Povestiri istorice

                                                                                              Bristena fiica dacilor                          Vremea a dăltuit în piatră o sarică cu glugă colțuroasă în creștet, pe care a cârpoșit-o apoi cu petice de mușchi negru-verde. Din depărtare, piatra pare o femeie ce stă în picioare, dreaptă, nemișcată. Lumea îi spunea BABA.        Se zice că, mai înainte, femeile îi duceau ba un cocoloș de mămăligă cu brânză, ba o oliță cu lapte, i le aduceau, i le așezau la picioare și se depărtau în vârful degetelor, să nu le simtă.        Unii au surprins piatra întorcând capul după trecătorii de pe drum; își ridica încetișor colțul glugii de lespede și mijea dintr-un ochi, apoi își lăsa perdeluța pe față și încremenea iar.        Și se mai spune că baba asta are mulți copii. De unde să-i aibă? De unde are baba atâția copii? Asta îi povestea războiului lui Decebal cu râmlenii. …Că s-a dus vestea despre bogățiile țării ăsteia, despre munții ei de aur, până la Roma. Și pe împărații Romei nu-i mai încăpea pământul: aveau în stăpânire mări și țări cu robi fără seamăn de mulți —și lor tot nu le ajungeau. Își puseseră în gând să cucerească toată suflarea de om ce se afla atunci pe pământ.        Așa, au pornit cu război și peste țărișoara lui Decebal. Acuma, ce să spun, știe o lume întreagă cum au luptat dacii, bărbați și femei, și cum au fost zdrobiți de râmleni.       Numai că la război au luat parte și copiii dacilor. Așa, dacii îi așteptau acum pe râmleni în cete, cete, prin munți. — Unde or fi dușmanii? Și-a întrebat un taraboste ceata lui. — Eu am să aflu, zice Bristena, fetița unui luptător. — Cum ai să afli? — Așa, că am să mă duc cu mielușeii la păscut iarbă. Zis și făcut: a luat cu ea încă doi copilași mai mici, frățiorii ei, și cu câțiva berbeci s-a apropiat de tabăra dușmanilor. — De unde aveți voi berbecii ăștia? Au întrebat-o râmlenii. — Din turmă. — Să ne arătați și nouă turma voastră! S-au răstit ostașii la copii. Și Bristena a adus cu ea o sută de ostași râmleni, prin Cheie, spre fundătura Velii, unde s-au trezit înconjurați de daci. — Așa, fata tatii, ni-i puseși în palmă, i-a zis taică-său. Dar pe frățiorii tăi unde i-ai lăsat? — Ostateci! — Ostateci? — Ostateci. Dar îi aduc și pe ei, și încă cu mare alai. — Cum „cu mare alai”? — Cu oaste râmleană, pe care să o așteptați și să o cinstiți cum se cuvine.          Așa, Bristena n-a mai spus nimic, ci a luat din mâna unui râmlean prizonier scutul și de la altul lancea, și s-a dus cu ele la râmleni. — Unde-s soldații noștri? a întrebat-o mânios mai marele oștirii. — Unde să fie? Vă așteaptă. Au pregătit un ospăț: o leasă de jăratic plină cu berbece! În frigări! — Să te credem? a întrebat unul mirat de o veste ca asta. — Păi de ce au trimis ei scutul și lancea asta? Ca să aveți încredere. — Bine, dar să nu ne porți cu vorba, că apoi ți-a sta capul unde îți stau picioarele, îi zice mai-marele oștirii, arătându-i tăișul unei săbii. — Cum să vă duc cu vorba!? se miră fetița. — De ce nu au trimis un soldat de-ai noștri? O mai întrebă el, neîncrezător. — Pe cine să trimită, că au dat și de muntele Bulzul de Aur și acum se muncesc să-l sfarme în bucăți! zice fetița. — Un munte de aur? I se miră râmleanul. — Un munte de aur! își întărește fetița spusele. — Dar oastea lui Decebal unde e? O mai întreabă comandantul. — Dacii au pierit cu toții în luptă, la Dierna, la Tapae, la…        Comandantul râmlean luptase și el la Dierna și Tapae, așa că i-a dat fetiței crezare.     Acum, Bristena și-a luat frățiorii de mână și, cu pază la spate, i-a dus pe râmleni prin Cheie, acolo unde le pregătiseră dacii primirea. Aici se trezesc ei cu pietroaie rostogolite de pe creștetele stâncilor. — Așa ne fu vorba? Se răstește soldatul la fetiță, cu sabia ridicată în vânt, gata să-i reteze capul. Dar în clipa aceea, un bolovan mare l-a luat de pe picioare și el s-a răsturnat pe spate. Bristena i-a ridicat de jos sabia și, cu frățiorii de mână, s-a furișat printre pietroaiele din Cheie, până la ceata lor. Și au pierit și aici mulți râmleni, că dacii au coborât apoi de prin munții din jur și i-au prins din toate părțile, ca în clește. Dar râmlenii nu s-au lăsat și, până la urmă, i-au învins pe daci. Tatăl Bristenei a fost prins și dus în robie. — Vreau să-l scap! i-a zis fetița tarabostelui ei. — Cum ai să-l scapi? — Așa, că m-oi înfățișa iar la dușmani. Bristena și-a potrivit acum părul băiețește, s-a îmbrăcat cu haine de copil și, desculță, mâna din urmă doi vițeluși. — Unde-i duci? s-a răstit o strajă dușmană la băiețel. — La păscut! Răspunde el. — Atunci să-i lași cu ai noștri, i-a zis ostașul, și i-a luat vițelușii băiețașului. — Să-i păstoresc eu, s-a rugat de el. — Să-i păstorești pe toți, și pe ai noștri. Băiețașul a ajuns păstor la ciurda de vite a râmlenilor. Și dușmanii nu au mai luat seama la prichindelul cu ochii vii ca de veveriță. Ba, băiețașul le mulgea vacile și le da ostașilor să bea lapte. — Așa… Cum te cheamă? — Țimoca. — Așa Țimoca, să păstorești vacile și să ne dai lapte, i-au zis dușmanii. Dar Țimoca era numai ochi și urechi, într-o zi a văzut un șir de robi, minați din urmă de ostași dușmani. — Unde-i duceți? a întrebat un râmlean. — Să taie muntele de aur, i-a răspuns ortacul lui. Țimoca a auzit unde îi duceau pe robi. L-a zărit între ei și pe taică-său. Noaptea au poposit în Veree. Țimoca s-a strecurat printre străji până la el, l-a îmbrăcat în haine râmlenești și așa, în chip de ștafetă, taică-său s-a înfățișat la comandantul cioporului de robi. — Aduc porunca să-i întorci pe drumul Uzii, i-a zis ștafeta. Acum, ceata de robi, urmată de paznici, s-a înfundat în codrii Uzii, de pe muntele Bulzul de Aur, unde au căzut în mâinile dacilor, care i-au slobozit. Dar războiul a împuținat luptătorii daci 5 bărbați și femei erau din ce în ce mai puțini. Bristena a strâns copiii de prin sate. — Ce să faceți voi? a întrebat-o tarabostele. — Îi ducem pe vrăjmași în partea cealaltă și apoi voi îi luați din urmă. Așa au făcut: o sută de copii, cu Bristena în frunte, au prins a lărmui pe povârnișul Rachișului, intrând și ieșind din codri. Râmlenii i-au zărit din depărtare. N-au mai stat să ia seama că îs copii și s-au rânduit în linii de bătaie, într-acolo. Așa, dacii i-au înghesuit din urmă pe vrăjmași, în strâmtoarea dintre stânci, unde i-au măcinat pe toți. Într-o noapte întunecoasă, fetița s-a strecurat în cortul comandantului râmlenilor și i-a luat scutul și sulița, lăsându-i vorbă: „Să vii după ele!” Altădată le-a dezlegat, noaptea, caii de la iesle și le-a dat drumul prin păduri. — Bristena! Să mi-o prindeți, a urlat comandantul râmlenilor, care aflase despre isprăvile fetiței îndrăznețe. Și au prins-o pe fetiță, au legat-o în lanțuri, ca abia le putea târî după ea. Au pornit-o   ostașii pe drum, spre mai-marele lor. Dar, în dreptul Babei, s-a ivit de după pietroi bătrâna. — Ce-a greșit? I-a întrebat femeia pe ostași. — Ne-a prăpădit mulți luptători, zic aceia. — Fetița asta?! Se face a se mira bătrâna. — Fetița asta! îi răspund ostașii. — Și unde o duceți acum? — La mai-marele nostru, să-i taie capul, pe care să-l trimită la Roma. — Sărăcuța! Parcă i-ar fi sete! Să o lăsați să bea un strop de apă, a mai zis bătrâna și i-a dat să soarbă o gură de udătură din urciorul ei, apoi baba s-a făcut nevăzută. — Tu ești, Bristena? a întrebat-o râmleanul, când i-au înfățișat-o ostașii lui. — Eu îs Bristena, a răspuns fetița fără frică. — Apoi, iaca, ți-a venit și ție rândul Să-i retezi capul! a poruncit el Ostașului de la spatele fetiței. Ostașul a scos sabia și, pe loc harș, a izbit cu ea, să-i reteze capul Bristenei. Dar sabia a făcut „țnnn!” și s-a rupt în două. Au adus altă sabie și iar „țnnn!” și sabia s-a frânt în două; — Cum!? Se rup săbiile de gâtul fetiței? se întrebau râmlenii. Ostașul mai încercă o dată, de două ori, de nouă ori, dar toate săbiile se frângeau de gâtul fetiței. De ce se frângeau săbiile? Păi, baba i-a dat să bea apă din urciorul ei fermecat. I-a dat și a prefăcut-o într-o piatră vier fetiță de piatră, cu mâini, picioare, gură, nas de piatră, numai ochii îi erau vii și avea grai. Ce să facă acum râmlenii cu Bristena? Au trimis-o la Roma, împăratului lor, să vadă și el ce fel de luptători sunt în Dacia. — De piatră!? s-a mirat împăratul când a dat cu ochii de fetiță. — La voi oamenii sunt de piatră? a întrebat-o unul. — Toți sunt tari și neclintiți, ca pietrele, a răspuns cu curaj fetița. Dar, până la urmă, râmlenii i-au învins și pe daci și le-au cucerit toată țărișoara. Și au strâns de prin munți mulți robi, pe care i-au trimis în țara lor. Au strâns și copii, băieți și fetițe, i-au făcut ciopoare și i-au pornit și pe ei pe drumul fără capăt al robiei. Nici plânsul, nici oboseala pruncilor nu au muiat inimile ostașilor, care îi mânau din urmă ca pe oi. Însă, aici, în Cheie, baba din piatră le-a auzit vaietele. Și-a ridicat gluga de lespede de pe ochi, să vadă ce o mai fi și asta. Când a zărit cârdul de copii, mânați din urmă ca oile, a zvâcnit din adăpostul ei și s-a proptit în calea generalului. — Unde-i duci? l-a întrebat ea. — La Roma. — De ce îi duci la Roma? — Îi duc împăratului nostru. — Ce să facă împăratul vostru cu plodurile astea mărunte? — Să-i vândă prin târguri! — Ca pe oi? — Ca pe oi! — Să mi-i vinzi mie. — Să ți-i vând ție?… — Să mi-i vinzi. — Îi avea cu ce să-i cumperi? — Oi avea. — Daaa… nu așa, un crițar, doi. — Aur! — Aur! îi răspunde baba și îl duce pe râmlean la Peștera Preușa, plină cu aur. Generalul a încărcat atunci din peșteră o sută de care cu aur, pe care le-a pornit pe drumul Romei, însoțite de ostași cu săbii și sulițe. Numai că, în Cheie, când să-și ia tălpășița pe urmele carelor, generalul s-a răzgândit. — Haide și copiii! a poruncit el. — Așa ne fu vorba? îl întrebă baba. — Aurul e prea puțin, zice el. — Prea puțin? Să-ți mai dau, îi făgăduiește ea. — Să-mi mai dai, se învoiește râmleanul. Și baba l-a dus la peștera Bogzuțului, de unde lacomul a mai încărcat o sută de care cu aur. Dar, în Cheie, a data-i porni iar la drum pe copii. — Cum? Tot nu-ți ajunge aurul? l-a întrebat baba. — Nu-mi ajunge! s-a răstit generalul. — Să-ți mai dau! — Să-mi mai dai! Și baba l-a dus la peștera Bedeleului, de unde a încărcat altă sută de care cu aur. — Să mergem! s-a răstit el iară la soldații lui, făcându-le semn să ia și copiii. — Ho! Stai! Stai să te satur eu de aur! i-a strigat baba. — Mai ai și alt aur? s-a mirat generalul. — Mai am. Am cât dorești! Am atâta aui, încât să satur toată Roma, i-a zis femeia. — Scumpi ți-s copiii! se miră generalul. — Mai scumpi decât tot aurul pământului! Și scump ai să-i plătești tu! — Să-i plătesc eu? se înfurie generalul. — Să-i plătești tu! — Cum să-i plătesc? — Cum se plătesc toți robii! — N-oi fi eu robul tău?! — Ba îi fi. — Roob…! urlă cela, de-a răsunat toată valea Cheii. — Dar, până una alta, să-ți dau ce ți-am făgăduit. — Aur! — Aur! Și l-a dus baba la muntele Bulzul de Aur. — Hăăă! s-a mirat râmleanul când a văzut un munte de aur. — Îl vezi? — Îl văd! — Ți-l dau! — Pe tot. Dar să te văd cum ai să-l urnești din locul lui. — Cum? Cu robi! — De unde robi? Și râmleanul a adus ceata de copii și i-a pus să sfarme muntele în pietre mărunte de aur, pe care să le încarce în care, să facă un șir cu un capăt la Roma și cu celălalt aici, în Cheia, și să treacă prin fața împăratului o sută de zile și tot să nu se mai sfârșească. — De ăștia îmi ești? îi mai zice baba, când a văzut copilașii scurmând cu degetele lor să dezghioace muntele de aur. Râmleanul nu a mai avut vreme să asculte vorbele femeii. El a pocnit din bici și a plesnit copiii peste spinări, zorindu-i la treabă. Bătrâna, dacă a văzut-o și pe asta, dacă a văzut lăcomia și răutatea omului, a făcut cu mâna ei uscată un semn, și copiii au împietrit în fața vrăjmașului, adică s-au făcut pietroaie numai că pietroaiele erau ca niște statui de aur. — Ce-i asta? s-a răstit generalul la bătrâna. — Nimica toată. — Cum „nimica toată”? — Tu nu vezi? — Ba văd statui de aur. — Dacă le vezi!? — Să le duc la Roma! — Ba îi face bine să te bolovănești și mătăluță aici, lângă copilașii noștri. Generalul a simțit atunci că îl cuprinde o răceală ca de piatră. Dar, ce mai atâta vorbă? Râmleanul s-a făcut și el pietroi, aici la poalele muntelui de aur. Numai că ochii nu i-au împietrit. Și nici limba nu i-a împietrit. El vedea, auzea și vorbea, ca mai înainte. — Ce-am făcuuut! Ce-am făcuuut! se bocea viteazul din pietroi. — Te-ai prins în laț, ca un sticlete prost! îi zice baba. — În laț? — În lațul robiei! — Eu, rob!? — Tu rob! — Să mă slobozi! — Să te răscumperi! — Să mă răscumpăr? Cum să mă răscumpăr? — Cum se răscumpără toți robii! — Cum se răscumpără toți robii! Generalul din pietroi a dat poruncă ostașilor lui să alerge, să ajungă din urmă carele cu aur și să le întoarcă înapoi. — Nu vreau aur! i-a zis baba. — Dar ce vrei? — Să-mi întorci din robie pe toți tații și pe toate mamele copilașilor ăstora, i-a cerut baba. — Că tații lor or fi pierit în război, zice cela. — Atunci îmi dai alții în loc, câte doi de fiecare tată și mamă. Și s-au întors din robia râmlenilor de două ori atâția bărbați și femei câți tați și câte mame au avut copiii din Cheie. Baba l-a despietrit apoi pe general și l-a lăsat să se ducă în țara lui. A despietrit și copiii. Numai că s-a pornit al doilea război cu râmlenii și baba a bolovănit iar toți copiii satului. Dar acum i-a făcut pietroaie, nu statui de aur. Asta ca să nu-i mai ia vrăjmașii și să-i ducă la Roma.          

Doamna lui Neagoe-Vodă Neagoe-vodă era un domn bun, temător de Dumnezeu și evlavios, nevoie mare. Vrînd să facă o biserică, care să rămîie de pomenire, puse să se clădească monastirea de la Curtea de Argeș și hotărî ca să fie astfel de frumoasă, încît seamăn pe lume să nu mai aibă. Pentru aceasta cheltui el atîta sumedenie de bani încît vistieria lui se golise de nu mai rămase nici cu ce să-și ție curtea.   Și credeți că ajunse să o dea de cheie? Aș! ferească Dumnezeu! Mai era mult pînă să o gătească de tot.   Dar fie că in cele din urmă tot făcu el ceva care a rămas de pomenire. Chiar azi monastirea de la Curtea de Argeș este fala țării.   Nu e om, nu e femeie, ba nici un copilaș nu e în țara noastră care să nu știe cit de frumoasă este acea biserică, cît de meșteșugit este lucrată, și cît de măreț este zugrăvită pe dinăuntru. Încotro te uiți, sclipește aurul pe dînsa. Streinii de prin alte țări vin cu duiumul, numai ca s-o vază.   Văzînd Neagoe-vodă biserica neisprăvită și vistieria lui ajungînd pe fund, i se aprinse inima de o rîvnă către Dumnezeu de nu se poate spune. Se frămînta cu firea, cît un lucru mare, își bătea capul fel și chipuri, cum ar face, cum ar drege, ca să ajungă la capăt, dar nu găsea nici un mijloc.   Mîhnirea îi coprinsese sufletul și căzuse într-o întristare de se îngrijurase curtenii și cei de pe lîngă dînsul.   Ajunsese să nu se mai poată apropia nimeni de dînsul.   Nici boierii cei mai mari nu mai cuteza a da ochi cu dînsul, căci nimeni nu-i mai intra în voie. Daca văzură așa, boierii se adunară odată cu mari cu mici în Divan și se vorbiră ce să facă spre a mai înveselii inima lui vodă cea atît de închisă.   Intrînd și vodă în Divan, posomorit, cum ajunsese să fie el, boierii îl întîmpinară și-i ziseră:   — Luminată fie fața măriei-tale, doamne! Sfatul cel mare de 12 boieri a găsit cu cale ca să se mai mărească birurile. Adunîndu-se mai mulți bani din țară, măria-ta. vei putea să-ți împlinești dorul inimei spre lauda Domnului și spre mărirea domniei măriei-tale   — Așa să fie, răspunde vodă. Numele Domnului fie lăudat.   Fața lui vodă se lumină oarecum, inima i se deschise gîndindu-se că acum se va găsi mijlocul spre a se putea isprăvi un lucru așa de minunat ca biserica pe care o începuse el.   Doamna lui Neagoe, blîndă și milostivă, cum era din fire, vine repede și intră în Divan. Neobișnuită a sta la sfaturile boierilor, ea se pierde de rușine. Cum să grăiască ea împrotiva boierilor cu barbele albe și încărunțiți în slujbele țării?   Dar știind că acolo se plăzmuiește ceva pe spinarea bietului popor, carele și așa era destul de încărcat de podvezi, se încumete și zice:   — Doamne și soțul meu Neagoe! Nu te lăsa să te în— duplece căpeteniile poporului a-l împovăra, pentru ca să-ți placă ție. Știu că dorești să faci o zidire care să n-aibă seamăn pe lume, în care să se aducă jertfa cea pacinică a legii celei sfinte a noastră spre lauda celui Preaînalt. Ar adus-o pînă aci fără să te atingi măcar de un căpătîi de ață din al altuia. Averea toată ți-ai cheltuit-o pentru acest lucru plăcut Domnului. Crezi tu că vei avea liniște și pace cînd vei ști că biserica ta este isprăvită cu sudoarea atîtor oameni, cari în loc să te laude, te vor blestema? Nu este destul jugul ce apasă pe cerbicele bieților muncitori? Cînd vei merge la biserică să te închini, cu ce evlavie ai să-ți faci tu rugăciunea, cînd ochii tăi se va izbi delacrimile atîtor femei ce se vor vărsa tăgăduind milostivirea ta, pentru că le-ai sărăcit părinții, bărbații și copii[i], luîndu-le pîinea de la gură, ca să-ți mulțumești deșertăciunea? Ai uitat un lucru, dragul meu domn și stăpîn.   Ai uitat că soția ta are niște giuvaericale cu care se gătește la zilele de praznice. Pînă cînd voi ști poporul împilat pentru săvîrșirea bisericii tale, eu nu voi mai putea pune pe mine aceste podoabe, vrednice numai de păgîni. Ia-le, prefă-le în bani și împlinește-ți făgăduiala ce ai dat lui Dumnezeu.   În același timp ea deschide capacul unui sipețel, ce adusese cu sine, și lăsă să strălucească la ochii boierilor diamanticalele doamnei ce erau în acel sipețel. Și, podidind-o lacrămile de bucurie că făcuse o jertfă ce nu se mai auzise pînă atunci și de rușine că vorbise atît în sfatul boierilor, ieși numaidecît afară.   Toți rămaseră înmărmuriți cînd văzură pe doamna lor săvîrșind o faptă atît de frumoasă și de lepădare de sine. Neagoe-vodă se bucură că are o doamnă cu care se lovește la cugete. Iar un ostaș bătrîn, bătrîn de tot, care apucase a intra și el în Divan și sta smerit într-un unghi, își ridică mîinile sale tremurînde către cer și zise:   — Mulțumescu-ți ție, Doamne, că m-ai învrednicit a trăi să auz lucruri nemaipomenite pînă acum. Țara care scoate asemenea femei nu va pieri. Maica Domnului va fi apărătoarea ei pentru d-a pururea. Acum poți merge, suflete al meu, în lumea drepților, că văzură ochii mei mîntuirea ce Domnul a gătit țărișoarei noastre. Astfel a cuvîntat bătrînul și a avut dreptate. Bine a zis, cine a zis, că femeia domnește rugînd. Ceea ce voiește ea să iasă, copii, aceea iese. Uitați-vă împrejur și vă încredințați de acest adevăr.

                                                                  Stejarul din Borzești            Ștefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie, li plăcea să se joace cu copiii răzeșilor. Toți îi spuneau Ștefăniță sau Ștefănucă, și era bucuria lor când venea prin părțile Trotușului. Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli! Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși. Așa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe șa, arătându-i frumuseți și bogății pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ștefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeștilor, unde se afla un stejar uriaș, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii de prin partea locului. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit. Îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț.   Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau până și iarba. Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gât și duși în robie.   Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pândari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, piuă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna ostile de țară. Și ostile în leafă, să țină piept cumpenei. Dar tătara erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.   II   Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbătici și sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când țârâie din niște ușoare strune miile de gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.   Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefănită, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceata lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vâjâiau ușurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare era și Mitruț, dar până la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ[1], în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebându-l: de ce-i calcă țara? De ce ucide copiii? De ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei?   Întrebându-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.   Văzuse cu ochii lui sate arzând și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburând spre stârvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari. — De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încât Mitruț aproape că și-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru ca a năvălit în țară străină?   La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gânduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrâni ca-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scoteau ochii. — Să i se reteze nasul… a spus unul. — Nu! E prea puțin! a răspuns Ștefăniță. — Să i se scoată ochii!… — Nu, e prea puțin! — Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… A spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți râdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor. — Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus.   Mitruț râdea și bătea din palme.   L-au urcat până la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vântului. Deodată, cum râdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige: — Tătarii!… Vin tătarii!… Vin tătarii…   Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vârful sulițelor. — Coborâți-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipând: — Tătarii… vin tătarii!   Au prins să bată clopotele de furtună.   Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coasele și topoarele, gata de apărare.   Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și ale femeilor: — Tătarii!… vin tătarii!…   Și băteau mai tare clopotele.   III   Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau până-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă. — Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el? — Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid… — De ce? s-au mirat tătarii. — Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…                 — Să vedem… au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală. — Fie-ți milă… a răcnit Mitruț, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă și l-a omorât.   Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.   IV   În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținându-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca. — Niciodată să nu uiți, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat! — Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mâna mea! Dacă trăiește hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzești... — Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pământ străin…   Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, ca apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor!   Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară! — N-am sa uit, tată! Am să răzbun sângele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove…   Pârjolul urca tot înainte, din Țara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor.   Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan voievod îmbătrânea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe: se liniștesc, sau nu? Căci prea s-a încruntat lumea de atâta sânge și năvăliri! îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul că țara are domn tânăr și viteaz, și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele…   Hanul a primit cuvântul lui Ștefan cel Mare cu mânie strașnică. A scrâșnit: — Auzi, câinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul hanilor!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa… — E tânăr și are cutezanța tinereții! I-au spus atamanii. Să-l învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci ești ostenit de bătrânețe… — Nu! a răspuns hanul, cinici poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător…   Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeșii Țării de Jos s-au strâns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălirilor. A coborât și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.   Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cât țineau zările. Ardeau satele și câmpiile. Puținii pământeni scăpați cu zile veneau îngroziți, rânduindu-se în oastea voievodului.   Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hârtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, până ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinerețe… Nu? Ia să-și aducă aminte… — Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ți-aduci aminte? — Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei!   Bătălia cumplită s-a încins cât ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezaturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum. Spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stingă cu buzduganul! Striga: — Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț… Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!…   Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cârduit deoparte. În vremea asta ostile cotropitoare fugeau mâncând pământul.   Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului. — Acum să-l judecăm pe han-tătar!… strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeși? — Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri. — Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele. — Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ți-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar… Ridicați-l, feciori, în funie…   Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere.   Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină.     [1] Județ – judecată.      

Povestea lui Tolpa țiganul și Ștefan-Vodă cel Bun și Mare Spun, măre, că Ștefan domnul să fi fost om dezghețat și verde ca busuiocul. Toți oamenii de pe lîngă dînsul erau aleși pe sprinceană; deștepți, ugurlii, veseli și numai spirt, știi colea, cum sunt buni să mi-ți facă ispravă bună.   Ștefan domnul era așa de bun cînd vedea dreptatea înaintea lui, încît să mi-l pui la rană și să se vindece; dară era așa de aspru cînd da peste cîte o nedreptate, încît nu căta nimărui de ce îi e cojocul, ci mi ți-l punea la pedeapsă, măcar de-ar fi fost de șepte palme în frunte.   La curtea lui se afla un țigan cam vorbăreț, anume Tolpa. El aflase har înaintea lui vodă pentru glumele lui cele nevinovate și cam înghimpătoare pentru unii din boieri.   Într-una din zile, văzu el venind la vodă o samă de țărani români. El le iesă înainte.   — Ce căutați voi, bre, oameni buni?   Țăranii, socotind că este vrun boier de-a curții, își luară căciulele în mînă și, într-o glăsuire, toți ziseră:   — Apoi ce să căutăm, cuconașule. Iată, am venit și noi, păcatele noastre, să ne jăluim lui vodă pentru pacostea ista de pîrcălab, care ni s-a pus ca scaiul în cap.   — A cam aflat vodă cîte ceva despre pîrcălabul vostru, bre, oameni buni. Spuneți-mi și voi tot ce știți și lăsați-l pe mîna mea, c-oi ști eu cum să-l încondei la măria-sa, și vi se va face dreptate.   Atunci țăranii îi spuseră cum îi nedreptățește pîrcălabul, cum îi asuprește și jupuiește, cum le ia biruri afară din cale, cum îi globește peste măsură pentru lucru de nimica și, pe lingă aceste, cum îi chinuiește, bătîndu-i pînă îi deznoadă, ia, pentru așa, de florile mărului.   — Duceți-vă acasă, dragii mei, le mai zise Tolpa, și vă odihniți, că am eu ac de cojocul lui. Să nu vă temeți de nimic, de acum înainte nici capul n-are să vă mai doară   — Dumnezeu să-ți dea noroc și să-ți lungească zilele, cuconașule, să ai parte de ce t-ei ruga lui Dumnezeu și să fii sănătos și rumen ca un bujor.   Apoi plecară țăranii cu inima ușurată.   Tolpa, nici una, nici două, el voia să facă dreptate țăranilor. Se vede că el cam știa patarania despre ceea ce pățea țăranii de pe la pîrcălabi. Ce să facă, cum să dreagă ca să se ție de cuvîntul ce dase țăranilor. Se gîndi, se răzgîndi și, deodată, lovindu-se ușor cu palma pe frunte, zise:   — Stăi, că ți-am făcut-o, pîrcălabe.   El căta acum vreme cu prilej să poată intra la vodă cînd o fi în toane bune. Nu trecu mult și într-una din zile văzu pe vodă cu voie bună, intrînd în Divan. Pasămite, vodă aflase că oastea lui înfrînsese o samă bună de vrăjmași ce încălcaseră țara. Dară era prea devreme. Nu venise nici un boier la Divan. Vodă era singur.   Atunci o dată intră răpede în Divan, ținîndu-se cu mina de falcă și văitîndu-se   — Dar tu, măi Tolpo, ce ai? De ce plîngi? îl întrebă vodă, cam rîzînd.   — Ce să am? Iaca mi-a tras popa o palmă, de mi-a ieșit stele verzi din ochi.   — Da‘ de ce, mă? îl mai întrebă vodă, înseninîndu-i-se fruntea și făcînd haz.   — Ei, iaca pentru că n-am știut Tatăl nostru.   — Bine ți-a făcut. Două trebuia să-ți dea, mă păcătosule. Trei trebuia să-ți dea. Păi bine, mă, păgîn de-ai fi fost și tot trebuia să știi Tatăl nostru! Dară tu, ce pîrdalnicul de liftă spurcată ăi fi fiind de să nu știi tu rugăciunea Domnului și Dumnezeului nostru?   — Ba îl știu, măria-ta; dară într-un loc îl greșesc.   — Ei bine, ia zi, să vedem unde nu știi, și să te silești să-l înveți, că-ți dau și boierie.   — „Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințască-se numele tău, vie împărăția ta…“   — Mai încolo?   — Aici o cam scrintesc, măria-ta.   — „Fie voia ta.”   — Fie.   — „Fie voia ta…”, prostule! Zi de la început și bagă de samă; ține minte: „fie voia ta”.   — „Tatăl nostru… carele ești în ceruri… sfințască-se numele tău… vie împărăția ta… fie…”   — „Fie voia ta“, mă, zise vodă cam răstit. Iată, îți spun drept, și mie îmi vine să-ți trag o palmă. Cum de să uiți tu de la mînă pănă la gură?! Nu te credeam eu o dată cu capul să fii tu așa de nătărău. Atîta lucru să nu ții tu minte! Iată: „fie voia ta“. Zi de mai multe ori.   — Fie voia mea… fie voia mea… fie vo…   — Nu așa, sgripsore bătrîn! „Fie voia ta”, mă, adică să se facă pe pămînt voia lui Dumnezeu, precum se face și în ceruri. Aici nu e vorba de voia mea sau a ta, becisniciile!   — D-apoi… fie și a lui. Dară dacă uit…   — Doară nu-ți lipsește vreo doagă. Ține bine minte.   — Nu că-mi e voia să uit, măria-ta. Dară ca să-mi aduc aminte mai lesne, scrie-mi măria-ta, rogu-te, vorbele aceste, și te iscălește, că doar știind că vine de la măria-ta voi avea grijă ca de poruncile ce-mi dai.   Ștefan-vodă, bun precum îl lăsase pe el Dumnezeu, și care nu știa ce este vicleșugul la inima lui, luă o coală de hîrtie și scrise cu niște slove mari: „fie voia ta”. Apoi o dete în mîna lui Tolpa, după ce se iscăli.   Tolpa, cînd văzu cartea domnească în mîinile lui, de bucurie i se păru că apucase pe Dumnezeu de un picior. Ieși din Divan ai porni într-un suflet la satul de unde veniseră țăranii să se jăluiască lui vodă.   Cum ajunse acolo, dete în știre la toată lumea că a venit cu o poruncă domnească.   Cînd auziră țăranii de una ca aceasta, se adunară cu cățel, cu purcel să afle ce zice porunca.   Tolpa trimise de chemă și pe pîrcălab.   Acesta se grăbi a veni și dînsul să ia cunoștință de cele ce poruncea vodă. Oamenii se făcuse roată împrejurul lui Tolpa și-l îmbulzeau. Iară el ridicînd glasul, zise cu grai lămurit:   — Oameni buni, faceți roata mai mare și lăsați-ne în mijloc mai mult loc de joc.   Și îndată mijlocul roții se deșertă și rămase o lumină, cît fața ariei.   Apoi, chemînd înainte pe pîrcălab, îi arătă cartea domnească și-l întrebă:   — Cunoști această iscălitură?   — Da‘ cum să n-o cunosc? răspunse pîrcălabul. Este a măriei-sale.   — Dacă o cunoști, spune-mi ce zice măria-sa aici?   — Ce să zică? Iaca, „fie voia ta”.   — Ai înțeles acum?   — Ba n-am înțeles nimic.   — Ei, las’, că te-oi face eu să înțelegi acum.   Și întorcîndu-și privirile cătră țărani, le opri asupra a doi flăcăi nalți ca niște brazi, legați și vîrtoși.   Apoi făcîndu-le cu mîna, îi chemă și le zise cu grai poruncitor:   — Porunca măriei-sale lui vodă grăiește ca să-mi luați’ pe d-nealui, jupînul pîrcălab, să mi-i dați cincizeci de toiege de cele beșicate.   Toți tăcură molcum cînd auziră de o așa grea poruncă. însuși pîrcălabului i se încleștă gura. El știa ca și toată lumea că împotriva poruncii lui vodă nu era chip de a sta. Bieții flăcăi se cam codea. Văzînd Tolpa sfiala flăcăilor, adaose:   — Porunca măriei-sale lui vodă mai zice că cine se va împrotivi celor glăsuite într-această carte domnească să mănînce la spete o sută de toiege tot de cele sărate, pietroase și îndesate.   Flăcăii, care nu prea aveau poftă de așa mîncare, puseră mîna pe jupînul pîrcălab, îl întinseră la pămînt și-i deteră cincizeci de bețe bune.   Pîrcălabul suferi și nu zise cîrc. Vezi bine că n-avea ce zice, dacă o dată vodă poruncise.   Apoi Tolpa îi zise:   — Aceasta este, jupîne pîrcălabe, ca să te înveți minte altădată a mai asupri pe acești sărmani și nemernici; vodă nu poate suferi să se facă nedreptate în țara lui și să se schingiuiască bunii locuitori ai acestei țări.   Totuși, pîrcălabul nu se putea dumeri cum de să cadă asupra lui o așa de aspră urgie domnească, el știindu-se credincios și supus domniei.   Nu mai cuteza multă vreme să vie la curtea domnească, temîndu-se de a da ochi cu figura cea cruntă a lui Ștefanvodă cind era amărît pe cineva.   Trecu ce trecu și trebile îl siliră, în cele din urmă, să se înfățișeze domnului său. Veni deci cu frica în sîn la curte și se arătă lui vodă.   Acesta, cum îl văzu, îi zise zîmbind și cu față senină:   — Bine ai venit, pîrcălabe, ce mai veste prin țară? De mult e de cînd n-am mai dat cu ochii de tine. Au doară te-ai mîndrit?   — Umilita slugă a măriei tale a fost totdeauna supus poruncilor. Și nu cred să te fi îndoit de credința ce totdeauna ți-am arătat, răspunse pîrcălabul.   — De unde îți vin ție, pîrcălabe, așa gînduri străine cugetului meu? Eu totdeauna te-am cinstit, și dreptul lui Dumnezeu, n-am avut să mă căiesc de aceasta niciodată.   Auzind versul cel dulce al graiului domnesc, pîrcălabul mai prinse puțină inimă și se încumese a zice:   — Păcat de Dumnezeu, măria-ta, să-ți arunci urgia cea aspră asupra unui slujitor credincios, să faci să se necinstească cărunteța unui slujitor supus, fără să-l fi judecat mai întîi, știindu-te totdeauna drept.   — Ce sunt acestea care le spui tu, pîrcălabe? îi zise vodă plin de mirare și pierindu-i seninătatea de pe față.   Pîrcălabul înțelese că trebuie să se fi jucat vro drăcie in istoria aceasta și răspunse:   — Iată, iată, măria-ta, cum am suferit o pedeapsă pe nedrept.   Și spuse tot ce i se întîmplase cu Tolpa. Cînd auzi vodă de una ca aceasta, mînia i se urcă pe față. Ochii ii scăpărau de supărare. El zise:   — Mișelul! Va să zică el m-a amăgit cînd mi-a cerut iscălitura sub acele cuvinte, „fie voia ta”, prefăcîndu-se a nu ști Tatăl nostru! Nemernicul! Nu mai este vrednic a vedea fața mea! Să se spînzure!   Bietul Tolpa, de cum văzuse pe pîrcălabul că venise la curte, se ținea după urma lui să vadă ce are să se întîmple. Cînd pîrcălabul intrase la vodă, Tolpa se tupilase la ușă și asculta. Iară cînd auzi groaznicele cuvinte ale lui vodă, se făcu nevăzut.   Îl căutară slujbașii să puie mîna pe dînsul, dară el parcă intrase în bortă de șerpe. Tolpa nu e nicăiri. Se trimise numaidecît oameni în urma dositului de Tolpa.   El, bietul, la cine să năzuiască, unde să-și caute adăpost, unde să se ascundă de mînia lui vodă? Într-o clipă mii de gînduri îi trecură prin cap. În cele din urmă, se socoti că scăpare nu e decît în grădina lui vodă.   Acolo știa el niște culcușuri unde nu l-ar fi putut găsi ziua în amiaza mare, dar încămite noaptea. Se strecură fără a fi văzut de cineva și se piti într-una din acele ascunzători.   Inima lui Ștefan iară se deschise, seninătatea iară se urcă pe fața lui. Vezi că Ștefan-vodă avea mai multe ceasuri bune decît rele. A doua zi, cătră seară, ieșind să se mai răcorească de zăduful zilei, intră în grădină singursingurel, cum avea el obicei cînd avea de citit cărți de pe la împărați și crai.   Tolpa, văzîndu-l că are să treacă tocmai pe unde se afla el, se urcă ca o mîță într-un măr, legă brîul cu un capăt de o ramură a pomului, iară cu celalalt capăt se legă de subsuori și se lăsă a-i bălălăi picioarele în vînt. Astfel era atîrnat printre frunzișul pomului.   Trecînd vodă pe potică și aruncîndu-și ochii asupra pomului, văzu pe Tolpa spînzurat. Inima măriei-sale se înduioșă, și părîndu-i rău de porunca ce dase în ziua trecută, zise:   — Sărmanul Tolpa, mare trebuie să-i fi fost groaza cînd a auzit porunca ce am dat să-l spînzure. El n-a mai așteptat pînă să mai vie gîdea a-l mai da și pe dînsul de osteneală, ci și-a făcut samă singur. Îmi pare rău de el. De ar mai trăi încă, l-aș ierta de moarte.   N-apucă să mai facă trei pași, și Tolpa țup! În urma lui vodă. Cum îi auzi vorbele cele milostive, el se dezlegă iute și sări jos din pom. Ștefan, întorcîndu-se, îl văzu cu capul la pămînt. Iară Tolpa strigă:   — „Fie voia ta!”   — Bine că barim de frica spînzurătorii ai învățat Tatăl nostru. Atunci m-ai prins cu iscălitura, acum cu cuvîntul.   Dară să nu cutezi a mai face vreo blăstămăție, că nu vei scăpa cu voia sau fără voia nu știu cui.   Era glumeț Ștefan cel Mare cîteodată și-i plăcea a asculta și glumele altora; dară glumele nesărate și nesămuite erau oropsite; și cei de prinprejurul lui nu prea se jucau cu focul fără să se pîrlească.

  ALEXANDRU MITRU DOMNUL DIN VLADIMIRI   SPRE CASĂ   În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop. Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii. Goni neostenit. Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului. Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri. Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri. Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el. Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi. Călărețul zâmbește. „Uite și grohotișul!” De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele. Ce era de făcut? — Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său. Băiatul s-a înfiorat. — Și tu? Ce faci? — Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii. — Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său. — Eh, o să-ncerc și eu! Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad. Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre. Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui. Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel. Câți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin. Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu. Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său. Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar. Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi. Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă: „Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…   BRADUL CIOBANILOR   Casa, aflată pe deal, coboară parcă de-a dreptul din pădure, semeață, abia refăcută după pârjolul turcesc din primăvară, cu pridvorul sprijinit pe patru stâlpi și cu acoperișul din șiță. Soarele, revărsându-se cald de peste dealul înverzit al Desului, inundă întreg satul într-o ploaie de aur. Tudor, trezit din somn, încă din zori, cată înviorat pe fereastră. Iese apoi în pridvor, plecându-se să nu se lovească de pragul de sus, și își întinde brațele mușchiuloase, răsuflând din adânc. Pe fața lui frumoasă și în ochii căprui, în timp ce privește dealul, pădurea și pârâul, vechii săi prieteni, se răspândește o lumină vie. — Te sculași, Tudore? Vocea duioasă a mamei îi sună, ca în copilărie, plăcută la ureche. Se întoarce și o cuprinde cu dragoste în brațe. — Ehei, muică, muică dacă eram la arat, aram până acum o postață bună. — Și eu, care nu mă mișcăm, ca să nu te trezesc. Râd amândoi cu poftă. — Taica se sculă? — Se sculă și plecă. Se duse la târlă cu caprele. — Și Pavel, Dina, Ioana? Fieștecare cu treburile lui. Rămăsei singură. Stăi să-ți aduc laptele, că îl pusei la fiert. Mama se repede în cuhnie și se întoarce cu laptele, o bucată de mămăliguță caldă și un dărab de brânză. Întinde un ștergar alb pe masa din pridvor. Laptele aburește în oală. Tudor mănâncă lacom. — De mult, nu-mi mai fu dat să mănânc bucate așa de bune! Îmbujorându-se ca o copilă, când un flăcău îi spune că este cea mai frumoasă, mama îi toarnă în strachină feciorului întors acasă după atâta vreme încă puțin lapte. — Ia și-mbucă, Tudorine, ăi fi flămânzit adesea prin străini. — Am flămânzit, muică, da’ nu de lapte și mămăligă. — Da’ de ce, Tudorine? — Păi știi dumneata de ce. Știe și taica. Știu și toți oamenii din sat. Mi-a fost și-mi este sete și foame… Tudor aruncă lingura de lemn la o parte și se ridică în picioare. — Mănâncă, Tudorine… Glasul mamei s-a stins. Își privește feciorul, înalt, puternic, dârz, fără teamă de nimeni. Și totuși, încă de mic, pentru el a tremurat inima ei cel mai mult. Pentru că n-a fost rău în satul lor, în satele pandurești, pe urmă în întreaga țară, ca el să nu se ridice și să nu lupte pentru stârpirea lui. — Mi-e foame și sete de dreptate pentru neamul acesta călcat de toți în picioare! — Mănâncă, Tudorine!… — Nu mai poci! săru’mâna, muică. Cât mâncai îmi ajunse. Mănânc și mai târziu. În mijlocul satului, în fața casei popii Ciuhoiu, acela care l-a învătat carte când era mic, s-a ridicat un brad. Este bradul ciobanilor. Douăsprezece fete îi împodobesc ramurile, după datină, cu ghirlande de flori. Una dintre ele cântă:   — Măi stai, badeo… nu pleca, Că zahar dulce ți-oi da, Și-n brațe te-oi legăna, Și-n brațe te-oi legăna!…   Tudor ascultă atent. Surâde pe sub mustață. Glasul este, neîndoios, al Florichii. A aflat că el a venit în sat și, în acest fel, încearcă să-i atragă luarea-aminte. Dar adevărul este că feciorul pandurului Constantin Ursu a iubit-o pe Florica doar ca pe o soră. Și i-a spus fetei acest lucru. Numai pentru Ancuța, sora lui Iancu Jianu, a știut să bată, cu altfel de dragoste, inima lui. Însă nici pe Ancuța încercările vieții nu i-au dat pas s-o vadă prea des. Mama îi înțelege fiecare gând. — Atâta aș mai fi vrut să trăiesc și eu, și să văd, zice ea, pe feciorul meu cel mai drag însurat. Să aibă o nevastă frumoasă și bună, așa cum sunt Florica sau Ancuța. Să aibă și copii. Să am ce legăna… — Crezi că eu n-aș fi vrut? îi răspunde feciorul. Dar dacă n-am putut să privesc nepăsător cum fiarele și șerpii veninoși tot mușcă norodul! Ce să fac, muică? Așa mi-o fi dat mie!… Să tot mă-nfrunt cu fiarele și șerpii… Fața smeadă a lui Tudor se încruntă și ochii i se fac de gheață. — Și azi-noapte visai șerpi… Din susul satului, în șir, flăcăii au coborât și au încercuit bradul adus anume pentru sărbătoarea de azi a ciobanilor. Unul poartă în brațe Va vila, momâia făcută din fân, despre care se crede că ocrotește vitele, oile și caprele de molimi. Flăcăii s-au prins de mână cu fetele și joacă.   Leagănă-te vârf de bradu, C-aseară mai pe-nseratu Și jipu[1] s-o legănatu. Că jipu-i în vârf la boare, Nu-i ca mine, la răcoare. Că jipu-i în vârf la bire, Nu-i ca mine, la băltire.   — Și cum îi visași șerpii, azi-noapte, Tudorine? Ia povestește lui muica… — Păi se făcea, începe el să spună – în timp ce cată să vadă mai bine cum, dinspre stogul Ursului, vin oamenii, care cu un șiștar cu lapte, care cu o bucată de caș, o strachină de urdă sau un burduf de brânză, pentru praznicul Bradului —că mă găseam pe laviță. Și, iată, pe neașteptate, un șarpe, așa cam de cinci coți, se ițește în ușă. Pun mâna pe cârligul din grindă, când numai șarpele începe să-mi vorbească… — Șarpele să vorbească?… — Păi da, fiindcă uitasem să-ți spun că șarpele acela avea un cap de om. Și nu numai că avea căpățână de om, da’ mai purta încă și-un fel de chivără. Și la chivără pene… Mama își face cruce: — Șarpe cu pene, Tudorine? Șerpii cu cap de om, și chivără, și pene, după mintea mea, n-ar putea fi decât ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari. Tudor râde cu poftă, astăzi, pentru a treia oară. — Ce te socotești, mamă?… — Ascultă-mă pe mine. Ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari… Glasul dulce al Florichii se aude acuma mai deslușit ca adineauri:   — Când treci, badeo, pi la noi, Pune clopote la oi. Di la Vaideeni la vale, Să-ți pui un clopot mai mare, Să te-aud din scăldătoare. Di la măru’roșu-n jos, Du-te, bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   — Și ce ziceai că ți-a spus șarpele acela cu pene? Hai, povestește-mi, fiule! Hai, povestește-mi!… Ochii albaștri, până adineauri senini, ai mamei, s-au înnorat. — Tudore! Sâsâia el. Tudore!… Vină-n culcușul meu. — Și tu te-ai dus? Mâinile aspre, bătucite de muncă, ale Ioanei lui Ursu tremură. — Asta, zău că nu mai știu, muică. Parcă-mi venea să mă duc… și parcă nu. Și-atuncea mă trezii. Începuseră să cânte cocoșii. Mama, măruntă, negricioasă, subțire, venindu-i lui Tu dor nici până la umăr, se apropie de fecior și încearcă să-l cuprindă pe după umeri, dorind parcă să-l ocrotească, întocmai ca atunci când era mic și năvăleau în sat turcii sau slujbașii domniei. — Da’ ce-i cu dumneata? Tremuri? Ți-i frig, ori ți-i frică?… Pentru mine să n-ai teamă, muică. Nu poate fi șarpe pe lumea asta să mă poată mușca. — Ba poate fi, dragul meu, Tudorin al meu, poate fi… Ferește-te de ei!… Ferește-te!… — Oho!… Muica mea bună… Și feciorul își strânge la piept mama. Nu te înfricoșa! Că știe Tudorin al dumitale să le vină tuturor șerpilor de hac… Din vale vine, alergând cât îl țin picioarele, un băietan scundac. Este Petrică al Surului. Și-l fratele Florichii. Se azvârle pe poartă. — Bădie Tudore, gâfâie el. Jos, pe Gilort, sunt oamenii domniei. Vin să te ia legat. Mama își pune palma la inimă. — Tudorine, băiatul meu… Tudorine… — Adu-mi din grajd Zmeoaica, îi dă el o poruncă scurtă băiatului.   — Di la măru’ roșu-a jos, Du-te bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   Răsună, de la sărbătoarea Bradului, glasul pătimaș al Florichii. Băiatul se repede ca un vârtej în grajd și, peste câteva clipe, se întoarce cu calul înșeuat. Tu dor își umple coburii și traista cu cele de trebuință la drum; își ia pistoalele și iataganul; și își îmbrățișează mama. — Unde pleci, Tudorine? Nici nu te-ai hodinit. — Hodina vântului, hodina mea, râde Tudor. Așa mi-i dat mie, pesemne, muică. Spune-le lui Taica și lui alde Zoican, că plecai la Craiova. Pe urmă m-oi duce, poate, și la București. Să-l caut pe egumenul Ilarion. Să cerc un sfat cu el. Călugărul știe multe. Da’ ei să pună la cale toate, așa cum vorbirăm noi împreună azi-noapte. S-adune caprele. Auzi? S-adune caprele. Că eu am să mă-ntorc… Și dă-le încolo de vise. Nu fac un firfiric. Sare pe cal, după obiceiul lui, fără să atingă scara, și trage de frâu. Zmeoaica, subțire, înaltă, tropăie, întâi puțin, pe loc. Se ridică în două picioare. Nechează. Și, dintr-odată, încă nechezând, își face vânt. Trece, parcă zburând, peste pârleaz. — Rămâi cu bine, muică! — Du-te cu bine, feciorul meu!… Nici nu se potolește bine colbul stârnit de galopul sălbatic al Zmeoaicei, și, dinspre vale, năvălesc oamenii domniei în sat. Sunt cel puțin treizeci. — Unde este casa pandurului Constantin Ursu? întreabă căpetenia lor, un bărbat gros, cu mustața pe oală. Dar nimeni nu-i răspunde. — Ce-aveți cu el?… Ce-aveți? se îngrozește Florica. — Las’ c-o găsim noi și singuri! În pridvorul casei, unde până în urmă cu câteva minute Tudor se răsfățase fericit, n-a mai rămas decât mama. Stă pe scăunel și împletește ciorapi. — Cheamă-ți feciorul, bătrâno, să stea cu noi de vorbă! îi poruncește mamei căpitanul neferilor domnești. Mama ridică fruntea. Așa cum ține capul în soare, bătrâna seamănă cu Tudor neînchipuit. La fel ca fiul său, are o dungă adâncă pe frunte, lângă sprânceana stingă. — Fiul meu, căpitane de neferi, spune ea, e urgisit de voi. Și nu l-am mai văzut de nu știu câtă vreme. Așa că nu ai de ce să-l cauți în ograda mea. — Dați-o de-o parte pe bătrână, răcnește căpitanul. Și căutați peste tot. Trebuie să fie ascuns, pe-aici, pe undeva. Nu avea când fugi În jurul gardului de nuiele ai casei s-a adunat o mulțime de oameni. Și alții vin mereu. — Tudor o să vi le plătească pe toate, într-o bună zi, mormăie un bătrân. — Temeți-vă de el… adaugă altul. — Nu vă atingeți de mătușa Ioana!… protestează mulțimea. Tudor nu este aici. Căpitanul neferilor s-a învinețit la chip. — Dacă nu spuneți unde e Tudor, vă aprind casele. În mâinile sătenilor au apărut bâte, coase și seceri. Privirile acestora sunt tot mai arzătoare.   MĂRĂCINI PĂGUBITORI   Cei doi bărbați călări gonesc pe ulițele înguste ale orașului. Din spate îi urmărește o ceată de arnăuți. Întraga zi, Bucureștiul a fost vânzolit de neferi domnești. S-au tras focuri de puști și pistoale. Casele – prin multe din mahalalele unde se știe că locuiesc olteni – au fost răscolite. Prevăzători și pățiți, neguțătorii și meseriașii și-au-tras obloanele. Locuitorii orașului s-au zăvorât în dosul ușilor și porților, astup în du-ai ferestrele, și am rămas. Ascunși, mulțumindu-se numai să tragă cu urechea, încercând să-și dea seama ce se petrece afară, fiind gata totuși, firește, la nevoie, să-și apere familiile, cu ce bruma de arme aveau, sau, în cel. Mai rău caz, să fugă, să ceară adăpost prin mânăstiri și hanuri. În cele din urmă s-a aflat. În București se găsesc Tudor și unul dintre pandurii lui. Dar nu se știe bine dacă – din ordinul turcesc sau numai din dorința boierilor și domnului— urma ca Vladimirescu, după ce va fi prins, să fie zvârlit în temniță sau trimis turcilor plocon (ceea ce, oarecum, înseamnă același lucru). — Pe unde o luăm? întrebă unul dintre cei doi bărbați fugari. Drumul însă s-a închis. Un zid înalt cu un acoperiș de olane le-a răsărit în cale. Ceata de arnăuți i-a ajuns. — Să încercăm să ne croim o potecă prin mijlocul lor! — Bine, să încercăm. — Înconjurați-i și luați-i prinși! ordonă același căpitan de neferi, care fusese și în satul Vladimiri. Sau, la nevoie, omorâți-i. Nu-i nicio pagubă, dacă s-or duce în iad. Scrâșnind din dinți, Tudor, ca un cosaș vrednic, trântește din șa pe toți câți încearcă să se apropie de el. Între aceia pe care i-a răsturnat se găsește și căpitanul. Acesta nu e ucis, dar zace într-un șanț văietându-se de șale. În zăpăceala ce se produce, fugarii izbutesc să scape. Căpitanul observă: — Luați-vă după ei!… Numai doi arnăuți să rămână cu mine. Drumul cotește prin vii. O gârlă micuță, dar zgomotoasă, le taie drumul. Trec dintr-un salt peste ea. Răzbat într-o grădină, apoi din nou într-o uliță. Sub bolta masivă a unei case, o poartă de fier a rămas, nu se știe cum, deschisă. — Hai să intrăm aici! Din vii răsună focurile pistoalelor arnăuțești. Urmăriții descalecă. Își ascund caii în umbra zidului și pășesc pe sub boltă. Nimeni nu îi împiedică j casa pare pustie. Doar, într-o odăiță din fundul curții, lângă încăperile slugilor, pâlpâie o lumină. Fereastra odăiții nu e astupată ca toate celelalte. Și, privind înăuntru, cei doi oșteni zăresc pe un bărbat, încă destul de tânăr, șezând la o masă de brad. Bărbatul poartă plete, mustăți și o barbă scurtă, bălaie. Masa de brad, asupra căreia stă aplecat este încărcată de cărți. Cel mai înalt dintre cei doi fugari privește îndelung pe bărbatul acesta încă destul de tânăr cufundat în lectură. Lui însuși îi plăcuse nespus demult să studieze. De altfel, pe vremea când fusese în slujba unui condicar la Craiova, visase să se ducă la Viena, la o școală înaltă; dar viața zbuciumată pe care o trăise nu îi îngăduise să-și împlinească visul. — Un cărturari șoptește, cu îngăduință, al doilea fugar. Încet, primul deschide ușa. Cărturarul nu îl aude. Cu pana înseamnă pe hârtie ceva. Al doilea, din nebăgare de seamă, a doborât o carte, care se afla pe pervazul ferestrei. Și cartea, în căzătura ei, a pocnit. — Cine este? Ridică, în sfârșit, capul bărbatul de la masă. — Mă cheamă Tudor Vladimirescu și acesta este prietenul meu, Zoican, îngaimă cel dintâi cu sfială. Și te rugăm, cărturarule, să ne dai adăpost. Bărbatul se saltă de la masă. Pe fața lui palidă, s-a zugrăvit o imensă mirare. — Tudor Vladimirescu? exclamă, bucuros. Chipul încordat al fugarului s-a luminat. — Ai auzit de numele meu? — Cum puteam, slugere, să n-aud, căci doar nomele domniei tale sună, de la un timp, pe toate buzele, fie că sunt acestea ale prietenilor, fie că sunt ale dușmanilor… Ba mă gândisem, dacă vrei să știi, că vara aceasta să vin eu însumi în Oltenia și să te caut. Mi s-a spus însă că ești plecat… Dincolo de zidurile casei, se aude ropotul amenințător al cailor arnăuțești. Cărturarul se repede afară și închide porțile. Trage ivărul gros, tocmai în clipa când tropotul unui cal se oprește la poartă. Și o voce guturală întreabă, cu năduf: — A cui este casa aceasta? — A marii boieroaice Bărcănescu. — Și tu cine ești? — Eu sunt dascălul Gheorghe Lazăr, învățătorul copiilor cucoanei Bărcănescu. — Boierii nu-s acasă? — Nu, au plecat cu slugile la moșie. — Cine păzește casa? — Eu singur. Și n-ai văzut sau n-ai auzit cumva doi călăreți pe cale? — N-a trecut nicio umbră de om, de peste două ceasuri. — Nu minți? — Dă-mi pace, arnăutule! Nu-mi arde mie de călăreți, bombăne Lazăr. — Dascăl năuc… adaugă glasul. Ce te-ași plezni cu biciul, de nu ai fi în slujba Bărcăneștii… Trage apoi un blestem și o înjurătură. Și trapul se îndepărtează. — Îți mulțumim, dascăle Gheorghe Lazăr, îi strânge Tudor mâna cărturarului, când acesta se întoarce în odaie. — Luați loc! Ne-om odihni la noapte tustrei, care pe laviță, care pe jos, cum om putea. Vedeți bine că nu mai puteți pleca. Iar domnia ta nu ai pentru ce să-mi mulțumești, slugere Tudor. Ba, mai degrabă, aș îndrăzni să-ți spun că este datoria mea să-ți mulțumesc, fiindcă mi-ai călcat pragul… — Nu-nțeleg, dascăle, prin ce-aș putea să merit atâta cinste din partea dumitale. După ce își îndeasă cu tutun o lulea de lemn încovoiată, dascălul Lazăr se așază pe laviță, lângă oaspeții săi. — Am venit aici, în Țara Românească, începe el să spună, fiindcă aveam o datorie… O mare datorie… slugere Tudor. — Ce datorie, dascăle? întrebă, curios, Tudor. Flacăra lumânării care înfiptă într-un sfeșnic sărac de piatră, arde între cărți, pe masă, aruncă pe chipul dascălului niște sclipiri ciudate. — Neamul acesta al nostru pare a fi uitat că are o origină-naltă. Că dacii cei viteji și romanii cei înțelepți și puternici îi sunt vrednici strămoși. Și că menirea lui este de-a viețui aici, lângă Dunăre, în toată libertatea. Tudor s-a ridicat în picioare, și după obiceiul lui, se plimbă cu pași mari, prin odaie. — Așa e, ai deplină dreptate, dascăle. — Într-o epocă de înaintare, cum e acesta pe care o trăim, continuă dascălul, limba română este disprețuită de boierii cei mari. — Și nu numai de fanarioți, ci și de cei români! — Boierii, în sindrofii, nu se maimuțăresc decât pe grecește, și, chiar când vorbesc românește, stâlcesc sărmana limbă de n-o mai înțelegi. În casă se făcuse prea cald. Tudor deschide fereastra. Aerul rece, proaspăt, al nopții, pătrunde în odaie, umflând perdelele. — Neamul acesta al nostru, ca toate celelalte, trebuie să aibă și el dreptul să meargă pe calea progresului. Pentru aceasta are însă nevoie de o conștiință puternică, urmează dascălul. Conștiința se luminează prin cultură. Dar numai prin cultură în limba strămoșească, înțelegi slugere? — Înțeleg, dascăle. — De altfel, visul cel mai drag al tuturor românilor a fost, din totdeauna, în afară de libertate și dreptate, înflorirea graiului curat și fără neghină al limbii românești… înflorirea gândirii noastre proprii… — În ce ogor, cărturarule Lazăr? — În ogorul său cel mai spornic, slugere, școala… — Adevărat, câți dintre fiii poporului, din care mulți s-ar fi ales în frunte la-nvățătură prin râvna și însușirile lor – nefiind o școală în limba românească – nu sunt siliți și osândiți să orbecăie veșnic prin negura neștiinței? Grăiește tare Tudor. Numai că eu știu încă una mai mult, dascăle Lazăr. Cartea este bună, nu spun. Și limba la fel. Dar ceea ce apasă pe cei de jos, în primul rând, e asuprirea boierilor români, greci și de toate neamurile, și a domniei fanariote, în slujba turcilor. Eu cred că numai azvârlindu-i pe toți aceștia de pe umeri, vom răsufla noi liberi… — Una fără de alta nu este cu putință, slugere Tudor, oftează dascălul. Tudor se plimbă prin odaie neliniștit, cu mâinile la spate. Se apropie de fereastră și trage cu nesaț aerul rece în piept. — Dascăle Lazăr, urmează el, cred că lupta domniei tale o deschide pe-a noastră… Sau, oricum, o ajută! Gheorghe Lazăr își aprinde tutunul din lulea. Este emoționat. — Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice și mărăcini păgubitori, iar noi, amândoi, fiecare, cu uneltele lui, va trebui să-l curățăm! glăsuiește rar Lazăr. Tudor îl ațintește pe cărturarul firav, dar plin de însuflețire, cu încredere, în ochi. — De cum te întâlnii, mărturisește el, simții că-mi vei fi frate, învățătorule!… Un fluture de noapte de forma unei inimi pătrunde în odaie și se rotește în jurul lumânării. Peste cam două ceasuri o să se facă ziuă. În depărtare, arnăuții și-au reînceput goana. Trag cu pistoalele. — Și eu mi-am dat seama că-mi vei fi ca un frate, chiar înainte de-a te-ntâlni. De-aceea și doream să-ți mulțumesc domniei tale și să-i mulțumesc sorții că, pe neașteptate, mi-ai călcat pragul… Și să știi, pe toți câți te ascultă și te urmează îi voi socoti, de astăzi înainte, ca pe niște frați ai mei!… — Îți mulțumim din inimă, dascăle, însă acuma va trebui sa plecam! Piua nu se face ziuă. — Nu înainte de a vă da niște veșminte și două pelerine dintr-ale mele. Cam ponosite și peticite, ce e drept. Dar învălindu-vă în ele, vă veți putea strecura, nebănuiți de străji, prin târg și veți putea ieși pe porți. Tudor începe să râdă. — Nu te supăra dascăle. Ești foarte bun. Dar mi-ar fi nu știu cum să-mi îmbrac, în locul pantalonilor mei albi, oltenești, și a minteanului acesta cu găitane, niște straie nemțești. Și, afară de asta, continuă el, văzându-l pe dascăl ca s-a mâhnit, nu de straie am eu nevoie, ci de fierbintea inimă a domniei tale, s-o țin lângă a mea. Gheorghe Lazăr s-a înseninat din nou. — Ia-o, ți-o dăruiesc. Să bată împreună. Deoarece pentru sărmanul nostru neam urgisit bat ele amândouă. — Tare aș dori să te mai întâlnesc, dascăle, și să mai stăm de vorbă. — Aceeași dorință o am și eu, slugere. Zoican a hrănit, între timp, caii și i-a înșeuat. Lazăr deschide poarta. Cei doi fugari încalecă. — Pornim! Rostește Tudor. Rămâi cu bine, dascăle. — Mergi sănătos și cu izbândă, slugere. Caii pleacă în galop, răscolind pietrele și praful drumului. În zare, către palatul domnesc, cerul s-a împurpurat.   DOUĂ DRUMURI   Lopețile plescăie surd și se aude scrâșnitura lemnului bărcii frecându-se de pietrele din mal. Oltul curge, tăcut, dar frământat, la vale. Miroase puternic a nămol și a plante de apă putrezite. În stânga, se zărește moara domnească, iar către dreapta se întind livezi nesfârșite de cireși și de vișini. Cerul este verzui și presărat cu stele, care se oglindesc, se sfărâmă și se orânduiesc la loc, în apa neliniștită a râului. — Cine-i acolo? Slugerul Tudor? Întreabă o voce. — Eu, îi răspunde alta. Tudor sare din barcă și împreună cu cei doi haiduci care îl așteptaseră la mal începe să urce coasta. De dimineață a plouat și pământul alunecă. — Șăt rarul a sosit? — Nu încă. Și ne mirăm și noi că-ntârzie. Nu are obiceiul acesta, rostește un haiduc. — Eh! a veni îndată! Glăsuiește al doilea. Pesemne mai avu căpitanul fo treabă cu boierii. Da’ nu tăcurăți calea degeaba, vă-ncredintăm!… — Căpitanul nostru când spune o vorbă-i vorbă. Încă nu se văzu să și-o calce fodată! zice din nou întâiul. O umbră li se ivește în față. Este un alt haiduc. Acesta aduce cu sine patru cai. Fără să scoată vreo vorbă, îi încredințează fiecăruia dintre cei sosiți dârlogul câte unui cal. Bărbații încalecă. Tropotul cailor turbură liniștea, altminteri, neclintită, a nopții adânci de toamnă. Departe, la marginea livezilor, se văd niște movile vinete tivind zarea și semănând cu mușuroaiele de cârtiță. Acestea sunt bordeiele în care locuiesc clăcașii de pe moșiile de dincoace de Olt ale marelui boier din Divanul domnesc Brâncoveanu. La cotitura drumului, acolo unde începe pădurea de stejar, care se întinde deasă ca peria până la Slatina, se vede o butcă înconjurată de călăreți. Dintre călăreți se desprinde unul și le iese înainte. — Tudore! — Iancule! Cei doi bărbați, așa călări cum sunt, își strâng mâinile. — Ce se-ntâmplă aici? întreabă Tudor. — Ce să se-ntâmple? râde tăios haiducul. Medelnicerul Pangal, egumenul Filotie, logofătul Păun și sameșul Grigorie se puseră în sara ce trecu pe petrecere. Au petrecut ce-au petrecut și le-a venit chef de plimbare, la aer curat, noaptea. Și, fiindcă nenorociții de țărani nu le găsiră îndată niște cai mai de soi, au poruncit să fie puși ei în hamuri. Știi și tu prea bine cine sunt egumenul și boierii aceștia!… Unul îi jefuiește pe țărani, sporind, cu de la sine putere, birul. Ceilalți nu sunt   mai vrednici. Se băjenește lumea de groaza lor. Fiare, fiare turbate. Asta sunt, Tudore! Căpitanul haiducilor s-a aprins. Vorbind, își înfipsese unghiile în carne. Sângele picura. „Ce ochi!… Ce ochi arzători are, gândește Tu dor. Și cum îl doare suferința țăranilor, mai rău decât a lui”. — Noroc că, dintr-o întâmplare, venind să te găsesc pe tine, întâlnii butca, continuă Iancu. Și, dacă văzui asta, poruncii să coboare preacinstitele fețe. Să-i fi văzut pe făloși ce se mai jeleau și cum cereau iertare. Slobozii pe țărani. Îi șuii în caleașcă. Și înhămai în loc fețele boierești. Acum cam osteniră… Ajunseseră lângă butcă. Boierii și egumenul se prăbușiseră în hamuri, aproape leșinați. — Am să-i stârpesc fără nicio milă! Și, chiar în noaptea asta le voi da foc conacelor și caselor în care locuiesc. — Îndură-te și miluiește-te de noi, cade în genunchi în fața haiducului egumenul Filotie. Și domnul o să te binecuvânteze. — Îndură-te de noi, urlă și Pangal, smucindu-se în hamuri, boierule șătrar!… — Eu nu mai sunt boier șătrar. Sunt căpitan de haiduci! îi taie vorba Jianu. Hai, ridicați-vă! — Și voi – se adresează țăranilor aflați pe jilțul căptușit cu perne de mătase al butcii – puteți trage de hățuri. Unul dintre aceștia apucă în mâini hățurile și izbește cu biciul. Boierii se ridică. Se încordează în hamuri, gemând, și butca se urnește. — Fiare!… Fiare turbate!… Lupi sângeroși! Asta sunt! Pământul să-i înghită!… blestemă Iancu Jianu. — Înainte!… înainte, tâlharilor!… poruncește moșneagul. Și butca se Urăște mai departe, legănându-se însoțită de gemetele boierilor, de pleznetele de bici ale țăranului și haiducilor. — Drumul acesta pe care mergi tu, Iancule – îi spune Tudor, cam cu o jumătate de ceas mai târziu, pe când se găseau amândoi într-o colibă de crengi, clădită de haiduci în pădure – are, desigur, rostul lui. — Iau înapoi boierilor ceea ce ei au răpit și le-mpart sătenilor și, mai ales, clăcașilor. Altă cale nu văd să împlinesc dreptatea. — Și, totuși, Iancule, drumul acesta al tău mi se pare prea-ngust. — Nu te-nțeleg ce spui. Lupta mea pentru cei necăjiți e sfântă, oriunde și oricum. Nu-m i doresc altceva decât să lecuiesc arsura nedreptății și-a suferințelor pe care le îndură bietul nostru norod. Și asta o voi face, orice preț aș plăti. — Nu ar fi bine să ne unim cu toții, să chibzuim mai adânc, să ne pregătim?… — Oh, numai chibzuință și chibzuință, se necăjește Iancu. N-am inima cu zări atât de largi ca tine, pandurule. Și buba este coaptă! Trebuie să lovim!… — Mi-a fost dat, cu puțină vreme în urmă, să cunosc un adevărat om, mai glăsuiește Tudor. Un mare cărturar transilvănean. Numele acestuia e Gheorghe Lazăr, un dascăl din Avrig, cu înaltă învățătură, nu numai teologhicească, ci încă și matematicească, inginerească și filozoficească, și nu știu de mai care. Am stat cu el de vorbă. Și de la el am învățat că, pentru a învinge, este neapărată nevoie ca să trezim poporul. — Norodul suferă și eu îi fac dreptate, cum îmi stă în putință. Așa cum ai văzut! Dreptate haiducească!… N-am vreme să aștept! — Iancule!… Iancule!… îmi pare rău că nu ne înțelegem și că nu crezi îndeajuns în puterea de fier a unirii… Haiducul sprinten, cu mișcări iuți, dă la o parte perdelele de crengi ce acoperă intrarea bordeiului, și, la lumina lunii, desface o lădiță. Din lădiță scoate o fâșioară albă de pânză și un capăt de brâu. — Iată. Atât mi-a mai rămas! îi spune el lui Tudor. Tu mă-ndemni la răbdare. Și să aștept să se lumineze norodul, așa cum te-a învățat pe tine Gheorghe Lazăr. Și să se unească? Dar cum să am răbdare? strigă haiducul, mușcându-și buzele. Cum? Atât mi-a mai rămas!… Pandurul se apropie de Iancu și, în lumina lunii, privește fâșioara de pânză. Inima i se strânge. — Dar bine, aceasta este o bucată din narama pe care eu i-am adus-o în dar, Ancuței, surorii tale, în ziua de Crăciun, mărturisește Tu dor. Ce s-a-ntâmplat cu ea? — Ce s-a-ntâmplat? Ancuța, curata mea surioară, pe care ți-o hărăzisem ție de soață, mi-a fost furată, acum trei luni, de cârcsărdarul Stoica. Și tot cu acel prilej, mi-a fost ucisă mama. Capătul acesta de brâu, găsit în scrumul casei din Drăgășani, este din brâul ei… Pandurului îi zvâcnesc tâmplele. — Și unde se găsește Ancuța? O voi scăpa… — Ei, vezi? Șoptește cu lacrimi în ochi haiducul. Într-o împrejurare ca aceasta nici tu, care ești stăpânirea întruchipată, nu te poți stăpâni. Atâta că Ancuța, dragă Tudore, nu știu, de scârbă, ori durere, pieri. Și am jurat să-l ucid, cu mâna mea, pe ticălosul Stoica, chiar pe mormântul ei. Al ei și-al mamei noastre, fiindcă le-ngropai în același mormânt. Așa că, vezi și tu de ce nu pot avea răbdare, nici vreme. De ce nu pot privi, ca tine, înainte, ci numai înapoi. Și nu mă mângâie decât pelinul faptei. Mă înțelegi sau nu? Tudor oftează greu. — Te înțeleg. Și știu ce-i sânt dator Ancuței… Și ție, că mă scăpași o dată de niște arnăuți. Cu două vieți îți rămân dator, Iancule… însă mă bucuram dacă mă-nțelegeai și tu, și, înfrângându-ți durerea, mă ajutai în ce mă străduiesc… — Și eu mă bucuram să vii cu mine-n codru. Așa nădăjduiam. — Drumurile noastre, oricum, duc spre același țel… — Duc spre același țel, și, poate, mai devreme sau mai târziu, se vor încrucișa…     [1] Jip — copac tânăr, înalt.