Posts
POVESTE CU... OCHI ALBAŞTRI   Ca să vedeţi, copii, cât sunt de distrat... Eram gata-gata să vă întreb : —  V-aţi gândit ce spun, atunci când îi priviţi, nişte ochi albaştri ? Ah, grozav sunt de distrat! Am uitat un lucru atât de simplu : am uitat că numai taţii (şi ca să nu supăr pe nimeni : şi mamele !) se gândesc, atunci când îi privesc, ce spun nişte ochi albaştri. Iar voi recunoaşteţi că sunt nemaipomenit de distrat ! Nu sunteți taţi. Numai eu (şi ca să nu supăr pe nimeni : şi alţii) ştiu ce spun, atunci când privesc nişte ochi albaştri. Dar eu, dragii mei, vă cunosc de prea multă vreme, sunt prea bun prieten cu voi, ca să nu vă împărtăşesc toate tainele. Mai ales că, rămâne între noi, aici nu e vorba de nici o taină... De aceea, n-am să ţin numai pentru mine ce-mi spun ochii albaştri ai băieţilor mei. Când sunt veseli spun : —  Tăticule, lasă poveştile şi hai cu noi pe lac, să luăm o barcă, să ne facem din pumni ocheane, să ne facem pipe din castane şi să cântăm în gura mare cântecul despre care mama e gata să jure că nu se află pe lume altul mai gălăgios :  „O-ho-ho ! Rechini şi balene, noi vă venim de hac, O-ho-ho ! c-o singură mână şi-un bobârnac !“ Când se închid pe jumătate, şmechereşte, ochii albaştri spun : —  Tăticule, tu aveai o călimară... —  O mai am. — Nu, tăticule, o aveai... S-a cam spart ! —  Singură ? —  Da. Noi am ajutat-o numai niţel... Când, apăraţi de mâna făcută streaşină, se opresc să privească serioşi, sus pe schele, munca unui zidar — ochii albaştri spun : —  Tăticule, noi mai întâi şi mai întâi o să ne facem zidari. Şi ştii de ce ? —  Nu. —  Ca să se obişnuiască bunica cu înălţimea. Dacă o să vadă că nu cădem de pe schelă, n-o să se mai supere ci vrem să ne facem aviatori... De acolo până la cer doar nu mai e mult ! Când... O, dar cât de multe nu poţi spune când priveşti nişte ochi albaştri !... Noaptea, când pleoapele îi acoperă, s-ar crede că ochii albaştri nu spun nimic (sau, ca să nu supăr pe nimeni: aproape nimic). Mie însă mi se pare că abia atunci spun mai mult ca oricând. Şi dacă vreţi să ştiţi, iată ce mi-au spus astă-noapte ochii albaştri, închişi de somn. — Pe pământul acesta uriaş şi darnic privesc soarele milioane de ochi albaştri, milioane de băieţi şi fetiţe. Ca să crească mari şi sănătoşi (încât să-mi lipesc urechea de pământ şi să n-aud un strănut nici măcar la Polul Nord !) ca să ajungă zidari şi aviatori, trebuie ca toţi cei care înţeleg ce spun ochii albaştri, atunci când îi privesc, să-şi dea mâna ca, niciodată, niciodată tunurile şi bombele să nu mai acopere : nici clinchetul călimării sparte din greşeală, nici cântecul fără pereche cu „o-ho-ho“, nici ciocăniturile zidarului în fereastra cerului, nici țârâitul de greier al peniţei, care aşterne pe hârtie poveşti despre băieţi cu ochi albaştri: Asta înseamnă, dragii mei copii, că trebuie să fie pace. Pentru că, sau poate numai eu văd aşa, şi pacea are ochi albaştri..
POVESTE CARAGHIOASĂ —  Dacă s-a spart, s-a spart, spuse Ducu. —  Văd că nici nu-ţi pasă, spuse băiatul care mesteca gumă. Poate că tatăl tău e bancher. —  Ce înseamnă bancher ? întrebă Ducu. —  Un domn gras, spuse băiatul care mesteca gumă. Un domn gras care are bani mulţi. —  Tata e maistru, spuse Ducu şi nu-i deloc gras. E tocmai aşa cum trebuie să fie un tată. —  Te bate ? —  La ce ? —  Te-am întrebat dacă te bate. —  Când jucăm Peter cel negru, nu mă bate. La loto o bate chiar şi pe tanti Minodora. —  Te-am întrebat dacă te bate, aşa : pac, pac... —  Păi, tata e de zece ori mai puternic decât mine ! —  Şi nu te bate ? —  N-auzi că-i de zece ori mai puternic decât mine ? Ce, eu îl bat pe Dănuţ ? —  Cine-i Dănuţ ăsta ? —  Dănuţ ăsta e un băieţel. Are doi dinţi. Unul sus şi altul jos. —  Aha, făcu băiatul care mesteca gumă. De aceea. —  Ce ? întrebă Ducu. —  De aceea nu-ţi pasă. Pentru că tatăl tău nu te bate. Dar acuma tot o să-ţi tragă vreo două. —  De ce ? —  Pentru că ai spart sticla cu ulei. Ce-o să spui acasă ? —  O să spun că s-a spart. M-am împiedicat şi am căzut Doar erai aici şi ai văzut şi tu. —  Dacă spui asta, capeţi imediat vreo două. —  Dar chiar aşa s-a întâmplat. M-am împiedicat de piatra asta şi am căzut. —  Trebuie să spui altceva, dacă nu vrei să o încasezi. Piatra şi căzutul n-ajută. Uite, întreabă-l şi pe el. El era un alt băiat, un băiat care avea o bilă albastră şi care se uita la Ducu şi la băiatul ce mesteca gumă fără să spună nimic. Nici acum băiatul cu bila albastră nu spuse nimic. —  De unde ai luat bila ? îl întrebă Ducu. —  De bilă îţi arde ţie ? se supără băiatul care mesteca gumă. —  E frumoasă, spuse Ducu. — Treaba ta. Eu vreau să te ajut. —  Sticla nu mai poţi s-o faci la loc, spuse Ducu. —  Dar pot să te învăţ ce să spui acasă ! —  Asta pot şi eu, pot şi eu să-l învăţ, vorbi, în sfârșit, băiatul cu bila albastră. Cel mai bine e să spui că ţi-au furat banii. —  Cine mi i-a furat ? întrebă Ducu. —  Un hoţ. Un hoţ care avea un ochi legat cu o cârpă neagră. Ţi-a dat un brânci, tu ai scăpat banii din mână şi el i-a luat şi a fugit. —  Povestea asta nu face doi bani, spuse băiatul care mesteca gumă. Trebuie să spui ceva mai frumos. —  Nimic nu-i mai frumos decât că a venit un hoţ cu un ochi legat şi i-a furat banii, spuse băiatul cu bila albastră. Era un pirat. —  Nu există piraţi în Bucureşti, spuse băiatul care mesteca gumă. Povestea asta nu face doi bani. Aici trebuie un câine. Un dulău. A ieşit un dulău dintr-o curte, tu te-ai speriat, ai luat-o la fugă şi când ai ajuns la băcănie, banii nu mai erau în buzunar. —  Dar unde erau ? întrebă Ducu. —  Nu ştii. Ţi-au căzut. S-au împrăştiat. —  I-a luat dulăul ca să-şi cumpere oase, râse băiatul cu bila albastră. De când sunt n-am auzit o poveste mai caraghioasă. —  Caraghios eşti tu şi cu bila ta albastră, spuse băiatul care mesteca. —  Şi mai caraghios eşti tu cu guma ta, spuse băiatul cu bila albastră. Ducu era grăbit. Plecă acasă fără să mai aştepte ca să vadă cine era mai caraghios. Acasă, intră în bucătărie şi spuse : —  Mămico, te rog alege care poveste vrei. Întâia : m-am împiedicat de o piatră, am căzut şi am spart sticla cu ulei. A doua : a venit un hoţ legat la un ochi şi mi-a furat banii. A treia : a ieşit un dulău dintr-o curte, m-am speriat, am luat-o la fugă, şi când am ajuns la băcănie, banii nu mai erau în buzunar. —  Ţie care îţi place mai mult ? întrebă mama. —  Toate sunt caraghioase, spuse Ducu. —  Prima poate că e mai puţin, spuse mama. —  Aşa mi se pare şi mie. —  Atunci să nu ne mai încurcăm cu celelalte, spuse mama. Te-ai lovit ? —  Un pic. —  Te doare ? —  Nu. —  Atunci du-te şi cumpără altă sticlă. Acolo, pe trotuar, în faţa băcăniei, băiatul care mesteca gumă şi băiatul cu bila albastră jucau şapte pietre. —  Ei, cum a fost ? îl întrebară amândoi pe Ducu. —  Mama a ales povestea mea, spuse Ducu. Ale voastre erau prea caraghioase.
CASTANA DIN POVESTE   Astă toamnă, într-o dimineaţă, am plecat de acasă supărat. Băiatul meu cel mic rupsese o filă dintr-o carte, o făcuse ghemotoc şi începuse să se joace cu el. Câteva clipe după ce am ieşit pe poartă, în urma mea, din castanul nostru a căzut o castană. A căzut pentru că îi venise vremea să cadă şi nu cum ar putea unii să creadă, pentru că s-a căţărat în castan iar de acolo a alunecat şi a căzut. Nu. Castana nu şi-a julit genunchii şi nu şi-a rupt pantalonii. Ajungând pe pământ, ea s-a întrebat doar ce era firesc să se întrebe : —  Ce-o să se întâmple cu mine, aici, pe pământ ? Nu cunosc pe nimeni. N-am nici un prieten şi fără prieteni e tare greu să trăieşti ! Apoi, nu pot să stau aşa, fără să fac nimic... —  Da... ai dreptate. Aşa nu se poate ! îi răspunse cineva. —  Poftim ? ! se miră castana. Cu cine am onoarea să vorbesc ? —  Cu mine ! îmi dai voie să mă prezint: Sunt ghemotoc. Un ghemotoc de hârtie ! —  Încântată... Şi tu de unde ai căzut ? Din ce copac ? Deşi aşa cum se vedea — era tare necăjit, ghemotocul râse : —  A ! Eu nu cresc în copac. N-am căzut. Am fost aruncat! —  Aruncat ? Interesant... zise castana. Şi de unde ai fost aruncat ? —  De la o fereastră. Şi adăugă : N-aş vrea să crezi că mă laud, dar n-am fost dintotdeauna un ghemotoc oarecare... —  Îmi închipui, îmi închipui... se grăbi să-l întrerupă castana. La început ai fost o sămânță de ghemotoc... Ghemotocul râse iar, deşi — aşa cum s-a văzut — nu avusese când să-i treacă necazul : —  A, nu... La început am fost o filă dintr-o carte. O carte foarte interesantă. Dar fila a fost ruptă şi... Eh, mai bine să nu mai vorbim... Sunt în felul meu un înţelept. Ştiu multe, cunosc multe... —  Ce bine ! se bucură castana. Înseamnă că tu ai putea să-mi fii prieten, ai putea să-mi dai un sfat... —  Bucuros. Ce anume ai vrea să afli de la mine ? —  Nu pot să stau aşa, fără să fac nimic. Ce sfat îmi dai ? —  Dar ce ştii să faci ? Castana răspunse repede : —  Când am căzut din castan, am făcut „pac !“ Se pare că, deocamdată, asta ştiu să fac : „pac !“ —  „Pac !“ repetă ghemotocul. „Pac !", după câte ştiu, face puşca. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată unuia care pleca adeseori la vânătoare şi avea o puşcă. Iar puşca, ţin minte, făcea „pac !“ Dacă şi tu ştii să faci „pac !“ cred că ar fi bine să te întovărăşesc la vânător şi să-l rogi să te ia la vânătoare... —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Ieşiră din curte, o luară la dreapta, apoi la stânga — şi nu mai ţin minte dacă pe urmă o luară din nou la dreapta sau din nou la stânga. Important este că nimeriră casa vânătorului. —  Uite, aici stă, spuse ghemotocul. Sună la uşă şi... seară bună ! Castana sună şi după câteva clipe îi deschise un ogar uşa. —  Dumneavoastră sunteți vânătorul ? întrebă castana. —  Nu, e o mică neînţelegere. Eu sunt câinele lui de vânătoare... Vânătorul nu e acasă. Puteţi însă să-mi spuneţi mie ce doriţi... —  Ştiţi... Începu castana... eu sunt o castană ! Am căzut din castan şi când am căzut, am făcut „pac !“ —  Ca puşca ! zise ogarul. —  Întocmai ! Şi cum nu vreau să stau de pomană, v-aş întovărăşi cu bucurie la vânătoare... Ce părere aveţi ? —  Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu cred că o să puteţi. M-am cam pripit. Dumneavoastră nu ştiţi să faceţi „pac !“ ca puşca. Poate n-aţi auzit bine... —  Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ? Mi s-a părut că am auzit bine : „Pac !“ —  Eu, zise ogarul, am auzul foarte bun, dar şi mie mi se întâmplă să mă mai înşel câteodată... Puşcă, vă repet, nu puteţi fi... Mai gândiți-vă, mai încercaţi în altă parte... Şi uşa se închise. (Eram gata-gata să scriu că se închise în nasul castanei.) —  Ei ? Ce-ai făcut ? o întrebă ghemotocul. —  Nimic... Mi se pare că m-am înşelat. Când am căzut din castan, n-am făcut „pac !“ — Dar cum altfel ? —  Nu-mi dau seama... —  Poate ai făcut „boc !“ —  „Boc ?“ se gândi castana. Se poate să fi făcut „boc !“... Dacă e aşa, ce sfat îmi dai ? —  „Boc !“, după câte ştiu, face ciocanul fierarului. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată şi unui fierar. El avea un ciocan care, ţin minte, făcea „boc !“ Dacă şi tu ştii să faci „boc !“, cred că ar fi bine să-l rogi pe fierar să te ia în atelier... —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Şi plecară spre casa fierarului. O găsiră îndată. Castana bătu la uşă şi un papagal îi răspunse : —  Cine e acolo ? Cine e acolo ? —  Dumneavoastră sunteți fierarul ? întrebă castana. —  Eu, fierar ? Ha ! Ha ! Eu sunt un papagal. Dar tu cine eşti ? Tu cine eşti ? —  Sunt o castană. Am căzut din castan şi când am căzut am făcut : „boc !“ —  Ca ciocanul! Ca ciocanul! zise papagalul. —  Întocmai ! De asta am şi venit : am venit să-l rog pe fierar să mă ia şi pe mine în atelier. —  Nu se poate ! Nu se poate ! Tu nu ştii să faci „boc !“ ca ciocanul. Poate n-ai auzit bine. —  Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ?... —  Şi mie, mai zise papagalul, mi se întâmplă câteodată să mă înşel şi să pocesc câte un cuvânt. Mai gândește-te ! Mai încearcă în altă parte ! În altă parte ! Şi, când mai târziu o întrebă din nou ghemotocul : —  Ei ? Ce-ai făcut ? castana răspunse : —  Nimic. Cred că iarăşi m-am înşelat. Când am căzut, n-am făcut „boc !“... —  Dar cum ? —  Habar n-am... —  Poate ai făcut : „toc !“ —  „Toc ?“ Nu ştia ce să mai creadă castana. Se poate să fi făcut „toc“ ? Dacă e aşa ce sfat îmi dai ? —  „Toc“, după câte ştiu, fac tocurile ghetelor atunci când merg. Dar „toc“ se mai numeşte şi unealta care la vârf are peniţă şi cu care povestitorii scriu poveşti. Adresa cizmarului n-o ştiu. Ştiu însă adresa povestitorului. De la fereastra lui am căzut eu. Băiatul lui cel mic, pe vremea când eram o filă, m-a rupt din carte, m-a făcut ghemotoc şi a început să mă arunce prin casă. Cred că ar fi bine să te întovărăşesc la povestitor şi să-l rogi să scrie şi despre tine poveşti. —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Şi uite aşa, a ajuns castana la mine. De data asta a intrat cu ea şi ghemotocul. N-a mai aşteptat-o afară. Eu însă nu eram acasă. L-a întrebat pe băiatul meu cel mic. —  Tata nu-i acasă, le-a spus el. E la grădiniţă ! —  Curios... rosti ghemotocul. Firesc ar fi ca tu să fii la grădiniţă şi tata acasă. —  La noi, acum e invers. Eu stau acasă, pentru că sunt răcit, şi tata s-a dus la grădiniţă ca s-o anunţe pe tovarăşa educatoare... —  Aha ! se dumeri ghemotocul.           —  Dar ce doriţi ? întrebă băiatul. —  Eu, vorbi castana, am căzut din castan şi când am căzut, am crezut că am făcut „pac apoi „boc !“, dar până la urmă se pare că am făcut „toc !"... —  Toc ? Cu tocul scrie tata poveşti ! —  Întocmai ! Am venit să-l rog să scrie şi despre mine poveşti... —  A, nu, clătină din cap băiatul, asta nu se poate. Tu n-ai peniţă şi nici n-ai încăpea în călimară. Poate că atunci când ai căzut ai spus altceva... —  Tot ce se poate... răspunse castana. Dar ce altceva puteam să spun ? —  Eu, se gândi băiatul, când cad spun : „eh, lasă că trece !“ dar nu cred că tu ai spus aşa... —  Nu, intră în vorbă ghemotocul. N-a spus aşa. A spus ceva care seamănă cu „pac !“, cu „boc!” cu „toc!” ... Băiatul se uită mai atent la ghemotoc şi-l întrebă : —  Dar tu cine eşti ? Parcă te-am mai văzut ! —  Mă cunoşti chiar bine, zise morocănos ghemotocul. Sunt fila pe care ai rupt-o din carte. Tu m-ai făcut ghemotoc şi ai început să mă arunci ca pe o minge. —  Am vrut să mă joc cu ceva... îl văzu băiatul supărat şi încercă să se scuze. —  Cărţile nu sunt făcute pentru joacă ! zise tăios ghemotocul. Cărţile sunt făcute ca să fie citite ! —  Atunci o să te iau, o să te îndrept şi o să te lipesc la loc, în carte... căută băiatul să-l îmbuneze. —  Mulţumesc. Mi-ai face un mare serviciu ! zise ghemotocul cu un glas ceva mai blând. Băiatul luă ghemotocul, îl îndreptă şi cu gumarabică lipi fila acolo unde trebuia, în carte. Era bucuros, dar în acelaşi timp şi niţel necăjit. —  Acum, zise el, nu mai am cu ce să mă joc ! —  Cum ai spus? îl auzi castana. Ai spus „joc"? —  Da... —  Oare nu s-ar putea ca... —  Ba da ! Ba da ! îi luă vorba fila din carte, care fusese un ghemotoc. Aici rămâi, castano ! Aici trebuia să te aduc de la început... Când ai căzut, n-ai spus nici „pac !“, nici „boc !“, nici „toc !" Cum de nu m-am gândit ! Ai spus aşa cum spune orice castană care cade într-o curte cu copii. Ai spus „joc !“ Aşa s-a făcut că, atunci când am venit acasă, am găsit cartea întreagă şi la locul ei, iar pe băiat jucându-se cu o castană !
O VESTE MARE DESPRE UN BĂIAT MIC   VFestea cea mare făcu într-o clipă ocolul pământului! Nu trecură nici cinci minute de la aflarea veştii, că auzirăm ciocănituri în uşă. —  Cine e ? —  Eu, Iepuraşul-urechi-lungi-dar-la-fugă-nu-l-ajungi ! Aici stă băieţelul Alexandru ? —  Aici. Poftim, intră ! Iepuraşul-urechi-lungi-dar-la-fugă-nu-l-ajungi aduse un buchet mare de flori şi zise : —  Am auzit şi eu vestea cea mare şi am venit să-l felicit pe Alexandru. Strânse cu lăbuţa mâna lui Alexandru şi o scutură de câteva ori. Să trăieşti, băiete ! Aşa îmi placi ! Dar nu plecă bine Iepuraşul-urechi-lungi-dar-la-fugă-nu-l-ajungi că auzirăm soneria. Alergarăm la uşă. Cine credeţi că venise, ducând în spate un brăduţ ? Nimeni altul decât Ariciul-ţepi-o-mie-dă-mi-unul-şi-mie! Aici stă băieţelul Alexandru ? —  Aici. Poftim, intră ! Ariciul-ţepi-o-mie-dă-mi-unul-şi-mie intră şi zise: —  Am auzit şi eu vestea cea mare şi m-am grăbit să vin. Îl îmbrăţişă pe Alexandru şi-l sărută pe amândoi obrajii : Bravo, băiete ! Să creşti mare ! Ţi-am adus şi un brăduţ, să-l împodobeşti de Anul nou. Dar abia ieşi Ariciul-ţepi-o-mie-dă-mi-unul-şi-mie că auzirăm telefonul: ţîrrr ! ţîrrr ! La telefon, o voce groasă şi răguşită : —  Alo ! Casa în care locuieşte băieţelul Alexandru ? —  Da ! — Aici e Ursul-labă-lată-cine-a-simţit-o-nu-mai-vrea-o-dată ! Alexandru e acasă ? —  Da. —  Daţi-mi-l la telefon ! Alexandru puse telefonul la ureche şi auzi : —  Noroc, băiete ! Am aflat şi eu vestea cea mare. Am nişte treburi şi n-am putut veni, aşa că m-am gândit să-ţi telefonez. Bravo ! Dă-i înainte, aşa ! Am s-o pun pe Ursoaica-gospodină-mare-face-colţunaşi-şi-vărzare să-ţi coacă o plăcintă pe cinste... Dar nu termină bine Alexandru de vorbit la telefon,  că veni Poştaşul-iute-aduce-răvaşul cu o tolbă plină de scrisori, cărţi poştale, ilustrate şi telegrame. O scrisoare venea tocmai din Africa şi suna aşa : „Sunt foarte bucuros de ce am auzit. Te salut cu prietenie şi-ţi trimit cu primul vapor zece portocale şi una pe deasupra." Şi iscălea : „Un-pui-de-crocodil-care-face-baie-în-Nil". O carte poştală ilustrată înfăţişa un gheţar. Pe spatele ei scria : „Salutări de la Polul Nord. Am aflat vestea cea mare şi-ţi strâng mâna. Vei primi de la mine un butoi cu îngheţată de vanilie”. Şi semna : „Ursul – alb – ca – smântâna – se – dă – pe – gheaţă – toată - săptămâna". O telegramă era trimisă din Asia cea îndepărtată „Să fii sănătos. Stop ! Sunt mândru de tine. Stop! Aş vrea ca şi puii mei să facă aşa. Stop ! Îţi trimit orez să-l mănânci cu lapte. Stop !“ Semnat: „Elefantul-cât-o-casă-dar-mie-nu-mi-pasă” Dar nu apucă bine să plece Poştaşul-iute-aduce-răvaşul că intră pe fereastra deschisă Porumbelul-călător-cu-un-plic-legat-de-picior. Desfăcurăm plicul şi înăuntru ce era ? „Să fii vesel şi să trăieşti o sută de ani, îţi urează Zebra-cu-picioare-lungi-şi-cu-pijama-în-dungi.“ P.S. : Îţi trimit o ciocolată, s-o mănânci sănătos." Dar, cum zbură Porumbelul-călător-cu-un-plic-legat-de-picior, auzirăm la radio : — „Atenţiune, băieţelul Alexandru din Bucureşti Atenţiune ! Vorbeşte Australia ! Vorbeşte Australia Cangurii-cu-mic-cu-mare-n-au-un-ban-în-buzunare te felicită cu căldură şi-ţi dăruiesc două gheme de lână, să-ţi împletească bunica o flanea şi mănuşi — ca să-ţi ţină cald la săniuş. Atenţiune ! A vorbit Australia ! A vorbit Australia !"  ! Toată lume ştia, toată lumea aflase de vestea cea mare ! Numai leneşul Motan-blană-moale-nu-face-două-parale dormise după sobă, la căldurică, şi nu aflase nimic. Auzind larma şi chiotele de bucurie din casă, se întinse, căscă, se scărpină după ureche şi scoțând botul de după sobă, întrebă : —  Dar ce se întâmplă ? Ce se întâmplă ? —  Cum ? Nu ştii ? se miră un Şoricel-lasă-l-să-trăiască-şi-el ! Alexandru s-a încălţat azi pentru prima oară singur. Fără ajutorul nimănui... Şi fără să greşească. Cu gheata stângă pe piciorul stâng. Şi cu gheata dreaptă pe piciorul drept. Asta-i tot!
PARCĂ ÎŢI MAI RĂMÂNE CEVA...   Se poate întâmpla oricui. Oricine se poate lovi sau înţepa la un deget. Doare un pic şi trece. Mai neplăcut este că un ceas, două, ori o zi, două, îţi vine mereu să ţii degetul în sus. Un ceas, două, ori o zi, două, parcă mereu ai vrea să arăţi ceva cu degetul acela. Vine la tine Violeta şi te întreabă : —  Ce ? Te uiţi la ea şi nu înţelegi nimic. — Ce să văd ? spune Violeta. — Cum, ce să vezi ? —  Ce-mi arăţi cu degetul ? —  Nu-ţi arăt nimic. —  Atunci de ce îl ţii aşa ? — Nu-l ţin eu. Stă singur. — Vrei să ţin şi eu un deget aşa ? — N-ai decât. — Crezi că e mare lucru să ţii un deget în sus ? —  Cine a spus că-i mare lucru ? —  Văd că te făleşti cu el. Ce să-i răspunzi ? Ce poţi să-i mai răspunzi ? Cu Violeta asta n-o scoţi la capăt. E destul să ţii un deget în sus ca să vrea şi ea să ţină un deget în sus, ori ca să-ţi arunce în faţă că te făleşti cu degetul tău ţinut în sus. Te duci la mama şi o rogi să-ţi bandajeze degetul. —  Te doare ? se sperie mama. —  Nu. —  Nu-i nevoie atunci să-l bandajez. Nu curge nici sânge. Nu-i nevoie. —  Îmi vine mereu să-l ţin în sus. —  Foarte bine. Ţine-l în sus şi nu mă mai plictisi, vezi că am destulă treabă. —  Pot să mi-l bandajez singur ? —  Fă ce vrei, numai nu întoarce casa cu dosul în sus. Abia am strâns după tine. Intri în baie, deschizi dulăpiorul alb şi găseşti un bandaj. Începi să-l răsuceşti pe deget, dar nu merge. Cu o singură mână nu merge. Te duci cu bandajul la mama. —  Nu pot singur. —  N-am timp de fleacuri, spune mama. —  Te rog să mă ajuţi numai un pic. Până la urmă îţi leagă degetul. Face la sfârșit chiar şi o funduliţă. Dar ca să ajungi să vezi şi funduliţa făcută, trebuie să asculţi în tăcere nişte lucruri care numai plăcute nu-s. —  Mereu mă sâcâi cu câte ceva, spune mama ; ai jucării, ai creioane, mai spune mama, poţi să te duci afară să te joci cu copiii, spune mai departe mama, dar tu nu mă laşi să-mi văd de treburi, spune şi spune mama şi tu taci, trebuie să taci, că altfel rămâi fără deget bandajat. Cine a mai văzut joacă cu bandaje, spune mama, îţi trec prin minte tot felul de năzdrăvănii, spune mai departe mama, numai taică-tu e de vină că-ţi caută în coarne, spune şi spune mama şi tu taci, că altfel rămâi fără deget bandajat. Dar totul are un sfârșit, mama face fundiţa, tu spui mulţumesc, mama se preface că nu te-a auzit şi nu-ţi răspunde „pentru puţin”. Ieşi din bucătărie cu degetul bandajat. Eh ! Altă viaţă ! Suni la tanti Maria de la parter. Nici nu apuci să deschizi gura că ţi-a şi văzut degetul bandajat. —  Vai de mine, ce-ai păţit ? —  Nimic. —  Te doare tare ? —  Nu. —  Las’ că-ţi trece. Intră să mănânci o dulceaţă de vişine. Mănânci dulceaţa, dar oricum ai ţine degetul bandajat, nu se poate să nu intre puţin în farfurioară. Nu-i nimic. Aşa e chiar mai interesant. Pe scară, după ce pleci de la tanti Maria, te întâlnești cu nenea Manole. —  Ce-ai la deget ? —  Un bandaj. —  Asta se vede. Cu ce te-ai tăiat ? —  Nu m-am tăiat. —  Totuşi văd că-ţi curge sânge. A străbătut prin bandaj. —  Nu-i sânge. E un pic de dulceaţă de vişine. —  Parcă mi-ai cerut nu ştiu când nişte bile. —  Ţi-am cerut, dar nu mi le-ai mai dat, nene Manole. —  Hai să ţi le dau acum. Ieşi de la nenea Manole cu un pumn de bile şi suni la tanti Lia. Tanti Lia nu vede prea bine, poartă ochelari, dar tot nu vede prea bine, aşa că te întreabă de ce ai sunat. —  Uite ce am ! Tanti Lia se apleacă şi vede bilele. —  Sunt frumoase, spune, dar acum am treabă, vino după masă ca să vezi papagalii. Şi vrea să închidă uşa. Vrea să închidă uşa, dar nu poate pentru că tu eşti în uşă. —  Nu de bile vorbeam. Am un deget bandajat ! Iar se apleacă tanti Lia şi acum vede şi degetul bandajat. —  Vai, ce-i cu degetul tău ? —  M-am lovit. —  Hai să te joci cu papagalii. Poţi să refuzi ? Cum să refuzi când pentru papagali ai venit ? Un papagal e galben cu verde şi se numeşte Coco. Alt papagal e galben cu verde şi cu puţin albastru la gât şi se numeşte Moco. Unul stă într-un colţ al coliviei şi ţine un ochi închis, altul ciuguleşte o coajă de măr. Încerci să bagi degetul bandajat printre sârmele coliviei ca să atingi coada lui Moco, dar degetul nu intră. Noroc că omul are zece degete ! Pe urmă îi înveţi pe Coco şi pe Moco să vorbească. Cauţi un cuvânt caraghios, de pildă conopidă, sau galoş, sau ostropel şi îl repeţi de un milion de ori. Coco şi Moco îl învaţă. Aşa spune tanti Lia. Coco şi Moco tac. Învaţă în tăcere. Niciodată nu spun ce-au învăţat. Pe urmă te întorci acasă şi scoţi bandajul. Nu-ţi mai vine să ţii degetul în sus. Uiţi chiar că ai avut un deget la care te-ai lovit. Te joci cu bilele, te gândești la papagali şi simţi în gură un gust dulce-acrişor de vişine. Asta-i tot ? Nu. Parcă nu. Parcă îţi mai rămâne ceva de la degetul lovit. Foarte greu de spus. De fapt nici nu se poate spune. Sau, se poate spune numai altfel. De pildă aşa : tare ar fi greu să trăieşti undeva, într-o căsuţă din mijlocul unei păduri, şi nimeni să nu fie pe aproape, şi nimeni să nu te întrebe nimic şi nimeni să nu vadă la tine nimic...