Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Justine sau Nenorocirile virtutii Marchizul de Sade O, prietene! Fărădelegea în splendoarea ei este ca fulgerul, ale cărui înşelătoare lumini în­frumuseţează preţ de‑o clipă atmosfera doar pentru a‑l prăvăli în hăurile mor­ţii pe nenorocitul pe care l‑au orbit. Bunei mele prietene Qa, Constance1, ţie îţi dedic această operă; căci nu­mai tu, pildă şi, totodată, slava spiţei tale, conto­pind sufletul cel mai sensibil cu cea mai dreaptă şi mai lu­minată minte, numai tu ai cum să cunoşti dulceaţa lacrimilor pe care le smulge virtutea aflată‑n suferinţă. Cum ură porţi sofismelor libertinajului şi necredinţei, cum lupţi fără‑ncetare împotrivă‑le prin faptele şi vorbele tale, teamă nu mi‑e că te‑ar primejdui acelea pricinuite, în me­moriile de faţă, de soiul personajelor alese; cinismul anu­mitor trăsături (îndulcite totuşi atât cât s‑a putut) nu te va speria mai mult; viciul este acela care, gemând că a fost dat în vileag, ţipă ca din gură de şarpe de‑ndată ce‑l atacă cineva. Procesul lui Tartuffe a fost făcut de nişte bigoţi; cel al Justinei va fi lucrarea libertinilor, iar de ei nu prea mă tem: motivele‑mi dezvăluite de către tine nu‑şi vor găsi vreodată dezminţirea; părerea ta îi e de‑ajuns gloriei mele, şi‑s nevoit, după ce ţi‑am plăcut, fie să fiu pe placul tutu­ror, fie să aflu alinare pentru toate ocările. Ideea acestui roman (şi nu atât de roman pe cât s‑ar crede) este, fără‑ndoială, nouă; virtutea ce‑i mai tare decât 1 Marie-Constance Quesnet, actriţă. Sade o cunoaşte în august 1790, după pronun­ţarea divorţului de Renée-Pélagie de Montreuil, şi‑i va rămâne credincios până la sfârşitul vieţii (N. red.). viciul, răsplătirea binelui, pedepsirea răului, iată spre ce se‑ndreaptă de obicei toate lucrările de soiul acesta; ar tre­bui să ne fie lehamite! Dar să oferi pretutindeni viciul triumfător şi virtutea victimă a  propriilor ei sacrificii, să arăţi o nefericită ce ră­tăceşte din nenorocire în nenorocire; jucărie a samavol­niciilor; batjocura tuturor dezmăţurilor; lovindu‑se de cele mai necreştineşti şi monstruoase metehne; zăpăcită de cele mai îndrăzneţe, cele mai înşelătoare sofisme; pra­dă celor mai iscusite ademeniri, celor mai de neînfrânt is­pite; neavând ca să se‑mpotrivească atâtor neajunsuri, atâtor urgii, ca să îndepărteze atâta desfrâu, decât un su­flet gingaş, o minte limpede şi mult curaj: într‑un cuvânt, să te încumeţi la cele mai îndrăzneţe imagini, cele mai ne­maipomenite situaţii, cele mai înfricoşătoare cugetări şi cele mai energice trăsături de penel, cu singura dorinţă de a obţine, din toate acestea, una dintre cele mai subli­me lecţii de morală pe care o va fi primit vreodată omul; înseamnă, nu‑i aşa?, s‑ajungi la ţintă pe o cale prea puţin umblată până astăzi. Să fi izbutit, Constance? O lacrimă a ochilor tăi îmi va aduce ea triumful? După ce vei fi citit Justine, rosti‑vei oare: “O, în faţa atâtor zugrăviri ale fărădelegii, cât de mândră sunt că iubesc virtutea! Cât de sublimă este‑n su­ferinţă! Şi câtă frumuseţe îi dau nenorocirile!” O, Constance! Rosteşte aceste vorbe şi munca‑mi este încununată. apodopera filosofiei ar trebui să înfăţişeze pe larg <^ mijloacele de care se slujeşte Providenţa pentru a ajunge la acele rosturi pe care pentru om le plănuieşte şi, mai apoi, pildă să dea de purtări care să‑i îngăduie acestui nefericit individ biped să afle cum trebuie să meargă pe drumul plin de spini al vieţii, astfel încât să preîntâmpine ciudatele toane ale acestei fatalităţi ce‑a că­pătat atâtea diferite nume, fără ca, astfel, cineva să fi iz­butit a o cunoaşte sau defini. Dacă, plini de respect pentru convenţiile noastre socia­le şi neîndepărtându‑ne vreodată de stăvilarele ce ni le impun, se întâmplă, cu toate acestea, să nu fi întâlnit de­cât mărăcini, pe când cei răi nu culegeau decât roze, n‑or socoti oare atunci unii oameni, lipsiţi de‑o fire virtuoasă îndeajuns de statornicită pentru a se pune mai presus de‑aceste observaţii, că e mai bine să se lase în voia şu­voiului decât să i se împotrivească? Nu vor spune ei că Virtutea, oricât de frumoasă ar fi, devine totuşi cea mai proastă hotărâre pe care ai putea s‑o iei atunci când ea‑i prea slabă pentru a lupta împotriva viciului şi că, într‑un veac stricat până‑n străfunduri, cel mai sigur e să faci ca toţi ceilalţi? Puţin mai învăţaţi, dacă vreţi, şi abuzând de luminile pe care le‑au dobândit, nu vor rosti ei oare, la­olaltă cu îngerul Jesrad din Zadig, că nu există rău pe lume din care să nu se nască vreun bine şi că, la urma ur­melor, pot să se dedea răului, pentru că, în fapt, nu‑i de­cât unul dintre modurile de‑a face binele? Şi nu vor adău­ga că planului general puţin îi pasă de cutare sau cutare este mai degrabă bun sau rău, că, dacă nenorocirea urmă­reşte cu‑nverşunare virtutea, iar belşugul însoţeşte nele­giuirea, lucrurile fiind întru totul egale în faţa Naturii, e nesfârşit mai bine să‑şi afle un rost printre răii care huzu­resc decât printre virtuoşii care dau greş? Este, aşadar, im­portant să preîntâmpinăm asemenea primejdioase sofis­me ale unei false filosofii; esenţial să arătăm că pildele de nefericită virtute, date unui suflet stricat, în care mai sunt totuşi câteva principii bune, pot înturna pomenitul suflet la ce e bine, la fel de sigur ca atunci când i‑am fi arătat pe‑această cale a virtuţii cei mai strălucitori lauri şi cele mai măgulitoare răsplătiri. Căci, şi nu‑i nici o îndoială, e o cruzime să fii nevoit a înfăţişa o groază de nenorociri ce‑o copleşesc pe femeia blândă şi gingaşă, care nu se‑aba-te cu nimic de la virtute, şi, pe de altă parte, belşugul de huzururi ce se revarsă asupra celora care‑o zdrobesc sau chinuiesc pe‑aceeaşi femeie. Şi dacă totuşi vreun bine se va naşte din înfăţişarea acestor pătimiri, de ce‑am simţi vreo remuşcare că le‑am arătat? Putea‑vom să avem vreo supărare c‑am stabilit un fapt din care înţeleptul, a cărui buchisire nu‑i lipsită de rod, va înţelege lecţia atât de utilă a supunerii faţă de poruncile Providenţei şi fatalul aver­tisment că, adesea, Cerul loveşte pe lângă noi, numai ca să ne întoarcă la‑ndatoririle noastre, tocmai pe‑acea fiin­ţă care părea să le fi împlinit întru totul pe‑ale ei? Acestea‑s sentimentele ce ne vor călăuzi lucrarea şi tocmai din aceste pricini îi cerem cititorului îngăduinţă faţă de sistemele eronate ce sunt rostite de gura perso­najelor noastre şi situaţiile, uneori cam greu de îndurat, pe care, din iubire de‑adevăr, a trebuit să i le‑aducem în faţa ochilor. Doamna contesă de Lorsange era una dintre acele preo‑tese ale lui Venus, al cărei noroc e lucrarea unui chip dră­gălaş şi‑a multor rătăciri în purtare, iar ale cărei titluri, cât de pompoase‑ar fi, nu‑s de găsit decât în arhivele Cytherei, făurite de neobrăzarea ce şi le ia şi susţinute de tâmpa credulitate care le dă: brunetă, un mijlocel frumos, ochi cu o privire‑aparte; de‑o necredinţă pe potriva vre­murilor care, împodobind cu înc‑un farmec pasiunile, pune mai mult preţ pe femeile în care aceasta se ghiceş­te; puţin răutăcioasă, nici urmă de principii, fără să se tea­mă de nimic, dar cu inima nu‑ndeajuns de deşănţată ca orice urmă de sensibilitate să se fi stins; mândră, liberti­nă; astfel era doamna de Lorsange. Şi totuşi, această femeie primise cea mai bună educa­ţie; fiică a unui foarte bogat bancher parizian, fusese cres­cută, împreună cu o soră, pe numele ei Justine, mai mică decât ea cu trei ani, într‑una dintre cele mai faimoase aba‑ţii ale capitalei, în care, până la vârsta de doisprezece şi de cincisprezece ani, nici uneia nu i se refuzase vreun sfat, vreun dascăl, vreo carte sau talent. În vremurile acestea de restrişte pentru virtutea a două fete, se treziră într‑o singură zi fără nimic: un faliment îngrozitor îl aruncă pe tatăl lor într‑o situaţie aşa de cru­dă, încât muri de supărare. După o lună, soţia îl urmă‑n mormânt. Două rude haine, de departe, se sfătuiră ce să facă cu cele două orfeline; dintr‑o moştenire înghiţită de creanţe, fiecare se‑alegea doar cu o sută de scuzi. Cum nimeni nu‑şi luă grija lor, poarta mănăstirii le fu larg deschisă, li se dădu zestrea şi libertatea de‑a deveni ce vor pofti. Doamna de Lorsange, ce se numea pe‑atunci Juliette şi care avea deja, cu mici deosebiri, firea şi mintea de la trei­zeci de ani, vârstă la care ajunsese în timpul întâmplării pe care o vom povesti, nu păru sensibilă decât la plăcerea de a fi liberă, fără să se gândească o clipă la cumplitele ne­norociri ce‑i rupeau lanţurile. Cât despre Justine, în vâr­stă, după cum am spus, de doisprezece ani, ea avea o fire închisă şi melancolică, ce o făcu mult mai din plin să sim­tă toată grozăvia stării sale. Înzestrată cu o tandreţe, cu o sensibilitate surprinzătoare, în locul artei şi şireteniei su­rorii ei, era doar de‑o nevinovăţie, de‑o candoare care aveau s‑o împingă în multe capcane. Această tânără cu atâtea însuşiri mai avea şi‑o înfăţişare blândă, cu totul di­ferită de aceea cu care natura o înfrumuseţase pe Juliette; pe câtă pricepere, viclenie, cochetărie vedeai în trăsături­le uneia, pe‑atâta ruşine, bună‑cuviinţă şi sfială admirai în cealaltă; un chip de Fecioară, nişte ochi mari şi albaştri, plini de suflet şi de simţire, o piele strălucitoare, un mij­loc mlădios şi subţirel, un glas duios, dinţi de fildeş şi cele mai frumoase cosiţe blonde, iat‑o în mare pe‑această fer­mecătoare mezină, ale cărei nevinovate farmece şi ginga­şe trăsături sunt mai presus de penelul nostru. Li se dădură douăzeci şi patru de ore şi uneia, şi celei­lalte ca să părăsească mănăstirea, lăsându‑li-se‑n grijă să se căpătuiască, cu cei o sută de scuzi, unde vor pofti. Juliette, încântată să‑şi fie singură stăpână, voi o clipă să şteargă lacrimile Justinei, apoi, văzând că n‑o să izbuteas­că, se apucă s‑o certe în loc să o aline; îi reproşa că e sen­sibilă; îi spuse, cu o filosofie cu mult deasupra vârstei sale, că pe lumea aceasta omul nu trebuie să‑şi facă sân­ge rău decât pentru ceea ce îl afectează personal; că e cu putinţă să afli în tine însuţi senzaţii fizice de o volupta­te îndeajuns de vie ca să înăbuşi toate suferinţele mora­le al căror şoc ar putea fi dureros; că acest procedeu de­venea cu atât mai important de pus în practică, cu cât adevărata înţelepciune consta nesfârşit mai mult în du­blarea sumei propriilor plăceri decât în înmulţirea ace­leia a chinurilor; că, într‑un cuvânt, nu există nimic ce nu trebuie făcut pentru a slei această făţarnică sensibili­tate, de pe urma căreia numai ceilalţi trag foloase, în timp ce nouă ne aduce doar necazuri. Cu greu se împie­treşte însă o inimă bună, ea se‑mpotriveşte cugetărilor unei minţi rele, iar bucuriile ei o alină pentru calpele străluciri ale deşteptăciunii. Luând‑o altfel, Juliette îi spuse atunci soră‑sii că, cu vârsta şi cu chipul pe care le aveau şi una, şi cealaltă, era cu neputinţă să moară de foame. Îi pomeni de fata veci­nilor care, după ce fugise din casa părintească, era astăzi ţinută ca‑n palme şi mult mai fericită, fără îndoială, de­cât dacă ar fi rămas în sânul familiei; că trebuie neapărat să te păzeşti să crezi că măritişul face fericirea unei fete; că, prinsă‑n rânduielile himenului, ea are, pe lângă mul­te toane de‑ndurat, să se aştepte la o neînsemnată porţie de plăceri; în schimb, dedându‑se libertinajului, ele tot ar putea să se ferească de hachiţele ibovnicilor ori să‑şi afle alinarea în numărul lor. Justina fu îngrozită de‑aceste cuvântări; spuse că pre­feră moartea josniciei şi, oricât stărui soră‑sa, refuză de fiecare dată să se mute cu ea, de îndată ce‑o văzu hotărâ­tă spre o purtare care o făcea să tremure. Aşa că cele două fete se despărţiră, fără nici o făgăduin­ţă de a se mai întâlni vreodată, din moment ce vederile lor erau atât de deosebite. Cum să se învoiască Juliette, care avea, aşa cum pretindea, să devină o mare doamnă, să primească o fetişcană ale cărei porniri virtuoase, dar de rând, erau în stare s‑o dezonoreze? Iar Justine, la rân‑du-i, voia ea oare să‑şi primejduiască neprihănirea în preajma unei făpturi perverse care avea să devină victima tagmei desfrânaţilor şi a dezmăţului public? Ambele îşi spuseră, aşadar, adio pe vecie şi ambele părăsiră mănăs­tirea încă de a doua zi. Mângâiată în pruncie de croitoreasa mamei sale, Justine crede că această femeie se va înduioşa văzând‑o la anan­ghie; o caută, îi povesteşte nenorocirile ei, îi cere de lucru... de‑abia dacă e recunoscută; e dată afară cu răutate. — O, Cerule! spune biata făptură; trebuie oare ca pri­mii paşi pe care‑i fac în lume să fie deja împovăraţi de ne­cazuri?! Cândva, femeia aceasta mă iubea, de ce mă alun­gă astăzi? Vai! pentru că sunt orfană şi săracă: pentru că n‑am nimic pe lume şi pentru că oamenii nu sunt jude­caţi decât după ajutorul şi plăcerile pe care ceilalţi îşi în­chipuie că le pot primi de la ei. Înlăcrimată, Justine se duce la duhovnicul ei; îşi zugră­veşte starea cu nevinovăţia plină de însufleţire a vârstei sale... Era într‑o rochiţă albă; frumosul păr îi era cu ne­păsare strâns sub o bonetă mare: pieptul, de‑abia înmu­gurit, era ascuns sub doi sau trei coţi de ţesătură fină; pe chipul ei drăgălaş, puţin cam palid din pricina necazuri­lor care o rodeau, câteva lacrimi îi împânzeau ochii şi îi făceau să fie şi mai grăitori. — Uitaţi‑vă, părinte, îi spuse ea sfinţiei sale... Da, ui‑taţi-vă în ce situaţie supărătoare pentru o fată am ajuns; mi‑am pierdut tatăl şi mama... Cerul mi i‑a luat la vâr­sta când aveam mai multă nevoie de ajutorul lor... Au murit în ruină, părinte; nu mai avem nimic. Iată tot ce mi‑au lăsat, continuă ea, arătându‑şi cei doisprezece lu­dovici... şi nici măcar un colţişor unde să‑mi pun căpşo‑rul... O să vă fie milă de mine, nu‑i aşa, părinte!? Sunteţi păstorul credinţei, iar credinţa a fost întotdeauna virtu­tea inimii mele; în numele acestui Dumnezeu pe care îl ador şi a cărui voce sunteţi, spuneţi‑mi, ca un al doilea tată, ce trebuie să fac... ce trebuie să mă fac? Milostivul popă răspunse, uitându‑se cu băgare de sea­mă la Justine, că parohia e plină; că‑i greu să se împovăreze cu alte pomeni, dar dacă Justine voia să‑l slujească, dacă voia să facă treaba de jos, în bucătărie s‑ar fi găsit mereu un coltuc de pâine pentru ea. Şi cum, pe când zicea aces­tea, dumnezeiescul tălmaci îi trecuse mâna pe sub bărbie, dându‑i un sărut mult prea lumesc pentru un om al bi­sericii, Justine, care‑l înţelesese mult prea bine, îl împin­se, spunând: — Părinte, nu vă cer nici de pomană şi nici vreun loc de slujnică; a trecut prea puţină vreme de când am pără­sit o stare deasupra aceleia care poate face pe cineva să dorească aceste două milostenii, ca să mă văd silită să le implor; cer sfaturile acelea de care au nevoie tinereţea şi nenorocirile mele şi vreţi să mi le vindeţi cam prea scump. Ruşinându‑se de faptul că fusese dat în vileag, popa o alungă degrabă pe mica făptură, iar nefericita Justine, de două ori respinsă încă din prima zi a condamnării sale la singurătate, intră într‑o casă unde vede o tăbliţă cu un anunţ, închiriază o cămăruţă mobilată la etajul cinci, o plăteşte dinainte şi‑aici se lasă în voia lacrimilor cu atât mai amare, cu cât e simţitoare şi cu cât mica‑i mândrie numai ce‑a fost din greu pusă la încercare. Să ni se‑ngăduie s‑o părăsim o vreme aici, ca să ne în­toarcem la Juliette şi ca să povestim cum, din nevoinţa din care o vedem ieşind şi fără să aibă mai multe pe lume decât soru‑sa, ea a ajuns totuşi, în cincisprezece ani, fe­meie nobilă, cu treizeci de mii de livre rentă, cu giuvae‑ricale foarte frumoase, două sau trei case atât la oraş, cât şi la ţară şi, deocamdată, cu inima, averea şi încrederea domnului de Corville, consilier de stat, bărbat aflat la mare cinste şi pe cale de‑a intra în minister. Cariera fu l>lină de spini şi bineînţeles că nimeni n‑are nici o în­doială în această privinţă: prin cea mai ruşinoasă şi dură ucenicie îşi croiesc domnişoarele acestea drum în via­ţa; şi cutare se află azi în patul vreunui prinţ, poate pur­tând încă pe trup umilitoarele urme ale brutalităţii li­bertinilor, în mâinile cărora au aruncat‑o tinereţea şi nepriceperea. Ieşind de la mănăstire, Juliette se duse s‑o caute pe o femeie al cărei nume îl auzise pomenindu‑i-se acelei tinere prietene de prin vecini; stricată aşa cum avea ea chef să fie şi stricată de această femeie, intră‑n vorbă, cu bocceluţa sub braţ, cu o rochie albastră în neorânduia­la, cu părul desfăcut şi cu cel mai drăgălaş chip de pe lume, de‑i adevărat că, pentru anumite priviri, neruşi­narea poate să aibă farmec; îşi povesteşte viaţa acestei femei şi o roagă s‑o ocrotească aşa cum a făcut şi cu fos‑la ei prietenă. — Câţi ani ai? o întrebă cumătră Duvergier. — Cincisprezece peste câteva zile, doamnă, răspunse Juliette. — Şi niciodată nici un muritor, continuă matroana... — Oh! Nu, doamnă, vă jur, replică Juliette. — Dar uneori, în aceste mănăstiri, spuse baba... vreun duhovnic, vreo măicuţă, vreo prietenă... Îmi trebuie do­vezi sigure. — Nu ţine decât de dumneavoastră să le obţineţi, doamnă, răspunse Juliette roşind. Şi după ce băbătia s‑a împopoţonat cu o pereche de ochelari şi‑a cercetat cu mare grijă lucrurile dinspre toa­te părţile: — Haide, îi zise ea copilei, n‑ai decât să rămâi aici şi, cu multă băgare de seamă la sfaturile mele, nesfârşită bu­năvoinţă şi supuşenie când ai de‑a face cu muşteriii, cu­răţie, chiverniseală, cinste faţă de mine, dibăcie cu sura­tele tale şi viclenie cu bărbaţii, în zece ani, o să te‑aduc în stare să‑ţi afli un locşor de stat la caturile mai de jos2, cu o comodă, o oglindă, o servantă; iar arta pe care o vei fi dobândit la mine te va ajuta să‑ţi faci rost de restul. După ce‑i dă aceste sfaturi, cumătră Duvergier pune mâna pe bocceluţa Juliettei; o întreabă dacă are ceva pa­rale şi, cum aceasta îi mărturisise mult prea deschis că are o sută de scuzi, draga de mamaie îi şi ia, încredinţând‑o pe noua‑i pensionară că va băga mica sumă la loterie3 pentru ea, dar că nu trebuie ca o domnişoară să aibă bani. — E, îi spuse ea, un mijloc de a face rău şi, într‑un veac atât de stricat, o fată cuminte şi de neam trebuie să se fe­rească cu grijă de ceea ce poate s‑o ducă în cine ştie ce cap­cană, îţi vorbesc spre binele tău, micuţa mea, adăugă bă­bătia, şi trebuie să‑mi fii recunoscătoare pentru ceea ce fac. O dată predica sfârşită, nou‑venita este înfăţişată sura­telor sale; i se arată odaia din casă şi, încă de‑a doua zi, fecioria i‑e pusă la mezat. 2 în Franţa secolului al XVIII-lea, până şi etajele caselor corespund unei stricte ie­rarhii sociale. Vezi şi p. 16, unde Justine găseşte adăpost la etajul cinci, hărăzit să­racilor (N. red). 3 în Franţa, prima loterie, regală, a fost creată în 1660, ca sursă de venituri pentru stat (N. red.). În patru luni, marfa e vândută succesiv la aproape o sută de persoane; unii se mulţumesc cu trandafirul, alţii, mai gingaşi sau mai desfrânaţi (căci problema nu şi‑a aflat rezolvarea), vor să deschidă bobocul ce‑nfloreşte alături. I )e fiecare dată, cumătră Duvergier strâmtează, repune totul în bună stare şi, vreme de patru luni, ştrengărită îi oferă publicului tot feciorie. La sfârşitul acestui spinos noviciat, Juliette capătă în cele din urmă patalamaua de soră bună la toate; din această clipă, este pe deplin recu­noscută ca fată a casei; de‑atunci îi împărtăşeşte grijile şi câştigurile. Altă ucenicie; dacă, în prima şcoală, cu niscai­va rătăciri numai, Juliette a slujit Natura, în cea de‑a doua îi uită legile; aici îşi strică întru totul moravurile; trium­ful pe care vede că‑l dobândeşte în viciu îi ticăloşeşte în întregime sufletul; simte că, născută fiind pentru fărăde­lege, trebuie măcar s‑o facă pe picior mare şi să nu mai lâncezească într‑o stare de supuşenie care, silind‑o la ace­leaşi greşeli, înjosind‑o deopotrivă, nu‑i aduce, nici pe departe, acelaşi câştig. E pe placul unui bătrân senior ne­maipomenit de desfrânat care, la început, n‑o cere decât pentru ce‑i trebuie pe moment; ea are arta de a‑l lăsa s‑o ţină ca‑n palme; apare, în sfârşit, la spectacole, la prome­nade, alături de cavalerii ordinului Cytherei; toţi o pri­vesc, îi repetă vorbele, o invidiază, iar şireata făptură e atât de pricepută în toate acestea, că‑n mai puţin de pa­tru ani aduce la sapă de lemn şase bărbaţi, dintre care cel mai sărac avea o rentă de o sută de mii de scuzi. Nu era nevoie de mai mult ca să i se ducă faima; orbirea oamenilor de lume e de o aşa natură, încât, cu cât mai necinstită s‑a dovedit una dintre aceste creaturi, cu atât mai aprig îşi doresc ei să‑i ajungă pe listă; se pare că gra­dul înjosirii şi ticăloşirii sale devine măsura sentimente­lor pe care aceştia îndrăznesc să i le arate. Juliette împlinise de curând douăzeci de ani, atunci când un oarecare conte de Lorsange, gentilom din Angers, în vârstă de vreo patruzeci de ani, se îndrăgosti aşa de tare de ea, că se hotărî s‑o ia de nevastă: îi dărui o rentă de douăsprezece mii de livre, îi făgădui şi restul averii dacă avea să moară înaintea ei; îi dădu o casă, servitori, livrea şi un soi de respectabilitate în lume care, în doi sau trei ani, izbuti să‑i facă uitate începuturile. Şi aici, nenorocita Juliette, uitând toate simţămintele obârşiei şi bunei sale creşteri; stricată de sfaturi rele şi cărţi primejdioase; grăbită să se bucure singură, să aibă un nume şi nici un fel de lanţuri, îndrăzni să se dedea vino­vatului gând de a‑i scurta zilele bărbatului ei. O dată ză­mislit acest plan odios, ea şi‑l păstră în minte; din nefe­ricire, îl desăvârşi în aceste periculoase clipe în care trupul e‑aţâţat de greşelile spiritului; momente în care oricine îşi refuză cu atât mai puţine, cu cât nimic nu se împotri­veşte neorânduielii dorinţelor sau neînfrânării poftelor şi cu cât voluptatea căpătată nu‑i deplină decât din pricina nenumăratelor lanţuri sfărâmate ori a sfinţeniei lor. Dacă, prin întoarcerea la înţelepciune, visul s‑ar spulbera, nea­junsul n‑ar fi prea mare, aceasta fiind povestea păcatelor minţii; se ştie că ele nu fac nimănui nici un rău, dar, din nefericire, oamenii merg mai departe. Ce‑o să fie, îndrăz­nesc aceştia să‑şi spună, îndeplinirea acestui gând, când numai întrezărirea lui înflăcărează, tulbură într‑atât. Bles­temata himeră capătă o nouă viaţă, iar existenţa‑i este o fărădelege. Doamna de Lorsange împlini, din fericire pentru ea, totul în aşa taină, că se puse la adăpost de orice bănuială şi înmormânta, o dată cu bărbatul, urmele înfiorătoarei nelegiuiri care îl vâra în groapă. Redevenită liberă şi contesă, doamna de Lorsange se întoarse la vechile‑i obiceiuri; dar, crezându‑se ceva în lume, puse în purtarea‑i mai puţină neruşinare. Nu mai era o fată întreţinută, ci o văduvă bogată care dădea fru­moase supeuri, la care Curtea şi oraşul erau prea fericite să fie primite; femeie decentă, într‑un cuvânt, şi care to­tuşi se culca pentru două sute de ludovici şi se oferea pen­tru cinci sute pe lună. Până la douăzeci şi şase de ani, doamna de Lorsange mai făcu niscaiva strălucitoare cuceriri; aduse la sapă de lemn trei ambasadori străini, patru vameşi, doi episcopi, un cardinal şi trei cavaleri din ordinele regelui; cum rar se întâmplă însă ca omul să se oprească după o primă fă­rădelege, îndeosebi atunci când totul s‑a sfârşit cu bine, nenorocita Juliette se mânji cu alte două nelegiuiri pe po­triva celei dintâi; una, ca să‑l fure pe un ibovnic de‑al ei, ce‑i încredinţase o sumă frumuşică, de care familia aces­tui bărbat nu ştia nimic şi pe care doamna de Lorsange putu s‑o pună la adăpost prin această îngrozitoare fap­tă; cealaltă, ca să aibă mai degrabă o moştenire de o sută de mii de franci pe care unul dintre adoratori i‑o lăsa pe numele unui terţ, însărcinat să‑i dea banii după deces. La aceste grozăvii, doamna de Lorsange mai adăugă trei sau patru pruncucideri. Teama de a nu‑şi strica drăgăla­şul mijlocel, dorinţa de‑a ascunde o dublă cădere în pă­cat, totul o făcu să se hotărască să sugrume, încă din faşă, dovada dezmăţurilor sale; iar neştiutele fărădelegi, ca şi celelalte, n‑o împiedicară pe această femeie iscusită şi am­biţioasă să găsească zi de zi alţi fraieri. E, prin urmare, adevărat că belşugul poate să însoţeas­că purtarea cea mai rea şi că, în chiar mijlocul neorân‑duielii şi al stricăciunii, tot ceea ce oamenii numesc feri­cire poate să se reverse asupra vieţii; dar adevărul acesta crud şi cumplit să nu tulbure pe nimeni; pilda nenoroci­rii ce asupreşte pretutindeni virtutea şi pe care o vom oferi degrabă să nu‑i frământe defel pe cei vrednici de cinstire; această beatitudine a fărădelegii e înşelătoare, nu‑i decât o amăgire; căci, fără legătură cu pedeapsa pe care, bineînţeles, Providenţa le‑o păstrează acelora mo­miţi de izbânzile sale, ei hrănesc în străfundurile sufletu­lui un vierme care, rozându‑i neîncetat, îi împiedică să se bucure de aceste făţarnice luciri şi nu le lasă în inimi, în loc de desfătări, decât sfâşietoarea amintire a nelegiuiri­lor care i‑au dus acolo unde sunt. Cât despre nefericitul pe care soarta îl prigoneşte, îşi are sufletul drept alinare, iar bucuriile lăuntrice pe care i le aduc propriile virtuţi îl despăgubesc pentru nedreptatea oamenilor. Aceasta era, aşadar, starea daraverilor doamnei de Lorsange, când domnul de Corville, în vârstă de cincizeci de ani, ce se bucura de‑ncrederea şi respectul pe care le‑am zugrăvit mai sus, se hotărî să se sacrifice pe de‑a-ntregul pentru această femeie şi să o aibă pentru totdeauna. Fie băgare de seamă, fie curtenie, fie pricepere din partea doamnei de Lorsange, totul îi izbuti şi trecuseră deja pa­tru ani de când trăia cu ea, de parcă i‑ar fi fost nevastă le­gitimă, când dobândirea unui minunat domeniu pe lân­gă Montargis4 îi sili atât pe unul, cât şi pe celălalt să se ducă să petreacă ceva vreme în această provincie. Într‑o seară, când timpul frumos îi făcuse să‑şi prelun­gească plimbarea de la domeniul unde locuiau până la Montargis, prea obosiţi şi unul, şi celălalt ca să încerce să se întoarcă după cum veniseră, se opriră la un han unde adastă poştalionul de Lyon, gândind ca de‑acolo să tri­mită un om călare să le caute o caleaşca. Se odihneau într‑o sală scundă şi răcoroasă din casa cu pricina, ce dă­dea spre curte, când călătorii din trăsura despre care toc­mai am vorbit intrară în han. E o trecere destul de firească de vreme să te uiţi la oa­menii care coboară dintr‑un poştalion; poţi să pui rămă­şag pentru soiul de personaje care se află acolo şi, dacă ai numit o târfă, un ofiţer, câţiva preoţi şi un călugăr, e aproape întotdeauna sigur c‑ai să câştigi. Doamna de Lorsange se ridică, domnul de Corville o urmează şi amândoi se veselesc văzând cum pătrunde în han hurdu‑căita adunătură. Părea că nu mai e nimeni în trăsură, când un cavaler din jandarmeria călare, scoborându‑se dinăuntru, primi în braţe, de la unul dintre tovarăşii lui aşezat şi el în acelaşi loc, o fată de vreo douăzeci şi şase, 4 Orăşel situat la 110 kilometri de Paris, într‑unui dintre departamentele centrale ale Franţei, Loiret (N. red.). douăzeci şi şapte de ani, îmbrăcată cu ie ponosită din in­dian şi înfăşurată până la sprâncene cu o ditamai mante -la de tafta neagră. Era legată ca o criminală şi într‑atât de slăbită, încât neîndoios ar fi căzut, de n‑ar fi susţinut‑o paznicii. La un strigăt de surpriză şi de groază ce‑i scapă doamnei de Lorsange, tânăra se întoarce şi lasă să se vadă cel mai frumos mijlocel din lume, chipul cel mai nobil, cel mai drăgălaş, cel mai atrăgător, în sfârşit, toţi nurii cei mai îndrituiţi să placă, al căror vino‑ncoace era înmiit de‑acea gingaşă şi răscolitoare mâhnire pe care nevino­văţia o adaugă trăsăturilor frumuseţii. Domnul de Corville şi ibovnica lui vor cu tot dinadin­sul să afle ce‑i cu biata fată. Se apropie şi‑l întreabă pe unul dintre paznici ce a făcut nefericita. — E acuzată de trei fărădelegi, răspunde cavalerul, este vorba de‑un omor, de furt şi de incendiu; dar vă mărtu­risesc că tovarăşul meu şi cu mine n‑am condus nicioda­tă vreun nelegiuit cu atâta silă; este cea mai blândă făp­tură şi care pare cea mai cinstită. — Ah, ah, spune domnul de Corville, nu e oare cu pu­tinţă să avem de‑a face cu una dintre acele neghiobii obiş­nuite tribunalelor mărunte... şi unde s‑a înfăptuit fără­delegea? — Într‑un han, la câteva leghe de Lyon, acolo a şi fost judecată; potrivit obiceiului, merge la Paris pentru confir­marea sentinţei şi se va întoarce ca să fie executată la Lyon. Doamna de Lorsange, care se apropiase şi care auzea tot, îi mărturisi în şoaptă domnului de Corville dorinţa pe care‑o avea de a afla din chiar gura fetei povestea nenorocirilor sale, iar domnul de Corville, care nutrea şi el aceeaşi dorinţă, le‑o împărtăşi celor doi paznici, spu‑nându-le cine este. Aceştia nu crezură de cuviinţă că tre­buie să i se împotrivească, aşa că hotărâră că e nevoie să‑şi petreacă noaptea la Montargis; cerură nişte odăi mai bune; domnul de Corville se puse chezaş pentru prizo­nieră, aceasta fu dezlegată; şi, după ce‑o siliră să îmbuce câte ceva, doamna de Lorsange, care nu se putea împie­dica s‑o căineze amarnic şi care, fără îndoială, îşi zicea sieşi că “această făptură, poate nevinovată, este totuşi tra­tată ca o nelegiuită, în timp ce mie‑mi merge totul de mi­nune... mie, care sunt mânjită de fărădelegi şi grozăvii”; doamna de Lorsange, cum spuneam, de îndată ce‑o văzu pe această biată fată un pic întremată, un pic alinată de mângâierile pe care cu toţii se grăbeau să i le dea, o rugă să zică prin ce întâmplare, cu o înfăţişare atât de blândă, se afla într‑o aşa de tristă împrejurare. — Să vă istorisesc povestea vieţii mele, doamnă, spuse frumoasa nefericită, adresându‑se contesei, înseamnă să vă ofer cea mai izbitoare pildă a nenorocirilor nevinovă­ţiei, înseamnă să învinovăţesc puterea cerească, înseam­nă să mă plâng de voia Celui de sus, este un soi de răz­vrătire împotriva dumnezeieştilor sale intenţii... nu îndrăznesc... Lacrimi curseră atunci din belşug din ochii înduioşă­toarei copile şi, după ce le lăsă în voie o vreme, îşi înce­pu povestirea după cum urmează: — Îmi veţi îngădui să‑mi ascund numele şi obârşia, doamnă; fără să fie de neam mare, e cinstită şi nu eram sortită umilinţei la care mă vedeţi acum silită. Mi‑am pierdut părinţii la o vârstă fragedă; am crezut că, cu pu­ţinul ajutor pe care mi‑l lăsaseră, mă pot aştepta la un loc pe placul meu şi, refuzându‑le pe toate acelea care nu erau astfel, am mâncat, fără să‑mi dau seama, la Paris, unde am venit pe lume, puţinul pe care îl aveam; cu cât eram mai săracă, cu atât eram mai dispreţuită; cu cât ne­voia de sprijin mi‑era mai mare, cu atât mai puţin nă­dăjduiam să‑l şi primesc; dar, dintre toate răutăţile pe care le‑am îndurat la începuturile nenorocitei mele stări, dintre toate îngrozitoarele vorbe ce mi s‑au spus, n‑o să vă pomenesc decât ceea ce mi s‑a întâmplat la domnul Dubourg, unul dintre cei mai avuţi vameşi din capitală. Femeia la care locuiam mă trimisese la el, ca la cineva ale cărui trecere şi bogăţii puteau, în cel mai sigur mod, să îndulcească vitregia sorţii mele. După ce am aşteptat foar­te mult timp în anticamera acestui bărbat, am fost con­dusă la el; domnul Dubourg, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, numai ce se dăduse jos din pat, înfăşurat într‑un halat de casă uşor care de‑abia de‑i ascundea toate cele; valeţii se pregăteau să‑l coafeze; îi dădu afară şi mă între­bă ce voiam. — Vai, domnule, i‑am răspuns eu de‑a dreptul zăpă­cită, sunt o biată orfană care n‑a împlinit nici paispreze­ce ani şi care cunoaşte deja toate întruchipările nenoro­cirii; vă implor compătimirea, aveţi milă de mine; din suflet vă rog; şi atunci îi povestii pe îndelete toate relele, greutatea de a‑mi găsi un loc pe lume, un pic poate chiar şi amărăciunea pe care o simţeam în a afla unul, nefhnd născută pentru această stare. Nenorocirea de care am avut parte în toată vremea aceasta mâncând puţinul pe care‑l aveam... Lipsa de lucru, nădejdea pe care‑o nutream că o să‑mi uşureze traiul; tot ceea ce dictează, în sfârşit, elo‑cinţa nefericirii, mereu neaşteptată într‑un suflet simţi­tor, mereu împovărând îndestularea... După ce m‑a as­cultat fără prea mare băgare de seamă, domnul Dubourg mă întrebă dacă am fost cuminte. — N-aş fi nici atât de săracă şi nici atât de strâmtora‑tă, domnule, i‑am răspuns, dacă aş fi voit să încetez de a mai fi astfel. — Dar, îmi spuse la toate acestea domnul Dubourg, cu ce drept pretinzi ca oamenii bogaţi să îţi aducă alinare, dacă nu‑i slujeşti în nimic?

Dansatoarea din Izu de Yasunari Kawabata   Povestirile lui Kawabata au frumusețea unor stampe japoneze, delicatețea și echivocul lor încărcat de semnificații subterane. Textul care dă titlul volumului - Dansatoarea din Izu - este considerat la piece de resistance; singurătatea și prima dragoste, căutarea de sine, granița imperceptibilă dintre inocența copilăriei și conștiința propriei sexualități - acestea sunt temele predilecte ale povestirii. Un tânăr încearcă să-și exorcizeze dezamăgirile unei vieți fără bucurii și pornește într-o călătorie ce se va dovedi inițiatică. Tovarăși de drum îi vor deveni artiștii dintr-o trupă de teatru ambulant, a căror muzică îl fascinează cu ritmurile sale stranii. Alături de ei învață să guste arta adevărată și trăiește primii fiori ai dragostei pentru o frumoasă și misterioasă dansatoare. Însă, după ce măștile cad, tânărul își dă seama că această iubire, născută sub o zodie nenorocoasă, se împotrivește legilor morale, iar în inima lui începe o luptă sfâșietoare între dorință și sentimentul de culpabilitate. Povestirile lui Kawabata sondează emoțiile de nestăpânit care însoțesc procesul maturizării, melancolia declanșată de marile incertitudini și sunt pline de rafinamentul, subtilitatea și ambiguitatea ce camuflează misterul tipic scrierilor japoneze, fiind mici bijuterii stilistice perfect construite           DANSATOAREA DIN IZU Drumul cotea și, pe când mă gândeam că mă apropii din ce în ce mai mult de trecătoarea Amagi, șuvițele de ploaie, care albeau pădurea deasă de criptomeria[1], se abătură violent asupra mea dinspre poalele muntelui. Aveam nouăsprezece ani, purtam șapcă de licean, hakama și kimono bleumarin, iar pe umăr o tașcă de elev. De patru zile călătoream de unul singur prin peninsula Izu. Petrecusem o noapte în stațiunea termală Shūzenji, două nopți în cea de la Yugashima, iar apoi, încălțat cu geta înalte din lemn de hōnoki, urcasem pe Amagi. Deși eram încântat de priveliștea munților care se înălțau unul după altul, a pădurilor sălbatice sau a văilor adânci, mă grăbeam mânat de o speranță care făcea să-mi bată inima mai tare. Cum mergeam așa, picături mari de ploaie începură să cadă peste mine. Am urcat în fugă drumul cotit, cu pante abrupte. În cele din urmă, am ajuns la o ceainărie de la capătul de nord al trecătorii și, în aceeași clipă, am rămas înlemnit la intrare. Speranța mi se îndeplinise întru totul. Grupul de artiști ambulanți se odihnea acolo. Văzând că rămăsesem în picioare, dansatoarea luă de îndată propria-i pernă, o întoarse pe partea cealaltă și mi-o puse alături. — Mda… , am reușit eu să murmur și m-am așezat. Cu respirația tăiată din cauza fugii pe drumul în pantă am simțit cum, din cauza surprizei, cuvântul „mulțumesc” mi se oprește în gât. Stăteam față în față, foarte aproape, și, tulburat, am scos din mâneca kimono-ului o țigară. Dansatoarea luă o scrumieră din fața uneia dintre femeile aflate în încăpere și o mută în apropierea mea. Eu am tăcut mai departe. Arăta cam de șaisprezece ani. Părul îi era aranjat într-o ciudată pieptănătură înaltă, într-un stil vechi, necunoscut mie. Deși îi făcea figura ovală și maiestuoasă să pară foarte mică, se armoniza totuși perfect cu aceasta. Îmi amintea de imaginile romanești pictate ale unor femei de odinioară, reprezentate cu coafuri exagerat de bogate. Cei patru însoțitori ai dansatoarei erau o femeie de patruzeci și ceva de ani, alte două tinere, precum și un bărbat de vreo douăzeci și cinci de ani, purtând un hanten[2] cu însemnele hanului de la izvoarele termale Nagaoka. Le mai văzusem deja grupul de două ori. În drum spre Yugashima, îi întâlnisem pentru prima dată în apropiere de podul Yukawa, îndreptându-se către Shūzenji. Atunci erau trei femei tinere în grup, iar dansatoarea ducea o tobă de dimensiuni mari. Eu m-am tot întors să privesc în urmă și m-am gândit că m-a cuprins nostalgia călătoriei. Apoi, în a doua seară la Yugashima, au nimerit la han. Așezat pe treptele de la mijlocul unei scări, am privit-o transportat cum dansează pe platforma de lemn de la intrare. Mi-am zis că, dacă au fost atunci la Shūzenji, iar în seara asta la Yugashima, mâine vor trece probabil peste Amagi către sud și o vor lua către izvoarele termale de la Yugano. Pe drumul de munte de aproape douăzeci și cinci de kilometri de pe Amagi aveam să le ajung cu siguranță din urmă. Așa că mă grăbeam cu gândul ăsta, dar, dând deodată peste ele în ceainăria unde se adăpostiseră de ploaie, am rămas descumpănit. Imediat, bătrâna de la ceainărie m-a condus într-o cameră separată. Părea să nu fie folosită în mod obișnuit, căci nu avea shōji[3] și ușă. În fața ochilor, afară, se întindea o vale splendidă, atât de adâncă, încât privirea nici nu ajungea până în măruntaiele ei. Mi se făcuse pielea de găină, tremuram, iar dinții îmi clănțăneau. I-am spus bătrânei care venea cu ceaiul că mi-e frig. — O, dar domnul e ud de-a binelea! Binevoiți să veniți puțin până dincolo, să vă uscați lucrurile! - și, aproape luându-mă de mână, m-a invitat în propria lor cameră. Acolo era o vatră și, când a tras shōji-ul într-o parte, am simțit căldura puternică a flăcărilor. M-am oprit în prag, ezitând. Un bătrân cu întreg corpul albăstrui și umflat, cum îl au înecații, stătea turcește lângă foc. A întors către mine ochii posomorâți, cu pupilele galbene de parcă ar fi fost putrede. În jurul său înălțase un munte de scrisori vechi și de pungi de hârtie, aș putea chiar spune că era îngropat în resturile acelea. Rămăsesem ca un stâlp, cu privirile la maldărul straniu pe care nu-l puteam, la urma urmei, considera o ființă vie. — Mi-e rușine că trebuie să vedeți așa ceva… Dar e moșneagul meu, vă rog să nu vă faceți griji. E groaznic să vedeți, da’ cum nu se poate mișca, vă rog să-l suportați. După ce m-a avertizat astfel, am înțeles din spusele ei că bătrânul suferise ani îndelungați de paralizie progresivă și că era acum paralizat complet. Muntele de hârtii era format din scrisori venite din multe țări, în care se indicau metode de tratament al bolii, și din ambalaje de medicamente comandate de prin toate colțurile lumii. Bătrânul, ba întrebând călătorii care treceau pe acolo, ba citind reclamele din ziare, fără să scape nici o ocazie, se interesa de căile de vindecare a paraliziei și cerea medicamente din toată țara. Iar apoi, fără să arunce nici una dintre acele scrisori sau flacoane, și le așezase în jur și trăia privindu-le. În toți acei ani construise un munte de hârțoage învechite. N-am răspuns nimic și m-am aplecat peste vatră. Un automobil în trecere pe afară zgudui casa. Mă întrebam de ce moșul nu părăsește locul ăsta atât de friguros, deși era încă toamnă, și unde, oricum, zăpada avea să acopere neîntârziat trecătoarea. Din kimono-ul meu ieșeau aburi, iar focul era atât de puternic, încât mă durea capul. Bătrâna se dusese în încăperea din față și stătea de vorbă cu artistele ambulante. — Așa vasăzică… Fetița care vă însoțea data trecută, așa mult a crescut?!… S-a făcut o fată grozavă și asta e bine și pentru dumneata… Așa frumoasă s-a făcut, deci. Repede mai cresc fetele astea!… După aproape o oră, le-am auzit pregătindu-se de plecare. Nu mă liniștisem încă și, din cauza zbuciumului interior, nu am găsit curajul să mă ridic și eu. Mi-am zis că, deși obișnuite cu drumul, erau totuși femei și, chiar dacă le lăsam să mi-o ia înainte cu un kilometru, doi, le puteam ajunge ușor, așa încât am rămas frământându-mă lângă foc. Din momentul când dansatoarea și ai ei nu s-au mai aflat în preajmă, imaginația parcă mi se dezlănțuise și începuse să danseze și ea plină de viață. Am întrebat-o pe bătrâna care le condusese: — Artiștii de adineaori - unde o să doarmă în noaptea asta? — Parcă poți să știi unde-o să tragă niște oameni ca ei, domnule? Unde vor găsi clienți, acolo o să-nnopteze. Pot ei oare să aibă vreo țintă pentru diseară? Cuvintele ei pline de un dispreț manifest m-au incitat: dacă e așa, atunci dansatoarea va înnopta în camera mea - mi-a trecut prin gând. Ploaia se mai potolise, iar spre vârful muntelui se luminase. Bătrâna a încercat să mă rețină, spunându-mi că în zece minute se va însenina de tot, dar nu mai puteam sta liniștit. — Moșule, ai grijă de dumneata - curând vine frigul, l-am îndemnat din toată inima și m-am ridicat. El și-a mișcat greoi ochii galbeni, aprobând vag. — Domnule, domnule! strigă bătrâna alergând după mine. Nu pot să primesc atât. Este prea mult! Agățată de sacul meu, încerca să-mi dea înapoi banii și, deși o refuzam, nu voia să accepte. M-a urmat astfel, cu pași mici, vreo sută de metri, repetând aceleași lucruri: — Este prea mult. N-am făcut nimic pentru ei. Am să vă țin minte. Când o să vă întoarceți, vă voi fi recunoscătoare! Neapărat să treceți din nou pe aici! N-am să vă uit. Nu primise decât o monedă de cincizeci de sen[4] și am fost surprins de atâta recunoștință - până la lacrimi aproape -, dar, cum voiam s-o prind din urmă pe dansatoare, mersul nesigur al bătrânei mă deranja. Am ajuns în cele din urmă la tunelul de la trecătoare. — Mulțumesc. Bătrânul e singur, așa că mai bine te întorci, i-am spus și, în fine, ea dădu drumul sacului. În tunelul întunecat, cădeau întruna picături reci. Ieșirea către sudul peninsulei Izu se zărea ca un punct luminos în față. De la gura tunelului, drumul, mărginit pe o parte de un gard vopsit în alb, șerpuia la vale ca o dâră de fulger. Spre capătul acestei priveliști cu care dădea impresia unei machete se deslușea grupul de artiști. După vreo șase sute de metri i-am ajuns din urmă. Dar, cum nu puteam să-mi încetinesc brusc ritmul, am depășit femeile cu o înfățișare nepăsătoare. Când mă văzu, bărbatul, care mergea singur la vreo douăzeci de metri în față, se opri să mă aștepte: — Da' iute mai sunteți!… Ce bine că s-a înseninat! Respirând ușurat, am pornit-o alături de el. Pe rând, mă întrebă tot felul de lucruri. Văzând că începuserăm să stăm de vorbă, femeile grăbiră pasul și se apropiară de noi. Bărbatul purta în spate un cufăr voluminos de răchită. Femeia de patruzeci de ani ducea în brațe un cățel. Fata mai mare avea un bagaj înfășurat într-un furoshiki[5], iar cea mijlocie tot un cufăr de răchită, amândouă fiind foarte încărcate. Dansatoarea căra toba cea mare și montura ei. Începu să mi se adreseze din când în când și femeia. — E elev de liceu, îi șopti fata cea mare dansatoarei, râzând, în timp ce eu îmi întorceam capul spre ele. — Aha. Atâta lucru știu și eu. Vin des elevi pe insulă. Erau toți din portul Habu, în Ōshima. Mi-au spus că veniseră în primăvară de pe insulă și de atunci călătoreau întruna, dar acum se apropia frigul și nu erau pregătiți pentru iarnă, așa că, după vreo zece zile la Shimoda, în stațiunea termală Ito, se vor întoarce acasă. Auzind de Ōshima, m-a cuprins un simțământ și mai poetic și am privit din nou frumosul păr al dansatoarei. I-am întrebat ba una, ba alta despre insulă. — Vin mulți studenți ca să înoate, îi spuse dansatoarea uneia dintre fete. — Probabil vara, m-am întors eu către ea. Păru tulburată și răspunse cu o voce foarte slabă: — Și iarna… — Chiar și iarna?! Privi către însoțitoarele ei și râse. — Se poate înota și iarna? am întrebat din nou. Ea se făcu roșie la față și, cu o expresie extrem de serioasă, dădu ușor din cap. — Fata asta nu știe ce spune, zâmbi femeia de vreo patruzeci de ani. Până la Yugano, vreo doisprezece kilometri, drumul cobora de-a lungul văii râului Kawatsu. După ce depășisem trecătoarea, muntele și chiar culoarea cerului dădeau impresia de ținut sudic. Continuând să discut cu bărbatul, ne-am împrietenit de-a binelea. Pe când trecusem deja de niște mici sate, ca Oginori și Nashimoto, și acoperișurile de paie din Yugano începuseră să se vadă spre poalele munților, m-am hotărât să-i spun că aș vrea să călătoresc cu ei până la Shimoda. El s-a bucurat foarte mult. În fața unui han ieftin din Yugano, femeia dădu să-și ia rămas-bun. El i se adresă: — Dânsul spune că ar dori să meargă împreună cu noi! — Oh, așa? „La drum un tovarăș, în viață compasiune.” Chiar și niște oameni simpli ca noi pot să vă alunge plictiseala. Dar atunci intrați să vă odihniți, răspunse ea degajat. Fetele se uitară toate deodată la mine, dar rămaseră tăcute, cu aerul că nu era nimic deosebit în asta, în ochi cu o ușoară sfială. Am urcat laolaltă la etajul hanului și ne-am descărcat bagajele. Tatami[6]-urile și ușile glisante erau vechi și murdare.   [1] un gen de conifere din familia Cupressaceae (chiparoși). Genul cuprinde o singură specie, Cryptomeria japonica. Este endemică în Japonia, unde este cunoscută sub denumirea de sugi (杉). [2] Haină scurtă, purtată pe deasupra. [3] Perete despărțitor subțire, constând de obicei dintr-un cadru de lemn pe care este lipită hârtie. [4] sen - subunitate monetară a yen-ului japonez, echivalent cu 1/100 dintr-un yen. [5] furoshiki (風呂敷)- tehnică tradițională de ambalare într-o țesătură și utilizată pt. transportul hainelor, cadourilor, pachetelor, etc. [6] Tatami (畳) este o saltea folosită ca pardoseală în camerele tradiționale japoneze. Numele vine de la verbul tatamu (畳む, „a împături” sau „a pune unul peste altul”), lucru pe care unii istorici îl consideră o dovadă că saltelele tatami din antichitate erau subțiri și puteau fi împăturite când nu erau folosite sau erau folosite una peste alta.

 Marfa de Adrian Moraru Se anunţa o zi liniştită. Nu aveam cursuri, era joi şi nici nu aveam chef să ies în oraş. Nu plănuiam decât să mă duc până la magazinul din apropiere să-mi iau pâine, ţigări şi suc şi apoi să lenevesc, citind toată ziua. Să citesc ceea ce-mi plăcea mie, nu cursuri sau prostii de genul ăsta. Îmi fumam ultima ţigară rămasă din pachetul de aseară şi-mi beam cafeaua la bucătăria apartamentului închiriat în care stăteam singur de două luni când am auzit sunând fixul din sufragerie. Mă gândeam că ar trebui să fie cineva care o caută pe gazda mea plecată în America,aşa cum se întâmpla de obicei cu majoritatea celor care sunau pe fix, sau Diana de la Cluj vorbind de pe o cartelă Romtelecom. Am ridicat receptorul: — Alo… — Frate, eu sunt… Era prietenul meu cel mai bun, Emil, cu care nu mai vorbisem de câteva zile. Avea o voce gâtuită, alarmată, gâfâia ca şi cum fugise înainte să mă sune. — Ce-ai păţit? — Vino acum, imediat la Universitate că sunt într-un căcat mare de tot, nu pot să-ţi zic la telefon că nu mai am mult pe cartelă, morţii ei. Ne întâlnim pe trepte la Istorie, vino cât de repede poţi! — Bine, stai calm, ajung în maximum 45 de minute, ştii cât fac cu 69 de aici! Ne vedem! — E groasă rău, am belit-o, vino repede! Zdrang! A închis telefonul. Mă îmbrac cât pot de repede, arunc la mare repezeală o pereche de blugi şi un pulover pe mine, îmi pun geaca peste, mă încalţ încurcând nodurile la şireturi de vreo două ori, în fine reuşesc, îmi iau ghiozdanul pentru orice eventualitate, închid uşa cu cheia şi o pornesc tropăind pe scări. Ce Dumnezeu poate să fie? Farsă aşa cum Emil mai făcuse nu cred că era, pentru că de când se despărţise de Dorina era într-o stare de doi lei pe care nu reuşeam s-o îndrept deloc. Ajung la staţie, îmi iau un pachet de ţigări de la ghereta de-acolo, vine ceva, e 368, ce să fac? Dacă-l iau, mă lasă aproape de Magheru, în zona aia, mai am ceva de mers pe jos, lasă, aştept 69. Desfac pachetul şi-mi aprind o ţigară să-mi adun gândurile. Mi-e şi frică să mă gândesc despre ce e vorba, dar într-un fel treaba asta îmi face bine… Citeam eu, dar m-aş fi plictisit în apartamentul ăla pustiu până la două-trei… Clar, trebuie să fie ceva legat de căminul ăla nenorocit în care Emil stă, în Progresu’! Ajuns la al patrulea ori al cincilea fum, simt arhicunoscuta senzaţie de „rosătură de şoarece” în stomac de la fumatul şi băutul de cafea fără să mănânc nimic dimineaţa. Pizda mă-sii, nu contează, uite că vine şi 69, am noroc, e relativ gol, pot să prind şi loc! Arunc jumate de ţigară nefumată, mă urc şi prind loc, luând faţa „la fotografie” unui bătrân de vreo 60 de ani la costum, cu faţa de-aia dură de fost activist de partid sau securist! Deşi mai sunt vreo patru locuri libere, pare să fi făcut o fixaţie pe locul meu şi bombăne ceva înainte de a părăsi zona. Mă rog, nu mai am timp şi chef să mă mai enervez. La vreo două rânduri în spatele meu, doi puştani de liceu cu „ţepi” în cap voind parcă să concureze cu coafurile harpiilor îşi tot bagă şi scot organele de reproducere din trei în trei cuvinte. „Every generation has its way”, vorba lui tataie Joe Cocker, ce să mai zic… Pe la piaţa Moghioroş urcă vreo doi muncitori de la asfaltare care-şi scot parizerul pe pâine, răspândind un damf de usturoi cu „E”-uri prin sărmanul troleu. Ceva mai încolo, la Răzoare, ca de obicei, multe maşini, troleul încetineşte. Mă tot uit la ceasul rablei mele de mobil, vechi de vreo cinci ani, luat pe la a patra mână, s-au dus 25 de minute. Peste un timp, o voce de domnişoară automată anunţă „Staţia Profesor Doctor Reiner” lângă Academia Militară în stilul ei mussolinian. O fi evreu sau neamţ? Ce chestie şi cu asemănarea asta de nume! Passons… Casele boiereşti din zona Eroilor, mişto, uite că s-a mai construit ceva şi p-acilea, lângă ele un bar cu un poster în faţă cu un negru de prin Alabama savurând Always Coca-Cola pe la 1912. Dar chiar, o fi existând licoarea asta pe-atunci? Parcă da, ştiu că a apărut prin Atlanta, pe la 1890 să fi fost, în fine, ei ştiu mai bine. Gata, mergem bine acum, întins spre destinaţie, mână, birjar! Podul Elefteriei, oare aici l-au „acroşat” ecologiştii ăia mai duri pe Armand Călinescu?Cred că da… A, „Sub Podul Elefteriei curge dragostea mea” zicea Cărtărescu după Apollinaire, parcă, cu „Pont Mirabeau”. Sunt băiat cult, încă nu v-aţi convins? Uite şi Dreptul, unde am dat examenul de admitere la Facultă, cum zic ardelenii. Ce-o face Diana la Cluj acum? Învaţă sau… Fucking shit, hai s-o lăsăm… Ce-mi tremurau chiloţii că nu-i pe bune examenul când am văzut de-alde mama snoabă cu Davidoff-ul în bot şi cu toalete expanssive, yes, quite impressive şi de-alde papa snob cu ciololarul la ureche negociind cine ştie ce oferte care nu se pot refuza. Examenul a fost pe bune, dar o diplomă e o marfă ieftină rău şi cu facultatea asta… La asta e bun Bucureştiul, că-ţi distrage atenţia. Ce-o avea ăsta? Cişmigiul e plin, e o zi frumuşică de februarie, a cam venit primăvara. Lumea tuşeşte sacadat în troleu, salutând cu un imn urban original reînvierea naturii. Iacătă şi Universitatea se vede în zare, trebuie să cobor. Înainte ca troleul să oprească, îl şi văd pe Emil plimbându-se prin faţa Facultăţii de Istorie cu Viceroy-ul lui lipit superficial de buze şi aproape că deja pot să simt mirosul insuportabil al mărcii de ţigări preferate de prietenul meu. Are un fes negru pe cap, blugii lui sunt plini în partea de jos de noroi închegat, dar,în fine, astea-s străzile din Bucureşti! Cu cojocul lui de iarnă are un aer de valutist aflat în căutarea clientului ideal care să-i asigure pâinea zilnică. Cobor şi mă îndrept spre el, cu pulsul urcând ca al unui atlet spre finalul maratonului deşi am de parcurs câţiva metri. În fine, mă vede şi-mi face un semn timid cu mâna. Nu e ăsta Emil pe care-l ştiu; ce mama dracului se întâmplă? Îl iau din prima: — Hai, zi, ce-ai păţit? — Coaie, sunt prost rău, făcut grămadă! — Vreau noutăţi, sper că nu de-asta m-ai chemat! — Acum două săptămâni m-am împrumutat la Grasu’ de zece milioane că nu mai aveam un chior cu camătă sută la sută! Poimâine trebuie să-i dau banii, trăi-ţi-ar, şi n-am un franc! De unde sloboz scot eu douăj’ de milioane până poimâine dimineaţă la zece? Ajută-mă, să moară mama, că mă face piftie ăsta! Îşi mai aprinde o ţigară şi-i tremură mâinile ca la balamuc! Ochii pitiţi în spatele lentilelor ochelarilor n-au nici un chef să vadă cerul prin ele ci transmit semnale de „S. O. S” mai ceva ca marinarii de pe „Titanic” şi „Lusitania” la un loc. E prietenul meu cel mai bun, aşa cum e, trebuie să-l ajut, dar treaba e mult mai nasoală decât mi-am imaginat! Sigur, 20 de milioane par un mizilic pentru lower-middle class, dar eu n-am decât două jumate cu totul, mai rămân 18 că nu pot să i-i dau pe toţi! Noroc c-am luat rahatul ăsta de bursă socială că altfel nu-i aveam nici pe-ăştia! Noroc pe dracu! Îmi aprind şi eu o ţigară şi fără voia mea mâinile mele intră în concursul „Tremurici 2004” cu cele ale lui Emil. — Hai să stăm undeva jos să mă gândesc!Îi zic. Hai la fântână! Pornim amândoi de parc-am fi pe pilot automat, trecem prin Facultatea de Istorie, apoi prin curtea interioară, zburăm pe la Litere, mai facem ceva paşi şi găsim o bancă liberă la fântâna din spatele Universităţii. Alţi studenţi ce par că n-au nici o treabă stau liniştiţi, fumează, râd, se dau la gagici şi aproape că-mi vine să-i bat. Trebuie să-i zic ceva ăstuia că face infarct, deşi nici eu nu-s departe. — Hai s-o luăm treptat, zic. Eu am două jumate toţi banii, îţi dau două milioane, hai două trei sute. De unde căcat să luăm restul? Ai mei n-au de unde să-mi dea şi,chiar dacă ar avea ceva-ceva, nu mi-ar da că li s-ar părea suspect, mi-au mai pus luni pe card vreo trei sute plus cheltuielile, au fost alea pe ianuarie,vreo două milioane jumate, asta pică din start. Mă-ta? — Ete pula! Ştii că m-a ţinut toată facultatea cu 50 000 pe săptămână! La ce bine ne-nţelegem mai ales după ce-am plecat de la coana Lili şi după ce m-am despărţit de Dorina, nici o treabă! — Deci şi asta iese din calcule! Ai vreun coleg de facultate la care poţi să ceri mai mult, cât de cât? — Crezi că n-am încercat? Niciunul n-arenici Gepetto, nici Gibonul, nici Zorro, nici Petrescu! Sau aşa spun ei! Nu te-ajută nici dracu! Şi jegosul ăsta de Broscoiu’, stau cu el în cameră, ştie toată povestea, n-a vrut să-mi dea un sfanţ, frăţie, mi-a şi zis că aşa-mi trebuie dacă am fost bou şi am luat bani de la Grasu’! La ăia ai tăi de la facultate? — Mai mult de 500 000 nu pot să scot de la niciunul. Deja mă fac de căcat că le tot cer bani, de-abia mi-am plătit datoriile de până acum. Mai mult de două nu scot în total, şi-aşa mor de jenă, în puii mei! — Şi atunci ce mama dracu fac? Mă duc să mă înrolez în Legiune fără un leu la mine? Mă întorc acasă, să mă ia mama la pulă, ce fac?! — Hai s-o luăm încet! Îi sun întâi pe-ăştia să vedem cât pot să scot de la ei şi dup-aia ne gândim, bine? Căcat, şi am 300 de cenţi, ăştia-i aveam pentru Diana! Morţii mă-sii! Trebuie să luăm o cartelă Romtelecom sau… Lasă că mai rămân doar cu o sută până duminică, nici acasă nu pot să mă duc! Trebuia s-o sun diseară, că n-are credit, înţelegi? Bine, hai că sun dup-al meu!Şi ăştia-s şi pe Connex, băga-mi-aş pula! Gândesc cu voce tare, înjur ca la uşa unui cămin de nefamilişti, dar asta-mi face bine. Am mai trecut noi prin situaţii din astea, şi el m-a scos pe mine din căcaturi, dar nu la nivelul ăsta. Îl sun întâi pe Traian, un coleg de-al meu de facultate, bucureştean, mai mare decât noi, cu Sociologia terminată deja, mare chefliu şi generos, dar mai mult când bei cu el decât la împrumuturi. Să-i cer un milion, mai mult nu se poate, cu mai puţin nu ne-ajută cu nimic! Gata, sună! — Salut, Traiane! Ce faci? — Salut, frate! La mine jos, la crâşmă la o băută cu ăştia din bloc! — Bă, hai că n-o mai lungesc, că n-am credit! Poţi să-mi dai azi un milion că-s într-un mare rahat şi-am nevoie urgent de banii ăştia… — Ai datorii, umbli cu cămătarii, ăă? — Pe-aproape! Te rog eu mult, poţi sau nu? — Bă, chiar îmi pare rău, dar mai mult de trei sute nu pot să-ţi dau! Vino aicea la crâşmă, ştii unde, într-o oră, aşa, O. K.? — Bine, mersi şi pentru ăştia, oricum! Emil aştepta răspunsul: — Cât? Zi-i, cât dă sociologu’? — Un căcat, trei sute. Dar nu poţi să zici nimic, nu? — Asta e! — Mă duc într-o oră pe Moşilor să-i iau! Emil era din ce în ce mai agitat: — Aşa, mai mult pierdem timpul, futu-i para mă-sii! Sună-l şi pe ălălalt! Emile, frăţioare, în ce căcat m-ai băgat! Cu Sorin e puţin mai jenant. Ăsta e un tip foarte de treabă, cu ceva bani, din Ploieşti, genul de „băiat cuminte”, mereu la locul lui căruia nu poţi să-i reproşezi nimic, omul de la care iau cursurile atunci când nu rareori nu prea trec pe la facultate. Împrumută şi bani, ştie că nu prea am, nici eu nu-s foarte încântat să fac mereu pe „mâna-ntinsă”, dar asta e. Marţi i-am dat două sute înapoi, să-i cer tot un milion? N-am ce face! Singura lui problemă e că i se face rău când aude de „probleme”, cu cămătari, cu băieţi. Mă ştie puţin excentric, dar nu cu conexiuni interlope. Formez, cu penibilul în gât şi cu tahicardia-n piept. — Alo! — Salut, Sorin! Ce faci, unde eşti? — La B. C. U., jos. — Băi, sunt într-un foarte mare căcat! Ştiu că-s foarte nesimţit… — Cât vrei? — Păi… Un milion. Zău, e chestie de viaţă şi moarte! Am nevoie de mult mai mult dar ştiu că nici tu nu te scalzi… — Uite, îţi pot da cinci sute, chiar n-am de unde mai mult. Unde eşti? — Aproape, la fântână. — Vino acum, mă găseşti afară la B. C. U., chiar îi am la mine. — Eşti un domn, ca de obicei! Scuză-mă înc-o dată, dar chiar am probleme mari! — Te aştept. Mă uit la credit. Hai 333-ul mă-sii. „Creditul dumneavoastră este de 55 de cenţi”. Tare! Mă întorc spre Emil: — Sorin a zis că dă 500. Mă aduc acum să-i iau de la B. C. U. Vin cât de repede pot şi după aia mă duc la ălalalt pe Moşilor. Pornesc în viteză spre B. C. U. E un loc pe care-l detest în ciuda faptului că-mi place să citesc. În aproape trei ani de facultate am fost doar de două ori acolo. Stăteam nu la patru ace ci la zece ghimpi, văzând atmosfera aia „mondenă” cu ţoape venite ca la „party”, cu ciunga-n bot, cu rujul în ochi, cu fardu-n creieri şi cu copanele la defilare ca de ziua naţională a foanfelor, cu ţopi anglo-afoni gelaţi, duhnind a parfum ca sconcsul a el însuşi. Oricum, cea mai interesantă a fost o scenă care m-a dat pe spate, petrecută jos, când eram la o ţigară. Doi tipi de la secţia engleză a facultăţii mele pe care-i ştiam din vedere erau prinşi într-o aprigă discuţie privind sistemul politic american. Unul dintre ei vorbea româna cu accent pe care-l considera american şi aici ar fi fost mişto să pot aduce şi o probă audio pentru că în scris e greu de redat dulcele său grai. La un moment dat omul nostru bagă ceva de genul: — Fhrathe, shtii kesthia ayha cu Clinton, kând Pharlhamenthul ha vhrooth să-hl. Băyhi, kum seh dziceh în româhneşteh la „impeachment”. — Demitere, mă rog, e ceva apropiat, zice ălalalt. — Asha, man. Yeah, yeah, that’s quite impressive, that’s right. Chestia cu „quite impressive” a devenit celebră în folclorul cercului meu de prieteni după ce le-am povestit faza. Ştiu sigur că tipul era român, probabil „mai român”decât mine, având în vedere că am ceva strămoşi bulgari; îl văzusem odată bătând satisfăcut pe-o foaie de la afişier numele lui, mioritic verde, lângă care trona un 10 şi spunând cât de bun e. N-am inventat nimic, nu ştiu dacă am redat bine forma de manifestare a acestui nou fenomen lingvistic la a cărui naştere am avut privilegiul de a asista. A fost ultima oară când am mai intrat la B. C. U. Să revenim însă la aventura noastră. Mergeam ca un descreierat pe stradă şi a dat bunul Dumnezeu să mai pot respira, chit că uşor gâfâit, atunci când am ajuns jos la B. C. U şi am văzut căpşorul tuns numărul 2 al lui Sorin pe care se găseau ramele unei perechi de ochelari ceva mai scumpi decât ai lui Emil. Ţinea strâns lipită de piept, ca de obicei, o mapă albastră, de parcă cursurile alea ar fi fost cine ştie ce manuscrise găsite la Zaragoza (sau să-i zic Saragossa?). Sorin e, faţă de mine, cel mai săritor om cu putinţă, mereu nerefuzându-mi nici un ajutor, dar în acelaşi timp şi cel mai străin. Cu sinceritate, mi-a spus că nu vrea altceva de la viaţă decât să aibă un loc de muncă bun şi să câştige bani mulţi. Restul problemelor care mă pasionau pe mine le asculta cu bunăvoinţă, dar şi cu dezinteres. În acelaşi timp, această dorinţă a lui de normalitate era însoţită de o totală lipsă de agresivitate. Mă privea mirat când înjuram în stânga şi-n dreapta, când protestam faţă de cine ştie ce sau ironizam pe cine ştie cine. Părea că îi înţelegea pe toţi, dar în acelaşi timp toţi îl lăsau rece. Probabil că dacă ar fi fost amerindian l-ar fi chemat Cel-Care-Stă-Pe-Margine. După ce m-a văzut, nu m-a întrebat nimic şi m-a lăsat să-mi trag răsuflarea. A scos cinci sute de mii din buzunar şi mi i-a întins. M-am simţit obligat să-i spun că nu ştiu când o să-i pot înapoia, probabil nu mai curând de două săptămâni.

 Sibila de Agustina Luis CONSIDERATĂ ÎNCĂ DE LA APAriţie, în 1954, un miracol, Sibila Agustinei Bessa Luis reprezintă nu numai deplina consacrare a autoarei, ci şi un moment de răscruce în literatura portugheză contemporană. Romanul primise în 1953, încă în manuscris, Premiul Delfini Guimarăes, acordat în unanimitate de un juriu prestigios din care făceau parte: Vitorino Nemeşio, Bran- quinho da Fonseca, Tomâs de Figueiredo şi Alvaro Lins. La publicare, în anul următor, Sibila este încununată cu o a doua distincţie literară: Premiul Ega de Queiros. Zece ani mai târziu, Eduardo Lourengo scria: „Fără a dori să împrumutăm rolul prea puţin confortabil al Ca- sandrei, presupunem că viitorii istorici ai literaturii noastre contemporane vor alege extraordinarul an 1953 ca piatră de hotar între două epoci culturale şi literare. La temelia acestei pietre de hotar, cu litere la fel de vii ca şi acum zece ani, străluceşte încă un nume enigmatic, desăvârşit de potrivit pentru ceea ce numeşte: Sibila. Dar lumea romanescă a Agustinei Bessa Luis, prin simpla ei apariţie, a deplasat centrul atenţiei literare. Are prea puţină importanţă faptul că epidermice curente îşi continuă cursul, cu mai mult sau mai puţin noroc. Este o literatură riouă cea pe care Sibila o inaugurează la noia Coloquio – Artes e Letras, nr. 26/1963). Într-adevăr, atât În Sibila cât şi în operele ulterioare, Agustina Bessa Luis nu s-a lăsat influenţată de mode sau tendinţe autohtone ori străine, nu a cedat teoriilor literare sau experimentelor imediate – într-o epocă dominată de neorealism şi de existenţialism de sursă fran- ce-u, de literatură freudistă creată cu precădere de scriitorii grupaţi în jurul revistei „Presenqau sau de resurecţia suprarealismului –, ci şi-a durat opera bazându-se pe valorile intrinseci ale creativităţii sale excepţionale, precum şi pe filonul clasic al literaturii veacului trecut, reprezentată în special de cele două mari modele ale naraţiunii lusitane: Cămilo Castelo Brânco şi Ega de Queiros. „Mai ales în ceea ce priveşte romanul, remarcă Âlvaro Manuel Machado, Agustina Bessa Luis rezolvă, mai bine decât oricare romancier portughez al secolului nostru, vechea şi facila opoziţie Camilo-Ega, adică roman naţional versus roman universal, opera ei romanescă devenind, în acelaşi timp, cea mai adine înrădăcinată în cultura portugheză, generic vorbind, şi eve mat cultural universală dintre toate. Orice mare creator trebuie să fie concomite7it un gânditor. Adică, în sinteză, trebuie să pună în chestiune cultura sa regândind cultura universală. Or, Agustina o face, după părerea mea, mai plenar decât oricare alt prozator portughez al secolului nostru. A (Âlvaro Manuel Machado – Agustina Bessa Luis – Vida e Obra, Areddia, Lisboa, 1979, p. 25). Operă de deplină maturitate creatoare, Sibila nu s-a ivit pe neaşteptate, ca şi cum nimic din ceea ce scrisese până atunci autoarea nu ar fi pregătit-o sau anunţat-c. Sibila este mai curând o continuare firească a primelor sale trei cărţi – a pletoricei „lumi închise “revelate de Mundo Fechado, a excesului de vitalitate care copleşeşte condiţia umană din Os Super-Homens şi a complexităţii fragmentare exprimate cu rigoare simbolistă în Contoş Impopulares. Astfel, raportat la volumele anterioare, romanul ne apare ca „un fel de catharsis stilistic, o carte-summa către care converg toate potenţiali- tăţile scrisului Agustinei Bessa Luisa (Âlvaro Manuel Machado – op. Cât., p. 37). În aceeaşi măsură, adăugăm noi, Sibila, este o carte profetică, care sintetizează tendinţele ulterioare ale scrisului său, o carte-cheie, indispensabilă pentru înţelegerea edificiului monumental care este opera scriitoarei portugheze. Începând cu Sibila, Agustina (familiaritate prin care portughezii îşi omagiază, ele fapt, valorile naţionale) iniţiază crearea unui univers romanesc propriu, laborios construit, cu o viziune extrem de personală asupra mediului cultural şi social portughez, încercând să dezvăluie succesivele straturi cognoscibile ale existenţei umane în temporalitate. Or, această pasiune pentru abisurile fiin- ţei devine la autoare pasiunea pentru scris, reflectatg. De uimitoarea vastitate a operei. Simplificând desigur, Sibila nu este altceva decât descrierea unei vieţi văzută ca portret. Întreaga carte se centrează pe figura Quinei (Joaquina Augusta), modestă proprietăreasă de ţară în nordul Portugaliei. Referinţele circumstanţiale (timp istoric, politică, elemente de civilizaţie) sunt relativ rare şi întâmplătoare pentru că, de fapt, Sibila reprezintă o transpunere a câmpului de conştiinţă a protagonistei, cu limitele şi mărcile sal-2 particulare. Pentru Quina (numele are în portugheză cono- taţii simbolice – aş quinas sunt cele cinci scuturi heraldice de pe stema Portugaliei), pământul „nu era un glob uşor turtit la poli, ci spaţiul limitat în care trăiau şi comunicau unii cu alţii, prietenii şi cunoscuţii ei “. Naraţiunea progresează aşadar în funcţie de mobilitatea privirii Quinei, respectându-se doar în aparenţă suita cronologică, căci neaşteptate salturi temporale vin să zdruncine sentimentul liniştitor al unui timp derulat linear. Acţiunile polarizează sau se aglomerează concentric, «nlumi închise “care pentru moment se deschid şi se întrepătrund», urmând traiectele sinuoase ale unor analogii subiective. Cu toate acestea, nu Quina este cea care vorbeşte în roman. La prima vedere, naratorul Sibilei pare a fi Germa (Germana), nepoata Quinei. Numele ei (germana înseamnă în portugheză vară primară) nu trebuie considerat o subliniere tautologică a unei înrudiri efective, ci revelarea unei profunde înrudiri spirituale, precum şi a unei relaţii „parazitare “între cele două personaje: Germa există numai în măsura în care poate interpreta „glasul sibilei sale “. Ea este artistul, „produsul cel mai gratuit al naturii. Cel care se poate defini ca o inutilitate imediată”, iar momentul aparent al declanşării actului de resuscitare a memoriei este întâlnirea, după mulţi ani, în. Casa din Vessada – casa Quinei – cu Bernardo Sanches, şi el un ultim descendent al aceleiaşi familii, odinioară vitală şi originală. Cu Bernardo Sanches, burghezul dandy şi snob, comunicarea nu este posibilă. Astfel, reconstituirea vieţii Quinei —’ întreaga carte – are loc în spaţiul abisal al unei secunde de tăcere între cei doi inter- */ Locutori. Ar părea, aşadar, că Germa este un personaj convenţional, împrumutat, din reţetele clasice, menit să introducă ficţiunea unei istorii personalizate. Este adevărat că Agustina Bessa Luis propune această convenţie, dar pentru a o mina subtil ulterior, căci nici Germei nu îi aparţine discursul, în el insinuându-se o voce nouă, un narator dotat cu o percepţie raţională de rang superior. Ca artist, Germa posedă intuiţia pentru caracterul deosebit al fiinţei care a fost Quina, ea este un fel de medium prin care o conştiinţă intelectuală, adevăratul narator, poate avea acces la existenţa personajului. Fiinţa vie trăieşte închisă în sine, nemijlocit. Artistul o percepe, făcând-o permeabilă intelectului care, meditând-o, o transpune în pagină, instanţa generatoare a scriiturii se situează, aşadar, la un nivel meta-discursiv, acţionând deja în categorial. Opera se înfăţişează ca un produs intelectual, rod al unei minţi ordonatoare care capturează prin intuiţie viaţa, făcând-o etern prizonieră în monument. În Sibila se conturează astfel o structură tripartită a instanţelor creaţiei literare şi, implicit, a lumii romaneşti: trăirea nereflexivă, intuiţia artistică şi intelectul ordonator, ceea ce ne aminteşte de clasica ierarhie: trup, suflet, spirit, pe care însă autoarea nu o valorizează unilateral, în sensul afirmării supremaţiei intelectului, ci o pune sub un tulburător semn de întrebare. Căci, paradoxal, Sibila, un roman, intelectual, nu face decât să. Interogheze misterui fiinţei umane, încercând neîncetat să răspundă întrebării puse în primul capitol al cărţii: cine a fost Quina cu adevărat?, dar lovindu-se tot timpul, dincolo de orice demers raţional, de o ~otlă obscură, indescifrabila, în faţa căreia cuvintele trebuie să se oprească învinse. Considerând misterul drept una din categoriile universului romanesc al scriitoarei, Âlvaro Manuel Machado distinge, potrivit sugestiilor lui Vladimir Jankelevitch, misterul de secret, ca două concepte antinomice. Dacă secretul poate fi pătruns, disecat, el reprezentând doar o stare de pre-cunoaştere insuficientă a obiectului, misterul rămâne circumscris şi incognoscibil, iar cunoaşterea nu face decât să îi revelc esenţa indestructibilă şi fecundă. Nu întâmplător Sibila se concentrează pe dezvăluirea tainei fiinţe umane, ca şi cum autoarea ar fi dorit să dea frâu liber unei creativităţi raţionale după ce a pos- tulăţ odată pentru totdeauna mistend ca faptul cel mai adine, inalienabil, al omului. Or, dacă misterul există, discursul devine epifania incognoscibilului, întregul eşafodaj baroc, elaborat cu minuţie prin acumularea şi îmbinarea detaliilor, în vif- tejuri succesive, servind în fond pentru a comunica – paradoxal – incomunicabilul. Natură abisală, Quina este o prezenţă ambiguă, con- sumindu-şi existenţa între tentaţia transcendentului şi înclinaţia spre valorile vieţii practice de un materialism adesea meschin. Ea este o sibilă nu pentru că ar face cu adevărat prevestiri semnificative, ci pentru că este populată de o forţă a cărei adâncime scapă propriei conştiinţe şi care conferă un relief simbolic unei vieţi altminteri banale. Este o sibilă pentru că – inconştient – îi transmite Germei mistend condiţiei umane, lăsând un mesaj şi o moştenire spirituală fiinţei de care s-a considerat întotdeauna străină. Este, în sfârşit, o sibilă pentru că, datorită ei, putem asculta glasul patetic al unei lumi apuse, prin excelenţă anonimă, ale cărei personaje ’ating eternitatea în măsura în care intră sub incidenţa privirii Quinei. Dincolo însă de câmpul acestei priviri, opacitatea este completă. Din unghiul ele vedere al unei retorici imanente, universul romanesc al Sibilei găseşte în sinecdocă figura mentală generativă a textului. Obiectele prezentate parţial, în momente diferite, se constituie treptat în mintea cititorului ca totalitate caleidoscopică. Sunt obiecte succesive, „cinetice”, niciodată prezentate ca globalitate, fragmente de percepţie, a căror condiţie esenţială de plenitudine o reprezintă desfăşurarea în timp. Numai timpul, şi el eliptic, este acela care le poate întregi, devenind astfel condiţia sine qua non a oricărei spaţiali- tati. Niciodată autoarea nu renunţă la fragmentar, nu cade pradă tentaţiei de a epuiza, de a da o viziune definitivă şi, în cele din urmă, statică a obiectului. Descrierea cea mai tradiţională în aparenţă alunecă într-o întâmplare semnificativă; detaliul proliferează, modificând direcţia naraţiunii. Cu toată fantezia faptică prezentă pe parcursul întregii cărţi, evenimentul nu este privilegiat în dauna altor elemente ficţionale, ceea ce contribuie la crearea unei senzaţii de lectură egal tensionată, fără momente de pauză, de respiraţie, prezente în romanul tradiţional. Deopotrivă, personajele Agustinei Bessa Luis, compuse din detalii, din amănunte persona- lizante sau pitoreşti nu îşi câştigă dreptul la individualitate decât printr-o răbdătoare acumulare. Ceea ce ni se impune, aşadar, este o scriitură barocă – în tradiţia profundă a spiritului lusitan – în care pasiunea pentru detaliu transformă ornamentul dintr-un element superfluu şi exterior într-un liant structural, şi în care reflecţia dezvăluie o gândire filosofică epurată de clişee aforistice sau moralizatoare. Aleatoriul perspectivei, deliberatul apel la revelarea altor şi altor faţete ale fiinţei, explică, de bună seamă, pasiunea pentru accidental, precum şi tentaţia pentru conceptualizaliitr-o alter nanţă continuă, dialectică. Agusţina se slujeşte de efemer, înţeles deopotrivă că tehnică.A. $. Tructy. Râi mozaicate, pentru a pune în lumină eternitatea naturii umane. . Printr-o fericită comparaţie, Alvaro Manuel Machado apropie scriitura barocă a Agustinei Bessa, Luis de arta rozasei. „Rozasa este, în catedralele gotice, un ornament — Dar un ornament esenţial, căci de el depinde întreg echilibrul construcţiei catedralei, unind lumea exterioară şi lumea interioară, mişcarea şi chietudinea, acţiunea şi contemplarea". Aşa cum rozasa este „încercarea de fixare a luminii fugitive într-un centru al viziunii totale, arta romanescă a Agustinei Bessa Luis mi se pare a fi o continuă căutare a cuvântului care fixează, chiar şi pentru un moment, o relaţie deambulatorie, o relaţie între corespondenţe neaşteptate, între fulgurante divagaţii^. Capodoperă a literaturii portugheze şi universale, în care proliferarea barocă a imaginii este domolită de seninătatea ironică a unui spirit clasic, iar clarviziunea anarhică a creativităţii debordante de luciditatea enigmatică a unei minţi ordonatoare, Sibila este una din acele creaţii perfecte care fascinează şi nelinişteşte deopotrivă. Iar perfecţiunea, ne spune Agustina Bessa Luis în O Şusto, „nu place lui Dumnezeu dacă nu e agilă ca fulgerul, creaţia nu e perfectă dacă nu poartă pecetea momentanului. S-a făcut lumină, nu s-au ţesut una câte una, razele soarelui cu perseverenţă, cu talent şi bun gustu. DAN CARAGEA — UNDEVA, PE VERANDA acestei încăperi, spuse Germana, se află înscrisă o dată ce aminteşte de epoca în care casa a fost reconstruită. Pe la 1870, un incendiu a mistuit-o până în temelii. Moşia este însă aceeaşi: aceleaşi ogoare, aceleaşi păşuni, luate în arendă de la Coroană acum mai bine de două sute de ani, şi care au rămas din tată în fiu în aceeaşi familie de oameni ai pământului. — Un fel de aristocraţie ab imo. Şi Bernardo râse, cu o ironie afabilă, puţin distrată. Cu un gest maşinal îşi scoase ochelarii, apoi îi puse la loc, potrivindu-le ramele de aur în şanţurile care păreau urme adânci de unghii. Clipi iute din ochi, ca şi când l-ar fi orbit Lumina, şi adăugă: „Ab imo, a pământului…” căci, pentru el, cultura era un privilegiu personal şi nu lăsa niciodată să-i scape ocazia de a o împărtăşi şi altora, cu generozitate. Bernardo aparţinea acelei ramuri a familiei care ajunsese de la capitalism la nivelul imediat superior al intelectualităţii şi aici se fixase ca o adevărată aristocraţie. Căci ce altceva este aristocraţia, dacă nu treapta cea mai înaltă pe care o societate doreşte să o atingă, supremaţia unei clase asupra celeilalte, impunerea valorilor ei, fie ele ale puterii, ale muncii, ale spiritului, în funcţie de epoca care le este favorabilă? Familia lui Bernardo Sanches dobândise un statut aristocratic, ceea ce însemna că se mulţumea să-şi împlinească o anume moştenire de obiceiuri, fraze, opinii, care, odată desprinse de personalităţile care le dăduseră originalitate, rămăseseră doar nişte imitaţii goale şi snoabe. De fapt – gândea Germana –, talentul imitaţiei ajunge să fie la fel de caraoteristio ca şi originalitatea, nu numai pentru anumite familii, ci chiar, în general, pentru anumite popoare. Bernardo Sanches era exponentul unei rase care fusese eroică şi magnifică atâta vreme cât istoria ei însemnase o chestiune de supravieţuire, dar care, dobândind siguranţă şi confort, căpătase o strălucitoare mediocritate. Germana, vara lui, era la rândul ei un rezultat al diverselor degenerescenţe – artistul, produsul cel mai gratuit al naturii, cel care se poate defini ca o inutilitate imediată. Era o creatură răbdătoare, timidă, care inspiră o încredere fără margini. Nu semăna câtuşi de puţin cu artiştii care se fac remarcaţi, în general, prin banalitatea lor excentrică, distingându-se de burghezi prin faptul că îşi trăiesc extravaganţele pe care aceştia şi le reprimă. Avea inteligenţa de a părea o fiinţă obişnuită. Una din plăcerile ei era de a se analiza ca re- ceptacol al unui lung trecut, loc în care prindeau viaţă cavalcada generaţiilor şi contradansul afinităţilor; aptitudini, gusturi, forme ce se transmit că nişte solii peste timp, se pierd, se dezbină, răsar din nou, identice cu versiunea de odinioară. Acum Germa se balansa neobosit într-un vechi rocking-chair care, la fiecare mişcare mai violentă, sălta pe podeaua pe care se aflau grămezi de mere proptite cu scânduri negeluite. Precum Quina — Gândi. Şi. Absorbită, începu să murmure un monolog domol, în timp ce privea cadrul uşii deschise spre bucătăria în care se zărea vatra măturată de cenuşă. — Ce spui, Germa? Întrebă Bernardo. O cerceta cu o curiozitate superficială, uşor iritat că altceva în afară de el însuşi îl putea nelinişti. Cum ea îl privea zâmbind, fără să-i vorbească, se gândi că era mai comod să continue să se simtă aici un oaspete dorit şi să considere chiar tăcerea ei drept un semn de amabilitate. În realitate, Germa nici măcar nu se gândea la el. Bernardo ştia că dacă ar fi lăsat ca această bănuială să prindă rădăcini, nu ar mai fi venit niciodată pe aici şi că, în adâncul sufletului său, s-ar fi născut o nevoie permanentă de răzbunare. Preferă aşadar să nu bage de seamă că, în acele clipe, Germa era complet înstrăinată şi absentă şi că încăperea cu tavanul scund, unde plutea o mireasmă de fân şi de mere, se umpluse de o nouă pre zenţă, vie, intensă şi familiară, caldă şi umană, ca atunci când te întorci pe meleagurile unde ai trăit odinioară şi sufletul răspândeşte în juru-i chemarea puternică a trecutului. Şi, dintr-o dată, Germa începu să vorbească despre Quina. Era în septembrie şi casa, ocupată temporar, începuse să-şi piardă aerul de părăsire şi de ruină, înlocuit acum de căldura glasurilor şi de zgomotul paşilor care călcau pe frunzele uscate de porumb risipite pe duşumea. Vremea era blândă. Pătrunsă de liniştea naturii vlăguite, care se desluşeşte în căderea unduitoare a frunzelor sau în curgerea inutilă a apei printre tulpinile secerate de porumb. De la moartea Quinei nu se mai simţise niciodată în casă emanaţia aceea de mister grotesc sau ingenuu pe care o aducea prezenţa ei. Iar Germa nu mai regăsea plăcerea de odinioară când, seara, lângă vatră, răscolea cenuşa, risipea jeraticul cu vătraiul, desena prin aer cercuri de foc cu cleştele încins sau căuta prin cotloane sfârleaza de Crăciun, pe care literele erau pictate cu vopsea din fructe otrăvitoare de pădure. Ah, această Quina, atât de ciudată, atât de dificilă, dar de care nu-şi putea aduce aminte fără un dor răscolitor, cine fusese ea cu-adevărat? Joaquina Augusta se născuse chiar în această casă, cu şaptezeci şi şase de ani în urmă. La naştere, fetiţa nu părea că o să trăiască mult. Era plăpândă. Vineţie, şi la încheietura mâinii stângi avea o pată roşiatică, pentru că în primele luni de sarcină, la tăierea porcului, maică-sa fusese împroşcată cu ficat crud. Era a doua fiică care izbutise să se nască într-o căsnicie de şapte ani – ceilalţi copii concepuţi neajungând să se împlinească într-un organism şubrezit de posturi disperate, de chinuri de femeie tânără al cărei soţ era cel mai mare crai din ţinut. Căci doamna Maria da Encarnaţâo, aleasă din mulţimea de fete ale casei Freixo, delicată, zveltă, cu părul bine întins peste tâmpie, mijlocul subţire strâns cu o centură neagră de şaten – aşa cum avea să rămână modă pentru toate femeile din familie – luase un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, despre care bă- trânele din partea Jocului spuneau, cu un ton binevoitor şi uşor complice, „că sucea capul femeilor”. Şi era adevărat. Se căsătoriseră într-o d. Fniirieaţă, fără ştirea nimănui. După ceremonie, mireasa îşi reluâse locul în casa părintească, amăgind astfel încă o vreme cortegiul de femei dispreţuite, printre care se numărau chiar propriile ei surori. De fapt, Francisco Ţeixeira era un fluş- turatic fericit. Avea o casă, pământ bun şi alte averi însemnate pe care însă le administra prost, pentru că era o fire petrecăreaţă, iubea plăcerile şi viaţa pe picior mare. Îi plăceau gesturile măreţe, generozitatea, însă trufia firii lui ţinea mai degrabă de o anume discreţie, decât de fanfaronade bătătoare la ochi. Dacă era cineva gata în orice clipă să răzbune o jignire, să pună mâna pe ciomag, să împartă lovituri în dreapta şi în stânga, speriind vitele şi făcând să ţipe bătrânele care se puneau pe fugă, cocârjate, încercând să salveze în poalele şortului ce le mai rămânea din coşurile cu ouă, acela era Francisco Ţeixeira. Mic. De statură, plin de nerv, prudent şi scurt la vorbă, era conştient de farmecul favoriţilor săi bălai în ochii femeilor, pentru care pielea oacheşă de maur nu făcea doi bani în chestiuni apolinice. Maria da Encarnagăo se îndrăgostise de el la nouă ani, într-o seară, când, trecând prin sat, nu izbutise să sară peste un şuvoi umflat de zăpezile iernii; apa spumega prăbuşindu-se într-o râpă peste care se încovoiau sorbii scuturaţi de vânt. — Ce faci aici, fetiţo? A cui eşti? Întrebă Francisco Ţeixeira, care tocmai trecea, cu gulerul pestriţ al mantalei acoperindu-i pe jumătate, obrazul. Maria răspunse cu un glas timid, însă sec şi înţepat.

Așa se face pe la noi   Lamarat Minar nu locuia în Iwojen, spre deosebire de Halid, bărbatul cu dinți maronii, șoferul taxiului alb marca Mercedes, care, grație meseriei lui cunoștea fiece deal, fiece culme și fiece văiugă din acel ținut. Halid știa chiar și de unde veneau toate zumzetele respective, bâzâitul care în după-amiaza aceea răzbătea din orișice agavă, țârâitul stăruitor al greierilor. Halid, șoferul de taxi, era omul care străbătea toate drumurile, nu îndrăznea să se-nsoare și credea că scaunele de grădină sunt pentru puțoi. Într-un fel sau altul, Halid își mai putea aduce aminte chiar și de figura lui Lamarat Minar, fiul fiului tatălui din acel sătuc de la malul mării, băiatul care nu mai călcase în Iwojen de la vârsta de zece ani. Halid își aducea aminte bine de Lamarat, de unde se vede imediat că locuitorii acelui ținut, cu excepția morților, și-au cultivat un obicei bolnăvicios – acela de a nu uita nimic. Și încă un lucru pe care nu-l uitase Halid – „hârbul șoselelor”, cum îl numeau șchiopii, orbii și surzii care, ascunși cu toții prin cârciumi și prin curți interioare, își spălau picioarele pe care nu le puteau mișca, vedea sau auzi (dar le puteau mirosi), ținându-le sub un robinet și îndepărtând ritualic jegul dintre degete – era nașterea aceluiași Minar, într-un sat din Iwojen, într-o casă pătrată, în clipa în care bunica făcea clătite pentru puturoasa de noră-sa. Șoferul de taxi povestea despre nașterea aceea oricui era dornic s-asculte și să dea cinci dirhami pentru drumul prin ținutul Iwojen până la orășelul F. De la graniță. Așa cum putea povesti și despre cordonul ombilical și despre iuțeala bătrânei – de câte ori nu auzise el minciuna aceea adevărată pe care între timp o credea toată lumea –, de unde se vedea că băiatul păstrase o oarecare legătură cu acel ținut asemenea unui hrean cu frunze bogate care, în mod straniu, cu cât creștea mai departe de rădăcină, cu atât devenea mai roditor, încăpățânându-se să crească și într-un pământ tare ca piatra și uscat. Lamarat Minar, băiatul de 20 de ani care se urcase în taxi, se născuse undeva în Iwojen. Ținutul acela e presărat pretutindeni cu excremente de animale, sate și pâlcuri de case răsfirate. Când vii în Iwojen dinspre mare, dai mai întâi de satul Mira Mora, o adunătură pestriță de așezări ridicate în jurul unui izvor; ceva mai încolo, înainte să ajungi la pădurea de conifere, se află satul Tintin, iar la est de dealuri, Jefella. După ce treci de pădurea de conifere, poți să-ți îndrepți pașii fie spre Mossarat, Ezeboch sau Verster. Apoi ajungi în F., orașul de la graniță unde fac popas taximetriștii și africanii, aflat la intrarea în Melilliar, colonie a coroanei spaniole, orașul unde săpunul, margarina la pachet și detergentul OMO sunt mult mai ieftine, produse de contrabandă strecurate cu miile pe sub rochii sau burnuzuri. Melilliar mai este, de asemenea, singurul oraș din Iwojen unde găsești mai multe femei – mult mai multe femei – decât bărbați. Și dacă treci mai departe sau, întâmplător, vii dintr-acolo, mai e Al Mahala, un oraș plin cu emigranți, ticsit de maghernițe îngrămădite una într-alta. Iar aici, bărbații sunt mult mai numeroși decât femeile. (Aproape toți bărbații din Al Mahala își caută o femeie, încât mai-mai că le vine să strige: „O femeie, o femeie, îmi dau și mintea pentru o femeie!”) Acesta era orașul unde tatăl lui Lamarat, așa cum îi șade bine unui emigrant, a construit o casă, o casă cu cinci stâlpi și o canalizare care, în scurtă vreme, s-a înfundat cu mamă și libărci. Tot acesta era și orașul unde, în schimbul unei case, tatăl lui Lamarat își dăduse fata de nevastă fratelui său, care avea să fugă de la propria lui nuntă. Toate acestea s-au petrecut în satul care era mai îndepărtat de Al Mahala decât oricare alt sat din Iwojen, un sat numit… Touarirt. Satul Touarirt număra câteva case pe malul mării și era locul unde, printre stâne de oi și cotețe de păsări, între „Vântul din San Antonio” și „Casa noastră”, în casa zisă „Vizuina lupului” se născuse Lamarat Minar sau, cel puțin, așa i se spusese lui. Lamarat Superstițiosul („De ce-mi zici așa?”), Lamarat Nebunul („Glumești sau vorbești serios?”), Lamarat Necumpătatul, Tainicul, Dușmănosul, Cel-ce-scrâșnește-din-dinți, Prefăcutul, Cel-crescut-strâmb („Oare până când poate îndura un om atâtea porecle? Poate până când se ramolește?”), care venise să stea câteva zile în satul lui natal ca să ia parte la o nuntă de neuitat, se născuse într-o însorită zi de sâmbătă, fiind fiul unui tată și al unei mame care înainte să se căsătorească locuiseră unul deasupra altuia pe coasta unui deal din inima satului, la malul Mării Mediterane, într-o vreme care unuia dintre ei i se părea foarte îndepărtată, iar altuia i se părea c-a fost ieri, dar, în orice caz, cu mult, mult timp înainte de apariția anticoncepționalelor și a copiilor cu malformații cauzate de talidomidă. Două familii locuiau la numai o aruncătură de băț una de alta și într-una dintre case locuia un băiat, iar în cealaltă o fată – și-așa a început toată tevatura – care ani de zile mai târziu, la vremea cuvenită, aveau să devină tatăl și mama aceleiași persoane. Singurul lucru care despărțea cele două case în care locuiau familiile viitorilor părinți ai lui Lamarat Minar era un șir de cactuși, încărcați cu ditamai fructele verzi, roșii, arămii și galbene, care împânziseră tot peticul de pământ ce se întindea cum se cuvine între cele două case în formă de cub. În jurul acelei palme de pământ se întindeau terase pe care familia tatălui cultiva grâu. — Un țăran n-o duce mereu greu în viața de zi cu zi, îi zisese adesea bunicul lui Lamarat Minar tatălui său, pe când îl creștea dorind să facă din el un fermier. Trebuie doar să faci ceea ce au făcut strămoșii noștri cu sute de ani înaintea noastră, ce m-a învățat pe mine tata și ce-am să te-nvăț și eu pe tine: iei sămânța, o împrăștii și te rogi ca Sidi Rabi să facă restul. Tatăl binecuvântă aceste învățături cu un scurt, dar înflăcărat inshallah[1], potrivit în orice ocazie. Și, în chip ciudat, tocmai pe acea bucată de pământ plină de cactuși, printre holdele de grâu, printre cele câteva rugăciuni rostite în fiecare zi, s-a aprins iubirea dintre tatăl lui Lamarat Minar și mama-cu-plete-negre-ca-abanosul. Toate gesturile de tandrețe dintre cei doi aveau loc pe palma aceea de pământ înțesată de un talmeș-balmeș de fructe de cactus-culege-le-decojește-le-mănâncă-le unde îndrăgostiții încercau să petreacă împreună cât mai mult timp. Și iubirea lor dădea în pârg odată cu fructele de cactus, în răstimpul uneori lung, alteori scurt dintre asfințitul soarelui și ultima rugăciune mormăită de tații și mama lor, ocupați cu privitul în altă parte (căci Mecca se afla în cealaltă direcție). Dar, păzea, căci primejdia pândește de pretutindeni, din fiece ungher și fiece colț. Tineri îndrăgostiți, nu-i lăsați pe ceilalți să vadă ce e-n inimile voastre, căci își vor înfige acolo pumnalele lor boante. Băiatul și fata erau înnebuniți unul după altul, ce-i drept, dar nu erau atât de înnebuniți după cuțitele băgăcioșilor, așa că-și aranjau întâlnirile astfel încât să nu afle nimeni de iubirea lor înflăcărată, în momentele când toți oamenii din Touarirt fie își făceau rugăciunea, fie luau cina, fie le făceau pe amândouă în același timp, deși acest lucru necesită o măiastră îndemânare cum arareori s-a văzut în Touarirt și-n împrejurimi sau chiar nu s-a mai pomenit vreodată. Cei doi tineri se iubeau de mama focului, acolo, printre fructele de cactus ce păreau bătute-n cuie pe trunchiurile înalte ale cactușilor și printre excrementele umane, căci, întâmplător, peticul acela de pământ era folosit și ca latrină de cele două familii, iar fecalele păreau să răsară direct din pământ. Mai că-ți vine să te ridici în picioare și să strigi: „E-un început cam șubred pentru un viitor trainic!” Și apoi îți vine să stai jos și să zici: „Ce vorbești, nu-i lucru ușor ca, la fiece mișcare, să ai grijă să nu calci, Doamne ferește, în rahatul cuiva și să mai stai și cu ochii-n patru ca nu cumva să te vadă cineva! Într-adevăr, nu-i câtuși de puțin caca-maca.” Și totuși, din când în când, în pofida tuturor măsurilor de prevedere se mai întâmpla ca unul dintre ei să calce într-un rahat. „Nu-i nimic, dragule, șoptea mama netulburată când cârnatul îi mânjea papucul, cică rahatul aduce noroc, parc-așa se zice.” Și vorbele curgeau iar și iar, dulci ca mierea și zahărul, căci vorba dulce mult aduce. După datina locului, tatăl promitea c-o să-i dea aproape tot ce avea el pe dinăuntru: inima, ficatul, plămânii, splina, mațele, stomacul, creierul, limba și așa mai departe, toate cele, mai puțin sula, căci avea să vină și rândul ei, dar mai târziu. Un întreg haggis[2] de organe era pus la bătaie pentru ca mama să priceapă că pasiunea tatălui pentru ea era totală. Și ce făcea mama? Mama asculta, dând din cap aprobator, căci tare frumoase i se mai păreau vorbele acelea. Și, uneori, de la pasiunea revărsată de tată într-un mod atât de caraghios, mamei i se făcea o foame teribilă și-ncepeau să-i chiorăie mațele. Iar atunci mama o lua dintr-odată la sănătoasa, fugind de pe câmpul cu cactuși, ca și cum ar fi văzut ceva sau pe cineva care urmărea să le sfârtece inimile, făcea slalom în vârful picioarelor printre grămăjoarele de rahat și lua pe furiș din bucătărie pâine și ceapă goală, apoi se-ntorcea în goană, se strecura cu grijă prin rândurile de cactuși și mânca delicatesele împreună cu tata, după care cei doi se priveau adânc în ochi. — Dacă ar fi să mă iau după filmele alea așa-zis romantice care rulează în Melilliar acum ar trebui să fac ceva, se gândi tatăl… Dar ce anume? Ce naiba ar trebui să fac?… Și pentru că porumbeii erau nevoiți să țină seama de restul lumii, întâlnirile lor erau întotdeauna deosebit de scurte și, după ce se-ntuneca de-a binelea, se desprindeau unul din brațele celuilalt și se duceau fuga-fuguța acasă, la spălat, mâncat, spus rugăciunea și trezit ca de obicei dis-de-dimineață pentru o nouă zi.   Pentru viitorul tată al lui Lamarat o nouă zi însemna să trudească pe diversele terase pe care le deținea familia lui, împrăștiate pe tot cuprinsul satului. Din pricina reliefului deluros al ținutului și a drumurilor înguste pe care nu puteau trece animalele de pus la jug, în Touarirt trebuiau construite terase, fapt care aducea cu sine o muncă istovitoare pentru tată. Machiler Minar era tatăl tatălui, Teroet Minar, și stăpânea câteva terase mici cu pământ nisipos și fierbinte pe care cultiva viță-de-vie. Cinstitul gospodar mai izbutise să prăsească și niște ceapă, niște cartofi și niște morcovi pe câteva palme de pământ pe care le avea la câțiva kilometri mai încolo, pe terenurile din vale, lângă așa-numita casă San Antonio – „care-și trage numele de la un spaniol care a locuit odată acolo”, îi povestea tatăl tatălui. Din când în când, recolta era vândută la vreo zece kilometri mai la nord, în Melilliar, colonia coroanei spaniole, unde Machiler mergea călare, ducând legumele în coșuri de nuiele. Familia o ducea bine de pe urma negoțului și toată lumea era fericită. Până aici toate bune. Tare fericită mai era și familia care locuia în casa din spatele rândurilor de cactuși, cea a viitoarei mame a lui Lamarat. Spre deosebire de toată suflarea din Touarirt și poate din tot restul ținutului Iwojen, ocupanții acestei locuințe pătrate, ridicată din lut, șipci de bambus și balegă de cal, nu se îndeletniceau cu asemenea activități umile cum ar fi să semeni, să ari, să culegi și apoi să te duci la Melilliar cu sacii plini de struguri și ceapă. Familia din acea casă, o mamă și patru fiice despre care se spunea – deși eu unul nu le-am văzut și nici Halid Hârbul Șoselelor nu le-a văzut pe cele patru surori, dar lumea vorbește, așa c-o fi adevărat – că se întreceau în frumusețe una pe alta și că știau și ele acest lucru, trăiau pe spinarea generoasă a tatălui lor care era plecat, hăt departe, în Franța, unde lucra în minele de cărbuni, undeva pe lângă Strasbourg. La răstimpuri, familia primea câte un mandat poștal cu o mulțime de franci și din când în când câte o poză cu tata pe bicicletă, tata pe motocicletă, tata în Mercedez Benz și tata la pensiune (cu mătura-n mână, privind spre obiectiv). Ca urmare a acestei avuții picate din cer, cele patru fete care locuiau în acea casă și-mpărțeau aceeași cameră ajunseseră cu ușurință să deprindă virtuți care nu erau la mare preț în Touarirt. Așa că nu era pentru nimeni un lucru de mirare că acele patru nimfe, Jamina (cea mai mare), Minora, Zoulika și Batita (mezina) făceau casă bună cu înfumurarea, lenea și trufia. — Ne dă mâna să stăm degeaba toată ziua și dacă tot ne permitem să stăm degeaba, de ce-am mai face și altceva decât să vorbim despre cum stăm degeaba, își ziceau ele una alteia apărându-și poziția privilegiată. Apoi chicoteau și-și scuturau pletele satisfăcute de această logică circulară pe care o născociseră, o logică asemănătoare cu o altă logică la fel de circulară prin care una dintre surori, să zicem Batita, se ridica, își desfăcea părul negru ca abanosul, se ducea în fața oglinzii și, în timp ce-și atingea și mângâia ușor trupul, le zicea celorlalte fete: — Uitați-vă la mine ce frumoasă sunt, ce umeri fini am, ce ochi minunați, ce buze dulci, ce brațe rotunde, ce urechiușe mici, deosebite, nemaipomenite! Fără-ndoială că sunt cea mai frumoasă fată din țară, de pe pământ. Surioarelor, spuneți drept, nu credeți că sunt puțin cam prea frumoasă pentru lumea din jur? Și celelalte surori dădeau din cap în semn că da, iar și iar, la nesfârșit până ce-i venea rândul următoarei să folosească pieptenele și să-și perie vanitatea bolnăvicioasă. Dacă v-ați auzi vorbind, toantelor! V-ați îndrăgostit de oglindă, de uleiul pentru păr. Dar credeți că m-auzeau? Firește că nu. Nu le cunosc pe fete, am auzit povestea lor prin diverse cafenele, trecând din gură-n gură, de la ureche la ureche, încât stau și mă întreb dacă satul Touarirt chiar a existat cu adevărat. Grație banilor care curgeau întruna din nord și a faptului că mama nu se pricepea deloc să socotească cam câți dinari făceau un franc, fetele își permiteau toate acele oglinjoare și mărgeluțe la care țărăncuțele din sat puteau numai să viseze și se răsfățau cu rochițe înflorate și baticuri negre ca abanosul luate „de la oraș”. Dar bunăstarea nu se mărginea la haine și bijuterii. În casă se găseau din belșug pește și carne (așa că motivul pentru care mama-i dădea mereu să mănânce tatălui numai ceapă cu pâine rămâne un mister; să fi fost oare o tradiție romantică locală?), iar toate acele bunătăți care erau puse pe masă în fiecare seară se depuneau pe pântece și pe șolduri, pe brațe, pe fund și pe obrăjori, formând rotunjimi generoase. Atât fetele, cât și mama arătau mai sănătoase decât erau de fapt, căci în pofida acelui surplus de energie fizică, cât era ziua de lungă nu făceau nimica nimicuța. (De pildă, înainte să se mărite, Jamina – fata care mai târziu, în împrejurări neobișnuite și cu ajutorul dinților ascuțiți ai soacrei sale, l-a adus pe lume pe primul ei născut, Lamarat Minar – nu copsese niciodată o pâine, nu fiersese un ou, nu dăduse vreodată cu secera printr-un lan de grâu, nu pusese niciodată într-un castron niște carne sau pește din oală; de fapt, singura dată când fusese preocupată de furnizarea hranei fusese în acele zile când inima începuse să-i bată mai tare și, în numele Dragostei, îl alimenta pe iubitul ei cu pâine și ceapă, dar, dat fiind că Jamina căzuse atunci pradă unor forțe mai puternice decât ea, nu se pune.) Cu inima ușoară și conștiința curată putem așadar conchide că fetele erau fudule, îmbuibate și afectate și, lucru deloc de neglijat, că în pofida acestor cusururi, erau singurele fete din sat cu care-ți era drag să stai de vorbă, căci nu te mai săturai să le privești. Drept urmare, atenția băieților din sat părea neistovită. Atât de mult încât, la un moment dat, mama ar fi putut deschide chiar o bancă de organe cu toate acele măruntaie făgăduite de pretendenți, despre care ajungeau vești la urechile ei. Când fetele stăteau afară înaintea casei și-și treceau una alteia mâinile prin părul negru ca abanosul de parcă-ar fi fost o ceată de maimuțe, toată lumea din jur le lăuda frumusețea. Din satele din împrejurimi veneau întruna flăcăi care o întrebau pe mamă când avea de gând fata cea mare să se așeze la casa ei. Iar pe mamă, care nu era prea frumoasă de felul ei, toate lucrurile acestea o scoteau din pepeni: — Când o să vină tatăl vostru, o să vedeți voi ce-o să facă; o să se repeadă cu ciocanul după toți nepoftiții ăștia și-o să le smulgă ochii din cap, unul câte unul, până când, de atâta durere, n-o să mai știe dacă-s vii sau morți. — Haide, mamă, știi cum sunt băieții ăștia, dorm toți în aceeași cameră, noaptea au vise fierbinți. Cu puțină bunăvoință, s-ar putea spune că mama lui Lamarat și surorile ei credeau încă din fragedă pruncie că toată lumea se învârte în jurul strălucirii lor doar pentru că pur și simplu nu întâlniseră pe cineva mai frumos decât ele. Dar, de fapt, fetele erau chiar obișnuite. Însă băieții din satul Touarirt (unde în zilele noastre nu mai găsești nici băieți neghiobi și nici fete frumoase) aveau să-și dea seama de asta abia după ce se duseseră unul câte unul sau în gașcă la oraș și văzuseră pentru prima oară la cinema americance, franțuzoaice și indience care-și arătau picioarele și buricul. Cu cât se duceau băieții mai des la oraș, cu atât le priveau cu alți ochi pe cele patru fete pe care, coborând de-a lungul Muntelui de Zahăr, le puteau vedea cum își târăsc picioarele prin curte, cum își piaptănă pletele ținând în mâna stângă câte o oglindă sau cum merg legănându-se de atâta plictiseală. — Știi ce cred eu? îi zise într-o zi fatidică un consătean viitorului tată, în timp ce coborau de-a lungul teraselor de pe Muntele de Zahăr, mergând pe cărăruile întortocheate ce treceau pe lângă cimitirul Sidi Gallush. — Ia spune, ce crezi? întrebă tatăl cu sfială în timp ce gândurile îi zburau la fata pe care o cunoștea încă din primii ani de viață și care devenise cu vremea tot mai frumoasă, în ținutul acela sălbatic, de pământ arid și balegă de cal, fapt care făcea să-i transpire tot mai mult picioarele și degetele și să se taie tot mai des cu secera când reteza grâul și apropia prea mult tăișul de mână. — Eu cred, continuă consăteanul, că fetele alea patru din vale nu fac doi bani. Ce-i cu toată fandoseala aia cu oglinjoare și mărgeluțe? Stau toată ziua degeaba ca niște porci puși la îngrășat despre care nu știi dacă vor ajunge vreodată buni de tăiere. Nu, n-aș da nici doi bani pe ele. Nici nu se compară cu franțuzoaica aia. Ai văzut ce țâțe avea, cum îi stăteau umflate în decolteu, incredibil de mari. M-am excitat așa de rău că nici nu mi-am dat seama când am ejaculat pe mână. Un intelectual ar putea interveni acum zicând: — Dacă înțeleg eu bine, apariția acelui spațiu de defulare numit cinematograf a marcat sfârșitul frumuseții mitice a celor patru țărăncuțe și începutul, de facto, al demistificării lor. Și adevăr ar grăi acel domn ager la minte, căci din acel moment nu s-a mai găsit niciun fraier care să se uite la fete. Niciunul, cu excepția unui personaj mai sucit: viitorul tată. Viitorul tată era profund dezgustat de restul flăcăilor din sat care începuseră să câștige bani ba din contrabanda cu țigări, ba muncind ca zilieri în construcții și astfel nu mai era nevoie să se folosească de capre, căci își puteau ostoi pofta de futaifutaifutai în Melilliar. Ce depravați, se gândea tatăl. În felul acesta, Jamina va fi în curând a mea. Și își dădea seama că acum era momentul să-i facă și mai abitir curte Jaminei, să-i arunce ocheade și mai convingătoare, să fredoneze și mai des acele cântece tembele din filmele cu cowboy ori de câte ori trecea ea pe lângă el când mergea să-și viziteze rudele în cine știe ce cocioabă… Trebuia doar să fie stăruitor, să se roage mai des și să se gândească mai puțin la alte femei și atunci această combinație de virtuți avea să-i aducă negreșit succesul. Și succesul nu s-a lăsat așteptat. Viitoarea mamă și surorile ei au început să-și dea tot mai mult seama că popularitatea lor printre băieți, ca să nu mai vorbim de visele umede pe care le provocau cândva în mintea lor, începuseră să se domolească, dacă nu chiar sleiseră de-a binelea, și că trebuia să schimbe placa cât mai repede dacă nu voiau să se trezească fete bătrâne. Și adevărul e că n-aveau deloc chef să se ajungă până acolo… Din fericire, viitoarea mamă a înțeles repede că țărănoiul ăla din deal, ăla cu urechi de elefant, cum îl numeau în glumă cele trei surori, pusese un ochi sau chiar doi pe ea. Și mama începu să-i răspundă tot mai mult la ocheade. Asta spre marea stupefacție a surorilor ei. Că el o voia pe ea, era lesne de înțeles, dar că ea îl voia pe el, era ceva ce nu puteau pricepe. — Ai luat-o razna de-a binelea? îi zise una dintre surori. Cu țărănoiul ăla cu urechi de elefant? Mai așteaptă, surioară, poți să găsești pe altul mai bun de-atât. — Și unde mai pui, o necăji mezina, că nu ești deloc genul care se mărită, care-și ia bărbat și-n orice caz nu un astfel de bărbat care o să-ți ia cerceii și-o să-i folosească pe post de agățătoare pentru palton. — Are dreptate, adăugă următoarea. Gândește-te puțin, surioară, ce naiba! O să te muncească mai rău ca pe hoții de cai! Ba mai mult, o să te trateze ca pe o broască râioasă care nu mai știe încotro s-apuce! Și cele trei surori o țineau așa tot timpul, în sufragerie, în dormitor, chiar și în bucătărie (un loc unde nu intrau niciodată de obicei), urmărind-o chiar și noaptea cu avertismentele lor bine intenționate. „O să te rănească! E un monstru! O să te mănânce cu fulgi cu tot, nesăbuito!” Și-o luau pe sora lor în zeflemea, dar mai ales pe el, băiatul din deal, ăla cu urechi de elefant și mâini noduroase puțind a ceapă. Deși se simțea rănită de vorbele surorilor ei, Jamina era neînduplecată și le răspundea, pe un ton mustrător și cicălitor: — La, ilaha, ilalah, aveți grijă, căci cine râde de altul atrage un blestem pe capul său, și încerca să-și concentreze cât mai mult atenția asupra tatălui, răspunzându-i la toate încercările lui de a o cuceri ba cu o ocheadă jucăușă, ba cu o împunsătură. — Nu mai fluiera așa tare, vecine, c-o să te sufoci, îl tachina Jamina când trecea pe lângă terasă, mergând fără vreo țintă precisă, și-l privea cum bate grâul. Oare asta înseamnă că vrea să se mărite cu mine? se întreba tatăl și, tresărind în fața acestei concluzii premature, se tăia din nou cu secera la câteva degete deodată. Dar la niciun an mai târziu – în pofida replicilor usturătoare ale surorilor – după ce tatăl a înfulecat 150 de castroane cu ceapă și pâine proaspătă și după ce mama și-a curățat de 15 ori papucul mânjit de rahat, tatăl a pus piciorul în prag. — Destul cu pupăturile, cu vorbele dulci și întâlnirile romantice, i-a zis el mamei, te măriți cu mine ori ba? Nu pot trăi numai cu dragostea și ochii tăi. Și mama a zis da.   [1] Termen din limba arabă; rostindu-l, vorbitorul face apel la bunăvoința divină pentru ca un eveniment viitor, dorit de el, să se petreacă (n. red.). [2] Fel de mâncare tipic scoțian, asemănător drobului, preparat din măruntaie de oaie, ceapă și mirodenii (n. red.).