Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.

Prizonier al unei vieţi monotone, neferi­cit în căsnicie şi sufocat de viaţa citadină, jurnalistul Vatanen simte că existenţa sa e lipsită de sens. In clipa când maşina în care se află loveşte un iepure, se produce un declic: îl îngrijeşte şi-1 transformă în tova­răşul alături de care porneşte într-o lungă călătorie, în căutarea libertăţii şi fericirii autentice. O aventură fără nici un itine­rar precis, fără o ţintă anume sau o limită în timp. întâmplările pline de neprevăzut prin care trec cei doi protagonişti îl pun la încercare pe Vatanen, care trebuie să se adapteze permanent unor meserii noi şi dure, în mijlocul pădurii, sau să lupte cu animalele sălbatice. Insă aventurile lui Vatanen nu se petrec doar în sălbăticie. Ziaristul întâlneşte o galerie de personaje memorabile, înfăţişate cu umor şi empa-tie: pompieri, militari, funcţionari ai Minis­terului Afacerilor Externe, ofiţeri ai poliţiei rurale, un şofer de taxi pasionat de plante, un dentist, un paznic de vânătoare, un insti­tutor care practică sacrificiile rituale, un pastor nevricos, o falsă avocată - şi lista poate continua! Arestat de soldaţi ai Arma­tei Roşii, după ce a trecut fraudulos graniţa în URSS fără să-şi dea seama, Vatanen îşi va regăsi libertatea: dar cu ce preţ ?                                                 1. Iepurele În maşină erau doi bărbaţi copleşiţi de supărare. Razele amurgului care traversau parbrizul prăfuit le iritau ochii. Era vară, de Sfântul Ioan. Pe drumul îngust de nisip, peisajul fin­landez defila în faţa ochilor lor plictisiţi, dar nici unul, nici altul nu se arăta interesat de frumuseţea serii. Erau în misiune de serviciu, un ziarist şi un fotograf, doi oameni nefericiţi şi cinici. Se apropiau de patruzeci de ani, iar din speranţele tinereţii lor nu le mai rămăsese nimic. Erau căsătoriţi, îsi înşelaseră nevestele, fuseseră si ei la rândul lor înşelaţi, amândoi aveau câte un început de ulcer şi multe necazuri care le amarau viaţa. Tocmai se certaseră. Unul voise să se întoarcă la Helsinki, celălalt să înnopteze la Heinola. Din acel moment, nici unul nu mai scosese o vorbă. Traversau minunata seară de vară cu feţele acre, crispate, cu gândurile rătăcite, fără să mai ia în seamă mizeria călătoriei lor. îşi continuau drumul obosiţi şi încrâncenaţi. Pe o micuţă colină însorită, un iepuraş tocmai învăţa să sară. Se oprise în mijlocul drumului îmbătat de căldura verii şi se aşezase pe labele din spate, iar soarele roşu de crepuscul îl încadra ca pe un tablou. Fotograful, care era la volan, văzu animalul micuţ de pe drum, dar creierul lui amorţit nu fu în stare să reacţioneze repede, aşa că nu-l putu evita. Jumătate din pantoful prăfuit apăsase prea târziu pe frână. îngrozit, animalul făcu o săritură în aer în faţa capotei, se izbi cu zgomot surd de colţul par­brizului, apoi dispăru în pădure. — Ai omorât un iepure! spuse ziaristul. — A dracului sălbăticiune! exclamă fotograful. Bine că n-a spart parbrizul! Frână, apoi reveni în marşarier la locul incidentului. Ziaris­tul se dădu jos din maşină. Fotograful nu opri motorul, coborî doar geamul şi întrebă indiferent: — E-acolo? Apoi aprinse o ţigară şi trase din ea cu ochii închişi. îşi reveni abia când simţi arsura în vârful degetelor şi strigă: — Intoarce-te, n-am timp de pierdut pentru un iepure nebun! Distrat, ziaristul intră în pădurea rară, ajunse pe margi­nea unui petic de pământ, sări peste o groapă şi cercetă cu privirea pajiştea verde, întunecată. în iarbă, zări iepuraşul. Lăbuţa stângă din spate era ruptă. Atârna trist sub ge­nunchi, iar animalului îi era atât de rău, că nici nu încercă să fugă când îl văzu pe omul care se apropia de el. Ziaristul luă iepuraşul în braţe, rupse o crenguţă şi imo­biliza laba frântă cu fâşii din batista lui. înspăimântat, iepura­şul îşi ascunse capul între lăbuţele din faţă. îi tremurau urechile şi inima îi bătea puternic. De departe, de pe drum, se auzi vâjâitul nervos al moto­rului, două semnale arţăgoase ale claxonului şi chemarea: — întoarce-te! Ce Dumnezeu, dac-ai să tot alergi prin pădure, n-o să mai ajungem niciodată la Helsinki.     Ziaristul nu răspunse. Ţinea în braţe micuţul animal care, încetul cu încetul, începuse să se liniştească. Aparent, iepu­raşul avea doar laba frântă. Fotograful coborî din maşină. Aruncă o privire încrân­cenată spre pădure, dar pe celălalt nu-l zări. înjură, aprinse din nou o ţigară şi, neliniştit, porni cu paşi repezi pe drum. Dinspre pădure nu se auzea nici un zgomot. Bărbatul strivi mucul de ţigară şi strigă: — N-ai decât să rămâi aici, smintitule, şi nu uita să-l saluţi pe dracu'! Mai stătu un moment cu urechile ciulite, dar, cum nu primi răspuns, urcă furios la volan, porni motorul, apucă brutal schimbătorul de viteze şi demară. Nisipul de pe drum scrâşni sub roţi. După o clipă, maşina nu mai era acolo. Aşezat la marginea gropii, cu iepuraşul în braţe, ziaristul semăna cu o bătrână adâncită în gânduri, strângându-şi la piept împletitura şi andrelele. Zgomotul maşinii se stinse, soarele se grăbea să apună. Ziaristul lăsă iepurele pe iarbă şi, preţ de o clipă, se temu că acesta va fugi, dar animalul rămase liniştit, iar când îl luă din nou în braţe nu mai tremura de frică. — O să rămânem aici, îi spuse ziaristul. Noapte de vară, un bărbat singur în pădure, îmbrăcat cu o haină, părăsit. Ce-ar fi putut face? Bărbatul chibzui şi-şi spuse că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi răspuns la chemarea fotogra­fului. Iar acum, poate c-ar trebui să se întoarcă pe şosea şi să oprească o maşină care să-l ducă la Heinola sau la Helsinki, după cum va hotărî doar el. Ideea i se păru de-a dreptul nesuferită.           Cercetă portofelul. Erau acolo câteva bancnote de o sută, legitimaţia de ziarist, carnetul de asigurări pentru sănătate, fotografia soţiei, nişte monede, două prezervative, cheile, o insignă de vappu1. Creioane, un blocnotes, inelul. Pe blocno­tes, patronul revistei pusese să fie imprimat: „Kaarlo Vatanen, ziarist". Numărul social al carnetului de asigurări lăsa de înţeles că Vatanen se născuse în 1942. Vatanen se ridică, se uită la ultimele raze de soare ce se ascundeau în spatele pădurii, apoi la micuţul animal. Privi şi spre drum, dar nu se duse până acolo. Ridică iepuraşul, îl puse cu grijă în buzunarul hainei şi porni cu paşi repezi, afundându-se în pădurea peste care se lăsa întunericul. In timpul acesta, fotograful conducea furios maşina. Când ajunse la Heinola, făcu mai întâi plinul, apoi merse la hotelul pe care-l propusese ziaristul. Luă o cameră cu două paturi, se dezbrăcă de hainele pră­fuite şi făcu un duş. După ce se spălă, se duse la restaurantul hotelului, spunându-şi că, fără îndoială, peste puţin timp, ziaristul avea să apară. Atunci se vor lămuri lucrurile. Până   Note: 1 Nume generic dat sărbătorii din prima zi de mai a fiecărui an. La origini, a fost ziua celebrării Sfintei Walpurgia sau Walpurga (710-799), numită Valpuri în Finlanda. Cu timpul, celebrarea Sfintei Valpuri a început să se confunde cu petrecerile zgomotoase închi­nate primăverii, pe care superstiţiile creştine le numeau sobor al vrăji­toarelor, iar apoi a devenit sărbătoarea studenţilor. In Finlanda, începând cu anul 1902 devine şi sărbătoare internaţională a so-cial-democraţiei. Păstrând rudimente ale sărbătorilor amintite, ajunul zilei de „vappu" este zgomotos (tinerii beau pe străzi şi în parcuri). „Vappu" propriu-zis seamănă oarecum cu sărbătoarea de 1 mai din multe ţări ale Europei. Absolvenţii de liceu din toate generaţiile poartă pe cap şapca de absolvent şi, în general, toţi arborează diferite insigne şi însemne.   una-alta, bău câteva halbe de bere şi mancă, apoi se apucă să bea temeinic amestecuri puternic alcoolizate. Dar ziaristul nu apăru. Era deja târziu şi fotograful încă mai stătea aşezat la barul hotelului. Privea fix spre tejghea şi rumega furios situaţia. Toată seara se gândise doar la cele întâmplate. Pricepuse deja că, lăsându-l pe ziarist în pădure, departe de zona locuită, greşise. Poate că nebunul călcase strâmb şi-şi rupsese picioa­rele, poate se rătăcise sau căzuse într-o râpă. Altfel, ar fi putut ajunge deja la Heinola chiar şi pe jos. N-avea de ales, trebuia să-i telefoneze soţiei ziaristului. Pe jumătate adormită, femeia îi răspunse că nu l-a văzut pe Vatanen, apoi, dându-şi seama că interlocutorul este beat, trânti receptorul în furcă. Fotograful mai sună o dată la acelaşi număr, dar nu i se răspunse. Bineînţeles, femeia scosese tele­fonul din priză. Pe când se îngâna ziua cu noaptea, fotografului îi veni ideea să comande un taxi. Se hotărâse până la urmă să vadă dacă ziaristul mai era încă acolo unde-l lăsase. Taximetristul îl întrebă pe clientul beat unde vrea să ajungă. — Nicăieri, îi răspunse senin fotograful. Ţine-o tot aşa pe drumul ăsta şi-am să-ţi spun eu unde să opreşti! Taximetristul aruncă o privire în spate să-l vadă mai bine. Aşadar, se depărtau de oraş în plină noapte, prin pădure, ca să ajungă nicăieri. Scoase discret revolverul din lăcaşul unde păstra mănuşile şi—1 puse pe scaun, între picioare, cercetân-du-si cu nelinişte clientul. Ajunşi pe vârful unei coline, fotograful spuse: — Stop, aici. Şoferul pipăi arma. Bărbatul beat ieşi totuşi liniştit afară şi începu să strige spre pădure: — Vatanen, Vatanen!

Decameronul frantuzesc de Marchizul de Sade Este loc pentru doi   O foarte frumoasă orăşeancă din strada Saint-Honoré, de vreo douăzeci şi doi de ani, împlinită, durdulie, cu forme dintre cele mai fragede şi mai îmbietoare, desăvârşită, cu toate că oarecum plinuţă şi care pe lângă atâţia nuri era ageră, vioaie, plină de o poftă deosebită pentru plăcerile de la care o opreau obiceiurile fără milă ale traiului cu un soţ, se hotărăşte de la un timp încoace să dea o mână de ajutor bărbatului ei, pe care nu numai că nu-l plăcea că era bătrân şi urât, dar acesta îşi îndeplinea pe cât de rău, pe atât de rar îndatorirea aceea care, dacă ar fi fost puţin mai bine făptuită, ar fi putut să o domolească pe mofturoasa Dolmène, căci aşa se numea frumoasa orăşeancă. Nimic mai bine ticluit decât întâlnirile pe care ea le dădea celor doi amanţi: cu Des Roues, tânăr militar, petrecea între orele patru şi cinci ale serii, iar de la cinci şi jumătate la şapte îi venea rândul lui Dolbreuse, tânăr negustor cu o înfăţişare dintre cele mai plăcute. Era cu neputinţă să găsească alte prilejuri, acestea erau singurele în care doamna Dolmène era liniştită: dimineaţa şi, uneori, seara ea era la prăvălie, iar când se întorcea bărbatul puneau la cale negoţul. Dealtfel, doamna Dolmène îşi deschisese inima unei prietene, spunându-i că ei îi plăceau clipele de plăcere care urmează unele după altele: focurile închipuirii nu se sting în acest fel, susţinea ea, nu este nimic mai plăcut decât să treci de la o plăcere la alta, nu e nevoie să te osteneşti ca să începi din nou. Pentru că doamna Dolmène era o făptură desăvârşită, ea socotea cel mai bine impresiile iubirii. Puţine femei ştiau despre iubire cât ea. Datorită priceperii ei îşi dăduse seama că doi amanţi fac mai mult decât unul, cât priveşte mândria ei, ea se amăgea că unul îl ascunde pe altul, putea să se înşele, putea fi mereu acelaşi cel care venea şi se reîntorcea de mai multe ori pe zi, cât despre plăcere, câtă deosebire! Doamna Dolmène, care se temea numai de sarcină, era convinsă că bărbatul ei nu putea să aibă nesăbuinţa de a-i îngrăşa mijlocul, mai socotise că cu doi amanţi primejdia aceasta era cu mult mai mică, pentru că ea credea, ca bună anatomistă ce era, că sămânţa celor doi s-ar distruge una pe alta. Într-o bună zi, ordinea întâlnirilor se tulbură şi amanţii noştri, care nu se văzuseră niciodată, vor face cunoştinţă, cum vom vedea, destul de caraghios. Des Roues era cel dintâi, dar a sosit mai târziu şi, parcă şi-ar fi băgat dracul coada, Dolbreuse, care era al doilea, a venit puţin mai devreme. Cititorul plin de pricepere va vedea îndată că din alăturarea celor două nepotriviri ajungem la o întâlnire, care nu poate fi ocolită: ea s-a şi petrecut. Dar să spunem cum s-a petrecut şi să ne ostenim să avem cât mai multă bunăcuviinţă şi înfrânare faţă de o asemenea povestire destul de necuviincioasă. Dintr-o toană destul de ciudată – pe care o vedem însă la mai mulţi bărbaţi – tânărul nostru militar, săturat de a fi cel care iubeşte, vru să se simtă şi el ca o iubită. În loc de a fi ţinut drăgăstos în braţele domniţei sale, el vru să o ţină el astfel. Să spunem că ceea ce stă dedesubt se puse deasupra şi că prin această schimbare, aplecată la altarul la care obişnuim să aducem jertfe, era doamna Dolmène, goală ca Venus calipiga. Ea stătea întinsă peste amantul ei şi arăta la intrarea în încăperea unde se prăznuiau misterele ceea ce grecilor le plăcea cu sfinţenie la statuia de care am vorbit, acea parte a trupului destul de frumoasă care, fără a semăna cu lucruri prea îndepărtate, găseşte destui iubiţi la Paris. Aşa se găseau pe când Dolbreuse, obişnuit să intre fără oprelişti, venea cântând şăgalnic şi îi fu dat să vadă priveliştea pe care nicio femeie cinstită, se spune, nu e bine să o arate. Ceea ce multora le-ar fi făcut mare plăcere, pe Dolbreuse îl făcu să se dea înapoi. — Ce văd, strigă el... trădătoare-o... asta îmi arăţi tu? Doamna Dolmène, care se afla în acel moment în starea în care o femeie simte mai mult decât gândeşte, se mulţumi să-l pedepsească pentru obrăznicia lui: — Ce, dracul, te-a apucat, spuse ea celui de-al doilea Adonis, continuând să se dăruiască celuilalt, nu te necăji pentru atâta lucru; nu ne mai supăra, amice, intră şi tu în ce ţi-a mai rămas, cum vezi, este loc pentru doi. Dolbreuse, neputându-se stăpâni să nu râdă de sângele rece al iubitei sale, îşi dădu seama că cel mai înţelept era să-i urmeze sfatul, aşa că nu se lăsă rugat şi se spune că toţi trei au avut de câştigat.     Floarea de castan   Se susţine, nu pot băga mâna în foc, de câţiva savanţi care ne înduplecă să credem, că floarea de castan are neîndoios acelaşi miros ca şi sămânţa zămislitoare, căreia naturii i-a făcut plăcere să o pună în şalele bărbatului întru înmulţirea semenilor săi. O tânără domnişoară de vreo cinsprezece ani, care nu ieşise niciodată din casa părintească, se plimba într-o zi cu mama ei şi cu plăcuta persoană a unui stareţ pe o alee de castani, al căror miros de floare îmbălsăma aerul în felul îndoielnic pe care am îndrăznit să-l pomenim mai sus. — Oh, Dumnezeule, mamă, ce ciudat miros, spuse tânăra persoană mamei sale, fără să-şi dea seama de unde venea... Îl simţi, mamă... este un miros pe care îl cunosc. — Nu mai vorbi, domnişoară, nu mai spune asemenea lucruri, te rog să mă asculţi. — Dar de ce, mamă, eu nu văd nimic rău în asta, doar vă spun că acest miros nu îmi este nicidecum necunoscut, şi sunt foarte sigură de acest lucru. — Dar, domnişoară... — Dar, mamă, îl cunosc, aşa cum spun; domnule stareţ, spuneţi-mi, vă rog, ce rău fac când o încredinţez pe mama că eu cunosc mirosul acesta? — Domnişoară, spuse stareţul, oarecum în zeflemea, piţigăindu-şi vocea, este mai mult ca sigur că luat în sine nu e niciun rău în aceasta, dar noi ne aflăm pe o alee de castani acum şi împreună cu alţi naturalişti, suntem de părerea botanicii că floarea de castan... — Ei bine, floarea de castan? — Ei bine, domnişoară, aceasta miroase a f...     Institutorul filosof   Dintre toate ştiinţele pe care le băgăm în capul copilului când ne ostenim cu educaţia lui, tainele creştinismului, de care nu ne îndoim că reprezintă una dintre cele mai desăvârşite părţi ale educaţiei, nu sunt totuşi, cele care pot fi înghiţite cu cea mai mare uşurinţă de un spirit tânăr. De pildă, ca să-l îndupleci să creadă pe un tânăr de paisprezece sau de cincisprezece ani că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu sunt decât o persoană, că Fiul este consubstanţial Tatălui şi Tatăl Fiului, etc, toate acestea, de care e nevoie, totuşi, spre a fi fericit în viaţă, sunt mai greu de înţeles decât algebra, iar dacă vrem ca ele să fie pricepute, suntem siliţi să ne folosim de anumite înfăţişări lumeşti, de anumite lămuriri materiale care, oricât de nelalocul lor ar fi, îl ajută pe tânăr să înţeleagă problema necunoscută. — Părinte, spunea în fiecare zi micuţul conte institutorului său, vreau să vă asigur că consubstanţialitatea depăşeşte puterile mele de înţelegere, îmi este cu neputinţă să pricep cum două persoane sunt doar una, lămuriţi-mi pe îndelete această taină, vă rog fierbinte, sau cel puţin atât cât să o pricep şi eu. Cuviinciosul părinte, doritor să izbândească cu educaţia sa, mulţumit că va putea să-i înlesnească elevului său o înţelegere cum nu se poate mai plăcută a problemei, se gândi la un mijloc destul de nostim de a înlătura greutăţile care îl nedumireau pe conte, şi acest mijloc, luat din natură, mai mult ca sigur că va da roade. El aduse o fetiţă, de treisprezece-paisprezece ani şi după ce o pregăti bine pe micuţă, o împreună cu tânărul său elev. — Ei bine, îi spuse, acum, prietene, înţelegi taina consubstanţialităţii? Ai priceput cu mai puţină osteneală că este cu putinţă ca două persoane să fie doar una? — Oh, Dumnezeule, da, părinte, spuse cu aprindere încântătoarea făptură, înţeleg acum totul cu o uşurinţă pe care nu o bănuiam. Nu mă mai mir că această taină face, cum se spune, atâta bucurie fiinţelor din ceruri, căci este foarte plăcut când doi se amăgesc că nu sunt decât unul. Câteva zile mai târziu, micuţul conte îl rugă pe institutorul său să facă o altă lecţie pentru că, aşa cum susţinea, ar mai fi încă ceva de neînţeles în această taină şi care nu ar putea fi lămurit decât sărbătorind-o încă o dată, aşa cum o mai făcuse. Binevoitorul părinte, pe care acest fapt îl mulţumise precum se pare la fel de mult ca şi pe elevul său, aduse din nou pe fetiţă şi lecţia începu, dar de data aceasta, părintele, tulburat mai ales de priveliştea desfătătoare pe care chipeşul conte de Nerceuil i-o înfăţişa consubstanţializându-se cu părtaşa lui, nu putu fi oprit de a fi al treilea în desluşirea pildei evanghelice, iar frumuseţile pe care mâinile sale le cutreierară pentru aceasta, în cele din urmă îl făcură să ardă de tot. — Mi se pare că treaba merge prea repede, spuse Du Parquet, luând în stăpânire şalele micuţului conte, sunteţi prea sprinteni în mişcări, ceea ce face ca împreunarea să nu fie strânsă, să nu arate prea bine figura tainei care se adevereşte aici... Dacă ne vom statornici, da, în acest fel, spuse pungaşul, dând şcolarului ceea ce acesta dădea fetiţei. — Ah! Oh, Dumnezeule, de ce îmi faceţi rău, părinte, spuse copilul, această slujbă mi se pare fără niciun rost; ce poate să-mi spună mai mult despre taina pe care o învăţăm? — Ei, pe toţi dracii, spuse părintele, bolborosind de plăcere, nu vezi, dragă prietene, că te învăţ totul deodată? Este Sfânta Treime, copilul meu... este Sfânta Treime, pe care astăzi ţi-o lămuresc, încă cinci sau şase lecţii asemănătoare şi vei ajunge doctor la Sorbona.     Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel!   Nu sunt prea multe în lume fiinţele care să aibă obiceiuri atât de uşuratece ca şi cardinalul de..., al cărui nume îmi voi îngădui să-l trec sub tăcere, având în vedere că făptura sa sfântă şi plină de bărbăţie se mai află în viaţă. Eminenţa are la Roma o învoială cu una din acele femei a cărei treabă îndatoritoare este de a face rost pentru desfrânaţi de acele obiecte trebuincioase pentru a-şi mulţumi pornirile. În fiecare dimineaţă ea îi aducea câte o fetiţă de vreo treisprezece sau paisprezece ani cel mult, de care monseniorul se bucura în felul lipsit de cuviinţă care îi desfăta îndeobşte pe italieni, prin care fecioara, ieşind din mâinile Înălţimii Sale aproape la fel de curată precum a intrat, să poată fi vândută din nou ca nefolosită pentru a doua oară unui desfrânat mai cumpătat. Matroana, cunoscând prea bine felul de a fi al cardinalului, negăsind într-o zi la îndemână obiectul pe care se însărcinase a-l preda în fiecare zi, se gândi să îmbrace în fetiţă un copil destul de chipeş din corul unei biserici de apostoli. I-a aranjat părul, i-a pus o căciuliţă, o fustă, i-a făcut toate dichisurile de care era nevoie spre a amăgi sfânta faţă bisericească. Nu a putut, totuşi, să-i dea ceea ce cu adevărat ar fi putut să-l facă să semene în întregime cu partea femeiască de care aducea aminte, dar acest cusur încurca prea puţin asemănarea... El nu a pus niciodată mâna pe aşa ceva, spunea ea uneia din cele care o ajutau la această înşelătorie, mai mult ca sigur că el nu a cercetat decât ceea ce-l face să semene pe acest copil cu toate fetiţele din lume, aşa că nu avem de ce să ne speriem. Cumătra se înşela. Fără îndoială că ea nu îşi dădea seama că un cardinal italian ştie să pipăie cu multă grijă şi că are simţurile prea ascuţite ca să poată fi înşelat de asemenea lucruri. Jertfa soseşte, marele preot o sacrifică, însă la a treia lovitură: — Per Dio santo, strigă omul lui Dumnezeu, sono ingannato, questo bambino e regazzo, mai non fu putano!  Şi el vru să se convingă... Negăsind nimic care să fie neplăcut în această întâmplare pentru un locuitor al cetăţii sfinte, eminenţa sa îşi vede de treabă mai departe, zicându-şi poate ca acel ţăran căruia i s-au dat trufe în loc de cartofi: Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel! Iar când lucrarea fu terminată: — Doamnă, spuse el păzitoarei de fete, nu vă iau în nume de rău dispreţul dumneavoastră. — Scuzaţi, înalt Prea Sfinţia Ta. — Ei nu, nu spuneţi asta, nu vă reproşez întâmplarea, dar când se va mai întâmpla astfel, ar fi bine să mă înştiinţaţi, pentru că... ceea ce n-am văzut prima oară, s-ar putea să văd a doua oară.     Soţul preot, povestire provensală   Între oraşul Menerbe din comitatul d'Avignon şi Apt din Provenţa se află o mică şi singuratică mănăstire de carmeliţi, care se numeşte Saint-Hilaire, aşezată pe crupa unui munte într-un loc unde şi caprelor le vine greu să pască. Acest aşezământ este un fel de cloacă a tuturor comunităţilor de carmeliţi din apropiere, fiecare din ele aruncând aici ceea ce au ele de ocară, aşa că ne putem da seama cu uşurinţă cât de nevinovată este lumea acestei mănăstiri. Beţivani, vânători de femei, sodomiţi, cartofori, din asemenea creaturi este formată nobila alcătuire de schimnici care, în acest ruşinos azil, îşi dăruiesc lui Dumnezeu inimile pe care mulţimea nu le mai vrea. Unul sau două castele apropiate de acest loc şi oraşul Menerbe, care se află doar la o leghe de Saint-Hilaire, aceasta este lumea în care se mişcă aceşti buni creştini care, în ciuda condiţiei şi înfăţişării lor, sunt departe de a găsi deschise toate uşile dimprejur. De mai multă vreme părintele Gabriel, unul din sfinţii acestui ermitaj, poftea o anumită femeie din Menerbe, al cărei bărbat încornorat ca nimeni altul, purta numele de Rodin. Doamna Rodin era o oacheşă de douăzeci şi opt de ani, avea ochii drăcoşi, formele pline, fiind întrutotul îmbietoare. Cât despre Rodin, el era un om de treabă, care îşi vedea liniştit de ale lui. Vânduse postav, fusese judecător, era, deci ceea ce se înţelege printr-un burghez cumsecade. Nu putea să bage mâna în foc pentru cinstea scumpei lui perechi, era însă destul de înţelept să-şi dea seama că nu poţi îndrepta năravul cuiva decât prefăcându-te că nu-l observi. El studiase ca să ajungă preot, vorbea latineşte ca şi Cicero şi, adeseori, se aşeza la jocul de dame cu părintele Gabriel care, ca orice curtezan dibaci şi prevenitor, ştia că este nevoie să linguşeşti soţul tot timpul atunci când ai poftă de a păcătui cu nevasta-i. Părintele Gabriel era un adevărat model pentru urmaşii lui Noe. Ai fi spus, văzându-l, că întreaga speţă omenească putea să se lase în grija lui, în ceea ce priveşte înmulţirea fiilor ei. Era un zămislitor de copii cum rar s-a mai văzut, cu umeri zdraveni, cu rărunchiul de un cot, avea faţa întunecată şi oacheşă, sprâncene de Jupiter, era înalt de vreo şase picioare, în toată înfăţişarea lui recunoşteai ceea ce-l deosebeşte cu precădere pe un carmelit, despre care, se spune îndeobşte că întruchipează pe cei mai frumoşi bastarzi ai provinciei. Care femeie nu s-ar simţi cu totul tulburată în faţa farmecului unui astfel de bărbat? Se întreba nespus de încântată şi doamna Rodin, prea puţin convinsă de sublimele calităţi ale bunului domn pe care părinţii ei îl hărăziseră să-i fie soţ. Domnul Rodin, aşa cum am arătat, se prefăcea a fi bărbatul care nu vede nimic, fără ca prin aceasta să nu fie şi mai gelos. El nu părea, prin ceea ce spune, să lase să se vadă ceea ce simţea, aşa că el rămânea alături de soţie şi în momentele când ar fi trebuit să se găsească altundeva. Cu toate acestea, prilejul aşteptat se apropia. Mult prea încrezătoarea doamnă Rodin îi spusese fără înconjur amantului ei că stă în aşteptarea unui moment care să se potrivească dorinţelor lor, ajunse atât de arzătoare că nu li se mai putea împotrivi multă vreme. În ceea ce-l priveşte, părintele Gabriel îi dăduse de înţeles că este pregătit oricând să o mulţumească. Într-un foarte scurt răstimp, în care Rodin nu se afla în preajma lor, Gabriel avu grijă să o facă pe încântătoarea sa iubită să vadă acele lucruri de nespus care o hotărăsc pe femeia care stă puţin în cumpănă... mai lipsea acum doar prilejul. Într-una din zilele când Rodin venise să ia masa la prietenul său din Saint-Hilaire, cu gândul de a-l chema la o partidă de vânătoare, după ce goliseră împreună câteva sticle de vin de Lanerte, Gabriel văzu împrejurarea aceasta ca pe un moment prielnic în a încerca să-şi împlinească dorinţele. — Oh, pe toţi dracii, domnule judecător, îi spuse părintele prietenului său, stătea în dorinţa mea de a ne vedea astăzi, ne-am nimerit cum nu se poate mai bine, căci mă aşteaptă o treabă foarte însemnată, la care îmi puteţi fi de un folos de nepreţuit. — Despre ce este vorba, părinte? — Îl cunoaşteţi pe numitul Renoult din oraşul nostru. — Renoult pălărierul. — Întocmai. — Ei bine? — Ei bine, acest păcătos îmi datorează o sută de taleri şi adineauri am aflat că el este în pragul unui faliment, poate că acum când vă vorbesc el să fi plecat din comitat... ar trebui să alerg într-un suflet la el şi nu pot. — Ce vă împiedică? — Liturghia, pe toţi dracii, liturghia, căci îmi vine să spun că ar fi mai bine dacă liturghia ar aparţine diavolului şi cei o sută de taleri mie. — Cum, nu se poate găsi o scutire de îndatorirea aceasta? — Oh, da, fireşte, scutire! Suntem doar trei. Dacă nu ţinem în fiecare zi trei liturghii, stareţul, care n-ar fi în stare să ţină una singură, ne-ar pârî până la Roma. Dar ar fi o cale, dragul meu, prin care, dacă ai vrea, ai putea să mă ajuţi, nu atârnă decât de tine. — Ei, drace, bucuros, ce-ar trebui să fac? — Când îmi vine rândul, se va găsi acolo doar paraclisierul. Primele două liturghii fiind slujite, călugării noştri nu se vor mai afla prin preajmă, nimeni nu va bănui înşelătoria. Adunarea nu va fi prea numeroasă, vor fi doar vreo câţiva ţărani. Ar mai fi ceva de spus şi despre această doamnă atât de credincioasă care rămâne la castelul din... la o jumătate de leghe de aici, făptură cerească care îşi închipuie că multele-i chinuri îndreaptă nebuniile bărbatului ei, aţi studiat ca să ajungeţi preot, ţin minte că aşa mi-aţi spus. — Desigur. — Ei bine, aţi învăţat cum se face liturghia. — O fac ca şi un arhiepiscop. — Oh, dragul meu prieten, urmă Gabriel îmbrăţişându-l pe Rodin, pentru Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu hainele mele, aşteptaţi să se facă orele unsprezece, este ora zece acum, aşa că vă rog stăruitor să-mi faceţi liturghia la vremea ei. Paraclisierul nostru este băiat bun, n-o să vă dea de gol niciodată. Celor care n-o să vă recunoască, el le va spune că sunteţi un nou preot, pe ceilalţi, care nu or să-şi dea seama, îi va lăsa în greşeala lor; între timp, eu voi alerga la acest ticălos de Renoult, îl voi ucide dacă nu-mi recapăt banii şi voi fi aici în două ore. Mă veţi aştepta, veţi pune la fript peştele, veţi sparge ouă, veţi trage vin; la întoarcere vom prânzi... da, prietene, şi apoi vom merge la vânătoare, da, la vânătoare unde vom avea noroc de astă dată; se spune că în ultimul timp ar fi fost văzută o fiară cu coarne prin împrejurimi, vreau, vezi bine, ca noi s-o dovedim, chiar de-am avea parte de nesfârşite procese cu stăpânul locului! — Aveţi gânduri bune, îi răspunse Rodin şi n-aş vrea să precupeţesc nimic din ce e nevoie spre a vă ajuta, dar oare prin aceasta nu fac niciun păcat? — Nu se poate vorbi de păcat, prietene, ar fi poate dacă ai face un lucru şi acest lucru ar fi rău, dar făcând ceva care n-are nicio influenţă, tot ceea ce veţi spune nu va însemna nimic. Credeţi-mă, mă pricep la cazuistică, nu se poate vorbi aici nici de ceea ce, îndeobşte, numim păcat uşor. — Dar va trebui să spun cuvintele? — De ce nu? Aceste cuvinte n-au putere decât în gura noastră, care la rândul ei în noi... vezi, prietene, eu aş putea să spun acele cuvinte despre pântecele soţiei voastre, transformând în zeu templul la care aduceţi ofrandă... Nu, nu, dragul meu, nu atârnă decât de noi ca să avem puterea transsubstanţierii. Se pot rosti de douăzeci de mii de ori cuvinte care să nu făptuiască niciodată nimic. Adeseori, chiar în noi, lucrarea lipseşte cu desăvârşire. Numai prin credinţă se poate face orice. Cu un grăunte de credinţă se mută munţii, aşa după cum ştiţi din cuvintele lui Isus, dar fără credinţă nu se face nimic... De pildă, adesea, în timpul lucrării, eu mă îndes mai degrabă la fetele şi la femeile din rândul adunării decât la acea afurisită bucată de aluat pe care o învârtesc între degete, aşa că nu puteţi crede că eu fac să se întâmple ceva... m-aş face mai degrabă turc decât să cred aceasta. Slujba pe care-o veţi ţine va fi deci aproape tot atât de bună ca şi a mea; aşa că, dragul meu, să nu vă mustre cugetul şi, mai ales, fiţi cu îndrăzneală. — Doamne-Dumnezeule, ce poftă îngrozitoare de mâncare am, şi acum să stau două ore nemâncat! — Dar nu vă împiedică nimic să mâncaţi ceva, luaţi, aveţi aici ceea ce vă trebuie. — Şi ce fac cu liturghia pe care trebuie să o ţin? — Ei, pe toţi dracii, ce să faceţi, credeţi că Dumnezeu va fi mai pângărit dacă are de-a face cu o burtă plină în locul uneia goale? Că hrana este înăuntru sau că este afară, să mă ia dracul dacă nu mi-e totuna. Haideţi, dragul meu, dacă m-aş apuca să spun la Roma de câte ori mănânc înainte de a face liturghia, aş rămâne pe drumuri pentru toată viaţa. Şi, apoi, nu sunteţi preot, nu sunteţi supus legilor noastre, ceea ce o să faceţi nu va fi decât o imagine a liturghiei, nu va fi chiar liturghia; prin urmare, vi se îngăduie orice, atât înainte de ea, cât şi după, aţi putea să vă sărutaţi şi nevasta dacă ar fi aici, nu este vorba decât de a face ceva care să semene cu ceea ce fac eu, nu veţi sărbători, nu veţi împlini jertfa. — Bine, spuse Rodin, aşa voi face, să stăm liniştiţi. — S-a făcut, zise Gabriel, luând-o la fugă şi lăsându-şi prietenul bine povăţuit paraclisierului... aveţi încredere în mine, dragul meu, în două ore vom fi iarăşi împreună; şi preotul o şterse foarte bucuros. Nu e greu să ne închipuim că el ajunse în grabă la doamna judecător, care nu se aştepta să-l vadă, deoarece credea că e soţul ei, aşa că se arătă a fi nelămurită cu această vizită neaşteptată. — Să ne grăbim, draga mea, îi spuse preotul gâfâind, să ne grăbim, căci nu prea avem timp, un pahar de vin şi să trecem la treabă. — Şi soţul meu? — El face liturghia. — El face liturghia? — Ei bine, mii de draci, drăguţă, răspunse faţa bisericească, răsturnând-o pe doamna Rodin în patul ei. Da, scumpă făptură, l-am făcut preot pe soţul tău şi în timp ce ticălosul prăznuieşte un mister ceresc să ne grăbim să împlinim unul pământesc... Preotul era zdravăn, nu putea fi oprit atunci când punea mâna pe o femeie. Susţinerile lui erau destul de convingătoare, el o înduplecă pe doamna Rodin, deoarece nu e nevoie de prea multă osteneală ca să dovedeşti o ştrengăriţă de douăzeci şi opt de ani cu fire provensală, aşa că el îşi reînnoieşte de mai multe ori dovezile. — Dar, îngerul meu scump, spuse în cele din urmă frumoasa cu totul convinsă, ce repede trece timpul... trebuie să ne despărţim. Dacă plăcerea noastră nu durează mai mult de o liturghie, trebuie că de mult a fost ite missa est. — Nu, nu, scumpa mea, spuse preotul, dând încă o dovadă doamnei Rodin, haide, sufletul meu, avem tot timpul, încă o dată, draga mea prietenă, încă o dată. Ageamii nu se încălzesc aşa de repede ca noi... Încă o dată, îţi spun, fac prinsoare că încornoratul nu şi-a părăsit încă dumnezeul. Până la urmă fură nevoiţi să se despartă, nu fără a-şi făgădui că se vor mai întâlni. Puseră la cale noi vicleşuguri şi Gabriel plecă să-l găsească pe Rodin. Acesta îşi făcuse datoria la fel de bine ca şi un episcop. — Numai quod aures m-a pus puţin în încurcătură, spuse el. Acum aş vrea mai degrabă să mănânc decât să beau. Paraclisierul m-a liniştit. Şi cei o sută de taleri, părinte? — Îi am, fiul meu! Netrebnicul a vrut să-mi ţină piept, eu am înşfăcat o furcă pe care a simţit-o, pe legea mea, peste toate oasele. Când termină jocul cei doi prieteni ai noştri pleacă la vânătoare şi la întoarcere Rodin îi povesteşte soţiei sale despre ajutorul pe care i l-a dat lui Gabriel. — Am slujit liturghia, spunea marele nătăfleţ, prăpădindu-se de râs, da, la naiba, am slujit liturghia ca un adevărat preot, în timp ce prietenul nostru măsura umerii lui Renoult cu o furcă... el se folosea de armele sale, ce să spun, viaţa mea, el îl încornora; ah! Draga mea, ce caraghioasă această poveste cu încornoraţi, e de tot hazul... Şi tu, iubita mea, ce-ai făcut în timp ce eu slujeam? — Ah, prietenul meu, răspunse doamna judecător, se pare că cerul ne-a insuflat, ca să vezi cum lucrurile cereşti ne-au covârşit pe amândoi fără putinţă de tăgadă: în timp ce tu slujeai liturghia, eu spuneam acea frumoasă rugăciune prin care Fecioara îi răspunde lui Gabriel, atunci când acesta o înştiinţează că va rămâne însărcinată cu ajutorul Duhului Sfânt. Cum vezi, prietene, suntem cu siguranţă salvaţi, dacă aşa de înălţătoare lucruri ni se întâmplă deodată la amândoi.

Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta clinilor. Când avea şapte ani, se simţea obosit ca un om de patruzeci şi nouă; la unsprezece, avea deziluziile unui bătrân de şaptezeci şi şapte. Acum, la douăzeci şi cinci de ani, sperând într-o viaţă ceva mai blândă, Antoine a luat hotărârea să aştearnă peste creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori că inteligenţa este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite şi frumos pronunţate, că este atât de pervertită, încât de multe ori eşti mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hârtie de ziar şi admiraţia celor care cred în ce citesc.   Ceainicul începu să scoată un ţiuit anemic. Antoine turnă apa care bolborosea într-o ceaşcă albastră împodobită cu o lună înconjurată de doi trandafiri roşii. Frunzele de ceai se deschiseră învolburându-se, răspândindu-şi culoarea şi mirosul, în timp ce aburii se înălţau şi se amestecau cu masa de aer. Antoine se aşeză la birou, în faţa singurei ferestre a garsonierei lui răvăşite.   Îşi petrecuse noaptea scriind. Într-un caiet mare de şcolar, după numeroase tatonări, după pagini de ciorne, reuşise în fine să dea o formă manifestului său. Înainte de asta, se istovise săptămâni în şir căutând o portiţă de scăpare, nişte subterfugii convingătoare. Dar sfârşise prin a recunoaşte groaznicul adevăr: cauza nefericirii lui era propria-i minte. În această noapte de iulie, Antoine consemnase aşadar argumentele care urmau să explice renunţarea lui la gândire. Caietul avea să rămână ca mărturie a proiectului său, în caz că nu va ieşi teafăr din această experienţă periculoasă. Dar fără îndoială că reprezenta în primul rând un mijloc de a se convinge pe sine însuşi de valabilitatea acţiunii lui, căci aceste pagini justificative aveau seriozitatea unei demonstraţii raţionale.   Un măcăleandru bătu cu ciocul în geam. Antoine îşi ridică privirea de pe caiet şi, parcă spre a răspunde, bătu în el cu stiloul. Luă o înghiţitură de ceai, se întinse şi, trecându-şi o mână prin părul cam gras, se gândi c-ar trebui să fure şampon de la Champion, magazinul din colţ. Antoine nu se considera un hoţ, nu era suficient de neserios pentru aşa ceva şi de aceea subtiliza doar ce-i trebuia: şampon cât o alună presată discret într-o cutiuţă de bomboane. La fel proceda pentru pastă de dinţi, săpun, cremă de ras, boabe de struguri, cireşe; astfel, luându-şi dijma, ciupea zilnic de prin marile magazine şi supermarketuri. Neavând destui bani nici ca să-şi cumpere toate cărţile pe care le dorea, şi constatând acuitatea supraveghetorilor şi a porţilor de securitate de la F. N. A. C., fura cărţile pagină cu pagină şi le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind câştigată print-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare, ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.   Pe când se lumina de ziuă, epuizat de noaptea albă, se pregătea să dea o încheiere proclamaţiei lui. După o clipă de şovăială cu capătul stiloului între dinţi, începu să scrie, cu capul aplecat aproape de caiet, trecându-şi limba peste buze: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare. Nu pot să particip la această minciună: să mă prefac că nu cunosc deja cum se încheie totul. Ştiu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenţei. Va fi mica mea Odisee personală, iar după multe încercări şi aventuri primejdioase voi sfârşi prin a ajunge înapoi în Ithaca. Simt deja mirosul acela de ouzo şi de foi de vită umplute. Ar fi o ipocrizie să n-o spun, să nu spun că, încă de la începutul poveştii, se ştie că eroul va scăpa, ba chiar va ieşi înnobilat de atâtea încercări. Un deznodământ construit în mod artificial pentru a părea firesc va proclama o lecţie de genul: «E bine să gândeşti, dar trebuie să profiţi de viaţă.» Orice am spune, orice am face, există întotdeauna o morală care paste pe imaşul personalităţii noastre. Este miercuri 19 iulie, soarele se hotărăşte în sfârşit să iasă din ascunzătoare. Aş vrea să pot spune, la încheierea acestei aventuri, precum personajul Joker din Full Metal Jacket: «Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu şi nu mi-e teamă.»„   Antoine puse jos stiloul şi închise caietul. Bău o gură de ceai; dar lichidul se răcise, îşi dezmorţi oasele şi încălzi nişte apă pe micul reşou de camping pus direct pe podea. Măcăleandrul ciocăni cu pliscul în geam. Antoine deschise fereastra şi puse un pumn de seminţe de floarea-soarelui pe pervaz.   Pe jumătate, familia lui Antoine se trăgea din Birmania. Bunicii lui din partea tatălui veniseră în Franţa prin anii treizeci, pe urmele lui Shan, ilustra lor strămoaşă, care, cu opt secole în urmă, descoperise Europa. Shan era o aventurieră botanistă; o pasionau artele, leacurile, încerca să schiţeze o cartografie a regiunii. După fiecare expediţie se întorcea la Păgân, oraşul ei natal, îşi regăsea familia şi le împărtăşea alor ei şi învăţaţilor descoperirile făcute. Anawratha, primul mare suveran birman, a auzit de pasiunea ei pentru cercetare şi aventură şi i-a oferit mijloacele materiale şi financiare pentru a descoperi vasta lume necunoscută. Luni în şir, Shan şi echipajele ei au călătorit pe uscat, pe mare, şi s-au rătăcit destul cât să găsească drumul spre Lumea Nouă, Europa. Traversând Mediterana, au debarcat în sudul Franţei şi au ajuns până la Paris. Au oferit mărgele de sticlă şi haine din mătase proastă indigenilor din ţinuturile europene şi au încheiat acorduri de negoţ cu şefii acestor triburi palide, înapoindu-se acasă, Shan a avut parte, pentru descoperirea ei, de o primire triumfală; a fost sărbătorită şi şi-a sfârşit zilele în glorie. În mijlocul tulburărilor şi violenţelor din secolul XX, bunicii lui Antoine au hotărât să plece pe urmele strămoaşei lor, cu speranţa de a găsi o fericire pe potrivă. Se instalaseră aşadar în Bretania, la începutul anilor treizeci; în 1941 au fost chiar întemeietorii celebrei celule de rezistenţi F. T. P. Birmania. Se integraseră treptat, învăţaseră bretona şi, ceva mai greu, să le placă stridiile.