Kazuo Ishiguro

Uriașul îngropat de Kazuo Ishiguro PARTEA I   Capitolul unu     Dac-ai fi vrut să găseşti un drum şerpuit sau o pajişte liniştită de felul celor ce aveau să aducă mai târziu faima Angliei, ai fi căutat mult şi bine. În locul lor, erau kilometri întregi de pământ părăsit şi necultivat; ici şi colo, cărări aspre, tăiate cu greu peste dealuri abrupte şi mlaştini mohorâte. La vremea aceea, majoritatea drumurilor lăsate de romani erau deja distruse sau năpădite de vegetaţie, adesea complet luate în stăpânire de natura sălbatică. Râurile şi mlaştinile erau acoperite de ceţuri îngheţate, ce le conveneau de minune uriaşilor care pe atunci încă mai trăiau în zonă. Se prea poate ca oamenii care locuiau în apropiere — nu poţi să nu te întrebi ce disperare crâncenă i-a putut face să se aşeze în asemenea locuri mohorâte — să se fi temut de aceste creaturi, a căror răsuflare icnită se auzea mult înainte să li se ivească din ceaţă siluetele diforme. Dar asemenea fiinţe nu erau motiv de uimire. Pe atunci, oamenii le priveau probabil ca pe nişte întâmplări ale firii, iar pe atunci existau mult mai multe pricini de îngrijorare. Cum să obţii hrana din pământul aspru, cum să nu rămâi fără lemne de foc, cum să opreşti boala care îţi putea ucide zece porci într-o zi şi acoperea obrajii copiilor cu o spuzeală verzuie. În orice caz, căpcăunii nu erau atât de răi, dacă nu-i provocai. Trebuia să accepţi că din când în când, poate în urma vreunei gâlcevi nedesluşite cu fârtaţii lui, unul dintre ei năvălea orbit de furie în sat şi, în ciuda strigătelor şi a armelor care i se fluturau prin faţă, se năpustea ca turbat, rănind pe toţi cei prea lenţi, care nu apucau să se ferească din calea lui. Ori că, din când în când, un căpcăun ducea cu el în ceţurile din care venise câte un copil. Oamenii de pe vremea aceea erau nevoiţi să adopte o atitudine ceva mai filosofică în legătură cu astfel de nenorociri. Într-o asemenea zonă, aflată la marginea unei bălţi uriaşe, la umbra unor dealuri abrupte, trăia o pereche în vârstă, Axl şi Beatrice. Poate că acestea nu erau numele lor exacte sau complete, dar pentru uşurinţa relatării am să continui să-i numesc aşa. Aş putea spune că acest cuplu ducea o viaţă izolată, însă pe vremea aceea puţini erau izolaţi în sensul pe care-l dăm noi astăzi cuvântului. Pentru a-şi asigura căldura şi protecţia, sătenii locuiau în adăposturi, multe dintre ele săpate adânc în coasta dealului, legate unele de altele prin pasaje subterane şi coridoare acoperite. Perechea noastră în vârstă locuia într-un astfel de labirint extins — „clădire” ar fi mult spus — cu vreo şaizeci de săteni. Dacă ieşeai din labirintul lor şi mergeai cam douăzeci de minute în jurul dealului, ajungeai la următoarea aşezare şi, la prima vedere, aceasta ţi s-ar fi părut identică cu prima. Dar pentru locuitorii lor ar fi existat multe diferenţe între ele, de care ar fi fost mândri sau cu care s-ar fi ruşinat. Nu vreau să las cumva impresia că asta e tot ce s-ar putea spune despre Britania acelor timpuri; că, într-o vreme în care în alte colţuri ale lumii înfloreau civilizaţii pline de splendoare, noi, cei de aici, abia trecuserăm de Epoca Fierului. Dacă ai fi putut cutreiera în voie colinele, ai fi putut să descoperi la fel de bine şi castele în care ai fi găsit muzică, mâncăruri rafinate, măiestrie la întreceri sportive; sau mânăstiri ai căror locuitori erau adânciţi în învăţătură. Însă n-are rost să ne ascundem după deget. Chiar şi pe un cal puternic, pe vreme bună, ai fi putut goni zile întregi fără să zăreşti vreun castel sau vreo mânăstire iţindu-se din mijlocul vegetaţiei. Ai fi dat în general peste comunităţi precum cea pe care tocmai am descris-o şi, în afara cazului în care aveai cu tine daruri de mâncare sau veşminte, sau erai înarmat până-n dinţi, nu puteai fi sigur că vei fi binevenit. Regret că sunt nevoit să prezint o asemenea imagine a ţării noastre de pe vremea aceea, dar nu am încotro. Să revenim însă la Axl şi Beatrice. Cum am spus, acest cuplu în vârstă trăia la capătul îndepărtat al labirintului, unde adăpostul era mai puţin protejat de furia naturii, şi nu prea puteau profita de focul din Sala Mare, unde se adunau cu toţii noaptea. Poate că fusese o vreme când locuiseră aproape de foc; o vreme când trăiseră alături de copiii lor. Adevărul e că, în ceasurile pustii de dinaintea zorilor, când stătea întins în pat, iar soţia lui dormea dusă alături, o idee de felul acesta se insinua în mintea lui Axl, şi atunci sentimentul că a pierdut un lucru greu de definit îi rodea inima şi nu îl mai lăsa să adoarmă. Poate că din cauza asta, în dimineaţa despre care vorbim acum, Axl se dăduse jos din pat şi se strecurase în linişte afară, aşezându-se pe banca veche şi strâmbă de lângă intrarea în labirint, în aşteptarea primelor semne ale zorilor. Era primăvară, dar simţea aerul încă înţepător, deşi avea pe el mantia lui Beatrice, pe care o înşfăcase din mers în drum spre ieşire, iar apoi se înfăşurase în ea. Dar era atât de absorbit de gânduri încât, în clipa când şi-a dat seama cât îi e de frig, stelele aproape dispăruseră deja, orizontul devenea incandescent, iar din întuneric se auzeau primele triluri de păsări. S-a ridicat încet în picioare, regretând că stătuse atât de mult afară. Era sănătos, dar de ultimele friguri scăpase destul de greu şi nu voia să aibă din nou parte de ele. Îşi simţea picioarele jilave, dar când s-a întors ca să intre în adăpost, era mulţumit: în această dimineaţă reuşise să-şi amintească mai multe lucruri care îi scăpau de o bună bucată de vreme. În plus, acum avea senzaţia că e pe cale să ia o decizie importantă — una mult prea mult amânată — şi se simţea cuprins de o încântare pe care abia aştepta să i-o destăinuie şi soţiei lui. Înăuntru, coridoarele labirintului erau încă scăldate în beznă, şi fu obligat să parcurgă pe bâjbâite scurta distanţă până la uşa odăii sale. Multe dintre „tocurile uşilor” din labirint erau de fapt nişte simple arcade menite să marcheze pragul unei încăperi. Acest aranjament spaţial deschis, care sătenilor nu le părea deloc un atac la nevoia lor de intimitate, permitea odăilor să se bucure de toată căldura adusă de coridoare dinspre focul cel mare sau orice alte focuri mai mici îngăduite în labirint. Însă cum camera lui Axl şi Beatrice era mult prea departe de foc, avea ceva ce am putea numi o uşă în toată regula — un cadru impozant de lemn umplut cu rămurele, viţă-de-vie şi scaieţi puse în cruciş, pe care cel care voia să intre sau să iasă trebuia de fiecare dată să le ridice într-o parte, dar care îi fereau de curentul îngheţat. Axl s-ar fi lipsit bucuros de uşă, dacă ea n-ar fi devenit, în timp, un motiv de mare mândrie pentru Beatrice. Adeseori, când se întorcea în odaie, îşi găsea nevasta rupând bucăţi veştejite din împletitura grosolană şi înlocuindu-le cu ramuri proaspăt tăiate, adunate în timpul zilei. În dimineaţa asta, Axl dădu la o parte îngrăditura doar atât cât să se strecoare înăuntru, având grijă să scoată cât mai puţin zgomot cu putinţă. Aici, lumina zorilor se strecura în odaie prin micile crăpături din zidul exterior. Îşi întrezărea vag mâna în faţa lui şi, pe patul de iarbă, desluşi silueta lui Beatrice dormind dusă sub păturile groase. Simţi o pornire să-şi trezească nevasta. Pentru că o parte din el era sigură că dacă ea ar fi trează şi i-ar vorbi, orice bariere ar mai fi rămas între el şi hotărârea lui s-ar prăbuşi până la urmă. Dar mai era ceva timp până când membrii comunităţii aveau să se trezească şi să înceapă muncile zilei, aşa că se aşeză pe scăunelul scund din colţ, încă bine înfăşurat în pelerina soţiei lui. Se întrebă cât de groasă avea să fie ceaţa în dimineaţa aceea şi dacă, atunci când întunericul avea să se împrăştie încet, o să vadă că aceasta s-a strecurat prin crăpături chiar în odaia lor. Dar apoi gândurile îi zburară de la asemenea chestiuni fără importanţă, revenind la ceea ce-l preocupa cu adevărat Oare dintotdeauna locuiseră aşa, doar ei doi, la marginea comunităţii? Sau poate altădată lucrurile stăteau cu totul altfel? Mai devreme, afară, îi veniseră în minte frânturi de amintiri: un scurt moment cu el străbătând lungul coridor central al labirintului, cu braţul în jurul umerilor unuia dintre copiii lui, mergând uşor aplecat nu din cauza vârstei, cum poate făcea acum, ci pur şi simplu pentru că nu voia să se lovească cu capul de grinzi în lumina tulbure. Poate copilul tocmai îi vorbise, zisese ceva amuzant şi râdeau amândoi. Însă acum, ca mai înainte afară, nimic nu-i apărea clar în minte şi cu cât se concentra mai mult, cu atât mai înceţoşate se făceau frânturile. Poate erau doar nişte închipuiri ale minţii unui om bătrân. Poate că Dumnezeu nu le dăduse niciodată copii. V-aţi putea întreba de ce nu a cerut Axl ajutor celorlalţi săteni pentru a-şi aminti trecutul, însă asta nu era chiar atât de uşor lucru cum vi s-ar putea părea. Căci în această comunitate trecutul era arareori discutat. Nu vreau să spun că era tabu. Vreau să spun că el se topise cumva într-o ceaţă la fel de densă precum cea care acoperea în permanenţă mlaştinile. Pur şi simplu, acestor săteni nu le trecea niciodată prin minte să se gândească la trecut — nici măcar la cel recent. Să luăm un exemplu, o idee ce de la o vreme nu-i dădea pace lui Axl: Era sigur că nu cu multă vreme în urmă, printre ei se aflase o femeie cu păr lung şi roşu — o femeie considerată extrem de importantă în satul lor. Ori de câte ori cineva se rănea sau se îmbolnăvea, trimiteau imediat după această femeie cu păr lung şi roşu, atât de pricepută în arta vindecării. Şi totuşi, acum nu mai putea fi găsită nicăieri şi nimeni nu părea să se întrebe ce i s-a întâmplat sau măcar să-şi exprime regretul faţă de absenţa ei. Într-o dimineaţă, când Axl adusese vorba despre asta în prezenţa a trei vecini, în timp ce lucra alături de ei la desţelenirea pământului îngheţat, reacţia lor i-a dat de înţeles că pur şi simplu nu au habar despre ce vorbeşte. Unul dintre ei se oprise chiar din muncă şi făcuse un efort să-şi amintească, dar sfârşise prin a clătina din cap. — Cred că a fost acum foarte mult timp, a zis. — Nici eu nu-mi amintesc de o astfel de femeie, i-a spus Beatrice când el a adus vorba despre asta, într-o noapte. Poate ai visat-o dintr-o nevoie a ta, Axl, deşi ai o soţie chiar aici, lângă tine, cu un spate mult mai drept decât al tău. Asta se întâmplase cândva toamna trecută, şi stătuseră aşa culcaţi unul lângă altul în pat, în bezna adâncă, ascultând ploaia ce le bătea în adăpost. — E drept că anii au trecut peste tine aproape fără să lase urme, prinţesă, zisese Axl. Dar femeia de care spun n-a fost vis şi ţi-ai aminti-o şi tu, dacă te-ai strădui o clipă să te gândeşti la ea. Cu doar o lună în urmă se afla la uşa noastră, un suflet binevoitor ce ne întreba dacă avem nevoie să ne aducă ceva. Nu se poate să nu-ţi aminteşti. — Dar de ce voia să ne aducă ceva? Era rudă cu noi? — Nu cred că era, prinţesă. Era pur şi simplu amabilă. Nu se poate să nu-ţi aminteşti. Venea des la uşa noastră să ne întrebe dacă ne e frig sau foame. — Ce te întreb eu, Axl, e de ce-a ales să-şi reverse bunătatea asupra noastră? — Şi eu m-am întrebat la vremea aceea, prinţesă. Îmi amintesc că m-am gândit: iată o femeie care se pricepe să-i îngrijească pe cei bolnavi, şi iată-ne şi pe noi doi, la fel de sănătoşi ca oricare alţi săteni. Oare a auzit că ar bântui ciuma şi a venit să vegheze la starea noastră? Dar am aflat că nu era niciun pericol de ciumă, iar ea era doar amabilă. Acum, că vorbim despre ea, parcă încep să-mi amintesc mai multe. Stătea în picioare chiar aici şi ne spunea să nu ne supărăm când copiii ne aruncă vorbe de ocară. Asta a fost tot. Pe urmă n-am mai văzut-o niciodată. — Axl, femeia asta cu părul roşu nu e doar o închipuire a minţii tale, e şi o proastă dacă-şi face griji pentru nişte copii şi jocurile lor. — Întocmai aşa m-am gândit şi eu la vremea aceea, prinţesă. Ce rău ne pot face copiii? Îşi fac şi ei de lucru cum pot când vremea de-afară e prea urâtă. I-am spus că nu ne-am gândit nicio clipă la asta, dar ea a rămas la fel de amabilă. Iar pe urmă îmi amintesc că ne-a zis că e păcat că ne petrecem nopţile aşa, fără o lumânare. — Dacă fiinţa asta ne-a compătimit pentru că n-avem lumânare, a zis Beatrice, măcar aici a nimerit-o. E o insultă să ne fie interzisă lumânarea în nopţi cum e asta, mai ales că nouă nici nu ne tremură mâinile. În timp ce alţii au în odaia lor lumânări, amorţiţi seară de seară de la cidru, sau cu copiii alergând bezmetic în jur. Şi totuşi, lumânarea noastră au luat-o, iar acum abia dacă-ţi văd conturul, Axl, deşi te afli chiar lângă mine. — Nimeni nu şi-a pus în gând să ne insulte, prinţesă. Pur şi simplu, aşa s-au făcut mereu lucrurile şi cu asta, basta. — Ei bine, nu doar femeia asta din visele tale găseşte că e ciudat că ni s-a luat lumânarea. Ieri sau poate alaltăieri, eram la râu şi treceam pe lângă nişte femei şi sunt sigură că le-am auzit spunând, când credeau că nu le pot auzi, că ce nenorocire pe un cuplu aşa cinstit ca noi să trebuiască să stea pe întuneric în fiecare noapte. Aşa că femeia din visele tale nu e singura de părerea asta. — Dar cea de care-ţi tot vorbesc eu, prinţesă, nu e o femeie din visele mele. Toţi cei de aici o cunoşteau în urmă cu o lună şi aveau o vorbă bună de spus despre ea. Oare ce vă face pe toţi, inclusiv pe tine, să uitaţi că a trăit vreodată? Acum, amintindu-şi conversaţia în această dimineaţă de primăvară, Axl se simţi aproape gata să accepte că se înşelase în privinţa femeii cu păr roşu. Era, la urma urmei, un bărbat nu tocmai tânăr, care uneori mai putea face şi confuzii. Dar cazul femeii cu păr roşu fusese doar unul dintre nenumăratele episoade bulversante ce-i veneau în minte. Era frustrant, dar în acest moment nu se putea gândi la prea multe exemple, cu toate că existaseră o mulţime, de asta nu se îndoia. Era, de pildă, incidentul legat de Marta. E vorba despre o fetiţă de nouă sau zece ani, care fusese mereu renumită pentru curajul ei. După câte se pare, toate poveştile ce-ţi ridicau părul din cap despre ce li s-ar putea întâmpla copiilor care rătăceau aiurea nu-i astâmpăraseră câtuşi de puţin simţul aventurii. Aşa că într-o seară, când mai era cel mult o oră de lumină, ceaţa începea să se pogoare şi dinspre dealuri se auzeau lupii, se răspândise vestea că Marta nu e de găsit nicăieri, şi toată lumea se oprise alarmată din ce făcea. Curând, vocile au început să-i strige numele prin întregul labirint, paşii alergau grăbiţi în susul şi-n josul coridoarelor, iar sătenii căutau în fiece odaie de dormit, în fiece adăpost cu provizii, în scobiturile de sub căpriori, în orice ascunziş în care s-ar fi putut băga un copil ca să se amuze. Apoi, în toiul panicii, doi păstori care se întorceau de la muncă, de pe dealuri, au intrat în Sala Mare şi s-au pus să se încălzească lângă foc. În timp ce făceau asta, unul din ei a povestit cum în ziua de dinainte se uitaseră la un uliu vrăbier dând roată deasupra capului lor, o dată, de două ori, apoi a treia oară. Nu era nicio greşeală la mijloc, a zis el, fusese un uliu vrăbier. Vestea s-a răspândit rapid în labirint şi curând în jurul focului se adunase o mulţime care-i asculta pe păstori. Până şi Axl se grăbise să li se alăture, pentru că apariţia unui uliu vrăbier în ţinutul lor era o veste într-adevăr importantă. Printre multele puteri atribuite uliului vrăbier se număra şi aceea de a pune pe fugă lupii, iar peste tot în restul ţinutului, se spunea, lupii dispăruseră cu desăvârşire datorită acestor păsări. La început, lumea a tăbărât nerăbdătoare cu întrebări asupra ciobanilor şi i-a pus să-şi repete povestea iar şi iar. Apoi, în rândul ascultătorilor s-a răspândit încet-încet scepticismul. Se mai spuseseră multe asemenea poveşti, precizase cineva, şi de fiecare dată ele se dovedeau neîntemeiate. Altcineva susţinea că aceiaşi doi păstori mai veniseră primăvara trecută cu o poveste identică şi care totuşi nu se adeverise. Ciobanii, furioşi, au negat că ar mai fi venit şi altădată cu o asemenea poveste şi curând mulţimea s-a împărţit între cei care le luau partea şi cei care ziceau că-şi amintesc pretinsul episod de anul trecut. Pe când cearta se înteţea, Axl se simţea tot mai copleşit de un sentiment familiar şi sâcâitor, care-i spunea că ceva nu e cum trebuie, şi, hotărând să scape de strigătele şi îmbulzeala dinăuntru, se duse afară să se uite la cerul care se întuneca şi la ceaţa ce se lăsa în vălătuci groşi pe pământ. Şi, după un timp, crâmpeiele începură să se adune în mintea lui, despre Marta cea de negăsit, despre pericol, despre cum, nu cu multă vreme în urmă, o căutase toată lumea. Dar aceste amintiri deveneau tot mai confuze, cam ca un vis la câteva secunde după trezire, şi doar cu un efort supraomenesc de concentrare reuşi Axl să se agaţe cât de cât de gândul la micuţa Marta în vreme ce vocile din spatele lui continuau să se certe pentru uliul vrăbier. Apoi, stând el aşa acolo, auzi vocea unei fete care cânta pentru sine, şi o văzu pe Marta ieşind din ceaţă. — Eşti o fiinţă tare ciudată, copila mea, a spus Axl când ea venea ţopăind către el. Nu ţi-e frică de întuneric? De lupi sau căpcăuni? — A, ba mă tem de ei, domnule, a zis ea cu un zâmbet. Dar ştiu cum să mă ascund de ei. Sper că părinţii mei nu au întrebat de mine. Săptămâna trecută am luat-o zdravăn pe cocoaşă. — Dac-au întrebat de tine? Sigur c-au întrebat. Nu te caută tot satul? Ascultă şi tu vacarmul dinăuntru. Tu eşti pricina lui, copila mea. Marta a râs şi a spus: — Vai, încetaţi, domnule! Ştiu că nu mi-au dus deloc dorul. Şi aud foarte bine că nu pentru mine se ceartă. Când ea a zis asta, Axl şi-a dat seama că, într-adevăr, fata avea dreptate: glasurile de dinăuntru nu se sfădeau în legătură cu ea, ci pentru cu totul altceva. Se aplecă uşor spre uşă pentru a auzi mai bine, şi când prinse din zbor câte un cuvânt printre glasurile ridicate, începu să-şi amintească de păstori şi uliul vrăbier. Tocmai se întreba dacă n-ar trebui să-i explice Martei ceva legat de asta, când ea trecu brusc pe lângă el şi se duse înăuntru. El o urmă, imaginându-şi uşurarea şi bucuria pe care le vor isca apariţia ei. Şi, la drept vorbind, îşi dăduse seama că, intrând odată cu ea, va putea să-şi asume şi el puţin din meritul întoarcerii ei în siguranţă. Însă când intrară în Sala cea Mare, sătenii erau atât de înfierbântaţi de cearta lor legată de păstori, încât doar vreo câţiva s-au obosit să se uite înspre ei. Mama Martei a ieşit din mulţime doar cât să-i spună copilului: „Deci ai apărut! Să nu mai pleci niciodată aşa, de capul tău! De câte ori trebuie să-ţi spun?”, după care şi-a îndreptat iar atenţia asupra discuţiilor aprinse din jurul focului. Văzând asta, Marta i-a zâmbit larg lui Axl, ca pentru a zice: „Vezi ce-am vrut să spun?” apoi s-a lăsat înghiţită de umbre, plecând în căutarea prietenilor ei. Camera se luminase vizibil. Odaia lor, aflată chiar la marginea labirintului, avea o mică fereastră ce dădea în afară, deşi era prea înaltă ca să te poţi uita prin ea fără să te urci pe un taburet. Momentan era acoperită cu o pânză, însă o rază timpurie de soare pătrundea acum dintr-un colţ, aruncând un fascicul de lumină asupra locului în care dormea Beatrice. Şi, prins în această rază, Axl văzu ceva ce aducea cu o insectă atârnând în aer chiar deasupra capului soţiei sale. Apoi îşi dădu seama că era un păianjen suspendat de pânza lui verticală invizibilă, şi care chiar în timp ce se uita şi-a început coborârea lină. Ridicându-se fără zgomot, Axl traversă mica odaie şi mătură cu degetele aerul de deasupra nevestei sale cufundate în somn, prinzând păianjenul cu mâna. Apoi rămase aşa o clipă, uitându-se la ea. Pe chipul ei adormit se citea o pace pe care rareori o mai vedea când era trează, şi valul subit de fericire în care îl înfăşură priveliştea îl surprinse. Ştiu atunci că s-a hotărât, că vrea s-o trezească să-i dea vestea. Însă îşi dădu seama de egoismul unei asemenea fapte — şi, în plus, cum putea să fie sigur de reacţia ei? În cele din urmă, se duse fără zgomot înapoi la scăunelul lui şi se aşeză la loc, îşi aminti de păianjen şi desfăcu palma cu blândeţe. Mai devreme, când stătuse pe banca de afară aşteptând primele raze de lumină, încercase să-şi aducă aminte cum ajunseseră el şi Beatrice să aducă în discuţie ideea călătoriei lor. Crezuse atunci că reuşise să identifice o anume conversaţie pe care o avuseseră într-o noapte, în aceeaşi odaie, însă acum, în timp ce urmărea păianjenul fugind dincolo de marginea palmei lui şi apoi pe podeaua de lut, avu revelaţia cât se poate de clară că prima dată când se deschisese subiectul fusese în ziua când prin satul lor trecuse străina aceea îmbrăcată în zdrenţe cernite. Era o dimineaţă cenuşie — oare chiar atât de mult era de atunci, să fi fost în noiembrie trecut? — şi Axl se plimbase pe lângă râu, de-a lungul unei poteci umbrite de sălcii. Se întorcea grăbit de la câmp în labirint, poate ca să ia vreo unealtă sau să primească instrucţiuni de la un şef de echipă. În orice caz, l-a ţintuit locului o izbucnire de glasuri ridicate venind dinspre tufişurile din dreapta sa. Primul lui gând a fost că e vorba de căpcăuni şi s-a uitat repede în jur după o piatră sau un băţ. Apoi şi-a dat seama că vocile — toate de femei deşi mânioase şi înfierbântate, nu aveau în ele nimic din panica aceea care însoţeşte atacurile căpcăunilor. Cu toate astea, şi-a croit cu hotărâre drum printr-un gard viu de tufişuri de ienupăr şi a ajuns într-un luminiş, unde a văzut cinci femei — nu la prima tinereţe, dar încă la o vârstă rodnică — stând în picioare una lângă alta. Erau cu spatele la el şi strigau către ceva din depărtare. Aproape ajunsese lângă ele când, tresărind, una dintre femei l-a observat, iar apoi celelalte s-au întors şi l-au privit aproape cu insolenţă. — Măi, măi! a zis una dintre ele. Poate e vorba de noroc, poate-i ceva mai mult. Dar iată-l pe bărbatul ei, aşa că să sperăm că-i bagă el minţile în cap. Femeia care îl văzuse prima a zis: — I-am spus nevestei tale să nu se ducă, dar ea n-a vrut să asculte. Tot insistă să-i ducă de mâncare străinei, chiar dacă mai mult ca sigur e vreo diavoliţă sau cine ştie ce soi de duh deghizat. — E în primejdie soţia mea? Doamnelor, puteţi să mă lămuriţi? — E o femeie străină care ne-a dat târcoale toată dimineaţa, spuse o alta. Are părul vraişte şi o mantie din zdrenţe negre. Zice că e saxonă, dar nu e îmbrăcată ca saxonii pe care i-am întâlnit noi. A încercat să se strecoare înapoia noastră pe malul râului, unde ne vedeam de spălat rufele, dar am văzut-o la timp şi am gonit-o. Dar ea se tot întorcea, purtându-se ca şi cum ar fi fost foarte afectată de ceva, alteori cerându-ne de mâncare. Părerea noastră e că în toată vremea asta îşi îndrepta farmecele chiar spre soţia dumitale, domnule, fiindcă în dimineaţa asta a trebuit deja s-o tragem de două ori de mâini înapoi pe Beatrice, atât de pornită era să se ducă după demon. Până la urmă a reuşit să scape de noi şi s-a dus la gherghinul cel bătrân, unde şi-acum o aşteaptă diavoliţa. Am ţinut-o cât am putut, domnule, dar pesemne că puterile diavoleşti au început deja să-i curgă prin vine, fiindcă avea o forţă nefirească pentru o femeie cu oase aşa de subţiri, şi atât de în vârstă. — Gherghinul cel bătrân... — A pornit chiar acum o clipă, domnule. Dar femeia aia sigur e un diavol, aşa că dacă te duci după ea, să ai grijă să nu te împiedici sau să nu te tai în vreun ghimpe otrăvit, de să nu te mai vindeci niciodată. Axl se strădui din răsputeri să-şi ascundă iritarea faţă de aceste femei, spunând politicos: — Vă sunt recunoscător, doamnelor. Mă duc să văd ce face soţia mea. Vă rog să mă scuzaţi. Pentru săteni, „gherghinul cel bătrân” era şi un motiv de mândrie locală, dincolo de faptul că se referea la arbustul ce părea să crească chiar din stânca de pe marginea promontoriului, la o aruncătură de băţ de labirint. În zilele însorite, dacă vântul nu bătea prea puternic, era un loc plăcut în care să-ţi petreci timpul. Aveai o bună privelişte asupra pământului până jos la apă, asupra cotului râului şi a mlaştinilor de dincolo de e. Copiii se jucau adeseori duminica în jurul rădăcinilor lui noduroase, uneori îndrăznind să sară de pe marginea promontoriului, care era suficient de puţin abruptă încât niciunul să nu se poată răni, rostogolindu-se pur şi simplu pe panta ierboasă, ca un butoi dat de-a dura. Însă într-o dimineaţă ca aceea, când şi adulţii şi copiii erau ocupaţi cu treburi, locul era probabil pustiu, aşa că Axl, apărând pe versant dintre ceţuri, nu a fost deloc surprins să vadă că cele două femei erau singure, iar siluetele lor, abia vizibile pe fundalul cerului alb. Şi într-adevăr, străina, aşezată cu spatele la stâncă, era îmbrăcată straniu. De la distanţă cel puţin, mantia ei părea făcută din mai multe bucăţi de pânză cusute laolaltă, iar acum flutura în vânt, dându-i celei ce o purta înfăţişarea unei păsări mari, pe cale să-şi ia zborul. Lângă ea, Beatrice — încă în picioare, deşi cu capul aplecat către însoţitoarea ei — părea fragilă şi vulnerabilă. Cele două femei erau adâncite în conversaţie, dar când l-au zărit pe Axl apropiindu-se, s-au oprit din vorbă şi au început să se uite înspre el. Apoi Beatrice a venit la marginea promontoriului şi a strigat în jos, către el: — Opreşte-te acolo, bărbate! Nu mai face niciun pas! Vin eu la tine. Nu urca aici şi nu deranja liniştea acestei biete femei, acum că în sfârşit poate şi ea să-şi odihnească picioarele şi să mănânce puţină pâine de ieri. Axl aşteptă, conform instrucţiunilor ei, şi la puţină vreme îşi văzu soţia coborând pe lunga potecă ce tăia câmpul spre locul în care se afla el. Veni chiar lângă el şi, fără îndoială îngrijindu-se ca vântul să nu-i poarte vorbele spre urechea străinei, zise în şoaptă: — Femeile alea proaste te-au trimis după mine, bărbate? Când eram de vârsta lor, bătrânele erau cele pline de frică şi de credinţe prosteşti, convinse că orice piatră e blestemată şi orice pisică, un duh rău. Dar acum am îmbătrânit eu însămi şi, ce să vezi, taman cele tinere au mintea înţesată de superstiţii, de parcă n-ar cunoaşte promisiunea Domnului că va fi alături de noi în fiece clipă. Uită-te la biata străină şi vezi cu ochii tăi: e istovită şi singură, şi a rătăcit patru zile prin pădure şi pe câmpuri, sat după sat, de unde a fost mereu izgonită. A străbătut o ţară creştină, dar a fost luată drept diavol sau o leproasă, deşi nu are niciun semn pe piele. Aşa că, bărbate, sper că n-ai venit aici ca să-mi spui să nu-i ofer acestei femei alinare şi bruma de mâncare pe care o am la mine. — Nu ţi-aş cere aşa ceva, prinţesă, pentru că văd şi singur că e adevărat ce spui. Înainte să vin aici, mă gândeam ce păcat e că nu mai putem primi cu bunăvoinţă un străin. — Atunci vezi-ţi de treaba ta, bărbate, fiindcă sunt sigură că iar o să se plângă că abia te mişti când e vorba de muncă şi, cât ai clipi, o să-i pună din nou pe copii să se ia de noi. — N-a zis nimeni că abia mă mişc când e vorba de muncă, prinţesă. De unde-ai auzit aşa ceva? Eu n-am auzit pe nimeni să se plângă de asta şi sunt în stare să duc o povară la fel de grea precum orice bărbat cu douăzeci de ani mai tânăr. — Te necăjeam şi eu, bărbate. Aşa e, nu s-a plâns nimeni de munca ta. — Dacă ne mai scot vorbe copiii, ele n-au legătură cu faptul că eu mă mişc mai iute sau mai greoi la munca mea, ci cu părinţii lor prea proşti sau mai degrabă prea beţi ca să-i mai înveţe ce înseamnă buna purtare şi respectul. — Potoleşte-te, bărbate. Ţi-am spus că doar te necăjeam şi n-am s-o mai fac. Străina îmi spunea ceva care mă interesează foarte tare şi poate că la un moment dat te va interesa şi pe tine. Dar trebuie să termine de povestit, aşa că te rog din nou să te grăbeşti cu ce ai venit să faci şi să mă laşi s-o ascult şi să-i ofer câtă alinare pot. — Îmi pare rău, prinţesă, dacă adineaori ţi-am vorbit prea aspru. Însă Beatrice îi întorsese deja spatele şi acum urca înapoi pe poteca ce ducea spre gherghin şi spre silueta înfăşurată în mantia fluturândă. Puţin mai târziu, după ce-şi încheiase misiunea, Axl se întorcea la câmp şi, cu riscul de a pune la încercare răbdarea colegilor săi, se abătu din drum pentru a trece iar pe lângă vechiul arbust. Căci adevărul era că deşi împărtăşea pe deplin dispreţul soţiei sale faţă de instinctele bănuitoare ale femeilor, nu reuşise să scape de gândul că străina aducea cu sine un soi de ameninţare şi nu avea inima împăcată la gândul că o lăsase pe Beatrice singură cu ea. Prin urmare, se simţi uşurat când zări silueta soţiei sale, singură pe promontoriul din faţa stâncii, uitându-se către cer. Părea adâncită în gânduri şi nu îl observă până ce n-o strigă eL Când o privi coborând poteca, mai încet ca înainte, îşi dădu seama, nu pentru prima oară, că de la o vreme era ceva schimbat în mersul ei. Nu era chiar un şchiopătat, dar ceva ca şi cum ar fi avut o durere tainică, pe care încerca s-o ascundă. Când o întrebă, în timp ce se apropia, ce s-a întâmplat cu strania ei însoţitoare, Beatrice zise simplu: — Şi-a văzut de drumul ei. — Cred că ţi-a fost recunoscătoare pentru bunăvoinţă, prinţesă. Ai vorbit mult cu ea? — Da, şi a avut multe de spus. — Văd că a zis ceva care te-a tulburat, prinţesă. Poate că aveau dreptate femeile alea şi era mai bine s-o eviţi. — Nu m-a tulburat, Axl. Dar m-a pus pe gânduri. — Ai o stare ciudată. Eşti sigură că nu ţi-a făcut vreo vrajă înainte să dispară ca prin farmec? — Du-te până la gherghin, bărbate, şi o s-o vezi pe cărare, pentru că abia ce-a plecat. Speră ca oamenii de dincolo de deal să fie mai inimoşi cu ea. — Bine, prinţesă, atunci te las, căci văd că n-ai păţit nimic. Dumnezeu va fi mulţumit că ai dat încă o dată dovadă de bunătate, aşa cum ţi-e firea. Dar de această dată soţia sa nu părea dornică să-l lase să plece. Îl prinse de braţ de parcă ar fi vrut să-şi recapete echilibrul, apoi îşi lăsă capul pe pieptul lui. Ca animată de o voinţă proprie, mâna lui se ridică pentru a-i mângâia părul încurcat de vânt şi, când el se uită în jos la ea, fu surprins să vadă că Beatrice avea încă ochii larg deschişi. — E limpede, eşti într-o stare ciudată, zise el. Ce ţi-a spus străina? Ea îşi mai ţinu o clipă capul la pieptul lui. Apoi se îndreptă şi îşi dădu drumul. — Acum că stau să mă gândesc, Axl, poate că e ceva în vorbele astea ale tale, pe care le spui mereu. E bizar cum lumea tot uită de oameni şi de lucruri de ieri şi de alaltăieri. E ca boală care a pogorât asupra noastră, a tuturor. — Întocmai ce spuneam şi eu, prinţesă. De pildă, femeia cu păr roşu... — Las-o pe femeia cu păr roşu, Axl. E vorba de toate celelalte pe care nu ni le amintim. O spusese în timp ce privea spre orizontul acoperit de straturi groase de ceaţă, însă acum îl fixa intens şi el îi văzu ochii plini de tristeţe şi de jind. Şi chiar atunci — era sigur de asta — ea i-a zis: — Inima ta a hotărât demult împotrivă, Axl, ştiu asta. Dar e momentul acum să te gândeşti din nou. Trebuie să plecăm într-o călătorie, şi asta fără-ntârziere. — O călătorie, prinţesă? Ce fel de călătorie? — O călătorie spre satul fiului nostru. Nu e departe, bărbate, o ştim amândoi. Chiar şi aşa încet cum mergem noi, e un drum de cel mult câteva zile spre răsărit, dincolo de Câmpia cea Mare. Iar în curând vine şi primăvara. — Am putea să plecăm într-o astfel de călătorie. Sigur că da, prinţesă. Ceva din ce ţi-a spus străina aceea te-a făcut să te gândeşti la asta? — Mă gândesc la asta de ceva vreme, Axl, deşi ceea ce mi-a spus sărmana femeie adineaori mă face să-mi doresc să nu mai întârzii nicio clipă. Fiul nostru ne aşteaptă în satul lui. Cât să-l mai lăsăm să aştepte? — Când vine primăvara, prinţesă, o să ne gândim sigur la o astfel de călătorie. Dar de ce spui că m-am împotrivit mereu? — Nu-mi amintesc acum, Axl, tot ce s-a întâmplat între noi legat de asta. Doar că inima ta s-a opus întotdeauna, deşi eu tânjeam după asta. — Ei bine, prinţesă, hai să ne continuăm discuţia când terminăm cu treaba, ca să nu le dăm apă la moară vecinilor, să zică iar că suntem înceţi Acum lasă-mă să-mi văd de drum. Vorbim din nou despre asta curând. Însă în zilele ce urmară, chiar dacă au făcut aluzii la ideea de-a călători, nu au vorbit niciodată serios despre ea. Căci au descoperit că deveneau ciudat de stânjeniţi ori de câte ori atingeau subiectul, şi n-a durat mult până să se instaleze între ei o înţelegere tacită, aşa cum apar între un soţ şi o soţie ce au petrecut mulţi ani împreună, de a evita subiectul pe cât posibil. Spun „pe cât posibil”, pentru că uneori se ivea o nevoie — o dorinţă greu de stăpânit, s-ar putea spune — în faţa căreia unul sau celălalt avea să cedeze. Dar orice discuţie ar fi avut în asemenea împrejurări, ea sfârşea inevitabil rapid, în câteva vorbe evazive sau în răbufniri de furie. Şi, în singura ocazie când Axl îşi întrebase soţia drept în faţă ce-i spusese femeia în ziua aceea lângă gherghin, chipul lui Beatrice se întunecase brusc şi, preţ de o clipă, fusese pe punctul de a izbucni în lacrimi. După asta, Axl avusese grijă să evite orice referire la străină. După un timp, Axl nu îşi mai putea aminti cum începuse discuţia despre călătorie sau ce însemnase vreodată pentru el. Însă în această dimineaţă, stând afară în orele reci de dinaintea zorilor, amintirea păru să se limpezească, sau cel puţin crâmpeie din ea, şi îi reveniră în minte multe lucruri: femeia cu păr roşu, Marta, străina în zdrenţe negre şi alte amintiri cu care nu e nevoie să ne batem capul acum. Şi îşi amintise destul de viu ce se petrecuse cu doar câteva duminici în urmă, atunci când îi luaseră lumânarea lui Beatrice. Duminica era zi de odihnă pentru săteni, căci cel puţin nu lucrau la câmp. Însă tot trebuiau să aibă grijă de animale şi, cu atâtea alte treburi ce-şi aşteptau rândul, pastorul acceptase că practic nu le poate interzice nimic din ce putea fi considerat muncă. Aşa se face că, atunci când Axl a ieşit în soarele primăverii din acea duminică, după ce-şi petrecuse dimineaţa reparându-şi cizmele, a fost întâmpinat de priveliştea vecinilor săi răsfiraţi pe tot terenul din faţa labirintului, unii aşezaţi pe peticele de iarbă, alţii pe scăunele fără spătar sau pe buşteni, vorbind, râzând şi muncind. Copiii se jucau peste tot şi un grup se adunase în jurul a doi bărbaţi ce construiau pe iarbă o roată pentru o căruţă. Era prima duminică din an în care vremea permitea asemenea activităţi în aer liber şi atmosfera era aproape festivă. Cu toate astea, cum stătea aşa la intrarea în labirint şi se uita dincolo de săteni, spre locul în care pământul cobora în pantă către mlaştini, Axl vedea ceaţa ridicându-se din nou şi îşi spunea că după-masă aveau să fie iar scufundaţi în burniţă cenuşie. Stătea acolo de ceva timp când deveni conştient de agitaţia crescândă de lângă gardurile terenurilor de păşunat. La început nu îi acordă prea mare atenţie, însă apoi adierea aduse cu ea ceva ce-i atrase atenţia şi-l făcu să se îndrepte de şale. Căci deşi privirea îi devenise supărător de înceţoşată odată cu trecerea anilor, auzul îi rămăsese încă intact şi Axl desluşi, în harababura strigătelor mulţimii de lângă gard, glasul supărat al lui Beatrice. Şi alţii se opreau din ce făceau şi se întorceau să se uite. Însă acum Axl se grăbea să-şi croiască drum printre ei, reuşind în ultima clipă să se ferească de copiii ce umblau brambura şi de lucrurile lăsate prin iarbă. Cu toate astea, înainte ca el să poată ajunge la micul ghem de oameni care se înghionteau, acesta s-a dispersat, iar din mijlocul lui a apărut Beatrice, ţinând ceva la piept cu ambele mâini. Cele mai multe dintre feţele din jur o priveau amuzate, dar femeia care se ivi din senin lângă umărul soţiei lui — văduva unui fierar care murise de friguri în anul ce trecuse — avea trăsăturile schimonosite de furie. Beatrice reuşi să scape de torţionara sa, în vreme ce propriul chip devenea sobru, aproape o mască lipsită de expresie, dar când îl zări pe Axl apropiindu-se de ea gravitatea aceea se preschimbă în emoţie puternică. Acum când se gândea la toate astea, lui Axl i se părea că expresia din acel moment de pe chipul soţiei sale fusese, mai mult decât orice altceva, una de imensă uşurare. Nu era vorba că Beatrice crezuse că totul va fi bine odată cu venirea lui; dar prezenţa lui contase foarte mult pentru ea. Îl privi lung, nu doar cu uşurare, ci în egală măsură cu un soi de implorare, şi-i întinse obiectul pe care îl păzise cu străşnicie. — E-a noastră, Axl! N-o să mai stăm pe întuneric. Ia-o repede, bărbate, e-a noastră! Îi întindea o lumânare cam turtită, aproape fără nicio formă. Văduva fierarului încercă din nou să i-o înşface, însă Beatrice o lovi peste mâna agresivă. — Ia-o, bărbate! Copilul ăla de acolo, micuţa Nora, ea mi-a adus-o azi-dimineaţă. A făcut-o cu mâna ei, zicându-şi că om fi obosit să ne petrecem nopţile cum facem acum. Vorbele acestea stârniră un nou val de strigăte şi, pe ici, pe colo, de râsete. Însă Beatrice continuă să se uite lung la Axl, cu o expresie stăruitoare şi plină de încredere, şi imaginea chipului ei din momentul acela era cea care îi venise prima oară în minte în dimineaţa asta, pe banca din faţa labirintului, stând şi aşteptând să se crape de ziuă. Oare cum de uitase acest episod, când el se petrecuse cu doar trei săptămâni în urmă? Cum de nu se mai gândise deloc la el până azi? Deşi întinsese mâna, nu reuşise să ia lumânarea — mulţimea nu-l lăsase să ajungă la ea —, aşa că spusese tare şi cu destul de multă convingere: — Nu-ţi face griji, prinţesă. Nu-ţi face griji Chiar în timp ce rostea aceste vorbe, deveni conştient de cât erau de goale, aşa că fu surprins când mulţimea se potoli şi până şi văduva fierarului făcu un pas înapoi. Abia atunci îşi dădu seama că reacţia lor nu avea legătură cu vorbele lui ci cu faptul că din spatele lui se apropia pastorul. — Ce purtări sunt acestea pentru sfânta zi a Domnului? Pastorul trecu pe lângă Axl şi se uită cu ochii scânteind de furie la adunarea acum tăcută. Aud? — E vorba de coniţa Beatrice, domnule, spuse văduva fierarului A primit o lumânare. Chipul lui Beatrice era din nou o mască imobilă, dar ea nu evită privirea pastorului, atunci când aceasta zăbovi asupră-i. — Văd şi eu că e adevărat, coniţă Beatrice, spuse pastorul. Sper că nu ai uitat hotărârea consiliului nostru că dumneata şi soţul dumitale nu aveţi voie să aprindeţi lumânări în odaie. — Niciunul din noi n-a răsturnat vreodată o lumânare, domnule. N-o să ne petrecem noapte după noapte pe întuneric. — Decizia a fost luată şi trebuie s-o respectaţi până când consiliul hotărăşte altfel. Axl văzu furia arzând în ochii ei. — Asta nu-i decât o răutate. Atâta tot, spuse încetişor, aproape în şoaptă, dar privindu-l pe pastor drept în faţă. — Luaţi-i lumânarea, spuse pastorul. Faceţi cum am spus. Luaţi-i-o. În timp ce mai multe mâini se întindeau către ea, lui Axl i se păru că ea nu a înţeles exact ce a spus pastorul. Căci rămăsese în mijlocul îmbulzelii cu o mină bulversată, continuând să ţină strâns lumânarea, ca dintr-un soi de instinct demult uitat. Păru cuprinsă de panică şi întinse iar lumânarea către Axl, chiar şi când, împinsă, îşi pierdu echilibrul. Dar n-a căzut şi, când s-a redresat, a mai îndreptat o dată lumânarea către el. El încercă s-o ia, dar altă mână i-o înşfacă, după care vocea pastorului răsună cu putere: — Destul! Lăsaţi-o pe coniţa Beatrice în pace şi nimeni dintre voi să nu-i vorbească urât. E o femeie bătrână, care nu înţelege tot ce face. Destul, am zis! Asta nu-i o purtare potrivită pentru ziua Domnului! Când în cele din urmă ajunse lângă ea, Axl o luă în braţe, iar mulţimea se risipi. Amintindu-şi acest moment, i se păru că au stat aşa vreme îndelungată, lipiţi unul de altul, ea cu capul odihnindu-se la pieptul lui, întocmai cum făcuse în ziua când sosise femeia aceea stranie, de parcă era doar istovită şi voia să-şi tragă sufletul. El continuă să o ţină aşa, în timp ce pastorul striga iar la cei din jur să se împrăştie. Când în cele din urmă se desprinseră din îmbrăţişare şi se uitară în jurul lor, descoperiră că erau singuri lângă câmpul vitelor, cu poarta lui din şipci de lemn. — Ce contează, prinţesă? zise el. Ce nevoie avem de lumânare? Suntem obişnuiţi să ne mişcăm prin odaie fără ea. Şi nu ne-ajung discuţiile noastre, cu sau fără lumânare? O privi cu atenţie. Ea părea visătoare şi nu din cale-afară de supărată. — Îmi pare rău, Axl, zise. Lumânarea s-a dus. Ar fi trebuit s-o păstrez în taină, doar pentru noi. Însă am fost peste măsură de fericită când mi-a adus-o fata şi mi-a spus că a făcut-o special pentru noi. Acum s-a dus. Nu mai contează. — Nu contează deloc, prinţesă. — Ei ne cred o pereche de oameni fără minte, Axl. Făcu un pas în faţă şi-şi puse iar capul pe pieptul lui. Şi atunci spuse, cu vocea înăbuşită, aşa încât la început el crezu că n-a auzit bine: — Fiul nostru, Axl. Ţi-l mai aminteşti pe fiul nostru? Adineaori, când mă împingeau, de el mi-am amintit. Un bărbat bun, puternic şi drept. De ce mai rămânem în locul ăsta? Hai să mergem în satul fiului nostru. El o să ne protejeze şi o să aibă grijă să nu se poarte nimeni urât cu noi. Nu vrei să te răzgândeşti, Axl, acum, după toţi anii ăştia care au trecut? Tot mai spui că nu putem să mergem la el? În timp ce ea rostea încetişor la pieptul lui aceste cuvinte, nenumărate crâmpeie de amintiri începură să-i asalteze mintea lui Axl, atât de multe, că aproape simţi cum îl ia cu leşin. O slăbi din strânsoare şi se dădu un pas în spate, temându-se să nu se clatine şi si o facă şi pe ea să-şi piardă echilibrul. — Ce spui, prinţesă? Te-am împiedicat eu vreodată să plecăm spre satul fiului nostru? — Sigur că da, Axl, sigur că da. — Când m-am împotrivit eu unei asemenea călătorii, prinţesă? — Întotdeauna am crezut că ai făcut-o, bărbate. Dar, vai, Axl, acum că mă întrebi, nu-mi mai amintesc limpede. Şi de ce stăm aici, afară, chiar dacă e o zi frumoasă? Beatrice păru din nou nedumerită. Se uită la chipul lui, apoi peste tot în jur, la soarele plăcut, la vecinii care acum îşi vedeau iar de treburile lor. — Hai să mergem să stăm în odaia noastră, spuse ea după un timp. Hai să fim doar noi doi o vreme. E o zi frumoasă, într-adevăr, dar sunt foarte obosită. Hai să intrăm. — Ai dreptate, prinţesă. Să stăm jos şi să ne odihnim o vreme, feriţi de soarele ăsta. Curând, o să te simţi mai bine. Mai erau şi alţii treji acum în labirint, peste tot în jurul lor. Probabil că păstorii plecaseră de o bună bucată de vreme, dar el fusese atât de adâncit în gânduri, că nici nu-i auzise. În celălalt capăt al încăperii, Beatrice scoase un murmur, de parcă s-ar fi pregătit să cânte, după care se întoarse sub pături. Recunoscând aceste semnale, Axl îşi croi în tăcere drum spre pat, se aşeză cu grijă pe marginea lui şi aşteptă. Beatrice se întoarse pe spate, întredeschise ochii şi se uită la Axl. — Bună dimineaţa, bărbate! spuse în cele din urmă. Mă bucur să văd că spiritele au ales să nu te răpească în timp ce eu dormeam. — Prinţesă, vreau să vorbim ceva. Beatrice continuă să îl fixeze, cu ochii încă doar pe jumătate deschişi. Apoi se ridică în capul oaselor, iar chipul ei intră în raza de soare ce mai devreme lumina păianjenul. Claia ei căruntă de păr, despletită şi încurcată, atârna aspră până mai jos de umeri, însă Axl încă mai simţea cum îl cuprinde fericirea când o vedea aşa, în lumina dimineţii. — Ce vrei să-mi spui, Axl, chiar înainte să apuc să deschid bine ochii? — Am mai vorbit, prinţesă, de o călătorie pe care am putea s-o facem. Ei bine, a venit primăvara peste noi, aşa că poate e vremea să pornim. — Să pornim, Axl? Când să pornim? — Îndată ce-om putea. N-o să lipsim decât câteva zile. N-o să ne ducă nimeni lipsa în sat. Vorbim cu pastorul. — Şi ne ducem să ne vedem fiul, Axl? — Acolo mergem. Să ne vedem fiul. Afară, păsările cântau acum în cor. Beatrice îşi întoarse privirea spre fereastră şi soarele care se strecura de dincolo de pânză adăstă asupra ei. — În unele zile mi-l amintesc foarte limpede, zise. Apoi, a doua zi, e ca şi cum mi s-ar fi pus un văl peste amintiri. Dar fiul nostru e un bărbat bun şi drept, sunt sigură de asta. — De ce nu e aici cu noi, prinţesă? — Nu ştiu, Axl. Poate că s-a certat cu bătrânii şi a trebuit să plece. Am întrebat în stânga şi-n dreapta şi nimeni de-aici nu şi-l aminteşte. Dar el n-ar fi făcut nimic care să-l dezonoreze, sunt sigură de asta. Tu nu-ţi aminteşti nimic de el, Axl? — Adineaori, când eram afară şi mă străduiam să-mi amintesc tot ce pot în linişte, mi-au venit în minte multe lucruri. Dar nu mi-l pot aduce deloc aminte pe fiul nostru, nici chipul şi nici vocea lui, deşi uneori parcă-l văd când era un băieţel, şi-l conduc de mână pe malul râului, sau într-o zi când plângea şi eu îl mângâiam ca să-l alin. Însă nu ţin minte deloc cum arată astăzi, unde locuieşte, dacă are şi el un fiu. Speram ca tu să-ţi aminteşti mai multe, prinţesă. — E fiul nostru, spuse Beatrice. Aşa că pot să simt lucruri legate de el, chiar dacă nu mi-l amintesc clar. Şi ştiu că îşi doreşte să părăsim locul ăsta şi să locuim cu el, să ne protejeze. — E sânge din sângele nostru. De ce nu şi-ar dori să stăm cu el? — Chiar şi aşa, Axl, o să-mi fie dor de locul ăsta. De odăiţa asta a noastră şi de satul ăsta. Nu e uşor să părăseşti un loc pe care îl ştii de-o viaţă. — Dar nu zice nimeni să ne purtăm necugetat, prinţesă. Mai înainte, când aşteptam să răsară soarele, mă gândeam că va trebui să facem călătoria asta până în satul fiului nostru şi să vorbim cu el. Pentru că, deşi suntem mama şi tatăl lui, nu se cuvine să ajungem într-o bună zi acolo şi să cerem să trăim în satul lui. — Ai dreptate, bărbate. — Mai e un lucru care mă nelinişteşte, prinţesă. Poate că satul ăsta e la o depărtare de doar câteva zile, aşa cum spui. Dar de unde o să ştim cum să-l găsim? Beatrice rămase tăcută, privind drept în faţă, în vreme ce umerii i se mişcau uşor în ritmul răsuflării. — Cred că o să ne găsim noi drumul, Axl, zise în cele din urmă. Chiar dacă încă nu ştim precis care e satul lui, am călătorit suficient de des spre cele din apropiere cu celelalte femei, pe vremea când vindeam miere şi vase cositorite. Mi-aş putea croi drum chiar şi legată la ochi până la Câmpia cea Mare şi la satul saxon de dincolo de ea, unde ne-am odihnit adesea. Satul fiului nostru nu poate fi mult mai departe, aşa că n-o să ne vină greu să-l găsim. Axl, chiar suntem gata să plecăm curând?  — Da, prinţesă. Azi începem să ne pregătim.  

Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro PARTEA ÎNTÂI   CAPITOLUL UNU   Numele meu este Kathy H. Am treizeci şi unu de ani şi sunt îngrijitoare de peste unsprezece ani. Pare destul de mult, o ştiu, dar adevărul este că am fost rugată să mai continui încă opt luni, adică până la sfârşitul anului. Aşadar, în total vor fi exact doispre­zece ani. Ştiu, faptul că sunt îngrijitoare de atâta timp nu se datorează neapărat extraordinarelor cali­tăţi pe care se spune că le-aş avea. Cunosc cazuri de îngrijitori excelenţi la serviciile cărora s-a renunţat după doar doi sau trei ani. Pe de altă parte, ştiu cel puţin un îngrijitor care a continuat vreme de paispre­zece ani, în ciuda faptului că era o persoană care pur şi simplu nu-şi avea locul în profesia asta. Nu mă înţelegeţi greşit, n-o spun ca să mă laud, însă ştiu sigur că sunt foarte încântaţi de treaba pe care o fac, aşa că, încet-încet, am început să fiu şi eu. Donatorii mei s-au comportat întotdeauna mai bine decât era de aşteptat. S-au recuperat uimitor de repede şi aproape niciunul dintre ei nu a fost cata­logat drept „agitat”, nici măcar înainte de a patra donaţie. În sfârşit, poate că acum chiar mă laud. Dar pentru mine e foarte important să-mi fac treaba cât se poate de bine – şi în primul rând partea în care trebuie să-i ajut pe donatori să rămână „calmi”. Mi-am dezvoltat un fel de instinct care intră automat în funcţiune atunci când mă aflu în preajma dona­torilor. Ştiu şi când să stau cu ei şi să-i alin, şi când să-i las singuri; şi când să ascult tot ce-mi spun, şi când să ridic din umeri şi să le zic să termine cu prostiile. În fine, n-are niciun rost să mă laud singură. Cunosc îngrijitori care lucrează şi astăzi şi care sunt cel puţin la fel de buni ca mine, fără a se bucura măcar de jumătate din aprecierea de care am parte eu. Dacă sunteţi cumva unii dintre ei, vă înţeleg foarte bine frustrarea – legată de camera în care stau, de faptul că am maşină şi, mai presus de toate, legată de faptul că am voie să mi-i aleg singură pe cei de care să am grijă. În plus, mai sunt şi fostă elevă la Hailsham, ceea ce e suficient pentru a stârni antipatia pe loc. Lui Kathy H., se spune, i se dă voie să-şi aleagă singură pacientul pe care să-l îngri­jească şi mereu şi-i alege pe-ai ei: persoane de la Hailsham sau din alte locuri privilegiate de genul ăsta. Nu-i de mirare că are o rată aşa mare de succes. Am auzit-o de mii de ori, deci sunt sigură că o voi mai auzi şi de acum încolo şi e posibil să existe un grăunte de adevăr în afirmaţia asta. Dar nu sunt cea dintâi căreia i s-a îngăduit să-şi aleagă pacientul pe care să-l îngrijească şi mă îndoiesc că voi fi cea din urmă. Şi, oricum, mi-am făcut norma şi am îngrijit donatori veniţi din toate părţile. Nu uitaţi, atunci când voi termina, voi fi făcut deja asta vreme de doisprezece ani, însă doar în ultimii şase mi-au permis să aleg. Şi de ce să n-o facă? Îngrijitorii nu sunt maşini. Încerci să faci tot ce poţi pentru fiecare donator, dar până la urmă oboseşti. Nu poţi avea răbdare şi energie la nesfârşit. Aşa că, fireşte, atunci când ţi se oferă şansa de a alege, ţi-i alegi pe ai tăi. E normal. Mi-ar fi fost absolut imposibil să fac asta atât de mult timp dacă aş fi încetat să ţin în fiecare secundă la donatorii mei. Şi, în orice caz, dacă nu mi-ar fi fost dată posibilitatea de a alege, cum m-aş mai fi apropiat iar de Ruth şi de Tommy după toţi aceşti ani? Însă, desigur, există din ce în ce mai puţini dona­tori de care îmi amintesc, aşa că, practic vorbind, alegerile mele sunt destul de limitate. Cum am mai spus, e mult mai greu atunci când nu ai acea legătură profundă cu donatorul şi chiar dacă o să-mi fie dor de zilele când eram îngrijitoare, mi se pare absolut firesc ca totul să se termine la finele acestui an. Întâmplarea face ca Ruth să fi fost doar al treilea sau al patrulea donator pe care l-am ales de când mi s-a permis să o fac. În momentul respectiv i se repartizase deja un îngrijitor şi îmi amintesc că mi-a trebuit ceva curaj pentru a cere aşa ceva. Dar până la urmă am reuşit şi, în clipa în care am dat ochii cu ea la centrul acela de recuperare din Dover, toate vechile noastre divergenţe, chiar dacă nu pot spune că s-au evaporat cu desăvârşire, au părut brusc mult mai puţin importante ca restul – cum ar fi faptul că am crescut împreună la Hailsham sau că ştiam şi ne aminteam lucruri de care nimeni altcineva nu avea habar. Bănuiesc că din clipa aceea am început să caut donatori exclusiv printre cei din trecutul meu şi, în măsura în care era posibil, am ales să am de-a face doar cu persoane de la Hailsham. În decursul anilor au fost mai multe momente în care am încercat să las Hailshamul în urma mea, în care mi-am spus că n-ar trebui să mă întorc atâta spre trecut. Dar apoi a venit o clipă când pur şi simplu am încetat să mai opun rezistenţă. Acest lucru a avut legătură cu un anume donator de odi­nioară, din al treilea an de când eram îngrijitoare, şi cu reacţia lui din momentul în care am pomenit că am crescut la Hailsham. Era după a treia donaţie, care nu decursese chiar foarte bine, şi probabil ştia că n-o va mai duce prea mult. Abia respira, dar s-a uitat la mine şi mi-a zis: — Hailsham. Pun pariu că era un loc foarte frumos. Apoi, a doua zi dimineaţa, în timp ce făceam conversaţie pentru a-i abate atenţia de la situaţia lui, când l-am întrebat unde-a crescut, mi-a spus de nu ştiu care loc din Dorset şi, în spatele pustulelor, chipul i s-a schimonosit într-o nouă grimasă. Şi mi-am dat seama cu câtă disperare îşi dorea să nu-şi amin­tească. În loc de asta, voia să afle despre Hailsham. Aşa că pe parcursul următoarelor cinci sau şase zile i-am spus tot ce dorea să ştie, iar el a stat întins în pat, conectat la aparate, cu un zâmbet blând pe faţă. Mă întreba şi despre lucrurile importante, şi despre cele mai puţin însemnate. Despre paznicii noştri, despre cum fiecare dintre noi avea propriul cufăr cu colecţii personale sub pat, despre fotbal, despre rounders[i], despre poteca ce înconjura clădirea principală şi despre toate ascunzişurile de pe traseu, despre iazul cu raţe, despre mâncare, despre prive­liştea ce se vedea pe fereastra Clasei de Artă, peste câmpuri, într-o dimineaţă ceţoasă. Uneori mă făcea să repet iar şi iar aceleaşi lucruri, lucruri pe care i le spusesem cu doar o zi în urmă, de parcă nu i-aş fi vorbit niciodată despre ele. „Aveaţi sală de sport?” „Cine era paznicul tău preferat?” La început am crezut că e din cauza medicamentelor, apoi însă mi-am dat seama că mintea îi era suficient de lim­pede. El nu voia doar să audă despre Hailsham, ci să-şi amintească despre Hailsham, ca şi cum şi-ar fi petrecut acolo şi propria copilărie. Ştia că suntem aproape de final, aşa că asta făcea: mă punea să-i descriu lucrurile ca să şi le fixeze cât mai bine în minte, probabil pentru ca în timpul acelor nopţi fără somn, datorate amestecului de medicamente, durere şi epuizare fizică, graniţa dintre amintirile mele şi ale lui să se şteargă încet. Abia atunci am înţeles pentru prima dată cu adevărat cât de norocoşi am fost noi – Tommy, Ruth, eu şi toţi ceilalţi. Şi azi, şofând de-a lungul şi de-a latul ţării, văd lucruri care încă mi-amintesc de Hailsham. Atunci când trec pe lângă marginea înceţoşată a unui câmp ori când, în timp ce cobor într-o vale, văd de departe anumite părţi ale unei case imense sau chiar şi un anume aranjament de plopi pe un deal, mă gândesc „Poate că aici e! L-am găsit! Ăsta e Hailsham!” După care îmi dau seama că e imposibil şi pornesc mai departe la volan şi gândurile îmi zboară aiurea. E vorba mai ales de acele pavilioane. Le văd peste tot prin ţară, la capătul îndepărtat al terenurilor de joacă: mici clădiri din prefabricate, cu un şir de ferestre nefiresc de înalte, aproape lipite de streaşină. Cred că au construit foarte multe pavilioane de felul acesta în anii '50 şi '60, de când probabil că data şi al nostru. Când trec pe lângă vreunul, mă uit la el îndelung şi într-o zi o să mă izbesc de un pom sau de altceva, însă nu mă pot abţine nicidecum. Nu cu mult timp în urmă treceam pe o stradă pustie din Worcestershire şi am văzut de partea cealaltă a unui teren de crichet unul care semăna într-atâta cu al nostru, din Hailsham, încât pur şi simplu am întors maşina şi m-am dus să mă uit mai bine la el. Ne plăcea foarte mult sala noastră de sport, poate fiindcă ne amintea de căsuţele acelea atât de drăguţe în care stăteau odinioară oamenii şi pe care le vedeam în cărţile cu poze când eram copii. Mi-aduc aminte cum, atunci când eram Juniori, ne rugam de paznici să ne lase să ţinem ora următoare în pavilion, nu în sala de clasă obişnuită. Apoi, când eram în Senior 2 – şi aveam doisprezece spre treisprezece ani –, pavilionul devenise locul ideal în care să te ascunzi cu cei mai buni prieteni dacă voiai să scapi de restul celor de la Hailsham. Pavilionul era destul de mare ca să încapă în el două grupuri separate fără să se deranjeze unul pe celălalt, iar în timpul verii pe verandă putea să stea chiar şi un al treilea grup. Însă, evident, fiecare îşi dorea locul doar pentru el şi prietenii lui, aşa că întotdeauna ne dondăneam şi ne certam din cauza asta. Paznicii ne spuneau mereu să ne purtăm civi­lizat, dar în practică trebuia să ai nişte personalităţi foarte puternice în grup pentru a izbuti să pui stăpânire pe pavilion în timpul unei pauze sau al unei ferestre. Bine, nici eu nu eram chiar lipsită de vlagă, dar cred că Ruth era cea datorită căreia reuşeam să prindem locul ăsta atât de des cum o făceam. De obicei ne mulţumeam să ne lăfăim pe scaune şi pe bănci – eram cinci, şase dacă venea şi Jenny B. – şi să tragem o porţie zdravănă de bârfă. Era genul de conversaţie care nu putea avea loc decât dacă erai ascuns în pavilion. Discutam despre un lucru care ne îngrijora sau sfârşeam într-un râs isteric ori într-o ceartă aprinsă. În principiu, era o cale de a ne descărca un pic în compania celor mai buni prieteni. În după-amiaza la care mă gândesc stăteam în picioare pe taburete şi pe bănci, înghesuite la feres­trele înalte. Acestea ne ofereau o panoramă limpede asupra terenului de joacă, unde vreo doisprezece băieţi din anul nostru şi din Senior 3 se adunaseră să joace fotbal. Soarele strălucea intens şi probabil că puţin mai devreme plouase, fiindcă îmi amintesc perfect cum lumina lui se reflecta în suprafeţele de iarbă noroioase. Cineva a spus că ar trebui să avem grijă să nu ne vadă, dar niciuna dintre noi nu s-a clintit din loc. Apoi Ruth a zis: — Nu bănuieşte absolut nimic. Uite la el! Chiar nu bănuieşte absolut nimic. Când a spus asta, m-am uitat la Ruth, aşteptând să observ pe faţa ei vreun semn cât de mic de dezapro­bare faţă de lucrurile pe care băieţii aveau de gând să i le facă lui Tommy. Însă în clipa următoare Ruth a pufnit în râs şi a zis: — Ce idiot! Şi mi-am dat seama că pentru Ruth şi celelalte, indiferent ce aveau de gând să facă băieţii, era un lucru extrem de îndepărtat, iar faptul că aprobam sau nu acţiunile lor nu avea nici cea mai mică importanţă. În acel moment eram strânse în faţa ferestrelor nu pentru că am fi aşteptat cu nerăbdare să-l vedem pe Tommy umilit din nou, ci fiindcă auziserăm despre ultimul lui plan de răzbunare şi eram uşor curioase să îl vedem desfăşurându-se. Pe vremea aia nu cred că băieţii se gândeau prea mult la ce-şi făceau unul altuia. Ruth, ca şi celelalte, privea totul cu detaşare şi e destul de posibil ca şi eu să fi făcut la fel. Sau poate că nu-mi amintesc cum trebuie. Poate că până şi atunci, când l-am văzut pe Tommy străbătând în fugă terenul, cu încântarea de a fi fost acceptat din nou în rândul celorlalţi vizibilă pe chipul lui, gata să joace iar jocul la care excela, voi fi simţit o mică împunsătură dureroasă. Ce-mi aduc sigur aminte e că am observat că Tommy are pe el tricoul bleu, cu guler, pe care şi-l luase de la Solduri cu o lună în urmă şi de care era extrem de mândru. Îmi amintesc că m-am gândit: „Doamne, ce tâmpit e să şi-l ia la fotbal! O să şi-l strice şi pe urmă să te ţii!” Am zis cu voce tare, fără să mă adresez cuiva anume: — Tommy are pe el tricoul cel nou. Tricoul lui preferat, cu guleraş. Nu cred că m-a auzit cineva, pentru că toate erau ocupate să râdă de Laura – marele măscărici din grupul nostru –, care reproducea pe rând toate expresiile de pe faţa lui Tommy în timp ce alerga, făcea semne, striga şi ataca. Ceilalţi băieţi fugeau pe teren în ritmul ăla leneş pe care îl adoptă atunci când se încălzesc, dar Tommy era atât de înnebunit de încântare, că părea gata să se avânte în orice clipă în joc. Am zis, de data asta mai tare: — O să sufere groaznic dacă îşi strică tricoul. Acum Ruth m-a auzit, dar probabil că mi-a inter­pretat vorbele ca pe un soi de glumă, fiindcă a început să râdă destul de tare, apoi a comentat şi ea ceva. După aceea băieţii au încetat să mai dea în minge şi au rămas într-un grup compact în noroi, cu piepturile ridicându-li-se şi coborându-le încet, în timp ce aşteptau să înceapă alegerea jucătorilor. Cei doi căpitani aleşi erau amândoi din Senior 3, deşi toată lumea ştia că Tommy e cel mai bun jucător din an. Au dat cu banul pentru prima alegere, apoi cel care a câştigat s-a uitat lung la grup. — Uită-te la el, a zis cineva din spatele meu. E absolut convins că el o să fie primul ales! Uitaţi-vă la el! Adevărul e că Tommy chiar arăta destul de comic în momentul ăla, iar asta te făcea să-ţi spui în gând, ei bine, da, dacă e chiar atât de tembel, atunci merită să i se întâmple toate astea. Ceilalţi băieţi se prefă­ceau că nu sunt deloc atenţi la procesul selecţiei, că nu le pasă absolut deloc în ce ordine sunt aleşi. Unii vorbeau în şoaptă între ei, alţii îşi legau mai bine şireturile, iar alţii se mulţumeau să se uite în jos, la picioarele care bătuceau noroiul. Dar Tommy avea privirea pironită asupra băiatului din Senior 3, de parcă acesta i-ar fi strigat deja numele. Laura şi-a continuat reprezentaţia tot timpul cât a durat alegerea jucătorilor, imitând fiecare expresie de pe chipul lui Tommy: cea intens fericită de la început; cea de îngrijorare nedumerită din clipa în care deja fuseseră aleşi patru băieţi, dar el nu se număra printre ei; durerea şi panica din momentul în care începuse să îşi dea seama ce se întâmplă de fapt. Nu o priveam întruna pe Laura, pentru că mă uitam la Tommy. Ştiam însă ce face, fiindcă toate celelalte continuau să râdă şi s-o încurajeze să con­tinue. Apoi, când Tommy a rămas complet singur şi toţi băieţii din jurul lui au început să râdă batjocoritor, am auzit-o pe Ruth: — Începe. Staţi aşa! Şapte secunde. Şapte, şase, cinci... Dar n-a mai continuat. Tommy a izbucnit în zbierete şi urlete, iar băieţii, acum râzând făţiş, au luat-o la fugă spre Terenul de Sud. Tommy a pornit cu paşi mari pe urma lor. Era greu de spus dacă instinctul îl îndemna să pornească după ei furios, pentru a-i pedepsi, sau dacă era doar speriat să nu rămână în urmă. În orice caz, după puţin timp s-a oprit şi a rămas pe loc, stacojiu, uitându-se după ei. Apoi a început să ţipe şi să strige un talmeş-balmeş fără sens, compus din înjurături şi insulte. Până la ora respectivă avuseserăm ocazia să asistăm la multe izbucniri violente de-ale lui Tommy, aşa că ne-am dat jos de pe taburete şi ne-am împrăştiat prin cameră. Am încercat să încropim o conversaţie despre altceva, dar în fundal Tommy continua să vocifereze, apucat de pandalii, şi, cu toate că la început ne-am mulţumit să dăm ochii peste cap şi să-l ignorăm, în cele din urmă – probabil la cel puţin zece minute de când ne dăduserăm jos – am urcat iar la fereastră. Acum nu se mai vedea niciunul dintre ceilalţi băieţi, iar Tommy nu mai încerca să comenteze către cineva anume. Pur şi simplu urla isteric, dând din mâini spre cer, spre vânt, spre cel mai apropiat par al gardului. Laura a zis că poate „repetă din Shakespeare”. Altcineva a remarcat cum, de fiecare dată când striga ceva, ridica un picior de la pământ şi şi-l întindea, „ca un câine care face pipi”. Adevărul e că şi eu remarcasem mişcarea asta a lui, dar ceea ce mă izbise fusese faptul că de fiecare dată când bătea din picior cu obidă, împroşca bucăţele de noroi, care îi acopereau gleznele. M-am gândit iar la tricoul la care ţinea atât de mult, dar era prea departe ca să văd dacă aruncase noroi şi pe el. — E un pic cam crud din partea lor că îşi bat mereu joc de el în felul ăsta, a spus Ruth. Dar e vina lui. Dacă ar învăţa să-şi păstreze cumpătul, l-ar lăsa în pace. — Ba nu l-ar lăsa deloc în pace, a spus Hannah. Şi Graham K. face urât, dar din cauza asta cu toţii sunt extrem de grijulii în preajma lui. Motivul pentru care se iau în halul ăsta de Tommy e că e prea lasă-mă-să-te-las. Apoi toată lumea a început să vorbească simultan despre cum Tommy nu a încercat niciodată să fie creativ şi cum nu avea nimic de dat la Schimbul de Primăvară. Cred că adevărul era că în acel moment ne doream toate din suflet să vină un paznic şi să-l ia în casă. Şi, deşi noi nu avuseserăm nicio legătură cu această nouă scenă de umilire a lui Tommy, stătuserăm toate cu ochii lipiţi de geam şi începeam să ne simţim un pic vinovate. Dar nu se vedea nici urmă de paznic, aşa că am continuat să căutăm motive pentru care Tommy merita să păţească aşa ceva. Apoi, când Ruth s-a uitat la ceas şi a zis că, în ciuda faptului că mai avem timp, ar trebui să ne întoarcem în casă, nimeni nu s-a opus. Când am ieşit din pavilion, Tommy încă nu se potolise. Casa se afla în stânga noastră şi, pentru că Tommy stătea în picioare pe terenul din faţă, nu era nevoie să trecem pe lângă el. În orice caz, el privea în cealaltă direcţie şi părea că nici nu ne-a văzut. Şi totuşi, în timp ce prietenele mele au luat-o de-a lungul marginii terenului, eu am pornit spre el. Ştiam că asta le va nedumeri, dar am continuat să merg în direcţia respectivă chiar şi după ce am auzit şoaptele insistente ale lui Ruth, care mă îndem­nau să mă întorc. Bănuiesc că Tommy nu era obişnuit să fie întrerupt în timpul acceselor sale de violenţă, fiindcă prima lui reacţie atunci când am ajuns lângă el a fost să se holbeze la mine preţ de o clipă, după care a continuat să vocifereze. Era ca şi cum el interpreta Shakespeare, iar eu intrasem pe scenă în mijlocul reprezentaţiei. Nici măcar când i-am spus „Tommy, tricoul tău cel frumos. O să ţi-l strici”, nu mi-a dat nici cel mai mic semn că m-ar fi auzit. Aşa că m-am apropiat şi i-am pus o palmă pe braţ. Ulterior celelalte au crezut că a făcut-o dinadins, dar eu sunt sigură că a fost ceva neintenţionat. Continua să dea din mâini în toate părţile şi n-avea de unde să ştie că eu am de gând să întind palma spre el. Oricum, în clipa în care şi-a ridicat braţul cu putere, mi-a aruncat mâna în lateral şi m-a lovit în obraz. Nu m-a durut deloc, dar am icnit instinctiv, odată cu aproape toate fetele din spatele meu. Abia atunci Tommy a devenit conştient de prezenţa mea, a celorlalte, de sine, de faptul că se află în mijlocul terenului, cuprins de năbădăi, şi m-a privit cu un aer uşor tâmp. — Tommy, am zis destul de aspru. Ţi-ai dat cu noroi pe tricou. — Şi ce? a murmurat el. Dar chiar în clipa în care a rostit aceste cuvinte s-a uitat în jos, a remarcat petele maronii şi s-a abţinut cu greu să nu înceapă să ţipe îngrozit. Apoi am văzut surpriza de pe chipul lui în momentul în care şi-a dat seama că sunt la curent cu sentimentele lui faţă de tricoul cu guleraş. — Nu-ţi face griji, am spus înainte ca tăcerea să devină umilitoare pentru el. O să se ducă la spălat. Dacă nu reuşeşti singur, du-i-l lui Miss Jody. El a continuat să-şi examineze tricoul cu atenţie, după care a spus posomorât: — Oricum, nu te priveşte pe tine. Apoi, imediat, a părut să regrete această ultimă remarcă şi mi-a aruncat o privire timidă, de parcă se aştepta să-i spun ceva care să-l îmbărbăteze. Însă avusesem parte de destul Tommy pe ziua res­pectivă, mai ales că fetele continuau să se uite la noi – şi, eram sigură, o făceau şi destul de mulţi alţi copii de la ferestrele casei. Aşa că m-am întors pe călcâie, ridicând din umeri, şi m-am alăturat prietenelor mele. Ruth mi-a înconjurat umerii cu braţul şi am pornit mai departe. — Cel puţin l-ai calmat, a zis ea. Te simţi bine? Ce animal nebun!     [i] Joc englezesc cu mingea, asemănător baseballului şi oinei (n. tr.).  

Rămășitele zilei de Kazuo Ishiguro Prolog: iulie 1956   Darlington Hall   Pare din ce în ce mai probabil că voi efectua într‑adevăr expediţia care îmi preocupă imaginaţia de câteva zile încoace. S‑ar cuveni să spun că este o expediţie în care voi porni de unul singur, bucurându‑mă de confortul Fordu­lui domnului Farraday; o expediţie care, aşa cum o văd de pe acum, mă va purta prin multe din regiunile fru­moase ale Angliei înspre West Country şi s‑ar putea să mă ţină departe de Darlington Hall pentru vreo cinci sau şase zile. Ar trebui să arăt că ideea unei asemenea călătorii a apărut în urma unei sugestii deosebit de amabile avansate de domnul Farraday însuşi într‑o du­pă‑amiază, cu aproape două săptămâni în urmă, după ce ştersesem de praf portretele din bibliotecă. De fapt, ştergeam portretul vicon­telui Wetherby când a intrat stăpânul meu, ducând câteva volume pe care probabil că dorea să le vadă la locul lor pe rafturi. Dând cu ochii de mine, a profitat de ocazie şi m‑a informat că tocmai plă­nuise să se întoarcă în Statele Unite pentru o peri­oadă de cinci săptămâni, între august şi septembrie. După ce mi‑a dat această veste, stăpânul meu a pus volumele pe masă, s‑a lăsat în chaise‑longue şi şi‑a întins picioarele. Acela a fost momentul când, ridicându‑şi privirea spre mine, mi‑a spus: — Cred că îţi dai seama, Stevens, că nu mă aştept să rămâi încuiat aici în casă cât timp sunt plecat. De ce nu iei maşina ca să mergi undeva câteva zile? După cum arăţi, s‑ar zice că o perioadă de odihnă ţi‑ar prinde bine. Dat fiind că sugestia venea absolut din senin, nu am ştiut ce să răspund. Îmi amintesc că i‑am mulţumit stăpânului pentru grija arătată, însă pro­babil că nu am spus nimic precis, căci dânsul a continuat: — Vorbesc serios, Stevens. Zău că ar trebui să te odihneşti puţin. O să‑ţi plătesc eu benzina. Voi cei de‑aici staţi mereu închişi în căsoaiele astea şi dere­ticaţi. Când mai ajungeţi să vedeţi ţara asta fru­moasă pe care o aveţi? Nu era prima oară că stăpânul meu ridica această problemă. Pare a fi, într‑adevăr, un lucru care îl necăjeşte sincer. De astă dată, de fapt stând acolo sus pe scară, îmi venise în minte un fel de replică, o replică de genul că în profesia noastră, cu toate că nu am văzut mult din ţară călătorind sau vizitând locuri pitoreşti, am "văzut" totuşi mai multe părţi din Anglia decât majoritatea celorlalţi, trăind în case unde se adunau cele mai ilustre doamne şi cei mai iluştri domni din ţinut. Bineînţeles că nu mi‑aş fi putut exprima acest punct de vedere în faţa domnului Farraday fără a rosti vorbe ce ar fi putut părea prezumţioase. Astfel încât m‑am mulţumit să răspund simplu: — Am avut privilegiul de a vedea tot ce a fost mai bun în Anglia de‑a lungul anilor chiar între aceşti pereţi, domnule. Domnul Farraday nu a părut că înţelege această afirmaţie, căci a con­  tinuat netulburat: — Nu glumesc, Stevens. E nedrept ca un om să nu‑şi poată vizita pro­pria ţară. Ascultă‑mă pe mine, ieşi din casă câteva zile. Aşa cum v‑aţi putea aştepta, nu am luat deloc în serios sugestia dom­nului Farraday în după‑amiaza aceea, considerând‑o drept un nou exemplu al igno­ranţei unui gentleman din America faţă de ceea ce se face şi ceea ce nu se face în mod obişnuit în Anglia. Faptul că atitudinea mea faţă de aceeaşi sugestie s‑a modificat în zilele următoare — că ideea unei călătorii în West Country a ajuns efectiv să‑mi stăpânească gândurile — se datorează, fără îndoială, în mare măsură — la ce bun s‑o ascund? — sosirii scrisorii de la domnişoara Kenton, prima după şapte ani, dacă nu punem la socoteală felicitările de Crăciun. Însă daţi‑mi voie să‑mi lămuresc chiar acum tâlcul vorbelor. Ceea ce vreau să spun este că scrisoarea domnişoarei Kenton s‑a aflat la originea unei idei înlănţuite privind unele chestiuni profe­sionale de aici de la Darlington Hall şi aş sublinia că preocuparea pentru probleme absolut identice m‑a determinat să mă gândesc din nou la amabila sugestie a stăpânului meu. Dar permiteţi‑mi să explic mai departe. Adevărul este că, în timpul ultimelor câteva luni, am fost răspunzător de o serie de mici greşeli în îndeplinirea atribuţiunilor. Aş spune că toate aceste greşeli, fără excepţie, au fost neimportante în sine. Cu toate acestea, cred că veţi înţelege că, pentru cineva neobişnuit să comită asemenea gre­şeli, aceste întâmplări erau destul de neplăcute şi de fapt am început chiar să emit tot felul de teorii alarmiste cu privire la cauza lor. Aşa cum se întâmplă frecvent în asemenea situaţii, nu am văzut pădurea din pricina copacilor — şi aceasta până când, meditând asupra implicaţiilor scrisorii de la domnişoara Kenton, mi s‑au deschis în cele din urmă ochii în faţa purului adevăr: că, departe de a avea o origine sinistră, aceste mici greşeli din ultimele luni se datorau unei scheme de personal care avea lipsuri. Este, fireşte, răspunderea fiecărui ma­jordom să manifeste cea mai mare grijă în elaborarea schemei de personal. Cine ştie câte certuri, acuzaţii false, concedieri inutile şi curmări ale unor cariere promi­ţătoare nu pot fi puse pe seama neglijenţei major­domului în faza alcătuirii schemei de personal? Pot să spun că sunt de acord cu cei care sus­ţin că piatra de încercare a dibăciei oricărui majordom corespunzător este ca­pa­ci­tatea de a alcătui o schemă de personal adecvată. Eu însumi am compus multe de‑a lungul anilor şi nu cred că fac dovada unei lăudăroşenii nemăsu­rate afirmând că foarte puţine au necesitat îmbunătăţiri. Şi dacă în situaţia de faţă de vină este schema de personal, atunci răspunderea nu poate să‑mi revină decât mie. În acelaşi timp, este corect să arăt că sarcina mea în acest caz avusese un caracter neobişnuit de dificil. Iată ce se întâmplase. Odată încheiate tran­zacţiile — tranzacţii care sco­seseră această casă de sub stăpânirea familiei Darlington după două secole — domnul Farraday a anunţat că nu se va stabili imediat aici, ci va mai pe­trece încă patru luni în Statele Unite pentru a‑şi încheia afacerile. Totuşi, dânsul a ţinut foarte mult ca, între timp, personalul predecesorului său — personal despre care auzise cuvinte de laudă — să fie reţinut la Darlington Hall. Fireşte, personalul la care s‑a referit nu era altceva decât un nucleu de şase, păstrat de rudele lordului Darlington pentru întreţinerea reşedinţei până la efectuarea tranzacţiilor şi în timpul lor. Şi regret că trebuie să spun că, odată încheiată achiziţionarea, nu am putut face mare lucru pentru dom­nul Farraday, nereuşind să o conving decât pe doamna Clements să nu plece să se angajeze în altă parte. Când i‑am scris noului meu stăpân, exprimân­du‑mi părerea de rău pentru această situaţie, am primit drept răspuns in­strucţiuni din America pentru a recruta un personal nou "demn de o casă englezească veche şi distinsă". Am intrat în acţiune imediat, încercând să în­deplinesc dorin­ţele domnului Farraday însă, după cum ştiţi, în ziua de azi nu e deloc uşor să găseşti angajaţi de nivel satisfăcător, aşa încât, cu toate că mi‑a părut bine că le‑am angajat pe Rosemary şi Agnes la reco­mandarea doam­nei Clements, nu ajunsesem mai departe la momentul primei mele în­tâlniri de lucru cu domnul Farraday, în timpul scurtei vizite preli­minare pe care ne‑a făcut‑o în primăvara anului trecut. Acesta a fost prilejul cu care — în biroul ciudat de gol de la Darlington Hall — domnul Farraday mi‑a strâns mâna pentru prima dată, însă pe atunci deja nu mai eram tocmai străini unul pentru celălalt. Lăsând deoparte problema perso­nalului, existaseră şi alte câteva situaţii în care noul meu stăpân avusese ocazia să apeleze la în­suşiri de genul celor pe care am avut ocazia să le posed şi îndrăznesc să spun că le‑a găsit demne de încredere. Presupun că acesta a fost motivul pentru care s‑a simţit de îndată capabil să‑mi vorbească într‑un mod practic şi în­cre­zător, iar la sfârşitul săptămânii să‑mi lase în grijă o sumă deloc neglija­bilă ca să acopăr cheltuielile unei game largi de pregătiri făcute pentru viitoa­rea sa reşedinţă. În orice caz, ce vreau să subliniez este că aceasta a fost în­trevederea în cursul căreia, când am ridicat problema dificultăţii de a angaja un personal corespunzător în vremurile acestea, domnul Farraday s‑a gândit o clipă şi apoi mi‑a cerut să fac tot posibilul ca să elaborez o schemă de per­so­nal — "un fel de rotaţie a servitorilor", potrivit vorbelor sale — prin care această casă să poată fi gospodărită doar cu ajutorul celor patru membri ac­tu­ali, adică doamna Clements, cele două fete şi cu mine. Dânsul a apreciat că aceasta ar putea duce la "neglijarea" unor părţi ale casei, dar mi‑a recoman­dat să fac uz de toată experienţa şi îndemânarea ca să menţin aceste pierderi la un nivel cât mai scăzut. Amintindu‑mi de o perioadă când avusesem în subordine un personal de şapte­sprezece angajaţi şi ştiind că, nu cu mult timp în urmă, aici la Darlington Hall fuseseră folosiţi chiar şi douăzeci şi opt de oameni, ideea alcătuirii unei scheme de personal prin care aceeaşi casă urma să fie administrată de patru persoane mi s‑a părut descurajantă, ca să nu spun mai mult. Câte ceva din scepticismul meu trebuie să fi ieşit la iveală, deşi am făcut tot ce am putut ca să‑l maschez, căci după aceea domnul Farraday a adăugat, ca pentru a mă linişti, că, dacă se va simţi nevoia, s‑ar putea recurge la angajarea unui membru în plus. Însă, a repetat dânsul, mi‑ar fi recunoscător dacă "aş face o încercare cu patru". În mod firesc, ca mulţi dintre noi, sunt la rândul meu circumspect cu privire la schimbarea vechilor stări de lucruri. Însă nu există nici un merit în a te crampona de tradiţie de dragul tradiţiei, aşa cum procedează unii. În a­ceastă epocă a electricităţii şi a sistemelor moderne de încălzire, nu e nevoie absolut deloc să foloseşti acelaşi număr de angajaţi ca în trecut, chiar dacă e vorba doar de generaţia imediat anterioară. Într‑adevăr, de câtva timp nu­tresc con­vingerea că păstrarea unui număr de angajaţi inutil de mare doar pentru respectarea tradiţiei — având drept rezultat existenţa unor angajaţi care au nepermis de mult timp liber la dispoziţie — a fost un factor important în scăderea bruscă a nivelului profesional. Mai mult decât atât, domnul Far­ra­day explicase limpede că nu îşi propune decât arareori să organizeze acel gen de mari reuniuni sociale a căror scenă fusese Darlington Hall atât de frecvent în trecut. Am căutat, prin urmare, să duc la înde­plinire cu oarecare sârguinţă sarcina pe care mi‑o încredinţase domnul Farraday. Am petrecut multe ceasuri lucrând la schema de personal şi cel puţin la fel de multe gân­dindu‑mă la ea în timp ce îmi înde­plineam alte îndatoriri sau când stăteam întins, cu ochii deschişi, după ce mă retrăgeam. Ori de câte ori credeam că îmi venise o idee, o cercetam ca să văd dacă nu scăpasem ceva din vedere şi o veri­ficam din toate unghiurile. În cele din urmă, am realizat o schemă care, chiar dacă s‑ar fi putut să nu coincidă întru totul cu ceea ce solicitase dom­nul Farraday, simţeam că, omeneşte, era cea mai bună cu putinţă. Aproape toate părţile atrăgătoare ale casei puteau rămâne funcţionale: în încăperile întinse ale personalului de serviciu — inclusiv coridorul din spate, cele două cămări şi vechea spălătorie, pre­cum şi în coridorul pentru oaspeţi, situat la etajul al doilea — urma să fie şters praful, lăsându‑se toate încăperile mari de la parter şi un număr generos de camere de oaspeţi. După cum se putea ve­dea, echipa noastră de patru de atunci ar fi putut respecta pro­gramul doar cu ajutorul întăririlor reprezentate de câţiva muncitori zilieri. Prin urmare, sche­ma mea de personal a încadrat un grădinar care venea o dată pe săptămână iar vara de două ori, precum şi doi îngrijitori, fiecare dintre ei venind de două ori pe săptămână. În plus, pentru fiecare din cei patru angajaţi permanenţi schema urma să aducă modi­ficări radicale ale îndatoririlor noastre obişnuite. Am presupus că pentru cele două fete nu va fi atât de greu să se adapteze schimbărilor, dar am făcut tot posibilul ca doamna Clements să aibă cele mai mici modificări, ajungând până la a prelua eu însumi o serie de îndatoriri pentru care trebuie să ai vederi deosebit de largi ca să le accepţi, ca major­dom. Nici chiar acum n‑aş putea spune că este o schemă de personal cores­pun­zătoare. La urma urmei, ea dă posibilitatea unui personal format din pa­tru oameni să acopere o suprafaţă neaşteptat de mare. Însă fără îndoială că veţi fi de acord că schemele cele mai bune sunt cele care oferă o toleranţă precisă pentru zilele în care unul din angajaţi este bolnav sau traversează o indispoziţie dintr‑un motiv sau altul. Desigur că în această situaţie mi se în­cre­dinţase o sarcină mai dificilă ca de obicei, însă nu neglijasem să strecor "toleranţe" oriunde era cu putinţă. Mi‑am dat seama îndeosebi că orice încer­care a doamnei Clements sau a celor două fete de a se opune preluării unor îndatoriri care depăşeau limitele lor tradiţionale s‑ar combina cu cel mai ne­însemnat indiciu că volumul lor de muncă sporise masiv. Atunci, în zilele a­ce­lea de luptă pentru elabo­rarea unei scheme de personal, am depus multă muncă de gândire pentru a mă asigura că, după ce‑şi vor fi învins aversiunea faţă de adoptarea acestor roluri mai "eclectice", doamna Clements şi fetele vor aprecia distribuirea îndatoririlor drept stimulatoare, fără a fi însă împovără­toare. Mă tem, totuşi, că în grija mea de a obţine spri­jinul doamnei Clements şi al fetelor poate că nu mi‑am stabilit la fel de riguros limitele proprii. Şi cu toa­te că experienţa şi prudenţa mea obişnuită în asemenea chestiuni m‑au îm­pie­dicat să‑mi atribui sarcini peste puteri, poate că am fost neglijent în pri­vin­ţa acordării unei limite de toleranţă. Nu e de mirare, aşadar, că, pe durata câtorva luni, această omisiune a ieşit la iveală în asemenea lucruri mărunte, dar însemnate. De fapt, cred că problema nu e deloc complicată: îmi fixasem prea multe de făcut. S‑ar putea să vă surprindă că un neajuns atât de evident pentru o sche­mă de personal mi‑a scăpat în continuare din vedere, dar cred că veţi fi de acord că aşa se întâmplă adeseori cu acele lucruri la care te gândeşti stator­nic o perioadă de timp. Nu realizezi adevărul până când nu îţi este împins sub ochi absolut accidental de o întâmplare exterioară oarecare. Aşa au stat lucrurile în acest caz. Altfel spus, primind de la domnişoara Kenton acea scri­soare care conţinea, pe lângă fragmente lungi şi destul de nesemnificative, o inconfundabilă nostal­gie pentru Darlington Hall, precum şi indicii evi­dente — de care sunt foarte sigur — ale dorinţei de a se întoarce aici, m‑am simţit o­bli­gat să examinez din nou schema de personal. Abia atunci mi‑am dat sea­ma că există, într‑adevăr, un rol pe care un nou membru al personalului îl putea juca extrem de bine aici, că de fapt tocmai această insuficienţă stătuse la originea necazurilor mele de date recente. Şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai evident că domnişoara Kenton, cu marea ei afecţiune faţă de această casă, cu profesionalismul ei exemplar — aproape imposibil de găsit în ziua de azi — era factorul ideal care îmi dădea ocazia să completez o schemă de personal pe deplin satis­făcătoare pentru Darlington Hall. După ce am efectuat o asemenea analiză a situa­ţiei, n‑a trecut mult şi m‑am trezit gândindu‑mă din nou la amabila sugestie făcută de domnul Far­raday cu câteva zile în urmă. Căci mi‑am dat seama că amintita călătorie cu maşina putea să servească în bune condiţii unui scop profesional: cu alte cuvinte, puteam să merg în West Country şi în trecere să mă opresc la dom­nişoara Kenton, cercetând astfel în primă instanţă esenţa dorinţei sale de a se întoarce să lucreze la Darlington Hall. Ar trebui să vă explic că am recitit scrisoarea domnişoarei Kenton de câteva ori şi nu încape discuţie că acele indicii sunt pre­zente şi că nu e vorba doar de închipuirea mea. Aşa stând lucrurile, timp de câteva zile nu am putut să mă hotărăsc să discut din nou această problemă cu domnul Farraday. Existau, în orice caz, câteva aspecte pe care simţeam că trebuia să mi le lămuresc mie însumi îna­inte de a merge mai departe. Exista, de exemplu, problema cheltuielilor, în­trucât, chiar dacă luam în considerare oferta generoasă a stăpânului meu de a se "ocupa de plata benzinei", cheltuielile pentru o asemenea călătorie pu­teau şi aşa să se ridice la o sumă surprinzător de mare pentru găzduire, mese şi tot felul de gustări pe care urma să le consum pe drum. Apoi, se pu­nea pro­blema îmbrăcăminţii potrivite pentru o asemenea călătorie şi dacă merita sau nu să cheltui bani pentru un rând nou de haine. Sunt posesorul câtorva costume splendide, dăruite cu amabilitate de însuşi lordul Darlington şi de diverşi oaspeţi care au stat în această casă şi au avut motive de satisfacţie faţă de calitatea şi nivelul serviciilor de aici. Poate că multe din aceste costu­me sunt prea formale pentru scopurile respectivei călătorii sau oarecum de­mo­date faţă de ceea ce se poartă în ziua de azi. Există însă un costum de stradă, dăruit mie în 1931 sau 1932 de Sir Edward Blair — practic nou‑nouţ pe vremea aceea şi aproape turnat — care cred că s‑ar potrivi pentru serile petrecute în camera de odihnă sau în sufrageria oricăreia dintre pensiunile unde aş putea să trag. Totuşi, ceea ce nu posed este un costum de voiaj co­res­punzător — adică haine în care să pot fi văzut conducând maşina — ad­miţând că nu m‑aş îmbrăca în costumul dăruit de tânărul lord Chalmers în timpul războiului, care, cu toate că e prea mic pentru mine, ar putea fi con­siderat ideal sub aspectul nuanţei. În cele din urmă, am calculat că economi­ile mele ar putea acoperi toate cheltuielile pe care le‑aş avea de făcut şi în plus chiar cumpărarea unui costum nou. Nădăjduiesc că nu mă credeţi exa­gerat de îngâmfat în legătură cu această ultimă problemă, dar nu poţi şti niciodată dacă nu vei fi obligat să mărturiseşti că vii de la Darlington Hall şi este important ca în aceste momente să fii îmbrăcat într‑un mod demn de poziţia pe care o ai. În tot acest timp, am petrecut de asemenea minute în şir examinând atlasul rutier şi citind volumele importante din The Wonder of England scrise de doamna Jane Symons. Dacă nu sunteţi familiarizaţi cu cărţile doamnei Symons — o serie de şapte volume, fiecare dintre ele concentrându‑se asupra uneia din regiunile Insulelor Britanice — vi le recomand cu toată căldura. Au fost scrise în perioada anilor trei­zeci, însă mare parte din informaţii sunt încă actuale — la drept vorbind, nu îmi imaginez că bombele ger­mane au modifi­cat ţinuturile noastre atât de mult. Doamna Symons a fost, de fapt, unul din oaspeţii obişnuiţi ai acestei case înainte de război. Din punctul de vedere al personalului, a fost chiar printre cei mai simpatizaţi, datorită amabilelor a­pre­cieri pe care nu se sfia niciodată să le facă. Aşadar, acelea au fost zilele când, îndemnat de o admiraţie firească pentru acesta doamnă, începusem să studiez volu­mele sale din bibliotecă ori de câte ori aveam un moment de răgaz. Îmi amintesc chiar că, la scurt timp după plecarea domnişoarei Kenton în Cornwall în 1936, eu nemergând niciodată în partea aceea a ţării, mă ui­tam adeseori prin volumul al treilea al lucrării doamnei Symons, volum care prezintă citi­torilor splendorile ţinuturilor Devon şi Cornwall, însoţite de foto­grafii şi de o varietate de schiţe ale regiunii, făcute de diverşi artişti şi care mi se păreau şi mai evocatoare. Acesta fusese felul în care reuşi­sem să obţin o imagine a locului unde plecase să trăiască domnişoara Kenton după ce se căsătorise, însă, cum vă spuneam, aceasta se întâmpla în anii treizeci când, din câte înţeleg, cărţile doamnei Symons erau admirate pretutindeni în ţară. Nu mă mai uitasem prin acele volume de ani de zile, până când întâmplările de dată recentă m‑au determinat să scot iarăşi din raft volumul despre Corn­wall şi Devon. Am studiat de la capăt descrierile şi ilustraţiile minunate şi poate că sunteţi în măsură să înţelegeţi emoţia mea crescândă la gândul că era posibil să efectuez eu însumi o călătorie adevărată cu maşina chiar în partea aceea a ţării. În cele din urmă, se părea că nu prea mai aveam altceva de făcut decât să aduc efectiv această pro­blemă din nou în atenţia domnului Farraday. Exis­ta, desigur, posibilitatea ca sugestia avansată de dânsul cu două săptămâni în urmă să fi fost un capriciu trecător şi ca dânsul să nu mai fie de acord a­cum cu o atare idee. Însă, din câte observasem în aceste luni, domnul Farra­day nu este unul din gentlemenii caracterizaţi de acea trăsătură care se do­vedeşte a fi cea mai iritantă la un stăpân şi căreia i se spune inconsecvenţă. Nu aveam nici un motiv să cred că nu va fi la fel de entuziasmat ca înainte faţă de călătoria cu maşina pe care mi‑o propusese şi că nu va repeta oferta deosebit de amabilă de a se "ocupa de plata benzinei". Cu toate acestea, m‑am gândit cu atenţie care ar fi momentul cel mai prielnic ca să pun în dis­cuţie această problemă, întrucât, deşi nu l‑aş bănui nici o clipă pe domnul Farraday de incon­secvenţă, aşa cum am spus, mi s‑a părut rezonabil să nu abordez subiectul când era preocupat sau tulburat. Ar fi fost foarte posibil ca un refuz în asemenea împrejurări să nu oglindească sentimen­tele adevărate ale stăpânului meu faţă de această problemă, însă, odată înregistrată o eventuală res­pingere, mi‑ar fi fost greu să redeschid discuţia. Era limpede, deci, că trebuia să aleg momentul potrivit cu mare grijă. Finalmente, am hotărât că momentul cel mai indicat al zilei ar fi cel al ceaiului de după‑amiază, în salon. Domnul Farraday îşi va fi terminat, ca de obicei, plimbarea scurtă făcută în vale şi este ara­reori absorbit de lectură sau scris, spre deosebire de orele serii. De fapt, de câte ori îi aduc ceaiul de după‑ masă, domnul Farraday are obiceiul să închidă cartea sau revista pe care o citeşte, să se ridice şi să‑şi întindă braţele în faţa ferestrei, de parcă s‑ar pre­găti să stea de vorbă cu mine. Aşa stând lucrurile, cred că judecata mea în privinţa alegerii momentului s‑a dovedit destul de sănătoasă. Faptul că lucrurile au luat o altă întor­sătură se datorează integral unei erori de gândire comise în cu totul altă direcţie. Cu alte cuvinte, nu am luat în considerare suficient faptul că, la ora aceea din zi, lucrul care îi place domnului Farraday este o conversaţie veselă şi amuzantă. Ştiind că aceasta era starea lui de spirit probabilă ieri după‑amiază, când am adus ceaiul, şi fiind conştient de înclinaţia lui generală de a mă tachina în ase­menea momente, fireşte că ar fi fost mai înţelept să nu amintesc deloc de domnişoara Kenton. Dar poate că veţi înţelege că a existat din partea mea o tendinţă de a sugera, cerând un lucru care la urma urmei era o favoare gene­roasă făcută de stăpânul meu, că în spatele rugăminţii mele exista un motiv profesional întemeiat, în acest fel, expunându‑mi argumentele pentru care preferam să merg cu maşina în West Country, am făcut greşeala ca, în loc să mă limitez la a menţiona câteva amănunte atrăgătoare de genul celor descrise în volumul doamnei Symons, să declar că o fostă intendentă de la Darlington Hall locuia în regiunea aceea. Presupun că am avut de gând să‑i explic dom­nu­lui Farraday modul în care aş fi fost în stare să cercetez o opţiune ce s‑ar fi putut dovedi ideală pentru actualele noastre mici probleme din această casă. Abia după ce am amintit de domnişoara Kenton mi‑am dat seama deodată cât de total nepotrivit ar fi să continuu. Nu numai că nu puteam fi sigur că dom­ni­şoara Kenton dorea să facă parte din nou din personalul de aici, dar bine­înţeles că nici măcar nu mai discutasem cu domnul Farraday problema supli­mentării angaja­ţilor de la acea întâlnire preliminară ce avusese loc cu mai bi­ne de un an în urmă. Dacă aş fi continuat să‑mi exprim cu voce tare gânduri­le despre viitorul reşedinţei de la Darlington Hall aş fi comis o imper­tinenţă, ca să nu spun mai mult. Prin urmare, bănuiesc că m‑am oprit destul de brusc şi am părut oarecum stânjenit. În orice caz, domnul Farraday a profitat de ocazie pentru a‑mi zâmbi larg şi a spune, după câteva momente de chibzu­inţă: — Ia te uită, Stevens. O prietenă. La vârsta dumitale. Era o situaţie deosebit de incomodă, în care lordul Darlington nu şi‑ar fi pus niciodată vreunul din angajaţi. Oricum, însă, nu vreau să insinuez nimic înjositor despre domnul Farraday; dânsul este, la urma urmei, un gentleman american, iar modul său de a se purta diferă adeseori de aşteptări. Fără îndo­ială că nu a vrut să‑mi facă nici un rău, însă cu siguranţă că veţi aprecia în ce situaţie neplăcută fusesem pus. — Nu mi‑aş fi închipuit nici în ruptul capului că eşti un asemenea afe­meiat, Stevens, a continuat dânsul. Mă rog, probabil că te ajută să ai un spi­rit mereu tânăr. Dar în cazul ăsta nu cred că aş face bine dacă te‑aş ajuta să‑ţi dai asemenea întâlniri discutabile. Fireşte, am fost tentat că neg imediat şi fără echivoc motivările de genul celor pe care mi le atri­buia stăpânul meu, însă mi‑am dat seama la timp că, dacă aş proceda aşa, aş înghiţi momeala întinsă de domnul Farraday, iar si­tuaţia ar deveni din ce în ce mai neplăcută. Prin urmare, am rămas în picioa­re acolo, având un aer stânjenit şi aşteptând ca stăpânul să‑mi dea permisi­unea să efectuez călătoria cu maşina. Oricât de jenante ar fi fost acele momente pentru mine, nu aş dori să se înţeleagă că îl învinovăţesc în vreun fel pe domnul Farraday, care nu este nici­­decum o persoană răutăcioasă. Sunt sigur că dânsul se distra pur şi sim­plu tachinându‑mă, aşa cum se obişnuieşte în Statele Unite, unde acest lu­cru este, fără îndoială, un semn al bunei înţelegeri şi al rela­ţiilor prieteneşti dintre stăpân şi angajat, pe care îl practici ca pe un fel de amuzament afectu­os. Într‑adevăr, pentru a privi lucrurile dintr‑o perspectivă cores­punzătoare, ar trebui să arăt că tocmai tachinările de acest gen din partea stăpânului meu au caracte­rizat în mare măsură relaţiile noastre pe durata acestor luni, deşi trebuie să recunosc că nici acum nu sunt sigur de felul în care s‑ar cu­veni să reac­ţionez. De fapt, în timpul primelor zile în serviciul domnului Far­raday, o dată sau de două ori am fost de‑a dreptul uluit de unele lucruri pe care obişnuia să mi le spună. De pildă, am avut cândva prilejul să‑l întreb dacă un anumit gentleman pe care îl aşteptam în vizită avea să vină împre­ună cu soţia. — Dumnezeu să ne aibă în pază dacă vine, a replicat domnul Farraday. Poate reuşeşti dumneata să ne scapi de ea, Stevens. N‑ar fi rău să încerci să o duci la unul din grajdurile din jurul fermei domnului Morgan. Fă‑o să se simtă bine acolo în fân. Poate că e tocmai genul dumitale. Preţ de câteva clipe nu am înţeles ce spusese stăpânul meu. Apoi am re­alizat că fusese un soi de glumă şi m‑am străduit să zâmbesc cum se cuvine, deşi bănuiesc că mi‑au rămas întipărite pe chip urme ale nedumeririi, ca să nu zic ale şocului de care avusesem parte. În zilele următoare am reuşit, oricum, să învăţ să nu mă mai las sur­prins de asemenea observaţii făcute de stăpânul meu, aşa încât obişnuiam să zâm­besc corect ori de câte ori îi detectam vreo intenţie de tachinare în glas. Totuşi, niciodată nu puteam fi absolut sigur de ceea ce mi se cerea cu aceste ocazii. Poate trebuia să râd cu poftă sau chiar să răspund cu o observaţie pro­prie. Această ultimă posibilitate mi‑a dat oarecare bătaie de cap în lunile care au trecut şi este un lucru faţă de care şi acum simt că am anumite ezi­tări. Căci se prea poate ca în America una din calităţile profesionalismului în serviciu să fie capacitatea angajatului de a‑şi amuza stăpânul prin tachinare. Îmi amintesc, de fapt, că domnul Simpson, proprietarul de la Ploughman's Arms, a spus cândva că, dacă ar fi un barman american, nu ar sta de vorbă cu noi în felul acesta prietenos şi mereu curtenitor, ci ne‑ar bombarda cu referiri gro­solane la viciile şi metehnele noastre, făcându‑ne beţivani şi spu­nându‑ne în fel şi chip, în încercarea de a‑şi îndeplini rolul conform aşteptă­rilor clienţilor. Îmi amintesc, de asemenea, că în urmă cu vreo câţiva ani domnul Rayne, care a fost în America în calitate de valet al lui Sir Reginald Mauvis, a rela­tat că un taximetrist din New York avea un fel de a anunţa costul transportului care, dacă ar fi fost repetat la Londra, s‑ar fi încheiat cu tărăboi sau chiar cu târârea individului de mâini şi de picioare până la cea mai apropiată secţie de poliţie. Este foarte posibil, aşadar, ca stăpânul meu să se aştepte într‑adevăr să răspund tachinărilor dânsului cu aceeaşi monedă şi să vadă în neputinţa de a face acest lucru o formă de neglijenţă. După cum am spus, e o problemă care mi‑a dat multă bătaie de cap. Dar trebuie să declar că aceste tachinări con­stituie o îndatorire pe care simt că nu o voi putea îndeplini niciodată cu entuziasm. Este foarte bine ca, în vremurile acestea schimbătoare, omul să se poată adapta, pentru a prelua atribuţiuni care de obicei se situează în afara domeniului său strict. Însă în cazul tachinării lucrurile stau cu totul altfel. De pildă, cum poţi să fii sigur că într‑un moment anume se aşteaptă într‑ade­văr de la tine un răs­puns sub forma unei tachinări? Nici nu trebuie să te gân­deşti prea mult la urmările catastrofale pe care le‑ar avea o tachinare despre care îţi dai seama imediat după aceea că e total nepotrivită. Cu toate acestea, nu cu mult timp în urmă am avut ocazia să îmi iau ini­ma în dinţi şi să încerc să dau genul de răspuns cerut. Îi serveam domnului Farraday cafeaua de dimineaţă în sufragerie când l‑am auzit spunându‑mi: — Bănuiesc că nu dumneata croncăneai aşa azi‑dimineaţă, Stevens. Mi‑am dat seama că stăpânul meu se referea la o pereche de ţigani care strângeau fiare vechi şi care trecuseră prin apropiere mai devreme, strigând după cum le era obiceiul. Întâmplarea a făcut ca tocmai în dimineaţa aceea să mă gândesc la dilema de a răspunde sau nu cu tachinări la tachinările stă­pânului meu şi să mă arăt foarte îngrijorat de modul în care ar putea in­ter­preta dânsul repetatele mele eşecuri în a răspunde cum se cuvine unor asemenea deschi­deri de conversaţie. Am început, deci, să caut o replică spiri­tuală, ceva care să fie totuşi suficient de inofensiv în eventualitatea că aş fi apreciat greşit situaţia. După câteva clipe am spus: — Aş zice mai degrabă că rânduniceau, nu cron­căneau, domnule. Din punct de vedere migrator. Şi mi‑am însoţit cuvintele cu un zâmbet modest şi adecvat, pentru a indica fără echivoc că spusesem o vorbă de duh, dat fiind că nu voiam ca domnul Farraday să‑şi domolească veselia spontană care poate că l‑ar fi cu­prins, din pricina unui respect nepotrivit. Oricum, domnul Farraday şi‑a ridicat simplu privirea spre mine şi a glăsuit: — Cum ai spus, Stevens? Abia atunci mi‑am dat seama că vorba mea de duh nu putea, bineînţe­les, să fie apreciată cu uşu­rinţă de cineva care nu ştia că oamenii care trecu­seră prin faţa casei erau ţigani. Aşadar, nu puteam să găsesc nici o modalita­te de a continua să tachinez. De fapt, am hotărât că lucrul cel mai înţelept era să mă opresc şi, prefăcându‑mă a‑mi aduce aminte că aveam ceva urgent de făcut, mi‑am cerut scuze şi l‑am lăsat pe stăpânul meu cu o expresie ne­dumerită întipărită pe chip. A fost, deci, un început descurajator pentru ceva ce se putea transforma, de fapt, într‑o categorie de îndatoriri cu totul noi ce urmau să‑mi revină, atât de descurajator încât mă văd nevoit să recunosc că nu am mai făcut alte în­cer­cări în această direcţie. Dar, în acelaşi timp, nu pot evita sentimentul că domnul Farraday nu este mulţumit de reacţiile mele atunci când mă tachi­nează. Într‑adevăr, s‑ar putea ca insistenţele din ultimul timp ale stăpânului meu să fie o modalitate de a mă îndemna şi mai serios să răspund în acelaşi fel. Oricare ar fi situaţia, cert este că de la acea primă vorbă de duh referitoa­re la ţigani nu am fost în stare să mă mai gândesc sufi­cient de repede la nici un alt spirit asemănător. Dificultăţile de acest gen tind să îţi ocupe din ce în ce mai mult timp în ziua de azi, fiindcă nu ai posibilitatea să discuţi şi să‑ţi pui de acord vederile cu alţi colegi de breaslă, aşa cum se întâmpla odi­nioară. Nu cu multă vreme în urmă, dacă se iveau asemenea nelămuriri cu privire la îndatoririle ce‑ţi re­veneau, te consolai cu ideea că nu va mai trece mult şi te vei întâlni cu un coleg de breaslă a cărui părere era respectată şi care îşi însoţea stăpânul în vizită, având astfel prilejul să dezbaţi problema pe îndelete. Şi fireşte că pe vremea lordului Darlington, când doamnele şi gentlemenii veneau adeseori în vizită şi stăteau zile în şir, era posibil să ajungi la o bună înţelegere cu colegii aflaţi în ospeţie. Într‑adevăr, în acele zile pline, camera perso­nalului de la noi era frecvent martoră a unor întru­niri ale câtorva dintre cei mai buni profesionişti din An­glia, care stăteau de vorbă până noaptea târziu la căldura focului. Şi daţi‑mi voie să vă spun că, dacă aţi fi intrat din întâmplare în camera servi­torilor în oricare din serile acelea, nu aţi fi ascultat doar simple bârfe. Aţi fi asistat mai degrabă la dez­bateri referitoare la probleme cruciale care îi preo­cupau pe stă­pânii noştri aflaţi la etajul de deasupra sau la evenimentele importante des­pre care scriau ziarele. Şi fireşte că, aşa cum obişnuiesc să proce­deze colegii de breaslă din toate sferele sociale când se strâng laolaltă, puteam fi găsiţi discutând fiecare aspect al profesiei noastre. Câteodată existau, bineînţeles, dezacorduri puternice, dar de cele mai multe ori atmosfera era dominată de un sentiment de respect reciproc. Poate că voi reda mai bine imaginea acelor seri dacă voi menţiona că printre oaspeţii obiş­nuiţi se numărau domnul Har­ry Graham, majordom şi valet al lui Sir James Chambers, şi domnul John Donald, valet al domnului Sydney Dickinson. Existau şi alţii, poate nu la fel de distinşi, dar a căror prezenţă însufleţită transforma fiecare vizită într‑un eveniment memorabil: de exemplu, domnul Wilkinson, majordom şi valet al domnului John Campbell, cu bine cunoscutul său repertoriu de imitări ale unor gentlemeni de vază; domnul Davidson de la Easterly House, a cărui în­dârjire în discutarea oricărui subiect putea fi câteodată pentru un străin la fel de alar­mantă pe cât era de îmbietoare bunătatea simplă pe care o manifesta întotdeauna; domnul Herman, valet al domnului John Henry Peters, ale cărui vederi radicale nu puteau fi împărtăşite de nimeni la modul pasiv, dar al că­rui râs gălăgios inconfundabil şi farmec de Yorkshire nu te lăsau să nu‑l în­drăgeşti. Şi aş putea continua. Exista pe vremea aceea o adevărată camara­derie în meseria noastră, indiferent de micile divergenţe la nivelul relaţiilor personale. Eram, cum se spune, croiţi din aceeaşi stofă. Nu aşa cum se în­tâmplă astăzi când, în rarele ocazii în care un angajat îşi însoţeşte stăpânul care ne este oaspete, el este de obicei un nou venit care nu prea are mare lucru de spus despre nimic altceva în afară de fotbal şi care preferă să‑şi pe­treacă seara bând un pahar la Ploughman's Arms, sau chiar la Star Inn, aşa cum se întâmplă din ce în ce mai des în ziua de azi, în loc să stea la gura so­bei, în camera servitorilor. Am amintit puţin mai înainte de domnul Graham, majordomul şi valetul lui Sir James Chambers. De fapt, în urmă cu două luni am aflat cu mare bu­curie că Sir James urma să viziteze Darlington Hall. Aşteptam cu nerăbdare această vizită, nu numai fiindcă oaspeţii de pe vremea lordului Darlington sunt acum deosebit de rari — întrucât cercul de prieteni al domnului Farra­day diferă destul de mult, fireşte, de cel al înălţimii sale —, ci şi pentru că bănuiam că domnul Graham îl va însoţi pe Sir James ca pe timpuri şi că voi putea astfel să aflu părerea lui în legătură cu această problemă a tachinării. De aceea, am fost pe cât de surprins pe atât de dezamăgit aflând, cu o zi îna­intea vizitei, că Sir James va veni singur. Mai mult decât atât, în timpul şede­rii lui Sir James am înţeles că domnul Graham nu se mai afla în serviciul dom­niei sale şi chiar că Sir James nu mai avea nici un angajat permanent. Aş fi vrut să aflu ce se întâmplase cu domnul Graham căci, deşi nu ne cunoş­team foarte bine, aş spune că ne‑am înţeles onorabil de câte ori ne‑am întâl­nit. Oricum, aşa stând lucrurile, nu am mai avut nici un prilej de a afla ceea ce doream. Trebuie să spun că am fost destul de dezamăgit, fiindcă mi‑ar fi plăcut să discut cu el problema tachinării. Daţi‑mi voie, totuşi, să‑mi reiau şirul ideilor. Am fost obligat, după cum spuneam, să petrec câteva minute neplăcute stând în salon ieri după‑amiază, în timp ce domnul Farraday îşi ducea mai departe zeflemelele. Am reacţionat ca de obicei zâmbind uşor — suficient, în orice caz, ca să arăt că parti­cipam în felul meu la buna dispoziţie pe care o afişa în continuare — şi am aşteptat să văd dacă aveam să obţin permisiunea de a efectua călătoria. Aşa cum an­ticipam, domnul Farraday nu a întârziat mult şi a consimţit amabil, având chiar bunătatea de a‑mi reaminti şi de a se oferi încă o dată cu generozitate "să se ocupe de plata benzinei". Prin urmare, nu am nici un motiv să nu plec în călătorie cu maşina în West Country. Bineînţeles că va trebui să îi scriu domnişoarei Kenton şi să‑i spun că s‑ar putea să‑i fac o vizită. Va trebui, de asemenea, să mă îngrijesc de problema costumelor. Va fi nevoie să aranjez şi alte chestiuni legate de aranjamentele din casă pe durata absenţei mele. Însă, la urma urmei, chiar că nu văd de ce nu aş efectua această călătorie.

Pe cand eram orfani de Kazuo Ishiguro Partea întâi Londra, 24 iulie 1939.     Capitolul unu   ERA VARA anului 1923, vara în care m‑am întors de la Cambridge, când, în ciuda dorinţei mătuşii mele de a reveni în Shropshire, mi‑am spus că viitorul mă aşteaptă în capitală şi am închiriat un apartament mobilat în Bedford Gardens, la numărul 14/B, lângă Kensington. În amintirile me­le este cea mai frumoasă vară din viaţa mea. După ani întregi în care stă­tusem tot timpul printre colegii mei, fie în timpul şcolii, fie la Cambrid­ge, gustam în sfârşit plăcerea de a fi de unul singur. Îmi plăceau parcurile londoneze şi tihna sălii de lectură de la British Museum. După‑amiezi întregi, îmi îngăduiam plimbări pe străzile din Ken­sington, creionându‑mi planuri de viitor şi oprindu‑mă când şi când să mă minunez cum de poţi vedea aici, în Anglia, chiar în inima unui asemenea oraş, plante agăţătoare şi iederă urcând pe faţadele tuturor acelor case fru­moase. Tocmai în timpul unei asemenea plimbări tihnite l‑am întâlnit, din pură întâmplare, pe James Osbourne, un vechi prieten din anii de şcoală, şi, aflând că suntem vecini, i‑am sugerat să‑mi facă o vizită data viitoare când va mai trece pe acolo. Deşi pe atunci încă nu primisem nici un musa­fir în apartament, am formulat invitaţia cu deplină siguranţă de sine, ex­pli­cându‑i faptul că am ales locul cu mare atenţie. Chiria nu era mare, dar proprietăreasa mobilase încăperile cu un bun‑gust care evoca un tre­cut victorian tihnit. În salonul luminat din plin în prima jumătate a zilei erau o sofa care se uza lent şi două fotolii comode, un bufet vechi şi o bibliotecă de stejar plină cu enciclopedii roase, care eram sigur că ar fi impresionat plăcut orice musafir. În plus, aproape imediat după ce am închiriat aparta­mentul, m‑am dus la Mightsbridge şi am achiziţionat un serviciu de ceai stil regina Anne, câteva pachete de ceai de bună calitate şi o cutie mare cu biscuiţi. Aşa că, într‑o dimineaţă, atunci când Osbourne a trecut într‑ade­văr pe la mine, la câteva zile după întâlnirea noastră, am putut să‑i ser­esc o gustare, cu o siguranţă care nu trăda în nici un fel faptul că el era pri­ul meu musafir. În decursul primelor cincisprezece minute, Osbourne s‑a plimbat cu neastâmpăr prin salon, felicitându‑mă pentru locul ales, examinând una şi alta şi uitându‑se sistematic pe fereastră, doar pentru a scoate câte o ex­lamaţie privind cele ce se petreceau jos, în stradă. În cele din urmă, s‑a lăsat greoi pe canapea şi am putut discuta despre ce făcuserăm în ultimul timp — noi doi, dar şi foştii colegi de şcoală. Îmi amintesc că am vorbit un pic despre acţiunile sindicatelor, înainte de a ne antrena într‑o dezbatere lungă şi plăcută despre filozofia germană, ceea ce ne‑a permis să ne eta­ăm virtuţile intelectuale dobândite la universitate. Apoi Osbourne s‑a ridicat şi a început să măsoare încă o dată camera în lung şi‑n lat, formulând în tot acest timp diverse planuri de viitor. — Ei bine, intenţionez să mă ocup de presă. Ziare, reviste, chestii de genul ăsta. Mă gândesc să ţin chiar şi o rubrică de politică, probleme soci­  le. Asta, după cum am spus, dacă nu mă decid să intru eu însumi în poli­ică. Ei, Banks, tu chiar n‑ai nici o idee despre ce vrei să faci? Uite, totul ne aşteaptă acolo — şi a arătat spre fereastră. Trebuie să ai tu ceva planuri. — Aşa cred, i‑am răspuns eu, zâmbind. Am eu ceva‑ceva în minte. O să‑ţi spun la timpul potrivit. — Ia spune, ce ascunzi în mânecă? Hai, dă‑i drumul! O să scot eu de la tine până la urmă. Dar nu i‑am dezvăluit nimic şi, în scurt timp, l‑am atras din nou în dispute filozofice, despre poezie şi altele de genul acesta. Apoi, în jurul orei douăsprezece, Osbourne şi‑a amintit brusc de un prânz în Piccadilly şi a început să‑şi strângă lucrurile. Când era pe punctul de plecare, s‑a întors din prag şi a spus: — Ei, bătrâne, uite ce voiam să‑ţi zic. Deseară mă duc la o cină festi­ă în onoarea lui Leonard Evershott. Îl ştii tu, magnatul. O organizează un unchi de‑al meu. Acum e cam târziu, dar mă întrebam dacă nu vrei să vii şi tu. Serios. Voiam să trec pe la tine de mai multă vreme, dar, uite, n‑am ajuns. E la Charingworth. Pentru că n‑am răspuns pe loc, a făcut un pas spre mine şi a adău­gat: — M‑am gândit la tine pentru că mi‑am adus aminte. Mi‑am adus a­minte cum tot mă luai la întrebări despre faptul că am „relaţii”. Hai, nu te preface că ai uitat! Mă interogai fără milă. „Ai relaţii? Ce înseamnă să ai relaţii?” Ei bine, m‑am gândit că e o ocazie bună ca bătrânul Banks să va-dă singur ce înseamnă să ai „relaţii”. Apoi a scuturat din cap, de parcă şi‑ar fi amintit ceva, şi a spus: — Dumnezeule, ce pasăre ciudată mai erai şi tu la şcoală! Cred că în acel moment am consimţit să răspund invitaţiei lui pentru seara aceea — o seară care, după cum voi explica, avea să se dovedească mult mai semnificativă decât mi‑aş fi putut imagina în acea clipă — şi l‑am condus, fără să trădez prin nici un gest resentimentul pe care mi‑l trezise-ră aceste ultime cuvinte ale lui. Supărarea mea s‑a accentuat în clipa în care m‑am aşezat. Cum s‑ar spune, ghicisem imediat la ce se referise Osbourne. De fapt, tot timpul li-ceului auzisem în nenumărate rânduri că Osbourne este o persoană „cu relaţii”. Era o expresie care apărea nesmintit când era vorba despre el şi cred că am folosit‑o şi eu când mi se părea că se potriveşte. Era, într‑ade-văr, o idee care m‑a fascinat, anume faptul că, pe căi misterioase, era în relaţii cu cei din înalta societate, chiar dacă nu arăta şi nu se comporta diferit de noi, ceilalţi. Totuşi, nu‑mi imaginez că „l‑am interogat fără milă”, aşa cum pretinsese. E adevărat că mă gândisem foarte mult la acest subi-ect când aveam paisprezece‑cincisprezece ani, dar nu fusesem foarte apro-piat de Osbourne în timpul şcolii şi, din câte îmi amintesc, o singură dată am discutat această chestiune cu el. Era o dimineaţă ceţoasă de toamnă şi amândoi stăteam de ceva timp pe un zid scund care împrejmuia un han de ţară. Cred că eram prin clasa a cincea. Fuseserăm desemnaţi să stăm ca repere pe traseu la crosul din regiune şi îi aşteptam pe alergători să apară din câmpul învecinat, cufun-dat în ceaţă, pentru a le indica direcţia corectă, pe un drum noroios. Mai trebuia să treacă un timp până ca aceştia să apară, aşa că noi doi pălăvră-geam în tihnă. Sunt sigur că atunci l‑am întrebat pe Osbourne despre „re-laţiile” lui. Osbourne, care, în ciuda exuberanţei sale, era modest din fire, a încercat să schimbe subiectul. Dar eu am insistat până când, în cele din urmă, a spus: — Hai, Banks, las‑o baltă. E absurd, n‑ai ce analiza. Pur şi simplu cunoşti lume. Ai părinţi, unchi, prieteni de familie. Nu ştiu de ce e atât de greu de înţeles. Apoi, dându‑şi repede seama de ce spusese, s‑a întors şi m‑a luat de braţ. — Îmi pare enorm de rău, bătrâne. Am fost total lipsit de tact. Acest faux pas se pare că l‑a afectat mai mult pe Osbourne decât pe mine. Şi, într‑adevăr, nu‑i imposibil să‑i fi rămas pe conştiinţă în toţi a-ceşti ani, aşa că, invitându‑mă să‑l însoţesc în seara aceea la clubul Cha-ringworth, încerca, într‑un fel, să repare situaţia. Cum am zis, în acea di-mineaţă ceţoasă nu m‑a supărat deloc remarca lui, într‑adevăr nechibzu-ită. De fapt, începuse să mă irite modul în care prietenii mei din şcoală deveneau serioşi doar la menţionarea absenţei părinţilor mei, tocmai ei, care se grăbeau să zeflemisească orice întâmplare neplăcută prin care tre-cea vreunul din noi. Oricât de ciudat ar părea, pe mine faptul că nu aveam părinţi şi nici o rudă mai apropiată în Anglia — cu excepţia mătuşii mele din Shropshire — încetase de multă vreme să mă deranjeze. Aşa cum le precizam deseori camarazilor mei, într‑un internat ca al nostru toţi am în-văţat să ne descurcăm fără părinţi, iar situaţia mea nu era întru totul sin-gulară. Totuşi, când mă gândesc acum la asta, s‑ar putea ca o parte din fascinaţia mea faţă de „relaţiile” lui Osbourne să fi fost legată de ceea ce resimţeam eu atunci ca fiind lipsa mea de legături cu lumea de dincolo de St. Dunstan. Nu aveam nici o îndoială că, atunci când va veni timpul, îmi voi face singur, încetul cu încetul, astfel de relaţii şi‑mi voi croi drumul în lume. Dar se prea poate ca pe atunci să fi crezut că voi învăţa de la Os-bourne ceva esenţial, ceva despre felul în care funcţionează aceste relaţii. Dar când am spus mai devreme că acele cuvinte pe care mi le‑a adre-sat Osbourne când a plecat m‑au jignit, nu m‑am referit la faptul că men-ţionase chestiunea aceea veche a „interogatoriului”. Mă afectase mai cu-rând remarca lui, aruncată în trecere, cum că fusesem „o pasăre ciudată în şcoală”. Tot timpul m‑a intrigat faptul că Osbourne spusese aşa ceva despre mine în acea dimineaţă, pentru că, din câte îmi amintesc, eu m‑am inte-grat perfect în viaţa de şcoală din Anglia. Nici chiar în primele săptămâni petrecute la St. Dunstan nu cred să fi făcut vreun lucru care să‑mi creeze vreun sentiment de jenă. De exemplu, îmi aduc aminte cum din prima zi am stat şi‑am observat o serie de gesturi pe care mulţi băieţi le făceau când vorbeau: îşi vârau mâna dreaptă în unul din buzunarele hainei şi îşi înălţau sau coborau umărul stâng, într‑un fel de dat din umăr, în loc de umeri, pentru a sublinia o anumită remarcă. Îmi amintesc limpede că am copiat acest gest chiar din prima zi cu atâta îndemânare, încât nici unul dintre colegii mei nu a remarcat vreo ciudăţenie sau vreo intenţie de ridi-culizare. Cam în aceeaşi manieră îndrăzneaţă am asimilat rapid şi celelalte gesturi, întorsături de frază şi exclamaţii populare printre colegii mei şi am deprins obiceiurile şi codurile de comportament mai subtile care domneau în noua mea lume. Desigur, mi‑am dat seama suficient de repede că nu voi avea nimic de câştigat, dacă‑mi voi trăda — aşa cum făceam în mod repe-tat în Shanghai — ideile mele despre crimă şi depistarea ei. M‑am reţinut atât de bine că, în al treilea an petrecut acolo, când a avut loc o serie de furturi şi toţi elevii se distrau făcând‑o pe detectivii, eu m‑am alăturat lor doar de formă. Şi, fără îndoială, o rămăşiţă a aceleiaşi atitudini m‑a făcut să nu‑i dezvălui „planurile” mele lui Osbourne, în dimineaţa în care m‑a vizitat. Totuşi, cu toată prudenţa mea, pot evoca cel puţin două situaţii din timpul şcolii care sugerează că, măcar din când în când, am coborât garda suficient pentru a lăsa să mi se ghicească ambiţiile. La vremea aceea am fost incapabil să explic aceste incidente şi nici astăzi nu mă simt mai pre-gătit să o fac. Primul a avut loc atunci când am împlinit paisprezece ani. Robert Thornton‑Browne şi Russell Stanton, bunii mei prieteni, mă luaseră la ceainăria din sat, unde ne simţeam bine şi mâncam prăjituri cu frişcă şi brioşe. Era o după‑amiază ploioasă de sâmbătă şi toate celelalte mese erau ocupate. Asta însemna că, din trei în trei minute, tot mai mulţi săteni uzi leoarcă intrau, se uitau înjur şi aruncau priviri dezaprobatoare în direcţia noastră, de parcă ar fi trebuit să eliberăm imediat masa pentru ei. Dar doamna Jordan, proprietara, fusese întotdeauna prietenoasă cu noi şi în după‑amiaza aceea, de ziua mea, simţeam că avem tot dreptul să ocupăm masa specială, de lângă fereastra‑foişor, cu vedere spre piaţa satului. Nu‑mi amintesc acum prea multe din cele discutate în acea zi, dar după ce am mâncat pe săturate, cei doi camarazi ai mei s‑au uitat unul la altul, apoi Thorton‑Browne a căutat în ghiozdan şi mi‑a oferit un pachet învelit în hârtie de cadouri. Când m‑am apucat să‑l deschid, mi‑am dat repede seama că fusese înfăşurat în mai multe straturi de hârtie, iar prietenii mei râdeau în hohote de fiecare dată când îndepărtam un strat şi dădeam de altul. Aşadar, toate semnele indicau că voi găsi în cele din urmă un obiect ridicol. În cele din urmă am dat peste o cutie din piele patinată şi, când am desfăcut încuie-toarea minusculă şi am deschis capacul, am văzut o lupă. O am aici, în faţa mea. Aspectul nu i s‑a prea schimbat de‑a lungul anilor. Era la fel de uzată şi în după‑amiaza aceea. Îmi amintesc că am re-marcat acest lucru, împreună cu faptul că este foarte puternică, surprin-zător de grea, iar mânerul de fildeş este crestat pe una din laturi de sus până jos. Nu am observat decât mai târziu — e nevoie de o a doua lupă pentru a citi ce este gravat — că a fost fabricată la Zürich, în 1887. Am reacţionat cu un entuziasm nemăsurat. Am pus mâna pe ea, dând la o parte vraful de hârtii care acoperea suprafaţa mesei — presupun că, în entuziasmul meu, am lăsat câteva hârtii să plutească până pe podea — şi am început imediat să o încerc pe nişte pete minuscule de unt de pe faţa de masă. Experimentul m‑a absorbit într‑atât, încât cu greu mi‑am dat seama că prietenii mei râd exagerat, ca atunci când faci o glumă pe seama cuiva. Când mi‑am ridicat privirea, venindu‑mi în cele din urmă în fire, amândoi se cufundaseră într‑o tăcere suspectă. În acel moment, Thorton‑Browne a chicotit fără tragere de inimă şi a spus: — Ne‑am gândit că, dacă tot o să te faci detectiv, o să ai nevoie de aşa ceva. Mi‑am recăpătat imediat suflul şi am făcut pe grozavul, pretinzând că totul fusese o farsă amuzantă. Dar îmi închipui că în acel moment cei doi prieteni ai mei nu mai erau siguri de intenţiile lor şi, cât am mai stat la ceainărie, n‑am mai regăsit starea iniţială de bună dispoziţie. Cum ziceam, lupa este aici, în faţa mea. Am folosit‑o când am investi-gat cazul Mannering. Am folosit‑o iar, de curând, în timpul afacerii Trevor Richardson. Poate că lupa nu este tocmai instrumentul de bază al detecti-vului, aşa cum apare în mitologia populară, dar rămâne un instrument util pentru strângerea anumitor probe şi cred că voi mai lua după mine, cel puţin o vreme, cadoul primit de ziua mea de la Robert Thorton‑Browne şi Russell Stanton. Acum, în timp ce mă uit lung la ea, mă gândesc la urmă-torul lucru: dacă intenţia camarazilor mei a fost într‑adevăr aceea de a mă sâcâi, ei bine, atunci cei păcăliţi sunt ei. Din nefericire, nu mai am cum să verific la ce s‑au gândit la vremea aceea, nici cum, cu toate precauţiile me-le, mi‑au intuit ambiţia secretă. Stanton, care şi‑a dat o vârstă falsă pen-tru a se putea înrola ca voluntar, a fost ucis în a treia bătălie de la Ypres. Din câte am auzit, Thorton‑Browne a murit de tuberculoză acum doi ani. Oricum, amândoi au plecat de la St. Dunstan în clasa a cincea şi pierdu-sem de mult legătura cu ei când am auzit de moartea lor. Totuşi, încă mai ţin minte cât de dezamăgit am fost când Thorton‑Browne a părăsit şcoala. Fusese singurul prieten adevărat pe care mi‑l făcusem de când sosisem în Anglia şi mi‑a lipsit mult la sfârşitul perioadei petrecute la St. Dunstan. A doua situaţie de acest gen care îmi vine în minte s‑a petrecut câţiva ani mai târziu, în cursul inferior, într‑a şasea, dar nu îmi mai amintesc prea multe detalii. De fapt, nu‑mi amintesc ce s‑a întâmplat înainte şi du-pă acel moment. Îmi aduc aminte doar cum am intrat într‑o sală de clasă — în camera 15 a vechii abaţii — unde soarele îşi trimitea razele ca pe niş-te săgeţi prin ferestrele cu coloane subţiri ale mănăstirii, dând la iveală fi-rele de praf suspendate în aer. Directorul nu sosise încă, dar se prea poate ca eu să fi venit mai târziu, pentru că îmi amintesc cum mi‑am găsit cole-gii stând deja în grupuri pe pupitre, bănci şi pe pervazul ferestrelor. Eram pe punctul de a mă alătura unui astfel de grup de cinci‑şase băieţi, când s‑au întors cu toţii spre mine şi am sesizat imediat că despre mine vorbise-ră. Apoi, înainte de a apuca să spun eu ceva, unul din grup, Roger Brent-hurst, a arătat spre mine şi a remarcat: — Evident, este cam prea scund pentru un Sherlock. Câţiva au râs, nu neapărat răutăcios, şi, din câte ţin eu minte, asta a fost tot. Nu am mai auzit discuţii despre aspiraţiile mele de a fi un „Sher-lock”, dar o bună bucată de timp după aceea am avut bătăi de cap, temân-du‑mă că secretul meu ieşise la iveală şi devenise subiectul unor discuţii purtate pe la spatele meu. Apropo, nevoia de a‑mi exersa prudenţa când venea vorba de ambiţi-ile mele mi s‑a imprimat cu mult înainte de a sosi la St. Dunstan. Asta fi-indcă mi‑am petrecut o mare parte din timpul primelor săptămâni în An-glia plimbându‑mă pe terenul comunal de lângă casa mătuşii mele din Shropshire şi punând în practică, printre ferigile umede, diversele scenarii detectiviste pe care eu şi Akira le jucam împreună la Shanghai. Desigur că acum, pentru că eram singur, eram silit să joc şi rolurile lui. Mai mult, fiind conştient că pot fi văzut din casă, eram destul de precaut şi jucam aceste piese făcând mişcări reţinute şi murmurând replicile în şoaptă, în-tr‑un vădit contrast cu lipsa de inhibiţie cu care eu şi Akira ne obişnuise-răm să le interpretăm. Cu toate acestea, precauţiile mele s‑au dovedit insuficiente. Din mica mansardă în care locuiam, am auzit din întâmplare, într‑o dimineaţă, ce vorbea mătuşa mea cu nişte prietene în salon. Ceea ce mi‑a stârnit curiozi-tatea a fost faptul că au coborât brusc vocile. M‑am strecurat pe palier şi m‑am aplecat peste balustradă. — Pleacă ore întregi, am auzit‑o eu. Nu‑i deloc sănătos — un băiat de vârsta lui, atât de cufundat în gânduri. Trebuie să înceapă să se gândeas-că la viitor. — Evident, n‑ai cum să te aştepţi la altceva! După toate cele prin care a trecut... — N‑are nimic de câştigat din toate gândurile astea pe care le cloceş-te, a răspuns mătuşa mea. Are bani suficienţi şi în această privinţă e noro-cos. A cam venit timpul să privească spre viitor. Adică să pună punct aces-tor introspecţii. Din ziua aceea am încetat să mai merg pe terenul comunal şi, în ge-neral, am avut grijă să evit alte manifestări ale „introspecţiei”. Dar pe vre-mea aceea eram încă foarte mic şi, în timpul nopţilor, stând lungit în acea mansardă şi ascultând scârţâitul duşumelelor sub paşii mătuşii, care um-bla prin casă să întoarcă ceasurile şi să vadă de pisici, jucam deseori în imaginaţie toate scenariile noastre detectiviste, aşa cum o făcusem împre-ună cu Akira. Dar hai să revin la acea zi de vară, când Osbourne m‑a vizitat în a-partamentul meu din Kensington. Nu vreau să las să se înţeleagă faptul că observaţia lui, cum că fusesem „o pasăre ciudată”, m‑a preocupat mai mult de câteva clipe. De fapt, la puţin timp după ce a plecat Osbourne, am ieşit afară într‑o stare de bună dispoziţie şi curând puteam fi văzut în parcul St. James, plimbându‑mă pe lângă straturile de flori şi aşteptând cu nerăbdare venirea serii. Gândindu‑mă la după‑amiaza aceea, mă intrigă faptul că, deşi aveam toate motivele să fiu puţin nervos, nu eram deloc, ceea ce este un exemplu tipic de aroganţă prostească, specifică primelor mele zile londoneze. Sigur că eram conştient că seara aceea anume va fi de o cu totul altă factură de-cât cele la care participasem la universitate, mai mult, că m‑aş putea cioc-ni de o serie de obiceiuri care nu‑mi erau familiare. Dar eram sigur că, da-torită obişnuitei mele vigilenţe, voi trece peste orice fel de dificultăţi şi că, în general, mă voi achita satisfăcător. În timp ce mă plimbam în voie prin parc, grijile mele erau de o cu totul altă natură. Când Osbourne vorbise despre musafiri „cu relaţii”, am presupus imediat că printre aceştia se nu-mără cel puţin câţiva dintre cei mai importanţi detectivi ai zilei. Cred, deci, că mi‑am petrecut o bună parte din acea după‑amiază încercând să mă gândesc ce voi spune dacă voi fi cumva prezentat lui Matlock Stevenson sau poate chiar profesorului Charleville. Am repetat iar şi iar cum îmi voi prezenta ambiţiile — modest, dar cu o anumită demnitate — şi mi l‑am imaginat când pe unul, când pe celălalt, manifestându‑şi interesul patern, dându‑mi tot felul de sfaturi şi insistând să vin la el pentru a mă îndruma pe viitor. Desigur, seara s‑a dovedit a fi o serioasă dezamăgire, chiar dacă, aşa cum veţi vedea de îndată, s‑a arătat a fi deosebit de semnificativă, dar din cu totul alte motive. Ce nu ştiam eu la acea dată era că în această ţară de-tectivii nu prea participă la sindrofii. Acest lucru nu se datorează faptului că nu sunt invitaţi. Propria mea experienţă recentă demonstrează că lumea mondenă încearcă tot timpul să‑i atragă pe detectivii celebri ai zilei. Doar că aceşti inşi par a fi de cele mai multe ori nişte oameni serioşi, retraşi, de-votaţi muncii lor şi lipsiţi de cea mai mică dorinţă de a se întâlni cu cei-lalţi, nemaivorbind de „societate” în general. Cum zic, nu acest aspect l‑am apreciat eu când am ajuns la clubul Charingworth în acea seară şi am urmat exemplul lui Osbourne, salutân-du‑l cu vioiciune pe portarul îmbrăcat într‑o uniformă somptuoasă. Dar, după ce am intrat în încăperea aglomerată de la primul etaj, m‑am trezit repede la realitate. Nu ştiu exact cum s‑a petrecut acest lucru — pentru că nu avusesem timp să identific precis persoanele prezente —, dar am fost traversat de un fel de revelaţie, care m‑a făcut să înţeleg cât de prostească era toată agitaţia mea de dinainte. Mi s‑a părut imediat de necrezut că mă aşteptasem să‑i văd pe Matlock Stevenson sau pe profesorul Charleville tutuindu‑se cu finanţiştii şi miniştrii pe care‑i vedeam în jurul meu. Eram într‑atât de copleşit de discrepanţa dintre festivitatea la care sosisem şi cea la care mă gândisem în tot cursul după‑amiezii, că mi‑am pierdut curajul, cel puţin o vreme, şi, spre iritarea mea, cam o jumătate de oră nu am fost în stare să mă desprind de Osbourne. Dacă mă gândesc acum la seara aceea, sunt sigur că aceleiaşi stări de spirit agitate i se datorează faptul că multe, foarte multe aspecte mi se par a fi oarecum exagerate şi artificiale. De exemplu, când încerc acum să‑mi amintesc încăperea, îmi apare neobişnuit de întunecoasă, în ciuda lămpilor, lumânărilor de pe mese şi a candelabrelor. Nici unul dintre aces-te obiecte nu pare capabil să risipească întunericul atotcuprinzător. Covo-rul este foarte gros, aşa că pentru a te deplasa prin încăpere trebuie să îţi târăşti picioarele, iar în jurul meu sunt peste tot oameni cărunţi, în haine negre, care tocmai asta fac, cu umerii strânşi, aplecaţi, de parcă ar merge prin furtună. Şi chelnerii cu tăvi de argint se apleacă în timpul conversaţi-ilor în unghiuri neverosimile. În imaginea pe care o am în minte aproape că nu este nici o doamnă prezentă, iar cele pe care le văd par ciudat de re-zervate, dispărând imediat dincolo de pădurea de haine de seară negre. Cum zic, sunt sigur că aceste impresii nu sunt precise, dar aşa mi‑a rămas în minte seara aceea. Îmi amintesc cum stăteam aiurea, înţepenit de stângăcie, sorbind mereu din pahar, în timp ce Osbourne conversa ami-cal cu toţi oaspeţii pe rând, majoritatea fiind cu treizeci de ani şi mai bine mai vârstnici decât noi. O dată sau de două ori am încercat să particip la conversaţie, dar vocea îmi suna strident de copilăroasă şi, oricum, mai toa-te conversaţiile se concentrau asupra unor oameni şi probleme despre care nu ştiam nimic. După o vreme m‑am înfuriat pe mine însumi, pe Osbourne şi pe tot ce se întâmpla. Simţeam că am tot dreptul să‑i dispreţuiesc pe cei din ju-rul meu, că în mare parte sunt lacomi şi îşi urmăresc scopurile într‑un mod egoist, lipsindu‑le orice fărâmă de idealism sau simţ al responsabilită-ţii publice. Stimulat de această furie, am reuşit să mă rup în cele din urmă de Osbourne şi să mă deplasez prin întuneric în alt colţ al încăperii. Am ajuns într‑o zonă luminată de o singură pată de lumină mohorâ-tă, aruncată de o aplică din perete. Aici lumea se rărea şi am remarcat un bărbat cu părul cărunt, de vreo şaptezeci de ani, care fuma, întors cu spa-tele la lume. Mi‑a trebuit un minut să‑mi dau seama că privea lung într‑o oglindă şi în clipa aceea deja observase că mă uit la el. Eram pe punctul de a pleca în grabă, când mi‑a spus, fără să se întoarcă: — Te distrezi? — O, da, am răspuns eu cu un râs uşor. Mulţumesc. Da, este o petre-cere splendidă. Dar eşti puţin cam dezorientat, nu? Am ezitat, apoi am râs din nou. Poate, puţin. Da, domnule, sunt. Bărbatul cărunt s‑a întors şi m‑a studiat cu atenţie. Apoi a spus: — Dacă vreţi, vă pot spune cine sunt toţi aceşti oameni. Şi, dacă do-riţi să vorbiţi cu cineva în special, vă voi duce şi vă voi prezenta. Ce ziceţi? — Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră. Foarte amabil, în-tr‑adevăr. — Bine. S‑a apropiat un pas şi a cuprins cu privirea partea aceea din încăpere pe care o vedeam din colţul nostru. Apoi, aplecându‑se spre mine, a înce-put să‑mi arate rând pe rând câte un personaj. Chiar atunci când era un nume ilustru, el nu omitea să adauge pentru mine „finanţistul”, „compo-zitorul” sau altă ocupaţie. La personajele mai puţin importante rezuma prin câteva detalii cariera şi motivul pentru care omul era important. Cred că tocmai îmi vorbea despre un prelat care stătea destul de aproape de noi, când s‑a întrerupt brusc şi mi s‑a adresat: — Ah, văd că nu mai sunteţi atent. — Îmi pare enorm de rău... — Nu‑i nimic. La urma urmei, e foarte firesc la tinerii ca dumneata. — Vă asigur, domnule... — Nu‑i cazul să vă scuzaţi. A râs şi m‑a înghiontit. — Ei, vă place? Nu prea ştiam ce să‑i răspund. Nu puteam nega faptul că fusesem distras de tânăra din stânga, de la câţiva metri de noi, care în momentul acela conversa cu doi bărbaţi între două vârste. Dar când am văzut‑o prima oară nu mi s‑a părut deloc drăguţă. S‑ar putea chiar să fi sesizat, atunci şi acolo, de la prima vedere, acele calităţi despre care, cu timpul, mi‑am dat seama că sunt o parte semnificativă a firii ei. În acel moment am văzut o tânără măruntă ca un spiriduş, cu părul negru, lung până la umeri. Chiar dacă se vedea clar că dorea să‑i impresioneze pe cei doi domni, în zâmbetul ei am sesizat ceva care se putea transforma în orice clipă într‑un rânjet ironic. Umerii uşor încovoiaţi, ca la o pasăre de pradă, dădeau siluetei ei aerul că pune la cale un complot. Dar, dincolo de orice, am remarcat o anume expresie a ochilor — un fel de severitate, o exigenţă lipsită de generozitate — care, din câte îmi dau seama acum, retrospectiv, a fost principalul motiv pentru care am privit‑o fix şi atât de fascinat în seara aceea. Apoi, pe când amândoi o priveam lung, ea s‑a uitat în direcţia noastră şi, recunoscându‑mi tovarăşul, i‑a zâmbit scurt şi rece. Bărbatul cărunt a salutat‑o şi a înclinat politicos capul. — O tânără încântătoare, a murmurat el în timp ce mă conducea în altă parte. Dar un tip ca dumneata n‑are rost să‑şi piardă timpul cu ochii după ea. Nu vreau să vă jignesc, fiindcă păreţi a fi genul acela de ins teribil de decent. Dar, vedeţi, ea este domnişoara Hemmings. Domnişoara Sarah Hemmings. Numele ei nu‑mi spunea nimic. Dar, deşi ghidul meu îmi furnizase cu atâta conştiinciozitate date despre viaţa celor pe care mi‑i arăta, de data asta a rostit doar numele femeii, aşteptându‑se, evident, ca eu să‑l cunosc. Aşa că am dat din cap şi i‑am răspuns: — O, da! Deci ea e domnişoara Hemmings. Bărbatul s‑a oprit din nou şi a cuprins cu privirea încăperea, din locul unde ne aflam acum. — Ia să văd. Bănuiesc că sunteţi în căutarea cuiva care să vă ajute să intraţi în viaţă. Corect? Nu vă faceţi griji. Am jucat şi eu acelaşi joc pe vre-mea tinereţii mele. la să vedem. Pe cine avem pe‑aici? Apoi s‑a întors brusc spre mine şi m‑a întrebat: — Ce ziceaţi că doriţi să faceţi în viaţă? Până în acel moment, desigur, nu‑i spusesem nimic. Dar atunci, du-pă o uşoară ezitare, i‑am răspuns simplu: — Detectiv, domnule. — Detectiv? Hm. A continuat să cerceteze încăperea cu privirea, apoi a reluat conversa-ţia: — Vrei să zici poliţist? Mai curând investigator particular. Bărbatul cărunt a dat aprobator din cap. — Fireşte, fireşte. A continuat să tragă din trabuc, adâncit în gânduri, apoi a spus: — Nu vă interesează muzeele? Tipul de acolo — îl ştiu de ani de zile. Muzee. Cranii, relicve, chestii de‑astea. Nu vă interesează? Hm, mă gân-deam eu. S‑a întors să cerceteze încăperea cu privirea, înălţându‑şi uneori gâ-tul să zărească pe cineva. — Desigur, a spus el în cele din urmă, mulţi tineri visează să devină detectivi. Mărturisesc că şi eu am avut acest vis, când eram mai exaltat. La vârsta dumneavoastră, tinerii sunt atât de idealişti! Toţi îşi doresc să devi-nă marele detectiv al zilei. Să nimicească singuri, fără nici un ajutor, tot răul din lume. Foarte lăudabil. Dar, băiete, e bine să dispui, să zicem, şi de alte posibilităţi la nevoie. Pentru că peste un an‑doi — nu vreau să te jig-nesc —, oricum foarte curând, vei avea o cu totul altă perspectivă faţă de ce se‑ntâmplă. Te interesează mobila? Te întreb pentru că acolo se află nimeni altul decât Hamish Robertson. — Cu tot respectul, domnule, ambiţia pe care tocmai v‑am mărturi-si-t‑o nu este deloc un capriciu de moment. Este o vocaţie pe care am nutri-t‑o toată viaţa. — Toată viaţa? Dar câţi ani ai? Douăzeci şi unu? Douăzeci şi doi? Bi-ne, presupun că n‑ar trebui să te descurajez. La urma urmelor, dacă tine-rii noştri nu ar avea astfel de concepţii idealiste, cine altcineva să le aibă? Şi nu mă îndoiesc, băiete, că, în opinia ta, lumea de azi este cu mult mai rea decât cea de acum treizeci de ani, nu‑i aşa? Că întreaga civilizaţie se află la marginea prăpastiei şi altele asemenea? — De fapt, domnule, i‑am răspuns eu scurt, cred că lucrurile stau într‑adevăr aşa. — Îmi amintesc de vremea în care şi eu gândeam la fel. Dintr‑o dată bărbatul a trecut de la tonul sarcastic la unul mai blând şi chiar am avut impresia că văd cum ochii i se umplu de lacrimi. — De ce se‑ntâmplă aşa, băiete? Devine lumea într‑adevăr mai rea? Degenerează oare homo sapiens ca specie? — Nu ştiu nimic despre asta, domnule, am replicat eu, de data asta mai blând. Tot ce vă pot spune ca observator obiectiv este că infractorul modern este din ce în ce mai deştept. A devenit mai ambiţios, mai îndrăz-neţ, iar ştiinţa modernă i‑a pus la dispoziţie o gamă cu totul nouă de in-strumente sofisticate. — Aşa deci. Şi, fără tipi talentaţi ca tine de partea noastră, viitorul este sumbru, nu‑i aşa? A clătinat din cap cu tristeţe. — Poate că este ceva în tot ce spui. Iau prea uşor totul în batjocură. Poate că ai dreptate, băiete. Poate că am lăsat situaţia să se degradeze prea multă vreme. Of! Bărbatul cu păr cărunt şi‑a înclinat din nou capul când Sarah Hem-mings s‑a prelins pe lângă noi. Trecea prin mulţime cu o graţie semeaţă, plimbându‑şi lung privirea de la stânga la dreapta, în căutarea cuiva — mi s‑a părut mie — demn de persoana ei. Remarcându‑mi tovarăşul, i‑a zâm-bit la fel de scurt ca înainte, dar nu s‑a întrerupt din mers o secundă, ochii i‑au căzut asupra mea, dar aproape instantaneu — adică înainte de a apu-ca să schiţez un zâmbet — m‑a alungat din minte, croindu‑şi drum spre cineva pe care îl reperase în partea opusă a încăperii. Mai târziu în seara aceea, în timp ce aşteptam împreună cu Osbourne un taxi care să ne ducă repede în Kensington, am încercat să aflu câte ce-va despre Sarah Hemmings. Osbourne, deşi pretindea că petrecerea îl plic-tisise, era mulţumit de sine şi dornic să‑mi povestească în detaliu multele conversaţii pe care le avusese cu persoane influente. Prin urmare, nu a fost deloc simplu să‑l aduc la domnişoara Hemmings fără să par necuvenit de curios. În cele din urmă l‑am făcut să spună: — Domnişoara Hemmings? o, da, o ştiu! A fost logodită cu Herriot‑Le-wis. ÎI ştii, dirijorul acela. A avut un concert Schubert la Albert Hall, toam-na trecută. Îţi aminteşti dezastrul? Când mi‑am mărturisit necunoaşterea cazului, a continuat: — Nu au aruncat cu scaunele, dar cred că ar fi făcut‑o dacă n‑ar fi fost fixate de podea. Tipul de la The Times a descris spectacolul ca pe un „travesti total”. Sau a zis „violare”? Oricum, lui nu i‑a prea păsat. — Şi domnişoara Hemmings... — I‑a dat papucii cât ai zice peşte. Se zice că i‑a aruncat în faţă inelul de logodnă. De atunci se ţine la mare distanţă de tip. — Şi asta doar din cauza concertului? — Ei, a fost cam şocant, din câte se zice. A făcut valuri. Ruperea lo-godnei, vreau să zic. Dar ce tipi plicticoşi în seara asta, Banks! Crezi că, atunci când o să fim de vârsta lor, o să ne purtăm la fel? În decursul primului an de după absolvirea universităţii Cambridge, m‑am trezit că particip regulat la sindrofii simandicoase, în mare parte da-torită prieteniei mele cu Osbourne. Gândindu‑mă acum la acea perioadă a vieţii mele, sunt şocat de frivolitatea ei. Dineurile, prânzurile sau cocteilu-rile aveau loc de obicei în apartamente din Bloomsbury şi Holborn. Eram hotărât să mă debarasez de stângăcia de care dădusem dovadă în acea seară la Charingworth, aşa că la aceste evenimente manierele mele au de-venit tot mai sigure. Se cade să spun că, o vreme, am ocupat un loc în-tr‑una din „bandele” mondene ale Londrei. Domnişoara Hemmings nu făcea parte chiar din banda mea, dar mi‑am dat seama că, ori de câte ori îi pomeneam numele în faţa prieteni-lor, ei ştiau cine este. În plus, o zăream din când în când la reuniuni im-portante sau aiurea, deseori în ceainăria vreunui hotel de lux. Într‑un fel sau altul, am ajuns să strâng suficiente date despre drumul ei în societa-tea londoneză. Ce curios mi se pare să‑mi amintesc perioada în care asemenea im-presii vagi, la mâna a doua, erau singurele lucruri pe care le ştiam despre ea! În scurt timp, mi‑am dat seama că mulţi nu o priveau cu bunăvoinţă. Chiar înainte de afacerea cu logodna ruptă cu Anthony Herriot‑Lewis, se pare că îşi făcuse o grămadă de duşmani din pricina a ceea ce mulţi nu-meau „lipsa ei de reticenţe”. Prietenii lui Herriot‑Lewis — pe a căror obiec-tivitate, să fim serioşi, nu se putea conta — povesteau cât de agresiv îl cur-tase pe dirijor. Alţii o acuzau că îi manipulase pe prietenii lui Herriot‑Lewis pentru a se apropia de el. Pe de o parte, faptul că ulterior l‑a părăsit pe di-rijor, după toate eforturile ei susţinute de a‑l cuceri, i‑a contrariat pe unii, iar pentru alţii a fost dovada concludentă a raţiunilor ei cinice. Pe de altă parte, am cunoscut multă lume care o vorbea de bine pe domnişoara Hem-mings. O descriau drept o persoană „deşteaptă”, „fascinantă”, „complexă”. În special femeile îi apărau dreptul de a rupe o logodnă, oricare ar fi fost motivele. Totuşi, chiar şi cei care o apărau erau de acord că era „o snoabă teribilă de stil nou” şi că nu considera că o persoană e demnă de respect dacă nu posedă un nume cu rezonanţă. Şi trebuie să afirm că, observân-d‑o de la distanţă, cum am făcut în acel an, am găsit prea puţine argu-mente care să contrazică asemenea opinii. Uneori aveam într‑adevăr im-presia că nu este capabilă să respire alt aer decât acela din preajma celor mai distinse persoane. O perioadă a fost împreună cu Henry Quinn, avoca-tul, dar s‑a îndepărtat şi de el după eşecul lui în cazul Charles Browning. Apoi au apărut zvonuri despre prietenia ei tot mai strânsă cu James Bea-con, care la acea vreme era un tânăr ministru în ascensiune. În orice caz, în acel moment mi‑am dat limpede seama ce dorise să spună bărbatul a-cela cărunt când afirmase că n‑are rost ca „un tip ca mine” să o curteze pe domnişoara Hemmings. Desigur, la acea vreme nu înţelesesem sensul e-xact al cuvintelor lui. După ce m‑am lămurit, m‑am trezit în acel an că ur-măresc acţiunile domnişoarei Hemmings cu un interes deosebit. Cu toate acestea, practic nu am vorbit cu ea până într‑o după‑amiază, la doi ani după ce am văzut‑o pentru prima oară la clubul Charingworth. Îmi beam ceaiul la hotelul Waldorf cu o cunoştinţă, când aceasta a plecat pe neaşteptate, fiind solicitată să rezolve o problemă urgentă. Aşa-dar, stăteam acolo de unul singur, în curtea cu palmieri, savurând cu vo-luptate brioşele cu gem, când am observat‑o pe domnişoara Hemmings, care stătea şi ea singură la una dintre mesele de la balcon. După cum am spus, nu era prima dată când o zăream în astfel de locuri, dar în după‑a-miaza aceea lucrurile stăteau altfel, pentru că nu trecuse nici o lună de la rezolvarea cazului Mannering şi încă pluteam în nori. Evident, perioada care a urmat primului meu triumf public a fost îmbătătoare: mi s‑au des-chis multe uşi, ploua cu invitaţii de la persoane complet necunoscute, iar cei care până atunci mă trataseră cu o amabilitate rezervată scoteau excla-maţii entuziaste când intram în vreo încăpere. Nu‑i de mirare că‑mi pier-dusem puţin capul. Oricum, în acea după‑amiază, la Waldorf, m‑am trezit că mă ridic şi‑mi croiesc drum spre balcon. Nu sunt sigur ce aşteptam. Faptul că nu am chibzuit dacă domnişoarei Hemmings i‑ar fi făcut într‑adevăr plăcere să mă cunoască este încă o dovadă a vanităţii mele din acea vreme. Proba-bil că un grăunte de îndoială mi s‑a strecurat în minte când am trecut de pianist şi m‑am apropiat de masa la care stătea şi citea. Dar îmi amintesc că am fost mulţumit de tonul meu urban şi amuzat când i‑am zis: — Scuzaţi‑mă, dar cred că a sosit timpul să mă prezint. Avem mulţi prieteni comuni. Mă numesc Christopher Banks. Am reuşit să‑mi pronunţ numele cu o anume modulaţie a vocii, dar deja în acel moment siguranţa mea începea să se topească, pentru că dom-nişoara Hemmings îşi ridicase privirea rece şi întrebătoare, iar în tăcerea care s‑a lăsat şi‑a aruncat din nou ochii în carte, de parcă aceasta ar fi scos un geamăt revendicativ. În cele din urmă a răspuns, pe un ton nedu-merit: — O, da? Ce mai faceţi? — Cazul Mannering, am continuat eu prosteşte. Probabil că aţi citit despre el. — Da, dumneavoastră l‑aţi investigat. Tocmai această frază, formulată atât de concret, m‑a dat peste cap, pentru că vorbise fără nici o urmă de înţelegere. Era pur şi simplu o propo-ziţie seacă, prin care dorea să spună că fusese tot timpul conştientă de i-dentitatea mea şi nu era nici pe departe lămurită de ce stăteam acolo, lân-gă masa ei. Brusc, am simţit cum bucuria ameţitoare a ultimelor săptă-mâni se evaporă. Şi cred că în acel moment, când am lăsat să‑mi scape un râs nervos, mi‑am dat seama că acel caz Mannering, cu toată investigaţia mea strălucită, cu toate laudele prietenilor, nu era atât de important pen-tru restul lumii, aşa cum mi se părea mie. Poate că am schimbat câteva replici politicoase înainte de a mă pre-găti să mă retrag spre masa mea. Azi mi se pare că domnişoara Hemmings a fost mai mult decât îndreptăţită să reacţioneze în acel mod. Ce absurd să‑mi imaginez că un caz ca Mannering ar fi putut s‑o impresioneze! Dar îmi amintesc că, după ce am revenit la locul meu, eram furios şi descura-jat. Mă gândeam că făcusem o figură de cretin, nu numai în faţa domni-şoarei Hemmings, dar şi toată luna precedentă, în faţa prietenilor mei, ca-re, cu toate felicitările lor, râseseră de mine.  Până a doua zi am ajuns să accept că meritasem din plin lovitura pe care o primisem. Dar presupun că acest episod de la Waldorf a născut în mine resentimente faţă de domnişoara Hemmings, care nu mi s‑au şters cu totul şi care au contribuit, indubitabil, la evenimentele nefericite de a-seară. La acea vreme am încercat totuşi să consider incidentul ca pe ceva providenţial. La urma urmelor, m‑a făcut să‑mi vin în fire şi să înţeleg cât de uşor este să te abaţi de la ţelurile cele mai scumpe. Intenţia mea era să combat răul — în special răul acela insidios, ascuns — şi acest lucru nu prea avea legătură cu dorinţa mea de a fi popular. Drept urmare, am început să ies mai puţin, cufundându‑mă tot mai intens în muncă. Am studiat cazuri de renume din trecut şi am asimilat noi cunoştinţe, care se puteau dovedi utile într‑o bună zi. În acea perioadă am început să cercetez cariera diverşilor detectivi de marcă şi mi‑am dat seama că pot descifra o linie de demarcaţie între cei a căror reputaţie se baza pe realizări solide şi cei a căror reputaţie se datora în primul rând po-ziţiei într‑un grup influent. Am ajuns să pricep că există o cale adevărată şi una falsă prin care detectivii îşi pot câştiga renumele. Pe scurt, oricât de incitat aş fi fost de ofertele de prietenie care au apărut după cazul Manner-ing, în urma acelei întâlniri de la Waldorf mi‑am amintit de exemplul pă-rinţilor mei şi m‑am hotărât să nu permit preocupărilor frivole să mă abată din drum.

Nemângâiații de Kazuo Ishiguro PARTEA ÎNTÂI 1     Şoferul de taxi păru încurcat când îşi dădu seama că nu mă aştepta nimeni, nici măcar funcţionarul de la recepţie. Traversă holul pustiu, sperând probabil să găsească un angajat ascuns după vreo plantă sau după vreun fotoliu. În cele din urmă, lăsă valizele jos, lângă uşa liftului, şi, mormăind câteva cuvinte de scuză, îşi luă rămas-bun de la mine. Holul era destul de spaţios, cu cele câteva măsuţe pentru servit cafeaua risipite prin jur, fără a da impresia de înghesuială. Tavanul însă era scund şi făcea în mod vizibil o bortă, creând o uşoară senzaţie de claustrofobie, iar în ciuda soarelui strălucitor de afară, camera era întunecoasă. Doar pe peretele din dreptul recepţiei se întindea o fâşie însorită, luminând o parte a lambriului de lemn închis la culoare şi o poliţă cu reviste în limbile germană, franceză şi engleză. Tot pe masa de la recepţie am mai zărit un clopoţel de argint şi am fost cât pe ce să merg într-acolo şi să sun din el, când undeva, în spatele meu, s-a deschis o uşă şi un tânăr în uniformă şi-a făcut apariţia. ― Bună ziua, domnule, zise el pe un ton obosit şi, trecând în spatele pupitrului de la recepţie, începu să completeze formularele de înregistrare. Deşi mormăia o scuză pentru că lipsise, continua să se poarte exact ca şi cum ar fi fost luat prin surprindere. Totuşi, de îndată ce mi-am rostit numele, tresări şi luă poziţia de drepţi. ― Domnule Ryder, regret nespus că nu v-am recunoscut. Domnul Hoffman, directorul, dorea foarte mult să vă întâmpine personal. Din păcate însă, chiar acum a trebuit să plece la o întrunire importantă. ― Nu face nimic. Aştept cu nerăbdare să ne întâlnim mai târziu. Funcţionarul continuă grăbit să facă formele de înregistrare, mormăind în tot acest timp despre cât de dezamăgit avea să fie directorul că ratase sosirea mea. Pomeni în două rânduri despre cât de stresat fusese acesta cu pregătirile pentru „joi seara”, care îl sustrăseseră de la treburile hotelului cu mult mai mult decât de obicei. M-am mărginit să încuviinţez din cap, incapabil să mă mobilizez şi să-l întreb despre evenimentul de „joi seara”. ― Oh, şi domnul Brodsky s-a descurcat minunat azi, zise funcţionarul, luminându-se la faţă. Într-adevăr, minunat. Azi-dimineaţă a repetat cu orchestra patru ore în şir fără pauză. Şi ascultaţi-l acum! Încă mai lucrează din greu şi se descurcă singur. Arată spre partea din spate a holului. De-abia atunci mi-am dat seama că undeva în clădire se cânta la pian, dar numai cu puţin mai tare decât zgomotul înăbuşit al circulaţiei de afară. Am ridicat capul şi am ascultat mai atent. Cineva interpreta o singură frază scurtă – era din a doua parte a Verticalităţii lui Mullery –, reluând-o iar şi iar, încet şi atent. ― Desigur, dacă directorul ar fi aici, zise funcţionarul, l-ar fi chemat pe domnul Brodsky să vă facă cunoştinţă. Dar nu sunt sigur… Începu să râdă: Nu sunt sigur dacă trebuie să-l deranjez. Ştiţi, dacă se concentrează profund… ― Desigur, desigur. Rămâne pe altă dată. ― Dacă directorul ar fi aici… Se îndepărtă şi râse din nou. Apoi, aplecându-se înainte, zise cu voce scăzută: ― Ştiţi, domnule, că unii clienţi au avut tupeul să se plângă? De faptul că închidem salonul ori de câte ori domnul Brodsky vrea să cânte la pian? E uimitor cum gândesc unii oameni! De fapt, doi clienţi diferiţi s-au plâns ieri domnului Hoffman. Fiţi sigur că au fost repede puşi la punct. ― Cred. Brodsky, zici? M-am gândit la nume, dar nu-mi spunea nimic. Apoi l-am surprins pe funcţionar privindu-mă cu un aer perplex şi am zis iute: ― Da, da. De-abia aştept să-l întâlnesc pe domnul Brodsky la momentul potrivit. ― Păcat că nu-i directorul aici, domnule! ― Te rog, nu-ţi face probleme! Acum, dacă ai terminat, aş dori mult… ― Desigur, domnule. Sunteţi, probabil, foarte obosit după o călătorie atât de lungă. Poftiţi cheia. Gustav, pe care-l vedeţi acolo, o să vă conducă în cameră. Am privit în urmă şi am văzut un hamal mai în vârstă aşteptând la celalalt capăt al holului. Stătea în picioare în dreptul liftului deschis, holbându-se înăuntru cu un aer preocupat. Când mă văzu venind spre el, tresări. Îmi ridică apoi valizele şi intră iute în lift, după mine. În timp ce urcam, hamalul bătrân continua să ţină cele două valize şi am văzut cum se înroşea din pricina efortului. Ambele valize erau foarte grele şi, de groază să nu leşine în faţa mea, am zis: ― Ştii, ar trebui să le laşi jos. ― Îmi pare bine că spuneţi asta, domnule, zise el, iar vocea îi trăda surprinzător de puţin efortul fizic pe care îl făcea. La începuturile meseriei, cu mulţi ani în urmă, obişnuiam să las valizele pe podea. Le ridicam numai când era absolută nevoie. Când mă deplasam, ca să zic aşa. De fapt, în primii cincisprezece ani de lucru aici, trebuie să spun că am folosit această metodă. Mulţi hamali tineri din acest oraş recurg încă la ea. Dar acum, n-o să mă mai vedeţi că fac aşa ceva. Şi-n afară de asta, domnule, nu urcăm atât de mult. Ne-am continuat drumul în tăcere. Apoi am zis: ― Aşadar, lucrezi de ceva timp în hotelul asta. ― De douăzeci de ani. Am văzut o groază de lucruri aici, în acest răstimp. Dar sigur că hotelul funcţiona deja de multă vreme când am ajuns eu aici. Se crede că Frederic cel Mare a petrecut o noapte aici, în secolul al XVIII-lea, şi, potrivit tuturor mărturisirilor, încă din vremea aceea era un han în toată puterea cuvântului. A, da, în decursul anilor s-au petrecut aici evenimente de mare importanţă istorică. Odată, când nu veţi fi atât de obosit, aş fi bucuros să vă relatez câteva dintre ele. ― Dar îmi povesteai, am zis eu, de ce crezi că e o greşeală să laşi bagajele pe podea. ― A, da, zise hamalul. Iată un subiect interesant. Vedeţi, domnule, după cum vă închipuiţi, într-un oraş ca acesta sunt multe hoteluri. Înseamnă că mulţi oameni din oraş şi-au încercat oarecum norocul lucrând ca hamali. Mulţi par să creadă că e suficient să-şi pună o uniformă şi că la asta se va reduce totul, că vor fi apţi pentru meserie. E o concepţie eronată, cultivată mai ales în oraşul acesta. Consideraţi-o o legendă locală, dacă vreţi. Şi aş fi gata să recunosc că, într-o vreme, aş fi aderat eu însumi la ea, fără să clipesc. Apoi, odată – s-a petrecut cu mulţi ani în urmă – soţia mea şi cu mine ne-am luat o scurtă vacanţă. Am plecat în Elveţia, la Lucerna. Soţia mea nu mai trăieşte, domnule, dar, ori de câte ori mă gândesc la ea, îmi aduc aminte de mica noastră vacanţă. Este foarte frumos lângă lac. Fără îndoială, cunoaşteţi locul. După micul dejun, am făcut câteva plimbări minunate cu barca. Ei bine, ca să revin la subiect, în vacanţă am observat că oamenii din oraşul acela aveau altă concepţie despre hamalii lor decât cei de la noi. Cum să vă spun, domnule? Acolo hamalii se bucurau de mai mult respect. Cei mai buni dintre ei erau personaje renumite, iar hotelurile de primă mână se luptau pentru serviciile lor. Mărturisesc că lucrul acesta mi-a deschis ochii. Dar în oraşul nostru, ei bine, a existat această idee de foarte mulţi ani. De fapt, sunt zile când mă întreb dacă ar putea fi vreodată eradicată. Acum nu spun că toţi cei de aici s-ar purta necivilizat cu noi. Departe de aceasta, aici am fost întotdeauna tratat cu politeţe şi consideraţie. Dar, vedeţi, domnule, există întotdeauna ideea că oricine ar putea face această meserie dacă şi-ar pune în minte s-o facă, dacă ar avea chef. Presupun că asta se întâmplă pentru că, într-o oarecare măsură, oricine din acest oraş a trecut prin experienţa de a căra bagaje de colo-colo. De aceea se presupune că a fi hamal la un hotel nu reprezintă decât o prelungire a acestei activităţi. De-a lungul anilor, am dus cu liftul multe persoane care mi-au spus: „Zilele astea s-ar putea să renunţ la ocupaţia mea şi să devin hamal”. Da, da. Ei bine, domnule, într-o zi – nu la multă vreme după scurta noastră vacanţă de la Lucerna – unul dintre consilierii de frunte ai primăriei mi-a spus, mai mult sau mai puţin exact, aceste cuvinte: „Aş vrea să fac aşa ceva în zilele astea”, mi-a zis el, arătând spre valize. Asta-i viaţa care-mi place. Să n-ai nicio grijă pe lume”. Presupun, domnule, că încerca să se poarte amabil, sugerând că aş fi fost de invidiat. Asta se întâmpla când eram mai tânăr, domnule, iar pe atunci nu ţineam valizele în mână, ci le lăsam pe podea, aici în lift, şi presupun că pe vremea aceea aşa şi arătam. Adică lipsit de griji, cum sugerase domnul acela. Ei bine, vă spun eu, domnule, că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Nu că m-ar fi mâniat tocmai vorbele domnului acela. Dar când mi le-a spus, ei bine, mi-a picat fisa. Erau lucruri la care mă gândisem de o bună bucată de vreme. Şi după cum vă explicam, domnule, eram proaspăt întors din scurta noastră vacanţă la Lucerna, unde îmi formasem anumite păreri. Şi mi-am zis eu că, ei bine, venise vremea ca hamalii din acest oraş să încerce să schimbe atitudinea predominantă de aici. Vedeţi, domnule, la Lucerna văzusem altceva şi am simţit, cum să spun, că tot ce se petrecea aici nu era tocmai în regulă. Aşa că m-am gândit mult la aceasta şi am ajuns la concluzia că trebuia eu însumi să iau o serie de măsuri. Desigur că încă de pe atunci bănuiam probabil cât de greu va fi. Pesemne că în toţi anii aceia îmi dădusem seama că deja era poate prea târziu pentru generaţia mea. Că lucrurile ajunseseră prea departe. Dar m-am gândit că, în definitiv, chiar dacă eu mi-aş îndeplini misiunea şi aş schimba puţin lucrurile, ar fi măcar mai uşor pentru cei care ar veni după mine. Aşa că, domnule, am luat măsurile respective şi le-am respectat chiar din ziua când consilierul primăriei mi-a zis vorbele acelea. Şi pot să afirm cu mândrie că şi alţi hamali din acest oraş mi-au urmat exemplul. Nu că ar fi luat aceleaşi hotărâri ca mine. Dar să zicem că măsurile lor, în fine, se potriveau cu ale mele. ― Înţeleg. Şi una dintre măsurile dumitale era să nu laşi jos valizele, ci să continui să le ţii în mână. ― Exact, domnule, aţi sesizat miezul problemei foarte bine. Desigur, trebuie să recunosc că, atunci când am început să-mi impun aceste reguli mie însumi, eram mult mai tânăr şi mai puternic şi presupun că nu m-am gândit că, odată cu bătrâneţea, mă vor lăsa puterile. E caraghios, domnule, dar omul nu gândeşte aşa. Ceilalţi hamali au spus lucruri asemănătoare. Cu toate acestea, încercăm cu toţii să respectăm vechile noastre hotărâri. Cu timpul, doisprezece dintre noi, am format un grup destul de unit şi suntem printre ultimii care au încercat să schimbe ceva cu mulţi ani în urmă. Dacă ar trebui să revin acum asupra unor lucruri, aş simţi, domnule, că i-aş dezamăgi pe ceilalţi. Iar dacă vreunul dintre ei ar reveni asupra oricărei reguli mai vechi, la fel m-aş simţi şi eu. Pentru că, fără îndoială, în oraşul acesta s-a înregistrat un progres. Adevărat că mai sunt încă multe de făcut, dar am discutat despre aceasta adeseori – ne întâlnim în fiecare duminică seara la Cafeneaua Ungurească din Oraşul Vechi; aţi putea veni şi dumneavoastră cu noi, aţi fi un oaspete bine-venit, domnule; ei bine, am dezbătut aceste probleme şi, fără îndoială, am căzut cu toţii de acord că atitudinea oraşului faţă de noi s-a îmbunătăţit simţitor. Hamalii mai tineri care au venit după noi iau, desigur, totul drept ceva firesc. Dar grupul nostru de la Cafeneaua Ungurească ştie că nouă ni se datorează schimbarea, chiar dacă este vorba de una mică. Aţi fi foarte bine-venit printre noi, domnule! V-aş prezenta bucuros grupului. Nu ne formalizăm chiar atât de mult ca pe vremuri şi, de la o vreme, am înţeles că în condiţii deosebite putem invita unele persoane la masa noastră. Iar în acest anotimp al anului soarele blând al după-amiezilor este foarte plăcut. Masa noastră este sub umbrar, cu vederea spre Vechea Piaţă. Este foarte plăcut, domnule, sunt sigur că o să vă placă. Dar ca să revin la ce spuneam, vorbeam mult despre acest subiect la Cafeneaua Ungurească. Adică despre vechile noastre hotărâri, pe care le luaserăm cu atâţia ani în urmă. Vedeţi, niciunul dintre noi nu se gândise la ce se va întâmpla când vom îmbătrâni. Presupun că eram atât de absorbiţi de munca noastră, încât nu ne făceam planuri decât de pe o zi pe alta. Sau poate că am subestimat cât timp ne va lua să schimbăm aceste atitudini adânc înrădăcinate. Dar asta este, domnule! Acum am ajuns la vârsta pe care o am şi cu fiecare an îmi este mai greu. Hamalul tăcu o clipă şi, în ciuda încordării fizice, părea să se fi pierdut în gânduri. Apoi zise: ― Am să fiu cinstit cu dumneavoastră, domnule. Aşa e drept. Când eram mai tânăr, când am început să-mi impun aceste reguli, căram de obicei până la trei valize, oricât de mari sau de grele erau. Dacă un client avea şi o a patra valiză, pe aceea obişnuiam s-o las pe podea. Dar dacă erau trei, mă descurcam întotdeauna. Ei bine, adevărul este, domnule, că acum patru ani am fost bolnav o perioadă şi mi se părea munca grea, aşa că am discutat despre aceasta la Cafeneaua Ungurească. Ei bine, în cele din urmă, toţi colegii mei au căzut de acord ca nu era nevoie să fiu atât de sever cu mine. În definitiv, ziceau ei, tot ce mi se cerea era să-i impresionez pe oaspeţi cu ceva din specificul muncii noastre. Că erau două valize sau trei, efectul ar fi fost în mare acelaşi. Urma să reduc greutatea minimă la două valize, fără ca acest lucru să-mi dăuneze cu ceva. Am acceptat sugestia lor, domnule, dar ştiu că ea nu reflectă pe deplin realitatea. Îmi dau seama că nu are acelaşi efect asupra persoanelor care mă privesc. E o deosebire între a vedea un hamal încărcat cu două valize şi a vedea altul cu trei, trebuie să recunoaşteţi, domnule, chiar pentru ochiul cel mai puţin experimentat, efectul este în mare măsură diferit. Ştiu asta, domnule, şi nu mă sfiesc să vă spun că e dureros pentru mine să recunosc acest lucru. Dar, ca să revin la problema noastră, sper că înţelegeţi acum de ce nu vreau să vă las jos valizele. Nu aveţi decât două. Măcar câţiva ani de aici înainte, două valize vor fi încă în puterile mele. ― Ei bine, totul este foarte lăudabil, am zis eu. Ai reuşit să faci asupra mea impresia dorită. ― Aş vrea să ştiţi, domnule, că nu sunt singurul care a fost nevoit să se schimbe. La Cafeneaua Ungurească vorbim mereu despre aceste lucruri şi adevărul este că fiecare dintre noi a trebuit să recurgă la mici schimbări. Dar n-aş vrea să credeţi că ne îngăduim unii altora să ne abatem de la anumite standarde. Dacă am face asta, toate eforturile noastre de ani de zile ar fi în zadar. Ne-am face de râs cât ai zice peşte. Trecătorii şi-ar bătea joc de noi când ne-ar vedea adunaţi în jurul mesei noastre duminica după-amiaza. O nu, domnule, rămânem foarte severi unii cu alţii şi, sunt sigur că domnişoara Hilde va confirma asta, comunitatea a ajuns să ne respecte întâlnirile de duminică. Şi cum vă spuneam, domnule, aţi fi bine-venit să vă alăturaţi grupului nostru. Atât cafeneaua, cât şi piaţa sunt deosebit de plăcute în aceste zile însorite de după-amiază. Şi uneori proprietarul cafenelei angajează ţigani să cânte în piaţă. Proprietarul însuşi, domnule, are pentru noi un respect deosebit. Cafeneaua nu este mare, dar el se asigură mereu să fie suficient loc pentru ca noi să ne putem aşeza confortabil în jurul mesei. Chiar atunci când restul cafenelei este extrem de aglomerat, proprietarul are grijă să nu fim înghesuiţi sau deranjaţi. Chiar şi în după-amiezile cele mai aglomerate, dacă toţi cei de la masa noastră şi-ar roti în acelaşi timp braţele întinse, niciunul dintre noi nu s-ar atinge de celălalt. Iată cât de mult ne respectă proprietarul, domnule! Sunt sigur că domnişoara Hilde va confirma cele spuse de mine. ― Iartă-mă, am zis, dar cine este această domnişoară Hilde, la care te referi? Nici n-am apucat să sfârşesc bine fraza, că am observat cum hamalul privea intens peste umărul meu undeva, la spatele meu. Răsucindu-mă, am văzut cu o tresărire că nu eram singuri în lift. O femeie tânără, scundă, îmbrăcată într-o uniformă curată, stătea în picioare, înghesuită în colţul din spatele meu. Dându-şi seama că, în sfârşit, am observat-o, zâmbi şi făcu un pas înainte. ― Scuzaţi-mă, îmi zise, sper că nu credeţi că trăgeam cu urechea, dar n-am putut să nu aud conversaţia. Ascultam ce vă povesteşte Gustav şi trebuie să spun că este destul de nedrept faţă de locuitorii din acest oraş. Adică, atunci când afirmă că nu-i apreciem pe hamalii de la hoteluri. Bineînţeles că îi apreciem, şi mai ales pe Gustav, aici de faţă. Toţi ţin la el. Vedeţi că este o contradicţie chiar şi în ceea ce vă spunea acum. Dacă nu l-am respecta deloc, cum îşi explică atunci consideraţia cu care sunt trataţi la Cafeneaua Ungurească? Chiar aşa, Gustav, este foarte urât din partea ta să ne prezinţi într-o astfel de lumină domnului Ryder. Aceste cuvinte au fost rostite pe un ton vădit, plin de căldură, iar hamalul părea într-adevăr ruşinat îşi îndreptă ţinuta depărtându-se de noi, în timp ce valizele grele îl loveau peste picioare, şi-şi întoarse de la noi privirea plouată. ― Uite, aşa e el, zise tânăra zâmbind. Dar este unul dintre cei mai buni. Toţi ţinem la el. Este excesiv de modest, aşa că nu vă va spune niciodată cu gura lui, dar ceilalţi hamali de hotel din oraş îl privesc cu consideraţie. De fapt, n-aş exagera deloc dacă spun că au pentru el un sentiment de respect şi de teamă. Îi poţi vedea uneori aşezaţi în jurul mesei lor, duminica după-amiaza, iar dacă Gustav n-a sosit încă, nu încep conversaţia. Ştiţi, li s-ar părea o lipsă de respect să înceapă ritualul fără el. Adeseori îi vezi, zece sau unsprezece dintre ei, stând acolo tăcuţi în faţa cafelelor şi aşteptând. Cel mult îşi vorbesc ciudat în şoaptă, ca şi când ar fi în biserică. Dar până când nu soseşte Gustav, nu se liniştesc şi nu încep conversaţia. Merită să mergi la Cafeneaua Ungurească fie şi numai ca să asişti la sosirea lui Gustav. Trebuie să recunosc, contrastul dintre atmosfera dinainte şi cea de după aceea este foarte puternic. Întâi, vezi chipurile acelea îmbătrânite şi posomorâte în jurul mesei. Apoi, apare Gustav şi toţi încep să strige şi să râdă. Îşi dau pumni în glumă şi-şi trag palme pe spate. Uneori chiar dansează, da, da, pe mese! Au un „dans al hamalilor”, nu-i aşa Gustav? Da, se distrează cu adevărat Dar absolut deloc înainte să sosească şi Gustav. Bineînţeles că el, unul, nu v-ar fi spus niciodată ceva din toate astea, este atât de modest! Tot oraşul ţine la el. În timp ce tânăra vorbea, Gustav se îndepărtase probabil complet de noi, căci, îndată ce l-am privit după aceea, l-am văzut stând cu faţa spre colţul opus al liftului, cu spatele la noi. Sub greutatea valizelor, genunchii începeau să-i cedeze, iar umerii să-i tremure. Ţinea capul plecat, ascunzându-l practic de noi în spatele corpului, dar era greu de spus dacă o făcea din timiditate sau din pură extenuare fizică. ― Iertaţi-mă, domnule Ryder, zise tânăra. Încă nu m-am prezentat. Mă numesc Hilde Stratmann. Am misiunea de a mă îngriji ca totul să meargă bine în timpul şederii dumneavoastră. Mă bucur atât de mult că, în sfârşit, aţi reuşit să ajungeţi aici. Începuserăm să ne îngrijorăm cu toţii. Toată lumea aştepta de mult dimineaţa aceasta, dar mulţi au primit sarcini importante şi au trebuit să plece unul câte unul, aşa încât îmi revine mie, o umilă angajată a Institutului Municipal de Artă, să vă spun cât suntem de onoraţi cu toţii de vizita dumneavoastră. ― Mă bucur să fiu aici. Dar în ceea ce priveşte dimineaţa aceasta, spuneaţi că… ― O, vă rog să nu vă faceţi nicio grijă în legătură cu aceasta, domnule Ryder. Nimeni n-a fost dat afară din cameră din cauza aceasta. Singurul lucru care contează este că sunteţi aici. Ştiţi, domnule Ryder, dacă sunt total de acord cu Gustav despre ceva, acesta este Oraşul Vechi. Este într-adevăr foarte atrăgător, şi întotdeauna îi îndemn pe vizitatori să meargă acolo. Are o atmosferă minunată, o mulţime de cafenele pe trotuar, magazine de artizanat şi restaurante. Până acolo faceţi doar o scurtă plimbare, aşa încât ar trebui să profitaţi de îndată ce vă va permite programul. ― Chiar că am să încerc să mă duc. Că veni vorba, domnişoară Stratmann, legat de programul meu… Am făcut o pauză oarecum în mod deliberat, aşteptând ca tânăra să se minuneze de zăpăceala ei, să caute în servieta diplomat şi să scoată din ea vreo foaie sau vreun pliant. Dar deşi mă întrerupse imediat, n-o făcu decât pentru a-mi spune următoarele: ― Da, este într-adevăr un program foarte încărcat. Sper însă că nu este exagerat de aglomerat. Am încercat să ne oprim numai asupra punctelor esenţiale. În mod inevitabil, am fost invadaţi de numeroasele noastre societăţi, de mass-media locale, de toată lumea. Aveţi atâţia admiratori în acest oraş, domnule Ryder! Multă lume de aici vă consideră nu numai cel mai bun pianist în viaţă din lume, dar poate chiar cel mai mare pianist al acestui secol. Credem însă că am reuşit să limităm programul la punctele esenţiale. Am convingerea că nu veţi fi nemulţumit în nicio privinţă. Chiar în acel moment, uşile liftului se deschiseră şi bătrânul hamal ieşi pe coridor. Valizele îl făceau să păşească cu greutate pe mochetă, iar domnişoara Stratmann şi cu mine, care veneam în urma lui, a trebuit să ne măsurăm paşii ca să nu-l depăşim. ― Sper că nu s-a supărat nimeni, i-am zis în timp ce mergeam. Adică, pentru că n-am avut timp să-i includ şi pe ei în program. ― A, nu, vă rog să nu vă faceţi griji! Ştim cu toţii că sunteţi aici şi nimeni nu doreşte să se spună că v-a sustras de la treabă. De fapt, domnule Ryder, în afară de două evenimente sociale destul de importante, tot restul programului dumneavoastră se va desfăşura, mai mult sau mai puţin, în seara zilei de joi. Bineînţeles, aţi avut ocazia până acum să vă studiaţi programul. Ceva din felul în care a rostit această ultimă observaţie m-a făcut să-mi vină greu să-i răspund cu toată sinceritatea. Aşa că am bâiguit: ― Da, desigur. ― Este într-adevăr un program încărcat. Dar ne-am orientat după cererea dumneavoastră de a vi se permite să vedeţi personal cât mai multe lucruri. Iată o atitudine lăudabilă, dacă îmi e îngăduit să-mi spun părerea. Înaintea noastră, bătrânul hamal se opri în dreptul unei uşi. În cele din urmă, lăsă jos valizele mele şi începu să moşmondească la broasca de la intrare. Până să ne apropiem de el, Gustav ridică iar valizele şi intră clătinându-se în cameră, zicând: ― Vă rog să mă urmaţi, domnule. Tocmai eram pe punctul să fac întocmai, când domnişoara Stratmann îmi puse o mână pe braţ. ― Nu vă mai reţin, zise ea. N-am vrut decât să verific dacă deocamdată este ceva în programul dumneavoastră care nu vă convine. Uşa se trânti lăsându-ne afară, pe coridor. ― Ei bine, domnişoară Stratmann, am zis eu, în mare, mi-a făcut impresia… unui program foarte echilibrat. ― Am fixat întâlnirea cu Asociaţia de Sprijin Reciproc a Cetăţenilor, gândindu-ne tocmai la rugămintea dumneavoastră. Grupul de Ajutor este format din oameni obişnuiţi de toate profesiile, care s-au adunat pentru că au avut de suferit din cauza crizei în care ne aflăm. Veţi avea prilejul să auziţi propriile relatări despre câte au avut de îndurat unii dintre ei. ― A, da. În mod sigur, va fi foarte util. ― Şi după cum aţi observat, am respectat şi dorinţa dumneavoastră de a-l întâlni pe domnul Christoff în persoană. Date fiind împrejurările, vă înţelegem perfect motivele pentru care aţi cerut organizarea unei astfel de întâlniri. După cum bănuiţi, domnul Christoff este, la rândul său, încântat. Bineînţeles că are motivele lui să dorească să vă întâlnească. Vreau să spun că, desigur, el şi prietenii lui vor face tot ce le va sta în putinţă să vă convingă de părerile lor. Bineînţeles, totul va fi o aiureală, dar sunt sigură că veţi considera această întâmplare foarte utilă pentru a vă forma o imagine asupra situaţiei de aici. Domnule Ryder, arătaţi foarte obosit. Nu vă mai reţin. Poftiţi cartea mea de vizită. Vă rog, nu ezitaţi să mă sunaţi dacă aveţi probleme sau nedumeriri. I-am mulţumit şi am privit-o cum se îndepărta de-a lungul coridorului. Când am intrat în cameră, încă mai întorceam pe toate feţele diferitele implicaţii ale acestui schimb de cuvinte şi mai trecu o clipă până să-mi dau seama că Gustav stătea în picioare, lângă pat. ― Ei, aţi ajuns, domnule. După lambriurile din lemn închis la culoare care dominau tot restul clădirii, am fost surprins de aspectul uşor modern al camerei. Peretele din faţă era de sticlă, aproape din podea şi până în tavan, iar lumina soarelui intra plăcut în cameră printre două jaluzele verticale atârnate acolo. Valizele mele fuseseră aşezate una lângă alta, aproape de dulap. ― Acum, domnule, dacă îmi mai acordaţi o clipă, zise Gustav, vă voi arăta camera. În felul acesta, şederea dumneavoastră aici va fi cât se poate de plăcută. L-am urmat pe Gustav prin cameră, în timp ce acesta îmi arăta comutatoarele şi alte facilităţi. La un moment dat, m-a condus în baie şi şi-a continuat explicaţiile acolo. Tocmai era pe punctul să i-o retez, aşa cum fac atunci când un hamal îmi arată camera de hotel, dar ceva din zelul cu care îşi îndeplinea sarcina, ceva din strădania lui de a da o notă personală unei activităţi pe care o făcea de mai multe ori pe zi, mai curând m-a mişcat şi m-a împiedicat să-l întrerup. Şi atunci, cum el îi dădea înainte cu explicaţiile, arătând cu mâna diferitele locuri din cameră, îmi trecu prin minte că, în ciuda profesionalismului său, a dorinţei lui reale de a mă vedea instalat confortabil, o anumită problemă care îl preocupase toată ziua ieşise din nou la suprafaţă. Cu alte cuvinte, era din nou îngrijorat de fiica sa şi de băieţelul acesteia. Când i se făcuse propunerea cu câteva luni în urmă, Gustav nu bănuise aproape deloc că aceasta îi va aduce şi altceva decât o plăcere lipsită de complicaţii. O după-amiază pe săptămână, trebuia să petreacă două ore plimbându-se cu nepotul său prin Oraşul Vechi, lăsând-o pe Sophie să plece şi să se distreze şi ea puţin. Ba mai mult, înţelegerea se dovedise îndată a fi reuşită şi în câteva săptămâni între bunic şi nepot se crease o rutină extrem de agreabilă pentru amândoi. În după-amiezile în care nu ploua, se duceau în parcul cu leagăne, unde Boris îi demonstra ultimele lui acte de vitejie. Dacă era vreme umedă, o porneau spre muzeul de ambarcaţiuni. Apoi se plimbau pe străduţele din Oraşul Vechi, privind vitrinele diferitelor magazine, oprindu-se uneori în Piaţa Veche să urmărească reprezentaţia vreunui mim sau acrobat. Bătrânul hamal fiind foarte cunoscut în zonă, nu ajungeau niciodată prea departe fără să-i salute cineva, iar Gustav primea numeroase felicitări pentru nepotul său. Apoi se îndreptau spre vechiul pod să privească bărcile care treceau pe sub el. Expediţia se încheia la o cafenea preferată, unde comandau o prăjitură sau îngheţată şi aşteptau să se întoarcă Sophie. La început, aceste ieşiri îi aduseseră lui Gustav o enormă satisfacţie. Dar legătura din ce în ce mai strânsă cu fiica şi nepotul său îl făcuse să observe lucruri pe care altădată le-ar fi putut evita, până când nu mai putuse să se prefacă a nu vedea că nu mergea totul cum trebuie. Mai întâi, era starea de spirit generală a lui Sophie. În primele săptămâni se despărţise de ei veselă, grăbită să meargă în centrul oraşului la cumpărături sau să se întâlnească cu vreun prieten. Dar în ultima vreme era tot mai abătută la despărţire, ca şi când n-ar fi avut ce face singură. Mai mult, erau unele semne clare că necazul, oricare ar fi fost el, începuse să-şi pună amprenta pe Boris. Adevărat că nepotul său îşi păstrase încă în mare măsură firea veselă. Dar hamalul observase cum din când în când, mai ales când se făcea vreo aluzie la viaţa lui de acasă, chipul băieţelului se întuneca. Apoi, cu două săptămâni în urmă, se petrecuse ceva ce bătrânul hamal nu izbutea să-şi alunge din minte. Se plimbase cu Boris pe lângă una dintre numeroasele cafenele din Oraşul Vechi, când o observase deodată pe fiica sa într-una din ele. Umbrarul de pânză de deasupra ferestrei îi permitea să vadă clar în interior, iar Sophie era evident singură, în faţa unei ceşti cu cafea, cu o expresie de totală descurajare zugrăvită pe chip. Revelaţia faptului că nu găsise puterea de a ieşi măcar din Oraşul Vechi, fără a mai pomeni de expresia chipului ei, îl şocase pe hamal atât de tare, încât înainte de a se gândi să încerce să-i distragă lui Boris atenţia, trecu o clipă. Fusese deja prea târziu: urmărind privirea hamalului, Boris îşi zărise mama cu claritate. Băieţelul privise iute în altă parte şi amândoi îşi continuaseră plimbarea fără să pomenească deloc despre incident. În câteva minute, Boris îşi recăpătase buna dispoziţie, dar episodul îl tulburase totuşi pe hamal şi de atunci înainte întorsese în sinea sa povestea pe toate feţele. De fapt, tocmai amintirea acestui incident îi dăduse aerul acela atât de preocupat, jos în hol, incident care acum îl tulbura iar, în vreme ce îmi arăta camera. Începuse să-mi placă bătrânul şi am simţit o undă de compasiune pentru el. Era evident că rumega ceva de mult timp, iar acum se afla în starea primejdioasă de a da grijilor sale proporţii nejustificate. M-am gândit să discut cu el despre această problemă, dar apoi, cum Gustav ajunsese la capătul îndeletnicirii sale obişnuite, oboseala pe care o simţisem uneori încă de când coborâsem din avion mă cuprinsese din nou. Hotărât de a relua cu el problema mai târziu, i-am oferit un bacşiş gras şi i-am dat liber. După ce uşa s-a închis în urma lui, m-am prăbuşit, aşa îmbrăcat cum eram, pe pat, şi o vreme am privit lung în gol, spre tavan. La început, mintea mi-a fost numai la Gustav şi la diversele lui griji. Apoi însă, rămânând întins pe pat, m-am pomenit gândindu-mă iar la conversaţia purtată cu domnişoara Stratmann. Evident, oraşul acela aştepta de la mine ceva mai mult decât un simplu recital. Dar când am încercat să-mi amintesc unele amănunte esenţiale legate de vizita pe care o făceam, n-am prea reuşit. Mi-am dat seama ce prostie făcusem să nu vorbesc mai deschis cu domnişoara Stratmann. Dacă n-aş fi primit un exemplar cu programul meu, vina ar fi fost a ei, nu a mea, iar scuzele mele nu şi-ar fi avut rostul. M-am gândit iar la numele Brodsky şi de astă dată am avut impresia clară că fie mai auzisem, fie citisem despre el nu cu multă vreme în urmă. Apoi brusc mi-am amintit de un moment din lunga călătorie cu avionul, pe care tocmai o făcusem. Stăteam în cabina întunecoasă, cu ceilalţi pasageri dormind în jurul meu, şi studiam programul acestei vizite, la lumina chioară a lămpii de citit. La un moment dat, bărbatul de lângă mine se trezise şi, după câteva clipe, făcuse o remarcă amabilă. De fapt, după câte îmi aminteam, se aplecase spre mine să-mi pună o mică întrebare, ceva despre fotbaliştii de la Cupa Mondială. Nevrând să mă sustrag de la studierea atentă a programului meu, l-am expediat cam cu răceală. Acum îmi aminteam totul destul de limpede. Într-adevăr, îmi aminteam chiar şi textura hârtiei verzi şi groase pe care fusese tipărit programul, pata de un galben şters aruncată pe ea de lumina lămpii de citit, zbârnâitul motoarelor avionului, dar oricât aş fi încercat, nu-mi puteam aminti nimic din ce era scris pe hârtia aceea. Apoi, după alte câteva minute, am simţit cum mă cuprinde oboseala şi am ajuns la concluzia că n-avea rost să-mi mai fac griji înainte de a trage un pui de somn. Într-adevăr, ştiam bine din proprie experienţă cât de limpezi deveneau lucrurile după odihnă. Puteam s-o caut după aceea pe domnişoara Stratmann, să-i explic neînţelegerea, să fac rost de un exemplar din programul meu şi s-o rog să-mi clarifice tot ceea ar fi fost nevoie. Tocmai începusem să moţăi, când brusc ceva mă făcu să deschid iar ochii şi să privesc fix spre tavan. Am continuat o vreme să cercetez tavanul, apoi m-am ridicat în capul oaselor şi am privit în jur, încercând cu fiecare secundă care trecea un sentiment de recunoaştere din ce în ce mai puternic. Camera în care mă aflam acum nu era, din câte îmi dădeam eu seama, alta decât aceea care îmi slujise drept dormitor în timpul celor doi ani când părinţii mei şi cu mine locuiserăm în casa unei mătuşi, la graniţa dintre Anglia şi Ţara Galilor. Am privit iar de jur împrejur prin cameră, după care, lăsându-mă din nou pe spate, am mai privit o dată lung tavanul. Tencuit şi zugrăvit iar de curând, acesta fusese mărit, cornişele – desfiinţate, iar ornamentele din jurul lămpii – în întregime schimbate. Dar era negreşit acelaşi tavan la care privisem atât de des din patul meu îngust de odinioară, care scârţâia. M-am răsucit pe o parte şi am privit podeaua de lângă pat. Camera de hotel avea o carpetă închisă la culoare, chiar pe locul unde mi-aş fi lăsat picioarele când coboram din pat. Mi-am amintit cum odată aceeaşi porţiune de podea fusese acoperită de o împletitură verde uzată, pe care de mai multe ori pe săptămână obişnuiam să-mi aranjez cu grijă în formaţii soldaţii de plastic – peste o sută la număr – pe care îi păstrasem în două cutii de tablă pentru biscuiţi. Am întins o mână pe jos şi mi-am trecut degetele peste carpeta hotelului, şi, în timp ce făceam aceasta, mi-am amintit de o după-amiază în care mă pierdusem în lumea mea cu soldaţii de plastic şi o zarvă cumplită izbucnise la parter. Vocile fuseseră atât de sălbatice încât, chiar şi la vârsta de şase sau şapte ani, îmi dădusem seama că nu era vorba de o larmă obişnuită. Dar îmi spusesem că nu se întâmpla nimic şi, culcându-mi din nou obrazul pe împletitura verde, îmi continuasem planurile de luptă. Aproape în mijlocul acelei împletituri verzi fusese sfâşiat un petic, fapt care mă iritase întotdeauna. Dar în după-amiaza aceea, pe când vocile urlau în continuare la parter, îmi venise în minte pentru prima oară că ruptura aceasta putea fi folosită ca teren cu tufişuri, peste care soldaţii mei ar fi trebuit să treacă. Această descoperire – anume că defectul care ameninţase întotdeauna să-mi distrugă lumea imaginară putea fi de fapt inclus în aceasta – mă entuziasmase în bună măsură, iar „tufişurile” acelea aveau să devină factorul cheie pentru multe bătălii pe care le-am dirijat ulterior. Toate acestea mi-au revenit în minte în timp ce priveam în continuare tavanul. Bineînţeles, am rămas pe deplin conştient de modificarea sau înlăturarea unor caracteristici ale camerei. Cu toate acestea, conştientizarea faptului că, după atâta amar de vreme, reveneam în vechiul sanctuar al copilăriei mele, m-a învăluit într-un sentiment profund de pace. Am închis ochii şi o clipă m-am simţit ca şi când aş fi fost înconjurat din nou de toate mobilele acelea vechi. În colţul îndepărtat din dreapta, era dulapul mare şi alb cu mânerul uşii rupt. Pe peretele de lângă capul meu, pictura mătuşii mele, înfăţişând Catedrala Salisbury. Scrinul de lângă pat avea cele doua sertăraşe pline cu micile mele comori şi secrete. Toată încordarea acelei zile – călătoria lungă cu avionul, nedumeririle legate de programul meu, problemele lui Gustav – părea să pălească şi m-am simţit alunecând într-un somn adânc şi greu.