Povestiri istorice

            Pământul Dacilor era de mult râvnit de Romani! La fiecare încercare de pătrundere, legiunile aflau însă o teribilă împotrivire! Se tot întorceau în Cetatea Eternă de pe Cele Şapte Coline1, cu grumajii plecaţi. Vestiţii cuceritori îşi lăsaseră scuturile pe pământul Daciei! Stoluri de steaguri latine erau prinse şi ţinute în corturile regilor, ca semn de neîntreruptă veghe. Prin vrednicia lor şi prin opunerea lor necontenită, Dacii spulberau faima încă neştirbită a legiunilor. Mândra şi îngâmfata Romă se uita cu tot mai multă grijă spre miazănoaptea imperiului, unde se înălţa Sarmizegetusa în faţă.           Către anul VII al acestei ere s-a ridicat în fruntea Dacilor Cotiso, şi ca un zid a stat în faţa legiunilor cutropitoare!           August a trimis asupra Daciei legiunile lui Lentulus, care a dobândit o vremelnică biruinţă, însă Dacii nu s-au lăsat! Alt comandant roman, Cato, a venit şi el! A trecut cu pajurile peste Istru. l-a învins pe Daci, însă tot vremelnic.           Astfel, iscusiţilor cititori, Dacii, împreună cu Sarmaţii de pe râul Pyrethus şi cu lasigii, şi-au unit puterile, în nenumărate rânduri, apărându-se împotriva oştilor romane cutropitoare.           Decebal, fiul al lui Scoryllo, cel mai mare comandant şi organizator, a luat conducerea Dacilor în vremuri negre. Era deosebit de dibaci în lupte! îl ardea de viu setea de a-şi ridica ţara la bunăstare şi civilizaţie! însă, din nefericire şi pentru el şi pentru poporul dac, se născuse într-o epocă a vânturilor. Mintea lui cu extraordinare orizonturi l-a sfătuit să-şi facă ochii roată,           1 Cetatea Eternă de pe Cele Şapte Coline – Roma.           să-şi vadă întâi duşmanii, pe urmă prietenii. Aşa ni-l închipuim, stând pe treptele palatului din Sarmizeofetusa, îngândurat şi crunt. Aproape, peste apa Istrului, începeau puhoaiele romane zborşite asupră-i.           Împreună cu poporul său, n-aveau de înfruntat o oaste oarecare, strânsă vremelnic sub steag, la alarma cornurilor, ci scuturile întregului Univers! Porneau asupra lor şi multe puteri ale popoarelor înrobite de Romani, de la nisipurile Numidiei, de la fluviile fabuloase ale Asiei, până-n Hispania şi până la umbrele nordului, în ce priveşte armele, dacă s-ar fi strâns lăncile legiunilor la un loc şi ar fi fost ridicate deasupra coifurilor, soarele s-ar fi întunecat de-a binelea!           Ochii lui Decebal întârziau în stihia de peste Istru. Şi cu cât ţinteau mai încolo, vedeau flote pe mări, caravane în fierbinţi deserturi, mii şi mii de fierării şi ateliere unde barosurile băteau necontenit, transformând fierul în lănci şi spade, pregătindu-se numai împotriva Dacilor!           Făcându-şi iar ochii roată, să se uite câţi prieteni are, Decebal s-a încruntat mai tare. A oftat. A repezit ştafetă la poporul Roxalanilor. Pe urmă la Bastarni, Quazi şi Marcomani. Pe urmă, cu multă iubire şi-a adus aminte de Părţii îndepărtaţi şi de regele lor Pacorus! Şi pentru că la un prieten atât de bun nu trebuia să se meargă cu mâna goală, a dat poruncă solilor să se încarce cu toate bunătăţile pământului dac, de la aur şi miere până la chiupuri cu vin şi pită… Aşa a pornit solia, tocmai la bunul şi sălbatecul Pacorus.           Stejarul stătea încremenit, gata să înfrunte cu coama uraganul Universului, dar sub liniştea aparenţei, trunchiul şi rădăcinile munceau necontenit, trăgând seva tocmai din inima puterii triburilor! Şi Decebal îşi va fi adus poate aminte de străbunii părăsiţi în ceasul greului, nevoiţi a înfrunta o oaste venind tocmai de dincolo de Vavilonia! Va fi zâmbit stins către umbra celor de pe timpul lui Darius, mulţumindu-le că-i dau sprijin tocmai din adâncul pulberii.           E drept că Dacii au ieşit biruitori în bătălia înfricoşătoare, iar Imperiul roman trebuia acum să le plătească tribut, pungi cu sesterţi, ingineri să le construiască cetăţi şi să le întindă şosele.           Dar biruind, Decebal nu s-a îngâmfat în fală, căci astfel de porniri în firea Dacului nu se aflau! A trimis cuvenitele mulţumiri Quazilor şi Marcomanilor, că au venit şi l-au ajutat cu călărimile. Zâmbea Decebal către vitejii lui soldaţi, amintindu-şi cum, într-o clipă grea, au retezat coamele pădurilor din faţa Sarmi-zegetusei! Au îmbrăcat pe urmă trunchiurile în cojoace, băgând astfel groază în legiunile lui Tetius lulianus… însă Decebal ştia să-şi fugărească bucuriile la vreme, cunoscând cât preţ şi câtă durată au, în nestatornicia unor vremuri ca acelea… Căci numai nebunii dorm liniştiţi în faţa puhoaielor, şi adevărul acesta îl ştia bine înţeleptul fiu al lui Scoryllo!           După înfrângerea împăratului slăbănog Domitianus, s-a ridicat în Cetatea Lupoaicei1 un om tare în braţ. Era tare şi-n hotărâri. Era şi cutezător, îl chema Traian.           Cum a aflat despre urcarea lui în jâlţul cezarilor, Decebal s-a uitat iar în timp, cu şi mai mare grijă. Scuturile Universului veneau din nou asupra-i, dar mai dese. Totuşi, şi-a păstrat cumpătul, sprijinit în spada sa şi pe pământenii cu puteri fără secare.           A trimis legiunilor nu cuvinte de îngâmfare sau umilinţă! Solia sa a dus în faţa Romanilor o ciupercă uriaşă, cu caligrafie deasă şi măruntă, pesemne în scriere şi grai latin. Au citit caligrafii Romei, dar n-au îndrăznit jsă-i spună lui Traian ce poftire şi ce ironie conţine scrierea, însă, Traian a înţeles din sfiala şi teama cititorilor că Dacii îl poftesc să-şi ia şi el tălpăşiţa cât mai repede!           Decebal a dat sfară în ţară, adică pretutindeni a buhnit spre văzduh pălălaia focurilor de alarmă! De la apele Danubiului2 unde-şi arătaseră coamele cavaleria mauretană3 şi cavaleria germană, munţii s-au cutremurat de ecourile cornurilor. Triburile s-au stârnit! Tăcutele sate risipite prin văi, în lungul drumurilor şi cărărilor, şi-au ţinut auzul spre margini. Când au aflat că iar avea să fie năvală, faurii bronzului şi fierului au repezit de sub baros sapele, furcile şi coasele! Au prins a curba săbii şi cuţite!           1 Cetatea Lupoaicei – Roma.           2 Danubiu – numele latinesc al Dunării.           3 Cavaleria mauretană – din Mauritania, în nordul Africii.           Trimişi călări străbăteau Dacia, să stârnească oamenii din liniştea muncii şi să se alcătuiască repede sub steagurile căpeteniilor! Sate după sate se rânduiau pe tăpşanele cunoscute şi aşteptau. Pe deasupra lor steagurile, înfăţişând balauri cu cap de lup, şuierau cumplit.           Trimişii întârziau îndeosebi la prisăcari. Abia după ce sfârşeau şi aceştia de pus la adăpost mana florilor, se rânduiau, ridicând armele şi steagurile din cotloane! Cum prisăcăriţele prindeau a plânge, după obiceiul tuturor femeilor la zbucium, bărbaţii scrâşneau, hotărându-le ca nu cumva să le ispitească şarpele să fugă la munte! Ci acasă să stea, lângă focul din vatră! Puhoaie de foc de s-ar revărsa, ele să nu-şi părăsească satele, căci altfel, la întoarcerea bărbaţilor, va fi vai şi-amar! Iar dacă cumva o să ajungă valul şi pe-acolo, ele să ia pildă de la albine: să lase, adică, duşmanul să se apropie bine, şi abia după aceea să-l înconjoare ca roiurile, şi să-l înţepe cu ascuţişurile furcilor de tors..-           Porneau prisăcarii. Se aliniau sub steagurile căpeteniilor de trib.           Trimişii urcau la stânile platourilor. îi întâmpina marea alarmă a cornurilor.           — Turmele, da! porunceau bacii triburilor libere, turmele să fie ascunse, şi-n stâncă dacă se poate, căci şi înfometarea vrăjmaşului e o armă!           — Dacă se abat cotropitorii pe la târle, şi dacă vor caş dulce, ucenicii oierilor să se poarte frumos, mai ales cu căpeteniile romane: să le dea caş, însă îmbibat bine cu venin de viperă!           Coborau pâlcurile ciobanilor la drumul mare, ameste-cându-se în volbura mulţimilor pletoase, pe deasupra cărora treceau şi hârâiau balauri cu cap de lup!' Prin unele locuri se urneau greu de tot plugarii, căci era o primăvară lină, şi dulce, şi pământul spre a primi sămânţa, era numai bun de despicat! Insă, cum zăreau peste noapte atâta sfară în ţară, şi plugarii porneau, luând cu ei şi furca, şi oticul, şi toporul, să le ascută mai bine în ciocnirea cu vrăjmaşul!           Iar tocmai sus, la minele din preajma Abruttusl-ului, se pregăteau nepoţii Agatârşilqr. La zărirea focului, aurarii au fost strigaţi din adâncul minelor, înţelepţi bătrâni, cunoscători avani ai ' Abruttus – Abrudul de azi.           legilor şi obiceiurilor, după ce adunau roată mulţimile, le îndemnau să cânte legea străveche a apărării patriei, întâi sunau cornurile, cântând începutul melodiei. Şi bătrânii rosteau întâiul verset din lege. Şi după aceea mulţimea toată cânta, după obiceiul rămas din vechea vreme a pribegiei. Cântau şi bătrânii iertaţi până şi de cioturile de măsele! Cântau şi femeile agatârse! Şi mamele cântau, la urechea pruncilor din scutece, să le transmită, chiar de la vârsta aceea, cea mai frumoasă dintre melodii, cântecul fără stingere al apărării pământului strămoşesc! Şi taţii cântau, înalt şi solemn, însă cu un ochi la băieţii lor, ca nu cumva în loc să cânte, ei să se uite la fluturii abia ieşiţi parcă din razele de soare!           „Muri-vom, până la unul… f sunau cuvintele fierbinţi ca focul!           Într-un târziu, s-au aliniat în pâlcuri, gata de drum la zbuciumul nemaiauzit!           Decebal sta între tarabostesprivind de pe terasa palatului adunarea triburilor. Văzduhul era numai pulbere. Zeci de mii de glasuri aminteau apropierea uraganului nemilos. Venea puterea Daciei, stârnită până şi din cotloanele cele mai nordice, venea tot poporul dac, şi căpetenia lui a zâmbit, de o mândrie mare şi de siguranţa că totdeauna va învinge, dacă va şti cârmui forţa aceea bine!           Bătălia cea mare avea să se dea la Tapae2. Dacii şi aliaţii lor s-au întrecut în spiritul de sacrificiu, însă ostile Latinului îşi deschideau cale tot înainte, necontenit, prin marile şi desele păduri sălbatice. Călăreţii Mauretani îşi duceau caii de căpestre, în urma pedestraşilor care deschideau drumuri cu topoarele.           Şi năvăleau acvilele Romei, puhoaie-puhoaie, înzestrate cu cea mai desăvârşită tehnică militară! însă nici Dacii nu se lăsau, încât năvălitorii s-au ales cu mult sânge curs.           Câmpia de la Tapae a fost frământată de multe mii de oameni, cu cel mai îngrozitor dintre pluguri, şi s-a şters iarba, şi fărâme s-a făcut, iar ţărâna amestecată cu sânge s-a prefăcut mocirlă. Ca un balaur gigantic cu mii de capete şi cu mii de cozi           1 Tarabostes – nobilii daci.           2 Tapae – Tapia, lângă Caransebeş.           de foc răspândite pe întregul pământ, armata romană se muncea să înăbuşe în verigile trupului său un popor iute ca flacăra şi ca spiriduşul! Şi când credea că l-a strâns bine, alte oşti se iveau ca din pământ, îmblătind-o cu armele. Geniul strategic al lui Decebal îi dictase locul acesta numai bun, căci în faţă avea apa Tibiscum1, iar din spate îl apărau munţii ca nişte coloşi neguroşi.           Însă forţa năvălitorului a fost să fie mai tare decât desperarea pământenilor.           Rost hotărâtor în pierderea bătăliei l-au avut şi credinţele deşarte ale Dacilor: pe când se lăsa amurgul peste câmpul îngrozit de sânge, s-a stârnit o furtună, şi ei au crezut că Gebeleizis, zeul cerului, nu le mai ţinea partea… Aşa încât Decebal s-a gândit la pace, să nu-şi piardă patria!           Deci, trimis-au înaintea lui Traian nişte călăreţi simpli, oameni de jos, sau comaţi, dar Traian i-a respins de la sine! Ultima grozavă lovitură avea s-o primească Decebal de la cavaleria Mauretană, condusă de Lucius Quintus. Astfel văzând, Dacul s-a uitat o clipă înlăuntrul inimii sale şi a înţeles că numai viclenia l-ar putea salva! A îngenuncheat în faţa năvălitorului, l-a primit şi condiţiile de pace. Adică, îi va înapoia armele şi constructorii şi îşi va risipi cetăţile, şi de-atunci înainte va fi prieten al prietenilor Romei şi vrăjmaş al mulţilor ei vrăjmaşi.           Nepricepând că Dacul a primit pacea numai spre a câştiga timp, Traian a poruncit cavaleriilor întoarcerea la Roma. S-a supranumit „dacicul” şi s-a bucurat de un nemaipomenit triumf, însă, când îi era lumea mai dragă, a auzit că iar a ieşit din astâmpăr „vulpea scită”!           Dacii nu înţelegeau să-şi plece fruntea! Şi nici Latinul nu s-a lăsat! în capul unei armate colosale, Traian se apropie iar de apa Danubiului.           Inginerul din Damasc, Apollodor, zvârle pod peste fluviu, la Drubetis2, în anii de lacrimi 106.           Încleştarea avea să fie crâncenă şi hotărâtoare.           1 Tibiscum – Timişul de azi.           2 Drubetis – Turnu Severin.           Decebal s-a întristat când l-au părăsit triburile prietene iasige1, dar s-a bucurat nespus, şi până la urmă, de sprijinul Sarmaţilor2. Aceşti pribegi au răspuns chemării şi au sărit pe cai, dând strigăte de spaimă. Se vor fi înfăţişat la locul marii stropşiri, îmbrăcaţi şi ei şi caii lor în plăci de fier! Şi pribegi fiind, deci fără casă şi fără masă, vor fi pornit spre locul stropşirii sau la Sarmizegetusa, urmaţi de carele lor cu coviltir. Câmpul şi cetatea se vor fi cutremurat de mugetele miilor de vite, de nechezatul cailor, de lătrăturile câinilor, de strigătele copiilor… Seara, în timp ce regele lor va fi urcat treptele albe ale palatului şi va fi stat la sfat cu feciorul lui Scoryllo, sub ziduri se vor fi aprins miile de focuri ale marelui şi îndrăzneţului popor pribeag! Ce va fi văzut acel fabulos Sarmaticus? Spre a răspunde, va trebui să ni-l închipuim, împreună cu cititorii, pe Decebal, un bărbat voinic, de la munte, cu ochi albaştri, cu plete abia ieşind de sub cuşma îndesată bine! Cămaşa de fir ales îi va fi fost până la genunchi, peste un fel de iţari, şi încinsă cu un brâu… Cam aşa arăta feciorul lui Scoryllo. Ochii lui erau într-adevăr senini, dar în clipele acelea trebuie să fi avut în adânc întuneric mare!           Să ni-l închipuim venind la sfatul războinic şi pe Vezinas, marele polisteu! Va fi venit sprijinit în cârja înaltă de sihastru. Se va fi uitat cu silă la luxul palatului, la obiectele ce înfăţişau civilizaţia nouă, durată de fiul lui Scoryllo! Cu silă şi cu spaimă se va fi uitat în pocalele cu vin, aşteptând parcă să ţâşnească din ele flacăra de pedeapsă, să ardă măruntaiele Sarmatului sălbatic care repezea pocalele peste cap, râzând în hohote! Destul că acest aspru preot al lui Zamolxis îşi va fi dat seama că nu-i timpul pildelor usturătoare; cu pilde umblase până atunci degeaba! Aurul agatârs de la Abruttus lucea în palat ca învelişul viperelor. Pietrele scumpe luceau în penumbre ca ochii viperei.           Vezinas singuratecul avea în faţă altă lume…           Afară, îl aşteptau sihaştrii lui, coborâţi înarmaţi din peşterile de la Cogaion şi din tot locul unde se aflau oamenii în tăceri, însuşi Vezinas, după ce a săvârşit plecăciunile de           1 lasigii – trib locuind prin Moldova, mai ales prin preajma laşului de azi.           2 Sarmaţi – popor locuind şi prin sudul Basarabiei de azi.           cuviinţă, spre Decebal şi spre Sarmatul îmbrăcat în fier, şi-a lepădat cârja, unealta pustniciei, şi a cerut'un scut şi o spadă, şi a sărutat steagul bătrânilor eroi alcătuit din balaur cu cap de lup.           Adusese Vezinas, din stânca aspră de la Cogaion, o armată de vulturi, aşa de bine dresată, încât zburau de pe umerii asceţilor drept la grumajii duşmanilor, şi-i apucau cu ghearele, şi le scoteau ochii.           Decebal s-a întors iar către mintea sa, şi s-a răsfrânt ca soarele într-o bulboacă în fierbere, gândul salvator cel puţin pentru o clipă: ce-ar fi să-l ademenească la sine pe comandantul roman Longinus, cel mai bun prieten al imperatorului? Şi l-a ademenit, pe Longinus, cu cuvinte dulci, până a pus mâna pe el! Apoi a trimis năvălitorului cuvânt, că dacă nu-şi ia tălpăşiţa, Longinus va fi omorât prin cazne! Aflat între prietenie şi datorie, Traian^a trirjiis un răspuns nu tocmai limpede, neştiind ce să facă. însă, între acestea, Longinus trimite lui Traian cuvânt, din hruba de la Sarmizegetusa, să-şi facă datoria, căci în clipa când va primi solul cu epistola, el nu va mai fi printre vii! Şi astfel, Longinus şi-a pus capăt zilelor, iar armatele romane au dat năvală!           Armamentul lor era mai greu acum. Câte trei mii de oameni împingeau pe roţi bârnele cu berbeci de fier la capete, spre spargerea zidurilor. Cavaleria mauretană şi cea germană veneau cu cai mai repezi. Veneau legiunile a Xlll-a Gemina şi a V-a Macedonica. Şi altele, toate hotărâte să prindă „lupul scitic” şi să-l ducă viu la Roma, ferecat în urma carului de triumf.           După un asalt cumplit, Romanii au cucerit o pădure, apoi s-au revărsat într-o golişte! Legiunile în plin puhoi au rămas o clipă înmărmuite, văzând la câteva bătăi de săgeată Sarmizegetusa! Până la ziduri au trebuit să cucerească pământul pas cu pas, căci înspăimântătoare era opunerea Dacilor! Grupuri bine strânse de luptători hotărâţi să-şi dea viaţa scump luptau cu desperare de tigri, şi ca tigrii săreau în grumajii lor, după ce li se rupeau spadele, şi cuţitele, şi rămâneau numai cu pumnul gol! Vor fi stat dârze, până la supremul ceas, femeile dace, hotărâte să lupte până la capăt, căci le aştepta legarea în funii şi robia! Şi teătrânii meşteşugari vor fi venit să se împotrivească în faţa cetăţii, căci şi pe ei îi aştepta ascuţişul spadelor… Şi cu cât uriaşul pumn roman îi izbea să-i dea mai înapoi, Dacii Sarmizgetusei erau mai îndârjiţi, mai hotărâţi să stea locului, ca un zid, în care zvâcneau mii de inimi fără teamă de moarte! Şi puhoiul mercenarilor venea şi se îngroşa necontenit, şi săgeţile, şi lăncile aruncate întunecau soarele, şi răcnetele de luptă înfricoşau pădurile şi munţii.           Rar mai întâlniseră mercenarii lui Traian atâta îndârjire şi neînfricare, încât, cu toate ordinele ofiţerilor de a merge înainte, cohortele şi cetele cavaleriei băteau în loc, la un pas de victorie, însă, încet, încet, apărătorii picau sub armele tot mai dese, picau sub bufnituri de scuturi şi sub picioarele cailor, picau în sângele lor amestecat cu al năvălitorilor, şi pe culmile din preajmă răsunau trâmbiţele şi trâmbiţe răsunau la crenelurile Sarmizegetusei.           Cu cât Dacii picau, soarele cobora spre amurg, şi cetatea şi lumea se întunecau, şi doar zările, jur-împrejurul munţilor, erau roşii ca o mare de flăcări.           Bărbaţii în lege, bătrânii şi femeile nu se dădeau însă, ci, la chemarea cornurilor şi la urletul lupilor cu trup de balaur, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât, să moară şi să nu predea cetatea! Vestita legiune a Xlll-a Gemina, care intrase de-atâtea ori biruitoare în cetatea cezarilor, care cunoscuse apoteoza triumfurilor, şi văzuse temple de aur orientale, şi înfruntase oşti colosale pe elefanţi, şi îşi tăiase de-atâtea ori cale prin întunecimile pădurilor Europei, şi cucerise cetăţi mai puternice şi mai îndârjite decât Ilionul1 homeric, şi-şi purtase vulturii steagurilor pe sub toate văzduhurile lumii – legiunea a Xlll-a Gemina s-a cutremurat şi a stat locului, deşi o împingeau înainte, la asalt, ordinele vestitului împărat Traian… Bătrânii mercenari, care trăiau de o jumătate de secol în castre şi-n bătălii purtate pe toate laturile Universului, stăteau uimiţi în faţa neînfricării acestor oameni! Mercenari în floarea vârstei, care se puteau mândri că au răpit prinţese din burguri germane, scrâşneau de ciudă că nici după atâta timp de război în Dacia n-au izbutit să răpească măcar o fată!           Ilion -Troia.           Oamenii aceştia, care făceau un serviciu militar lung şi de câte patruzeci de ani, şi pentru care războiul era o îndeletnicire ca oricare alta, au şovăit timp scurt, dar au pornit straşnic, la sunetul stăruitor al trâmbiţelor şi la auzul comenzilor.           De la marii comandanţi până la centurioni, toţi şi-au potrivit armele de atac, simţind că după aceea vor ajunge sub ziduri.           Aşa s-a şi întâmplat; într-un avânt cumplit, cohortele şi centuriile au făcut pâlcurile dace una cu pământul! însă au stat din nou miraţi, când au ajuns sub ziduri! Zeci de mii de săgeţi, lănci aruncate, pietroaie şi bolovani, furci şi bâte, toate au căzut asupra lor ca o ploaie deasă! Degeaba băteau în porţile cetăţii berbecii cu cap de fier! Izbiturilor surde şi necontenite le răspundeau, ca ecourile, răcnetele celor de la creneluri. Turnuri de lemn se ridicau în grabă, ticsite de luptători, însă Dacii le apucau cu căngile şi le răsturnau.           La o vreme, au apărut pe ziduri uriaşe ceaune cu apă clocotită.           S-au deschis şi cuştile cu vipere, sus pe ziduri, şi groaza a pătruns mai adânc în rândurile dese!           Cornurile sunau, ca la o amurgire a întregului pământ!           Huiau munţii şi pădurile. Noaptea se tot lăsa!           Des se vedea, apărând la zid, un bărbat iute, cu spada ridicată. Dar părăsea repede zidul şi alerga la porţi, dând în toate părţile ordine scurte.           — Murim împreună, Decebal! îl încredinţară apărătorii, în timp ce în porţi băteau berbecii de asalt, tot mai des şi mai îndesat!           Apoi, când şi-au dat seama că totul era pierdut, că opunerea lor va slăbi curând, Dacii s-au hotărât să piară împreună cu cetatea! Câteva facle, aprinse repede, au fost aruncate în temple şi ghemuite la baza construcţiilor de lemn.           A urmat o noapte gigantică prin dramatism, ca noaptea din urmă a Ilionului. Romanii au stat ce-au stat, în faţa gestului desperării, apoi au năruit porţile şi au văzut străzile în flăcări! Pe sub flăcări au văzut o mulţime îngrozită. Romanii, se repezeau la femei şi le apucau în braţe şi fugeau cu ele pe sub flăcări, întocmai ca-n noaptea ultimă de la Ilion. Şi tot ca-n noaptea aceea ultimă, femeile înşfăcau cu dinţii beregatele răpitorilor, ori le înfigeau între coaste, adânc, adânc, cuţite din vreme pregătite! Iar prin spărturile mai ferite din zid ieşeau locuitorii din Sarmizegetusa, fugind mai la munţi, să-şi scape viaţa. Bătălia se da pe sub flăcări, înainte!           Numai la stăruinţa căpeteniilor, Decebal a pornit spre apus, să adune altă oaste, din rândurile triburilor. Aşa a ajuns la un râuşor, Sargentias. Se spune că a mutat cursul râuşorului. Şi după ce şi-a îngropat comorile fără număr, a dat drumul apei la loc, în albia ei şi-n veacul-veacului!           Dorinţa lui Traian de a-l duce pe Decebal viu la Roma, să-l poarte legat în urma carului de triumf, nu s-a îndeplinit!           Decebal s-a sinucis înfingându-şi spada în piept! învingătorul a poruncit să i se despartă capul de trup, cu spada, şi să fie pus într-un sac…           Şi omorâtu-s-au cu mâna lor şi comandanţii ceilalţi ai Dacilor, încât Traian a avut prea puţină fală la întoarcerea în marea Cetate a Lupoaicei!           Aşa s-a opintit Dacia, împotriva celei mai teribile puteri, spre fala ei şi spre apărarea pământului strămoşesc!

MIRCEA CEL MARE l în anii 1386, adică acum mai mult de-o jumătate mie de ani, amarnic vuiau clopotele la Argeş! Obcinarii1 urcaseră pe culmi, aprinzând focurile către toate punctele cardinale. Ştafete călări străbăteau drumul Câmpulungului, spre Vâlcea şi Olt, alţii spre Giurgiu şi Târgovişte, şi spre Brăila, şi în sus, spre trecătorile Branului şi Turnu-Roşu – pretutindeni dând veste că într-o anumită zi din amintitul an se va ţine la Argeş sobor de elecţiune; să poftească, deci, toată suflarea cu mic cu mare, să fie faţă când diadema Basarabilor va luci în soare, pe fruntea lui Mircea, căci după aceea va fi hram şt se vor da ohabe, scuteli şi iertări.           Curând, culmile argeşene, şesurile şi văile s-au potopit de oameni. Cavaleri în zale, strânşi compact, aminteau pădurile vechi. Stăteau aşa, coif lângă coif, scut lângă scut, într-o tăcere de cremene, aşteptând să se ridice în turn flamura şi să se arate Mircea. Mii de glasuri au bubuit când flamura s-a ridicat deasupra turnului, cu vulturul, şi domnul Mircea s-a arătat pe cal alb, în faţa porţilor. Cum l-au văzut, mulţi au înţeles că poartă noapte în ochi şi vifor în vârful spadei.           Când s-au urnit spre el stareţii şi boierii mari, să i se plece, a făcut semn scurt de oprire, cu spada, încât toţi s-au tras repede la locuri, înţelegând astfel că noua domnie începe cu fapta şi nu cu lauda! Un murmur a trecut. Lăncile s-au clătinat ca-ntr-un vânt repede. Răzmiile de pământeni, de la spatele lor, au izbucnit în înfricoşate urale. Mircea n-a zâmbit nici spre ei, decât nespus de depărtat şi stins.           De ce nu-şi dădea drumul inimii, în ceasul acela mare? Domnul Mircea îşi da seama că a răsărit când istoria lumii se afla la o răscruce de vânturi şi că-i vor trebui rădăcini de           1 Obcinar – locuitor al obcinei.           cremene spre a nu fi repezit spulberului, 'âmpreună cu ţara. Văzuse bine şi zâmbetele de umilinţă de pe chipurile boierimii, văzuse, în acel fulger scurt al ochilor, şi lacrimile gata să cadă ale pământenilor, dar domnia sa nu trebuia să se piardă cu firea nici pentru unii, nici pentru alţii; ci, deocamdată, fiecare trebuia să rămână la starea şi locul său! Când mai apoi şi-a împuns calul în pinteni, mantia verzuie a fluturat în vânt şi i s-au văzut zalele pieptarului strâns bine pe trupul musculos.           S-a oprit pe rând, să vadă boierii şi cetele lor. Nimeni n-a cutezat măcar să surâdă în faţa lui! Domnul Mircea clătina din cap când vedea pâlcuri bine întemeiate, strânse în zale, cu coifuri semeţe, cu lănci tari şi cu scuturi purtând urme de săgeţi şi zgârieturi de lănci.           Când s-a apropiat mai bine de pământeni şi i-a văzut înarmaţi pe unii cu pari afumaţi la capăt, cu îmblăcie şi coase, fruntea domniei sale s-a încruntat. Şi-a strunit calul şi şi-a dat seama într-o secundă că armele ţărănimii, deci armele mulţimii celei mari, armele ţării, trebuiesc puse în rând cu armele noi ale Europei.           La o numărătoare prin pristavi, domnul Mircea a aflat repede că Ţara Românească are cam cinci sute mii de oameni, pe un spaţiu strâmt, potopit de păduri seculare. Codrii Vlăsiei acopereau ţinutul Ilfovului şi Vlaşca, şi Deliormanul acoperea întinderi colosale, iar mare parte din şesul Dunării se afla înţelenit de veacuri, acoperit de ciulini şi spini.           Ţara lui era mică şi i-ar fi fost destul dacă o cunoştea din spusele altora, însă domnia sa pornise hotărât să fie bun gospodar până la capăt, adică să vadă totul cu ochii lui şi să rânduiască totul cu mâna lui!           Astfel, după ce şi I-a ales drept vornic, sau „palatinus curiae”, pe Vladislav, a dat şi lui Stănilă titlu şi putere de ban1 al Severinului; a dat grija logofeţiei lui Filos; şi titlu şi putere de vistiernic lui Popşor; şi lui Sin, putere de spătar; şi lui Brateş, titlu şi putere de stolnic; şi lui Costea, titlu de paharnic; şi lui Stanciu, titlu şi putere de comis2. Şi după ce şi-a întemeiat           1 Ban – mare dregător, guvernator al unei regiuni de graniţă.           2 Comis – mare dregător care avea în sarcina sa caii şi grajdurile curţii domneşti şi aprovizionarea cu furaje.           sfatul astfel, domnia sa a poruncit lui Stanciu-comis să-i pregătescă cel mai bun cal, şi toată curtea să fie gata!           Într-o dimineaţă, flamura s-a scuturat în văzduh, apoi a coborât repede sub streaşină turnului, semn că Mircea voievod a părăsit cetatea de scaun. Curând, călărea în fruntea pilcului, pe drumul mare spre Câmpulung. Plopi groşi cât să-i cuprindă opt oameni îşi ridicau uriaşele coroane, de o parte şi de alta a drumului; erau plopi sădiţi în anii croirii drumului, poate mai înainte de Basarab voievod, în cine ştie ce adânc de veacuri. Cruci mari de piatră, cu scriitură, aminteau pe alocurea de morţi prin năprasnă. Fumuri albastre se despleteau peste hanuri singuratice. Hangii şi călătorii se doseau repede, auzind tropot de cai, dar se arătau iar şi se descopereau şi se prăbuşeau cu fruntea-n pulbere, când zăreau flamurile voievodului.           După ce a întârziat în târg la Câmpulung, domnia sa a purces mai departe, spre Olt, uitându-se la toţi şi toate.           Într-o seară, l-au oprit străji cu coif, scuturi şi lănci, la pătrunderea într-un codru. Domnia sa a înţeles că a ajuns la hotarele unui boier ohabnic sau imun, însă a împuns calul repezindu-l spre străji şi spunându-şi că rău o va duce dacă ţara îi va fi fărâmiţată şi mai departe în atâtea ţări de sine stătătoare… S-a arătat şi ohabnicul, plecându-i-se cu umilinţă şi poftindu-l în ospeţie, însă domnia sa a purces înainte spre Olt, întunecat.           Tot timpul cât străbătuse ohabnicia aceea, văzuse pâlcuri de oşti îngrămădite în întunecimi şi, hotărât, simţea că are duşmani înarmaţi până-n dinţi, chiar la domnia sa acasă şi întăriţi în privilegii chiar cu mâna domniei sale!           A doua zi, soarele l-a întâmpinat tot pe glia ohabnicului, şi a văzut pământenii şerbi arând cu pluguri de lemn, şi a văzut străjer! de-ai ohabnicului ducând în funii o ceată de şerbi prinşi, îi croiau cu harapnicele, mânându-i, pesemne, la judecata stăpânului. Erau vinovaţi că încercaseră^să fugă de pe moşie, în altă parte, poate la o viaţă mai bună. însă, şi pentru domnul Mircea, încercarea lor era păcat grozav şi trebuia pedepsit după legea pământului. Deci, nici n-a clipit din ochi când şerbii au prins a răcni mai tare sub şuierul harapnicelor.           Însă, îndată ce pâlcul s-a îndepărtat, 4-a părut rău, poate după tinereţea lor, şi a simţit cum îl năpădeşte vrăjmăşia împotriva ohabnicului. Căci, la drept vorbind, doamnia sa era stăpânul adevărat peste întregul pământ al ţării şi peste toţi oamenii…           Să-i slobozească din funii şi să fie iertaţi de păcatul lor… a rostit domnia sa, oprind scurt.           Cine să fie iertaţi? a îndrăznit Vladislav, palatinus curiae.           Şerbii ohabnicului! Să fie iertaţi şi să se înfăţişeze la Argeş…           Numaidecât!           Vladislav s-a întors în galop, în timp ce Mircea, în scurtul răgaz sub streaşină codrului, gândea la arzătoarea trebuinţă de oameni pentru lucrările viitorului. Poate în clipele acelea i-a strălucit gândul de a întemeia satele de străjeri sau de obcinari, oaste gata oricând în slujba domniei sale… Şi, poate, tot atunci îi va fi răsărit, încă nedesluşit, planul desţelenirilor, opera grandioasă de mai târziu. Cum a ajuns la Jiblea, calul măriei sale a simţit de departe apa Oltului.           Mai apoi s-au răsfrânt în undă, calul alb, bând cu sete potopitoare, şi umbra lui Mircea voivod cu coif greu strălucind din zale!           Soarele lumina malul dimpotrivă, drept în poiana Coziei. Domnul a năzuit prin vad către locul acela de hodină şi verdeaţă. Şi descălecând, s-a lăsat în iarba fragedă. S-a hodinit îndelung, în cântările molcome ca foşnetul de mătase al albinejor.           Însă bunul şi aprigul gospodar pornise să-şi vadă ogorul mare al patriei, şi prea puţin s-a lăsat amăgelii aceleia! Brateş stolnicul I-a îmbiat cu pită de grâu. Măria sa a îmbucat puţin. După aceea, îndepărtând printr-un gest pocalul întins de către Costea-paharnicul, a poftit să bea apă din coif.           Unda Oltului I-a răsfrânt a doua oară, aşa, cu coiful plin ridicat în amândoi pumnii spre gură. Şi au purces mai departe, peste Olt, şi i-a fost calea până la Porţile de Fier, şi de acolo a cotit şi a ţinut drumul Dunării în jos, pretutindeni oprindu-se şi cercetând oamenii şi locurile spre deplină cunoaştere.           În drumul acela a miluit mănăstirile, întărindu-le puterea de sine stătătoare şi dându-le ca izvoare de existenţă iazuri cu peşte, dreptul de a lua vama de la mori, cât şi nenumăraţi ţigani robi, sate întinse, vite de lapte şi povară, cât şi locuri din codri pentru albinărit.           Apoi, într-o zi, flamura a fâlfâit iar în văzduh, deasupra turnurilor de la Argeş; Mircea voivod se întorsese, potopit de imaginea tării sale şi se uita în ea ca-ntr-o oglindă. Bunul şi aprigul gospodar îşi văzuse glia, şi acum se socotea ce are de făcut, cum să croiască prima brazdă către viitor… Văzuse sate cu vechimi mari, şi bălţile olteneşti în lungul Dunării, şi l-a întristat codrul Deliorman şi întinderile înţelenite. Pătrunsese cu calul şi-n codrul Vlăsia şi-şi răsfrânsese coiful cu bold în oglinda lacului Snagov. Ca o pată de soare îi rămăsese în amintire câmpia Olteniei, grânarul de pe atunci al Ţării Româneşti, şi acum măria sa se gândea de-a binelea la desţeleniri de pământuri şi la doborârea codrilor.           Deci, şi-a adunat sfatul, şi toţi sfetnicii au înţeles însemnătatea clipei; că, adică, dacă au ostenit, să se ducă să se culce şi să dea loc altora mai vrednic, căci începeau lucrurile mari…           Filos logofăt şi-a ascuţit pana de vultur şi aştepta să înceapă. Şi a avut ce şuiera pana pe pergament, căci Mircea ^voivod a tot dictat poruncă spre ohabnici şi moşneni1, spre mănăstiri şi spre tot omul Ţării Româneşti, să fie liber oricine să se strămute spre codrii cei mari Deliorman şi Vlăsia! Să dezbată cu topoarele, şi cu sapele, şi cu plugurile pustia şi ţelina2, şi-n urma lor să se ridice sate şi să vină semănătorii!           Hotărârea Domnului s-a împrăştiat în popor ca lumina. Degeaba se opuneau pe ici-colo stareţii mănăstirilor, nelăsând oamenii supuşi lor să înceapă roirea spre codru! Porunca Domnului era aspră şi îndreptăţea pământenii „să dea la cap” oricui s-ar împotrivi… Şi a început exodul spre pustie, şi drumurile erau pline de care şi vite, erau pline de turme. Boulenii păşeau repede sub biciul pământenilor, şi pretutindeni era veselie şi cântare, ca-ntr-un drum spre glia făgăduinţei.           Aşa a început munca la codri, lupta cu natura sălbatică, instaurată în toată puterea ei într-un timp lung cât viforârea ' Moşnean – ţăran liber. 2 Ţelina – pământ nelucrat, pârloagă.           neamurilor. Măsurând cu ochii înălţimea codrilor, pământenii îşi stupeau în palme şi izbeau cu topoarele, cucerind pământ virgin, palmă cu palmă, până ce-şi dobândeau loc de casă, de grădină şi bătătură, însă nu se opreau la atât, ci luptau mai departe, aducând soare în locul umbrei şi grâu în locul buruienei. Lucrau cu sete avană1, după ce scăpaseră de la ohabnici şi de la mănăstiri.           Cei desprinşi de pe la mănăstirile Oltului îşi aduceau aminte de stareţul Kriflonez, ca de-o spaimă. Dar voise, oare, Domnul Mircea, să atingă, prin exodul oamenilor, puterea ohabnicilor şi mănăstirilor? Nicidecum! Cu ohabnicii, aceşti voivozi de sine stătători, dacă va fi nevoie, avea să se socotească la ceas înţelept. Tot la ceas înţelept, va milui mănăstirile prin alte danii săţioase, va chema arhitecţi din Ţara Românească de peste munţi, spre ridicarea altor lăcaşuri, însă mult mai târziu, căci abia se afla la începutul brazdei celei îndrăzneţe.           Bogăţii de sate, vechi cât pământul, văzuse măria sa pe dealurile Gorjului, Mehedinţilor şi Vâlcei, şi deci într-acolo n-avea de îndreptat brazda deocamdată. Bogată era în aşezări şi valea Buzăului, şi a Teleajenului, şi a Stanicului, deci, tocmai dincolo de pustie, la brazda Moldovei. Pustia îi sta drept în inima ţării şi trebuia neîntârziat ştearsă de pe faţa pământului! însă, pentru îndeplinirea acestei opere, n-a folosit numai pământeni de-ai măriei sale, ci a dat strigare spre Dunăre, să vină să-şi afle loc de muncă orice seminţii balcanice speriate de apropierea Turcilor.           După aceea, Mircea voivod şi-a adus aminte de târgurile Ţării Româneşti. Le văzuse în stare înapoiată, ceva mai înflorite decât satele. Aşa erau şi Târgoviştea, şi Severinul, şi Bistriţa, şi Târgul Jiului, şi Râmnicul, şi Câmpulungul, şi Turnul, şi Giurgiul.           De la curţile argeşene, chiar din faţa porţilor, pornea drumul cel mare spre apa Oltului, cu poiana însorită de la Cozia, şi spre Râmnic. Şi de la Târgovişte porneau drumuri mari, către inima Ţării Româneşti. De la cele patru porţi ale cetăţii, un           1 Avan – straşnic, grozav.           drum pornea pe valea Dâmboviţei, spre Cârfâpulung, altul spre Argeş. Prin trecătoarea Branului, alt drum venea din ţara românească de peste munţi, către Turnu, la apa Dunării, însă, cea mai de seamă cale văzută de voivod era calea de comerţ a Brăilei, coborând tot prin Bran şi Târgovişte, străbătută necontenit de neguţătorii braşoveni de dincolo de munţi.           Târgurile era mană a Domnului, de aceea Mircea voivod, după ce a pus rânduială şi-n drumuri, a înnoit în târguri tagma conducătoare, numind vornici răspunzători de toate, birari şi pristavi, căci târgurile, îndeletnicindu-se şi ele cu lucrarea pământului, aveau de plătit găleţi de pâine albă şi deosebite alte osânde1.           Domnul Mircea voivod mai avea venituri grase la târguri de la vămile morilor sale, căci mai toate morile de seamă la târguri erau aşezate; se aflau mori vechi şi bine ferecate şi cu scocuri2 tari, şi la Târgu-Jiului, şi la Târgovişte, şi la Râmnic pe apa Oltului. Şi cum venea pământeanul cu sacul, îndată venea şi vameşul cu merticul3! Şi aşa se adunau mertic cu mertic, şi oamenii de prin târguri ai Domnului, în preajma secerişului şi tuturor strânsurilor, pregăteau marile gropniţe pentru păstrare. Le măturau de rămăşiţele anului vechi şi le lăsau deschise să le usuce soarele, să aibă timp să fugă gâzele şi şoarecii. Şi cum era gata vămuitul, harabalele4 cărau vama la gropniţe, şi după ce o vânturau bine, o turnau adânc, şi puneau deasupra acoperământ de piatră.           Însă, în afară de lucrători de pământ, se aflau prin târguri şi neguţători, şi Domnul Mircea şi-a adus aminte, cu destulă silă, de felul cum se desfăşura negoţul. Şi-n această ramură Măria sa trebuia să-şi arate puterea şi priceperea! Mai mare râsul, să dai o sută de vedre de vin pe o moşie, sau trei cai buni pe o bucată de pământ! Ce negoţ e acela, să dai, bunăoară, doi boi şi-un cal în schimbul unui râmnic5 cu peşte?           1 Osândă – pacoste.           2 Scoc – jgheab prin care se scurge apa pentru a pune în mişcare roata morii.           3 Mertic – măsură veche pentru cereale.           4 Haraba – căruţă mare.           5 Râmnic – heleşteu.           E adevărat că în Ţara Românească se aflau şi perperii, nişte bani de la Bizanţ, şi se aflau şi ducaţi, bătuţi întâia oară de Vlaicu voivod, dar nici cu perperi, nici cu ducaţi la târg nu se putea face treabă bună.           S-a gândi, deci, Domnul, să bată domnia sa bani mai mărunţi, la îndemâna oricui.           Şi poruncit-a apoi să se deschidă baia de aramă de la Bratilău!           Şi au dat buluc îndată meşteri mineri din Ţara Românească de peste munţi! Domnul Mircea a chemat bănarii, să bată bani mulţi şi mărunţi, să poată ajunge chiar şi la mâna chiorilor. Vechile tocmeli, cu schimb în natură, au fost astfel aruncate la gunoaie.           La Bratilău, aflat pe apa Brebinei, pentru prima dată pământenii au văzut cum scot arama meşterii mineri şi o spală „la roată”, până la arătarea luciului! Lucrul acesta era predat de domnie, la început prin hârtie în regulă, meşterului arămier Hanoş Ciop, pe temeinică înţelegere: cât i se cuvine Domniei, cât meşterului!           Dar fiindcă ne-a dus condeiul la bani, amintim că pe vremea aceea Apusul Europei nu putea veni cu corăbiile de negoţ pe Dunăre, decât până la Porţile de Fier, unde se aflau cunoscutele „praguri”, inavigabile. însă, dacă până la anii 1300, adică cu optzeci şi şase de ani înainte de Mircea, neguţătorii din Flandra şi Germania îşi lepădau mărfurile de pe corăbii la Belgrad, şi de acolo le împrăştiau spre Orient, mai târziu au dibuit calea pământului.           Marile drumuri de comerţ ale Europei cu Orientul erau două, şi unul trecea prin Viena şi Braşov şi Bran şi străbătea Ţara Românească, până la schelele Brăilei. Aşa se întâlneau, la această veche cetate dunăreană, căruţele de peste munte cu prorele trufaşe ale corăbiilor. Vinurile din Elada, dulci şi îmbătătoare ca poemele lui Anacreon1, mătăsurile uşoare ca pânza paingului, aduse tocmai din China, piperul, scorţişoara şi şofranul erau descărcate de pe navele aventurii şi aşezate frumos în carele cărăuşilor români şi se înfruptau din preţul lor şi domnia, şi cărăuşii, şi neguţătorii.           1 Anacreon – mare poet grec, antic.           Mircea a dat hrisoave de întărire a ndgoţului celui mare, între Europa şi Orient, şi de aceea putem spune că datorită chibzuinţei lui s-a putut desfăşura în lege negoţul dintre două continente.           Drumurile se cereau întreţinute prin oameni anume şirf păzite, căci, după o vorbă de pe-atunci, cu cât e averea mai' mare, cu atât face cu ochiul mai avan!           În ce priveşte negoţul cu cetăţile româneşti de peste munte, Braşovul şi Sibiul, Ţara Românească vindea vite care ajungeau până-n Apusul Continentului. Vindea peste munte şi ceară şi peşte. Şi se aduceau în Ţara Românească, din cetăţile de peste munte, arme fel de fel, cojoace cu înflorituri, ciubote şi fel de fel de lucruri de lipsă. Chiar şi Domnului îi plăceau lucrurile braşoveneşti şi cerea să i se aducă hamuri pentru cai, căruţe ferecate bine şi cu coviltire, şi chiar şi cuie. Iar pentru oaste, cerea să i se aducă scuturi, tolbe, arcuri, salitra şi tunuri.           Şi iarăşi, fiindcă ajunserăm la negoţ, vom trece şi la meşteşugurile braşoveneşti şi vom aminti că tot de acolo veneau meşteri pentru conducte de apă, şi arhitecţi, şi vestiţi întemeietori de iazuri. Mircea voivod a mai dat şi alte porunci pentru repedea înflorire a negoţului, demne de un iscusit gospodar: dacă până la Măria sa neguţătorii aveau voie să treacă numai pe anumite drumuri şi să-şi aşeze marfa la anumite târguri, acum s-a dat poruncă deosebită ca neguţătorii să vină pe unde pot şi pe unde vor şi să-şi facă negoţul unde-i duc ochii şi unde le vine bine!           Şi după ce a întărit negoţul cu cei de peste munţi, şi-a aruncat ochii mai departe, tocmai la cetatea Liovului, chemând neguţătorii şi scutindu-i de orice jupuială, numai ţara să înflorească.           Tăria pentru faptele de mai târziu, Mircea voivod a avut-o şi în geniul de strateg, dar şi-n averi. Pomenit-am mai înainte de vămuirea la mori şi de aşezarea grâului în gropniţele pecetluite cu pietroaie şi încă despre câteva amănunte privind averea voievodului. Deci, îndată după vama morăritului, se cuvine să pomenim pădurile întinse, pline de animale sălbatice, anume braniştile. De aici se aduna, în casele domneşti din târguri, carne de iarnă, iar din bălţile Dunării erau aduse şiruri fără sfârşit de harabale cu peşte, păsări sălbatice şi carne de fiară! Vrednice de pomenit sunt veniturile vămilor de la târguri, de la trecătorile munţilor şi de la vadurile apelor, pe lângă vămile de ieşire şi intrare în ţară!           Pe vremea aceea, nimeni nu era scutit de bir şi nici de alergarea la steag! Dijma, sau dicesima, aducea în vistierie şi-n casele domneşti venit gras, şi de pe porci, şi de pe oi, şi de pe vin, şi de pe fructe, şi de pe miere şi ceară, încât cămările caselor domneşti din târguri erau căptuşite din pod până-n beciuri cu roţi de ceară, caşuri şi caşcavaluri, putini cu miere, poloboace cu vin şi tot ce creştea în pământ şi deasupra lui.           Adunătorii birului, şi dijmei se înfăţişau o dată pe an, la vremea „crestatului”, căci datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj. Moale nu le era pământenilor când se arătau cablării, să le ia grâul puţin de la gura copiilor! Alte angarale1 erau cărătura cu carul sau cu căruţa, la nevoile Domnului; călăuzirea şi paza convoaielor de care domneşti era altă angara; şi-au mai fost angarale, cositul fânului pentru hergheliile Domnului, tăiatul lemnelor, lucrul la cetăţi şi paza cu rândul! Pescuirea morunilor din bălţile domneşti, vreme de trei zile, era tot angara! Un venit domnesc se numea duşegubină – din pedepsele băneşti date satelor unde se întâmpla moarte de om.           Să nu mai vorbim de haznalele unde-şi strângea Domnul aurul, pietrele scumpe, stofele rare, obiectele de argint, inelele, brăţările, cerceii, săbiile bătute în nestemate.           Am arătat la început că boierii Ţării Româneşti râvneau ohabnicia! Mircea voivod se socotea mult, însă, înainte de a-şi bate pecetea pe vreun hrisov, căci a da ohabnicie însemna pierderea treptată a puterii. Mai ales în anii din început, prea puţini s-au înfruptat din mana asta, Mircea ţinând în mâna de gospodar aproape toată puterea. Numai aşa ne putem explica izbânda eforturilor armate, săvârşite asupra celei mai mari puteri a timpului!           ' Angara – obligaţie de muncă impusă ţăranului.           Deseori, Filos-logofăt îi spunea Domnului că toată filosofia lumii şi înţelepciunea se reduce la preîntâmpinarea răului sau, după o vorbă înţeleaptă, fericit e numai cel ce o ia înaintea nevoilor!           Ne aflăm la doi ani de la urcarea în scaun a Domnului, adică 1388, şi lumina secolului pe terminate se clătina des, de-un vânt aspru. Dinspre Balcani rânjea craniul spaimei spre Europa şi viitorul părea o noapte. Filos-logofăt prezenta adesea Domnului cartea Polieleului, mângâind ceasurile de veghe ale acestui om tăcut şi aspru, urcat de bunăvoia sa la culmea unde bat vânturile. Mircea voievod asculta cât asculta, pe urmă îl împingea uşor de umăr pe poetul logofăt Filos, spunându-i că să revină cu cântările de tânguire cel puţin peste un secol, căci el, Mircea, un secol va domni, pentru că are pe lume atâta treabă…           Cum ieşea Filos, Măria sa se încrunta în gânduri, mai cu seamă că de peste Dunăre rânjea stihia, iar peste munţi, pe aria Ţării Româneşti, Transilvania, intrase dihonia! Riga Sigismund de Luxemburg alerga cu spada când la Croaţia, când la Dalmaţia, să potolească para, în timp ce Riga Vladislav laghelonul al Lehiei, cutropea brazda Ungurului şi-şi însuşea Galiţia.           Prietenii de la Suceava îi aduceau lui Mircea ştiri dese, tocmai din brazda Miezului Nopţii a Moldovei. Veştile neliniştilor de peste munte deschideau în inima cutezătorului Mircea un buboi^vechi şi dureros.           Înaintaşi nevrednici şi împrejurări neprielnice lipsiseră Ţara Românească de feudele ei, Amlaşul şi Făgăraşul, locuri cu seminţie consângeană şi bogate straşnic. Drept care, socotind că i-a venit vremea, domnul Mircea a tresărit în singurătatea nopţii, şi lumânările au clipit şi ele, căci peste turnurile Argeşului bătea vântoasa. După ce s-a chibzuit bine ce putea câştiga şi pierde, a chemat sfatul cel mare, şi s-au adunat sfătuitorii, şi aflând planul Domnului, au şi purces să îmbrace zaua şi coiful.           Cuprinderea feudelor pare să se fi petrecut în linişte, şi însuşi Domnul a urcat în fruntea pilcului. A numit, ca şi în ţară, găletari, birnicei, globnici şi juzi; după aceea s-a dus la cetatea Amlaş şi i-a încercat porţile şi zidurile, să le vadă tăria, dacă va fi nevoit să fugă vreodată spre aceste pământuri de scăpare. Nu pofta de lărgime a gliei îl mânase să suie muntele, ci redobândirea unui drept vechi şi grija faţă de ziua de mâine, căci nourii asupra Europei puhoiau mai deşi!           Îndată ce s-a întors din Ţara Românească de peste munţi, la Argeş, a dat drumul cailor la păscători, iar pe sfătuitori i-a trimis pe la cetăţi şi ohabnicii. Săvârşise întâiul fapt de cutezanţă şi i-a fost silă când au început să-l laude unii şi alţii; drept care, le-a astupat gura la toţi; numai poetul logofăt Filos a fost mai greu de astâmpărat.           Într-o dimineaţă, Mircea voivod a deschis uşa cămării scriitorilor. Filos-logofăt era gata demult, cu penele de vultur şi cerneluri. După ce Mircea voivod I-a poftit să scrie un hrisov şi i I-a dictat, cu glas aspru dar stăpânit, I-a poftit să i-l citească… Şi neagră ca noaptea de veci a fost mânia Domnului, când Filos a început:           — Io, Mircea voivod, domn al Ţării Româneşti, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului…”           Mircea voivod I-a privit până-n măruntaie, ca pe-un vrăjmaş, în timp ce Filos se întreba speriat cu ce greşise…           Unde mi-i greşeala, Măria ta?           Cine te-a sfătuit să-mi adaugi aceste titluri de fală? Aşa ai scris şi pe alte porunci?           Întocmai, Doamne… Aşa am scris pe toate poruncile date în feudele din Ţara Românească de peste munte…           Bine, Filos-filozoafe… a adăugat Mircea voivod, şi şi-a întors faţa de la dânsul cu silă, spre spaima celorlalţi scriitori din încăpere. Ştii ce te-aşteaptă? Cum ai îndrăznit să adaugi firii mele scăderea falei şi îngâmfării? Cum îmi voi scoate obrazul în lume?           Tot în ziua aceea, Filos-logofăt se afla pe drumul către cetatea Severinului. îl petrecea Stanciu-comis, şi-l tot întreba, râzând cu două înţelesuri: f.           — Vezi, logofete? Ce-ţi ajută acum toată filosofia ta? Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu ţiganii robi…           Filos-filozof tăcea, îndelung, gândindu-se că fiind un martir al cinstei, lumea şi timpurile viitoare îi vor da înaltă mărire! Dar oricât căuta să se mângâie cu lauda timpurilor viitoare, tinereţea lui îl sfătuia să împungă calul în pinteni, să se piardă în lume ca o nălucă, de sub paza acestui flecar, care nu mai ştia nimic în afară de căutarea vârstei cailor prin rânjirea dinţilor!           — Ce-ţi ajută ştiinţa, filosoafe? l-a împuns iar Stanciucomis cu vorba, însă Filos-filozof s-a închis în muţenie.           Şi aşa s-a întâmplat că sfetnicul Filos a ajuns şi la Ocnele Mari, şi s-a îngrozit văzând în măruntaiele pământului, în întunericul negru, tăiat ici-colo de facle de răşină, foşgăirea ţiganilor robi. Băteau în dâmburile de sare baroasele şi malurile. Pe tărgi de^nuiele şi-n coşuri uriaşe cărau sarea afară băieţei şi flăcăuaşi. îi mânau sameşi cu harapnice. Aşijderea munceau femeile roabe, într-un du-te-vino necontenit, că parcă de la începutul timpului intrau şi ieşeau prin căscaturile muntelui amintind gurile monştrilor.           Filos-filozof sta împietrit, însă îşi spunea că asemeni lui, totdeauna înţelepţii au gemut în întristare sau aruncaţi în groapa leilor…           A deosebit la o vreme călugări cu comanac, strigând printre sameşi, şi a văzut carele cu coviltire uriaşe, gata de plecare spre târgurile ţării transilvane, în sus pe Olt, prin pasul de la Genunea. Pământeni, supuşi mănăstireşti, încărcau sarea şi pisări cu comanac crestau numărul coşurilor de răboj. Au pornit carele, în şir, iar pe lângă boi şi pe lângă pământeni mergeau pisări, strigând tot către soarele gata să apună:           — Mânaţi! Mânaţi! Mai repede!           Filos-filozof sta mai departe împietrit, dar Stanciu-comis l-a bătut pe umăr, râzând cu gura pân-la urechi:           Nu pofteşti în ocnă, filosoafe? Am poruncă de la Măria sa să te închid!.           Pentru ce? a îndrăznit Filos, alb de spaimă.           Totul a fost numai o încercare a Domnului! a răspuns râzând comisul. Spre a vedea ce poţi păţi, dacă mai cazi şi altă dată în greşeală…           Filos-filozof s-a repezit la comis. L-a îmbrăţişat strâns, uitând că are a face cu un nepriceput în ale scrierilor şi cărţilor. A sărit apoi în şa, şi-n timp ce galopa alături de comis, gândea că tot e mai bine s-o iei totdeauna înaintea belelelor. „Oare aşa să fie? s-a întrebat după un timp. Doar am scris numai adevărul, că Mircea voivod este herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”… Şi Filos s-a hotărât să se închine Domnului până la pământ, dar în acelaşi timp să i-o spună deschis că toţi craii au avut martori – scriitori – care le-au dus faima faptelor peste timp, ca peste muntele cel înalt şi prăpăstios. De ce să se lipsească Mircea voivod de acest drept, menit de istorie? Va vrea Domnul sau nu, îi va conveni sau nu, Filos-filozof tot îi va însemna faptele, spre a i le citi viitorimile!           Galopând lângă Stanciu-comis, Filos-filozof cugeta în câtă întristare o duc unii şi în câtă fericire alţii! A poposit pe la mănăstirile Oltului şi a văzut robii lucrând în făurarii şi roabele în atelierele de ţesut. A văzut şi pământeni dăruiţi mănăstirilor, o dată cu satele lor, şi plătind mănăstirilor dijmă din grâu şi vite… Şi a văzut averea fabuloasă a mănăstirilor, alcătuită uneori din zeci de sate cu moşii fără sfârşit; şi se căina Filos, amintindu-şi un cuvânt al Bibliei, plin de dojana asupra celor ce, fiind slujitori altarelor, averi adună…           Dar cum i-au crescut ochii, de mirare şi admiraţie, văzând pământencele ţesând în şi lână sau vopsind ţesătura în culori de-a dreptul ameţitoare! Dar pământenii meşteri? Cu ce se puteau asemăna înfloriturile făcute cu cuiul înroşit, pe juguri, pe arcadele porţilor şi pe portiţe? Dar cofăelele şi cofele, făcute cu cuţitaşele, de către aceiaşi meşteri?           Într-o seară, după ce au trecut apa Oltului, au nimerit la o curte împrejmuită cu zid. Străji din turn le-au poruncit să stea, să dea seamă cine sunt! Abia după ce au spus, au fost poftiţi înăuntru, în ohabnicie. Au văzut zarvă şi freamăt omenesc. Ardeau facle de brad. La lumina lor, Filos-filozof a văzut în capul scărilor un bătrân bărbos cu biciul.           Un pământean răcnea îngrozitor.           Tocmai i se scoseseră ochii!           — Să te înveţi minte! tuna din glas bărbosul, şi Filos a înţeles că ohabnicul judecă un supus. Pentru ce ai vândut taina, ticălosule?           În scurt, oaspeţii au ştiut că era vorba despre un meşter care scornise un fel de maşină de lemn şi spusese taina altor olari, de pe ohabnicia vecină… Şi cum ohabniciile trăiau fiecare cu meşteşugurile lor, vânzarea tainei era pedepsită straşnic, căci nu trebuia să ştie vecinul ce se întâmplă dincolo de zidul de piatră al stăpânului său! Căci, aflând, vecinul te va ajunge în stare şi te va întrece!           A oftat Filos. Au purces mai departe, în zori, şi au poposit la alte mănăstiri, de pe la bălţile Oltului, şi au întâlnit sute de care cu peşte, însoţite de pisări1 cu comanac. A văzut Filos atelierele din mănăstiri, iconarii şi meşterii de covoare, şi vopsitorii, şi s-a plecat cu sfială spre lucrul caligrafilor care scriau sau copiau psalmi şi biblii. Şi a văzut învăţăcei stând plecaţi sub ghionturile monahilor bătrâni şi învăţând a scrie şi ceti…           Şi Filos şi Stanciul-comis au gustat miere, la prisăcile mănăstireşti, şi au văzut în atelierele mănăstirilor cum se fac lumânări din ceară curată.           Cum au ajuns la cetatea Severinului, Stanciu-comis a spus încă o dată filosofului că totul a fost doar un drum al încercării: se pot, deci, întoarce, înapoi la Argeş, unde vor putea da seama despre cele văzute.           Mircea voivod n-a aşteptat să-l izbească evenimentele; ci le-a luat-o totdeauna înainte şi nu numai după vorba înţeleaptă a caligrafului său, ci şi după o experienţă îndelungată; căci numai nebunii Şi orbii se gândesc la diguri după ce le ajung puhoaiele la uşă!           Din timp s-a gândit la sistemul de apărare a ţării, şi în primul rând a ochit turnurile cetăţii Severin, cea mai depărtată pe Dunăre! A ales pârcălab destoinic, tare şi-n ştiinţa armelor şi bun gospodar. A poruncit să i se întărească cetăţii turnul de veghe spre miazăzi, să ţină Dunărea sub pază, să nu coboare corăbiile vrăjmaşe ca la pomană; ba a înzestrat toate turnurile cu tunuri tari, înzestrate la rândul lor cu tunari buni şi cu movile piramidale de obuze.           1 Pisar – persoană însărcinată în copierea sau redactarea documentelor şi actelor.           Aşa a început veghea straşnică a Dunării şi a malului dimpotrivă, dar nu înainte de a cerceta atelierele faurilor de arme aflate în cetate, lăudându-i pe vrednici şi trimiţându-i acasă pe nepricepuţi.           În preajma anilor de-cumpănă 1389, în cetate la Severin amarnic răsuflau foiurile, înroşind fierul adus de la Braşov! Baroasele meşterilor îl subţiau, dându-i forme de lănci, săbii, topoare şi barzi! Nouă rânduri de sudori picau de pe meşteri, zi şi noapte, căci pârcălabul nu mai avea astâmpăr de când olăcari1 îi aduseseră ştiinţă domnească despre apropierea ceasului groaznic, încăperile puţeau a salitră şi fum de cărbune, şi meşterii arătau în penumbră ca ciclopii, şi degeaba îşi tot ştergeau sudoarea cu şorţurile de piele… în vremea asta, pământenii satelor din apropiere cărau de zor bolovani şi pietriş, şi unii din ei, pricepuţi la zidărie, cârpeau crăpăturile zidurilor, curăţau buruienile din şanţuri; ori alţii, meşteri fântânari, se slobozeau pe funii în fântâna din curte, cercetând-o, în caz de împresurare să fie dătătoare de apă bună…           Tot din trei în trei zile, pământeni cu arcuri şi lănci şi cu pieptar de zale de fier făceau strajă, orientându-se în curgerea ceasurilor după cântările cocoşilor. Cel urcat în turnul dinspre Dunăre sta necontenit cu mâna streşină, şi deasupra lui flutura flamura cu vultur; iar jos, la temelie, foşgăiau corăbiile Ţării Româneşti. Cel ce străjuia înspre Porţile de Fier, sta aşijderea cu mâna streşină şi cu cornul gata să dea alarmă la apariţia oricărui vrăjmaş pe ape!           Nu tare departe de cetatea Severinului, mai la vale pe Dunăre, se afla cetatea Turnu, şi ea pusă în stare de alarmă, cu străjerii, cu atelierele de arme şi cu pârcălabul veghind peste toţi şi toate.           Grijă deosebită avea Mircea voivod faţă de cetatea Giurgiului; vremurile de cumpănă se apropiau şi multe nu erau încă gata la această ctitorie strategică a sa! Veghease ori de-a dreptul, ori prin oameni de bună credinţă, de la baterea temeliei până la turnuri, cheltuind averi, îl costase această ctitorie mii şi mii de bolovani de sare, daţi în schimbul muncii meşterilor, pietrelor de zidărie, mortarului de legătură, stângilor de fier, porţilor bine ferecate; şi dăduse braşovenilor care multe de sare ' Olăcar – curier.           până şi pentru cuiele acoperişului… Apoi, fochii voivodului au căpătat semeţie de vultur când şi-a privit cetatea înfiptă bine pe insula din Dunăre şi legată de pământ printr-un pod de bârne! A poruncit urcarea tunurilor în turnuri, toate îndreptate spre malul dimpotrivă!           După ce a văzut flamura sa cu vultur răsfrântă în cer şi-n adâncul fluviului, a purces spre cetatea Brăilei, ultima din şirag. l-a dat şi ei pârcălab destoinic, a cercetat turnurile şi atelierele de arme; şi şi-a trimis oameni la brazda Moldovei, la cetatea Crăciuna; însă într-acolo nu avea teamă…           A cercetat şi cetatea Dâmboviţei şi Căpăţânenii, afiată în preajma ţării româneşti de peste munţi; apoi s-a întors în cetatea de scaun, numai bine ca să afle de la iscoadele Dunării veşti de spaimă!           Mircea voivod şi-a păstrat cumpătul, chiar dacă ştirile îl loveau ca pietrele!           Când i s-a spus că Turcii ajung în faţa Brăilei, gata să-i nimicească negoţul pe Dunăre, Mircea a dat strigarea la arme!           S-a urnit ţara toată!           Obcinarii şi-au împlinit datoria, urcând la culmi şi aprinzând focuri!           Ştafete au trezit ohabele cu jupanii1 şi cetele!           — Nimeni să nu fie scutit de oaste, ca de moarte! suna porunca Domnului; şi astfel, drumurile mari ale Ţării Româneşti copieşite fost-au de mulţimile în mers repede.           Întâi, Mircea voivod şi-a privit oastea curtenilor săi, mii multe de pământeni, dăruiţi cu scuteală, numai gata să fie la arme! Veniseră cu arcurile şi săgeţile vechi de-acasă, şi pământenii şi târgoveţii, însă voivodul s-a încruntat, poruncind căpeteniilor lepădarea numaidecât a rablelor! Şi cum rablele au căzut la picioarele curtenilor, Mircea voivod a poruncit cămăraşilor să deschidă cămările cu arme noi! Pâlcuri-pâlcuri intrau curtenii în cămări şi primeau arbalete, arcuri cu săgeţi bine otrăvite, tolbe largi şi adânci, braşoveneşti, scuturi de lemn acoperit cu piele tare ca fierul, săbii şi lănci – şi mulţimea curtenilor a izvodit murmur ca de codru sub vânt, când din alte           1 Jupan – titlu acordat celor mai de seamă boieri şi dregători.           ÎL. \par cămări au fost trase afară tunurile, cu tunariMor de mult şi bine muştruluiţi!           Înarmate până-n dinţi erau şi banderiile călări ale ohabnicilor, strânse în zale şi încruntate sub coifuri! Unii dintre aceşti privilegiaţi îşi îmbrăcaseră şi caii în harnaşament ţesut în fir ales şi cu paftale de argint la piepturi, iar puţini din ei purtau chivără1 şi îmbrăcăminte de fier greu.           În urma banderiilor aliniate pâlc cu pâlc se aflau care grele cu poveri, hrană în drumul viforului. Ţigani-bucătari, graşi ca pepenele, scărpinau cobze, până va veni prânzul cu rândul linguroaielor!           Aşa se urneau de la curţi ohabnicii: îşi luau totul cu ei poloboacele cu vin, mascuri fripţi şi pită, ca nu cumva prin taberi să le ducă dorul!           Aşa scria legea secolului: Domnul îi miluia pe ohabnici cu independenţă în hotarul pământurilor, însă la strigarea cornului să fie faţă, să-şi dea partea de sânge! Şi ohabnicii se urniseră cu mic cu mare, căci nu era de glumit cu acest voivod aspru: lipsa ori întârzierea putea fi socotită hiclenie, şi se pedepsea cu luarea ohabniciei şi capului.           Veneau rând pe rând căpitanii de judeţ, dând seamă Domnului că oastea mare se adună la locurile de poruncă. Mehedinţenii, gorjenii, cei din judeţul Jaleşului, şi râmnicenii, mărşuiau pe sub un văzduh fierbinte, pe marele drum al Câmpulungului. Printre lănci şi arbalete, scuturi şi arcuri, se zăreau pe alocurea îmblăcie şi pari afumaţi la capăt, însă aflând căpeteniile că Domnul se uită la astfel de unelte cu silă, porunceau purtătorilor să se ducă să vâneze cu ele iepuri şi urşi. Rând pe rând, aflând mânia Domnului asupra rablelor, armele vechi dispăreau şi le luau locul arbaletele şi lăncile.           Coborau pământenii Buzăului şi Târguşorului, pe alte drumuri, la alte locuri de poruncă, în timp ce la Argeş olăcari veneau şi plecau în goana cailor, şi clopotele bubuiau în turnuri necontenit, şi le răspundeau alte clopote, până-n Vlăsia cea mare, la Snagov, şi până la Olt, la poiana luminată. Toată Ţara           1 Chivără – acoperământ de cap în formă de chipiu înalt.           Românească pornise la drum, şi-n porţile satelor se auzeau plânsete şi bocete, şi copiii se înşfăcau de taţi şi fraţi. Vuia profund codrul Deliorman când treceau călărimile în goană şi când mânătorii carelor cu poveri plesneau din harapnice şi răcneau la boi.          

Pe brazda Dunării, corăbiile Ţării Româneşti umblau necontenit, în sus şi-n jos.             Când Mircea voivod şi-a dat seama că ceasul pornirii e deplin, s-a uitat la spătarul Sin, care sta gata să-i dea spada mare.             Mircea voivod a luat spada.             A sărutat-o adânc.             După aceea a ridicat-o cu amândouă mâinile, sus, parcă vrând a brăzda văzduhul.             Şi-a strâns calul în pinteni.             A pornit, între flamurile cu vulturi şi-n cântarea mai tare a clopotelor.             Îl urmau sfătuitorii, la un pas distanţă, şi între ei se afla Filos-filozof, cu toate că muzele n-aveau nici pe-atunci ce căuta în taberele războinice.             Apoi, din răsqruci în răscruci, oastea mare s-a închegat.             Curând, călare şi crunt sub coif, Mircea s-a oglindit în Dunăre.             Malul dimpotrivă era binecunoscut Ţării Româneşti prin negoţul ce se desfăşura şi, mai cu seamă, prin coborârea turmelor, în ierburile Deltei, la iernatic. Cutropirea de către Turci a malului dimpotrivă însemna gâtuirea ţării sau astuparea definitivă a acestei ferestre a Răsăritului. Pe de altă parte, numai un nebun le-ar fi îngăduit să se statornicească în pragul ţării şi să nu încerce să-i stropşească la timp!             Se scuturase numai un rând de frunze de când bulucurile lui Murad-Sultan mâncaseră stropşeală la Plosnic, din partea Bosniecilor şi Sârbilor; ajuns la aman, războinicul osmanlâu ceruse pavăză de la bulgarul Şişman şi de la Ivanco, riga Dobrogei. Şi unul, şi altul, deşi închinaţi Turcului, s-au prefăcut că nu aud, lăsându-l stropşelii; însă, ca osândă că nu i-au făcut hatârul, Murad l-a trimis împotriva lor pe Aii Paşa, fiul lui Hairedim, şi acesta şi-a urnit bulucurile. $îşman, ţar până la urmă, s-a supus şi şi-a dezlegat punga să dea tribut, însă Ivanco, feciorul lui Dobrotici, a luptat şi a căzut în luptă ca un paraleu.             Spadele româneşti au intervenit tocmai în toiul acestor evenimente. Mircea Voivod şi-a încărcat ostile în corăbii sau şi le-a trecut pe poduri de şăici, şi iată-le la Dârstor, potrivind tunurile, către turnurile cu semilună! Amarnic a huit artileria românească atunci, iar lacşi-bey, căpetenia Dârstorului, avea să-şi dea seama că apăruse în istorie o putere nouă! Nici nu se aşteptase osmanlâul la un tain atât de gras, de ghiulele, şi la alte tainuri, zvârlite cu arbaletele! lacşi-bey a apărut puţin timp la meterez şi s-a văzut înconjurat de toate părţile, şi-n toate părţile fluturau flamurile cu vulturi!             Mircea voivod cu curtenii săi nu şi-au cruţat defel energiile, împingând spre porţile cetăţii valurile călărimilor şi trecând mai departe, necontenit, peste stârvurile vrăjmaşilor, către porţile Dârstorului! împresurarea a ţinut destul de mult, dar până la urmă porţile au fost sparte şi bătălia s-a întins pe uliţele cetăţii, în răcnetele răniţilor, în ţipetele copiilor şi femeilor şi-n vaierul clopotelor.             Nici un fes, nici un turban nu s-au mai ridicat de la pământ, dar nici de urma lui lacşi-bey nu s-a mai auzit!             După alinul acestui vifor prim, Mircea voivod a poruncit ridicarea flamurilor cu vulturi deasupra Dârstorului! A chemat meşterii să bată pe porţi şi pe turnuri pecetea cu vultur. Ostile s-au adunat şi s-au întins taberele, însă proşti şi cu buzele umflate au rămas cei ce credeau că se şi întorc acasă!             Mircea voivod începuse brazda cea mare a îndrăznelii şi trebuia să continue! în timp ce ostile se hodineau, a trimis iscoade înainte, să vadă tăria osmană, întinderile şi bogăţiile. Şi iscoadele i-au adus ştiri felurite. Unii ajunseseră până departe, departe, la o pădure înfricoşată, ca o mare de arbori; iar alţii, cei ce apucaseră în linie dreaptă, spre răsărit, zăriseră într-o dimineaţă Marea Neagră… Văzuseră şi Heracleia, cetate tare pe dâmburile de la lenisala şi răsfrântă într-un lac imens, ca un ciclop!             Ţara Dobrogei era bogată în păşuni şi turme.             Mircea voivod şi-a rânduit oastea; după ce a mai întărit o dată puterea pârcălabului din Dârstor, a ridicat iar sabia brăzdând văzduhul. Coloanele lui înaintau încet şi cu băgare de seamă, nimicind pretutindeni rezistenţa Turcilor.             Marşul acesta de nimicire a vrăjmaşului a ţinut tot anul 1388, până ce pâlcul din frunte, cu Mircea voivod, au zărit o oglindă albastră imensă. Caii au grăbit, simţind în nări răcoarea apei. Curând galopau, căci îi ardea de vii setea; însă, cum şi-au înfundat boturile în Mare, şi le-au şi scos şi au strănutat cu scârbă… Voivodul se vedea răsfrânt în această oglindă vastă cât cerul. Şi-a scos coiful şi abia şi-a stăpânit chiotul ce-l gâlgâia în grumaz, tare şi rostogolitor ca tunetul! iată, Ţara Românească descălecase iar până la Marea, până la acest drum uriaş al apelor, legătura între toate orizonturile şi cetăţile pământului…             Departe, departe, pe linia zării, se desluşeau corăbii în şir, brăzdând drum, poate de la Caffa, poate de la Licostromo din gura Dunării, tocmai către Veneţia şi Genua… îndată ce a poruncit oştirilor hodină, Mircea voivod s-a tras în cortul său, la umbră, cu sfătuitorii, în timp ce oştenii îşi lepădau zalele şi se aruncau în mătasa apelor, dând în sfârşit chiote de bucurie, după un marş lung de-un an!             Străji se ridicaseră pe gorgane, amintind străjile Dacilor lui Decebal. Urcau la cer, ca nişte vâltori dropiile, până sub soare, speriate de mulţimea descălecătorilor.             Focurile bivuacurilor s-au aprins seara, şi Mircea voivod s-a gândit că era vremea să dea primele răsplăţi oştenilor, întâi a miluit unii boieri, cu ohabnicie, mai apoi a cerut căpeteniilor de curteni să-i dea seamă despre purtarea în luptă a fiecăruia. Şi pe unii i-a ridicat la rang de moşneni, pe moşneni la rang de boieri. Din gros şi fără zgârcenie a miluit oastea mare a ţării, pe fiecare dăruindu-l după purtare şi răni dobândite.             Iară Filos sta şi scria, cu călimările alături, şi nu mai prididea.             Şi începea hrisoavele aşa: Io, Mircea, mare voivod şi domn… stăpân peste toată ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi… şi Amlaşului şi Făgăraşului, herţeg şi domnitor al Banatului Severin, şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea mare…             Mircea voivod l-a privit întâi cu asprime, pe urmă şi-a dat drumul zâmbetului, văzând că Filos-filozof nu-i adaugă ta fire apucături rele, ci spune adevărul curat: într-adevăr, spriji-nindu-se pe puterea cea mare a mulţimilor Ţării Româneşti, putuse sfârşi cu bine acest prim drum al victoriilor. Sprijinit tot de aceeaşi putere, se înfruntase cu cea mai mare forţă a lumii şi o biruise, smulgând de sub genunchiul ei pământul acesta românesc mărginit de genunea Mării… Cu dragoste şi bucurie s-a uitat către pilcurile curtenilor şi oştii mari. A văzut în cântecele lor de seară dor de casă. A văzut o forţă extraordinară în danţul Căluşarilor. Drept care, Mircea voivod s-a întors spre Filos-filozof şi i-a poruncit:             — Scrie, Filos…             Pana caligrafului şuiera mărunt şi repede, în timp ce Marea scotea din cuibarele adâncurilor vulturul de foc al lunii pline.             Într-adevăr, mila Domnului nemărginită fost-a, îndeosebi cu oastea mare, dând multora chiar din pământul cuprins din puterea Turcului, însă şi-n oastea mică a curtenilor şi-n cea mare a mulţimilor, straşnic bântuia boala fără leac a dorului de casă!             Mulţi dintre alcătuitorii oştii mari fuseseră pe-aici, cu turmele la iernatic, şi-şi aduceau aminte de ani de linişte. Acum, în ciulinii de pe ţărmul Mării Negre dăduse bruma, şi ei şedeau în taberi. şi oftau de dorul cel potopitor pe care nu-l putea alina decât porunca de întoarcere…             Insă, cine putea pătrunde gândurile şi planurile Domnului?             De obicei, poate din adâncurile veacurilor dace, ostile erau slobozite de sub arme iarna, şi oare nu cumva Mircea voivod voia să sfarme obiceiul? într-adevăr, Domnul aşa plănuia în sinea sa! Ieşind pentru prima dată în aria vânturilor, nu voia şi nu putea să întrerupă treaba începută! Armele nu vor fi depuse în cămări, pân' la împlinirea drumului, căci un lucru lăsat la jumătate trebuie luat de la început, cu înmiite eforturi!             Mircea voivod încercase puterea ţării şi o aflase destoinică, tare la arţag în faţa cetăţilor, cu calm la trecerea apelor, repede ca fiara la iuruşuri, însă ştia că încercările cele mari abia vin şi oştilor le trebuia călire! Deci, a hotărât să petreacă iarna între viforniţele pontice, şi când s-a dat semnul de adunare toţi au crezut că aud cuvântul mult aşteptat. Au dat toţi un murmur ca al codrului, când Domnul a brăzdat văzduhul cu spada, spre sud, către marea de arbori fremătători… Au murmurat ohabnicii mai ales, şi moşnenii, şi serbia, dar s-au aliniat sub steaguri şi au pornit în tăcere, în timp ce vântul pontic, prevestitor de iarnă, răscolea nisipurile şi ciulinii.             Şi aşa, învăluiţi în vânt, mărşuiau spre marea de arbori, părăsind cealaltă mare, vânătă de frig, ca un ochi imens, îngheţat. Pretutindeni unde aflau aşezări şi gărzi otomaniceşti, săvârşeau cele cuvinte. Apoi i-a cuprins iarna. Domnul a văzut atunci cât de bună este chibzuinţă şi chiverniseala! Au venit care cu cojoace, cu ciubote braşoveneşti şi cuşme, şi numai aşa puteau rezista frigului nemilostiv.             Străbătând străvechiul pământ românesc de pe ţărmurii Mării Negre, oştenii lui Mircea voivod se reîntâlneau cu rudele lor de sânge răspândite prin aşezări până departe la marea de arbori fremătători. Ciobanii, plugarii şi pescarii locului primeau în urale şi cu pâine şi sare pe blid ostile descălecătoare cu vulturi pe flamuri. Morminte dace apăreau din vreme în vreme, şi pe alocurea turnuri sparte, la adăpostul cărora oştenii lui Mircea voivod îşi adăposteau caii, îşi uscau obielele la focuri, şi-şi ospătau merindea. Ca un vânt ştersese flotele de odinioară de pe faţa Pontului Euxin şi para focurilor din lampadarele de demult. Unde era marea cetate Callatis?             Acestea le cugeta Filos-filozof, zgribulit de frig, urmând oastea în mers. Mircea voivod îl poftise să rămână în urmă, la căruţele cu poveri, însă ochii lui Filos erau hămesiţi după noutăţi, şi-i ieşeau din orbite de bucurie în faţa rămăşiţelor timpurilor… Nu făcea caz de ştiinţa lui în creşterea şi adormirea civilizaţiilor, însă ofta după coloniştii din Milet, răspândiţi odinioară jur-împrejurul Pontului, ca după nişte neamuri ale sale mari şi vrednice.             Când oastea mergea în gol, cu flamurile vânzolite de vifor şi se auzeau murmure, Mircea voivod poruncea oprirea şi o supunea unui mustru aspru. Se desfăşurau avane întreceri pe cai, lupte corp la corp, lupte cu lancea, întreceri din fugă, iar cel ce izbutea să atingă cu săgeata un ban aruncat în sus de măria sa, tot atunci era ridicat la starea de moşnean! Când era vorba de dueluri cu spada, între pâlcuri, Mircea voivod nu se putea răbda, şi-şi ridica spada lungă, de bărbat înalt şi voinic. Şi întrecerile căpătau putere, când însuşi Mircea se amesteca, şi nu între ohabnici, ci între curteni şi cei din oastea mare…             Aşa învioraţi, iarna pontică nu li se mai părea urâtă şi lungă, şi când venea poruncă de înaintare, porneau toţi ca unul, mereu şi necontenit către marea de arbori fremătători… încet-încet, miile de oameni de la început erau cuprinşi de simţământul unei unităţi, iar tabăra le devenea încet-încet casă şi familie! Când troienele erau până la piept, călărimile înaintau mereu spre sud, ca într-o mare albă, deasupra căreia lucea soarele alburiu sau luna.             Marea de arbori fremătători s-a zărit într-o noapte, ca un zid de cetate neagră, aşa de încremenită sta sub cerul adânc albastru. Coloanele s-au oprit, însă Mircea voivod ştia de la iscoade că pădurea era fără drumuri.             După un popas cu somn iepuresc şi cu dârdâituri de frig, s-a poruncit pregătirea securilor de luptă! Vrăjmaşul era de data asta natura, şi trebuia străpunsă şi pătrunsă! La faţă au ieşit căpeteniile, după exemplul lui Mircea, şi au tăiat primii lăstari cu spadele. Şi au înaintat, oastea mică şi oastea mare, cu securi grele, şi drumul înainta din ce în ce mai adânc în inima pustietăţii trezite de strigătele de îndemn, de nechezatul cailor şi de prăbuşirea copacilor.             Când nişte pâlcuri au pus foc la rădăcinile stihiei, s-o ardă spre a ajunge mai repede la loc deschis, Mircea voivod s-a mâniat straşnic, găsind în acest plan ocolirea greului şi treabă barbară! Şi-a şi ridicat spada, să pedepsească nevrednicii, dar s-a domolit, şi lucrul a început mai cu putere; şi astfel, copacii buni erau înjumătăţiţi şi prefăcuţi în scândură pentru fundul carelor, în poduri şi podeţe peste gârle.             Pământul, luat bucată cu bucată de sub genunchiul Turcului, trebuia bine gospodărit.             Apoi au răzbătut dincolo; şi aflând garnizoane otomane, s-a poruncit iuruşul, şi desţelenitorii de ieri au devenit iar oşteni căliţi bine în frigul pontic şi-n înfrângerea greutăţilor.             Aşa au petrecut iarna 1388, şi-n noaptea Anului nou, 1389, au înjghebat, mai ales cei din oastea mare, fel de fel de pluguşoare şi colinde, gândind la cei de departe, în noaptea aceea unică, petrecută la marginea de dincolo a mării de arbori, Mircea Voivod a poruncit să se dezpecetluiască butiile cu vin, şi însuşi el a închinat primul, ieşit prin deschizătura cortului. Poruncise să se dea numai atâta băutură cât să se dezlege limbile şi nu cât să dezpecetluiască bulboana dorurilor, ori cât să se urce la creieri şi să-i înfierbânte… în tot lungul zilei de Anul nou, oastea mică şi mare s-au odihnit, apoi a sunat cornul şi Mircea a despicat cerul cu sabia, din nou spre Mare.             Lăcrămau ciulinii şi spinii, clătinaţi şi încălziţi de vântul sudului, şi inima oştilor a simţit adierea primăverii. Dealtfel, cocorii şi berzele, venind tocmai de peste Mediterana, scriau pe cer această mult aşteptată veste. Oare de ce şi vântul sudujui şi păsările migratorii înăbuşesc de dor grumajii celor aflaţi pe depărtate meleaguri? Vântul Sudului topea omăturile pontice şi păsările aminteau tuturor de cuiburile depărtate, însă era aşa departe pân' la cuiburi şi aveau alte mizerii de înfrânt, pas cu pas, în acel marş lung şi istovitor.             Drumurile erau numai noroaie, şi, când a dat prima ploaie de primăvară, oameni şi cai s-au zgribulit, lăncile erau nespus de grele, curelele tolbelor cu săgeţi le tăiau umerii iar încălţările chifteau de noroi şi apă.             l-a întâmpinat Pontul în furtună formidabilă. Coloanele urcau necontenit spre nord, stropite de azvârliturile talazurilor. Aşa au mers, pe lângă orcanul Pontului, şi înaintau greu, căci şi bolişti dăduseră în oşti, şi sub coviltirele carelor gemeau mulţi cu picioarele îngheţate la străpungerea codrului. Lăncile nu mai arătau ca o pădure tânără, ci ca un hăţiş, cu ramuri frânte, strâmbe sau încârjoiate. Soarele călduţ îngreuna genele şi paşii, încât, după sfat cu celelalte căpetenii, Mircea voivod şi-a dat seama că trebuie întemeiată numaidecât tabăra.             S-au desfăşurat corturile, în vecinătatea orcanului. S-au aprins focurile. S-a făcut strigarea la numărătoare.             Starea în tabără nu însemna însă lăsarea spre lenevire, ci somn şi hodină numai cât îi trebuie omului, mâncare la anumite ceasuri pentru toată oastea deodată şi mustru aspru… Cei ce şi-au închipuit altceva, rău de tot s-au ars! S-au ars ohabnicii, având ciolane moi, după îndelunga şedere şi zăcere pe perne! Nici oastea mică, nici oastea mare, învăţate cu coasa şi cu sapa, din zori până-n noapte, n-au găsit nimic rău în porunca nouă. lepureşte dormeau acasă, în ţară; iar treaba asta, a marşului şi-a luptelor tot mai rare, li se părea floare la ureche!             Însă vai şi amar de cei ce-şi pierduseră ori îşi uitaseră armele, în lungul marşurilor! Mircea voivod era nemilostiv cu aceştia, socotindu-i buni pentru butuc sau ridicarea în funie… încercase voivodul să spargă un obicei vechi, al slobozirii la vetre în timp de iarnă, şi izbutise, transformând strânsurile de plugari de odinioară într-o unitate de cremene, într-un tot gata de mişcare unitară, la un semn, la apărare ca şi la iuruş.             Când au sunat cornurile plecarea, flamurile s-au ridicat. Tăcuse orcanul Pontului. Vara a venit repede şi i-a prins luptând şi mărşuind. Dogorile nemilsotive îi uscau de sete. Treceau pe lângă vechi fântâni, dar nu ieşeau din rânduri, căci aşa era porunca, încet-încet s-au obişnuit cu raţia de apă de la un popas la altul, şi nimeni nu crâcnea, deşi izvoare şi fântâni le făceau cu ochiul! Aflau-pe alocurea sate arse sau pustiite şi bălegarul proaspăt de cai arăta că garnizoanele turceşti abia fugiseră.             Mulţi ieşeau din rând, potopiţi de dogoarea acelei veri 1389, şi-i culegeau cărăuşii de la carele de poveri. Aşa, încet-încet, se producea în oastea lui Mircea selecţia între slabi şi vrednici. Lăncile nu mai arătau ca un hăţiş sălbatic, ci se scurgeau în linii drepte, spre nord, către punctul unde văzuseră Marea întâi.             Au cunoscut de departe urmele de focuri ale vechilor tabere, şi iar s-au desfăşurat corturile, lângă Marea lină ca mătasea. Drumul încercării se sfârşise. Acum, ultima poruncă va fi dată spre Argeş, prin Dârstor şi Brăila.             După darea poruncii, Mircea voivod i-a lăsat să chiuie de bucurie, dar numai el ştia că era bucurie în mână străină, că fericirea sfârşitului sta ca cioara-n par!             Sud-estul continentului european se burzuluise rău! Oastea călită a Ţării Româneşti n-avea să mai descalece! Ţara va merge doar în permisie, însă aşa încătărată.             În fruntea Turcilor se ridicase Ilderim-Fulgerul. Ţara Românească îndrăznise, şi curând se va vedea: care pe care?.             Patru rânduri de frunze aveau să scuture sălciile de pe malul Dunării, peste pletele şi coifurile pândarilor aflaţi în necontenită stare de alarmă; şi în sfârşit, în anii de lacrimi şi jale, 1393, Fulgerul s-a repezit spre Târnovo, cetatea de scaun a ţării vecine! A împresurat-o în bătaia clopotelor!             A şi stropşit-o, luând robi mii şi mii!             Focul de la Târnovo s-a zărit până-n Ţara Românească! Şi bulucurile de pulbere s-au zărit, în înaltul cerului! Dar căpeteniile Ţării Româneşti încă nu le venise ceasul cel decisiv! Ţinta bulucului era Dârstorul, şi oastea încălărată a alergat ca spulberul, în ajutorul locuitorilor şi pârcălabului, însă fost-a să ajungă prea târziu!

Au aflat apa Dunării înţesată de. galioanele de război turceşti şi cetatea Dârstor gata învăluită de miile de oşti! Noaptea, după ce înceta huetul tunurilor, auzeau hogii1 şi imamii2 strigând către Alah, încât pe locuitorii Dârstorului se zbârcea carnea, căci nici o putinţă de scăpare nu aveau decât moartea cu glorie!           Împresurarea a ţinut mult. Iuruşurile se izbeau şi se zdrobeau de ziduri. Urcau la metereze, să-şi împlinească datoria faţă de cetate, şi moşnegii, şi femeile, măcar cu bolovani să arunce în capul Fulgerului! Şi cu toate că la o vreme rău se împuţinaseră merindea şi apa, Dârstorul nu se da, ci tot mai îndârjit lupta cu puterile înmiite ale lui llderim! Dar văzând că nu vor avea izbândă asupra cutropitorului, dârstorenii au ridicat flamura albă. Au tăcut tunurile Turcului, să se audă ce spun împresuraţii. Şi împresuraţi! spuneau aşa: că se predau, dacă Fulgerul jură de şaptezeci şi şapte de ori pe cartea Coranului, că-i va lăsa să părăsească cetatea, cu armele şi cu averile pe umeri şi să meargă care încotro vor voi!           1 Hoge – preot mahomedan.           2 Imam – preot musulman.           Fulgerul a găsit bun cuvântul din partea-lor. Le-a făgăduit. Porţile s-au deschis…           Mulţimea de oameni, cu armele lor, cu femeile şi copiii lor, au prins să iasă şi, cum s-a sfârşit şirul, s-au luat după ei ca la o mie de Turci, să-i apere, vezi bine! în lungul drumului… Şi au mers dârstorenii ce-au mers, însă când au vrut să apuce într-o parte, Turcii le-au poruncit să apuce în alta; şi aşa s-au stârnit întâi gâlceava, pe urmă bătălia! Şi era să înfulece papară Turcii, dacă nu le veneau ajutoare!           A urmat asupra dârstorenilor un măcel înspăimântător, până la ultimul murind!           Auzind tragedia demnă de Elinii antichităţii, Mircea voivod a gemut! L-a năpădit ura! A pândit clipa cea bună.           Cum a aflat că llderim cuprins-a nordul Dobrogei, a poruncit navelor sale să fie gata de încărcarea oştilor. Şi a trecut dincolo, şi într-un vârtej a ţinut-o, până la sud, la marea de arbori fremătători, tăind şi stropşind, şi luând în robie gealaţi în infinit număr… Dar asta a fost numai o răcorire a mâniei, un strop de dulceaţă pe cerul amar al gurii! Ceasul cel mare era copt bine pentru izbitura supremă între Ţara Românească şi puterile Fulgerului.           În anii amintiţi, 1393, pe la scuturarea frunzelor, puhoaiele otomane au trecut pe la Turnu şi au prins a se revărsa în sus, spre Argeş. S-a încruntat pământul cu iarba, iar frunzele parcă s-au scuturat mai repede de vântul spaimei. Călărimi nemaipomenite, duiumuri pedestre, care cu poveri, toţi şi toate urcau spre Argeş, şi sub miile de mii de copite şi paşi rămâneau numai pulberea, şi cerul se mohora mai tare, şi vânturile se tânguiau, în timp ce clopotele Ţării Româneşti s-auzeau de la Snagov la Olt. Obcinarii urcaseră tocmai la păsurile către ţara românească de peste munţi, şi focurile de veste chemau pământul!           Călărind în fruntea bulucurilor, Fulgerul ştia din păţanii că nu-i bine să ticluiască dinainte planuri goale. Se temea de oastea Ţării Româneşti, însă nu cât trebuia, şi îl înfricoşau de-a binelea pădurile nepătrunse.           Ori dincotro se întorceau, iscoadele băteau din buze, căci nicăieri nu zăreau picior de om! Bei1 şi paşale2 îşi dădeau cu părerea că Mircea a şi trecut în ţara românească de peste munţi, să ceară ajutor lui Sigismund suzeranul, şi că de aceea toată Ţara Românească tace mâlc… Ilderim-Fulgerul clătina din cap, a îndoială, şi bine făcea… căci repede de tot şi-a dat seama că se află prins la ceaunele râpilor.           Din faţă îl izbeau călăreţii în frunte cu voivodul. Cutropitorul a poruncit bulucurilor să apuce la dreapta, însă s-au trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă.           Ilderim-Fulgerul a dat poruncă de grabnică întoarcere, şi atunci s-a întâmplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada bulucurilor s-a simţit deodată muşcată şi. împinsă înainte; capul întors înapoi se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia codrul Deliorman! Răcnete, strigăte, mugete, nechezaturi, totul se amesteca şi din toate părţile zbârnâiau săgeţile, bufneau bolovanii; săbiile hăcuiau fără hodină şi fără întrerupere, în timp ce mulţimea de duşmani se frământa în loc, înnebuniţi de groază în codrii înfricoşaţi!           Ilderim-Fulgerul îşi croia cale înapoi, spre Dunăre! Oştenii din garda lui îi făceau loc cu iataganele, în timp ce din arbori, de pe dâmburi, din toate umbrele codrului, moartea ţâşnea. Carele, vitele de povară, caii spahiilor, totul se răsturnase şi se frământa în mocirla pâraielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ românesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor! Buciumele răsunau fără alin, şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră.           Ilderim-Fulgerul îşi smulgea barba când vedea cum îi piere floarea spahiilor şi floarea bulucurilor pe jos! Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drum de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea!           Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau călări, pe cai iuţi ca vântul, _ostile româneşti!           Însuşi Mircea voivod călărea în frunte!           Ilderim-Fulgerul şi-a lepădat balele scârbei în apa Dunării! îi tremura barba de ruşine, iată! învinsese ţări după ţări, ' Bei – guvernator al unei provincii sau al unui oraş.           2 Paşală – titlu al vizirilor sau al unor înalţi demnitari.           Împărăţii i se aşternuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele şi cetăţile, şi acum pământenii Ţării Româneşti îl căsăpiseră!           Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toate laturile pământului. Lui Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă; însă el, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; vrăjmaşul nu fusese răpus decât vremelnic şi în parte; oricând se putea întoarce cu mai multă putere. Ceea ce s-a şi întâmplat. Curând după aceea, ostile osmanlâilor au năvălit în ţară, au dat foc Argeşului şi l-au pus voivod pe un ticălos numit Vlad, vândut Fulgerului. Ba, acest ticălos din istoria Ţării Româneşti s-a şi prins să dea cutropitorului tribut gras!           Pe la topirea omătului din anul acela, Mircea voivod a trecut peste munte, la Braşov, însă lacrimile Ţării Româneşti aveau să se ia numai în 1396, luna în curgere august. Căci până atunci, jale mare fost-a, şi peste tot locul a umblat trădarea.           Mircea voivod mai avea în stăpânirea sa doar o parte din ţară, dar avea credinţa deplină în forţa morală şi fizică a poporului. Ochiul său aprig şi neadormit se ţintise asupra trădătorului Vlad.           Vecinul rigă Sigismund de Luxemburg al Ungurilor jurase să nu pună sabia jos, până nu va răpune fiara zborşită asupra Europei, şi deci, tot timpul ticluia cu aieşii săi o cruciadă de răpunere. Astfel, a trimis soli pricepuţi şi în iţele politicei şi-n ştiinţa graiurilor, tocmai în brazda Apusului, la Paris; şi au dat solii strigare de spaimă în faţa rigii Carol al Vl-lea, învinuindu-l că stă prea mult în jilţul său, în loc să sară în ajutorul Răsăritului Europei!           Pe urmă, solii s-au dus şi au dat aceeaşi strigare la Dijon, la ducele Burgunzilor, arătând tuturor şi pretutindeni cum Ilderim-Fulgerul se laudă că va da calului său ovăz în pristolul1 de la Roma!           Au strigat solii lui Sigismund pe la alte cetăţi şi neamuri, şi aşa se face că într-o bună zi s-au ridicat cavalerii, în vuietul chimvalelor2 de la Notre Dame, şi şi-au încărcat arabalele cu           1 Pristol – masă din mijlocul altarului unei biserici pe care se ţin obiectele pentru oficierea liturghiei.           2 Chimval – instrument muzical format din două talere de aramă care erau lovite unul de celălalt.           merinde. Pe urmă şi-au scos de la păstrare şi rugină platoşele grele de fier, şi caii leneviţi de şedere, şi au pornit drum lung, prin Alsacia, şi de pretutindeni alţi şi alţi cutezători li se adăugau la număr. Englezi din Britania ceţoasă, Italieni, Germani, s-au tot adunat, până au împlinit numărul de 2500, şi aşa au mers până la cetatea Buda, unde au fost primiţi în buna vestire a clopotelor. Şi după ce şi-au arătat armurile la Buda, şi au benchetuit în lege, s-au urcat pe corăbii, şi s-au lăsat aşa în jos, pe Dunăre, până în dreptul Timişoarei.           Mai apoi au trecut Dunărea, pe la Orşova.           Şi bătând Rahova, au trecut la vestita cetate Nicopole, spre înfruntarea cea mare.           În vremea asta, ceasul lui Mircea voivod sosise, însoţit de pâlcurile voivodului Stibor al ţării româneşti de peste munţi, a întâlnit oastea vândutului Fulgerului, şi într-o luptă din spade numai între vândut şi Stibor, sorţii au căzut bine: Vlad, vândutul Fulgerului, rănit greu, a luat-o la fugă, spre a nu fi căsăpit cu totul… Mircea nu s-a dat hodinii după iuruşul scurt şi grozav, ci împreună cu binefăcătorul său au dat drumul cailor în galop, drept la Nicopole!           Însă, dintr-o dată nu i-au plăcut lui Mircea acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi! Cum au ajuns la Nicopole, aceştia îşi ridicaseră corturi de purpură şi mătase! întinseseră şi mese de ospăţ şi chefuri! Băuturile scumpe şi mâncărurile le erau aduse cu corăbiile pe Dunăre, şi între ospăţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupte cu spada, cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe, în castele şi-n cetăţi; le cântau lăutele lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.           Se uita domnul muntean la petrecerile lor cu grijă şi dojana! Cruciaţii îl priveau de sus.           Printre domniile lor se afla şi un popă burgund, călător şi cărturar cu faimă, monsieur Wauvrin. într-o noapte, preacinstitul monsieurs-a dus la tabăra lui Mircea, să-l vadă. L-a văzut crunt în priviri, în plete avea argintul vârstei. Peste cămaşa de zale avea mantie vişinie. Sta pe malul Dunării, înalt şi voinic, sprijinit în sabia lungă şi puternică, în jur, ardeau focurile. Prin ierburi se auzeau caii păscând şi sforăind.           Mari semne de mirare avea să dea monsieur Wauvrin cu cât îi cunoştea mai bine pe oştenii Ţării Româneşti! O dată i-a găsit întinşi pe pântece, tăifăsuind în ierburi. Caii lor păşteau cine ştie pe unde, după nişte stufărişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot scurt, înfricoşător! Caii le-au răspuns prin nechezaturi de groază şi preajma a început să duduie şi să se cutremure sub copite! Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor care îi încălecau din fugă, cârmuindu-i cu strânsoarea picioarelor, învârtindu-şi lăncile pe deasupra capetelor. Crezând că dau Turcii iuruş, Cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Monsieur Wauvrin i-a lămurit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau Turcii, ci oştenii lui Mircea fac prubă de şarjă, să-şi mai dezmorţească oasele! Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin şi alte pahare. Şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte.           Pe când petreceau mai bine Cruciaţii, şi oastea Fulgerului s-apropia! Veneau spahiii ^şi bulucurile pe jos, mişcându-se ca un uriaş balaur mohorât. în urma lor rămânea ruina, cenuşa. Suluri mari de fum se ridicau pe zări, departe. Vântul mâna înaintea lor cârduri de corbi şi miros de carne arsă.           Nelinişte a trecut prin taberile Cruciaţilor! Până acum se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?           Mircea se furişase înaintea Turcilor şi le numărase flamurile; erau douăzeci la număr, fiecare având zece mii oşteni! Cum s-a întors a trimis cuvânt Cruciaţilor, spunându-le că într-adevăr îi ştie că sunt viteji mari! Le cunoaşte faptele din trecute bătălii şi le dă laudă pentru ele, însă când era vorba de Turci, să-l lase pe el, să-l pălească cu cavaleria lui uşoară, ca la Rovine! Să nu se avânte cavalerii, căci prea greu sunt îmbrăcaţi în veşmintele de fier! Dacă nu-l ascultă, vor pierde cruciada şi degeaba au mai bătut colbul până la Nicopole! îi îngăduie să se repeadă el întâi în oastea pustie! El le va deschide drum, după aceea pot veni şi domniile lor la răfuiala cu Fulgerul…           De părerea lui Mircea voivod au fost mulţi cavaleri, însă degeaba!           Cei mai mulţi s-au jimbat' a râde! Cum să-l lase, să le ia faima, şi să-l laude lumea pe el, şi nu pe ei? Să fie bucuros dacă l-or lăsa să se adauge în coada oştirilor lor!           Mircea voivod a răspuns cu mult amar:           — De asta vă arde, o, Cruciaţi? Eu ştiu lăsa şi de la mine!           Să-i batem întâi pe Turci, după aceea n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut! Lăsaţi ambiţiile deşarte!           Cruciaţii au răspuns că nu vor.           Oastea Turcului se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb. S-auzea ca un vuiet de ape.           Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au aşezat în veşmintele de luptă. S-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-n picioare. Cu acea mulţime de ocale greutate, s-au urcat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier, şi la un semn au pornit galop, cu lăncile întinse. Au trecut ca prin pleavă prin rândul prim al Turcilor! Au trecut aşa şi prin al doilea rând! Şi printr-al treilea! Socoteau că au şi câştigat victoria, când deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor, care s-au desfăcut în lături şi i-au prins în cleşte! Caii lor picau cu boturile în pământ, intraţi cu genunchii în nişte ţăruşi ascuţiţi.           A urmat măcel îngrozitor! Căngile de la suliţele Turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de sub greutatea fierului de pe ei. Câmpul din Nicopole s-a umplut în câteva ceasuri cu mii de morţi. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeaba fugeau cei rămaşi vii, căci Turcii îi ajungeau şi-i stropşeau.           Mircea, împreună cu Sigismund, riga Ungurilor, au alergat în ajutor, dar totul goană în vânt era!           — iată ce-aţi făcut! ofta Mircea voivod, uitându-se mai apoi la câmpia de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei, iată unde v-a dus fala şi îngâmfarea!           1 A se jimba – a se strâmba, a se schimonosi.           Într-adevăr, căsăpire fără seamăn fusese, şi câţi n-au pierit gâtuiţi de Turci s-au aruncat de spaimă în Dunăre, ori s-aMjunghiat unii pe alţii la urcarea în bărci şi corăbii…, Cj§§ însuşi domnul Sigismund, riga Ungurilor, nu s-a)5utut întoarce la Buda prin Ţara Românească, pentru că Vlad, vândutul Fulgerului, îşi vindecase rana de la Stibor şi sta în pragurile munţilor la pândă! Aşa încât, cu oameni puţini şi tremurând de spaima celor păţite, domnul rigă a coborât tocmai la cetatea Chilia sau Licostromo, cu nava; a înconjurat Peninsula Balcanică, până la Raguza, şi aşa, a ajuns la Buda, la el acasă, după vreme lungă de pribegie… în ce-i priveşte pe Franţuzi şi Germani, câţi au scăpat cu zile s-au întors în ţările de baştină, pe jos, rupţi, flămânzi. Şi i-au lătrat prin sate şi cetăţi toţi câinii Europei.           Când au intrat aşa de umiliţi şi rupţi în cetatea Parisului, chimvalele Notre Dame-ului au plâns.           Toate ca toate, Franţuzii şi Germanii s-au întors cum s-au întors, tocmai la capătul celălalt al continentului, dar Ţara Românească rămânea tot în bătaia Fulgerului! însă, poate spre norocul acelor vremuri, llderim avea treabă cumplită la Bizanţ, urmând să-l cuprindă. Şi mai încerca să cuprindă Epirul, Peloponezul, Athena, încât primejdia s-a mutat pe alte meleaguri.           Creanga de spini care ţinea inima lui Mircea de-atâta vreme strânsă s-a desfăcut deodată şi i-a lăsat-o liberă, în decembrie 1396, când vândutul Fulgerului a fost prins în cetatea Dâmboviţei! Ceasul pentru Domnul Ţării Româneşti trebuie să fi fost cumplit, cumplit de setea pedepsei ce trebuia dată!! Apoi, Ţara Românească a răsuflat profund, lepădând greul tributului, şi s-a bucurat la întoarcerea deplină a gospodarului! Avea să se mai încălăreze ţara, iar, în anii 1400, şi tot Fulgerul însuşi venise la brazda Dunării, şi, după cum spun martorii, a mâncat stropşeală.           Liniştea Ţării Româneşti depindea numai de mişcarea Fulgerului.           Din Asia stârnise orcan straşnic, asupra Turcilor, Timur-Şchiopul. Aria războiului s-a mutat deci tocmai la Ankara, şi în anii 1402, iulie 28, s-a produs încleştarea decisivă! Timur-Şchiopul, ieşind biruitor, a pus piciorul său cel sănătos pe grumazul lui llderim!           Şi luându-l prins, l-a dus şi l-a închis, spulberându-l de pe arie!           Scrie, Filos… Ce mă priveşti aşa?           De mult sunt gata, Măria ta… Te privesc lung, Doamne, că ai încărunţit…           Mircea voivod a zâmbit amar.           — Dar se află om nesupus cântarului celui mare?           Nimeni, Doamne! Chiar şi piatra prinde muşchiul vechimilor… Până şi Filos, deşi e în ani mai tânăr, simte rugina!           Mircea voivod s-a încruntat în nişte gânduri. în tăcerea lăsată se auzeau în curţi doar paşii străjilor. „Oare am gospodărit bine ţara?” se întreba Mircea voivod.           Îşi amintea de anii începutului, de punerea pe temei a tuturor lucrurilor şi de călirea oştilor gata să înfrunte orcanul. Evenimentele i-o luaseră înainte de multe ori, stricând tot ce săvârşise cu chiverniseală. De câte ori ţara arsese? De câte ori în toiul furtunilor celor mari nu se descălărase ani şi ani? Acum sorţii cei buni căzuseră iar de partea Ţării Româneşti. Se părea că va coborî o linişte lungă, spre hodină şi prosperitate.           „De-ar fi aşa”… a oftat Mircea voivod.           Filos l-a întrebat:           Ce să fie aşa, Doamne?!           Ne trebuie linişte lungă, Filos!           Dar, oare, Doamne, spre dobândirea liniştii pornit-am?           Da, Filos! Linişte va fi după ce luăm înapoi, din mâna Turcului, ţara străbunilor noştri, până la Mare! Eşti gata de scriere?           Şi astfel, în noaptea aceea de la Giurgiu, din mijlocul taberelor în freamăt, gospodarul Ţării Româneşti îl trimitea pe Filos la Alexandru cel Bun, la Suceava, şi de acolo la Liov, spre întemeiere a negoţului şi păcii, dinspre brazda miezului nopţii.           În ţara domnului rigă Sigismund ardea para răscoalelor, şi bună era alianţa cu riga Jagellon al Lehiei şi cu cneazul Vitold al Litvei! îndată ce va goni spaimele din fereastra sud-estului, Ţara Românească va putea prospera dinfTiou: aceasta era unica explicaţie a roirii oştilor la Dunăre. Negoţul cu Liovul însemna începuturile altor vremuri prospere, căci târgurile şi cetăţile şi vadurile Ţării Româneşti vor cunoaşte din nou mărfurile Europei.           După ce a ieşit Filos, Mircea voivod a ferit la o parte fereastra turnului.           l s-a ivit în faţă Dunărea sub lumina lunii. Era linişte desăvârşită, căci ostile primiseră poruncă să stea departe, în hăţişuri, pân' la semn. Ceasul semnului încă nu venise, după cât a văzut voivodul. Era clipă decisivă, cumplita întoarcere a roţii în partea Ţării Româneşti şi împotriva vrăjmaşului ce o chinuise ani, arzând-o şi nelăsând-o să se descălăreze pân' la mucezirea şăilor sub oameni.           Evenimentele din Orient se perindau ca furtunile prin mintea cutezătorului. Mahomed, şi Isa, şi Soliman Calevi, fiii Fulgerului, se sfâşiau între ei, după gâtuirea părintelui de către Timur-Şchiopul.           Mahomed-mezinul cuprinsese stăpânirile asiatice. Soliman stăpânea părţile europene, şi între ambii Isa răscolea colburile. Un răsuflet de uşurare au scos neamurile înrobite; şi se eliberau ţările Asiei; şi se mişcau cele europene; încât Serbia îşi dobândeşte neatârnarea, iar Bulgaria ridicase cornurile de alarmă şi suna apropierea ceasului celui mare!           Între atâtea trăsnete căzute pe turnurile puterii turceşti de odinioară, Mircea trebuia să-şi amestece spada, să folosească prielnicia timpului şi să redea Ţării Româneşti teritoriile strămoşeşti până la Marea!           Şi-a strâns mânerul spadei în pumn, când a simţit în pieptul său geamătul rostogolindu-se! Găinuşa, urmându-şi crugul1, l-a vestit prin strălucirea puilor de lumină că venise clipa semnului decisiv. Mircea voivod a aprins facla, şi aşa a dat porunca aceea supremă, de la cealaltă fereastră a turnului, dinspre tabere. Şi nu s-au auzit nici măcar şoapte, nici porunci, nici sforăiturile cailor, nici paşi, deşi oastea mică şi mare erau fără număr, adăugite cu mercenari.           Bunul gospodar a coborât liniştit, îndată ce a dat semnul, să fie faţă la urcarea în bărci şi corăbii. Sta la schelă, la marginea podeţului de bârne, tăcut şi cu braţele cruciş, în linii           1 Crug – drumul planetei pe bolta cerească.           ordonate treceau şi urcau în bărci şi corăbii, rând pe rând, întâi oastea curtenilor, pe urmă oastea mare, tăcând şi grăbind cu socoteală, numai cât trebuia. Nu s-a lovit lance de lance, nici scut de scut, în tot lungul acelor ceasuri. Când Mircea voivod a văzut bine că disciplina e păstrată întocmai, a sărit liniştit în barcă, spre malul dimpotrivă.           Mai apoi sta dincolo liniştit şi cu braţele cruciş, supraveghind până şi trecerea cailor şi harabalelor.           Încâlceala acelor timpuri a fost deplin favorabilă cutezării. Când prima coloană a ajuns la porţile Dârstorului, la început au avut de lucrat cu săbiile puţin, iar tunurile au dat spre cetate numai câteva huituri. Pe urmă, lucrurile s-au îndrăcit, când garnizoana vrăjmaşului s-a oţărât să-şi ţină poziţiile, şi i-au venit în ajutor duiumuri repezi! Bătălia a costat multe vieţi, şi sub ziduri şi pe uliţele cetăţii. După ce au bătut iar pe turn, deasupra porţilor, pecetea cu vulturi, şi după ce au pus pârcălab, ostile au pornit înainte, pe vechiul drum, bătut demult, pân' la arborii fremătători ai sudului. Peste tot locul au săvârşit ce se cuvenea, şi au găsit Marea cea mare sunând din orcan.           Şi urmând calea orcanului, s-au întors ca şi-n anii cei de demult, spre nord; însă n-au zăbovit, ci au urmat calea; şi străjile înainte mergătoare aduceau ştiri dese. Se vedeau, departe, departe, din gorgan în gorgan, străjeri călări, cu mâna streşină, amintind străjile Geţilor de odinioară. Şi aşa înaintau, din străji în străji, şi s-au oprit când au dat de braţul sudic al Dunării şi de nepătrunsa pustie a Deltei. La celălalt marş, în anii vechi, stăruiseră şi asupra acestui cuprins şi i-au cercetat bogăţiile şi frumuseţile. Au cercetat şi-acum bogăţia de peşti şi stuful bun pentru adăpostul oilor la iernatic. Mai cu seamă oastea mare se mira, văzând cum urcă în văzduh mii de mii de păsări sălbatice, doar la un chiot dat pe furiş, aşa!           Luptele de reluare a Dobrogei se isprăviseră, şi viaţa de tabără intrase aşa de adânc în firea oştenilor Ţării Româneşti, încât au dat murmur de părere de rău când Mircea voivod a brăzdat văzduhul cu spada, spre Argeş.           Cum Domnului îi plăcea să vadă totul cu ochii lui şi să facă totul cu mâna lui, îi părea rău acum că nu dăduse poruncă de pătrundere şi străpungere a Deltei, cu securile şi săbiile, să vadă măcar de departe cetatea Licostromo, afiată sus, pe al treilea braţ al fluviului, la confluenţa cu Marea.           Auzise, prin iscoade şi într-o vreme de linişte prin neguţători, despre îndrăzneţi Genovezi şi de durarea acelui fabulos Licostromo, însă târguri nu prea încheiase cu această aşezare, legătură cu Orientul, cu Mediterana şi cu brazda de apus a continentului.           Dar o vorbă veche spunea că „nu aduce anul ce aduce ceasul” – şi, cu toate că Mircea voivod nu se prea orienta după cuvintele din bătrâni, de data asta avea să le dea deplină crezare. Amarnic ţipau miile de păsăreturi ale pustiei Deltei, când corabia cu voivodul la proră răzbătea pe sub bolţi întunecate de sălcii, în contra fluviului! Şi dintr-o dată, l-au ajuns, vâslind repede dinspre Marea, nişte bărci, şi l-au oprit pe voivod, să-i dea seama asupra unor grozave lucruri!           Străjile fixate pe brazda Pontului văzuseră corăbii izbindu-se piept în piept şi auziseră în mijlocul vacarmului tunuri huind! Şi după ce s-au berbecit navele, s-au aprins şi ca nimicurile s-au scufundat!           — Cine îndrăzneşte să se bată sau să săvârşească nelegiuiri, la brazda de apă a Ţării Româneşti? Tot acum să mi se dea seamă!           Dar pentru că iubea lucrul făcut cu mâna lui, Mircea a dat straşnică poruncă de întoarcere! Să se alinieze ostile pe brazda Mării, să fie gata! Iar brăzdarele Ţării Româneşti să ia în piept valurile, până dincolo de linia zării apelor, să afle…           Apoi, în fruntea oştii mici şi mari, a pornit cu spada în mână, şi unde nu răzbăteau cu spadele, apucau securile, ca la arborii fremătători! Stârneau noian fumuriu de dropii, şi pelicanii le urmau în urcuşul spre soare în volburi albe. Stârneau lupoaice cu pui, şi urcau înainte, în timp ce brăzdarele apelor, mergând paralel, şi ele înaintau spre Licostromo necontenit.           Abia când au ajuns la al doilea braţ al Dunării au chemat bărcile. Şi sărind pe uscat, iar au apucat spadele şi securile! însă deodată s-au ivit pe linia orizontului Mării nave în flotă strânsă. Tunurile Ţării Româneşti erau gata să huiască spre ele, dar înaintaşii suiţi în arbori au făcut semn tunarilor să mai rabde, pentru că la catargurile navelor flutură flamuri albe…           — Şi asta poate fi prefăcătorie! şi-a spus Mircea, şi spre a o lua înaintea unui eventual vrăjmaş, a poruncit tunurilor să huiască!           Şi când au huit, marea s-a cutremurat şi Delta a stârnit gâlgâituri limpezi de ecouri, flota s-a desfăcut o clipă şi iar s-a strâns.           Au coborât bărcile. S-a văzut curând un bărbat scurt şi pietros, gătit cu găitane argintate la straiul scurt.           — Cine-i şi ce pofteşte? s-a încruntat Mircea.           Mai apoi, străinul a sărit pe ţărm, urmat de câţiva aieşi. S-au plecat lui Mircea.           Seniore! a glăsuit străinul. Mă cheamă Jacoppo Bontempo şi sunt căpetenia neguţătorilor din Locostromo…           Ce spune? s-a încruntat Mircea spre ai săi, şi atunci a ieşit la faţă Filos-filozof:           Spune că e căpetenia cetăţii Licostromo!           Seniori! a reluat Jacoppo Bontempo. Cetatea noastră, prosperă până ieri, trece prin înspăimântătoare furtună! Dacă binevoiţi să-mi daţi ascultare, iată…           Messer Jacoppo a prins a vorbi cu stăpânire de sine, cu toată tulburarea sufletului său: Timur-Şchiopul robise neguţătorii Mării Negre. Pătrunsese prin zarafii cu caii, iar hoarda întunecimii sale îşi umpluse sacii cu mărfurile de pe tarabe. Aruncaseră registrele, scuipându-le şi zvârlindu-le sub picioarele hoardei negre! Negoţul cu Mediterana era în primejdie de nimicire, din cauza războaielor. Şi s-ar fi descurcat messer Jacoppo cum s-ar fi descurcat, dar s-au sculat asupra Genovezilor Veneţienii, din gelozie şi spre concurenţă, şi le îneacă navele de negoţ, oriunde le întâlnesc pe ariile Pontului… Bătălia cea mare de nimicire se dăduse la Tana, ieşind Veneţienii biruitori şi înecând corăbiile Genuei, cu tot cu oameni, arme şi mărfuri…           — Seniori! a reluat messer Jacoppo, după ce a tăcut o clipă, să-şi tragă sufletul. La noi la Licostromo era până acum fereastra prin care se priveau Evropa şi Asia. Caravanele venite tocmai din China, pe Drumul Mătăsii, îşi descărcau mărfurile şi le încărcau pe alte caravane; şi după ce treceau fluvii şi mări ajungeau în Egipt şi Asia Minor; şi la Licostroma la noi; şi de la noi, prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, răzbăteau până în Flandra şi Burgundia… Să nu mai vorbim de mărfurile cetăţilor Mediteranei!           Prea bine… a rostit Mircea voivod, după tălmăcirea lui Filos.           Seniori! a reluat messer Jacoppo. Toată Europa de sudest e cuprinsă de vântul nebuniei, şi noi, neguţătorii din Licostromo, avem nevoie de pavăză. Binevoieşte să ne fie pavăză Ţara Românească?           Bun cuvânt! a răspuns Mircea voivod, şi închipuirea sa străbătea apele şi schelele lor, şi vedea flota Ţării Românească înmulţindu-se la Licostromo şi brăzdând mările lumii…           Atunci ne închinăm Ţării Româneşti! a reluat messer Jacoppo, tulburat straşnic. Binevoiţi a ne urma spre Licostromo.., Oastea mică şi mare au zărit curând turnurile de pază şi flota la schelă. Toţi se mirau când au văzut la spatele cetăţii o pădure mare de stejari: cum asta, pădure de stejari, în nisipurile mării?           iată că se poate! au răspuns însoţitorii din Licostromo.           Pădurea am sădit-o noi, să avem lemn de trebuinţă, când furtunile ne sparg fundurile corăbiilor!           Straşnic lucru şi gospodari straşnici! au răspuns oştenii, dar numai dintr-o minunăţie în alta avea să treacă…           Oastea Ţării Româneşti s-a oprit la poarta Apusului, însă gata de luptă, căci ce temei se putea pune pe făgăduielile lui messer Jacoppo? Gurile tunurilor s-au îndreptat spre porţi şi metereze, şi flamurile albe fluturau mai dese, în cetate, stârnindu-se spaima. S-a înfăţişat din nou messer Jacoppo, cu cheia mare, pusă pe-o periniţă de pluş roşu. îl urmau marii neguţători în alai şi-n fală de veşminte, şi doamne, şi calicime destulă se îndesa în urma lăncierilor.           Când a îngenuncheat messer Jacoppo înaintea Domnului, în cetate au prins să bată clopotele. Navele s-au mişcat repede, şi, slobozind în jos flamurile genoveze de la catarguri, au repezit în sus vulturii Ţării Româneşti!           Domnul a preluat cheia şi, dând-o vistiernicului său, a poruncit pătrunderea oştilor în cetate.           Drumul străbătea aşezarea şi la capăt se vedeau navele în legănarea uşoară a talazurilor. Urale şi cântece însoţeau oastea Ţării Româneşti. Doamnele din Licostromo aruncau flori de la ferestre. Ochii Domnului Mircea umblau iute ca fulgerul în toate părţile şi simţea la inimă un junghi, căci ici-colo zărea şi zâmbete de fală, şi poate şi de dispreţ, într-adevăr, Genovezii din Licostromo îi predaseră cetatea având nevoie de pavăză, însă dispreţuiau oastea Ţării Româneşti, găsind-o poate prea simplă faţă de armurile Mediteranei şi Apusului… „Trăind şi nemurind, vom vedea! îşi spunea Mircea voivod. Numai să am ceasuri de pace, şi poporul meu va ajunge, mai repede decât credeţi, la treapta civilizaţiei voastre…”           Dar îl copleşea bucuria, căci i se deschisese încă o poartă spre lumea largă!           După ce s-au urcat în turnurile de strajă oşteni pietroşi, săvârşind „schimbul” cu Genovezii, şi după ce a pus rânduială până în amănunt şi-n această cetate, Mircea voivod s-a grăbit spre Argeş.           Iscoade îl ajunseseră şi la Licostromo, venind din Bulgaria şi Serbia şi vestindu-l despre succesiunea neaşteptată a altor evenimente.           Bună şi asta!           Şi asta! îşi spuse Mircea, ascultând veştile, îl aşteptau întâmplări de necrezut.           În vremea aceea, sfâşierea dintre fiii Fulgerului părea a se alina, fiecare bucurându-se cu vânarea de vânt şi cu dobânda de până atunci. Dar când le era lumea mai dragă, o veste i-a îngheţat din turbane până-n papuci! Şi unul şi altul aproape că uitaseră că mai au unjrăţior, pus bine la păstrare în Asia, în depărtata Caramania! îl chema Celebi Musa, şi-l păzea ca pe ochii din cap emirul caraman, ca nu cumva să se facă nevăzut de pe stânca surgunului1, şi să intre în bocluc şi el!           Însă, despre starea lui pe stânca din Caramania, a aflat prin iscoadele sale Domnul Ţării Româneşti, şi mintea lui de diplomat destoinic a făurit un plan nemaipomenit: îl va pune în jilţul Fulgerului, pe acest Celebi Musa, ajutându-l cum se cuvine, cu oşti şi bani sunători!           ' Surgun – surghiun, exil.           Înainte însă de a încerca mareş, evenimentelor cu degetul, s-a sfătuit şi cu Ştefan Lazarevici, despotul Sârbilor, şi cu împăratul Bizanţului, şi cu alţii.           Apoi, cum s-a încredinţat că sprijinul unora va fi deplin, a poruncit în mare taină unei corăbii de la Licostromo să se repeadă numaidecât pe ape, la Caramania! La proră, bine pregătit şi muştruluit de Domn, se afla un sol. Şi corabia s-a repezit de la schela din Licostromo şi, brăzdând întunericul şi apele, s-a zărit după timp lung Caramania cu piatra surgunului.           Auzind cuvântul trimisului, Celebi Musa a crezut întâi că visează, ori că a coborât din cer Mahomed-prooroc, să-l mântuie. După ce s-a încredinţat deplin de adevărul cuvântului, s-a furişat de sub ochii de pază şi a sărit drept în corabia românească…           Iar a fulgerat apele corabia, până la Licostromo, şi de-acolo Celebi Musa a fost primit la Argeş, cu cinste şi fală, ca un viitor sultan… Şi adunându-se în Ţara Românească ostile Sârbilor şi pâlcuri puternice româneşti, în frunte cu Dan, fiul Domnului, îndată au şi purces, dar după toate regulile tacticei şi strategiei. Mircea voivod le-a petrecut până departe, şi Celebi Musa a trecut Dunărea în fruntea lor.           Cu inima la gură a aşteptat Mircea dobânda acestei încercări nemaipomenite! Soli pe cai iuţi îl ţineau cu ştirile din scurt.           Oastea românească şi a Sârbilor a străbătut Bulgaria.           Au ajuns la Bizanţ, pe la Adrianopol.           Bătălia s-a dat pe Cornul de Aur, în locul ce-i zice Cosmedion. Nu se lăuda oastea românească defel, că a sângerat tocmai pe la Cosmedion, însă totdeauna pentru adevăr sângele trebuie dat fără cruţare! Fost-a însă ca Musa Celebi să nu aibă noroc numaidecât. Biruit la Cornul de Aur, s-a furişat împreună cu Dan, fiul Domnului, până în Ţara Românească, la Argeş, aşteptând să se coacă altă clipă.           Asta era prin anii de speranţe 1403-l404. Mahomed, biruitor vremelnic la Cornul de Aur, avea să fie bătut crunt de alţi vrăjmaşi ai săi, şi nu mult după aceea, Musa, protejatul Domnului Ţării Româneşti, urca pe jilţul lui llderim! Planul lui Mircea voivod putea să pară aiureală şi nebunie curată, însă adevărul a fost de partea lui: cel ce prevede bine şi totul, pân' la un fir de aţă, nu se încurcă în smârcurile lumii, ci le biruie, aruncând puntea de scăpare deasupra!           Acum, cu sultan pus de ea, Ţara Românească putea trăi şi zidi în linişte! Oastea mică şi mare s-au descălărat, lăsând hergheliile domneşti în seama comisului şi cele ohabniceşti la câmpii ohabnice. Iar au început a curge carele cu peşti de la bălţile Dunării, lalomiţei şi Oltului, către mănăstiri ale căror danii erau, ori pe la târguri, dând cuvenită vamă. Cămările domniei, secătuite ani şi ani de nelinişte, arse şi prădate de oşti străine, aveau să se umplă iar de putini şi butoaie cu vin şi brânză, de slănini afumate şi de tot lucrul din care se lua dijmă sau dicesima. Gropanele cu peceţi uriaşe de piatră aveau să se umplă iar de pâine albă, iar în tezaurul Domnului aveau să se strângă monezile sunătoare ale birului.           Însă nu e mai puţin adevărat că Filos a tot avut ce scrie, teancuri de hrisoave pentru şerbi ridicaţi la starea moşnenilor, pentru moşneni ridicaţi la boierie, pentru boieri ridicaţi la ohabnicie… Mâna Domnului nu s-a mai închis şi n-a slobozit daruri numai printre degete, nici când a obosit. Se părea că aşezarea lui Musa pe jâlţul Fulgerului avea să ţină îndelung şi că n-o să mai aibă sfârşit binecuvântarea păcii! însă totul a durat nespus de puţin, dar deajuns ca oamenii să se amăgească cu liniştea.           În anii 1413, iulie 4, Celebi Musa a fost biruit, prins şi omorât de către Mahomed-mezinul, şi orcanul veacului a început să clocotească iar asupra neamurilor! însă lovitura diplomatică a Ţării Româneşti a folosit lumii întregi, căci popoarele au avut un pic de răgaz să se pregătească mai bine pentru alte izbituri ale valurilor istoriei. Şi dacă încercarea cu Celebi Musa a prins, dacă ostile Ţării Româneşti au ajuns să lupte tocmai la Cornul de Aur, de ce n-ar încerca Mircea voivod să sape şi altfel jilţul fiului Fulgerului? însă Domnul a gândit adânc şi în taină, căci ştia că unde stă puterea, trădarea are ochi şi urechi şi pâra ascultă necontenit la uşă…           Noul plan de doborâre a fiului Fulgerului avea să se petreacă după trei ani, la 1416. Voivodul era acum cărunt bine şi umerii săi drepţi odinioară se plecau spre pământ adesea. Tot mai des căuta cu ochii spre poiana însorită de peste Olt, unde meşterii arhitecţi Sârbi îi ridicaseră mănăstire şi lăcaş de somn fără sfârşit, când va fi să ajungă la capătul brazdei pământeşti.           Obosise Mircea voivod, stând atâta timp cu spada între fulgere? Nicidecum, căci gospodarul cel bun nu lasă unealta de lucru din mâna sa, până-l cuprinde şi înserarea şi noaptea. Şi dovada că n-a obosit, vom avea-o repede, când vom spune că iar şi-a repezit hârleţul nevăzut spre surparea jilţului sultanilor…           S-a folosit de un vestit filosof şi medic, Bedr ed Din, reformator al islamismului şi cu mare trecere în lumea închinătoare a lui Mahomed-prooroc! Deci, I-a adus Mircea voivod pe Bedr ed Din în ţară şi, dându-i sălaş în pădurile fremătătoare ale sudului, i-a trimis tain nemăsurat de orez, să tot înghită pilaf şi să-şi adune învăţăcei. Şi şi-a adunat Bedr ed Din învăţăcei, ca la trei mii, şi la timp copt bine, Mircea voivod i-a spus să lepede cărţile de ştiinţă şi i-a pus spada în mână!           Bedr ed Din a trecut în Bulgaria, urmat de învăţăcei şi oşti, gata să răstoarne jilţul Fulgerului, dacă sorţii îi vor ţine parte! Mare număr de credincioşi i s-au adunat sub flamură!           Însă şi Bedr ed Din a fost înfrânt de Mahomed-mezinul şi aninat în funie.           Mircea voivod va fi oftat ori se va fi aprins de mânie, aflând prăbuşirea înţeleptului în pulbere.           Înainte de a-şi închina flamura, în faţa soliei celei definitive, avea să se mai înfrunte o dată, cu Mahomed-mezinul, la 1417.           Din nou s-a încălărat Ţara Românească şi din nou chimvalele au sunat peste Deliorman şi Vlăsia, de la Olt până la Buzău. Războiul a fost înspăimântător, amintind Rovinele de odinioară.           Curând, Mircea trecea în ogorul cel de dedesubt, cu o rană grea din luptă, dovadă şi hrisovul dat de poporul său că s-a purtat bine şi i se cuvine să se întindă de veci sub flamurile bătrânilor eroi.           Fulguia domol peste Argeş şi bătea într-o dungă clopotul cel vestitor de furtuni. Băteau clopotele ţării la unison. Gospodarul aspru a fost pus în sicriu într-un car cu boi, şi dus aşa, descoperit, în bătaia gerului aspru, până la Cozia, pe drumul cel vechi şi mare al Câmpulungului. Plopii bătrâni, cu rădăcinile înfipte tocmai în vremea viforârii popoarelor, clătinau din ramuri când trecea pe sub ei, culcat în car, gospodarul cel bine chibzuit!           Se gătiseră şirurile de plopi cu flori albe de promoroacă, părând două şiruri de coloşi ieşiţi din adâncul puterilor pământului, şi aliniaţi pe două rânduri, să dea ultim salut celui ce umblase treizeci şi doi de ani cu vijelia în vârful spadei, cu chibzuinţă păstrată în chimir ca un ban, şi cu simţul diplomatic ascuţit şi fin ca o rază de luceafăr.           L-au culcat oamenii pământului la Cozia, după ce sfârşise de tras brazda pământului; însă Domnul Mircea avea să deschidă în neuitarea poporului său brazdă lungă cât somnul lui şi cât lungul timpurilor.

            Când a venit la domnie Vlad, Ţara Românească se afla în vraişte. Tâlhari şi ucigaşi păleau trecătorii la drum. îndrăzneală era trecerea prin codri! Cete de hoţi intrau ziua mare în ograda omului şi-l despoiau de tot ce are! Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, încât neguţătorii nu ţi-ar fi venit cu mărfuri, chiar dacă i-ar fi adus pe sus sau pe pod de aur!           Vlad voivod şi-a dat seama că fără asprime nu va putea pune rânduială. în tot timpul domniilor lui, s-a ciondănit bine şi cu marii boieri, slăbindu-i, căci avea nevoie de o putere bine legată în faţa puhoaielor! Şi-a organizat oastea, încercând să pună rânduială într-o ţară afiată pe mâna tâlharilor şi la un pas de căderea în robie.           A poruncit îndată prinderea şi cârduirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare şi spre hrubele închisorii din Târgovişte!           Aşa, într-o bună zi, s-au îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de tâlhari prinşi. Niciunul nu-şi da seama de ce oştenii Domnului bat pe-un deal din apropiere o pădurice de pari ascuţiţi la vârf! După ce lucrul s-a sfârşit, Vlad a poruncit să se repeadă tâlharii într-acolo şi în pari să fie înfipţi!           Răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi!           Au stat tâlharii aşa, pe acel deal, traşi în ţeapă, până au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările!           Spaimă grozavă s-a abătut asupra tuturor tâlharilor din ţară! Aşa de frică le era de cazna parului, încât înfundau pădurile sau treceau hotarele, numai să nu-i prindă Vlad!           În scurt timp în Ţara Românească era curat ca-n palmă.           Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica.           Odată, a ajuns la Târgovişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la han, şi-a arătat grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A şi spus, către stăpânul hanului, că are la el bani grei şi că straşnic de frică îi era!           Hangiul l-a încredinţat că de când a venit Vlad Ţepeş domn fărădelegi nu se mai întâmplă!           iată, a continuat hangiul, mă prind faţă de martori, la un rămăşag… la-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde-ai lăsat-o şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!           Cred că glumeşti… a dat florentinul răspuns. Unde se poate una ca asta?           În Ţara Românească! Facem rămăşag temeinic?           Ai să pierzi averea!           Nu, nu mi-i frică! Să chem martorii?           Hangiul a făcut semn altor neguţători din han. Au bătut palma, după năravul la rămăşaguri. Era pe la căderea nopţii. Florentinul şi-a pus punga la răscruce. Nici o clipă n-a închis ochii. S-a tot frământat sub cergă. Hangiul, după ce a dat peste cap o bărdacă de vin, s-a culcat şi a dormit liniştit.           Să vedem acum! a spus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!           Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o! La noi în ţară stau banii pe drumuri şi nu-i ridică nimeni!           Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese!           A povestit întâmplarea şi prin alte ţări, şi ascultătorii clătinau din capete ca la auzirea unui lucru de necrezut!           Aşa, faima lui Vlad a ajuns să fie cântată şi de marii poeţi ai lumii!           Făcuse Vlad curăţenie ca-n palmă, în apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici somn, căci trebuia să plătească tribut Turcilor!           Cum putea răbda o ruşine ca aceşa? îşi da seama că dacă nu plăteşte, îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis Turcilor cuvânt:           — Mă, căpcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle-n borş, să n-aibă linişte în mormânt! Eu, pe astfel de strămoşi îi blestem! Şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, căpcâni! Aflaţi că nu vă dau nici sfanţ!           Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor:           Cum îndrăzneşti, Ţepeş? Nu ştii oare că te putem strivi ca pe-un vierme? Să ne dai tribut, că altfel Unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul! Ai auzit?           De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: tribut nu vă mai dau.           Pe-atunci era sultan Mahomed al ll-lea, cel ce cucerise cetatea Constantinopol, la 1453. l se spunea Mahomed Cuceritorul, după cum ştiut este. Avea cea mai puternică oaste, cu spahii viteji, şi cu viteze bulucuri1 pe jos. Flote vestite avea pe mări şi fluvii.           Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge oameni, treizeci de mii!           Înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte solie, cu vorbe domoale – că, adică, să dea Vlad Ţepeş tribut, şi în pace să domnească!           Solia a venit cu Hamza-Paşa.           Vlad i-a ieşit înainte la porţile Târgoviştei.           l s-a plecat.           L-a poftit la masă.           — Nu-i aşa, Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi, şi bună pace!           — Prea bine! Hodineşte-te după truda drumului, după aceea totul va fi cum e bine!           — Primeşte să dea bir?! se mirau oştenii şi slujitorii curţii, în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în afara cetăţii se auzea o bătaie repede de maluri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchiile la trunchiuri, pesemne din nişte pari.           — Ce se aude aşa? se întrebau în tabăra lor oştenii turci.           Parcă se ascut pari…           1 Buluc – unitate militară formată din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii.           Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ, pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.           Aşa ne place! au răspuns Turcii, şi s-au culcat, şi au dormit, cu gândul la ospăţul de a doua zi.           Ce pădure albă e aceea? a întrebat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul dinafară zidurilor.           Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.           La care masă?           N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate.           Aşa mai vii de-acasă! a dat răspuns solul Cuceritorului.           Va să zică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?           — Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!           Hamza-Paşa a ieşit din cetate, cu bulucurile.           Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o spaimă îl răcea din cap până-n picioare, văzând pădurea albă de pari ascuţiţi la vârf…           În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…           — Pentru cine ai pregătit această pădure înfricoşată?           — Pentru nişte hoţi! i-a răspuns Ţepeş, şi la un semn al său gărzile s-au şi repezit!           l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iar Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!           — Poftim la masă, oşteni! şi-a chemat Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prânzi în umbra acestui codru viu! E bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? iată răspunsul meu la cererea umilinţei!           Deoparte, prăbuşit în ţărână, sta singurul Turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors către oşteni:           — Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit?           Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!           După ce un oştean a cenătuit1 bine Turcul, de nas şi urechi, yiad Ţepeş i-a poruncit:           — încalecă şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii măriei mele!           Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii. A început a se tângui şi a striga „aman”, încă de pe la porţile seraiului.           1 A cenătui (a cinătui) – a tăia în bucăţi, a curăţa de…           După un astfel de răspuns, Mahomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap! A răcnit.           Îndată s-a strâns cavaleria spahiilor!           Apoi ienicerii!           Caravanele au fost încărcate cu poveri!           Bivolii mugeau în juguri!           Seminţii negre, din Arabia şi Africa, seminţii galbene, din Asia, s-au adunat în tabere, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul, pe cal alb!           Mahomed s-a arătat, în noaptea mâniei.           S-a rânduit în fruntea oştilor, în număr de două sute cincizeci de mii!           A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană, şi să o tot aducă în sus, pe fluviul Dunării!           Vlad a ieşit şi el din cetatea Târgoviştei!           A poruncit peste ţară chemarea buciumului!           Ţara a apucat armele!           A prins să coboare spre tabăra voivodului!           S-au adunat cam la treizeci de mii!           Au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia să întindă Cuceritorul pod!           Dar oricât i-au săgetat din arcuri, Turcii se buluceau neîntrerupt, spre malul pământului românesc!           Văzând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi, ca odinioară fiii vânturilor!           Tot ca ei, a pustiit ţara în urma lui!           A otrăvit fântânile!           A dat foc semănăturilor şi fânaţurilor!           Mahomed îl urmărea cu îndărătnicie! Repezea mereu pâlcuri de spahii!           Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii… în tinereţea Măriei Sale, Vlad stătuse printre Turci mult! Le ştia limba, portul şi obiceiurile. Ştia că ostile lor nu fac nici o mişcare în timp de noapte! De-aceea pândea când Mahomed îşi făcea tabăra de popas, şi da năvală, şi neîncetat îi spârcuia1!           1 A spârcui – a rupe în bucăţi; a sfârteca, a ciopârţi.           — Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul. Parcă-i titirez: acum îl vezi, acum nu-l mai vezi!           Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slăbirea vitelor, la sleirea oştilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă, cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor. Dar domnul român şi ostile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pădurile şi râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pâlcuri de oaste. Turcii porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă, în frunte!           Avangărzile Cuceritorului zăreau printre brazii pădurilor fuioare de fum, şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Ţării Româneşti. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac răcnind „aman”, aflau doar focuri încă arzând şi bălegar de cal, proaspăt…           Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larmă: Vlad le şi ataca ariergărzile!           Mahomed Cuceritorul turba!           Poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece.           Începea să vadă năluci! Slăbiseră bivolii. Caii prindeau să. şchiopăteze. Comandanţii prindeau^să murmure…           Ce fel de război era acela? îl stropşesc odată pe Vlad Ţepeş, ori nu?           Ei, care biruiseră împărăţiile pământului, stăteau de-atâta vreme fără să-şi poată spăla iataganele de rugină, în sânge…           Parcă venise în Ţara Românească să bată război cu umbrele, nu cu oamenii!           Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul?           Într-o noapte neguroasă a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile. Jur-împrejur au pus carele, ca un zid. Şi şanţ au săpat.           Străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului.           Ostenit şi descurajat, Cuceritorul s-a tras singur în cortul de mătase, ridicat drept în mijlocul acelei întărituri, să doarmă şi el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert.           Străjile mereu veneau şi dădeau seamă căpeteniilor, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi! Atâta linişte era, încât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum caii ronţăie vreascuri şi buruiene arse!           Undeva în pustia nopţii s-a auzit un strigăt, ori poate un ţipăt tânguios de pasăre. Străjile au desluşit umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut.           De fapt, oastea lui Vlad venea pe sub streşinile pădurii, în număr de cincisprezece mii, toţi unul şi unul cutezători! Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită.           La un semn al voivodului, oastea a sărit pe cai, a dat chiote înspăimântătoare, pân-au ajuns la corturi! Săbiile lor lucrau în draci!           Groaza a trezit turcimea din somn!           Nu se vedea nici la un lat de mână, încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap.           Vlad, cu o ceată, îşi deschidea cale spre cortul cel mare al Cuceritorului! Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, şi striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul…           Nişte care s-au aprins!           Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort!           l-a sfâşiat pânza!           Când a auzit geamăt, a crezut că l-a ucis pe Mahomed! Şi-a dat seama însă că pălise doar cortul unui vizir!           S-a repezit înainte, însă n-a mai apucat să ajungă la cortul Cuceritorului. Oştenii Ţării Româneşti băteau în retragere, săreau peste movilele de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.           Turcii s-au repezit înapoi spre Dunăre, lăsând armamentul, proviziile şi morţi câteva zeci de mii. însuşi Mahomed, spaima lumii, fugea mâncând pământul, urmărit de pâlcuri de călărime românească!           Cum a ajuns peste Dunăre, şi-a făcut rânduiala în barbă şi-n ostile rămase. Le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să fie vesele, să cânte flautele şi toate tobele tubulhanalei, ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi, să se afle că i-a stropşit1 Vlad!           1 A stropşi – a zdrobi, a sfărâma, a strivi.           În timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor, puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri.           Acel Radu a primit să dea tribut, spre ruşinea pământului!           Cu toată cumpăna, însă, naţiile vecine şi depărtate au avut de luat de la Domnul Vlad o preţioasă învăţătură, că însuşi Mahomed al ll-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor timpuri, a putut fi bătut şi fugărit.