Theodor Constantin

I     Încordarea îl chircise pe scaun într-o atitudine comică. Asculta cu urechile, cu ochii, cu porii, cu întreaga lui fiinţă. Controlându-se, avea impresia că, în tot ceea ce era el, constituia un aparat nu destul de perfecţionat pentru recepţionarea sunetelor, a celor mai îndepărtate, mai confuze. — Lie!... Lie!... Nu era în niciun caz o părere. Auzise clar chemarea, recunoscuse vocea. O recunoscuse şi acum se bucura răutăcios pentru că ochii lui întâlneau cheia pe care o ştia răsucită în broască. Degeaba îl striga ea – viaţa! Nu avea să-i deschidă, aşa cum nu-i deschisese nici altă dată, în atâtea şi atâtea rânduri. — Lie!... Lie!... Da, ea era, nu încăpea nicio îndoială. Dar ce avea cu el? De ce îl striga? Desigur, ca să-i deschidă. Dar asta n-o va face niciodată. Şi fără voia sa, ea nu va putea intra. Dar dacă totuşi, independent de voinţa lui... Prostii! Uşa era încuiată, storurile lăsate. Era baricadat ca într-o cazemată inexpugnabilă. — Lie, dragul meu, nu eşti acasă? Da, ea era. Viaţa!... Voia să intre, frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, cu zâmbetul pe buze, cu voce ce ştia poate cântece, dar cuvinte sonore sigur. Gândul îl îngrozi. Să vorbească viaţa tare, în casa lui în care nimeni n-a mai vorbit aşa de luni şi luni? Nu, ar fi groaznic!... S-ar întâmpla... Ce s-ar întâmpla? „Nu ştiu!... Nu ştiu!... În orice caz ar fi groaznic”. Dar dacă, totuşi, nu era viaţa? Dacă era Ina? Nu mai încercase ea în atâtea rânduri? Ina era afară, la uşă... Ina aştepta... Ina implora să-i deschidă... Dar chiar dacă, prin absurd, ar lăsa-o să intre, ce se va întâmpla cu ea? Cum va putea păşi dincoace, în împărăţia de tăceri şi umbre? Nu va muri imediat, sufocată de atmosfera grea de mucegai şi de putred? — Lie, te rog, deschide! A început să ningă şi am îngheţat. Ea era, Ina. Fără îndoială că ea era. Ina, în frigul nopţii de început de iarnă. Totuşi, nu-i va deschide. O va goni. Se ridică şi se apropie de uşă. — Ina, tu eşti, într-adevăr? — Eu, Lie. Cum mă poţi lăsa atâta timp în frig? — De ce ai venit? Nu ţi-am interzis de atâtea ori? Haide, pleacă, Ina! Te rog, mult, să pleci! — Cum poţi fi atât de rău, Lie? Vreau să te văd. Mi-e dor de tine. Deschide-mi, te rog! Cum se mai ruga de el!... Oare să-i deschidă? De data asta oare să-i deschidă? Ce să caute ea aici, ce să caute? Doamne, cât de mult o iubea şi cât de milă îi era acuma, că stă afară, în frig, şi se roagă de el. — Ina, eşti singură? Nu mai e nimeni pe aproape? — Cine vrei să fie? Sunt singură şi mi-e frig. Tare îmi este frig, Lie! — Uită-te bine. Nu se poate să nu fie. — Nu e nimeni, Lie, nimeni. — Jură-te, Ina, că nu e nimeni. Jură-te pe viaţa mamei tale. — Mă jur pe viaţa mamei mele, Lie, că nu mai e nimeni. — În cazul acesta... Ei bine, în cazul acesta am să-ţi deschid. De data asta, în mod excepţional, am să-ţi deschid. Şi după ce dădu deoparte zăvorul, după ce descuie, căscă uşa numai atât cât era necesar să se poată strecura înăuntru Ina. O închise apoi repede, izbind-o, încuind-o imediat. Răsuflă uşurat şi, trudit brusc, fără motiv, se rezemă cu spatele de uşă. Truda, inexplicabilă, îi aminti de boală. „Poate au revenit crizele”, şopti gândul lui înspăimântat. Ochii oglindiră spaima dinăuntrul lui, iar chipul trădă truda, cea interioară, boţindu-i trăsăturile. — Lie, ce se întâmplă cu tine? Eşti bolnav? Nu-i răspunse. Privea în pământ covorul ros pe la margini şi decolorat, care avea o vechime de cel puţin patruzeci de ani. Şi cum privea aşa covorul, dintr-o dată camera se lungi, devenind lungă, lungă cât o stradă a oraşului. Lie se întrebă îngrozit cum va putea străbate, fără sprijin, tot acest drum, lung cât o stradă a oraşului, cât strada pe care locuia. Ameţit, clătinându-se, întinse braţele înainte, ascultând parcă de un îndemn inconştient: — Ina! Palmele întâlniră umerii Inei care, lângă el, şi nu tocmai în capătul celălalt al camerei, devenită, inexplicabil cum, lungă, lungă, la fel de lungă şi de înclinată ca şi strada lui, continua să-l privească duios şi trist totodată. Şi într-o crispare sălbatică, degetele strânseră reazemul cald şi de carne. — Au, mă doare, Lie! Găsise reazemul umerilor ei şi, datorită lui, echilibrul. Şi ca ea să nu bănuiască nimic, îşi înnodă braţele înapoia grumazului ei. — A trecut atâta timp, Ina, de când nu te-am văzut. — Din vina ta, Lie! îl mustră ea cu vorba şi cu ochii, învinsă de îmbrăţişarea în care îl regăsea. La braţul ei putu păşi până la fotoliul unde stătuse până a nu veni ea să-i bată în uşă. Răsuflă uşurat. Acuma camera îşi recăpătase proporţiile obişnuite, iar parchetul redeveni perfect orizontal. Dumnezeule, dar ce se întâmpla cu el? Era oare din nou la fel de bolnav ca în primele zile? Nu!... Exclus!... Fusese doar o ameţeală de o clipă cauzată de bucuria de a o fi văzut pe Ina. Ina, răsucindu-se pe călcâie, privi împrejur cu o amuzată curiozitate. — Ia să văd, Lie, dacă e simpatic la tine. Lie tresări. De data asta Ina vorbise prea tare şi lui i se păru că puţinele cuvinte pe care le rostise speriaseră portretele. — Ssst! Vorbeşte mai încet, Ina! Te rog! — De ce, Lie? Nu eşti singur? — Sunt singur. Şi în gând: „Nu, aici, în casa asta, nu sunt singur, Ina.” Şi privi cu teamă portretele cu rame groase de pe pereţi. — Atunci de ce să vorbesc încet, Lie? Lie nu-i răspunse şi ea nu se pricepu să-i citească în ochi. Şi fiindcă nu se pricepu, nu simţi spaima pe care ei o oglindeau, spaima care era în el, care creştea, fiindcă ochii tuşei Tudoriţa, însufleţiţi parcă, îi aruncau reproşuri mute. — Să vezi, Lie, ce ordine am să fac aici. De când n-ai mai deschis ferestrele? — Să deschid ferestrele? întrebă el îngrozit. — Da, să tragi perdelele, să ridici storurile, să deschizi ferestrele ca să intre aici aerul, lumina, soarele. — Asta nu se poate, Ina! se răsti aproape la ea. — Nu se poate! Şi, mă rog, de ce nu se poate? — Pentru că nu se poate! Şi îşi acoperi ochii cu palmele ca să n-o vadă. Acuma, din nou, nu mai era sigur că era Ina, că nu era cumva viaţa. Ina?... Viaţa?... Poate numai viaţa sub chipul Inei?... — Ina... tu eşti Ina? — Cum poţi întreba aşa ceva, Lie? — În definitiv, de ce n-ai fi Ina? Şi privi împrejur cu teamă să se convingă dacă nu cumva se ascunsese pe undeva viaţa. N-o zări însă nicăieri. Răsuflă uşurat, o trase pe genunchi şi îşi culcă obrazul pe sânul ei cald. — Lie, de ce trebuie să fii atât de ciudat! — Sunt ciudat? Nu-i adevărat. Ţi se pare numai fiindcă vii de afară, din viaţă. Aici însă... Aici e altfel decât afară... Aici e o altă lume... De aceea, aici totul trebuie să rămână aşa cum a fost până a nu veni tu aici... Pe urmă, tu însăţi trebuie să te schimbi.... Trebuie să te integrezi acestui interior... Trebuie să devii şi tu ca mine... Trebuie să-ţi ascunzi viaţa înăuntrul tău, aşa cum fac eu... Eu nu am conştiinţa trăirii mele şi tu, Ina, trebuie să ţi-o pierzi pe a ta. — Lie, nu înţeleg! De ce trebuie să-mi pierd conştiinţa trăirii mele? — De ce? Uite!... Priveşte!... Şi arătă, plimbând mâna, chipurile înnegrite din rame. Ele nu-ţi spun nimic? Priveşte-le atent, vezi-le cât sunt de încruntate. Şi află că nu totdeauna au fost aşa. Acuma, însă, sunt furioase pentru că ai venit, pentru că vorbeşti tare, pentru că... Uită-te, bunăoară, la tuşa Tudoriţa, descifrează-i cuta dintre sprâncene şi spune-mi apoi dacă nu ţi-e puţin teamă. Ina îl privi neîncrezătoare. — Ce mai sunt şi prostiile astea, Lie? Să-mi fie teamă de domnii ăştia cu mustăţi şi barbete? De cucoanele astea cu malacoafe şi dantele? Prostii! Nu mi-e teamă de fel. Şi uite, ca să nu se supere, le dau bună seara: Bună seara, doamnelor şi domnilor! Vă rog să nu fiţi supăraţi că am venit să-l văd pe Lie. Făcu o reverenţă combinată cu o piruetă, apoi, înnodându-şi mâinile la spate şi legănându-se ca o fetiţă, începu să treacă în revistă portretele. — Degeaba, Ina! Ţi-e teamă. Haide, mărturiseşte! Nu-i aşa că ţi-e puţin teamă? — Ce mustăţi imposibile are domnul ăsta cu lanţ de aur la vestă. Cine-i? — Bunicul Toma. — Şi doamna asta e tuşa... Cum ai spus că o cheamă? — Tuşa Tudoriţa. Doamne, ce încruntată este! — Iarăşi începi? Degeaba, nu mă sperii. — Ina, zău nu glumesc... Mi-e teamă de privirile astea încruntate... Mi-e teamă de toţi bătrânii şi bătrânele astea... Să nu râzi, Ina... Să nu mă crezi nebun... Mi-e teamă, fiindcă i-am văzut şi altfel decât sunt acuma…. I-am văzut coborând din rame, trăind viaţa pe care au dus-o mai înainte, cu obiceiurile şi tabieturile lor, astăzi de neînţeles... Zău, Ina, că i-am văzut! Numai că nu sunt sigur dacă n-a fost în vis... Dar asta nu are nicio importanţă... Poate acuma e vis şi atunci a fost realitate... Căci mi se pare atât de puţin real faptul că tu eşti aici, că priveşti aceste portrete fără teamă, că poţi ironiza... E de necrezut cum de poţi ironiza. Ina, vrei să mă priveşti puţin? Ina se răsuci pe călcâie, privindu-l de departe şi cu teamă. Îi era teamă de gândul care îndrăznea să întrebe ceva îngrozitor. — Lie, te rog, nu mai vorbi aşa. — Ina, dragă Ina! Vino lângă mine. Acuma din nou ştiu că eşti tu. Adineaori iarăşi am crezut că este altcineva. — Cine, Lie? întrebă ea cuibărindu-i-se în braţe. — Nu întreba. Tu nu poţi înţelege. Lasă-mă să mă bucur că eşti aproape de mine. — Şi eu mă bucur, Lie. Simţi? — Desigur. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog, vorbeşte mai încet. — Când te aud vorbind aşa, Lie... Se desprinse din braţele lui şi începu să se plimbe cu mâinile la spate, cu ochii pe covorul prăfuit. — Ce-i când vorbesc aşa, Ina? Dar Ina nu răspunse. Dintre gândurile, multele ei gânduri din clipa aceea, niciunul nu mergea până la capăt, tocmai fiindcă îi era teamă de ele. Şi plimbarea continuă câtva timp, spre marea bucurie a lui Lie: că ele, gândurile, nu vorbeau tare şi deci nu avea niciun motiv să se teamă că ar putea supăra chipurile din rame. Mult mai târziu, paşii Inei se opriră în faţa unui scrin bătrân, pe care ea până în clipa aceea nu-l observase. — Ce mobilă e asta, Lie? — Un scrin. — A, un scrin! Şi începu să râdă. — De ce râzi, Ina? Ce, n-ai mai văzut un scrin? — Noi avem în casă mobilă modernă. De unde vrei să fi văzut? Şi ce păstrezi tu, Lie, în sertarele astea? — Eu? Nimic. Şi nici n-am habar ce conţin. Niciodată n-am avut curiozitatea să le deschid. — Îmi dai voie să răscolesc prin ele? Sunt încuiate? — Nu ştiu! Încearcă şi tu. Ina trase de mânerul sertarului de sus. Era plin cu albituri. Îl închise şi deschise pe al doilea. Nici acesta nu conţinea ceva deosebit care să-i satisfacă, măcar cât de cât curiozitatea. Câteva boccele cu cârpe şi o cutie de formă elipsoidală, plină cu nasturi de diverse forme şi din diferite epoci. În sfârşit, veni rândul ultimului sertar. Un curcubeu de culori, puţin întunecat şi puţin prăfuit, ce exala miros de mucegai şi de naftalină, uimi a bucurie ochii Inei. Avide, mâinile ei pipăiră mătăsurile, răscolindu-le, aducându-le până aproape de ochi, îndepărtându-le apoi. — Uită-te, Lie, ce de mătăsuri, ce de. culori! Dar din niciuna nu ţi-ai putea face o rochie. Ina vorbise din nou tare, şi Lie, îngrozit de încruntarea dintre sprâncenele tuşei Tudoriţa, nu se uită la mătăsurile Inei, ci, mustrându-se că o primise, îşi făgădui să aibă curajul s-o dea afară cât de curând. — Uită-te, Lie, la rochia asta de tafta. Dar fiindcă el tot nu se uita, ci continua să pândească încruntarea dintre sprâncenele tuşii Tudoriţa, Ina veni în faţa lui, ducând rochia pe braţe. — Uite, Lie, ce rochie frumoasă am găsit în scrin. — Da, într-adevăr, e foarte frumoasă! recunoscu el, abia puţind îngăima cuvintele, pentru că recunoştea în rochia de pe braţele Inei rochia pe care o purta tuşa Tudoriţa din portret. — E splendidă, Lie! — Ina, pune-o la loc! o conjură holbând ochii la tabloul care, acum, parcă nu mai reprezenta imaginea tuşii Tudoriţa, ci parcă tuşa Tudoriţa era aievea, acolo, pe perete, frământând în mâinile cu degete lungi şi slabe un evantai de os. Tuşa Tudoriţa îl privea încruntată şi parcă în verdele ochilor ei, mai verde decât acela al rochiei, adunase numai mustrări şi blesteme. — Lie, rămâi aşa! Să nu te uiţi până nu ţi-oi spune. Îl mângâie cu o sărutare fugară pe obraji, apoi fugi în acea parte de cameră unde el n-o putea vedea decât numai dacă întorcea capul. Îngrozit că Ina se pregătea să comită un nou sacrilegiu, îşi acoperi ochii cu palmele, aşteptând resemnat, istovit de resemnat, inevitabilul. — Acuma poţi să te uiţi, Lie! îl anunţă ea curând după aceea. Dar el, neîndrăznind s-o privească, nu avea curajul să-şi ia palmele de pe ochi. — Te rog, Lie, priveşte-mă! Era atâta rugăminte în vocea ei, încât el, aproape fără voie, îşi prăbuşi palmele pe genunchi. Şi atunci, la câţiva paşi de el, lipită cu spatele de peretele deasupra căruia atârna portretul tuşii Tudoriţa, o descoperii pe Ina. O Ina alta decât aceea pe care o ştia, o Ina coborâtă parcă dintr-un portret prăfuit, îmbrăcată în rochia de tafta verde, cu cloş bogat şi pliseuri multe în jurul gâtului. — Sunt frumoasă, Lie? — Acuma, Ina... Acuma nu mai mi-e teamă de tine. — Prostule, dar de ce ţi-ar fi teamă de mine? Şi Ina râse abia auzit, cu sonorităţi tainice, melodioase. Râsul ei, până şi râsul ei era altfel. Parcă râsese o altă Ina, materializată din contururile de culori şi umbre ale vreunui portret. Lie o privea şi se bucura pentru că ea se integra acum interiorului, pentru că aparţinea trecutului, despre care toate vorbeau aici, chiar el, care se baricadase, punând bariere între lumea lui şi cea de afară. De acolo, de afară, venise Ina, Ina cea de până mai adineaori, aducând viaţa înăuntru, pregătindu-se să dărâme sihăstria unde se refugiase de bunăvoie, refulându-şi tinereţea şi alungind în adâncurile din el viaţa lui, ca să nu-i mai audă clocotul. Luni de zile trăise acolo singur, sfătuindu-se cu umbrele, ascultând râvna carilor, sau urmărind cu ochii împăienjeniţi de teamă pioasă plimbarea de la miezul nopţii a închipuitelor fantome care, copleşite de spleen, coborau din portrete să rătăcească prin odăile colbuite de praf sau să se odihnească în jilţuri largi şi moi, afară, pe veranda ce da spre grădina cu trandafiri sălbăticiţi şi cu alei năpădite de cucută. — Lie, nu spui nimic? La ce te gândeşti? De ce mă priveşti aşa? Era vocea Inei... Ea întreba. Totuşi, Ina aceasta nu venise de afară, din viaţă. Nu era posibil ca ea să fi venit de acolo. Privind-o, descoperea că numai astfel putea fi femeia pe care ar fi avut dreptul s-o primească în casă, fără teamă că ar supăra portretele spânzurate de pereţi. O Ina care să aibă teamă de viaţa din afara zidurilor casei şi care să vadă în trezirile ei din somnul de noapte fantomele trecutului. Aşa dorise să fie femeia lui şi iată că Ina, Ina înveşmântată cu, rochia scoasă din scrin, aşa era. — Ina, zău că acuma nu mai mi-e teamă de tine. — Sunt frumoasă, Lie? — Frumoasă? Eşti minunată, Ina! — Atunci de ce nu vii să mă îmbrăţişezi? — Vin, Ina, vin! Tocmai schiţase gestul de a se ridica din fotoliu, când deodată se întâmplă ceva absurd. De sus, de deasupra capului Inel, portretul tuşii Tudoriţa căzu la picioarele ei. Ani de zile stătuse acolo şi nimic nu-l clintise. Dar tocmai în seara aceasta, şi mai ales în clipa când Ina se afla dedesubtul lui, putrezirea şnurului se împlinise. Şi tabloul căzu la pământ, trecând numai cu vreo câţiva centimetri departe de capul Inei, care, în clipa aceea, fu mai aproape de moarte decât oricând. Ina, mai albă decât o bucată de pânză de Olanda, tremurând toată, se rezemă de perete. Ochii ei înspăimântaţi, privind tabloul căzut jos, întâlniră pe ai tuşii Tudoriţa care o priveau, o priveau mereu fără să clipească. Iar curând după aceea, atunci când descoperiră că rochia tuşii Tudoriţa era rochia pe care ea o îmbrăcase, oglindiră groaza. — Lie, rochia asta... Şi o clipă mai apoi se prăbuşi pierzându-şi cunoştinţa. Lie, care ajunsese prea târziu ca s-o prindă în braţe, o ridică de jos, o culcă pe pat şi făcu tot ceea ce se pricepu ca s-o trezească din leşin. Târziu de tot, Ina îşi reveni. — Lie, eşti aici!... Ce bine îmi pare că eşti lângă mine. Mi-a fost teamă că am murit şi am reînviat într-o altă viaţă fără tine. Ajută-mă, Lie, să scot de pe mine rochia asta blestemată. Deşi e absurd, stupid şi absurd, mi-e acuma frică de rochia asta, de tuşa Tudoriţa. — Nu, Ina! Nu trebuie să-ţi fie frică de tuşa Tudoriţa... cât timp porţi rochia ei. A fost o întâmplare stupidă că a căzut portretul. O ştiu, o simt, Ina. De ce să-ţi scoţi rochia? Dacă ai şti ce bine te prinde. Ce minunat arăţi cu ea. Apoi, după o pauză, rugător: Ina, va trebui să pleci în noaptea asta? — Nu, rămân la tine, Lie. Vrei să stingi lumina? Şi în noaptea aceea, rochia de tafta a tuşii Tudoriţa fu rochia de mireasă a Inei.

CAPITOLUL I                                  Abia am apucat să ciocănesc şi uşa s-a deschis imediat de parcă stăpîna casei, aver­tizată, m-ar fi aşteptat de partea cealaltă. — Bună seara! Mi s-a spus că la dumneavoastră... — Intră!.... Intră odată, domnule! mă întrerupse gazda cu ton nerăbdător ca şi cînd explicaţia i s-ar   fi părut inutilă. Fără să ia mîna de pe clanţă stătea cu spatele re­zemat de perete, cu trupul ascuns pe jumătate înapo-ia uşii. Am păşit în antreiaşul minuscul, cumva stîn-jenit, cumva neliniştit, străduindu-mă cît mai neob­servat să-mi dau seama cum arată stăpîna casei, căreia venisem să-i cer găzduire pentru o noapte. La lumina puţină — lampa ardea în cealaltă încăpere  — vedeam o femeie înaltă, mult mai înaltă decît mine, care, dacă ţineam seama de părul cu desăvîr- şire alb, era fără îndoială bătrînă. De altfel, culoarea părului părea a fi singurul indiciu de bătrîneţe. Fiindcă, pe cît era de înaltă pe atît era de dreaptă     şi de suplă. Pe de altă parte, nici vocea nu era a   unei femei în vîrstă. Cum mă văzu trecînd pragul, închise uşa înapoia mea, încuind-o. Şi, în aceeaşi clipă, cîinele din curte începu să urle. Avea o voce răguşită şi împuţinată, ca la dulăii foarte bătrîni. — Poftim! iarăşi a început. De cap să-ţi fie, măi Pluto! Auzi, de cap să-ţi fie! Am înţeles că blestemul era adresat cîinelui şi am zîmbit, fiindcă fusese rostit nu cu supărare, ci mai curînd ca un fel de dezmierdare. Dar ceea ce s-a întîmplat după aceea a făcut să-mi piară pînă şi cel din urmă dram de bună dispoziţie. Bătrîna, care între timp mă invitase s-o urmez, se întoarse brusc, descuie uşa, o deschise şi adresă cîinelui acelaşi blestem, care mai ales acum sună a dezmierdare. — De cap să-ţi fie, măi Pluto! Pricepi, de cap    să-ţi fie! Cîinele, auzind vocea stăpînei sale, schelălăi de bucurie; pe urmă începu din nou să urle. „Ciudată femeie! mi-am zis. Nu cumva....” Şi     nu îndrăznii să formulez nici măcar în gînd bă-nuiala. — Poftim, domnule! Poftim! Am trecut pragul. Încăperea era un fel de sufra­gerie. O masă la mijloc, prea mare, care ocupa aproape tot spaţiul. Şase scaune tapiţate în jurul mesei. Un bufet demodat şi nu de o calitate deose­bită. Sub cele două ferestre, un divan cu tapiţerie decolorată. Pe masă, în mijloc, ardea o lampă de alabastru cu un picior înalt de aproximativ treizeci de centimetri. — Ia loc, domnule! mă invită fără să mă pri­vească, ducîndu-se la rîndul ei să stea pe un colţ al divanului. M-am aşezat pe un scaun, oarecum stînjenit, căin- du-mă în gînd că avusesem neşansa să dau de o gazdă atît de ciudată. Totodată eram furios pe necu­noscutul întîlnit mai adineauri pe uliţă, pe care întrebîndu-l unde aş putea găsi adăpost pentru o noapte, îmi răspunsese fără nici un fel de ezitare: — În satul ăsta al nostru, dumneavoastră, care sînteţi om de la oraş, nu v-aţi putea simţi bine decît la învăţătoare. — Dar are să vrea să mă primească? — Cum să nu! Cum să nu! Dumneaei primeşte  pe toţi drumeţii. — Şi unde stă învăţătoarea? — Priviţi, casa aceea de pe colină, unde se vede lumina. Pe urmă, după ce îmi arătase casa, îşi văzuse de drum. Ceea ce numise necunoscutul o colină, de fapt nu era decît un tăpşan ceva mai ridicat. Aşa se face că acum stăteam pe unul din cele şase scaune tapiţate, străduindu-mă să-mi dau seama, cît mai bine, cum arăta la faţă bătrîna mea gazdă. Dar nu am avut timp. Sau, mai precis spus, în acelaşi timp cînd înregistram reacţiile de pe chipul ei, tot atunci luam cunoştinţă şi cum arăta: era, într-ade- văr, bătrînă, la vreo şaizeci şi cinci de ani. Poate chiar mai mult. Părul cu desăvîrşire alb, lins şi   strîns la spate într-un coc. În ciuda vîrstei, după      cît îmi puteam da seama, chipul slab se păstrase neted, fără riduri. Doar bărbia ascuţită şi colţurile gurii căzute dezvăluiau, fără nici un fel de dubiu, vîrsta. Ochii pătrunzători, de o culoare nedefinită  din cauza luminii puţine, priveau trist. De fapt,   mult mai tîrziu mi-am dat seama că în mod obişnuit priveau aşa. Cercetîndu-mă, ei exprimau uimire şi, aş zice, panică. Din cauza panicii, sau, mai precis,    a ceea ce luam eu drept panică, chipul îi deveni dintr-o dată alb, iar buzele începură uşor să-i tre­-mure aşa ca la copii cînd sînt gata să plîngă. ,,Ciudată fiinţă”! mi-am zis din nou, aproape ho- tărît ca, în pofida orei înaintate, sub un pretext oarecare, să plec neîntîrziat şi să caut adăpost la       o altă casă. Dar cu adevărat ciudată fu purtarea ei imediat după aceea. Părăsind divanul, cu o sprinteneală ui­mitoare pentru vîrsta ei, veni lîngă mine. Luă lampa de pe masă şi, ridicînd-o deasupra capului meu, îmi cercetă chipul cu o privire îndurerată cum nu mi-a mai fost dat să întîlnesc vreodată. O clipă, două            Deşi mă simţeam tare prost, vreau să spun, deşi     mă simţeam tare jenat de acest examen care mi se părea că se prelungea nefiresc, nu eram capabil      să-l curm în vreun fel. Într-o atitudine cu desăvîr- şire pasivă aşteptam ca bătrîna să se sature privin- du-mă. În schimb, mă străduiam să înţeleg ce se petrece cu ea. Şi acum abia mi-am dat seama cu adevărat cît de mîhniţi îi erau ochii. Priveau trişti, dar, în acelaşi timp, cu un fel de aviditate nepoto-lită. Da, nu era curiozitate. Era aviditate. Cu atîta aviditate, încît nici nu-şi aminteau să mai clipească. ,,De ce s-o fi uitînd aşa la mine? Parcă nu se mai satură să mă privească!” Cu aceste cuvinte tîlcuii constatarea pe care o făceam. În sfîrşit, după nu ştiu cît timp, de fapt nu ştiu dacă a durat mai mult de cinci minute, bătrîna   aşeză din nou lampa pe masă. Oftă, apoi cu o voce abia auzită, sfîrşită parcă, îmi spuse: — Ţi-o fi foame, domnule. Să-ţi dau ceva să pui în gură! — Nu, mulţumesc! Am mîncat la cooperativă. În schimb, sînt tare, tare obosit. Vă rog să-mi arătaţi unde aş putea să mă întind puţin. — Nu se poate, domnule! Trebuie să mănînci ceva. Nu s-a întîmplat încă să-mi treacă cineva pra­gul fără să-l ospătez. Dacă zici că ai cinat, o cană   cu lapte înainte de culcare este ceva cum nu se  poate mai nimerit. Şi fără să ţină seama de refuzul meu repetat, dispăru din cameră. Se întoarse curînd cu o tăviţă din material plastic. Pe tăviţă, o cană mare cu lapte şi într-o farfurioară cîteva felioare de pîine de casă. — Poftim! Ospătează-te, domnule! Pe urmă, ridicînd fitilul lămpii, ca să facă lumina mai mare, se duse să-şi reia locul de pe divan. De acolo continuă să se uite la mine cu aceeaşi avidi­tate. Şi abia acum am înţeles că ţinuse să mă ospă­teze nu atît pentru a nu încălca datina, ci ca să aibă prilejul să mă mai privească.     O minţisem. Nu mîncasem nimic şi-mi era o foame de lup. Laptele rece era dulce şi pîinea de casă minunată. Constatînd aceasta după prima îmbucătură, cît ai clipi din ochi am înfulecat totul. — Vezi că ţi-a fost foame! mă mustră ea. Să-ţi mai dau? — Nu, mulţumesc! — Lasă că ai să-mi mulţumeşti după aceea. Dispăru din nou şi se înapoie cu o tavă mai mare. Într-o farfurie o bucată de slănină afumată. Alături, un codru de pîine, o ceapă şi o solniţă. — Mănîncă, domnule, ca lumea. Poftim! Îndemnul sună aproape vesel. Şi din nou am înţe­les că bătrîna era bucuroasă fiindcă foamea mea îi da un nou prilej să mă mai privească. Am început să mănînc. De cîte ori mă uitam la    ea îi întîlneam privirea. Avidă, dar tristă, îndure- rată. Nu-mi punea nici o întrebare, nu părea cu­-rioasă deloc să afle cine sînt şi cum de am ajuns      în satul lor, noaptea. La rîndul meu, tăceam, inca­pabil să leg o conversaţie cu bătrîna aceasta atît      de ciudată, care ar fi fost în stare să mă îndoape  toată noaptea numai ca să aibă prilejul să se uite      la mine. Poate că aş fi sfîrşit prin a descoperi singur ex­plicaţia, dacă de la început purtarea ei nu mi s-ar     fi părut neobişnuită. Mai întîi, faptul că, deschizîn- du-mi uşa larg, se ascunsese pe jumătate înapoia acesteia. Pe urmă, blestemul adresat cîinelui cu     ton de alintare. În fine, contemplaţia mută şi îndu­rerată. Toate acestea — şi trebuie să precizez că şi urletul continuu al dulăului a avut partea lui de contribuţie — au făcut ca, ignorînd explicaţia cea adevărată, să caut, fără să izbutesc bineînţeles, o alta, tot atît de stranie ca şi întreg comportamentul bătrînei. Mîncam fără poftă, deşi îmi era tare foame, ascul- tînd urletul neobosit al cîinelui. Între timp, începuse să plouă. Ploua cu stropi mărunţi şi deşi, dar fără grabă, cu un fel de îndîrjire încăpăţînată. Cînd nu urla cîinele, auzeam zgomotul ploii care mi se pă­rea mai curînd susurul unei ape năvalnice de munte. — Mulţumesc pentru masă! Bătrîna tresări, ca şi cînd aş fi smuls-o din cine ştie ce gînduri grele şi încîlcite, apoi clipi des — ea, care aproape nu clipea deloc — şi cu o voce iarăşi parcă sfîrşită, îmi răspunse: — Să-ţi fie de bine, domnule. Apoi cu alt ton, îndurerat, de parcă îi părea tare rău: acuma, fără îndoială, vrei să te odihneşti. — Aş vrea! Sînt tare obosit. — Mda! Oftă şi se ridică în picioare. Am făcut şi eu           la fel. — Mai aşează-te un pic pînă strîng masa. M-am executat. Cînd se reîntoarse din bucătă­-   rie, de data asta fără tavă, cîinele, care între timp contenise, începu din nou să urle. — Ce-o fi avînd de urlă aşa? am întrebat mai   mult ca să spun ceva. — Cine, Pluto? Aşa urlă el cînd plouă. O fi săracu’ reumatic şi urlă fiindcă îl dor ciolanele lui bătrîne. Căci e bătrîn, tare bătrîn, domnule dragă. Apoi, luînd de pe masă lampa, îmi spuse: — Urmează-mă, domnule! Şi o porni înainte. M-am luat după ea. Am trecut mai întîi printr-un fel de holişor, pe urmă am intrat într-o cameră care mirosea a levănţică, mobilată cu un pat de bronz, apoi am deschis uşa unei alte odăi. — Iată, asta este camera în care vei dormi dum­neata. Şi ridică din nou lampa deasupra capului meu,    ca să mă privească pentru ultima oară, înainte de       a ne despărţi. — De ce mă priviţi aşa am întrebat-o aproape involuntar. Continuă să se uite, pe urmă fără să-mi răspundă la întrebare îmi spuse: — Atunci, noapte bună! Comutatorul e aici, în dreapta uşii. — Aţi spus comutatorul? — Da, comutatorul. Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Casa are instalaţie electrică. Eu însă prefer lampa. Din cauza ochilor. Lumina becului mă supără. Fu acesta un nou prilej de uimire. Casa avea in­stalaţie electrică şi cu toate acestea stăpîna ei prefera lampa, fiindcă suferea de ochi. Dar cum puteam crede că lumina puţină şi difuză a fitilului îmbibat  cu petrol ar putea face mai puţin rău unor ochi bolnavi decît electricitatea? Era şi aceasta încă o dovadă a ciudăţeniei bătrînei mele gazde. — Noapte bună! — Noapte bună! i-am răspuns urmărind-o cu privirea cum se depărta, înaltă şi dreaptă, cu mersul ei sprinten, care nu trăda deloc vîrsta. Cînd n-am mai văzut-o, am intrat în odaia ce     îmi fusese destinată şi am răsucit comutatorul. Becul cu puţine lumini îşi împrăştia timid razele de sub anacronicul abajur confecţionat din mătase roşie, abia luminîrtd covorul şi nici pe acela în întregime. Ceva mai departe jucau penumbre. În schimb, spre peretele unde se găsea patul, era aproape întuneric. Între cele două ferestre se afla o consolă demodată, cu o oglindă deasupra, nu mai puţin demodată. Mai era în cameră un scrin cu nişte fotografii înrămate  pe el, dar, din cauza luminii puţine şi a miopiei   mele, nu distingeam dacă ele reprezintă chipuri de femei sau de bărbaţi. Patul, un pat tot demodat, cu tăblii din lemn de nuc, altădată lustruit, dar acum scorojit şi înnegrit era pregătit, de parcă stăpîna casei ar fi ştiut că aveam să vin să-i cer adăpost. Aşternutul impecabil de curat mirosea a levănţică. Cu un oftat de uşurare m-am aşezat pe marginea patului. Şi abia acum mi-am dat seama cu adevărat cît de trudit eram. M-am dezbrăcat în grabă, cu  ochii micşoraţi de somn şi m-am vîrît în aşternut.  Cu mîinile sub cap, aşa cum obişnuiesc, am închis ochii. Cred că eram pe punctul de a adormi cînd     am auzit uşa de la intrarea casei deschizîndu-se cu un scîrţîit. „La ora asta bătrîna primeşte vizite!” m-am   mirat. Dar în clipa următoare am auzit paşi în ogradă. Involuntar am sărit din pat şi m-am repezit la fe­reastră. Am apucat să văd pe gazda mea îndreptîn- du-se cu pasul ei deloc bătrînesc spre poartă, ur- mată de un cîine mare cum nu-mi mai fusese dat niciodată să văd. Deschise portiţa, şi în clipa urmă­toare dispăru în bezna nopţii de pe uliţă. „Unde s-o fi dus bătrîna la o oră atît de tîrzie,        şi mai ales pe o asemenea ploaie?” m-am întrebat, mărturisesc, vag neliniştit. Pe urmă, cînd m-am lungit din nou în aşternut, neliniştea mi se păru      de-a dreptul absurdă. Nu aveam absolut nici un motiv, şi în propriii mei ochi apăream într-o postură ridicolă. „În cel mai rău caz — mi-am zis — s-ar putea    ca bătrîna să nu fie în toate minţile”. Totuşi eram hotărît să nu adorm pînă cînd nu  avea să se reîntoarcă. De ce, nu ştiu. Îmi ziceam, din curiozitate. Voiam să ştiu dacă avea să întîrzie   mult. Mi-am aprins o ţigară şi am început să fu­mez cu destulă silă. Era doar ultima ţigară din cel de-al treilea pachet. Niciodată pînă atunci nu atin­sesem un asemenea record. Fumam şi încercam să mă gîndesc la bătrînă, mai precis la comportamentul ei ciudat. Dar nu izbuteam. Gîndurile veneau şi se duceau fără nici o legătură între ele... Sînt cîteodată distrat. Din cauza aceasta mi se întîmplă să mă găsesc uneori în situaţii de-a dreptul caraghioase sau de-a dreptul neplăcute. Şi iată că tot datorită distracţiei mele incorigibile mă găseam acum în satul acela, găzduit de o femeie bătrînă şi poate un pic nebună. Eram în tren. Mă gîndeam... nu-mi aduc aminte   la ce. Trenul s-a oprit într-o staţie. Şi nu ştiu cum  am fost convins că era staţia în care trebuia să mă dau jos. Mi-am luat pardesiul pe braţ şi am coborît. Am făcut aceasta fără să încetez o clipă de a mă gîndi la ceea ce acum nu izbutesc să-mi amintesc. Vagonul meu era ultimul. Am coborît şi am pornit-o agale spre staţie. Cînd am ajuns acolo, trenul abia   se mai zărea. Şi atunci mi-am dat seama de greşeală. Mi-am dat seama, fiindcă n-am recunoscut clădirea gării. „Ce gară e asta?” am întrebat pe un ceferist, murdar de ulei de sus pînă jos. S-a uitat la mine lung, măsurîndu-mă din cap   pînă în picioare. — „Sărăcuţi, măi tovarăşe!” mi-a răspuns, tre- cîndu-şi dintr-o mînă într-alta felinarul. „Acum ce naiba mă fac? m-am întrebat necăjit, după ce omul cu felinarul îşi văzu de treabă. La biroul de mişcare am aflat că primul tren cu care mi-aş fi putut continua călătoria urma să so­sească abia pe la orele trei dinspre ziuă. Impiegatul mă sfătui să dorm în sat, şi dimineaţa, nu cu acela,  ci cu următorul, care avea sosirea la orele zece,     să-mi continui călătoria. L-am ascultat. De la gară pînă în sat nu sînt mai mult de cinci kilometri.         I-am făcut aproape într-o oră. Se înnoptase şi pe uliţă nici ţipenie de om. Satul, al cărui nume era     tot Sărăcuţi se întindea de-a lungul şoselei. Era un sat mare, mai bine zis răsfirat, cu case nu prea arătoase, ca mai toate satele de prin părţile acelea. Numai locuinţele noi ale unor colectivişti prefigu-rau cum avea să arate el peste cîţiva ani. Cînd am ajuns, am mai mers pe uliţa principală încă un kilo­metru, pînă mi-a ieşit în cale omul care mă sfătuise să cer găzduire la casa de pe colină, casa învăţă­toarei. La toate acestea mă gîndeam fumînd ţigara şi aşteptînd reîntoarcerea gazdei mele. La acestea şi     la altele. De pildă, la călătorii din compartiment şi, în special, la cei doi studenţi care tunau şi fulgerau împotriva incompetenţei arbitrilor noştri de fotbal;   la puiul de căprioară domesticit de prietenul meu, pădurarul; la slăbiciunile scenariului ultimului film italian pe care-l văzusem şi la multe altele. Şi tot gîndindu-mă aşa, fără să-mi dau seama, am adormit, mai înainte ca noctambula mea gazdă să se fi întors.   În timp ce dormeam am auzit sau mi s-a părut că aud, urletul lui Pluto — semn că stăpîna lui reve-nise —, dar nu am izbutit să mă mai trezesc.   Dimineaţa, cînd m-am deşteptat şi cînd am deschis pleoapele, ochii mi s-au oprit mai întîi asupra celor două fotografii. A trebuit să treacă cîteva minute pînă să-mi dau seama că atît chipul surîzător din fotografia din dreapta, cît şi cel melancolic, gînditor al celei din stînga nu-mi erau necunoscute. „Păi ăştia sînt.... Ei da, ăsta e Vlaicu şi ăsta  Bucur. Nu încape nici o îndoială!” mi-am zis sărind din aşternut. Din doi paşi am fost lîngă scrin. Am luat amîn- două fotografiile în cîte o mînă să le privesc mai îndeaproape. „Ei sînt! Ei, fraţii Vişinoiu”. Vlaicu cel din fotografie nu se deosebea de cel   pe care îl cunoscusem. Surîdea. Surîsul trăda omul dintr-o anumită perioadă a vieţii sale: un pic zefle­mist, un pic egoist — sau poate chiar ceva mai mult — gata să se eschiveze de la greutăţi şi primejdii,  un pic superficial, mulţumindu-se doar cu aparenţa lucrurilor. Da, aşa fusese Vlaicu. Mai precis, aşa fu­sese pînă în ziua cînd avea să primească lovitura aceea teribilă care avea să-l schimbe profund. Iată-l şi pe Bucur, Bădia cum îi spunea Vlaicu, deşi era cu doi ani mai mic. Bădia Bucur era anti­podul lui Vlaicu. Lui Bucur îi plăcea să gîndeaseă   şi natura îl înzestrase cu o asemenea facultate.  Bucur nu era de fel laş, şi curajul avea să şi-l dove­dească într-o împrejurare care avea să-l coste viata. Dar, mai ales, spre deosebire de fratele său, Bucur avea convingeri. Nu se întîmplă des ca doi fraţi — mai ales cînd între ei diferenţa de vîrstă este de doi ani — să nimerească în aceeaşi companie, în acelaşi pluton, ba chiar în aceeaşi grupă. În ceea ce priveşte pe  fraţii Vlaicu şi Bucur Vişinoiu nu fusese deloc o întîmplare că au ajuns în aceeaşi subunitate, res-pectiv în compania a cineea, plutonul doi, grupa a treia. Faptul acesta s-a datorat intervenţiei lui  Vlaicu. Acestuia oamenii din pluton îi spuneau Vişinoiu I, lui Bucur Vişinoiu II, iar mie, deşi nu purtam acelaşi nume, mi-au zis Vişinoiu III. Mi-au spus aşa datorită unei oarecare asemănări fizice în­tîmplătoare. Şi mi-au zis aşa probabil fiindcă mai înainte de a se naşte porecla mă împrietenisem cu amîndoi fraţii. Acum, cînd descoperisem cele două fotografii, purtarea bătrînei mele gazde nu mai mi se părea chiar atît de ciudată. Ea era mama lor. A lui Vlaicu şi a lui Bucur. Faptul că, în ajun, ridicase lampa deasupra capului meu ca să mă vadă mai bine, iar apoi mă ospătase din belşug ca să aibă posibilitatea de a mă privi în voie nu mă mai intriga. Se datora, fără îndoială, aproximativei mele asemănări fizice cu cei doi fii ai săi. „Dacă ar şti bătrîna că i-am cunoscut, şi încă bine!” mi-am zis, depunînd înapoi pe scrin cele  două fotografii înrămate. În clipa aceea am auzit în odaia de alături paşi     şi şoapte. Am tuşit ca să dau de veste că nu mai dorm. — Te-ai trezit, domnule dragă? — Da, bună dimineaţa! — Bună dimineaţa! Cînd vei vrea să te speli,       să şti că ţi-am pregătit aici de spălat. — Mulţumesc! Cîteva minute mai tîrziu am trecut dincolo. Ime­diat lîngă uşă era lavoarul. Un lavoar de lemn. Un lighean de porţelan înflorat, pe jumătate plin cu    apă şi o cană pîntecoasă, tot de porţelan, mă aş­teptau. Pe un scaun, un prosop lung din borangic. Apa era rece şi nimic nu-mi face o mai mare plă-cere decît s-o simt aşa pe faţă. M-am dezbrăcat pînă la brîu şi m-am spălat ferindu-mă să fac lăcăraie     pe jos. Ceva mai tîrziu, cînd am intrat în sufragerie, bă­trîna nu era singură. Pe sofa, cu picioarele adunate sub ea, îmbrăcată într-o rochie neagră o femeie ca   la vreo patruzeci de ani împletea un ciorap. Bătrîna stătea pe un scăunel la celălalt capăt, lîngă uşa care da în bucătărie. — Bună dimineaţa! am spus trecînd pragul. — Bună dimineaţa! mi-a răspuns bătrîna, în- dreptîndu-se de spate şi lipindu-şi-l de perete. Cealaltă femeie cînd îmi auzi vocea încetă să    mai împletească. Se uită la mine, mai întîi cu un     fel de curiozitate sceptică. Pe urmă păli şi cu voce alterată de emoţie îmi răspunse la bineţe. — Ai dormit bine, domnule? se interesă bătrîna. — Minunat. Am dormit dus. Pe urmă, văzînd că mă tot uit la femeia care, de asemenea, nu-şi lua ochii de pe mine, îmi spuse: — Asta e noră-mea, Varvara. Aşează-te, domnule dragă, să iei ceva în gură. Tu, Varvară, adu-i de mîncare. Varvara coborî de pe divan, încălţă nişte papuci vechi şi, în drum spre bucătărie, trecu pe lîngă   mine, mlădioasă şi felină, fără să se grăbească. Nu era propriu-zis frumoasă. În schimb, nu ştiu cum,  dar parcă din întreaga ei făptură se degaja femini- tatea. Varvara era nora bătrînei. Dar oare a cui nevastă fusese? A lui Bucur sau a lui Vlaicu? Nu apucai    să-mi răspund că o auzii întrebîndu-mă de dincolo, din bucătărie: — Vrei cafea cu lapte, domnule sau cacao? — Lapte simplu... — Cum ţi-e voia, domnule! După cîteva clipe îmi puse dinainte o ulcică plină cu lapte, pîine şi, la fel ca în ajun, slănină. Am în­ceput să mănînc, urmărit de privirile celor două femei. — De unde eşti, domnule dragă? mă întrebă bătrîna. — Din Bucureşti. — Pleci cu trenul de zece? — Da, cu acela. Bătrîna oftă: — Departe mai e Bucureştiul!... — Nu-i chiar aşa departe. În trei ore.... — Departe-i. Dacă ar fi mai aproape poate că ai mai trece pe la mine. Şi fu atîta tristeţe în tonul cu care rosti aceste cuvinte, încît mă tălăzui mila. Înţelegeam de ce ar   fi fost bucuroasă să mă mai vadă. Semănăm doar   cu cei doi fii ai săi. „Oare să-i spun că i-am cunoscut? Să-i spun,      de ce nu!”. — Dumneavoastră vă numiţi Vişinoiu, nu-i aşa? am întrebat-o pe bătrînă. — Da, aşa mă numesc. Dar de unde ştii? Apoi   tot ea, imediat: Ce întrebare! Ţi-au spus, de bună seamă, oamenii din sat. — Nu mi-au spus oamenii. Am văzut fotografiile de pe scrin. Sînt fiii dumneavoastră, nu-i aşa? — Da! răspunse bătrîna cu mîndrie de mamă. — I-am cunoscut pe zonă, în Moldova. Toţi trei am făcut parte din acelaşi pluton. — Aşa!... I-ai cunoscut!... Şi deodată ochii bătrînei se umplură de lacrimi. Plîngea. Numai după atîta se cunoştea că plînge :  că-i curgeau lacrimile. Multe, mari, nefiresc de mari. Se scurgeau pe obraji încet şi, din cauza aceasta, nu păreau lacrimi adevărate, ci mai curînd de gli- cerină. Plînsul acesta mut era mai sfîşietor decît oricare alt fel de plîns. — Vorbeşte-mi, domnule dragă, despre Bucur! Vocea era aproape cea obişnuită. Şi cu toate aces­tea mi-am dat seama că suferinţa bătrînei era cum­plită şi de nealinat. — Vorbeşte mai bine despre Vlaicu! îmi ceru Varvara care, din clipa cînd auzise că i-am cunos- cut pe amîndoi fraţii atîta se foise pe divan, încît rochia strîmtă i se ridicase dezvelindu-i genunchii. — Tu să taci! se răsti la ea bătrîna. Să vorbească despre Bucur. Mai întîi despre el. Şi pe urmă şi despre Vlaicu. Despre băiatul meu Vlaicu. Nu era deloc o treabă uşoară ceea ce mi se cerea. Aveam ce povesti despre fiecare din ei, dar nu   ştiam cum să încep. Pe de altă parte, nu ştiam nici dacă ceea ce mie mi se părea interesant li s-ar fi părut la fel şi lor. Aveam sentimentul vag că nu  orice se aşteptau să audă de la mine, ci numai anu­mite lucruri. Şi, fiindcă trecuse cîtva timp, de cînd fusesem întrebat, deodată m-am trezit că spun: — Bucur, să ştiţi, a fost un om adevărat! Erau exact cuvintele pe care nu aş fi vrut să le rostesc, tocmai fiindcă mi se păreau de o banalitate exasperantă. Şi, copleşit de ridicolul în care eram convins că mă găsesc, deşi doream tare mult, alte cuvinte nu mi-au mai venit pe buze. — Dar Vlaicu? întrebă Varvara. Ce, el nu a fost un om adevărat? — Taci! Tu nu auzi să taci? Taci îţi spun! Ar trebui să-ţi fie ruşine! Lasă-l să vorbească de Bucur. Mai întîi de Bucur. Apoi către mine: Da, a fost un om adevărat. Asta o ştiam. Dar altceva ce-mi poţi spune despre el? L-ai cunoscut bine? — Am fost puţintel prieteni. Şi cu Vlaicu, soţul dumneavoastră, am adăugat, fiindcă observasem că Varvara tocmai se pregătea să-mi pună o astfel de întrebare. — Nu Vlaicu a fost bărbatul ei, ci Bucur, mă lă­muri bătrîna. „Atunci de ce se interesează de Vlaicu?” Dar întrebarea mi-am pus-o numai în gînd. Şi răspunsul tot în gînd mi l-am dat: „Dacă bătrîna a mustrat-o că se interesează de Vlaicu, probabil că între această Varvara şi cumna-tul ei au existat şi altfel de legături decît cele de rudenie. Altă explicaţie nu văd”. Cu toate acestea, femeia nu-mi deveni acum anti­patică. Îmi era, mai curînd, milă de ea. De ce, nea­părat milă, nu ştiu! Poate pentru că aveam presen­timentul că suferise mult. — ...Şi cînd l-au executat nu i-a fost prea greu? întrebă bătrîna. Nu s-a arătat slab? — Nu!... Dimpotrivă. În timp ce comandantul plutonului de execuţie urla comanda, Bucur a stri- gat din adîncul plămînilor: „Moarte fascismului!” — Şi l-au împuşcat ca pe un cîine!... Fără jude­cată... fără nimic, murmură bătrîna care, între timp, contenise să plîngă. — Chiar fără judecată, nu. L-au judecat la pre- tura diviziei. Dacă se întîmpla cu cîteva luni mai înainte, îl trimiteau la Curtea Marţială. — Unii spun că dacă l-ar fi judecat Curtea Mar­ţială, ăia nu l-ar fi condamnat la moarte. Oare ade­vărat să fie? întrebă bătrîna cu îndoială. — Da de unde! Pentru astfel de „crime” nu   exista atunci decît o singură pedeapsă: plutonul de execuţie. Numai într-un singur caz poate că ar fi scăpat cu viaţă. Doar dacă ar fi avut şansa să nu-i vină rîndul de a fi judecat pînă la evenimentele în- tîmplate la 23 August. Ştiţi, în perioada aceea, de­zertările, nesupunerile la încorporare se ţineau lanţ. Cauzele acestei avalanşe de acte de nesupunere erau multe. De pildă, mizeria din ce în ce mai accentuată a celor rămaşi acasă care, pe deasupra trebuiau să îndure şi samavolniciile sălbatice ale aparatului de represiune antonescian. Dar ceea ce îi făcea să urască şi mai mult războiul era faptul că ei îşi dădeau  seama că li se cerea să lupte împotriva propriilor   lor interese. Nemulţumirea şi revolta mocnită erau aşa de mari în rîndul unităţilor de pe zonă, încît    pînă şi unii comandanţi de unităţi erau nevoiţi să recunoască, în rapoartele lor secrete şi strict-secrete, că nu se mai putea conta pe armată. În faţa unei atari situaţii au fost luate, bine- înţeles, măsuri de „redisciplinare”, din cele mai severe. Pentru te miri ce vini, reale sau închipuite, ajungeai uşor la Curtea Marţială. Cei de acolo nu mai pridideau să judece pe toţi cei presupuşi vi­novaţi. Stăteau bieţii oameni închişi cu lunile pînă să le vină rîndul. Tocmai de aceea, Antonescu a împuternicit pe comandanţii de mari unităţi să  aplice pedeapsa cu moartea în cazurile grave, spre pildă în cazurile de dezertare de pe front, fără ca    cei vinovaţi să mai fie înaintaţi Curţilor Marţiale. Dacă Bucur ajungea la Curtea Marţială, ar fi avut şansa să scape cu viaţă doar în cazul cînd nu i-ar      fi venit rîndul să fie judecat înainte de evenimen­- tele întîmplate la 23 August. — Două luni!... Numai două luni şi ar fi scăpat   cu viaţă!... De data asta vorbise Varvara. Cuvintele îmi su­nară straniu. Cum să explic? Îmi sunară ca o con­statare exterioară, obiectivă, imparţială. Pronun-  ţase cuvintele rămînînd disponibilă sufleteşte. — Taci!... Ţi-am spus să taci... Să-l laşi să vor­bească... Ar trebui să-ţi fie ruşine... Ştii tu din         ce motiv, se răsti la ea bătrîna, fără ură. Tonul trădase doar o mare amărăciune. — Mamă! De ce vorbeşti aşa! Ştii bine că nu   este adevărat. Bătrîna, ca şi cînd s-ar fi rugat de ea, murmură: — Lasă-l să vorbească despre Bucur. Apoi către mine: Vezi dumneata, am avut doi băieţi. Pe amîn- doi i-am pierdut. Iată, au trecut atîţia ani, dar  durerea sufletului meu nu s-a alinat. Pe Bucur mi     l-au împuşcat. Vlaicu a murit şi el. Durerea asta    din urmă s-a mai astîmpărat cumva. Dar nu şi    aceea pricinuită de moartea lui Bucur. Mi l-au împuşcat. Mi l-au împuşcat ca pe un cîine. E ade­vărat că, înainte de a-l împuşca, i-au legat mîinile    la spate? — Da, i-au legat mîinile la spate. — Şi ochii? — Şi! El a cerut să nu-i acopere ochii, ca să-şi poată lua rămas bun cu privirea de la noi. — Şi cîinii, de ce nu i-au făcut pe plac? De   vreme ce urmau să-l împuşte, pentru ei nu era to-tuna dacă el avea să moară cu sau fără ochii legaţi? — Totuna, bineînţeles. Altcineva dacă ar fi co­mandat plutonul de execuţie aproape sigur că ar fi ţinut seama de ultima lui dorinţă. Locotenentul Marinoiu însă n-a vrut. — Şi de ce n-a vrut cîinele? — Fiindcă nu era un om. Era o fiară cu chip de om. Nu i-a fost de ajuns că avea să împuşte un nevinovat. Şi nu i-a fost de ajuns, fiindcă plăcerea lui era să chinuiască. În bestialitatea sa, socotind aceasta ca o metodă de supliciu, i-a refuzat lui  Bucur ultima dorinţă înainte de moarte: să nu i se lege ochii ca, înainte de a trece dincolo, în ne­-  fiinţă, să-şi poată lua rămas bun, cu privirea, de       la noi. — Ce fiară, Dumnezeule, ce fiară! se revoltă bătrîna frîngîndu-şi mîinile. — Da, fiară! Din păcate, deşi erau acolo, de     faţă, mulţi ofiţeri, nimeni n-a protestat, chiar dacă vreunul, în sinea sa, — şi sînt sigur că au fost şi dintr-aceştia — era revoltat de cruzimea locote­nentului. L-au lăsat să-şi facă mendrele, să se facă risipă de exces de zel, care, în fond, nu era altceva decît bestialitate. Şi fiindcă întîmplarea de atunci, retrăită prin amintire, mă tulburase, am tăcut. — Şi? Spune, domnule dragă, rogu-te, spune!     se frămîntă bătrîna pe scăunel continuînd să-şi  frîngă mîinile. — Ce să vă mai spun! Din cauza fiarei de lo­cotenent şi execuţia s-a desfăşurat altfel decît după tipic. Locotenentul n-a mai rostit comenzile cu glas tare, aşa cum ar fi fost normal. I-a instruit în pre­alabil pe cei din plutonul de execuţie ca atunci    cînd el avea să ridice batista deasupra capului, ei să ducă armele la ochi, iar atunci cînd avea s-o lase     în jos, să tragă. Totuşi, nu-mi pot explica defel cum, dar Bucur a ştiut exact cînd va muri. Cu o clipă    mai înainte ca locotenentul Marinoiu să lase ba- tista, a strigat, cît a putut de tare: „Moarte fas­cismului!”. Aşa a murit Bucur! am încheiat după o clipă, privind pe rînd la cele două femei. Chipul bă­trînei arăta ca o mască a durerii, deşi nu mai plîngea. În schimb, al Varvarei era de nerecunoscut. Nu-mi puteam da seama dacă cele relatate de mine o impresionaseră în vreun fel, deşi acela despre a  cărui moarte amintisem fusese soţul ei. „Ce ciudată fiinţă!” mi-am zis. Poate chiar mai ciudată decît bătrîna.     — Şi cîinelui, fiarei de locotenent, nu i s-a cerut după aceea să dea socoteală? — Nu, fiindcă n-a mai apucat să trăiască mult.    L-a împuşcat unul de-ai noştri. Îl cheamă Ciz-   maru. Trăieşte în Bucureşti. Acum vreo doi ani,  cînd l-am revăzut întîmplător, mi-a mărturisit adevărul. — Dacă ai să-l mai întîlneşti, să-i spui că-l bine- cuvîntează o mamă. M-am uitat la ceas. Repede mai trecuse timpul! Dacă voiam să nu pierd trenul trebuia să mă gră-besc. — Într-o oră trenul meu soseşte în gară. Şi pînă ajung acolo, pe jos... Ar trebui să mă grăbesc. Bătrîna se nelinişti. Se nelinişti şi Varvara.  Ultima poate chiar mai mult. — Să nu plecaţi încă! Cuvintele Varvarei n-au sunat ca o rugăminte,      ci mai curînd ca o poruncă. Înţelegeam: cum să pleci, de vreme ce încă nu ne-ai povestit nimic despre Vlaicu? — Domnule dragă — vorbi bătrîna — iată sîntem două femei care te rugăm să-ţi amîni plecarea. Să rămîi pînă mîine, pînă poimîine. Oare nu-ţi stă în putinţă, dragă domnule? Cuvintele sunară atît de rugător, încît mi-am  simţit sufletul inundat de un val de duioşie şi, aş zice, de dragoste. În clipa aceea, bătrîna nu era numai mama prietenilor mei Bucur şi Vlaicu, ci parcă şi propria mea mamă. Nu, n-o puteam refuza. Mai precis, nu-i puteam refuza mîngîierea de a sta de vorbă cu cineva care îi cunoscuse copiii. Apoi, dacă aproape mă hotărîsem să rămîn, o făceam nu numai pentru a-i face ei plăcere ci şi pentru alt motiv. Aveam vagă intuiţie că, rămînînd, voi afla poate lucruri mult mai interesante în legătură cu    cei doi fraţi decît ceea ce le-aş fi putut eu povesti despre Bucur şi Vlaicu. În definitiv, ce ştiam eu despre ei? Ştiam numai ceea ce mi se păruse că sînt în cele patru luni cît fuseserăm toţi trei pe zonă în Moldova. Şi mai    ştiam în ce împrejurare muriseră amîndoi. Atît.    Dar care fusese viaţa lor mai înainte de a ne fi întîlnit? Bucur nu-mi povestise niciodată nimic.       E drept, nu se ferise de mine şi îmi dăduse pri-    lejul să-i cunosc concepţiile. Dar mai mult de atît nimic. „Mama este învăţătoare. Tată n-am şi nici   nu mi-l amintesc. A murit pe cînd eram mic         într-un accident de vînătoare. Mai tîrziu, am auzit   că n-ar fi fost un stupid accident de vînătoare, ci unul aranjat. Adică, o crimă premeditată. Culmea, cică, asasinul ar fi fost chiar propriul său frate.     Dar eu n-am crezut niciodată, şi nici n-am între­-   bat-o pe mama. Ce rost avea să răscolesc asemenea murdării!”... Atîta aflasem de la el despre familia lui. Iar  despre sine însuşi, Bucur a evitat întotdeauna să vorbească. Cît priveşte pe Vlaicu... Cu Vlaicu, atunci cînd l-am cunoscut, pe frontul din Moldova, nu       se putea niciodată discuta serios. Pe atunci, îi pu- teai pretinde să-ţi cînte ceva din muzicuţă — şi       se pricepea aşa de bine s-o facă, încît nu-ţi venea    să crezi că o drăcie atît de mică e în stare să      scoată asemenea sunete — să-ţi spună o anecdotă, să-ţi dezvăluie ultimele întîmplări senzaţionale pe­trecute în regiment, brigadă ba chiar divizie, sau    să-ţi relateze una din multele lui aventuri senti­mentale, reale sau închipuite. La vremea aceea, cu Vlaicu nu se putea „discuta serios”, nu numai  fiindcă avea oroare de aşa ceva, ci, în primul rînd, fiindcă ţie nu-ţi trecea prin minte că ai putea      purta cu el asemenea discuţii. Dintr-un anumit   punct de vedere, Vlaicu era pentru noi toţi un fel    de tonic. Cu muzicuţa, glumele, anecdotele şi snoa­vele sale, cu buna sa dispoziţie care nu-l părăsea niciodată risipea tristeţile şi amărăciunile zilelor      şi nopţilor noastre de ostaşi din primăvara şi vara anului 1944. Dar nici despre viaţa lui, în afară de faptul că avusese nenumărate aventuri sentimentale — care nici măcar nu ştiam dacă toate sînt adevărate —, mare lucru nu izbutisem să aflu. Şi nici Vlaicu de  mai tîrziu nu fusese mai predispus la confesiuni.    De aceea, consimţind să-mi amîn plecarea, am fă- cut-o hotărît mai mult să întreb decît să aştept         să fiu întrebat. — Măicuţă, nu am nişte treburi atît de urgente care să facă imposibilă amînarea plecării, să zicem cu douăzeci şi patru de ore. I-am spus „măicuţă” atribuind cuvîntului nu un sens peiorativ, ci fiindcă de cînd mă rugase cu „domnule dragă” să mai rămîn începusem s-o simt puţin şi măicuţa mea.

1 IMPOSIBILA DISPARIŢIE DIN EXPRES   Locotenentul major Picioruş era treaz! În cuşeta lui, culcat pe spate, încerca să doarmă. Putea să fure două ore bune de somn, fiindcă până la Cluj, unde urma să coboare „doamna cu voaletă”, mai erau exact două ore şi treizeci de minute. Aşa a poreclit-o încă din prima clipă când a văzut-o la Episcopia Bihorului. Balt Orient Expresul intrase în gară la orele douăzeci şi trei şi cincizeci şi şapte de minute, şi la ora aceea, în marea lor majoritate, călătorii veniţi de peste graniţă dormeau duşi; mai ales cei din vagoanele de dormit. Lui Picioruş i se rezervase cupeul de lângă cabina însoţitorului de vagon. Acela în care se afla doamna cu voaletă era al patrulea. Asta însemna că-i despărţea doar un singur cupeu, ocupat de o pereche de nemţi, amândoi foarte tineri şi foarte guralivi, mai ales femeia, care avea o voce puternică şi care pronunţa cuvintele într-un mod ciudat, de parcă ar fi fost profesoară de dicţiune. Sporovăiseră până mai adineauri, dar acum se potoliseră. Cât timp trenul fusese oprit la punctul de frontieră, pentru controlul documentelor de călătorie şi al bagajelor, vagonul se trezise. Călătorii, toţi în pijamale, cu ochii cârpiţi de somn, prezentaseră paşapoartele sau răspunseseră vameşilor care, amabili, îi crezuseră pe cuvânt, fără să controleze vreun bagaj. Picioruş, care se ţinuse aproape de vameş, putuse arunca măcar o privire în fiecare cupeu; aşa că se convinsese personal că toţi călătorii se aflaseră în pijama, şi abia treziţi din somn. Toţi? Toţi, cu excepţia ei, a doamnei cu voaletă. La ora aceea târzie, doar cu trei minute înainte de miezul nopţii, doamna cu voaletă încă nu chemase însoţitorul de vagon să-i pregătească patul pentru noapte. Cupeul ei avea aşternutul strâns şi îngrămădit în cuşeta de deasupra – liberă – în timp ce aceea de jos era transformată în canapea, o canapea cu pluş albastru, inegal decolorat. Călătoarea din acel cupeu stătea picior peste picior şi fuma. A răspuns la întrebările vameşului cu amabilitate, a schiţat un zâmbet fermecător, când acesta s-a înclinat la plecare, pe urmă a întors capul cu nepăsare să privească bezna de afară, străpunsă, ici-colo de luminile anemice ale felinarelor din gară. Atunci i-a spus Picioruş pentru prima dată „doamna cu voaletă”, fiindcă femeia din cupeul acela, spre deosebire de călătorii din celelalte cupee – de altfel ca şi cei din cupeele altor vagoane de dormit, care în clipa când trenul oprise în gară dormeau sau se pregăteau să se culce – părea că se şi pregătise să coboare, deşi până la staţia terminus, din punctul ei de vedere staţie terminus, – Cluj – mai erau încă două ore şi patruzeci şi opt de minute. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoare bleumarin, şi pe cap purta o pălărie excentrică, un fel de tocă-tricorn, acoperită cu o voaletă azvârlită pe deasupra, parcă din întâmplare, dar care, în realitate, era aranjată în mai multe falduri măiestrit prinse. O margine a voaletei atârna peste frunte şi faţă, până aproape de buza inferioară. Din cauza voaletei, Picioruş nu putea să vadă decât gura cu buze roşii şi foarte umede, precum şi bărbia voluntară. În schimb avusese timp să admire bustul superb ca al Raquelei Welsh, şi coapsele prelungi ca ale regretatei Marilyn Monroe. Picioruş stătea culcat pe spate, voia să doarmă, dar nu izbutea. Descoperindu-se cu mâinile la piept şi culcat pe spate, asemenea unui mort pe catafalc, se răsuci pe partea dreaptă, convins că acum va putea adormi. Nu suferea să doarmă pe spate şi dacă, involuntar, în timpul somnului, îşi lua această poziţie visa de fiecare dată ceva urât şi se trezea. Îi era neplăcut să doarmă aşa, acum îi era neplăcut, dar în copilărie îi fusese groază, fiindcă de fiecare dată când se descoperea culcat pe spate şi cu mâinile cruce la piept, îşi amintea de moşul său Vanghele, mai exact de năpasta care se abătuse peste răposatul moş Vanghele. Era prima noapte de priveghi. Moş Vanghele murise în timp ce se întorcea, înspre ziuă, acasă cu trăsura, fiindcă era birjar. În tot oraşul nu mai exista alt birjar, aşa cum nu mai existau nici lampagiii şi nici vânzătorii ambulanţi de pistil de caise şi lucum. Moş Vanghele era singurul reprezentant al breslei birjarilor, toţi ceilalţi, numeroşi până de curând, se reprofilaseră, întrucât meseria devenise, din cauza concurenţei automobilului, nerentabilă. Numai moş Vanghele se încăpăţâna să nu renunţe la trăsura lui cu arcuri plesnite, la căluţii lui costelivi, cu ochii atât de trişti, încât domnul Metaxa, patronul tipografiei „Litera” spunea: „Când văd cât de trişti sunt caii lui Vanghele, mi se face lehamite de mine. Ei suferă pentru condiţia lor de animale, pe când eu, nesimţitul, nu sufăr pentru condiţia mea omenească, deşi ar trebui ca lucrurile să se petreacă exact invers, fie şi numai pentru faptul că eu ştiu precis că într-o zi voi muri, pe când gloabele lui Vanghele habar nu au“. Faptul că Vanghele încă supravieţuia concurenţei se datora, în primul rână, domnului Papatrehas, proprietarul marelui magazin de coloniale en-gros „Papatrehas-Fiu”, care obişnuia să se îmbete de două ori pe lună, la cincisprezece şi la treizeci – între orele doisprezece şi nouăsprezece – şi care de fiecare dată când se întâmpla aşa, se urca în trăsura lui moş Vanghele şi se ducea la cimitir să aprindă o luminare, mare aproape cât un lampadar, la un anumit mormânt, străjuit de o simplă cruce de piatră, fără nicio inscripţie pe ea. După aceea se întorcea acasă, tot cu trăsura lui moş Vanghele, şi se culca. Bacşişurile pe care moş Vanghele le primea la fiecare cincisprezece şi treizeci ale lunii erau atât de substanţiale, încât îi dădeau posibilitatea să supravieţuiască concurenţei. Şi a supravieţuit până în dimineaţa când a murit subit pe capra trăsurii, în timp ce se întorcea acasă, în mahalaua Băligoşi. Şi dacă a murit, a scăpat hăţurile din mână, dar n-a căzut din trăsură, ci numai s-a rostogolit de pe capră în spate, acolo unde stăteau clienţii. Caii, poate fiindcă au simţit că stăpânul lor nu mai este, sau poate fiindcă or fi simţit moartea luând pe capră locul lui moş Vanghele, s-au speriat şi au rupt-o la fugă, ca înnebuniţi. Au fugit şi au tot fugit, au năvălit în goană în grădina publică şi nu s-au oprit decât la buza râpei pe unde coborau copiii jos, în port. S-au oprit, însă prea brusc… Trăsura a venit peste ei şi s-au prăbuşit jos, în râpă, cu trăsură cu tot. De acolo, cei care s-au întâmplat să fie martori la accident, doi elevatorişti ce lucrau în docuri, l-au pus pe moş Vanghele într-o foaie de cort şi l-au adus acasă. Mătuşă-sa Anica, a spălat cu mâna ei mortul, l-a îmbrăcat în hainele de duminică şi l-a culcat intr-un sicriu ieftin de brad. La priveghi, au venit câteva femei din mahala. Dar după miezul nopţii au plecat toate, una câte una. Au rămas doar el şi mătuşă-sa Anica. Dar şi pe ea, istovită de oboseală şi emoţie, a furat-o somnul. Şi a rămas doar el treaz, să aibă grijă să nu se strâmbe vreo lumânare şi să ia foc hainele mortului. La început nu i-a fost frică. Moş Vanghele părea că doarme, şi doar nu pentru prima dată se întâmpla să-l vadă dormind. Cât fusese în viaţă, moş Vanghele avusese un somn adânc, şi mătuşă-sa nu o dată îi spusese, că „Vanghele are somn greu ca al morţilor, de te cuprinde spaima, când îl priveşti”. Şi acum, tot privindu-l cum doarme un somn nu ca al morţilor, ci somnul adânc al morţii, deodată l-a cuprins frica, una atât de iraţională, încât a început să ţipe, de a sărit mătuşă-sa ca arsă din somn. Degeaba, nu putea adormi. Trenul gonea prin noapte, parca înnebunit şi el de spasmele nopţii, ca pe vremuri caii lui moş Vanghele. Dacă tot nu putea dormi, încercă să-şi aducă aminte cum arătase pe vremuri moş Vanghele, dar nu izbuti. În schimb o văzu pe doamna cu voaletă foarte de aproape, ca şi când, printr-o minune, ea izbutise să vină în cupeul lui. O vedea aşa cum îi apăruse în momentul când vameşul deschisese uşa cupeului şi când el, Picioruş, fără un motiv special, simţise nevoia să înghită de două ori la rând saliva, devenită dintr-o dată foarte abundentă: stând picior peste picior pe canapea, întoarsă cu faţa spre uşa deschisă a cupeului, şi privind la vameşul politicos cu ochi pe care ei nu-i puteau vedea din cauza voaletei, cum nu-şi puteau da seama nici dacă era frumoasă sau, mai degrabă, cât de frumoasă era. Toate bagajele, două valize, erau pregătite pentru control, descătărămate şi întredeschise – trudă inutilă, deoarece vameşul avea ordin să nu i le controleze – în timp ce pe măsuţa de lângă fereastră sacoşa de voiaj părea un animal straniu şi decapitat. Fără îndoială, vameşul dorise să vadă cum arăta la faţă călătoarea ciudată care, asemenea unei ţărănci nu prea umblată cu trenul, era gata pregătită să coboare cu aproape trei ore înainte de a sosi la destinaţie, şi probabil fusese decepţionat că ea nu-şi ridica voaleta. Picioruş însă nu manifestase o asemenea curiozitate. Deşi n-o văzuse la faţă, ştia cum arată. Ştia, fiindcă ofiţerul grănicer, care strânsese paşapoartele pentru a le viza, i-l prezentase pe acela al doamnei cu voaletă şi, câteva clipe, privise atent fotografia. Fotografia unei femei aproape frumoasă pentru el, Picioruş, poate cu adevărat frumoasă pentru altcineva, care nu ştia cine este ea în realitate. Acum, când se chinuia să doarmă şi nu izbutea, acum când închipuirea i-o proiecta atât de aproape, n-o vedea, la fel ca în fotografie, ci cu voaleta acoperindu-i faţa şi simţea – ciudat! – aceeaşi curiozitate pe care sigur o simţise şi vameşul. Iarăşi se răsuci, furios că somnul refuză să-l adoarmă. Doamna din cupeul patru continua să-l privească de sub voaleta ei albastră şi să-i surâdă, aşa cum probabil surâsese vameşului când acesta o salutase, pregătindu-se să se retragă fără să arunce măcar o singură privire celor două valize din piele fină şi galbenă, care aşteptau întredeschise, ca două guri căscate de aligatori. „Parcă aş fi un boboc”, îşi spuse Picioruş, recunoscând, fără să-i facă mare plăcere, că era un pic emoţionat. Şi, după părerea sa, n-ar fi trebuit să fie. Primise însărcinări mult mai grele decât aceasta şi se descurcase destul de bine. De altfel, misiunea, în sine nu fusese de loc dificilă. Şeful său, maiorul Radu Mănăilă, îi spusese la plecare: — O iei în primire la frontieră şi o conduci până la Cluj. Din gară, vor avea grijă de ea cei de la judeţeană. Dumneata ai să aştepţi acolo, la sediu, ordinele mele. Presupun că, după vreo zi-două, va trebui s-o conduci aici, la Bucureşti, fiindcă nu-i exclus ca popasul la Cluj să fie doar un fel de haltă de ajustare. Da, chiar aşa spusese maiorul Radu Mănăilă: o vei „conduce”. Un cuvânt aproape inofensiv, neutral. Totuşi, din felul cum rostise cuvântul, dar, mai ales din privirea gravă în care îl învăluise doar o clipă, Picioruş înţelesese că misiunea ce-i fusese încredinţată era deosebit de importantă. — Şi cum o voi recunoaşte, tovarăşe maior? întrebase el. — După pălăria cu voaletă albastră. — Asta-i tot? — Tot, Picioruş. De la Bucureşti până la Oradea călătorise cu avionul, iar de la Oradea până la Episcopia Bihorului cu o maşină. Balt Orient Expresul sosise fără întârziere şi, în clipa în care locomotiva intrase în staţie, Picioruş răsuflase uşurat. Urcase în vagon împreună cu un ofiţer grănicer. Un alt ofiţer, acela care strânsese paşapoartele, îi făcuse semn că persoana pe care o căuta se afla în cupeul patru. Cu toate acestea, vroise să se convingă personal. Abia după aceea, coborând în staţie, răsfoise, în biroul grănicerilor, şi paşaportul doamnei cu voaletă. După datele înscrise în el, doamna cu voaletă se numea Matilde Healy, avea treizeci de ani, un metru şi şaizeci şi opt înălţime, era blondă, culoarea ochilor căprui, nasul şi bărbia potrivite etc., etc. Paşaportul purta stigmatele a o mulţime de vize, ceea ce dovedea că doamna cu voaletă călătorise foarte mult, prin Europa şi peste Ocean. Şi tocmai fiindcă atât de mult călătorise, părea ciudat că se pregătise să coboare cu aproape trei ore mai înainte de Cluj. Ciudat doar dacă nu era o fiinţă excentrică, aşa cum sunt de obicei persoanele ce călătoresc fără companie. E drept, ele sunt, în general, femei mai în vârstă, dar nu era de loc exclus ca doamna cu voaletă, în ciuda celor treizeci de ani ai săi, să constituie o excepţie, şi să-i placă să călătorească de una singură, fără să se simtă părăsită, ca o coadă de mătură uitată după uşă. De la Episcopia Bihorului până la Oradea, Picioruş stătuse de vorbă pe culoar cu însoţitorul vagonului. Băuse o „Pepsi” şi mâncase nişte biscuiţi, fiindcă nu cinase şi i se făcuse foame. De la însoţitorul de vagon, Picioruş aflase că doamna cu voaletă se urcase la Budapesta, dar că venea de la Viena sau, în orice caz, biletul ei de călătorie fusese emis acolo, pe ruta: Viena – Budapesta – Episcopia Bihorului – Bucureşti. Va să zică şeful său avusese dreptate când prepusese – presupusese sau deţinea informaţia? – că pentru doamna cu voaletă Clujul nu reprezenta decât o „haltă de ajustare”. La Budapesta, când se urcase în tren, doamna cu voaletă îl anunţase că va întrerupe călătoria la Cluj şi îl rugase s-o anunţe cu un sfert de oră mai înainte de a intra trenul în staţie. Precizase: cu un sfert de oră, nu mai devreme, fără să explice motivul. „Dar, tovarăşe, nu eram la primul meu voiaj peste graniţă, pentru ca excentricităţile călătorilor, în special ale călătoarelor, să mă mai mire”. La rândul său, nici Picioruş nu fusese de loc surprins auzindu-l pe însoţitorul de vagon făcând remarca de mai sus. Chiar de la primele cuvinte îşi dăduse seama că avea de-a face cu un tip deştept şi un bun cunoscător de oameni. Îl găsise chiar prea deştept, din care motiv, la capătul conversaţiei, de altfel scurtă, Picioruş simţise pentru interlocutorul său un pic de antipatie. Însoţitorul de vagon fusese dotat de natură cu acel fel de deşteptăciune care îi împinge pe unii oameni cu o moralitate dubioasă ca, socotindu-i pe toţi ceilalţi mult mai proşti decât ei, să caute să profite de pe urma prostiei lor. Desigur, faptul că el, Picioruş, se urca în tren chiar de la punctul de frontieră fusese pentru însoţitor un indiciu că avea de a face nu cu un fiecine. Dar însoţitorul a putut presupune că era un „ştab” – expresie des utilizată – fie grănicer în civil, fie vameş, venit în control, în niciun caz nu avea vreun motiv să creadă că prezenţa sa în tren se datora faptului că îl interesa în mod deosebit o anumită persoană aflată într-unul din cupeele vagonului. Şi cu toate acestea, însoţitorul bănuise adevărul. Ori tocmai aceasta îl deranjase pe Picioruş, şi acesta fusese motivul care îl făcuse să ajungă la concluzia că însoţitorul de vagon era mai deştept decât ar fi trebuit să fie. Se foi din nou în aşternut, amintindu-şi toată conversaţia, care durase şaisprezece minate, adică exact cât îi trebuise expresului să ajungă de la Episcopia Bihorului la Oradea: — „Pepsi” ai? — Cum să nu. Doriţi? — Da. — O beţi aici sau la dumneavoastră? — Aici! — V-o torn în pahar. — Mulţumesc. Dă-mi şi nişte biscuiţi. Însoţitorul de vagon avea o privire şmecheră, să deschidă cu ea, de la distanţă, un seif. — Vă rog, biletul dumneavoastră. — Poftim. Se uită o clipă la bilet cu ochii lui de şperaclu. — Mergeţi numai până la Cluj. — Numai. — Cupeul dumneavoastră nu-i cel mai bun. E cam pe osie. Dacă vreţi, vă dau altul, că vagonul e aproape gol. Nu sunt ocupate decât patru cupeuri. Adică, cinci cu al dumneavoastră. — Nu! Mulţumesc! Sunt obosit şi sigur am să adorm imediat ce am să pun capul pe perină. — Cum doriţi. La Cluj coboară şi călătoarea de la cupeul patru. — Da? — S-a urcat Ia Budapesta. Vine din Austria. Biletul e de la Viena. — Cum a fost călătoria? întrebase cu ton indiferent, ca să nu rămână însoţitorul de vagon cu impresia că îl interesează în mod deosebit călătoarea din cupeul patru. — Bine. La Berlin a plouat toată ziua. Ce ziceţi de moda asta? — Ce modă? — Moda pălăriilor cu voaletă. — E o modă? întrebase el naiv. — N-aţi văzut-o pe doamna din cupeul patru? Poarta o pălărie cu voaletă. Presupun că e modă. — În voiaj, pălăriile cu voaletă s-au purtat totdeauna. E o modă care nu cade niciodată. Habar nu avea dacă era sau nu adevărat, dar i-o spusese sentenţios, ca un ghid din Veneţia în exerciţiul funcţiunii. Poate de aceea, însoţitorul de vagon îl privise aproape admirativ, impresionat de cunoştinţele sale. — Nu ştiam! Apoi, după o clipă: Dacă vreţi să schimbaţi cupeul, cel din dreapta ei e liber. — De ce să-l schimb? Ţi-am spus că nu sufăr de insomnii. — Am zis şi eu aşa. — Când ajungem la Oradea? — La zero şi treisprezece. Adică, în vreo cinci minute. Iarăşi, după o scurtă pauză: În gară la Budapesta a condus-o un domn. Mult mai în vârstă. — Pe cine? Ochii-şperaclu îl cercetaseră o clipă, vag ironici, pe urmă: — Pe doamna de la patru. Domnul purta melon. Semăna cu Peter Sellers, aşa cum va arăta când va avea şaizeci şi cinci de ani. Am tras cu urechea, dar n-am înţeles ce vorbeau. Nu vorbeau nemţeşte. Nemţeşte o rup eu binişor. — Dar ce limbă vorbeau? întrebase cu un aer indiferent. — Englezeşte. În englezeşte nu ştiu ce înseamnă decât O.K. — Cam puţin pentru un însoţitor de vagon al unui tren internaţional. — E o lipsă, recunoscuse, parcă ipocrit. Cu alt ton: Când domnul cu melon a coborât, arăta foarte nenorocit. — O fi fost bărbatul ei, şi probabil se simţea nenorocit că n-o însoţeşte în călătorie. Totdeauna soţii mai în vârstă… — Nu-i era soţ. — De unde ştii? — La un moment dat, i-a spus pe nemţeşte: „gnädige Frau Matilde…” [1] — Atunci sigur nu-i era soţ. — I-a dat un buchet de flori. — Un argument în plus. Soţii nu au asemenea atenţii faţă de soţiile lor. — Da, dar nu ştiţi ce a făcut doamna cu buchetul… — Ce? — Cum am pornit, l-a aruncat pe fereastra. — Cel puţin n-a aşteptat să iasă trenul din gară? — N-a aşteptat. Aşa că domnul a observat. — Probabil că după aceea a arătat şi mai nenorocit. — Nu! A zâmbit. Părea foarte, foarte mulţumit că doamna aruncase florile. Aş zice, chiar fericit. Dar iată că am ajuns la Oradea. Asta se întâmplase la ora zero şi cinci minute. Deci tot fără întârziere. Când trenul se oprise în staţie, doamna cu voaletă îl sunase pe însoţitorul de vagon şi îi ceruse să-i facă un ceai din nişte plante medicinale. Plantele le păstra într-o cutie din plastic. Însoţitorul îi adusese ceaiul când trenul încă nu apucase să plece din Oradea. Doamna cu voaletă îi mulţumise şi-i ceruse să revină peste zece minute să ia paharul. Exact peste unsprezece minute, însoţitorul de vagon ieşise din cupeul ei cu paharul gol în mâna stângă şi cu o sticlă de whisky în mâna dreaptă, aproape pe jumătate consumată. — Mi-a făcut cadou whisky-ul. Doriţi cumva un păhărel? îl invitase însoţitorul de vagon, fiindcă Picioruş încă nu se hotărâse să intre la el în cupeu. — Nu, mulţumesc. Câteva minute mai târziu, îl văzuse pe însoţitorul de vagon umplând cu whisky cam până la jumătate un pahar pântecos şi sorbind apoi lichidul galben-maroniu, tacticos şi plescăind din limbă după fiecare înghiţitură. Şi întrucât până la Cluj expresul nu mai oprea nicăieri, Picioruş se decisese să intre în cupeul său, ca să fure câteva ore de somn. Dar iată, trecuse o oră şi el încă nu izbutise să aţipească. În cupeul alăturat, perechea se trezise. Bărbatul povestea ceva cu multă însufleţire, iar femeia izbucnea din când în când în râs. „Pe semne a visat ceva caraghios şi-i povesteşte şi ei, ca să se amuze”. Pe urmă, brusc, în cupeul de alături se făcu linişte. Picioruş închise ochii. Dar cum îi închise, în lumea de sub pleoape o văzu din nou pe doamna cu voaletă, de data asta privind pe fereastră bezna de afară. Era conştient că, atâta vreme cât nu va izbuti s-o alunge de sub pleoape, somnul îl va ocoli. Dar oare de ce naiba nu izbutea? Şi abia acum înţelese că era neliniştit. Se ridică în capul oaselor şi, fiindcă o făcu brusc, se lovi cu moalele capului de somiera cuşetei suspendată deasupra sa. Se lovi atât de tare, încât, câteva minute, avu senzaţia că se află într-un carusel care se învârte cu o viteză ameţitoare. Zadarnic îşi spuse că e o prostie, că nu avea niciun motiv să fie neliniştit. Cu toate acestea continua să fie. Era neliniştit de parcă sta să se întâmple o nenorocire, pe care el ar fi trebuit s-o preîntâmpine, s-o împiedice. Oare ce se petrecea cu el? Temerea sa era absurdă, nu exista niciun motiv de nelinişte. Locomotiva gonea ca o bezmetică, totul era în perfectă ordine. O clipă îi trecu prin minte că neliniştea tulbure care îl invadase ar putea să însemne un fel de presentiment al unei iminente catastrofe feroviare şi în aşa măsură gândul îl înspăimântă, încât fără voie căuta cu privirea semnalul de alarmă. Dar imediat ştiu că încerca doar să se mistifice, şi că, în realitate, neliniştea lui nu însemna, neapărat, presimţirea unei catastrofe. Se uita la ceas. Nu era nici măcar ora două. Totuşi, de dormit în niciun caz nu-i mai ardea. Se îmbrăcă cu gesturi grăbite, dar dezordonate, tocmai din cauza nerăbdării, aşa cum i se întâmplase cu ani în urmă când făcuse armata, după prima noapte dormită în cazarmă. Când termină, ieşi pe culoarul pustiu, cu lumină puţină. Uşile tuturor cupeurilor erau închise şi, pentru prima dată, deşi călătorise în nenumărate rânduri într-un vagon de dormit, culoarul pustiu îi apăru straniu, aproape macabru, de parcă s-ar fi aflat într-un tren mortuar. Din cauza vitezei mari, vagonul se legăna în tangaj, ca o barcă de salvare în hulă. Porni spre cabina însoţitorului de vagon şi, ca să-şi menţină echilibrul, trebui să se sprijine cu palmele de pereţii laterali. Uşa cabinei era deschisă. Însoţitorul de vagon dormea pe jumătate culcat, cu gura întredeschisă, cu şapca lui de ceferist căzută undeva pe jos. Dormea şi sforăia cumplit. Somnul adânc de om trudit şi sănătos avu darul să-l liniştească într-o oarecare măsură. Totuşi, nici el nu-şi putea da seama de ce, se duse să încerce dacă uşa de trecere spre celălalt vagon era încuiată. Era. Străbătu întreg vagonul, ca să verifice şi cealaltă uşă. O găsi şi pe aceasta încuiată. De altfel, se aşteptase să fie aşa. Încuiatul uşilor vagonului de dormit în timpul nopţii era doar una dintre sarcinile elementare ale însoţitorului. Şi acum? Acum când – verificase doar – totul era în ordine? Acum, ce? Ei da, acum, devreme ce totul era în ordine, devreme ce uşile erau încuiate, devreme ce călătorii dormeau în cupeurile lor, devreme ce până şi însoţitorul de vagon dormea şi sforăia zgomotos ca un actor prost într-o comedie bufă, ce motiv avea să fie neliniştit? Niciunul! Se rezemă cu spatele de uşă. Culoarul pustiu, cu lumină puţină, din nou i se păru nefiresc de lung, din nou avu senzaţia că nu numai vagonul acela, ci întreg trenul era un tren al morţii, un tren care transporta cadavre, în fiecare cupeu unul sau doi morţi, de la primul până la ultimul vagon, morţi, numai morţi, şi numai un singur om viu, el, Picioruş, unicul însoţitor al acestui tren al morţii, care gonea prin noapte, venind de undeva, ducându-se altundeva, într-o goană bezmetică şi, în ultimă instanţă, fără nicio destinaţie. Îl cuprinse frica, deşi era perfect conştient că numai în închipuire era însoţitorul de vagon al unui tren mortuar. Clipi mărunt şi se scutură involuntar, ca un câine când iese din apă, să alunge imaginea macabră din închipuire. Izbuti. Cât de caraghios fusese! Trenul morţii nu exista, exista acel vagon al expresului, exista el, Picioruş, supraveghind culoarul pustiu, şi exista, în cupeul al patrulea, doamna cu voaletă. Şi abia acum ştiu că era neliniştit numai din cauza ei. Absurd!… Fără îndoială că neliniştea lui era absurdă, în definitiv, dacă era neliniştit din cauza ei, ia să se gândească, lucid, ce anume cauză ar putea avea neliniştea, afurisita de nelinişte? Categoric, niciuna! Ar fi fost normal să fie neliniştit numai dacă ar exista vreun motiv să se teamă că nu îşi va putea îndeplini misiunea: Adică, dacă ar fi existat pericolul să n-o poată „conduce” până la Cluj pe doamna cu voaletă. Ori un asemenea pericol nu exista. Ea se afla în tren, în cupeul numărul patru, o văzuse, cu ochii lui, la punctul de frontieră, ţinuse în mână şi cercetase paşaportul ei. La Oradea, unde trenul se oprise, supraveghease atent ieşirile, mai mult din obişnuinţă decât din teama că doamna cu voaletă ar putea să se eclipseze. Doamna cu voaletă se afla singură în cupeu şi, probabil, în clipa asta, când el se neliniştea atâta, ea, sub efectul ceaiului din buruieni, calmante, aţipise, dacă nu cumva dormea dusă. Raţional găsea şi alte argumente ca să se convingă că neliniştea ce stăruia în el, ca o remuşcare, era absurda: Deci, dacă doamna cu voaleta se afla în tren, însemna că până la Cluj nu trebuia să-şi facă niciun fel de probleme, fiindcă până la Cluj trenul nu mai oprea nicăieri. Iar din momentul când doamna cu voaletă avea să pună piciorul pe peron, însărcinarea lui lua sfârşit. Altul sau alţii aveau datoria să se ocupe de ea. Categoric, da, categoric, niciun motiv de nelinişte. Câteva clipe, dar numai câteva clipe, simţi un fel de uşurare, şi chiar începu să se bucure că apele tulburi din el porniseră să se limpezească. Pe urmă, brusc, neliniştea, pe care o simţi mai curând ca un presentiment, aproape îl gâtui. Înghiţi în sec, o dată, de două ori, de mai multe ori. Se uită la ceas: mai erau şaptesprezece minute până când expresul urma să intre în gara Cluj. Şi deodată se trezi vorbind tare: „Şi pe însoţitorul ăsta de vagon ce naiba l-a găsit de doarme atâta? Peste două minute trebuie s-o trezească, aşa cum i-a cerut ea”. Străbătu din nou culoarul până la celălalt capăt al vagonului. Omul dormea în aceeaşi poziţie, incomodă cum remarcă abia acum. Din prag, îl strigă: — Şefule, trezeşte-te! Acuşi ajungem la Cluj. Dar însoţitorul de vagon nici nu se clinti. Bănuiala o simţi fizic, ca şi când, din nebăgare de seamă, ar fi atins o sursă de curent electric. Îl apucă de umeri şi începu să-l zgâlţâie. — Hei, trezeşte-te! N-auzi? Trezeşte-te! Însoţitorul de vagon deschise ochii, îl privi buimac, dar, neputându-se smulge din mrejele somnului, îi închise la loc. Picioruş îi cârpi o palmă, încă una, şi încă una. Omul se dezmetici şi sări în picioare, bâiguind: — M-a furat somnul!… Thii, cum naiba s-a întâmplat! Pe urmă, dezmeticindu-se de-a binelea, şi uitându-se la ceas: Oare cât mai avem până la Cluj? — Ajungem în paisprezece minute. Trebuie s-o trezeşti pe doamna din cupeul patru. — Aveţi dreptate! Uitasem. Hm! Ce somn, domnule, ce somn! În viaţa mea nu mi s-a mai întâmplat să dorm aşa de greu. — Grăbeşte-te! se răsti la el Picioruş, mirându-se, fiindcă, ascultându-se vorbind, constatase că vocea îi tremura. Însoţitorul de vagon îşi încheie tunica, fără însă să se grăbească, şi ieşi din cabină. Se apropie de cupeul numărul patru, urmat îndeaproape de Picioruş. Bătu în uşă cu cheia. Dinăuntru nu-i răspunse nimeni. Mai bătu încă o dată, de data asta ceva mai tare. — Gnädige Frau, bitte… — Deschide! ţipă la el Picioruş. Deschide! Însoţitorul avu o scurtă ezitare, dar, până la urma, se supuse. Ezitarea nu dură mai mult de şase secunde. Lui Picioruş i se păru un timp infinit de lung, timp de supliciu. În cele cinci sau poate şase secunde i se îmbrobonise fruntea de transpiraţie, i se uscase cerul gurii şi tâmplele îi zvâcneau ca ale unui scufundător de adâncime. Când, în sfârşit, uşa fu deschisă, Picioruş avu certitudinea a ceea ce de mai bine de o oră fusese doar presimţire: Cupeul era gol. Doamna cu voaletă dispăruse. Dispăruseră cele două valize, sacoşa. Fereastra era închisă. În scrumieră, câteva chiştoace de ţigări murdărite de ruj. Atât. Însoţitorul de vagon se frecă la ochi. Literalmente se frecă la ochi, cu o înverşunare caraghioasă, ca un copil abia trezit din somn. Avea pe semne îndoieli serioase că era treaz şi că doar în vis călătoarea din cupeul patru dispăruse. În schimb, Picioruş ştia că nu visa. Dispăruse pe distanţa dintre Oradea şi Cluj, în timp ce locomotiva înghiţea, ca zmeoaica din poveste hăurile, pădurile, apele, munţii, să-l ajungă din urmă pe Făt Frumos. Cum, cum de fusese posibil? Absurdul situaţiei îl împiedica să gândească. Doamna cu voaletă dispăruse dintr-un tren care gonea cu o viteză de nouăzeci de kilometri pe oră, dacă nu şi mai mult. Dispăruse din tren, împreună cu cele două valize şi cu sacoşa. Ea, o femeie! De necrezut. O performanţă imposibil de atins de o femeie. Atunci? Atunci ce se întâmplase cu ea? Maiorul Radu Mănăilă, şeful lui, îl învăţase să nu accepte decât acele ipoteze care se susţineau din punct de vedere raţional. Ipoteza că doamna cu voaletă sărise din tren în timp ce acesta gonea cu o viteză atât de mare nu se susţinea raţional. Deci, dacă raţional lucrul acesta nu era posibil, însemna că ea încă se mai afla în tren. Dintr-un anumit motiv, numai de ea cunoscut, în timp ce el, Picioruş, se răsucea pe o parte şi pe alta în aşternut, chemând somnul, ea îşi luase bagajele şi se mutase într-un alt vagon. Aceasta era explicaţia raţională! Era? Nu, nu era. Şi nu era, fiindcă cele două uşi de trecere ale vagoanelor fuseseră încuiate de însoţitor. Verificase doar şi, într-adevăr, le găsise încuiate. Dar dacă atunci nu fuseseră? Dacă însoţitorul le încuiase ceva mai târziu, mai înainte de a-l fura somnul? Da, aceasta era o explicaţie, puţin probabilă ce-i drept, dar, în orice caz, mult mai plauzibilă decât de a accepta ipoteza că doamna cu voaletă nu se mai afla în tren. Ei bine, dacă se mai afla în tren – chiar dacă nu se afla, el tot trebuia să se convingă – nu-i rămânea altceva de făcut decât să pornească în căutarea ei. Tocmai se pregătea să iasă, când observă, pe jos, câteva picături, pe care sigur că le-ar fi remarcat încă de la început dacă incredibilul, absurdul nu l-ar fi invadat chiar din prima clipă. Se aplecă să le cerceteze şi imediat nu mai avu nicio îndoială că erau picături de sânge. În sfârşit, enigma care se învăluise în absurd şi incredibil, ca o indiană în sari-ul ei, începea să capete un contur ceva mai raţional: Doamna cu voaletă fusese omorâtă, cadavrul ei aruncat peste fereastră, iar valizele fuseseră şterpelite de ucigaş, care apoi dispăruse fără să fi fost observat de însoţitor. Acum, când exista o explicaţie raţională, Picioruş îşi regăsi stăpânirea de sine, energia care îl caracterizau. Senzaţionalul absurd al întâmplării îi paralizase iniţiativa, aşa cum şarpele îşi paralizează victima. — Închide cupeul. Însoţitorul de vagon se execută. Mâna îi tremura. Era palid, speriat. — Tovarăşe şef – era formula pe care o auzise în nenumărate rânduri şi în diverse împrejurări – eu n-am nicio vină. Să nu mă nenorociţi, tovarăşe şef! se rugă de Picioruş. — Deschide celelalte cupeuri libere! — Pe cele libere? — Da, pe cele libere. Însoţitorul de vagon avea dreptate să se mire. Dar lui Picioruş îi trecuse un gând prin minte şi voia să verifice. Cupeurile fură deschise pe rând, unul după altul. Era un gând absurd: că, poate, după ce doamna cu voaletă fusese omorâtă, asasinul, din motive necunoscute, îi transportase cadavrul într-un alt cupeu. — Perechea de nemţi unde coboară? — La Bucureşti. — Vezi dacă sunt înăuntru. — Cum? Să dau buzna peste ei? se opuse însoţitorul de vagon, şi pe bună dreptate, — Verifică dacă sunt înăuntru. — Cum? — Bate-le în uşă şi întreabă-i ceva. Însoţitorul de vagon bătu în uşă: — Bënotigen Sie irgend etwas? — Nein! Lassen sie uns schlafen. — Verzeihen Sie.[2] Trenul încetini. Intra în gară. Dacă asasinul se mai afla în tren şi cobora la Cluj? Dacă aşa se va întâmpla, nu avea cum să-l oprească, fiindcă nu-l cunoştea. — Dă-mi cheia! — După regulament, trebuie să cobor şi eu în staţie. — De data asta n-ai să cobori. Dacă ai să ai neplăceri, îmi iau eu toată răspunderea. Dumneata rămâi să păzeşti aici. Însoţitorul de vagon îi dădu cheia, nu fără o oarecare ezitare. Picioruş, o luă, descuie uşa, ieşi pe platformă şi încuie înapoia sa. Când trenul încă nu se oprise de tot, Picioruş se afla pe peron. Îl întâmpină căpitanul Patrichi de la judeţeană, pe care îl cunoştea dinainte. — N-a venit? îl întrebă căpitanul. — Am să vă explic. Deocamdată trebuie să fim atenţi la cei care coboară. Sunteţi singur? — Nu! — Dacă oamenii sunt pe aproape, chemaţi-i şi spuneţi-le că trebuie să fie cu ochii pe cei ce coboară din tren. — Pe toţi? — Pe toţi, tovarăşe căpitan. Când trenul se opri, coborâră doar câteva persoane. Un ofiţer al securităţii locale trecu prin tren între linii să supravegheze dacă nu cumva asasinul încearcă să se furişeze pe acolo. Expresul avea o oprire de opt minute. Fură luate măsuri de supraveghere a garniturii până în clipa plecării, fiindcă nu era exclus ca, din prudenţă, el să se decidă a coborî abia în ultima secundă. De altfel, era aproape sigur că nu avea să-şi continue călătoria până la Bucureşti decât numai în cazul când exista un motiv puternic să rămână la Cluj. De asemenea, fură, luate măsuri ca, la nevoie, să poată fi identificaţi puţinii călători ce coborâseră. Între timp, Picioruş, însoţit de căpitanul Patrichi, urcă în vagon. Îl găsiră pe însoţitor dormind pe un scaun, spre marea surprindere a lui Picioruş. — Uite că ăstuia tot îi mai arde de somn! se supără el, aplecându-se să-l scuture ca să se trezească. Îl izbi în faţă un damf de whisky şi se dumiri. Vasăzică asta era. Whisky-ul pe care i-l dăruise doamna cu voaletă conţinea un narcotic. Însoţitorul băuse din el şi adormise. Cum de nu-şi dăduse seama de la început! Mai adineaori, în timp ce el, Picioruş, coborâse pe peron, însoţitorul de vagon, ca să mai prindă un pic de curaj, din nou băuse. Căută cu privirea sticla şi o găsi. Mai rămăseseră, pe fund, ca la vreo două degete. — Tovarăşe căpitan, credeţi că vom avea nevoie de însoţitorul de vagon? întrebă Picioruş. — Poate că da. — Dacă nu aveţi imediat nevoie de el, aş propune să-l mai lăsăm să doarmă. A băut nişte whisky în care se afla un narcotic. Un cadou din partea… doamnei cu voaletă. — Vrei să spui, din partea Matildei Healy? — Din partea ei. V-aş ruga să daţi la analiză conţinutul acestei sticle. Până la proba contrară, e doar o presupunere de-a mea. Cred însă că nu mă înşel. — Bine, am să-l dau la analiză. Dacă, însă presupunerea dumitale se confirmă, enigma devine şi mai de nepătruns. — Vă gândiţi la petele de sânge? — Petele de sânge dovedesc sau par a dovedi că Matilde Healy a fost asasinată. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, nu trebuie să ignorăm faptul că ea a fost aceea care a dat însoţitorului de vagon sticla de whisky în care turnase întâi un narcotic, puternic fără îndoială, dacă ţinem seama cât de profund este somnul acestui om. Deci, înseamnă că ea a avut interes să-l ştie adormit. Ori, în timpul când el dormea, asasinul s-a strecurat în vagon şi a omorât-o. Iată de ce spuneam că enigma devine şi mai de nepătruns. Cum, l-a adormit pe însoţitor, ca să-i dea posibilitate asasinului s-o ucidă mai uşor, fără complicaţii? În toată povestea asta ceva e de neînţeles. — Tovarăşe căpitan, ar exista o explicaţie. — Care? — Doamna cu voaletă a ţinut să-l ştie adormit pe însoţitorul de vagon, fiindcă urmărea un anumit plan al ei. Independent însă de aceasta, asasinul a avut planul său. Şi, datorită întâmplării, cum se dovedeşte adesea, somnul provocat al însoţitorului de vagon i-a folosit nu Matildei Healy, ci asasinului. — Mda! Explicaţia dumitale, dacă n-o fi chiar cea adevărată, e una raţională. Altfel ar trebui să acceptăm ipoteza că Matilde Healy a creat ea însăşi condiţiile cele mai favorabile ca să fie ucisă. Ceea ce este întrutotul absurd. Se uită la ceas: în două minute Expresul va pleca. Nu-l putem întârzia. Dumneata ce faci? Pleci mai departe? — Nu pot pleca înainte de a raporta tovarăşului maior Mănăilă. Din gară n-o pot face, având în vedere caracterul ultraconfidenţial al convorbirii noastre. Deci trebuie să rămân. De altfel, cercetările trebuie începute de aici. Doamna cu voaletă a dispărut între Oradea şi Cluj. Poate că şi vagonul acesta n-ar trebui să meargă mai departe. Dar, ca să-l oprim pe loc, ar trebui să transportăm pasagerii în alt vagon sub pretextul că acesta s-a defectat. Un pretext plauzibil? Poate. Dar asta înseamnă să întârziem trenul. De aceea, dacă îmi permiteţi, aş propune: în primul rând, doi dintre oamenii pe care îi aveţi la dispoziţie să însoţească garnitura până la Bucureşti. Asta pentru orice eventualitate. Pe urmă, întrucât de somnorosul ăsta sigur vom avea nevoie, cred că ar fi bine să daţi dumneavoastră un „însoţitor de vagon”. — Se poate. Până una alta, mă duc să-i spun şefului de gară să întârzie totuşi trenul cu un minut. E o treabă destul de neplăcută, dar nu avem încotro. — Până vă întoarceţi cu noul însoţitor de vagon, eu am să mă străduiesc să-l trezesc pe ăsta. Şi fără prea multe menajamente, Picioruş aplică pe obrajii rotofei ai însoţitorului câteva palme.     [1] Stimată doamnă (n.a.) [2] — Aveţi nevoie de ceva?  — Nu! Lăsaţi-ne să dormim!  — Iertaţi-mă! (n.a.)

Johnny Boamba de Theodor Constantin Capitolul I     Nu, nu ningea. Cerul împroşca, bogat, cu floricele. Îi era foame. Cu floricele, cînd ţi-e tare foame, ţi-o poţi astîmpăra. Cu orice îţi poţi astîmpăra foamea. Pînă şi cu apă, dacă bei pînă nu mai poţi, darmite cu floricele... Ce de-a floricele! Şi mari, şi albe... Niciodată nu mai văzuse altele asemenea. Mari şi albe, ca nişte toporaşi. Tare mai mirosea frumos a floricele! Mai frumos chiar decît a porumb copt. Dar parcă floricelele nu sînt, la o adică, tot porumb copt? Trebuie că mirosul plutea peste tot oraşul, aşa cum pluteşte parfumul de tei în luna mai. Trebuie că pătrunsese şi în case, dar mai ales, prin răsuflători, în toate bucătăriile blocurilor unde gospodinele găteau. Oare ce mîncăruri se găteau în bucătăriile blocului în care locuiau? Exclus, da, exclus ca măcar într-o singură gospodărie să nu se gătească ţelină cu came de porc. Teribil îi mai place lui mîncare de ţelină cu carne de porc! În fiecare zi dacă ar mînca şi tot nu s-ar sătura. „Am să-i spun mamei să gătească...” Dar îşi aduce aminte că „unchiului” Mitru nu-i place mîncarea de ţelină. Şi dacă lui nu-i place, oricît ar ruga-o, ea tot nu va găti. Frumos mai miroase a ţelină cînd feliile se prăjesc în tigaie! Dar acum, chiar acolo, în bucătăria unde eventual se găteşte mîncare de ţelină, mai puternică este aroma floricelelor. Uite, a trecut un camion încărcat cu lăzi pline cu portocale. Trec turisme, camioane curg într-un şuvoi continuu pe strada de curînd asfaltată, şi cu toate acestea în loc să miroasă a portocale, a benzină şi a praf miroase doar a floricele. Păi cum să nu miroasă dacă norii împroaşcă pămîntul cu floricele?   „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!... O chema Micşunica. „Baba” Micşunica. De ce îi plăcea să i se spună babă nu s-a putut dumeri niciodată. „Baba” Micşu­nica era tînără. Să fi avut cel mult treizeci de ani. Parcă o auzea: „Ia vin’ să-ţi dea baba Micşunica nişte floricele faine! Uite ce cană barosană numai cu un leu”. Cînd avea bani cumpăra. O cană, două, pînă îşi burduşea buzunarele. Dar de cele mai multe ori nu avea. „Cumperi, aligantule?” „N-am astăzi bani, babă Micşunica!” „Lasă că o să ai mîine.” „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicele!...” Prost mai este! Plouă cu floricele calde, tare îi mai este foame, şi totuşi nu se poate hotărî să întindă palmele, să strîngă în ele atîtea floricele cîte i-ar fi de ajuns să se sature. Pînă la urmă învinge însă lenea şi întinde palmele. Fulgii de zăpadă se topesc imediat. Nu, nu-s floricele. Ninge! Ninge şi fulgii de zăpadă nu ţin de foame. Acum strada nu-i mai miroase a floricele, ci a benzină arsă şi a praf. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Tare îi mai este foame! Mama ştia doar că soseşte cu tre­nul în cursul dimineţii, cînd ea este la birou şi totuşi nu a lăsat cheia la cineva, la madam Urseanu, de pildă. Nu are nici un ban la el, îi este foame. Şi acum, colac peste pupăză, trebuie să se plimbe pînă cînd avea să se reîntoarcă ea de la serviciu. Prea tare frig nu este. Ninge. E o zăpadă ce prevesteşte primăvara. Peste o oră s-ar putea să iasă şi soarele. Dar acum ninge şi lui îi este foame. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Sînt trei ani de cînd n-a mai văzut-o pe „baba” Micşunica. N-a mai văzut-o, fiindcă de trei ani lipseşte de acasă. Prima dată „baba” a apărut pe strada lor cînd el era de zece ani. Pe atunci avea totdeauna bani pentru floricele. Îi dădea mama, tata. Pe atunci mama îi spunea tatii „dragule”, iar tata mamei „mica mea păsăruică”. Ce bine era atunci acasă! Mama îi spunea Ionuţ, tata de asemenea. La şcoală profesorii, colegii tot Ionuţ îi spuneau. Pe atunci încă nu fusese poreclit „Johnny”, sau „Johnny Boambă”. În decurs de numai cîteva luni numele Ionuţ s-a transformat în Johnny Boambă. Şi toate acestea s-au întîmplat fiindcă mama nu i-a mai spus tatii „dragule”, iar tata mamei ,,mica mea păsăruică”. Ei, din cauza asta! Prostii! Cauza a fost alta, altele. În orice caz, una din cauzele principale era şi „unchiul” Mitru. Mai înainte habar nu avusese că exista un om căruia, într-o zi, avea să fie obligat să-i spună „unchiu” Mitru, atunci cînd acesta se mutase la ei, luînd locul tatălui. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Pînă atunci, „dragule” fusese un tată cum altul credea că nu există, iar „mica mea păsăruică” o mamă frumoasă şi bună pe care el o iubea chiar mai mult decît pe tatăl său. Doamne, ce bine fusese atunci acasă la ei! Pe urmă, într-o zi, totul a început să se schimbe. Tata nu i-a mai spus mamei în glumă „mica mea păsăruică” şi nici mama lui „dragule”. Cînd el era de faţă nu se certau niciodată. Dar aveau în schimb discuţii aprinse în dormitor, mai ales noaptea, cînd îl credeau pe el adormit. Discuţii aprinse, dar fără ca vreunul dintre ei să ridice glasul. Se certau cu o voce potolită, amabilă, spunî-ndu-şi cuvinte grele, fără să ridice tonul, de parcă ar fi flecărit în aşteptarea somnului. Într-una din acele certuri tata adresă mamei un cuvînt urît, a cărui semnificaţie n-o cunoştea şi pe care a aflat-o întrebînd la şcoală un coleg. După ce-a aflat, cînd a ajuns acasă a plîns. A plîns fiindcă tata a putut spune mamei un asemenea cuvînt de ocară, a plîns fiindcă a fost în stare s-o jignească în aşa măsură — asta însemna că nu era chiar atît de bun cum crezuse el — dar mai ales a plîns fiindcă acum, din cauza acelui cuvînt urît, nu-l mai iubea chiar atît de mult. Dîndu-şi seama că îl iubeşte mai puţin, a revărsat prisosul de dragoste asupra mamei. Nu simţi însă acelaşi lucru din partea ei. Dimpotrivă. Cu toate că deveni mai tandru, mai săritor şi mai ascultător, ea nu părea că bagă de seamă. Era distrată, mereu cu gîndul în altă parte, tristă. De el îşi amintea numai din cînd în cînd, şi pentru scurt timp. Înainte, mama cînta mai tot timpul cînd făcea treabă. Dar după ce tata i-a spus cuvîntul acela n-a mai cîntat. Văzînd-o atît de tristă, într-o zi a îndrăznit să-i spună: — Mamă dragă, te rog să nu mai fi tristă din cauza tatii. Dacă el nu te mai iubeşte, te iubesc eu şi pentru el. Dar mama l-a repezit imediat: — Ia mai bine să-ţi vezi tu de lecţiile tale şi să nu te amesteci în treburi care nu privesc de fel copiii! — Bine, mamă, iartă-mă! Dacă încerca s-o mîngîie, ea îl îndepărta: — Acum n-am timp. Haide, du-te şi te joacă! Nici tata nu mai era cel dinainte. De cînd nu se mai înţelegea cu mama, îi acorda mai mult timp ca înainte. Îl ajuta la lecţii, jucau împreună şah, îl lua la cinematograf sau la plimbare. E drept, plecau să se distreze la cinematograf, la teatru, sau pur şi simplu să se plimbe doar atunci cînd mama nu era acasă. Acum mama lipsea mult. Odată a întrebat: — Tată, unde tot pleacă mama? — Are mult de lucru la birou. — Da? — Da! Şi evitînd să se uite la el, tata privise în altă parte cu ochii deveniţi dintr-o dată atît de trişti, încît simţi că iarăşi îl iubeşte ca mai înainte, pînă a nu-i fi spus mamei cuvîntul acela urît. „Ia floricelele! Ia albiţelele, căldicelele!...” Ce foame îi era! Mama nu se gîndise că are să vină flămînd de la drum? Nu se gîndise, desigur! „Să ştii că te-am smuls din sufletul meu!” îi spusese ea într-o zi. Şi cînd îi spu­sese cuvintele acestea, el o şi văzuse smulgîndu-şi din suflet un omuleţ de o şchioapă, care era el. Încercă să şi-o închipuie şi acum smulgîndu-şi din suflet omuleţul, dar nu izbuti. Dar nu izbuti în general să şi-o închipuie cum arată, de parcă n-ar fi văzut-o niciodată. În schimb îl văzu pe „unchiul” Mitru. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Barem de-ar trece de-adevăratelea baba Micşunica! Poate l-ar recunoaşte şi i-ar da pe datorie o cană, două de floricele. — Ionuţ! O clipă nu-l recunoscu pe băiatul care îl strigase cu nu­mele lui, şi nu după poreclă. Era Ştefăniţă. Pe Ştefăniţă nu-l mai văzuse de trei ani. Ce mult se schimbase! Se lungise, de parcă l-ar fi tras unul de cap şi altul de picioare. Dar de slab tot slab rămăsese, ca un ţăndărică. — Ce mai faci? întrebă stînjenit, ruşinat. — Vin de la profesoara de engleză. Stă în bloc cu voi. — Iei lecţii la tovarăşa Codruţ? — La ea. E o profesoară straşnică. De la ea ai ce învăţa. Tu ce faci? — Amestecat. — Îmi pare bine că te văd. Ionuţ înţelese că, de fapt, Ştefăniţă voise să spună: „Îmi pare bine că te-ai întors de acolo”. — Pe la şcoală ce se mai aude? Tot tu eşti premiantul clasei? — Mda! — Ei bravo! Te ţii bine. Şi în gînd: „Cît timp am vrut, n-ai fost în stare să-mi sufli premiul întîi.” Pînă a nu se muta Ionuţ la şcoala din cartier, Ştefăniţă fusese premiantul clasei. După aceea i-a luat-o înainte. Doi ani, consecutiv, premiul întîi el l-a luat. În cel de-al treilea, însă, premiul a revenit lui Ştefăniţă. Dar asta s-a întîmplat nu fiindcă Ştefăniţă l-a întrecut la învăţătură, ci fiindcă el n-a mai vrut să înveţe. — Acuma ce faci? întrebă Ştefăniţă. — Nimic. Mă gîndeam să mă plimb puţin. — Păi dacă nu ai nimic de făcut atunci vino la mine! El ezită. Întrebă cu oarecare stînjeneală: — Să vin? Ai tăi ce au să spună? — N-au să spună nimic. — N-au să te certe că umbli cu mine? — Nici gînd. — Atunci vin. Cînd el, Ionuţ, devenise Johnny Boambă, Ştefăniţă fusese singurul din clasă care continuase să se poarte cu el de parcă mai era premiantul clasei şi „fala şcolii”, cum spusese o dată despre el dirigintele. Pe de altă parte, părinţii lui Ştefăniţă  nu-i interziseseră să aibă de-a face cu el, aşa cum făcuseră părinţii celorlalţi colegi. — Să nu te prind cumva cu maidanagiul lui Istrate, că e vai de tine! Ameninţarea aceasta, formulată astfel sau chiar ceva mai drastic, devenise, de fapt, un fel de cuvînt de ordine la care subscriseseră, în mod tacit, părinţii tuturor băieţilor şi fetelor din cartier. Cu excepţia părinţilor lui Ştefăniţă. Odată, cînd  se dusese să-l caute acasă pe Ştefăniţă, părinţii acestuia îl primiră ca pe vremea cînd fusese premiantul clasei, de parcă ei, singurii din tot cartierul, încă nu aflaseră că devenise Jonny Boambă. Da, aşa se purtaseră părinţii lui Ştefăniţă mai înainte, pînă a nu ajunge acolo. Dar acum, după ce i se dăduse drumul de acolo, oare tot aşa aveau să-l primească? Probabil că da, de vreme ce Ştefăniţă îl invitase acasă. În nici un caz n-ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut că atitudinea părinţilor săi s-a schimbat. — Sărut mîna, doamnă Cursaru. — Bună ziua, Ionuţ. Ei, dar ce te-ai mai lungit şi tu! Ca şi Ştefăniţă, de altminteri. Voi creşteţi şi noi îmbătrînim. Mama lui Ştefăniţă era o femeie ca la treizeci de ani, nu prea frumoasă, dar cu nişte ochi albaştri, mari, plini de viaţă şi cu un chip care radia o asemenea bunătate, încît cîştiga imediat unanime simpatii. Era mărunţică, slăbuţă, însă plină de energie, şi atît de îndemînatică, încît Ştefăniţă spunea că mama lui are mîini de aur. — Noi, mamă, ne ducem dincolo. Vreau să-i arăt lui Ionuţ biblioteca mea. — Foarte bine! Cît mai staţi voi de vorbă are să fie gata şi masa. Camera cea mică era a lui Ştefăniţă. O canapea extensi­bilă, un birouaş, o etajeră cu cărţi, cu o despărţitură specială pentru discuri, pe o mică măsuţă, un picup şi un aparat de radio cu transistori. Pe pereţi, două tablouri lucrate de mama lui Ştefăniţă care, în timpul liber, picta. — Ce de-a cărţi ţi-ai mai cumpărat! se minună Ionuţ. — Asta-i mania mea. Cum fac rost de ceva bani, cumpăr cărţi. Multe mi le-a dăruit tata. El îmi cunoaşte pasiunea şi, ca să-mi facă mie plăcere, în fiecare lună, cînd primeşte primă, cumpără cîteva cărţi şi pentru mine. Aşa că, încet-încet, s-au adunat. — Au trecut doar trei ani, observă Ionuţ oftînd. Trei ani nu-s de colo! — Mda!... Cred!... Ionuţ îşi dădea seama că Ştefăniţă nu ştia ce să spună, ca nu cumva să-l jignească fără voia sa. — Pentru mine au trecut al naibii de greu, Ştefăniţă. — Înţeleg. Şi mai mult nu spuse, deşi ar fi vrut să întrebe cum era acolo. Dar nu din curiozitate, ci numai ca să înţeleagă cît de greu trecuseră cei trei ani pentru Ionuţ. Nu îndrăzni însă, ca nu cumva prietenul său să creadă că întreabă din pură cu­riozitate. — Dacă te interesează unele cărţi ţi le împrumut, se oferi Ştefăniţă, mai mult ca să spună ceva, fiindcă vedea că Ionuţ tace. — Altă dată. Acum ce mai ochi ar face „unchiu” Mitru dacă m-ar vedea că mă întorc acasă cu nişte cărţi la sub­suoară! Sau mama. Ar crede că le-am primit drept premiu acolo. — Vrei să spui că ai tăi încă nu ştiu că te-ai întors? — I-am anunţat că mă întorc astăzi. Cunoşteau şi ora.   Dar mama a plecat la birou fără să lase cheia la vreo vecină. Pesemne că n-a avut încredere. — În vecină? — Nu, în mine. Să nu-i fur ceva din casă. Şi Ionuţ schiţă un zîmbet pe care îl voia ironic, dar care nu izbuti să fie decît trist. — Poate o fi uitat... — Da, poate o fi uitat. Şi adăugă imediat, parcă numai   din dorinţa de a schimba discuţia: Ce bine e aici la tine, Ştefăniţă! Dar imediat se miră de ceea ce spusese. În definitiv, ce era aici altfel decît la el? Fiindcă şi el, acasă, avea camera lui. E drept, lecţiile nu şi le făcuse la un birouaş, ci la o masă. Cărţi avea şi el într-o mică etajeră. Un radio cu transistori exista şi la el în cameră, de asemenea două tablouri pe pereţi. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, camera lui era chiar mai frumoasă decît a lui Ştefăniţă. Era mai luminoasă şi parcă un pic mai spaţioasă. Şi totuşi, camera lui Ştefăniţă era altfel, ba chiar şi altfel frumoasă. Se uită de jur împrejur să înţeleagă. Da, era altfel. Era altfel  fiindcă.... Dumnezeu ştia din ce motiv era altfel!  Şi fiindcă era altfel, cu toate că odaia lui, în mod obiectiv, era mai luminoasă, în camera lui Ştefăniţă lumina părea totuşi mai puternică, inexplicabil cum. Pe cînd camera lui nu era altfel, sau cel puţin nu fusese altfel cu trei ani în urmă, pînă a nu fi trimis acolo. Deşi, cu excepţia picupului, a discurilor şi tablourilor nu se deosebea prin nimic de a lui Ştefăniţă. — Da, e plăcut aici la mine, recunoscu Ştefăniţă. Dar şi la tine e la fel, ţinu imediat să adauge, ca să nu-l jignească. — Nu, aici e altfel. Dar nu numai aici; în toată casa voastră e altfel decît la noi. Lasă că ştiu eu ce spun!   — Mda! Cred că înţeleg la ce te referi, Ionuţ. — Parcă e greu să înţelegi! Vreau să spun că pentru tine nu e greu, fiindcă tu nu eşti ca ceilalţi, foştii mei colegi. Şi pe urmă, imediat, ca să schimbe discuţia: Văd că ai şi o mulţime de discuri. — Ei, o mulţime. N-am decît treizeci. Dar tot unul şi unul. Abia am început să-mi încropesc discoteca. Ştii, la început nu prea mă dădeam în vînt după muzică simfonică. Adică, ce mai, nu-mi plăcea de doc. Primele discuri pe care mi le-am cumpărat au fost de muzică uşoară. Tata a adus acasă, într-o zi, „Simfonia a cincea” a lui Beethoven. „Ia să ascultăm puţin discul ăsta!” m-a îndemnat el. Îmi plăcu şi nu prea. De fapt, nu pot spune că nu-mi plăcu. Dar cam obosisem, concentrîn­du-mă să înţeleg. A doua zi, tata a pus din nou discul. De data asta am ascultat cu mai multă plăcere, şi n-a mai trebuit să fac eforturi să pot rămîne atent. Pe scurt, după ce am ascultat-o de cîteva ori, în aşa măsură m-a cucerit, încît l-am întrebat pe tata dacă şi celelalte simfonii ale lui sînt la fel de frumoase. Seara mi-a adus „Eroica”. După aceea nu mi-a mai trebuit muzică uşoară. — Tu, Ştefăniţă, ai fost totdeauna cel mai bun la muzică. — Ţie îţi place muzica simfonică, Ionuţ? — Nu ştiu dacă îmi place sau nu, fiindcă nu prea am avut prilejul să ascult asemenea muzică. — Ai vrea totuşi să asculţi un disc? — Sigur că da. — Îţi pun „Concertul nr. l” de Chopin. Sînt convins că are să-ţi placă. Şi Ştefăniţă, din cale-afară de bucuros că Ionuţ nu era refractar muzicii simfonice — în entuziasmul său juvenil am­biţiona să recruteze prozeliţi pentru genul acesta de muzică — se grăbi să pornească picupul. La început, cît timp dură expunerea orchestrală, Ionuţ ascultă atent, dar fără ca figura lui să exprime în vreun fel impresiile pe care concertul le producea asupra sa. Dar cînd pianul, solist, reluă tema princi­pală din expunerea orchestrală, Ştefăniţă observă, nu fără uimire, cum Ionuţ mai întîi tresare, cum se înroşeşte brusc, pentru ca imediat să pălească, şi cum ochii i se umplu de lacrimi. El crezu că emoţiile puternice prin care trecea prietenul său se datorau exclusiv muzicii lui Chopin. Dar Ştefăniţă se înşela. Ionuţ, ascultînd muzica aceea, trăia, prin amintire extraordinara întîmplare din vara trecută, cînd fugise de acolo. Aducerea-aminte a acelei întîmplări extraordinare îl tulbură în aşa măsură, încît în momentul cînd pianul, în cea de-a doua parte a concertului, îşi începu cantilena duioasă, Ionuţ aproape se răsti la el: — Nu mai pot!... Opreşte-l, te rog! Ştefăniţă opri picupul. Îl cunoştea pe Ionuţ măcar atît cît să-şi dea seama că nu din cauza emoţiei nu mai era în stare să asculte tocmai partea cea mai frumoasă a concertului. Trebuie că din cu totul alte motive lăcrimase Ionuţ. Dar dintr-un      fel de delicateţe, mai mult instinctivă, nu îndrăznea să-l întrebe. Tocmai atunci intră pe uşă tatăl lui Ştefăniţă. — Ce faci, Ionuţ? Îmi pare bine că te văd. Ai mai crescut, ai mai slăbit... Sănătos? — Sănătos, domnule Cursaru. Mulţumesc! Tatăl lui Ştefăniţă era înalt, cu umeri largi, cu un cap mare şi chică leonină. Avea o voce puternică de bas, şi cînd vorbea i se vedeau dinţii puternici şi albi, ca de fildeş. Era inginer, un inginer bine apreciat la uzină, iar în timpul liber cînta la flaut pentru propria sa plăcere. În ciuda staturii sale atletice şi a vocii tunătoare, avea o fire blajină şi veselă. — Spălaţi-vă pe mîini şi haideţi la masă! veni să-i pof­tească mama lui Ştefăniţă. — Bine, mamă, venim îndată, îi răspunse tatăl lui Ştefă­niţă, mîngîindu-şi în treacăt soţia pe obraz. Astăzi ce ne dai de mîncare? — Eu trebuie să mă duc acasă, îi anunţă Ionuţ. — De ce? Mănînci cu noi. Ca să nu te aştepte acasă cu masa, pot să dau un telefon mamei tale. — Nu e nevoie. Mama nu mă aşteaptă niciodată cu masa. Mă gîndeam însă să nu vă deranjez. — Ce vorbă e asta? Haide, duceţi-vă să vă spălaţi pe mîini, copii! le ceru mama lui Ştefăniţă. Se aşezară la masă. Cînd mama lui Ştefăniţă aduse castro­nul cu borş, anunţă: — Tată, azi ţi-am pregătit borşul care îţi place ţie. — Miroase grozav, mamă! îl lăudă el, după ce aspiră aroma borşului dres cu smîntînă.   Aşa erau soţii Cursaru. Ei între ei îşi spuneau „mamă” şi „tată”. A fost un prînz care îi aminti de prînzurile cînd mama lui fusese „mica mea păsăruică”, iar tatăl său „dragule”. S-a sim­ţit foarte bine, dar în cîteva rînduri a simţit nevoia să plîngă, aşa cum plînsese de vreo două ori acolo. Ştefăniţă l-a condus pînă aproape de casă. La despărţire îl întrebă: — Cînd mai vii, Ionuţ? — Am să mai vin. Neapărat am să mai vin. Şi în vestibul, înainte de a pleca, după ce i-a sărutat mîna, mama lui Ştefăniţă i-a pus aceeaşi întrebare: — Cînd mai vii să-l vezi pe Ştefăniţă? — Am să mai vin, doamnă Cursaru. Neapărat am să mai vin. Şi în gînd: „Aici la dumneavoastră mă simt aşa de bine, încît n-aş mai pleca niciodată.” A privit după Ştefăniţă pînă nu l-a mai văzut. Nu mai ningea. Zăpada se topise. Era, în schimb, umezeală şi începuse să bată vîntul. Umezeala îl pătrunsese bine pe dedesubt, cu toate că mersul pe jos nu durase mai mult de zece minute. „Acum va trebui să dau ochi cu «unchiu» Mitru”, îşi spuse şi oftă. Dar nu avea încotro. În loc să folosească liftul, urcă pe scări. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei, ezită cîteva clipe. Îi deschise „unchiu” Mitru. — Bună ziua! — Tu erai? Se dădu deoparte să-i facă loc, pe urmă strigă către mama lui: Marta, vino, că s-a întors... Mama veni destul de repede. — Spune-i, Marta, să se descalţe în vestibul! — Te-ai întors?! — Da, mamă! Îţi mulţumesc că m-ai cerut înapoi. — Aş vrea să cred că n-ai să mă faci să regret. — Crede, mamă. Te rog să crezi!

1   ERAM UN BEDUIN CĂLĂRIND, noaptea, pe spinarea unei cămile. O noapte care nu era de Sahară, fiindcă era cald, ca într‑un amurg pe Bosfor, toamna tîrziu, cînd strugurii devin stafide şi cînd luna atîrnă deasupra cupolei celei mari a bisericii Sfînta Sofia asemenea unui imens bacîr, o noapte mirosind a ceară de albine şi a miere, aşa cum miroase în laboratorul unui stupar, de pildă în laboratorul stuparului Miron, cel cu un ochi de sticlă, care, atunci cînd l‑a părăsit nevastă‑sa, Polixenia, s‑a sinucis aruncîndu-se cu capul într‑un butoi cu miere, ca să se înece. Dar nu, nu eram un beduin - în nici un caz nu eram! - nu călăream pe spinarea unei cămile, ci mă aflam pe Dunăre, într‑o lotcă ce mirosea a catran şi a peşte stricat, oribil miros, dezgustător miros, încît îmi era teamă că harbujii din ea se vor îmbiba şi ei de izul acela. – Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că ne duc? A cui era vocea? Nu ştiam! Nu izbuteam s‑o recunosc! Mă străduiam să înţeleg, atîta mă străduiam, încît începuse să mă doară capul. Dar dacă nu izbuteam să recunosc vocea, în schimb mi‑am dat seama - în sfîrşit! - că nu mă aflampe Dunăre într‑o lotcă mare şi neagră asemenea lotcii lui Lavrentie, lipoveanul din mahalaua noastră, pescar de mese­rie, contrabandist de ocazie şi, tot de ocazie, hoţ de harbuji, sfeterisiţi, noaptea, din bostanele din Balta Brăilei. Dar dacă nu eram un beduin, dacă nu eram hoţ de harbuji din Balta Brăilei, atunci cine eram? Şi dacă nu mă legăna nici cămila, nici valurile Dunării, atunci ce anume mă legăna – Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că mă duc? Abia acum am recunoscut vocea, abia acum am reintrat din vis în realitate. Cel care îmi vorbise era de bună seamă Socrate. Şi ne aflam, Dumnezeule, unde ne aflam? Dezmeticindu-mă complet, am ştiut imediat unde ne aflam: în com­partimentul unui vagon de clasă - de clasa a treia, dar, ori­cum, într‑un vagon de clasă! - într‑unul din puţinele de acest fel, deoarece garnitura era de fapt un mărfar. – De unde vrei să ştiu? i‑am replicat, vorbind tot în şoaptă, ca să nu audă Zugführerul care ne escorta, Buldog (aşa îl poreclisem pe plutonier încă din prima clipă cînd îl văzusem). Porecla i se potrivea de minune, de vreme ce şi Socrate tot aşa îi spusese cînd dăduse cu ochii de el la corpul de gardă al lagărului. Tot acolo întîmplarea a făcut să ne revedem după zece ani, mai precis după condamnarea lui la ani mulţi de închisoare, pentru vina de a fi omorît pe Cătălina, fata ceasornicarului Carol Melidoneanu. – Cum poţi fi atît de calm! se miră Socrate. Apoi imediat: Ne transportă într‑un vagon de clasă... De necrezut! Într‑un vagon de clasă! Vezi, tocmai asta mă îngrijorează. Într‑adevăr, onoarea de a ne transporta, într‑o direcţie necunoscută, cu un vagon de clasă, pe noi, doi prizonieri români, constituia, realmente, motiv de mare nelinişte. Totuşi, avînd altă fire decît Socrate - cel puţin aşa presupuneam - nu‑mi exteriorizam neliniştea, cu toate că eram mult mai tulburat decît el, ca să nu spun mai înspăimîntat. De altfel, de cînd căzusem prizonier - asta se întîmplase în urmă cu trei luni - ajunsesem să mă conving că pentru a supravieţui era necesar să privesc realitatea cu luciditate, pentru a găsi cele mai bune mijloace de a mă adapta noii situaţii. – Taci! Vorbeşti prea tare şi îl trezeşti pe Buldog! Socrate se foi, oftă şi tăcu, dar nu mai înainte de a mormăi ceva, numai de el auzit. Curînd după aceea, trenul se opri într‑o staţie. Mi‑am lipit faţa de geam şi am privit afară. Aş fi vrut să deschid fereastra, dar ştiam că era verboten.[1] Dacă se trezea Buldog, era în stare să mă împuşte, închipuindu-şi că o făcusem cu intenţia de a evada. Bezna era compactă ca un zid negru. De teama bombardamentelor aliate, camuflajul era perfect. Am auzit voci şi, curînd după aceea, doi feroviari trecură pe sub fereastră, îndreptîndu‑se spre ultimele vagoane ale garniturii. Unul dintre ei ţinea în mînâ un felinar, şi el camuflat, care împrăştia o lumină albastră şi anemică. Şi, imediat, deşi nu exista nici un fel de asemă­nare, felinarul mi‑a amintit de lumina, la fel de anemică,pe care, în unele nopţi, o vedeam aprinzîndu‑se la una din fere­strele pavilionului locuit de comandantul “lagărului volant de prizonieri nr. 2”. La un moment dat începea să licărească o lumină galbenă, fascinantă, misterioasă, deşi, îmi dădeam bine seama, nu era decît lumina inofensivă a unei lămpi cu petrol, ce străpungea întunericul nopţii. Şi de fiecare dată cînd zăream lumina - totdeauna cam la aceeaşi oră - încreme­neam de admiraţie, fascinat, pur şi simplu fascinat de lumina galbenă, a cărei vrajă, învăluindu‑mă ca într‑o plasă, îmi robea gândurile, voinţa, alungind somnul, istovindu‑mă de veghea concentrată la maximum - deşi nu dura decît un minut - pînă cînd murea, adică pînă cînd dispărea de la fereastră. Nu chiar de la început, mi‑am dat seama că şi pentru camarazii mei lumina aceea avea o anume semnificaţie, şi cu atît mai puţin că ea - semnificaţia - era de altă natura. Am înţeles abia mai tîrziu cînd am început să‑i descos în mod discret, de teamă să nu‑i inhib. Şi iată ce am aflat: topindu‑se de dorul unei ferestre luminate, ei ignorau în mod voit că aceea pe care o vedeau aparţinea locuinţei coman­dantului lagărului - uimitor cum de izbuteau! - anulau pur şi simplu realele fiinţe ce‑şi duceau existenţa în căsuţa cochetă: pe comandantul lagărului,Obersturmbann-führerul Otto Lehmann, pe Trude, soţia sa, pe Hans şi Peter, cei doi copii ai săi. Anulîndu‑le, neantizîndu‑le, populau casa comandantului cu făpturi plăsmuite de imaginaţia lor - făpturi simple şi paşnice pe măsura sufletului lor. Izbuteau astfel să se mistifice, să viseze, preţ de un minut, atîta cît dăinuia lumina. De vreme ce fereastra era necamuflată, însemna că războiul se terminase şi că acum se vor putea reîntoarce acasă. Pe urmă, cînd lumina dispărea, de fiecare dată Stan Cerchez începea să cînte, încetişor, un cîntec de jale, atît de cutre­murător, încît Pascu, întunecatul Pascu, nemaiputînd îndura durerea din suflet, îl certa: – Da’ mai taci dracului, Stane! Stan Cerchez înceta să mai cînte, ceilalţi oftau şi de fie­care dată se găsea cineva să întrebe: – Mîine noapte, crezi că are să se arate lumina? În nopţile cînd lumina nu se “arăta”, mă cuprindea o neli­nişte ciudată, chinuitoare. Ardeam şi mă consumam în aştep­tare, asemenea unui opaiţ. Scrutam bezna într‑o încordare chinuitoare, tresărind, cu zvîcniri dureroase de inimă, de fie­care dată cînd mi se năzărea că, iată, s‑a aprins lumina, pen­tru ca în clipa următoare dezamăgirea să‑mi umple sufletul de amărăciune: că totul n‑a fost decît halucinaţie, că va trebui să mai aştept şi, aşteptînd, să mă doară ochii de atîta încor­dare, de parcă n‑aş scruta bezna, ci aş privi de‑a dreptul Soarele. Nu‑mi închipuisem niciodată că dacă priveşti bezna, cu încordare şi îndelung, ea te poate orbi, ca şi lumina prea puternică a soarelui. Da, să mai aştept muşcînd, minut de minut, din pîinea speranţei: că poate fereastra se va lumina. Şi asta aşa, clipă după clipă, ceas după ceas, pînă cînd întu­nericul se va destrăma şi în lumina tulbure a zorilor voi zări, ca într‑un miraj, mai întîi casa comandantului în ansam­blul ei, apoi fereastra pe care cît timp bezna hălăduise atot­biruitoare o dorisem luminată, într‑un anume sens chiar mai arzător decît un trup de femeie. Şi atunci, istovit de aştep­tarea zadarnică, voi închide ochii şi voi adormi, în sfîrşit voi adormi şi, dormind, am să visez o fereastră luminată. Pe urmă, după ce mă trezeam, fără voie, întrebam la rîndul meu: – Oare la noapte se va arăta lumina? Şi iată că în noaptea următoare, lumina se arăta. Cînd o vedeam cu închipuirea, mă proiectam în existenţa care fusese a mea, pînă în clipa în care a trebuit s‑o părăsesc pentru a îmbrăca uniforma militară. De pildă, proiectîndu‑mă ime­diat, mă regăseam în ipostaza de profesor, vorbind unor băieţicu coşuri şi tuleie despre Categoriile lui Kant, deşi ştiam precis că nu se oboseau să mă asculte, că se mulţumeau să mă privească în ochi, dar fără să mă vadă, gîndindu‑se la lucruri mult mai plăcute. Le vorbeam totuşi despre Catego­riile lui Kant numai şi numai pentru că printre cei douăzeci şi opt de găligani exista unul, doar unul singur, un băiat urît, urît ca Schopenhauer, foarte slab, foarte palid şi foarte timid, care mă asculta cu o atenţie încordată, plină de evlavie, privindu‑mă cu nişte ochi aproape tragici. Dar nu totdeauna, proiectîndu‑mă în timpul dinainte de a îmbrăca uniforma militară,mă închipuiam la şcoală, ţinînd prelegeri de filozo­fie numai pentru un băiat urît ca Schopenhauer, ci şi în multe alte ipostaze. De pildă, mă vedeam pe Dunăre gonind în barca mea cu motor, pe Dunărea Veche, în direcţia Măcinului, deoarece ştiam că numai pe Dunărea Veche aveam şansa s‑o întîlnesc pe Isrid - fata consulului norvegian Ingvald Gram - care, atunci cînd nu juca tenis pe terenul din gră­dina publică a oraşului, sigur putea fi găsită pe Dunărea Veche, gonind în şalupa ei, sprintenă şi albă, înspre Macin. Goneam, la rîndul meu, pe Dunărea Veche, pur şi simplu numai ca s‑o văd, fiindcă Isrid semăna cu Ingrid, fata pe care o iubisem încă din anii adolescenţei, Ingrid care va rămîne singura adevărată iubire pînă la capătul vieţii mele, deşi a dispărut, precum o fată morgana, cu ani în urmă, cînd nu eram decît un adolescent romantic. Nu, în nici un caz n‑o iubeam pe Isrid, pe acea blondă şi maiestuoasă fată de Viking care, atunci cînd se arătase pen­tru prima dată pe strada principală, uluise pur şi simplu toată lumea cu frumuseţea ei, stîrnind totodată invidia multor fete, deoarece se aflase - dumnezeu ştie cum! - că era amanta lui Paraschevo-pulos‑junior, directorul casei de cereale “Paraschevo-pulos & Fiu”, un grec frumos ca Adonis. Categoric n‑o iubeam, de vreme ce o iubeam pe Ingrid, cu dragostea care n‑a murit şi nu va muri decît odată cu fiinţa mea. Proiectîndu‑mă în existenţa anterioară zilei în care am pri­mit ordinul de mobilizare, retrăiam diferite întîmplări cu o intensitate sporită, ca şi cînd ele se întîmplau abia acum. De pildă, dacă îmi aduceam aminte de întîmplarea cînd barca mea cu motor s‑a întîlnit cu şalupa albă ca o lebădă a Isridei, n‑o retrăiam ca pe o amintire, ci pur şi simplu acum eram în bărcuţă, acum şalupa Isridei apărea de după un cot, ambarcaţiunile noastre acum treceau foarte aproape una de alta. Lumina galbenă nu mai exista, nu mai existau lagărul, baraca în care, noaptea, ca să ne putem culca şi dormi somnul nostru de sclavi trebuia să ne lungim cu toţii numai într‑o anumită poziţie; exista Dunărea Veche cu apele ei miloase, existau malurile contorsionate cu sălciile lor schilodite, ale căror ramuri aplecate deasupra apelor păreau că plîng, ase­menea unor mironosiţe vegetale, moartea unui Isus vegetal, exista cerul înalt şi albastru, exista bărcuţa mea cu motorul ei minuscul ce mîrîia ridicol asemenea unui căţelandru care încă n‑a apucat a fi tăvălit de vreun dulău, exista - cînd apărea ca din senin - şalupa Isridei, exista ea, Isrid în rochia ei albă fără mîneci, strînsă pe corp, cu poalele mulate pe pulpele ei de amazoană. Existau toate acestea, dar nu mai exista nici fereastra luminată, nici baraca puturoasă, nu mai existam nici eu prizonierul cu matricola 2222, din lagărul volant numărul 2, existam cel de atunci, care trăia trecutul în prezent cu atîta intensitate, încît aducerea aminte devenea realitate trăită, în timp ce existenţa mea reală şi prezentă se estompa, şi încă în aşa măsură, încît nu‑i mai păstram nici măcar amintirea. Realitatea adevărată mă invada din nou, redeveneam deţi­nutul cu matricola 2222 cînd lumina dispărea de la fereastră. Şi în clipa aceea, în care bezna zidea cu cărămizi negre ochiul de fereastră prin care privisem viaţa ce fusese a mea, aveam sentimentul că, în sfîrşit, mă eliberasem de vraja lu­minii galbene, deşi, în acelaşi timp, eram convins că “vraja” nu exista decît în închipuirea mea. Pe urmă, îl auzeam pe Stan Cerchez:   – Mă, soldate vînător, Un’ ţi‑a fost soarta să mori? – În munţii Carpaţilor, sub cetina brazilor. – Soldate, cin’ te‑a văzut pe tine cînd ai murit? – Păsările de pe creangă mi‑au fost ca o mumă dragă...   – Da’ mai taci dracului, Stane! venea de fiecare dată replica mînioasă a întunecatului şi duiosului Pascu, fiindcă, din cauza cîntecului, începea să‑i plîngă sufletul, şi nu mai putea suporta. – Oare mîine se va arăta lumina? – De bună seamă! se grăbea să răspundă careva. Numai că se întîmpla să treacă chiar şi o săptămînă pînă cînd să se arate din nou. Şi de fiecare dată cînd se întîmpla aşa, oamenii din baraca noastră deveneau şi mai morocănoşi. Începeau să‑l înjure cumplit pe comandant că nu se “culcă mai devreme” sau că nu “se duce dracului la oraş să petreacă”, dînd astfel posibilitate nevesti‑si, lui Frau Trude, să‑şi vestească ibovnicul. Fiindcă se aflase - e de mirare cum! - că nevasta comandantului lagărului avea un amant, un Hauptsturmführer S.S., şi că lampa apărea la fereastră numai atunci cînd putea să‑l primească în patul ei.   De toate acestea mi‑am adus aminte în timp ce priveam prin fereastra compartimentului pe cei doi feroviari care, în lumina albastră şi anemică a felinarului, păreau două mogîldeţe hidoase. Curînd după aceea trenul se puse din nou în mişcare, tîrîndu‑se greoi, ca un ogar ostenit, fără ca Buldog să se trezească. Dormea şi sforăia discret, parcă ruşinîndu‑se pînă şi în somn de această meteahna. Era tîrziu, probabil trecuse de miezul nopţii. De paispre­zece ore nu mai pusesem nimic în gură. Eram flămînzi şi însetaţi. Între timp, Buldog se ospătase în două rînduri, în compartimentul de alături, transformat ad‑hoc într‑un fel de popotă. Revenise de fiecare dată, scobindu‑şi dinţii cu o sco­bitoare de os care, asemenea unui briceag, avea plasele. Mie îmi era foame, iar lui Socrate sete. – Tare mi‑e sete! se văicărise el în cîteva rînduri. – Bine!... Bine!... Probabil că m‑am uitat la el într‑un fel care l‑a făcut să se ruşineze, fiindcă a simţit nevoia să se justifice. – Să nu crezi că nu ştiu să îndur. Dar îmi calcă pe nervi porcul ăsta ghiftuit. Am înţeles că se referea la Buldog. Pe urmă, cu alt ton: De unde eşti? – Din Brăila. Va să zică nu mă recunoscuse, încă nu mă recunoscuse, deşi călătoream împreună de paisprezece ore. – Din Brăila zici? – Da, din Brăila! i‑am răspuns distrat. Cum de nu mă recunoscuse? Şi doar timp de o lună de zile, după ce se ter­minase ancheta şi pînă în ziua procesului, îl vizitasem la penitenciar, de mai multe ori, ca reprezentant al ziarului local “Vestea”, încercînd, la sugestia judecătorului Petroviceanu - a ciudatului judecător Petroviceanu - să aflu adevărul în legă­tură cu fapta pentru care pe nedrept se recunoscuse vinovat. Dar, în ciuda eforturilor depuse, nu am putut afla nimic, aşa cum n‑am putut afla nici motivul pentru care judecătorul Petroviceanu refuzase să prezideze completul de judecată ce urma să hotărască soarta lui Socrate Văideanu, a profesorului Socrate Văideanu. De atunci trecuseră zece ani. Totuşi cum de nu mă recu­noscuse, de vreme ce fusesem singurul care îl vizitasem la închisoare - şi nu o singură dată - iar imediat după pro­nunţarea sentinţei putuse să‑mi spună: “Nu ştiu ce motiv v‑a determinat să‑mi acordaţi sprijinul moral în momentele cele mai grele din viaţa mea, dar nici nu sînt curios să aflu. Nu cred însă că a fost unul interesat. De aceea, regret că v‑am cunoscut abia acum, şi într‑o asemenea împrejurare, nu mai înainte cînd eram profesorul Văideanu. Sînt convins că am fi putut deveni prieteni. În orice caz, eu nu o să vă uit niciodată”. Şi totuşi mă uitase. Cele paisprezece ore nu fuseseră sufi­ciente ca să‑şi aducă aminte de mine. Eu, în schimb, l‑am recunoscut din prima clipă cînd l‑am întîlnit la corpul de gardă. “Ăsta e Socrate! Iată a căzut şi el prizonier,cine ştie de cînd ne chinuim amîndoi în lagărul ăsta, fără să ştim unul de celălalt”, mi‑am zis bucurîndu‑mă, deoarece revederea îmi făcea realmente plăcere. Şi fiindcă SS-iştii din gardă nu‑mi îngăduiau să‑i vorbesc, l‑am privit insistent, ca să‑i atrag atenţia, convins că, pînă la urmă, mă va recunoaşte. Dar m‑am înşelat. M-a privit, într‑adevăr, dar fără interes, ca pe un străin oarecare, şi nici mai tîrziu nu mi‑a dat prin nimic a înţelege că şi‑a reamintit de mine. Nu ştiu, poate din vani­tate, poate dintr‑un alt motiv, nici eu nu am vrut să‑i reîm­prospătez memoria. – Dumneata ce meserie ai? mă întrebă, abia acum, după paisprezece ore, deşi ar fi putut‑o face, dacă nu mai înainte, măcar de cînd ne aflam în tren, întrucît Buldog nu ne inter­zicea să stăm de vorbă. – Profesor! – Ce fel de profesor? – De filozofie. – Cum? – De filozofie! am repetat. S-a uitat lung la mine. Mă gîndeam, speram că acum mă va recunoaşte. Dar nu m‑a recunoscut. M-a privit cu un fel de curiozitate periferică, pe urmă ochii săi, tot timpul gravi, nu mi‑au mai acordat nici un fel de atenţie, de parcă se con­vinseseră că nu meritam. – Ştii, şi eu sînt profesor. Apoi imediat, rectificînd: Am vrut să spun că, mai de mult, sînt nişte ani de atunci, am fost şi eu profesor. Şi tot de filozofie. Pe urmă, numai aparent, fără nici o legătură: Brăila e un oraş care are un farmec greu de explicat. Nu? – Bineînţels! Cunoşti bine oraşul? – Relativ. Oftă şi începu să tuşească. Era o tuse adîncă, din plămîni. Categoric nu mă recunoscuse. Din nou am fost ispitit să‑i reamintesc în ce împrejurare ne cunoscusem, dar ceva m‑a oprit şi de data asta. De vreme ce uitase, putuse să uite, însemna că în anii ce se scurseseră îşi impusese, şi izbutise, să nu‑şi mai amintească întîmplările petrecute cu zece ani în urmă, de fapt una singură: procesul urmat de aspra sentinţă. Or, de vreme ce fusese condamnat la zece ani temniţă grea, acum ar fi trebuit să se afle tot la închisoare. Iată însă că îl întîlnisem într‑un lagăr de prizonieri. Asta însemna că ceruse să fie trimis pe front “pentru reabilitare” şi că cererea îi fusese acceptată. Ajuns în prima linie, probabil după ce luase parte la multe lupte, căzuse prizonier. Acum, la fel ca şi mine, era dus către o destinaţie necunoscută. Oare puteam spera că acolo vom supravieţui? Cine mi‑ar fi putut spune! Poate ştia Buldog, dar Buldog era o fiară - dacă nu mai rău chiar decît o fiară! - şi dacă aş fi îndrăznit să‑l întreb, sigur n‑ar fi ezitat să mă şi împuşte. În orice caz, cei din baraca noastră, cînd îmi luasem rămas bun de la ei, mă pri­viseră într‑un anume fel, foarte grăitor. Cu toţii fuseseră con­vinşi că trimiterea către o destinaţie necunoscută însemna, de fapt, lichidarea mea. N-aş putea spune că atunci fusesem mai optimist decît ei. Dar, spre deosebire de camarazii mei, şi înainte de a cădea prizonier - ca luptător în prima linie - dar mai ales după aceea, în lagăr, considerîndu‑mă sortit morţii, o clipă nu‑mi făcusem iluzia că voi supravieţui, cu toate că, în comparaţie cu tovarăşii mei de captivitate, eram cel mai bine înzestrat de natură să rezist. Şi poate că, în ciuda pesimismului meu, aşa s‑ar fi întîmplat, dacă nu ar fi avut loc inspecţia lui Cap‑de-Mort.   La trei luni după ce am căzut prizonier, a avut loc adu­narea pe Appellplatz[2], alta decît obişnuitele apeluri din fie­care dimineaţă şi seară. Era o adunare pentru o inspecţie superioară, cel puţin aşa ni s‑a spus. Pe platou am fost scoşi dimineaţa, la orele cinci. Inspecţia a început la zece. Un “Horsch” decapotabil stopa la cincizeci de metri în faţa careu­lui format de detaşamentele de prizonieri, pe barăci. Din maşină coborî, mai întîi, comandantul lagărului, Obersturmbannführerul Otto Lehmann, apoi un Gruppenführer[3] în uniformă neagră SS. Pe comandantul lagărului îl cunoşteam, fiindcă nu o dată avusesem prilejul să‑l vedem. Era o bucă­ţică de om, poate cu puţin mai înalt decît un pitic. Avea un cap disproporţionat de mare în comparaţie cu puţinătatea trupului, obrazul stîng crestat de o tăietură de sabie, căpătată probabil într‑un duel, iar ochii albaştri erau atît de candizi, încît atunci cînd mi s‑a ivit prilejul să‑i văd mai de aproape, mi‑am zis că semănau cu ai îngerilor. Numai că în ciuda ochilor săi angelici, comandantul lagărului era o fiară care omorîse cu mîna lui zeci de prizonieri şi care avea obiceiul să se amuze, asmuţind asupra unor deţinuţi cîinii săi lupi. Nici unul dintre ei n‑a scăpat cu viaţă, toţi au murit de pe urma muşcăturilor. Deci, întrucît pe comandantul lagărului îl cunoşteam, atenţia îmi fu atrasă de generalul venit în inspecţie. Nu mai văzusem, şi nu cred că mi se va întîmpla să văd, un om care să inspire în aşa măsură teamă şi repulsie. Închipuiţi‑vă capul unui om al cărui înveliş de carne şi piele este străveziu, dincare motiv i se vede doar hîrca. O hîrcă vie înfiptă într‑un gît lung şi cu un foarte pronunţat măr al lui Adam. Trupul, fără a fi, părea imens din cauza îngustimii umerilor, a mîinilor lungi. Generalul şchiopăta; se sprijinea într‑un baston, pe care îl ţinea în mîna stîngă. În dreapta, avea o vărguţă albă de fildeş, nu mai mare decît bagheta unui dirijor. După ce coborî din maşină, Cap‑de-Mort - aşa îl voi numi de acum încolo - se îndreptă spre flancul drept al careului. Se opri în faţa plutonului format din prizonierii adăpostiţi în baraca nr. 1. Privi, mijind ochii, oamenii din primul rînd, pe urmă începu să dea ocol coloanei de la dreapta spre stînga, pentru a reveni apoi în faţa frontului. Făcu un semn cu bagheta lui, pe care însă nu‑l înţelese nici comandantul, nici responsabilul barăcii şi cu atît mai puţin prizonierii, motiv pentru care Cap‑de-Mort trebui să explice lui Lehmann ce anume doreşte. După oarecare încurcături, pînă la urmă, ordinul fu înţeles şi de cei vizaţi. Ei trebuiră să se îndepărteze cu cîte doi paşi la dreapta sau la stînga, pînă cînd se formară, în adîncimea coloanei, cinci culoare. Cap‑de-Mort păşi pe primul culoar, pe următorul, apoi pe toate celelalte. Era pentru prima dată cînd asistam la o “inspecţie” de acest fel şi, fiindcă adevărata sa semnificaţie scăpa înţelegerii noastre, cîţiva dintre noi îşi făcură iluzia ca generalul, văzînd în ce hal de mizerie ne aflam, cu uni­formele trenţuite, cu bocancii sparţi - unii îşi înfăşuraseră picioarele în nişte cîrpe legate cu sfoară sau cu sîrmă - murdari, plini de păduchi şi subnutriţi, va lua măsuri de îmbu­nătăţire a soartei noastre. Cap‑de-Mort trecu în revistă toate cele cinci rînduri de prizonieri fără să schiţeze vreun gest, fără să‑şi manifeste în vreun fel aprobarea sau dezaprobarea. Abia cînd trecu să inspecteze oamenii din baraca nr. 2 ne‑am dat seama că urmărea un cu totul alt scop: la un moment dat, în timp ce se plimba printre rînduri, se opri în faţa unui deţinut şi, cu vărguţa lui de fildeş, îl atinse pe umăr. Res­ponsabilul barăcii se grăbi să însemne într‑un carnet numă­rul matricol al deţinutului. În sfîrşit, veni şi rîndul barăcii noastre..Şi iată bagheta generalului îmi atinse şi mie umărul. Şi, întrucît baraca noastră era ultima, ea formînd latura din stînga a careului, inspecţia luă sfîrşit. La cîteva zile după aceea, mi s‑a ordonat să mă prezint la infirmerie, mai curînd la ceea ce conducerea lagărului numea infirmerie: o baracă fără paturi, cu paie pe jos, aco­perite cu două foi de cort murdare de sînge şi puroi. Într‑un dulăpior se zăreau cîteva sticluţe, cîteva instrumente medicale ruginite şi o cutie în care ar fi trebuit să se găsească pansa­mente sterilizate, dar care nu conţinea decît vată. -...Şi dumitale ţi‑au cerut să te prezinţi la infirmerie? l‑am întrebat pe Socrate.   [1] Interzis [2]Platoul pentru apel (N.A.) [3]General (N.A.)