îl copleşea bucuria, căci i se deschisese încă o poartă spre lumea largă!           După ce s-au urcat în turnurile de strajă oşteni pietroşi, săvârşind „schimbul” cu Genovezii, şi după ce a pus rânduială până în amănunt şi-n această cetate, Mircea voivod s-a grăbit spre Argeş.           Iscoade îl ajunseseră şi la Licostromo, venind din Bulgaria şi Serbia şi vestindu-l despre succesiunea neaşteptată a altor evenimente.           Bună şi asta!           Şi asta! îşi spuse Mircea, ascultând veştile, îl aşteptau întâmplări de necrezut.           În vremea aceea, sfâşierea dintre fiii Fulgerului părea a se alina, fiecare bucurându-se cu vânarea de vânt şi cu dobânda de până atunci. Dar când le era lumea mai dragă, o veste i-a îngheţat din turbane până-n papuci! Şi unul şi altul aproape că uitaseră că mai au unjrăţior, pus bine la păstrare în Asia, în depărtata Caramania! îl chema Celebi Musa, şi-l păzea ca pe ochii din cap emirul caraman, ca nu cumva să se facă nevăzut de pe stânca surgunului1, şi să intre în bocluc şi el!           Însă, despre starea lui pe stânca din Caramania, a aflat prin iscoadele sale Domnul Ţării Româneşti, şi mintea lui de diplomat destoinic a făurit un plan nemaipomenit: îl va pune în jilţul Fulgerului, pe acest Celebi Musa, ajutându-l cum se cuvine, cu oşti şi bani sunători!           ' Surgun – surghiun, exil.           Înainte însă de a încerca mareş, evenimentelor cu degetul, s-a sfătuit şi cu Ştefan Lazarevici, despotul Sârbilor, şi cu împăratul Bizanţului, şi cu alţii.           Apoi, cum s-a încredinţat că sprijinul unora va fi deplin, a poruncit în mare taină unei corăbii de la Licostromo să se repeadă numaidecât pe ape, la Caramania! La proră, bine pregătit şi muştruluit de Domn, se afla un sol. Şi corabia s-a repezit de la schela din Licostromo şi, brăzdând întunericul şi apele, s-a zărit după timp lung Caramania cu piatra surgunului.           Auzind cuvântul trimisului, Celebi Musa a crezut întâi că visează, ori că a coborât din cer Mahomed-prooroc, să-l mântuie. După ce s-a încredinţat deplin de adevărul cuvântului, s-a furişat de sub ochii de pază şi a sărit drept în corabia românească…           Iar a fulgerat apele corabia, până la Licostromo, şi de-acolo Celebi Musa a fost primit la Argeş, cu cinste şi fală, ca un viitor sultan… Şi adunându-se în Ţara Românească ostile Sârbilor şi pâlcuri puternice româneşti, în frunte cu Dan, fiul Domnului, îndată au şi purces, dar după toate regulile tacticei şi strategiei. Mircea voivod le-a petrecut până departe, şi Celebi Musa a trecut Dunărea în fruntea lor.           Cu inima la gură a aşteptat Mircea dobânda acestei încercări nemaipomenite! Soli pe cai iuţi îl ţineau cu ştirile din scurt.           Oastea românească şi a Sârbilor a străbătut Bulgaria.           Au ajuns la Bizanţ, pe la Adrianopol.           Bătălia s-a dat pe Cornul de Aur, în locul ce-i zice Cosmedion. Nu se lăuda oastea românească defel, că a sângerat tocmai pe la Cosmedion, însă totdeauna pentru adevăr sângele trebuie dat fără cruţare! Fost-a însă ca Musa Celebi să nu aibă noroc numaidecât. Biruit la Cornul de Aur, s-a furişat împreună cu Dan, fiul Domnului, până în Ţara Românească, la Argeş, aşteptând să se coacă altă clipă.           Asta era prin anii de speranţe 1403-l404. Mahomed, biruitor vremelnic la Cornul de Aur, avea să fie bătut crunt de alţi vrăjmaşi ai săi, şi nu mult după aceea, Musa, protejatul Domnului Ţării Româneşti, urca pe jilţul lui llderim! Planul lui Mircea voivod putea să pară aiureală şi nebunie curată, însă adevărul a fost de partea lui: cel ce prevede bine şi totul, pân' la un fir de aţă, nu se încurcă în smârcurile lumii, ci le biruie, aruncând puntea de scăpare deasupra!           Acum, cu sultan pus de ea, Ţara Românească putea trăi şi zidi în linişte! Oastea mică şi mare s-au descălărat, lăsând hergheliile domneşti în seama comisului şi cele ohabniceşti la câmpii ohabnice. Iar au început a curge carele cu peşti de la bălţile Dunării, lalomiţei şi Oltului, către mănăstiri ale căror danii erau, ori pe la târguri, dând cuvenită vamă. Cămările domniei, secătuite ani şi ani de nelinişte, arse şi prădate de oşti străine, aveau să se umplă iar de putini şi butoaie cu vin şi brânză, de slănini afumate şi de tot lucrul din care se lua dijmă sau dicesima. Gropanele cu peceţi uriaşe de piatră aveau să se umplă iar de pâine albă, iar în tezaurul Domnului aveau să se strângă monezile sunătoare ale birului.           Însă nu e mai puţin adevărat că Filos a tot avut ce scrie, teancuri de hrisoave pentru şerbi ridicaţi la starea moşnenilor, pentru moşneni ridicaţi la boierie, pentru boieri ridicaţi la ohabnicie… Mâna Domnului nu s-a mai închis şi n-a slobozit daruri numai printre degete, nici când a obosit. Se părea că aşezarea lui Musa pe jâlţul Fulgerului avea să ţină îndelung şi că n-o să mai aibă sfârşit binecuvântarea păcii! însă totul a durat nespus de puţin, dar deajuns ca oamenii să se amăgească cu liniştea.           În anii 1413, iulie 4, Celebi Musa a fost biruit, prins şi omorât de către Mahomed-mezinul, şi orcanul veacului a început să clocotească iar asupra neamurilor! însă lovitura diplomatică a Ţării Româneşti a folosit lumii întregi, căci popoarele au avut un pic de răgaz să se pregătească mai bine pentru alte izbituri ale valurilor istoriei. Şi dacă încercarea cu Celebi Musa a prins, dacă ostile Ţării Româneşti au ajuns să lupte tocmai la Cornul de Aur, de ce n-ar încerca Mircea voivod să sape şi altfel jilţul fiului Fulgerului? însă Domnul a gândit adânc şi în taină, căci ştia că unde stă puterea, trădarea are ochi şi urechi şi pâra ascultă necontenit la uşă…           Noul plan de doborâre a fiului Fulgerului avea să se petreacă după trei ani, la 1416. Voivodul era acum cărunt bine şi umerii săi drepţi odinioară se plecau spre pământ adesea. Tot mai des căuta cu ochii spre poiana însorită de peste Olt, unde meşterii arhitecţi Sârbi îi ridicaseră mănăstire şi lăcaş de somn fără sfârşit, când va fi să ajungă la capătul brazdei pământeşti.           Obosise Mircea voivod, stând atâta timp cu spada între fulgere? Nicidecum, căci gospodarul cel bun nu lasă unealta de lucru din mâna sa, până-l cuprinde şi înserarea şi noaptea. Şi dovada că n-a obosit, vom avea-o repede, când vom spune că iar şi-a repezit hârleţul nevăzut spre surparea jilţului sultanilor…           S-a folosit de un vestit filosof şi medic, Bedr ed Din, reformator al islamismului şi cu mare trecere în lumea închinătoare a lui Mahomed-prooroc! Deci, I-a adus Mircea voivod pe Bedr ed Din în ţară şi, dându-i sălaş în pădurile fremătătoare ale sudului, i-a trimis tain nemăsurat de orez, să tot înghită pilaf şi să-şi adune învăţăcei. Şi şi-a adunat Bedr ed Din învăţăcei, ca la trei mii, şi la timp copt bine, Mircea voivod i-a spus să lepede cărţile de ştiinţă şi i-a pus spada în mână!           Bedr ed Din a trecut în Bulgaria, urmat de învăţăcei şi oşti, gata să răstoarne jilţul Fulgerului, dacă sorţii îi vor ţine parte! Mare număr de credincioşi i s-au adunat sub flamură!           Însă şi Bedr ed Din a fost înfrânt de Mahomed-mezinul şi aninat în funie.           Mircea voivod va fi oftat ori se va fi aprins de mânie, aflând prăbuşirea înţeleptului în pulbere.           Înainte de a-şi închina flamura, în faţa soliei celei definitive, avea să se mai înfrunte o dată, cu Mahomed-mezinul, la 1417.           Din nou s-a încălărat Ţara Românească şi din nou chimvalele au sunat peste Deliorman şi Vlăsia, de la Olt până la Buzău. Războiul a fost înspăimântător, amintind Rovinele de odinioară.           Curând, Mircea trecea în ogorul cel de dedesubt, cu o rană grea din luptă, dovadă şi hrisovul dat de poporul său că s-a purtat bine şi i se cuvine să se întindă de veci sub flamurile bătrânilor eroi.           Fulguia domol peste Argeş şi bătea într-o dungă clopotul cel vestitor de furtuni. Băteau clopotele ţării la unison. Gospodarul aspru a fost pus în sicriu într-un car cu boi, şi dus aşa, descoperit, în bătaia gerului aspru, până la Cozia, pe drumul cel vechi şi mare al Câmpulungului. Plopii bătrâni, cu rădăcinile înfipte tocmai în vremea viforârii popoarelor, clătinau din ramuri când trecea pe sub ei, culcat în car, gospodarul cel bine chibzuit!           Se gătiseră şirurile de plopi cu flori albe de promoroacă, părând două şiruri de coloşi ieşiţi din adâncul puterilor pământului, şi aliniaţi pe două rânduri, să dea ultim salut celui ce umblase treizeci şi doi de ani cu vijelia în vârful spadei, cu chibzuinţă păstrată în chimir ca un ban, şi cu simţul diplomatic ascuţit şi fin ca o rază de luceafăr.           L-au culcat oamenii pământului la Cozia, după ce sfârşise de tras brazda pământului; însă Domnul Mircea avea să deschidă în neuitarea poporului său brazdă lungă cât somnul lui şi cât lungul timpurilor.