Sinteze titularizare invatatori Limba si literatura romana, Metodica, Pedagogie

Dimensiuni practice ale Curriculumului în învățământul primar               Etimologia conceptului ,,curriculum” se află în limba latină și înseamnă ,,alergare”, ,,cursă”, ,,drum”, de aici și semnificația contemporană utilizată mai frecvent ,, parcurs drum de viață sau carieră”.       În domeniul educației conceptul de ,,curriculum” a fost utilizat în a doua jumătate a secolului 16 în anul 1582 la Universitatea din Leida și în 1633 la Universitatea din Glasgow, iar semnificațiile inițiale ale conceptului erau acelea de conținut al învățământului, de plan sau programă de studiu.   Accepțiuni ale conceptului de curriculum         În sens restrâns, curriculum cuprinde ansamblul documentelor școlare, de tip reglator, în cadrul cărora se consemnează date importante cu privire la procesele educative și experiențele de învățare pe care școala le oferă elevului. Ansamblul de documente poartă denumirea de curriculum formal sau oficial.          În sens larg, curriculum reprezintă ansamblul proceselor educative al experiențelor de învățare prin care trece elevul pe parcursul său școlar în contexte formale, nonformale și informale. Experiențele de învățare sunt propuse educaților prin intermediul unor programe concrete de studiu, pentru un profil sau ciclu de învățământ, pentru o arie curriculară sau disciplină într-un semestru sau într-o oră de curs. Este de preferat ca experiențele de învățare oferite de școală să fie centrate pe particularitățile, trebuințele și interesele educaților și să răspundă nevoilor educaționale ale acestora.        Curriculum se referă la programul activității educaționale, la ansamblul proceselor educative, la activitățile de învățare, la evenimentele care se petrec în clasă și pune accent pe articularea componentelor procesului de învățământ: obiective, conținuturi, metode de învățare, metode și tehnici de evaluare. Curriculum cuprinde însuși conținutul învățământului care se concretizează în ansamblul documentelor școlare: planuri de învățământ, programe, manuale, ghiduri și îndrumări metodice, materiale suport.   Curriculum desemnează ansamblu de conținuturi, metode de învățare și metode de evaluare a performanțelor școlare, organizat în vederea atingerii unor obiective determinate.        Începând cu anul 1998-1999 în țara noastră a devenit operant Curriculum Național care este alcătuit din două segmente: curriculum nucleu și curriculum la decizia școlii (CDȘ)   Curriculum nucleu - reprezintă trunchiul comun, mai exact, numărul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planul de învățământ. Curriculum nucleu reprezintă unicul sistem de referință pentru diversele tipuri de evaluări ale procesului educativ. Se are în vedere planul cadru.   Curriculum la decizia școlii – cuprinde ansamblul proceselor educativeși al experiențelor de învățare pe care fiecare școală le propune în mod direct elevilot sau în cadrul ofertei curriculare proprii. Acest tip de curriculum asigură diferența de ore dintre curriculum nucleu (numărul minim) și numărul maxim de ore pe săptămână, pentru fiecare disciplină școlară prevăzută în planurile cadru de învățământ, pe ani de studiu.       CDȘ are trei variante: Curriculum aprofundat- are la bază trunchiul comun, respectiv elementele de conțiut obligatorii; Curriculum extins- presupune parcurgerea integrală a întregii programe școalre, inclusiv a elementelor facultative; Curriculum elaborat în școală-  prin care școala concepe și propune o disciplină nouă, cu programă, obiective, conținuturi noi, diferite de cele existente în planul cadru și trunchiul comun.      Componentele curriculum-ului Finalitățile educaționale- reprezentate de ,,țintele” procesului de învățământ, de rezultatele pe care trebuie să le obțină elevii la finalele activităților instructiv-educative Conținutul învățământului- vehiculele necesare pentru atingerea finalităților educaționale ( cunoștințe, valori, abilități, capacități. Strategii de instruire – modalități în care vor fi transmise conținuturile Strategii de evaluare – modalitatea de a identifica eficianța acțiunii educaționale.   Aria curriculară reprezintă totalitatea disciplinelor școalare care au în comun anumite obiective, metodologii oferind o viziune multidisciplinară asupra obiectelor de studii. Ariile curriculare au fost selectate în conformitate cu finalitățile învățământului luând în considerare importanța diverselor domenii culturale care structurează personalitatea umană, precum și legăturile care există între aceste domenii.      De reținut este faptul că în prezent s-a renunțat la viziunea tradițională, în care ariile curriculare cuprindeau ansambluri de obiecte de învățământ abordate monodisciplinar. Așadar, Curriculum Național este structurat pe următoarele șapre arii curriculare: Limbă şi comunicare, Matematică şi ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie fizică şi sport, Tehnologii, Consiliere şi orientare.     Ciclurile curriculare       Ciclurile curriculare reprezintă periodizări ale școlarității care au în comun obiective specifice. Ele grupează mai mulți ani de studiu care aparțin unor nivele școlare diferite, cu scopul de a urmări obiectivele majore ale fiecărei etape de pregătire și de a regla procesul de învățământ prin intervenții de natură curriculară. Aceste obiective, din cadrul ciclurilor curriculare, se referă la ce anume ar trebui să știe sau să facă elevul la sfârșitul unui ciclu.       Ciclurile curriculare sunt: Ciclul curricular al achizițiilor fundamentale (grupa pregătitoare-clasa I, II) – are ca obiectiv major acomodarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițială. În cadrul acestui ciclul elevii asimilează elementele de bază ale principalelor limbaje convenționale (scris, citit, calcul aritmetic), se formează motivarea pentru învățare. Ciclul curricular de dezvoltare (clasa III, VI)- are ca obiectiv major formarea capacităților de bază necesare pentru continuarea studiilor. Ciclul de dezvoltare vizează dezvoltarea unei gândiri structurate, formarea responsabilității pentru propria dezvoltare și sănătate, dezvoltarea achizițiilor lingvistice. Ciclul curricular de observare și orientare (clasa VII, IX) – are ca obiectiv major orientarea în vederea optimizării opțiunii școalre și profesionale ulterioare. În cadrul acestui ciclu se descoperă de către elev propriile afinități, aspirații în scopul construirii unei imagini de sine pozitive. Ciclul curricular de aprofunadre (clasa X, XI)- are ca obiectiv adâncirea studiului în profilul și specializarea aleasă, asigurând în același timp o pregătire pe baza opțiunilor din celelalte arii curriculare. Ciclul curricular de specializare (clasa XII, XIII)- are ca obiectiv pregătirea pentru integrarea eficientă în învățământul universitare sau pe piața muncii. În cadrul acestui ciclu se urmărește dobândirea încrederii în sine, construirea unei imagini pozitive asupra reușitei personale.                                            Niveluri, cicluri, filiere și profiluri   Nivelurile de învățământ- sunt ierarhizate vertical în funcție de vârsta trebuințele educabililor și gradul de dificultate al conținuturilor învățării.         -nivelul primar         -nivelul secundar         -nivelul superior   Ciclurile de învățământ- sunt mai concrete și mai explicite decât nivelurile de învățământ. ciclul antepreșcolar; ciclul preșcolar; ciclul elementar; ciclul secundar inferior (gimnazial); ciclul secundar superior (liceul).   Filierele- reprezintă domenii curriculare  diferite, fiind ierarhizate pe orizontală. filiera postiliceală filiera universitară (învățământ universitar –facultatea; învățământ postuniversitar- master, doctorat.)   Conținuturile - sunt informații prin intermediul cărora se ating obiectivele de referință propuse. Conținuturie din programa școlară pot fi valorificate pentru atingerea obiectivelor cadru și de referință și a competențelor generale și specifice solicitate prin curriculum.       Educația modernă promovează învățământul centrat pe competențe. Curriculum centrat pe competență oferă avantajul de a structura conținuturile în viziune interdisciplinară, original și creativ dând posibilitatea fiecărui elev să desfășoare activități în ritm propriu, în funcție de interese, particularități de vârstă și individuale, motivându-l în același timp pentru învățare.     COMPETENȚA este capacitatea unei persoane de a utiliza un ansamblu integrat de cunoștințe, deprinderi, atitudini și valori pentru a realiza sarcini de învățare sau situații problemă. În cadrul învățării centrate pe dezvoltarea competențelor accentul cade pe satisfacerea nevoilor elevului, lucru care implică o serie de metode unele dintre ele chiar tradiționale.      Mai mult de atât, în învățământul centrat pe competențe, instruirea este orientată către rezultatele finale, elevii fiind implicați în activitatea de învățare continuă și de autoevaluare. Specialiștii consideră că un curriculum centrat pe competențe poate răspunde mai bine cerințelor actuale ale vieții sociale și profesionale, ale pieței muncii prin plasarea demersurilor didactice pe achizițiile concrete ale elevului. În procesul de învățământ se vizează formarea și dezvoltarea de competențe educaționale, necesare elevilor pentru a-și continua studiile și pentru a se încadra pe piața muncii.       Relația obiective-conținuturi-metode de predare, învățare, evaluare             Conținutul învățământului interelaționează cu celelte componente, obiective, metode de predare-învățare-evaluare, formând curriculum. Pentru a se finaliza, procesul de învățământ trebuie coordonat optimal intra și interstructural, în raport cu conținutul și obiectivele pedagogice. Astfel, profesor stabilește tipul și structura lecției, strategiile de predare-învățare, metodele și mijloacele de învățământ, formele de organizare cu elevii.        Relația dintre obiective, conținuturi și strategii conferă specificitate unui program de instruire. Strategiile sunt legate de obiectivele operaționale și conținuturile școlare, având implicații directe asupra performanței școlare întrucât rezultatele școlare sunt dependente de modul în care profesorul aplică și dirijează interacțiunea dintre cele două, strategii și obiective.          Strategiile didactice prescriu modul în care elevul este pus în contact cu conținutul de învățare, adică cu traiectoria pe care urmează să-i fie condus efortul de învățare. Ele conferă soluții de ordin structural cu privire la proiectarea și combinarea diferitelor metode, mijloace, forme și resurse de predare-învățare-evaluare, pentru ca elevii să ajungă la achizițiile dorite, iar obiectivele educaționale să fie atinse.          În instruirea școlară, relația obiective-conținuturi, strategii, exprimă algoritmul care trebuie urmat în vederea elaborării proiectării didactice: stabilirea obiectivelor cadru, de referință și operaționale; analizarea resurselor umane (clasa de elevi), ținând seama de particularitățile psihice și individuale; stabilirea conținuturilor în funcție de obiectivele, resursele umane și materiale existente; stabilirea metodelor de predare-învățare-evaluare în raport cu obiectivele educaționale și conținuturi; stabilirea formelor de organizare, a activităților didactice în funcție de obiective, conținuturi și metode;     Toți acești pași se realizează de către profesor prin comportamentul său didactic.   TIPURI DE CURRICULUM     În educația formală și nonformală, toți indivizii experimenteză mai multe categorii de curriculum: Curriculum general sau core curriculum – este asociat cu obiectivele generale ale educației, cu conținuturile educației generale și oferă o bază de cunoștințe,  abilități capacități obligatorii pentru toți elevii în cadrul primelor stadii ale școlarității. Curriculum general nu vizează specializarea în raport cu un domeniu particula de activitate. Acest tip de curriculum cuprinde trunchiul comun de materii, obligatorii pentru toți elevii. Curriculum specializat pe categorii de cunștințe și aptitudini- este focalizat pe îmbogățirea și aprofundarea competențelor, pe exersarea abilităților înalte, pe formarea comportamentelor specifice determinării performanțelor în domenii particulare. Curriculum subliminal sau ascuns- reprezintă totalitatea valorilor și a  experiențelor de învățare, pe care instituția de ănvățământ le transmite fără ca acestea să fie prevăzute în programul educativ. În acest context școala formează o serie de conduite și atitudini precum: a ști să petreci timpul liber, a învăța să ai succes etc. Curriculum informal- se referă la opotunitățile și experiențele de învățare oferite de instituțiile din afara sistemului de învățământ, care transmit valori, formează atitudini și competențe într-o manieră complementară școlii. Curriculum formal- reprezintă ansamblul documentelor școlare de tip reglator, în cadrul cărora se consemnează datele inițiale privind procesele educative și experiențele de învățare pe care școala o oferă cursanților în funcție de etapa de pregătire. Curriculum local- reprezintă oferta educațională de care beneficiază doar elevii dintr-un spațiu geografic determinat. În cadrul acestui tip de curriculum obiectivele și conținuturile activităților instructiv-educative sunt propuse de inspectoratele școlare sau chiar de către unitățile de învățământ.     Orientări și practici noi în organizarea curriculumului   INTERDISCIPLINARITATEA       Abordarea interdisciplinară pornește de la ideea că nici o disciplină de învățământ nu constituie un domeniu închis, ci se pot stabili legături între acestea. Succesul în activitatea elevilor, mai ales acelor din învățământul primar este posibil numai dacă aceștia pot să coreleze interdisciplinar informațiile obținute la lecții.         Un învățământ interdisciplinar poate fi realizat printr-un curriculum integrat, adică printr-o organizare a acțiunii educative în care elevul este plasat în situații educative semnificative efectuând activități care cer competențe dobândite la mai multe discipline școlare.      Principala modalitate de introducere a interdisciplinarității în învățământ o reprezintă regândirea conținuturilor și elaborarea planurilor, programelor și manualelor școlare.      Interdisciplinaritatea permite elevului să acumuleze informații despre obiecte procese fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai școlarității; clarifică mai bine o temă prin apel la mai multe discipline; permite aplicarea cunoștințelor în diferite domenii; constituie economicitate din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunștințe și volumul de învățare.   PREDAREA INTEGRATĂ      Literatura pedagogică actuală, descrie integrarea curriculară drept o modalitate inovatoare de proiectare a curriculumului, care presupune sintetizarea și organizarea didactică a conținuturilor din domenii diferite ale cunoașterii, astfel încât să se asigure achiziția de către copii a unei imagini coerente, unitare despre lumea reală.       Termenul de curriculum integrat, sugerează în priumul rând corelarea conținuturilor, însă acest demer necesită o abordare curriculară în care punctul de pornire este cel mai adesea finalitățile urmărite, în funcție de care sunt alese toate celelalte componente ale procesului instructiv-educativ.       Din punct de vedere curricular, integrarea înseamnă: organizarea, punerea în relație a disciplinelor școalre cu scopul de a evita izolarea lor tradițională; procesul și rezultatul procesului în care elevul interpretează materia care îi este transmisă pornind de la experiența de viață și de la cunoștințele pe care deja și le-a însușit; stabilirea unor relații între conștințele, capacitățile valorile ce aparțin unor discipline școlare distincte. Așadar, predare integrată este o manieră de organizare a învățământului asemănătoare cu interdisciplinaritatea, dar se deosebește de aceasta prin faptul că ia o idee care trece dincolo de granițele științifice și grupează cunoașterea în funcție de noua perspectivă.   MODULARITATEA       Modularitatea presupune o organizare a conținuturilor învățământului care să asigure continuitate educativă, care să rezerve posibilități de intrare, de ieșire, de reorientare, de adecvare la diferite medii.        Organizarea modulară,pe de o parte, asigură o mai bună organizare și condurece a învățării incluzând toate componentele structurale și funcțioanle ale curriculumului, air pe de altă parte, facilitează personalizarea traseelor de învățare- parcurgerea modulelor se poate realiza în ritmuri diferite în funcție de particularitățile clasei-.   CURRICULUM DIFERENȚIAT ȘI PERSONALIZAT       Acest tip de organizare vizează în esență adaptarea procesului de instruire la posibilitățile aptitudinale, la nivelul intereselor cognitive, la ritmul și la stilul de învățare al elevului.  Politica educațioanală de diferențiere curriculară exprimă trecerea de la ,, o școală pentru toți” la ,,o școală pentru fiecare”.        Adaptarea curriculară în raport cu caracteristicile și potențialul individual se poate referi la diferite și variate nivele, de la cel submediu la supramediu (pentru copiii supradotați). Diferențierea se face de către profesori în conținut, metode de predare-învățare-evaluare și în mediul psihologic.       Diferențierea curriculară se poate realiza pentru unul sau mai mulți elevi și presupune mai întâi o evaluare a distanței elevului față de obiectivele instruirii. Realizarea propriu-zisă poate presupune programe de recuperare –pentru cei ce ating nivelul de cunoștințe cerut de programă-, dar și programe speciale, de îmbogățire sau aprofundare pentru elevii care depășesc nivelul general al unui grup școlar.       Conținuturile curriculare pentru elevii dotați și talentați are trebui să fie organizate așa încât să includă idei, probleme, teme mai elaborate, mai compleze și mai profunde. Mai mult, acestea ar trebui să facă pe elevi capabili să exploreze constant cunoștințele și informațiile noi, să dezvolte o atitudine de valorizare a studiului. Prin intermediul curriculumului diferențiat este necesar să se promoveze inițiativa în cadrul elevilor, precum și învățarea și dezvoltarea auto-dirijată.   Produse curriculare: planul de învățământ, programa școlară, manualul școlar     Procesul de învățământ și conținuturile educaționale se obiectivează prin documente școalare sau documente curriculare.       Există mai multe tipuri de produse curriculare: produse curriculare principale ( planul de învățământ și programele școlare) produse curriculare secundare (manualele școlare și metodicile speciale) produse curriculare terțiare (orare, planificări calendaristice, proiecte pedagogice)           PLANUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT -  este un document oficial în care se structurează conținutul învățământului pe nivele și profiluri de școli. Acesta cuprinde numărul de ore (min/max) pe diferite discipline sau arii curriculare. Planul-cadru influențează strategia de alocare a resurselor umane și materiale în domeniul învățământului, sistemul de evaluare și de examinare, sistemul de formare inițială și continuă a personalului didactic.     Întocmirea planului de învățământ ridică o serie de probleme pedagogice cu privire la alegerea obiectelor de învățământ, la succesiune lor pe clase și cicluri de învățământ, la ponderea acordată fiecărui obiect de învățământ.        PROGRAMA ȘCOALARĂ - este documentul care detaliază conținutul fiecărui obiect de învățământ pentru fiecare clasă sau an de studiu. Programele școlare concretizează natura și volumul cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor ce urmează a fi însușite într-o perioadă determinată.     Programa școlară este instrumentul de la care se pornește în proiectarea didactică, având o valoare operațională și instrumentală deosebită.  Ea este constituită din două părți: partea introductivă- în care sunt subliniate sarcinile și importanța disciplinei, obiectivele fundamentale care vor trebui urmărite în predare-; programa propriu-zisă- în cadrulș căreia se prezintă conținutul cunoștințelor ce urmează a fi predate, repartizate pe capitole, subcapitole, teme și lecții, indicându-se numărul de ore necesare pentru predarea lor.        MANUALUL ȘCOLAR - este documentul care dezvoltă și concretizează conținutul programei prin prezentarea cunoștințelor și a acțiunilor ce urmează a fi întreprinse de către elevi pentru asimilarea lor.  Manualul este un document de orientare pentru profesor și un instrument de lucru pentru elevi.     În țara noastră funcționează în prezent manualele alternative, aceste fiind considerate o necesitate atât pentru formatori cât și pentru elevi, întrucât nici unii nici alții nu sunt identici, profesorii având posibilitatea de a alege manualul care răspunde cel mai bine cerințelor diferite ale elevilor.     Manualul școlar are următoarele funcții pedagogice:   - de informare;   - formativă- a cunoștințelor și capacităților vizate de obiectivele instructiv-educative;   - stimulativă- constă în declanșarea și susținerea unei motivații pozitive în activitatea de învățare;   - de autoinstruire- prin conținutul său, manualul trebuie să pregătească condițiile pentru realizarea autoeducației.       Problematica actuală a manualelor alternative presupune din partea profesorilor competențe psihopedagogice deosebite pentru alegerea acelor manuale care se adaptează cel mai mult caracteristicilor psiho-comportamentale ale elevilor, precum și propriilor aptitudini și stiluri didactice.      METODICILE AUXILIARE - auxiliarele curriculare, ghidurile metodice, îndrumătoarele și materialele didactice sunt conexe manualelor și fac parte din curriculum facilitând demersurile didactice, practice de valorificare a programelor școlare și manualelor școlare.     PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ - este un document administrativ alcătuit de profesor care asociază într-un mod personalizat elementele programei cu alocarea de timp considerată optimă de către acesta.   PROIECTUL DE LECȚIE – are un caracter orientativ, având o structură flexibilă și elastică. Valoarea unei lecții se apreciază în funcție de randament. Lecția are randamentul maxim atunci când toți elevii din clasă au obținut maximum de rezultate bune cantitativ și calitativ, cu un efort mai mic, într-un timp cât mai scurt.       Orice lecție trebuie să constituie un pas mai departe în dezvoltarea personalității elevului, iar pentru acest lucru se cere respectarea unor cerințe:   1. scopului urmărit;   2. meticuloasă a conținutului lecției –profesorul trebuie să aleagă pentru fiecare lecție materialul potrivit, ca să asigure atingerea scopului urmărit;   3. metodelor și procedeelor potrivite;   4. metodică a lecției – depinde de respectarea principiilor didactice în condițiile concrete de activitate cu clasa respectivă. O lecție bine organizată antrenează pe toți elevii. Particularitățile individuale fac însă ca aceștia să nu lucreze în același ritm și să nu obțină aceleași rezultate. Profesorul prevede aceste situații și pregătește mijloacele potrivite pentru a obține de la fiecare elev randamentul maxim.                         

PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT   ANALIZĂ CONCEPTUALĂ Procesul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de învăţământ în cadrul căruia se realizează instruirea şi învăţarea elevilor şi studenţilor prin intermediul activităţilor proiectate, organizate şi dirijate de către profesori, în conformitate cu anumite norme şi  principii  didactice,  într-un  context  metodic  adecvat,  apelând  la  resurse materiale şi didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor educaţiei. Procesul  de  învăţământ  reprezintă  dimensiunea  dinamică  a  sistemului  de învăţământ, deoarece în cadrul lui  are loc activitatea de învăţare, iar elevii  şi studenţii sunt îndrumaţi  de către profesori  cum să înveţe. Funcţiile generale ale sistemului de învăţământ   sunt   realizate   în   cadrul   procesului   de   învăţământ   prin   intermediul programelor de instruire formală (dar şi nonformală) structurate şi ierarhizate pe cicluri şi ani de studii. Procesul  de  învăţământ  este  subordonat  din  punct   de  vedere  structural şi funcţional faţă de sistemul de învăţământ. Dimensiunea operaţională  a procesului de învăţământ, dependentă de decizia profesorului, conferă  acestuia un anumit grad de libertate în  proiectarea, realizarea  şi dezvoltarea curriculară a instruirii, dinamizând  şi actualizând permanent sistemul de învăţământ. Perspectiva dinamică priveşte procesul de învăţământ ca un sistem “deschis unui sistem superior (suprasistem), cu o dinamică proprie (fluxuri de intrare, “input” –  şi fluxuri de ieșire – “output”), cu capacitate de autoreglare.” Procesul de învăţământ este un ansamblu de activităţi organizate şi dirijate care se desfaşoară etapizat, în cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative. În cadrul procesului de invăţământ se desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: a) de predare, învăţare şi evaluare; b) manageriale; c) economico-financiare; d) administrativ-gospodăreşti; e) în afara clasei şi a şcolii. Fiecare dintre acestea are un anumit specific, în funcţie de natura activităţii de tipul de şcoală şi de treapta de şcolarizare. Unele sunt reglementate prin acte normative, în timp ce altele se supun doar normelor pedagogice. Activitatea cu frecvenţa cea mai mare în ceea ce priveşte repetitivitatea este cea de predare, învăţare şi evaluare, care constituie însăşi esenţa procesului de invăţământ, ei fiindu-i subordonate toate celelalte tipuri de activităţi. Activitatea managerială cuprinde, în principal, acţiuni şi operaţii de planificare şi prograrnare, de organizare şi coordonare, control şi îndrumare, atât la nivelul instituţiei de învăţământ, cât şi la nivelul formaţiunilor de studiu. Activitatea economico-financiară se referă, îndeosebi, la gestionarea fondurilor băneşti alocate prin buget. În instituţiile de învăţământ, cea mai mare parte a bugetului se cheltuieşte pentru salarii şi întreţinere. Activitatea administrativ gospodărească are drept principal scop menţinerea funcţionalităţii spaţiilor de învăţământ şi a unui mediu ambiental cât mai stimulator pentru învăţare, cu respectarea normelor igienico-sanitare în vigoare. Activităţile organizate în afara clasei şi a şcolii sunt cele cunoscute: consultaţii şi meditaţii, activitatea cultural-artistică şi sportivă, precum şi cea desfaşurată în cadrul cercurilor pe obiecte de studii, excursiilor şi vizitelor, diverse activităţi cu părinţii, de orientare şcolară şi profesională. Cu alte cuvinte, procesul de învăţământ poate fi definit şi ca un ansamblu de elemente (obiective, conţinuturi, resurse umane — personal didactic şi de conducere, didactic auxiliar şi administrativ, elevi — resurse materiale — spaţii de învăţământ, materiale didactice, terenuri şi baze sportive, poligoane de instruire-strategii de instruire, forme de organizare, tehnici de evaluare), care interacţionează în cadrul unei activităţi complexe, desfăsurate în mod organizat şi sistematic, pentru realizarea unor finalităţi dinainte stabilite. La baza procesului de învăţământ stă activitatea instructiv-educativă, deci o activitate de cunoaştere şi asimilare a unui sistem de valori, stabilit prin documente oficiale cu caracter obligatoriu (planurile de învăţământ şi programele şcolare). PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT reprezintă activitatea intenţionată, conştientă şi organizată de predare-învăţare-evaluare, realizată într-un spaţiu educaţional instituţionalizat, cu o tehnologie didactică determinată, cu anumite rezultate anticipate şi realizate. Laturile procesului de învăţământ sunt : PREDAREA, ÎNVĂŢAREA, EVALUAREA. PREDAREA este latura procesului de învăţământ intenţionată, programată, organizată de transmitere de către profesor a cunoştinţelor teoretice şi practice care stau la baza învăţării. ÎNVĂŢAREA este latura procesului de învăţământ intenţionată, programată şi organizată de dobândire şi asimilare a cunoştinţelor teoretice şi practice de către elev pe baza predării şi a studiului individual. EVALUAREA reprezinta o succesiune de operaţii de apreciere, măsurare şi control a cunoştinţelor teoretice şi practice prin care se raportează obiectivele educaţiei la rezultatele obţinute. Eficienţa procesului de învăţământ este dată de interacţiunea dinamică între predare, învăţare şi evaluare. Fiecare dintre cele trei laturi ale procesului de învăţământ se raportează una la cealalta, pentru a intra într-o interacţiune reală şi eficientă. Profesorul operaţionalizează obiectivele didactice în funcţie de vârsta elevilor, selectează conţinuturile în funcţie de profilul clasei, alege şi îmbină metodele, mijloacele şi formele de organizare a lecţiei în funcţie de particularităţile subiecţilor educaţionali. Elevul se raportează la intenţiile profesorului, îşi reglează posibilităţile de învăţare în funcţie de cerinţele formulate explicit, recepţionează, prelucrează şi redă cunoştinţele predate într-o modalitate personală în funcţie de aptitudinile. capacităţile, interesele şi aspiraţiile sale.Evaluarea tinde sa devină o latură din ce in ce mai integrată a procesului educaţional, fiind prezentă pe întreg parcursul acestuia evaluare initială, continuă şi finală. ÎNVĂŢAREA poate fi privită din următoarele perspective : 1. Ca fenomen al lumii vii, învăţarea este procesul care constă în modificările adaptative ce asigură continuitatea şi evoluţia lumii vii. Aceasta este cea mai largă semnificaţie a conceptului de învăţare care identifică învăţarea cu adaptarea. Dar adaptarea la mediu a plantelor şi animalelor nu poate fi confundată cu învăţarea umană. 2. ÎNVĂŢAREA UMANĂ este procesul care asigură modificări structurale şi funcţionale profunde, selective şi stabile, obiectivate în achiziţii cognitive, afective şi acţionale ca răspunsuri şi anticipări ale fiinţei umane la solicitările variate ale mediului socio-cultural şi educaţional. Învăţarea mersului, a vorbirii, a modului de a gândi, de a reacţiona afectiv şi comportamental reprezintă cele mai bune exemple de învăţare umană. 3. ÎNVĂŢAREA ŞCOLARĂ este activitatea fundamentală a elevului în şcoală având doua componente: a. învăţarea internă care este latura mentală a procesului de învăţământ şi care constă în realizarea actelor de percepţie, înţelegere, abstractizare, generalizare, fixare şi reproducere a cunoştinţelor; b. învăţarea externă sau comportamentală care constă în aplicarea cunoştinţelor, formarea deprinderilor, obişnuinţelor şi priceperilor intelectuale şi practice. Eficienţa procesului de învăţământ este dată de interacţiunea dintre învăţarea internă şi cea externă, dintre cea cognitivă şi cea comportamentală.   CARACTERISTICILE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT sunt considerate urmatoarele: 1. Caracterul bilateral (profesor-elev) – biunivoc (1-1) - inter-activ. Procesul de învăţământ se realizează între partenerii principali care sunt profesorul şi elevul. Concepţia parteneriatului educaţional consideră procesul de învăţământ dependent în egală măsură de profesor şi elev deoarece ei au rol-status-uri complementare. Rolul elevului se reflectă în status-ul profesorului iar status-ul elevului determină rolul profesorului. Relaţia biunivocă în procesul de învăţământ se desfăşoară în ambele sensuri de la profesor la elev şi de la elev la profesor. Atât profesorul cât şi elevul pot deveni emiţători şi receptori de informaţie. Profesorul este prin rolul său specific cel care transmite cunoştinţele teoretice şi practice organizate, planificate, modelate în aşa fel încât acestea să poată fi în condiţii optime recepţionate. Elevul este prin rolul său specific cel care recepţionează cunoştinţele teoretice şi practice transmise de profesor. Dar şi elevul este emiţător de informaţii pentru profesor despre modalitatea în care a recepţionat informaţiile transmise de professor. Aceasta este veriga de feed-back a procesului de învăţământ, care se constituie într-o modalitate de control asupra eficienţei acestuia. Relaţia biunivocă se desfăşoară într-o circularitate permanentă, având o componentă directă de la profesor la elev şi o componentă inversă de la elev la profesor. Inter-activitatea procesului educaţional se referă la participarea profesorului şi elevului la descoperirea cunoştintelor, la modelarea lor, la transformarea obiectivelor anticipate în obiective realizate. 2. Calitatea de obiect şi subiect a elevului. Până la gimnaziu elevul este în mod predominant obiect al procesului de învăţământ deoarece profesorul are rolul determinant în formarea şi modelarea personalităţii acestuia în şcoală. Treptat în perioada preadolescenţei şi adolescenţei creşte rolul elevului în dobândirea cunoştinţelor, acesta devenind din ce în ce mai mult din obiect în subiect al educaţiei. Dar trecerea de la calitatea de obiect al educaţiei la cea de subiect nu depinde doar de vârsta elevilor ci şi de particularităţile lor individuale, de nivelul intelectual, de maturitatea afectivă, de gradul de dezvoltare a intereselor şi aspiraţiilor. Mediul educaţional mai larg, de familie, grup de prieteni, societate se constituie în influenţe externe ale procesului de învăţământ care accentuează sau inhibă auto-educaţia. 3. Caracterul informaţiv şi formativ al procesului de învăţământ. Procesul de învăţământ are ponderea cea mai mare în transmiterea cunoştinţelor generale şi de specialitate din toate domeniile de activitate, dar şi în formarea capacităţilor cognitive, afective şi acţionale ale elevilor. Pe măsura dezvoltării personalităţii elevului se creează un raport optim între caracterul informaţiv şi cel formativ al procesului educaţional, deplasindu-se accentul de pe aspectul cantitativ spre cel calitativ-formativ al predării- învăţării. Eficienţa procesului de învăţământ este condiţionată de descoperirea acestui optim în relaţia informare-formare, în individualizarea ei în funcţie de tipul de scoală, de profilul clasei, de particularităţile de vârstă şi individuale ale subiecţilor educaţionali. 4. Caracterul cognitiv-creativ al procesului de învăţământ. Procesul de învăţământ nu este un proces propriu-zis de descoprire a cunoştintelor, ci unul de redescoperire, de selectare, de transpunere în limbaj psiho-pedagogic, de transmitere, de fixare şi evaluare a acestor cunoştinţe, în modalităţi sistematice, planificate şi organizate.Caracterul cognitiv-creativ al procesului de învăţământ se referă la: -laturile procesului de învăţământ (predare, învaţare, evaluare), - componentele procesului de învăţământ(cunoştinţe, priceperi, deprinderi, abilităţi ), - partenerii educaţionali(profesor, elev), resurse materiale, financiare etc. 5. Caracterul cibernetic al procesului de învăţământ este dat de relaţia biunivocă între profesor şi elev, mediată de interacţiunea dintre repertoriile emiţătorului şi ale receptorului, de totalitatea structurilor cognitive, afective şi acţionale ale partenerilor comunicării şi de gradul lor de întâlnire. 6. Caracterul educaţional al procesului de învăţământ se referă la misiunea şcolii de modelare a subiecţilor educaţionali, la finalităţile de lungă durată ale şcolii, de formare şi dezvoltare a personalităţii complexe, flexibile şi creative ale elevilor.   COMPONENTELE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT Conţinuturile curriculare ale procesului de învăţământ sunt considerate componentele acestuia prin intermediul cărora se realizează principala activitate a procesului de învăţământ, învăţarea. Componentele procesului de învăţământ sunt: 1.CUNOŞTINŢELE reprezinta componenta ideatică, cognitivă a procesului de învăţământ exprimată prin informaţii sub formă de noţiuni, principii, legi, teorii, ipoteze care se predau şi se învaţă la o anumită disciplină de învăţământ sau pe ansamblul acestora. De exemplu, la didactică, cunoştinţele se referă la: procesul de învăţământ, la strategii şi modele ale învăţării, la principii diactice, la tehnologia didactică, la comunicare didactică, la evaluare, etc.Cunoştinţele transmise de profesor trebuie să fie ştiinţifice, organizate sistemic, clare, accesibile particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor. 2.PRICEPERILE reprezintă componenta formativ-acţională a procesului de învăţământ exprimată prin capacitatea de a aplica cunoştinţele în mod conştient, activ, participativ în condiţii variate, schimbate. La didactică se pot forma priceperile de a aplica metodele didactice de predare, de învăţare, de evaluare în mod diferenţiat în funcţie de situaţia de învăţare, de subiecţii educaţionali, de obiectivele propuse. Jocul de rol este una dintre cele mai eficiente metode de formare şi dezvoltare a priceperilor didactice. 3.DEPRINDERILE sunt priceperi transformate în sisteme automatizate. Jocul de rol se poate antrena timp de mai mulţi ani până când laturile procesului de învăţământ predare, învăţare, evaluare se automatizează. Deprinderile didactice au atât aspecte pozitive, de desfăşurare cursivă, eficientă a procesului de învăţământ cât şi aspecte negative care pot duce la rigidizarea acestuia , la repetarea lui necreativă.  4.OBIŞNUINŢELE sunt componente formativ-acţionale , de aplicare a cunoştinţelor în mod curent şi frecvent ca o necesitate vitală, de obicei ca un act reflex total. Învăţarea unei meserii sau profesiuni presupune formarea unor obişnuinţe profesionale care pot fi extinse în anumite limite şi în afara ei. Activitatea educaţională nu se realizează numai în şcoală de către profesor. Un profesor cu vocaţie simte nevoia să-şi manifeste obişnuinţele educaţionale de a explica mai mult, de a influenţa benefic pe cei din jurul său şi în afara şcolii.   DINAMICA PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT Desfăşurarea procesului de învăţământ se realizează în contextul interacţiunii unor etape de natură pedagogigă, psihologică, gnoseologică şi logică. Acestea sunt: perceperea, înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea, fixarea, formarea priceperilor şi deprinderilor şi evaluarea cunoştinţelor. 1.PERCEPEREA este etapa cunoaşterii senzoriale, prin contactul direct cu realitatea (materiale didactice intuitive, experienţe), prin mijlocirea simţurilor şi a îmbinării cu raţionalul - când se formează imaginea globală a realităţii sub formă de percepţii şi reprezentări. Cunoaşterea umană se realizează la cele două nivele ale sale: cunoaşterea senzorială care se reflectă în senzaţii şi percepţii şi cunoaşterea logică care se reflectă în gândire şi limbaj. Dacă senzaţiile se formează prin reflectarea obiectelor, fenomenelor şi proceselor în prezenţa acestora , percepţiile asigură imaginea globală a particularităţilor lor. În absenţa obiectelor, fenomenelor şi proceselor se formează reprezentările care se situează la mijlocul distanţei între cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea logică. În procesul educaţional operaţia intelectuală a percepţiei este baza metodelor didactice intuitive, care asigură elevilor contactul direct cu obiectele de învăţat, formând un ansamblu de reprezentări necesare pentru devoltarea gândirii specifice domeniului respectiv. 2.ÎNŢELEGEREA, ABSTRACTIZAREA ŞI GENERALIZAREA CUNOŞTINŢELOR este etapa cunoaşterii logice, raţionale, abstracte. Pe baza comparaţiilor, analizei şi sintezei se diferenţiază semnificaţiile şi conexiunile esenţiale, tipice şi generale ale realităţii studiate realizându-se înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea acestora sub formă de noţiuni, concepte, idei, teze, principii , legi. Pedagogia şi didactica sunt discipline ştiinţifice cu un grad mare de abstractizare. Noţiunile de educaţie, curriculum, proces de învăţământ, învăţare nu pot fi percepute direct şi concret ci prin intermediul situaţiilor şi faptelor educaţionale. De aceea sunt eficiente metodele didactice de modelare a realităţii, de simulare şi imaginare a situaţiilor educaţionale. Experimentul pedagogic s-a dovedit a fi una dintre cele mai adecvate metode de cunoaştere şi trasformare a realităţii educaţionale. 3. FIXAREA ŞI STOCAREA CUNOŞTINŢELOR este actul de înregistrare şi fixare mentală a cunoştinţelor asigurându-se memorizarea acestora logică, creându-se fondul aperceptiv necesar înaintării cunoaşterii. Fixarea trebuie să fie dinamică în sensul restructurării şi integrării continue a sistemelor de cunoştinte. Fixarea cunoştintelor se face prin întrebări şi răspunsuri, prin exerciţii orale, prin rezolvări de probleme. STUDIUL INDIVIDUAL este deosebit de important în fixarea şi stocarea cunoştinţelor. Acesta este cu atât mai eficient cu cât subiecţii educaţionali au iniţiativa în căutatea informaţiilor, în identificarea surselor de informaţie, în selectarea cunoştinţelor necesare, în organizarea lor în sisteme de cunoştinte. În acest fel cunoştinţele sunt mai bine înţelese, interiorizate, putând fi redate într-o manieră personalizată. 4. FORMAREA PRICEPERILOR ŞI DEPRINDERILOR este etapa de formare a capacităţilor de aplicare a cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice, de proiectare şi investigaţie ştiinţifică. Aceasta este baza formării profesionale a elevilor. Didactica modernă, actuală pune un accent deosebit pe dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor la toate disciplinele de învăţământ ca bază a calificării şi profesionalizării viitoare. Ca urmare obiectivele pedagogice elaborate până în clasa a X-a sunt transformate în competenţe în clasele mari de liceu şi în învăţământul superior. Devine din ce în ce mai important nu ceea ce ştie subiectul educaţional ci ceea ce ştie el să facă.Conţinuturile educaţionale se adaptează în aşa fel încât să fie predominant acţionale. Tehnologia didactică cu rolul de a opera aceste transformări în didactica modernă este cea activ-participativă, care antrenează, stimulează şi dezvoltă capacităţile acţionale ale subiecţilor educaţionali . 5.EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR este actul didactic de control (verificare, apreciere, notare) a cunoştinţelor. Evaluarea evidenţiază valoarea, nivelul, şi eficienţa învăţării. Didactica actuală cu privire la problematica evaluării susţine necesitatea integrării evaluării întregului proces educaţional, în toate etapele sale. Cu cât evaluarea este mai contiuă, mai formativă şi mai acţională cu atât ea devine mai eficientă.   ABORDĂRI STRUCTURAL–SISTEMICE, ABORDĂRI FUNCŢIONALE, ABORDĂRI INTERACŢIONALE Abordarea sistemica a procesului de învăţământ permite “valorificarea: a) raporturilor dintre variabilele independente de cadrul didactic (dependente de finalităţile /funcţiile   şi  de  structura  sistemului  de  învăţământ)   şi  variabilele dependente  exclusiv  de  cadrele  didactice  (calitatea  proiectării  şi  realizării activităţilor didactice/educative concrete); b) principiilor  pedagogice  generale  de   proiectare   şi  de  realizare  a  activităţii didactice /educative (comunicarea–cunoaşterea–creativitatea pedagogică); c) structurilor implicate în proiectarea pedagogică a activităţii didactice/educative (obiectivele -conţinutul-metodologia-evaluarea   procesului   de   învăţământ). Activitatea sistematică şi organizată care se desfăşoară în şcoală, sub indrumarea cadrelor didactice, în vederea educării elevilor se numeşte proces de învăţământ. Analizat din punct de vedere sistemic, procesul de învăţământ poate fi definit ca o entitate cu o structură unitară şi dinamică, constituită din mulţimea componentelor, a relaţiilor cu contextul și a produselor, rezultate din interacţiunea multiplă a componentelor. Analiza sistemică permite cunoaşterea mai completă a componentelor şi a intercondiţionărilor, a funcţionalităţii procesului, a cauzelor care determină anumite distorsiuni, oferind posibilitatea unui management ştiinţific, pedagogic şi metodic al activităţii de predare - învăţare şi evaluare, ca procese fundamentale ale actului didactic. Componentele procesului de învăţământ sunt analizate sub trei aspecte: 1. din punct de vedere funcţional (obiectivele pedagogice); 2. din punct de vedere structural (resurse umane, conţinuturi, forme de organizare, relaţiile profesor-elev şi între elevi, timpul şi spaţiul şcolar unde se desfăşoară lecţia); 3. din punct de vedere operaţional (procesul de predare - învăţare - evaluare şi strategiile didactice)   ABORDĂRI FUNCŢIONALE Dimensiunea funcţională a procesului de învăţământ reflectă legătura acestuia cu sistemul de învăţământ, legătură realizată la nivelul raporturilor existente între finalităţile pedagogice macrostructurale şi finalităţile pedagogice microstructurale Obiectivele exprimă, într-o formă concentrată, finalităţile la care trebuie să se ajungă în procesul de predare-învăţare în funcţie de anumite priorităţi. Aceasta constituie esenţa procesului, stabilind: •          ce să cunoasă elevul din cadrul unui obiect de studiu; •          ce deprinderi, capacităţi intelectuale, convingeri, sentimente şi atitudini să-şi formeze. De precizarea corectă şi completă a obiectivelor pedagogice vor depinde: stabilirea conţinutului, alegerea strategiilor, a formelor de organizare şi evaluarea performanţelor.   ABORDĂRI Dimensiunea structurală a procesului de învăţământ vizează sursele pedagogice angajate de sistem pentru realizarea calitativă a activității didactice şi relaţiile de colaborare instituite de "şcoală" cu societatea civilă în general, cu comunităţile educative, teritoriale şi locale, în mod special. Această dimensiune a procesului de învăţământ reflectă structura materială  şi structura de relaţie a sistemului, care asigură: - repartizarea resurselor pedagogice (materiale, umane, financiare, informaţionale), disponibile la un anumit moment dat; - atragerea resurselor pedagogice suplimentare din direcţia agenţilor sociali (economici, politici, culturali) interesaţi să investească în învăţământ. Resursele umane se referă, în primul rând la profesor, care, pentru a realiza o activitate instructiv-educativă eficientă, are nevoie de anumite calităţi: competenţă profesională şi pedagogică, măiestrie şi tact pedagogic, stil modern de predare - învăţare - evaluare, conştiinţă profesională, aptitudini organizatorice şi tehnici necesare mânuirii mijloacelor de învăţământ. Profesorul proiectează, planifică, organizează, îndrumă,  controlează procesul de învăţământ. Elevul constituie a doua resursă umană şi participă la procesul de învăţământ atât ca obiect, dar mai ales ca subiect al educaţiei, fiind angajat în propria sa formare, pe baza autocunoaşterii sub aspectul capacităţilor de care dispune. Resursele materiale cuprind mijloacele de învăţământ şi pe cele financiare (bugetul învăţământului). Conţinuturile învăţământului cuprind valorile ştiinţifice, tehnice şi umaniste, structurate în programele şi manualele şcolare pe baza unor criterii ştiinţifice, psihologice şi pedagogice. Stabilit în concordanţă cu obiectivele pedagogice, conţinutul orientează întregul proces de predare-învăţare şi evaluare. De aceea, conţinutul trebuie permanent actualizat şi restructurat, în funcţie de progresele realizate în ştiinţă, tehnică şi în cultură. El trebuie să aibă un caracter ştiinţific, experimental, practic şi interdisciplinar, reprezentarea lui fiind activă, iconică (machete, mulaje) şi simbolică, sub formă de formule logice, matematice, chimice. Formele de organizare a activităţii didactice asigură aplicarea şi realizarea obiectivelor precum şi a conţinuturilor prin lecţii desfăşurate în clase, cabinete, laboratoare, ateliere şcolare, terenuri staţiuni experimentale, vizite, excursii didactice, cursuri, seminarii, activităţi în producţie şi de cercetare ştiinţifică. Acestea se desfăşoară într-o unitate de timp (oră de curs, semestru, an şcolar) şi într-un spaţiu şcolar dotat cu mijloacele şi materialele necesare pentru desfăşurarea unor activităţi didactice moderne de predare - învăţare - evaluare, de producţie sau de cercetare ştiinţifică. Strategiile didactice constituie instrumentele de realizare a obiectivelor pedagogice şi a conţinuturilor. Ele sunt dependente, în primul rând, de obiective şi conţinuturi, precum şi de nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor, de cunoştinţele lor anterioare. Strategiile didactice pot fi explicativ-demonstrative, algoritmice, euristice, inductive, deductive, prin analogie şi, mai ales, combinate. În cadrul lor, se combină, în forme diferite, metodele, mijloacele de învăţământ, procedeele şi tehnicile de lucru, asigurând un învăţământ activ-participativ, care să dezvolte inteligenţa şi creativitatea elevilor, precum şi procesele afective şi volitive. Analiza relaţiilor. Funcţionalitatea procesului de învăţământ este asigurată de interacţiunile existente între componentele sale, obiectivele şi conţinuturile fiind cele care determină alegerea formelor de organizare, a strategiilor, a metodologiei şi tehnologiei didactice. Dimensiunea structurală a procesului de învăţământ angajează şi raporturile contractuale stabilite de şcoală cu comunitatea educativă teritorială şi locală, reprezentată prin diferiţi agenţi sociali şi prin consiliile părinţilor. La acest nivel pot fi atrase noile resurse pedagogice, necesare pentru optimizarea activităţilor didactice: - resurse materiale: noi spaţii de şcolarizare, noi mijloace de invăţământ; - resurse umane: cadre didactice asociate, specialişti în informaţizarea învăţământului, în proiectarea educaţiei tehnologice, în realizarea acţiunilor de educaţie nonformală; - resurse financiare: iniţiative proiectate în cadrul sistemelor de sponsorizare instituţionalizate la nivel naţional, teritorial local; - resurse informaţionale: manuale alternative, materiale de analiză-sinteză; ABORDĂRI INTERACŢIONALE Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ vizează activitatea concretă de predare-învăţare-evaluare, realizată de cadrul didactic cu preşcolarii, elevii, studenţii. Această dimensiune operaţională a procesului de învăţământ poate fi analizată ca acţiune cu scop de instruire şi ca acţiune didactică. Ambele sunt subordonate  activităţii/acţiunii educaţionale care vizează formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane. Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ o constituie procesul de predare - învăţare - evaluare, strategiile didactice si metodele de învăţământ. Procesul de învăţământ reprezintă o parte componenta a procesului pedagogic de ansamblu ce se desfăşoară în şcoală, in scopul formării unei personalităţi multilaterale şi armonios dezvoltate. Procesul de învăţământ este o activitate la care participă simultan cadrele didactice şi elevii. Activitatea desfaşurată de cadrele didactice este numită predare, iar cea depusă de elevi este numită învăţare.Procesul de învăţământ include ca elemente componente,  predarea şi învăţarea, aflate în  strânsă legatura. Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ vizează, acţiunea concretă realizată de cadrul didactic, respectiv "de cel care instruieşte pe cineva" în sala de clasă, cabinet, laborator. Această acţiune concretă, integrată în activitatea de predare-învăţare-evaluare, include următoarele patru operaţii: - definirea obiectivelor pedagogice operaţionale ale activitătii didactice; - stabilirea conţinutului activităţii didactice; - aplicarea metodologiei necesare pentru reuşita activităţii didactice; - asigurarea evaluării rezultatelor activităţii didactice. Componentele de bază ale procesului de învăţământ sunt : - obiectivele învăţământului - agenţii acţiunii (profesori, elevi) - câmpul relaţional (profesor-elev, elev-elev) - principiile procesului de învăţământ - curriculum şcolar (conţinutul învăţământului) - metode de învăţământ - mijloacele de învăţământ - forme de organizare şi proiectare didactică - evaluarea în procesul de învăţământ Principalele sarcini educative, care trebuie să se realizeze în cadrul procesului de învăţământ, concomitent cu formarea elevilor sunt : - formarea bazelor concepţiei ştiinţifice despre lume - dezvoltarea proceselor psihice - educarea simţului moral şi estetic al elevilor Deşi aspectul educativ al procesului de învăţământ este indisolubil legat de cel formativ, deşi atunci când îi formăm pe elevi îi şi educăm, efectele formative şi cele educative ale procesului de învăţământ nu progresează în acelaşi ritm. Cele formative se vad imediat, în timp ce efectele educative ale procesului de învăţământ se observă după un timp mai îndelungat. Dezvoltarea gândirii elevilor, a imaginaţiei lor, formarea sentimentului estetic, formarea deprinderii de a fi disciplinat se realizează după un timp mai îndelungat ca urmare a mai multor influenţe. Pentru ca procesul de predare să-şi atingă obiectivele, profesorul  trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte : - Designul predării să fie conceput de aşa manieră încât să asigure timp şi spaţiu şi pentru activităţi de învăţare individuală, dar să fie descurajate eventualele tendinţe de segregare sau izolare în clasă; - Să se asigure metode specifice şi suporturi de învăţare pentru elevii cu dificultăţi şi pentru cei cu cerinţe speciale, precum şi profesori specializaţi în munca cu aceste categorii de şcolari; - Programele educaţionale să fie însoţite de asistenţă complementară, pentru fiecare caz în parte, ca de exemplu, în domeniul sănătăţii mintale, asistenţei sociale; - Crearea unui mediu de învăţare eficient pentru toţi, ceea ce pretinde satisfacerea opţiunilor elevilor pentru teme de învăţare, tipuri de proiecte practice, modalităţi de muncă independente sau în grup; - Preocuparea constantă pentru un climat de respect şi acceptare a diferenţelor, evitarea practicilor de discreditare şi stigmatizare; - Utilizarea unor modalităţi flexibile de grupare a elevilor pentru activităţile didactice, pe baza nevoilor de învăţare şi în acord cu tipul de sprijin pedagogic de care elevii au nevoie. Referitor la procesul de învăţare, trebuie avute în vedere următoarele : - Implicarea activă a elevilor în procesul de învăţare, în ritm şi la nivele de dificultate accesibile, utilizând cu frecvenţă sporită interacţiunile în perechi şi grupuri mici; - Relevarea cunoştinţelor ancorată în predarea noilor conţinuturi şi exersarea elevilor în elaborarea unor structuri conceptuale şi operaţionale; - Utilizarea simulării, studiilor de caz şi a problematizării, în vederea susţinerii curiozităţii, a reflecţiei şi evaluării situaţiilor, pentru stimularea gândirii înalt structurate şi a strategiilor metacognitive. - Includerea în secvenţa de predare a feedback-ului constructiv şi informaţiv în legătură cu demersul şi achiziţiile învăţării, sporirea aplicaţiilor practice, a exerciţiilor şi diversificarea problemelor supuse spre rezolvare; - Tratarea egală a tuturor elevilor, fără discriminare sau părtinire a unora, în ceea ce priveşte respectul şi valorizarea lor ca indivizi, evaluarea constructivă şi sistematică, oferta de sprijin în învăţare, angajarea în sarcinile de lucru;                                                                                       - Crearea unei atmosfere de colaborare şi lucru în echipă, în locul uneia de concurenţă şi rivalitate; - Utilizarea unor sarcini de lucru autentice, cu relevanţă în viaţa reală şi adecvate diferitelor grupuri culturale, care să solicite elevilor să opereze cu informaţii interdisciplinare şi să valorifice posibilităţile lor de progres;                                                                                                             - Includerea unor experienţe care să promoveze empatia, înţelegerea şi respectul reciproc între elevi.   Ultimul aspect din procesul de învăţământ, respectiv evaluarea , trebuie sa respecte urmatoarele:             - Evaluarea să fie sistematică şi continuă, integrată în actul predării curente, să fie autentică în conţinut şi în performanţele proiectate;                                                                                             - Să fie utilizată în principal evaluarea de progres (achiziţiile individuale) în locul evaluării normative, în care achiziţiile individuale sunt comparate cu norma de grup;                           - Progresia învăţării să fie bine tradusă în standarde şi descriptori de performanţă, iar standardele să fie formulate în aşa fel încât fiecare elev să aibă posibilitatea succesului;                           - Evaluatorii să angajeze elevii în aprecierea prestaţiilor proprii, precum şi ale colegilor.       Structura  sistemului  de  învăţământ  evidenţiază  elementele  componente  ale acestuia  si  relaţiile  de  interdependenţă  dintre  ele,  privite  din  perspectiva  realizării funcţiilor psiho-pedagogice de instruire şi educare a tinerei generaţii. Analiza  structurii  sistemului  de  învăţământ  permite  evideţtierea  următoarelor niveluri funcţionale:                                                                                                                a) nivelul structurii de organizare sau al structurii de bază a sistemului ce defineşte raporturile dintre nivelurile (primar – secundar – superior) – treptele – ciclurile de instruire, dintre acestea şi programele curriculare adoptate;                                                                                                 b) nivelul structurii  materiale  care evidenţiază situaţia cantitativă şi calitativă a resurselor pedagogice: umane, didactice, financiare, informaţionale;                                                         c) nivelul  structurii de conducere  care vizează raporturile stabilite între  decizia managerială (globală – optimă – strategică) şi decizia administrativă/executivă (sectorială-punctuală-reproductivă);          d) nivelul   structurii   de   relaţie   ce   permite   instituţionalizarea   unor   raporturi contractuale între şcoală,  comunitate, agenti sociali, familie.                                                              Sinteza dintre acţiunea de instruire şi acţiunea didactică, este evidentă la nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare, care reflectă unitatea dintre dimensiunea funcţională, dimensiunea structurală şi dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ. Această unitate reflectă raporturile existente între resursele pedagogice angajate la "intrarea" în sistem şi produsele pedagogice, rezultate la "ieşirea" din sistem. Condiţii si factori de crestere a eficienţei procesului de învăţământ (coerenţa, calitatea şi articularea componentelor, gradul de organizare a activităţii, calitatea vietii şcolare, personalitatea profesională, stilurile educaţionale s. a.) Componentele structurale şi funcţionale ale procesului de învăţământ pot fi evidenţiate în propria lor substanţa, dar ele nu dobândesc relevanţa decât în interacţiuni, articulate într-un sistem care are în centru elevii cu nevoile lor şi cu o continuitate dinamică (obiectivele devin criterii de evaluare, iar rezultatele evaluării baza noilor obiective). Pentru ca sistemul să funcţioneze eficient, el trebuie să se caracterizeze cel puţin prin coerenţă şi continuitate.         Condiţiile si factorii de crestere a eficienţei procesului de învăţare Proiectarea pedagogică fiind o acţiune de orientare şi pregătire a activităţii intructiv-educative, este cea dintâi condiţie de creştere a eficienţei procesului de învăţământ. În acest scop, ea trebuie realizată respectând anumite etape şi operaţii integrate în programul de instruire. Realizarea coerenţei componentelor procesului de învăţământ: -legătura strânsă dintre obiective şi conţinut determină tipul lectiei, strategia didactică necesară, formele de predare, învăţarea, evaluare, mijloacele de învăţământ şi locul folosirii lor, precum şi instrumentele de evaluare a rezultatelor. -gradul de organizare a activităţii instructivo-educaţie, concretizarea într-un management şcolar modern, planificări şi programe bine alcătuite, respectând cerinţele pedagogice de alcătuire a programului. -calitatea vietii şcolare se manifestă în lecţii şi activităţi cu caracter creativ, în calitatea performanţelor obţinute de elevi, în ordine, disciplină şi curăţenie şi într-o bază didactică modernă; -calitatea factorilor umani; -competenţele ştiinţifice de specialitate ale profesorilor, aptitudinile lor psihopedagogice şi metodice, conştiinţa profesională, receptivitatea faţă de nou, condiţionează creşterea eficienţei procesului de învăţământ; -  tot în această direcţie au influenţă şi calităţile intelectuale ale elevilor, frecvenţa la cursuri, pregătirea ritmică a lecţiilor, folosirea unor metode raţionale de învăţare.   Personalitatea profesorului Calităţile şi trăsăturile de personalitate necesare profesorului sunt: -umanism: sensibilitate faţă de problemele vieţii, tineretului; -responsabilitatea socială: profesorul să fie convins că în învăţământ se formează toate cadrele necesare în toate sectoarele de activitate; -conştiinciozitate, simţul datoriei, seriozitate în pregătirea activităţilor didactice şi educative, punctualitate; -sociabilitate. Trăsături de voinţă şi de caracter: - fermitate, hotărâre, perseverenţă, respect şi obiectivitate în aprecierea elevilor; - pasiune pentru meseria de profesor şi comportament civilizat; - exigenţa echilibrată, modestia; - cultura generală ca să poată să predea interdisciplinar obiectul de specialitate. Stilul educaţional constituie o sinteză de calităţi, capacităţi şi componente educaţionale, manifestate în modalităţi de proiectare, organizare, desfăşurare şi evaluare a activităţilor instructiv-educative. Tipologia stilurilor în plan vertical: individuale (identitatea fiecărui profesor); grupale (profesorii cu particularităţi stilistice asemănătoare). în plan orizontal: în funcţie de criterii ca orientarea conţinuturilor, structuri de comunicare, procedee motivaţionale. După eficienţa învăţării şi satisfacţie (natura motivaţiei în grup): stil centrat pe profesor (profesorul domină, deţine integral controlul învăţării); stil centrat pe elev (profesorul permite elevilor să participe la deciziile privind organizarea şi conducerea învăţării). După structura de personalitate a profesorului: apropiat sau distant; metodic, sistematic sau neorganizat; stimulativ sau rutinar.         Stilul cel mai eficient este cel optim în raport cu condiţiile date.

Metode traditionale - Expunerea                                                                       metoda tradițională, de comunicare de cunoștințe, expozitiva, verbala; consta in prezentarea de catre profesor a unui volum de cunoștințe intr-o unitate determinata de timp(principalul avantaj) eficiența acestei metode consta in faptul ca scurteaza drumul de acces al elevilor catre valorile culturii (Cerghit, 1976, p. 72); este considerata emblematica pentru sistemul de invațamant tradițional,  limiteaza contactul direct al elevului cu faptele, experiența directa cu lucrurile, cu realitatea de cunoscut; ofera elevilor cunoștințe "de-a gata", favorizand invațarea mecanica, reproductiva și limitand dezvoltarea gandirii și a creativitații; intreține o relație autoritarista profesor-elev, activitatea didactica fiind centrata pe professor confera elevului un rol pasiv in procesul invațarii; utilizarea excesiva a expunerii in activitatea didactica duce la oboseala, plictiseala, monotonie, dezinteres etc; in funcție de varsta și de experiența cognitiva a elevilor, expunerea imbraca mai multe forme: povestirea, explicația, prelegerea; 

Capitolul I. Proiectarea, organizarea si desfasurarea activitatii didactice                                                                                                     1. Curriculum – definiții, clasificări, componente 2. Proiectarea curriculumului la decizia școlii   3. Proiectarea activității didactice: planificarea calendaristica, proiectarea unei unități de învățare 4. Tipuri de lecții. Proiectarea unei lecții                                                                                                                                                                                                                                             Capitolul II. Strategii didactice utilizate in procesul de predare-invatare-evaluare.                                                                                                               1. Metode de învățare (tradiționale si centrate pe elev)                                                                                                                                        2. Mijloace de invațământ (tipuri, caracterizare, funcții didactice)   3. Forme de organizare a activității didactice (frontal, individual, grup)                                                                                              Capitolul III. Evaluarea procesului instructiv-educativ                                                                                                                                       1. Evaluarea: obiective , funcții, tipuri,instrumente, erori   2. Metode de evaluare: tradiționale, alternative     3. Tipologia itemilor     

                                                                 Metode de invatare centrate pe elev                                                                                                         Brainstorming                             Brainstorming-ul (sau asaltul de idei) reprezintă formularea a cât mai multor idei – oricât de fanteziste ar putea părea acestea – ca răspuns la o situaţie enunţată, după principiul „cantitatea generează calitatea“. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile şi inedite este necesară o productivitate creativă cât mai mare. O asemenea activitate presupune o serie de avantaje:   - implicarea activă a tuturor participanţilor; - dezvoltarea capacităţii de a trăi anumite situaţii, de a le analiza, de a lua decizii privind alegerea soluţiei optime;   - exprimarea personalităţii;   - eliberarea de prejudecăţi;   - exersarea creativităţii şi a unor atitudini deschise la nivelul grupului; - dezvoltarea relaţiilor interpersonale, prin valorizarea ideilor fiecăruia (şi, în consecinţă, prin înţelegerea calităţilor celor din jur);   - realizarea unei ambianţe pline de prospeţime şi de emulaţie(concurenta).     Pentru derularea optimă a unui brainstorming se pot parcurge următoarele etape:   1.Alegerea temei şi a sarcinii de lucru.   2.Solicitarea exprimării într-un mod cât mai rapid, în fraze scurte şi concrete, fără cenzură, a tuturor ideilor – chiar trăznite, neobişnuite, absurde, fanteziste, aşa cum vin ele în minte legate de rezolvarea unei situaţii–problemă conturate. Se pot face asociaţii în legătură cu afirmaţiile celorlalţi, se pot prelua, completa sau transforma ideile din grup dar, sub nici un motiv, nu se vor admite referiri critice. Nimeni nu are voie să facă observaţii negative.   3.Înregistrarea tuturor ideilor în scris (pe tablă, flipchart).   4.Anunţarea unei pauze pentru aşezarea ideilor(de la 15 min până la o zi). 5. Reluarea ideilor emise pe rând şi gruparea lor pe categorii, simboluri, cuvinte cheie, imagini care reprezintă diferite criterii etc.   5.Analiza critică, evaluarea, argumentarea, contraargumentarea ideilor emise anterior, la nivelul clasei sau al unor grupuri mai mici.   6.Selectarea ideilor originale sau a celor mai apropiate de soluţii fezabile pentru problema supusă atenţiei. În această etapă se discută liber, spontan, riscurile şi contradicţiile care apar.   7.Afişarea ideilor rezultate în forme cât mai variate şi originale: cuvinte, propoziţii, colaje, imagini, desene, cântece, joc de rol etc.