Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

 Sibila de Agustina Luis CONSIDERATĂ ÎNCĂ DE LA APAriţie, în 1954, un miracol, Sibila Agustinei Bessa Luis reprezintă nu numai deplina consacrare a autoarei, ci şi un moment de răscruce în literatura portugheză contemporană. Romanul primise în 1953, încă în manuscris, Premiul Delfini Guimarăes, acordat în unanimitate de un juriu prestigios din care făceau parte: Vitorino Nemeşio, Bran- quinho da Fonseca, Tomâs de Figueiredo şi Alvaro Lins. La publicare, în anul următor, Sibila este încununată cu o a doua distincţie literară: Premiul Ega de Queiros. Zece ani mai târziu, Eduardo Lourengo scria: „Fără a dori să împrumutăm rolul prea puţin confortabil al Ca- sandrei, presupunem că viitorii istorici ai literaturii noastre contemporane vor alege extraordinarul an 1953 ca piatră de hotar între două epoci culturale şi literare. La temelia acestei pietre de hotar, cu litere la fel de vii ca şi acum zece ani, străluceşte încă un nume enigmatic, desăvârşit de potrivit pentru ceea ce numeşte: Sibila. Dar lumea romanescă a Agustinei Bessa Luis, prin simpla ei apariţie, a deplasat centrul atenţiei literare. Are prea puţină importanţă faptul că epidermice curente îşi continuă cursul, cu mai mult sau mai puţin noroc. Este o literatură riouă cea pe care Sibila o inaugurează la noia Coloquio – Artes e Letras, nr. 26/1963). Într-adevăr, atât În Sibila cât şi în operele ulterioare, Agustina Bessa Luis nu s-a lăsat influenţată de mode sau tendinţe autohtone ori străine, nu a cedat teoriilor literare sau experimentelor imediate – într-o epocă dominată de neorealism şi de existenţialism de sursă fran- ce-u, de literatură freudistă creată cu precădere de scriitorii grupaţi în jurul revistei „Presenqau sau de resurecţia suprarealismului –, ci şi-a durat opera bazându-se pe valorile intrinseci ale creativităţii sale excepţionale, precum şi pe filonul clasic al literaturii veacului trecut, reprezentată în special de cele două mari modele ale naraţiunii lusitane: Cămilo Castelo Brânco şi Ega de Queiros. „Mai ales în ceea ce priveşte romanul, remarcă Âlvaro Manuel Machado, Agustina Bessa Luis rezolvă, mai bine decât oricare romancier portughez al secolului nostru, vechea şi facila opoziţie Camilo-Ega, adică roman naţional versus roman universal, opera ei romanescă devenind, în acelaşi timp, cea mai adine înrădăcinată în cultura portugheză, generic vorbind, şi eve mat cultural universală dintre toate. Orice mare creator trebuie să fie concomite7it un gânditor. Adică, în sinteză, trebuie să pună în chestiune cultura sa regândind cultura universală. Or, Agustina o face, după părerea mea, mai plenar decât oricare alt prozator portughez al secolului nostru. A (Âlvaro Manuel Machado – Agustina Bessa Luis – Vida e Obra, Areddia, Lisboa, 1979, p. 25). Operă de deplină maturitate creatoare, Sibila nu s-a ivit pe neaşteptate, ca şi cum nimic din ceea ce scrisese până atunci autoarea nu ar fi pregătit-o sau anunţat-c. Sibila este mai curând o continuare firească a primelor sale trei cărţi – a pletoricei „lumi închise “revelate de Mundo Fechado, a excesului de vitalitate care copleşeşte condiţia umană din Os Super-Homens şi a complexităţii fragmentare exprimate cu rigoare simbolistă în Contoş Impopulares. Astfel, raportat la volumele anterioare, romanul ne apare ca „un fel de catharsis stilistic, o carte-summa către care converg toate potenţiali- tăţile scrisului Agustinei Bessa Luisa (Âlvaro Manuel Machado – op. Cât., p. 37). În aceeaşi măsură, adăugăm noi, Sibila, este o carte profetică, care sintetizează tendinţele ulterioare ale scrisului său, o carte-cheie, indispensabilă pentru înţelegerea edificiului monumental care este opera scriitoarei portugheze. Începând cu Sibila, Agustina (familiaritate prin care portughezii îşi omagiază, ele fapt, valorile naţionale) iniţiază crearea unui univers romanesc propriu, laborios construit, cu o viziune extrem de personală asupra mediului cultural şi social portughez, încercând să dezvăluie succesivele straturi cognoscibile ale existenţei umane în temporalitate. Or, această pasiune pentru abisurile fiin- ţei devine la autoare pasiunea pentru scris, reflectatg. De uimitoarea vastitate a operei. Simplificând desigur, Sibila nu este altceva decât descrierea unei vieţi văzută ca portret. Întreaga carte se centrează pe figura Quinei (Joaquina Augusta), modestă proprietăreasă de ţară în nordul Portugaliei. Referinţele circumstanţiale (timp istoric, politică, elemente de civilizaţie) sunt relativ rare şi întâmplătoare pentru că, de fapt, Sibila reprezintă o transpunere a câmpului de conştiinţă a protagonistei, cu limitele şi mărcile sal-2 particulare. Pentru Quina (numele are în portugheză cono- taţii simbolice – aş quinas sunt cele cinci scuturi heraldice de pe stema Portugaliei), pământul „nu era un glob uşor turtit la poli, ci spaţiul limitat în care trăiau şi comunicau unii cu alţii, prietenii şi cunoscuţii ei “. Naraţiunea progresează aşadar în funcţie de mobilitatea privirii Quinei, respectându-se doar în aparenţă suita cronologică, căci neaşteptate salturi temporale vin să zdruncine sentimentul liniştitor al unui timp derulat linear. Acţiunile polarizează sau se aglomerează concentric, «nlumi închise “care pentru moment se deschid şi se întrepătrund», urmând traiectele sinuoase ale unor analogii subiective. Cu toate acestea, nu Quina este cea care vorbeşte în roman. La prima vedere, naratorul Sibilei pare a fi Germa (Germana), nepoata Quinei. Numele ei (germana înseamnă în portugheză vară primară) nu trebuie considerat o subliniere tautologică a unei înrudiri efective, ci revelarea unei profunde înrudiri spirituale, precum şi a unei relaţii „parazitare “între cele două personaje: Germa există numai în măsura în care poate interpreta „glasul sibilei sale “. Ea este artistul, „produsul cel mai gratuit al naturii. Cel care se poate defini ca o inutilitate imediată”, iar momentul aparent al declanşării actului de resuscitare a memoriei este întâlnirea, după mulţi ani, în. Casa din Vessada – casa Quinei – cu Bernardo Sanches, şi el un ultim descendent al aceleiaşi familii, odinioară vitală şi originală. Cu Bernardo Sanches, burghezul dandy şi snob, comunicarea nu este posibilă. Astfel, reconstituirea vieţii Quinei —’ întreaga carte – are loc în spaţiul abisal al unei secunde de tăcere între cei doi inter- */ Locutori. Ar părea, aşadar, că Germa este un personaj convenţional, împrumutat, din reţetele clasice, menit să introducă ficţiunea unei istorii personalizate. Este adevărat că Agustina Bessa Luis propune această convenţie, dar pentru a o mina subtil ulterior, căci nici Germei nu îi aparţine discursul, în el insinuându-se o voce nouă, un narator dotat cu o percepţie raţională de rang superior. Ca artist, Germa posedă intuiţia pentru caracterul deosebit al fiinţei care a fost Quina, ea este un fel de medium prin care o conştiinţă intelectuală, adevăratul narator, poate avea acces la existenţa personajului. Fiinţa vie trăieşte închisă în sine, nemijlocit. Artistul o percepe, făcând-o permeabilă intelectului care, meditând-o, o transpune în pagină, instanţa generatoare a scriiturii se situează, aşadar, la un nivel meta-discursiv, acţionând deja în categorial. Opera se înfăţişează ca un produs intelectual, rod al unei minţi ordonatoare care capturează prin intuiţie viaţa, făcând-o etern prizonieră în monument. În Sibila se conturează astfel o structură tripartită a instanţelor creaţiei literare şi, implicit, a lumii romaneşti: trăirea nereflexivă, intuiţia artistică şi intelectul ordonator, ceea ce ne aminteşte de clasica ierarhie: trup, suflet, spirit, pe care însă autoarea nu o valorizează unilateral, în sensul afirmării supremaţiei intelectului, ci o pune sub un tulburător semn de întrebare. Căci, paradoxal, Sibila, un roman, intelectual, nu face decât să. Interogheze misterui fiinţei umane, încercând neîncetat să răspundă întrebării puse în primul capitol al cărţii: cine a fost Quina cu adevărat?, dar lovindu-se tot timpul, dincolo de orice demers raţional, de o ~otlă obscură, indescifrabila, în faţa căreia cuvintele trebuie să se oprească învinse. Considerând misterul drept una din categoriile universului romanesc al scriitoarei, Âlvaro Manuel Machado distinge, potrivit sugestiilor lui Vladimir Jankelevitch, misterul de secret, ca două concepte antinomice. Dacă secretul poate fi pătruns, disecat, el reprezentând doar o stare de pre-cunoaştere insuficientă a obiectului, misterul rămâne circumscris şi incognoscibil, iar cunoaşterea nu face decât să îi revelc esenţa indestructibilă şi fecundă. Nu întâmplător Sibila se concentrează pe dezvăluirea tainei fiinţe umane, ca şi cum autoarea ar fi dorit să dea frâu liber unei creativităţi raţionale după ce a pos- tulăţ odată pentru totdeauna mistend ca faptul cel mai adine, inalienabil, al omului. Or, dacă misterul există, discursul devine epifania incognoscibilului, întregul eşafodaj baroc, elaborat cu minuţie prin acumularea şi îmbinarea detaliilor, în vif- tejuri succesive, servind în fond pentru a comunica – paradoxal – incomunicabilul. Natură abisală, Quina este o prezenţă ambiguă, con- sumindu-şi existenţa între tentaţia transcendentului şi înclinaţia spre valorile vieţii practice de un materialism adesea meschin. Ea este o sibilă nu pentru că ar face cu adevărat prevestiri semnificative, ci pentru că este populată de o forţă a cărei adâncime scapă propriei conştiinţe şi care conferă un relief simbolic unei vieţi altminteri banale. Este o sibilă pentru că – inconştient – îi transmite Germei mistend condiţiei umane, lăsând un mesaj şi o moştenire spirituală fiinţei de care s-a considerat întotdeauna străină. Este, în sfârşit, o sibilă pentru că, datorită ei, putem asculta glasul patetic al unei lumi apuse, prin excelenţă anonimă, ale cărei personaje ’ating eternitatea în măsura în care intră sub incidenţa privirii Quinei. Dincolo însă de câmpul acestei priviri, opacitatea este completă. Din unghiul ele vedere al unei retorici imanente, universul romanesc al Sibilei găseşte în sinecdocă figura mentală generativă a textului. Obiectele prezentate parţial, în momente diferite, se constituie treptat în mintea cititorului ca totalitate caleidoscopică. Sunt obiecte succesive, „cinetice”, niciodată prezentate ca globalitate, fragmente de percepţie, a căror condiţie esenţială de plenitudine o reprezintă desfăşurarea în timp. Numai timpul, şi el eliptic, este acela care le poate întregi, devenind astfel condiţia sine qua non a oricărei spaţiali- tati. Niciodată autoarea nu renunţă la fragmentar, nu cade pradă tentaţiei de a epuiza, de a da o viziune definitivă şi, în cele din urmă, statică a obiectului. Descrierea cea mai tradiţională în aparenţă alunecă într-o întâmplare semnificativă; detaliul proliferează, modificând direcţia naraţiunii. Cu toată fantezia faptică prezentă pe parcursul întregii cărţi, evenimentul nu este privilegiat în dauna altor elemente ficţionale, ceea ce contribuie la crearea unei senzaţii de lectură egal tensionată, fără momente de pauză, de respiraţie, prezente în romanul tradiţional. Deopotrivă, personajele Agustinei Bessa Luis, compuse din detalii, din amănunte persona- lizante sau pitoreşti nu îşi câştigă dreptul la individualitate decât printr-o răbdătoare acumulare. Ceea ce ni se impune, aşadar, este o scriitură barocă – în tradiţia profundă a spiritului lusitan – în care pasiunea pentru detaliu transformă ornamentul dintr-un element superfluu şi exterior într-un liant structural, şi în care reflecţia dezvăluie o gândire filosofică epurată de clişee aforistice sau moralizatoare. Aleatoriul perspectivei, deliberatul apel la revelarea altor şi altor faţete ale fiinţei, explică, de bună seamă, pasiunea pentru accidental, precum şi tentaţia pentru conceptualizaliitr-o alter nanţă continuă, dialectică. Agusţina se slujeşte de efemer, înţeles deopotrivă că tehnică.A. $. Tructy. Râi mozaicate, pentru a pune în lumină eternitatea naturii umane. . Printr-o fericită comparaţie, Alvaro Manuel Machado apropie scriitura barocă a Agustinei Bessa, Luis de arta rozasei. „Rozasa este, în catedralele gotice, un ornament — Dar un ornament esenţial, căci de el depinde întreg echilibrul construcţiei catedralei, unind lumea exterioară şi lumea interioară, mişcarea şi chietudinea, acţiunea şi contemplarea". Aşa cum rozasa este „încercarea de fixare a luminii fugitive într-un centru al viziunii totale, arta romanescă a Agustinei Bessa Luis mi se pare a fi o continuă căutare a cuvântului care fixează, chiar şi pentru un moment, o relaţie deambulatorie, o relaţie între corespondenţe neaşteptate, între fulgurante divagaţii^. Capodoperă a literaturii portugheze şi universale, în care proliferarea barocă a imaginii este domolită de seninătatea ironică a unui spirit clasic, iar clarviziunea anarhică a creativităţii debordante de luciditatea enigmatică a unei minţi ordonatoare, Sibila este una din acele creaţii perfecte care fascinează şi nelinişteşte deopotrivă. Iar perfecţiunea, ne spune Agustina Bessa Luis în O Şusto, „nu place lui Dumnezeu dacă nu e agilă ca fulgerul, creaţia nu e perfectă dacă nu poartă pecetea momentanului. S-a făcut lumină, nu s-au ţesut una câte una, razele soarelui cu perseverenţă, cu talent şi bun gustu. DAN CARAGEA — UNDEVA, PE VERANDA acestei încăperi, spuse Germana, se află înscrisă o dată ce aminteşte de epoca în care casa a fost reconstruită. Pe la 1870, un incendiu a mistuit-o până în temelii. Moşia este însă aceeaşi: aceleaşi ogoare, aceleaşi păşuni, luate în arendă de la Coroană acum mai bine de două sute de ani, şi care au rămas din tată în fiu în aceeaşi familie de oameni ai pământului. — Un fel de aristocraţie ab imo. Şi Bernardo râse, cu o ironie afabilă, puţin distrată. Cu un gest maşinal îşi scoase ochelarii, apoi îi puse la loc, potrivindu-le ramele de aur în şanţurile care păreau urme adânci de unghii. Clipi iute din ochi, ca şi când l-ar fi orbit Lumina, şi adăugă: „Ab imo, a pământului…” căci, pentru el, cultura era un privilegiu personal şi nu lăsa niciodată să-i scape ocazia de a o împărtăşi şi altora, cu generozitate. Bernardo aparţinea acelei ramuri a familiei care ajunsese de la capitalism la nivelul imediat superior al intelectualităţii şi aici se fixase ca o adevărată aristocraţie. Căci ce altceva este aristocraţia, dacă nu treapta cea mai înaltă pe care o societate doreşte să o atingă, supremaţia unei clase asupra celeilalte, impunerea valorilor ei, fie ele ale puterii, ale muncii, ale spiritului, în funcţie de epoca care le este favorabilă? Familia lui Bernardo Sanches dobândise un statut aristocratic, ceea ce însemna că se mulţumea să-şi împlinească o anume moştenire de obiceiuri, fraze, opinii, care, odată desprinse de personalităţile care le dăduseră originalitate, rămăseseră doar nişte imitaţii goale şi snoabe. De fapt – gândea Germana –, talentul imitaţiei ajunge să fie la fel de caraoteristio ca şi originalitatea, nu numai pentru anumite familii, ci chiar, în general, pentru anumite popoare. Bernardo Sanches era exponentul unei rase care fusese eroică şi magnifică atâta vreme cât istoria ei însemnase o chestiune de supravieţuire, dar care, dobândind siguranţă şi confort, căpătase o strălucitoare mediocritate. Germana, vara lui, era la rândul ei un rezultat al diverselor degenerescenţe – artistul, produsul cel mai gratuit al naturii, cel care se poate defini ca o inutilitate imediată. Era o creatură răbdătoare, timidă, care inspiră o încredere fără margini. Nu semăna câtuşi de puţin cu artiştii care se fac remarcaţi, în general, prin banalitatea lor excentrică, distingându-se de burghezi prin faptul că îşi trăiesc extravaganţele pe care aceştia şi le reprimă. Avea inteligenţa de a părea o fiinţă obişnuită. Una din plăcerile ei era de a se analiza ca re- ceptacol al unui lung trecut, loc în care prindeau viaţă cavalcada generaţiilor şi contradansul afinităţilor; aptitudini, gusturi, forme ce se transmit că nişte solii peste timp, se pierd, se dezbină, răsar din nou, identice cu versiunea de odinioară. Acum Germa se balansa neobosit într-un vechi rocking-chair care, la fiecare mişcare mai violentă, sălta pe podeaua pe care se aflau grămezi de mere proptite cu scânduri negeluite. Precum Quina — Gândi. Şi. Absorbită, începu să murmure un monolog domol, în timp ce privea cadrul uşii deschise spre bucătăria în care se zărea vatra măturată de cenuşă. — Ce spui, Germa? Întrebă Bernardo. O cerceta cu o curiozitate superficială, uşor iritat că altceva în afară de el însuşi îl putea nelinişti. Cum ea îl privea zâmbind, fără să-i vorbească, se gândi că era mai comod să continue să se simtă aici un oaspete dorit şi să considere chiar tăcerea ei drept un semn de amabilitate. În realitate, Germa nici măcar nu se gândea la el. Bernardo ştia că dacă ar fi lăsat ca această bănuială să prindă rădăcini, nu ar mai fi venit niciodată pe aici şi că, în adâncul sufletului său, s-ar fi născut o nevoie permanentă de răzbunare. Preferă aşadar să nu bage de seamă că, în acele clipe, Germa era complet înstrăinată şi absentă şi că încăperea cu tavanul scund, unde plutea o mireasmă de fân şi de mere, se umpluse de o nouă pre zenţă, vie, intensă şi familiară, caldă şi umană, ca atunci când te întorci pe meleagurile unde ai trăit odinioară şi sufletul răspândeşte în juru-i chemarea puternică a trecutului. Şi, dintr-o dată, Germa începu să vorbească despre Quina. Era în septembrie şi casa, ocupată temporar, începuse să-şi piardă aerul de părăsire şi de ruină, înlocuit acum de căldura glasurilor şi de zgomotul paşilor care călcau pe frunzele uscate de porumb risipite pe duşumea. Vremea era blândă. Pătrunsă de liniştea naturii vlăguite, care se desluşeşte în căderea unduitoare a frunzelor sau în curgerea inutilă a apei printre tulpinile secerate de porumb. De la moartea Quinei nu se mai simţise niciodată în casă emanaţia aceea de mister grotesc sau ingenuu pe care o aducea prezenţa ei. Iar Germa nu mai regăsea plăcerea de odinioară când, seara, lângă vatră, răscolea cenuşa, risipea jeraticul cu vătraiul, desena prin aer cercuri de foc cu cleştele încins sau căuta prin cotloane sfârleaza de Crăciun, pe care literele erau pictate cu vopsea din fructe otrăvitoare de pădure. Ah, această Quina, atât de ciudată, atât de dificilă, dar de care nu-şi putea aduce aminte fără un dor răscolitor, cine fusese ea cu-adevărat? Joaquina Augusta se născuse chiar în această casă, cu şaptezeci şi şase de ani în urmă. La naştere, fetiţa nu părea că o să trăiască mult. Era plăpândă. Vineţie, şi la încheietura mâinii stângi avea o pată roşiatică, pentru că în primele luni de sarcină, la tăierea porcului, maică-sa fusese împroşcată cu ficat crud. Era a doua fiică care izbutise să se nască într-o căsnicie de şapte ani – ceilalţi copii concepuţi neajungând să se împlinească într-un organism şubrezit de posturi disperate, de chinuri de femeie tânără al cărei soţ era cel mai mare crai din ţinut. Căci doamna Maria da Encarnaţâo, aleasă din mulţimea de fete ale casei Freixo, delicată, zveltă, cu părul bine întins peste tâmpie, mijlocul subţire strâns cu o centură neagră de şaten – aşa cum avea să rămână modă pentru toate femeile din familie – luase un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, despre care bă- trânele din partea Jocului spuneau, cu un ton binevoitor şi uşor complice, „că sucea capul femeilor”. Şi era adevărat. Se căsătoriseră într-o d. Fniirieaţă, fără ştirea nimănui. După ceremonie, mireasa îşi reluâse locul în casa părintească, amăgind astfel încă o vreme cortegiul de femei dispreţuite, printre care se numărau chiar propriile ei surori. De fapt, Francisco Ţeixeira era un fluş- turatic fericit. Avea o casă, pământ bun şi alte averi însemnate pe care însă le administra prost, pentru că era o fire petrecăreaţă, iubea plăcerile şi viaţa pe picior mare. Îi plăceau gesturile măreţe, generozitatea, însă trufia firii lui ţinea mai degrabă de o anume discreţie, decât de fanfaronade bătătoare la ochi. Dacă era cineva gata în orice clipă să răzbune o jignire, să pună mâna pe ciomag, să împartă lovituri în dreapta şi în stânga, speriind vitele şi făcând să ţipe bătrânele care se puneau pe fugă, cocârjate, încercând să salveze în poalele şortului ce le mai rămânea din coşurile cu ouă, acela era Francisco Ţeixeira. Mic. De statură, plin de nerv, prudent şi scurt la vorbă, era conştient de farmecul favoriţilor săi bălai în ochii femeilor, pentru care pielea oacheşă de maur nu făcea doi bani în chestiuni apolinice. Maria da Encarnagăo se îndrăgostise de el la nouă ani, într-o seară, când, trecând prin sat, nu izbutise să sară peste un şuvoi umflat de zăpezile iernii; apa spumega prăbuşindu-se într-o râpă peste care se încovoiau sorbii scuturaţi de vânt. — Ce faci aici, fetiţo? A cui eşti? Întrebă Francisco Ţeixeira, care tocmai trecea, cu gulerul pestriţ al mantalei acoperindu-i pe jumătate, obrazul. Maria răspunse cu un glas timid, însă sec şi înţepat.

Așa se face pe la noi   Lamarat Minar nu locuia în Iwojen, spre deosebire de Halid, bărbatul cu dinți maronii, șoferul taxiului alb marca Mercedes, care, grație meseriei lui cunoștea fiece deal, fiece culme și fiece văiugă din acel ținut. Halid știa chiar și de unde veneau toate zumzetele respective, bâzâitul care în după-amiaza aceea răzbătea din orișice agavă, țârâitul stăruitor al greierilor. Halid, șoferul de taxi, era omul care străbătea toate drumurile, nu îndrăznea să se-nsoare și credea că scaunele de grădină sunt pentru puțoi. Într-un fel sau altul, Halid își mai putea aduce aminte chiar și de figura lui Lamarat Minar, fiul fiului tatălui din acel sătuc de la malul mării, băiatul care nu mai călcase în Iwojen de la vârsta de zece ani. Halid își aducea aminte bine de Lamarat, de unde se vede imediat că locuitorii acelui ținut, cu excepția morților, și-au cultivat un obicei bolnăvicios – acela de a nu uita nimic. Și încă un lucru pe care nu-l uitase Halid – „hârbul șoselelor”, cum îl numeau șchiopii, orbii și surzii care, ascunși cu toții prin cârciumi și prin curți interioare, își spălau picioarele pe care nu le puteau mișca, vedea sau auzi (dar le puteau mirosi), ținându-le sub un robinet și îndepărtând ritualic jegul dintre degete – era nașterea aceluiași Minar, într-un sat din Iwojen, într-o casă pătrată, în clipa în care bunica făcea clătite pentru puturoasa de noră-sa. Șoferul de taxi povestea despre nașterea aceea oricui era dornic s-asculte și să dea cinci dirhami pentru drumul prin ținutul Iwojen până la orășelul F. De la graniță. Așa cum putea povesti și despre cordonul ombilical și despre iuțeala bătrânei – de câte ori nu auzise el minciuna aceea adevărată pe care între timp o credea toată lumea –, de unde se vedea că băiatul păstrase o oarecare legătură cu acel ținut asemenea unui hrean cu frunze bogate care, în mod straniu, cu cât creștea mai departe de rădăcină, cu atât devenea mai roditor, încăpățânându-se să crească și într-un pământ tare ca piatra și uscat. Lamarat Minar, băiatul de 20 de ani care se urcase în taxi, se născuse undeva în Iwojen. Ținutul acela e presărat pretutindeni cu excremente de animale, sate și pâlcuri de case răsfirate. Când vii în Iwojen dinspre mare, dai mai întâi de satul Mira Mora, o adunătură pestriță de așezări ridicate în jurul unui izvor; ceva mai încolo, înainte să ajungi la pădurea de conifere, se află satul Tintin, iar la est de dealuri, Jefella. După ce treci de pădurea de conifere, poți să-ți îndrepți pașii fie spre Mossarat, Ezeboch sau Verster. Apoi ajungi în F., orașul de la graniță unde fac popas taximetriștii și africanii, aflat la intrarea în Melilliar, colonie a coroanei spaniole, orașul unde săpunul, margarina la pachet și detergentul OMO sunt mult mai ieftine, produse de contrabandă strecurate cu miile pe sub rochii sau burnuzuri. Melilliar mai este, de asemenea, singurul oraș din Iwojen unde găsești mai multe femei – mult mai multe femei – decât bărbați. Și dacă treci mai departe sau, întâmplător, vii dintr-acolo, mai e Al Mahala, un oraș plin cu emigranți, ticsit de maghernițe îngrămădite una într-alta. Iar aici, bărbații sunt mult mai numeroși decât femeile. (Aproape toți bărbații din Al Mahala își caută o femeie, încât mai-mai că le vine să strige: „O femeie, o femeie, îmi dau și mintea pentru o femeie!”) Acesta era orașul unde tatăl lui Lamarat, așa cum îi șade bine unui emigrant, a construit o casă, o casă cu cinci stâlpi și o canalizare care, în scurtă vreme, s-a înfundat cu mamă și libărci. Tot acesta era și orașul unde, în schimbul unei case, tatăl lui Lamarat își dăduse fata de nevastă fratelui său, care avea să fugă de la propria lui nuntă. Toate acestea s-au petrecut în satul care era mai îndepărtat de Al Mahala decât oricare alt sat din Iwojen, un sat numit… Touarirt. Satul Touarirt număra câteva case pe malul mării și era locul unde, printre stâne de oi și cotețe de păsări, între „Vântul din San Antonio” și „Casa noastră”, în casa zisă „Vizuina lupului” se născuse Lamarat Minar sau, cel puțin, așa i se spusese lui. Lamarat Superstițiosul („De ce-mi zici așa?”), Lamarat Nebunul („Glumești sau vorbești serios?”), Lamarat Necumpătatul, Tainicul, Dușmănosul, Cel-ce-scrâșnește-din-dinți, Prefăcutul, Cel-crescut-strâmb („Oare până când poate îndura un om atâtea porecle? Poate până când se ramolește?”), care venise să stea câteva zile în satul lui natal ca să ia parte la o nuntă de neuitat, se născuse într-o însorită zi de sâmbătă, fiind fiul unui tată și al unei mame care înainte să se căsătorească locuiseră unul deasupra altuia pe coasta unui deal din inima satului, la malul Mării Mediterane, într-o vreme care unuia dintre ei i se părea foarte îndepărtată, iar altuia i se părea c-a fost ieri, dar, în orice caz, cu mult, mult timp înainte de apariția anticoncepționalelor și a copiilor cu malformații cauzate de talidomidă. Două familii locuiau la numai o aruncătură de băț una de alta și într-una dintre case locuia un băiat, iar în cealaltă o fată – și-așa a început toată tevatura – care ani de zile mai târziu, la vremea cuvenită, aveau să devină tatăl și mama aceleiași persoane. Singurul lucru care despărțea cele două case în care locuiau familiile viitorilor părinți ai lui Lamarat Minar era un șir de cactuși, încărcați cu ditamai fructele verzi, roșii, arămii și galbene, care împânziseră tot peticul de pământ ce se întindea cum se cuvine între cele două case în formă de cub. În jurul acelei palme de pământ se întindeau terase pe care familia tatălui cultiva grâu. — Un țăran n-o duce mereu greu în viața de zi cu zi, îi zisese adesea bunicul lui Lamarat Minar tatălui său, pe când îl creștea dorind să facă din el un fermier. Trebuie doar să faci ceea ce au făcut strămoșii noștri cu sute de ani înaintea noastră, ce m-a învățat pe mine tata și ce-am să te-nvăț și eu pe tine: iei sămânța, o împrăștii și te rogi ca Sidi Rabi să facă restul. Tatăl binecuvântă aceste învățături cu un scurt, dar înflăcărat inshallah[1], potrivit în orice ocazie. Și, în chip ciudat, tocmai pe acea bucată de pământ plină de cactuși, printre holdele de grâu, printre cele câteva rugăciuni rostite în fiecare zi, s-a aprins iubirea dintre tatăl lui Lamarat Minar și mama-cu-plete-negre-ca-abanosul. Toate gesturile de tandrețe dintre cei doi aveau loc pe palma aceea de pământ înțesată de un talmeș-balmeș de fructe de cactus-culege-le-decojește-le-mănâncă-le unde îndrăgostiții încercau să petreacă împreună cât mai mult timp. Și iubirea lor dădea în pârg odată cu fructele de cactus, în răstimpul uneori lung, alteori scurt dintre asfințitul soarelui și ultima rugăciune mormăită de tații și mama lor, ocupați cu privitul în altă parte (căci Mecca se afla în cealaltă direcție). Dar, păzea, căci primejdia pândește de pretutindeni, din fiece ungher și fiece colț. Tineri îndrăgostiți, nu-i lăsați pe ceilalți să vadă ce e-n inimile voastre, căci își vor înfige acolo pumnalele lor boante. Băiatul și fata erau înnebuniți unul după altul, ce-i drept, dar nu erau atât de înnebuniți după cuțitele băgăcioșilor, așa că-și aranjau întâlnirile astfel încât să nu afle nimeni de iubirea lor înflăcărată, în momentele când toți oamenii din Touarirt fie își făceau rugăciunea, fie luau cina, fie le făceau pe amândouă în același timp, deși acest lucru necesită o măiastră îndemânare cum arareori s-a văzut în Touarirt și-n împrejurimi sau chiar nu s-a mai pomenit vreodată. Cei doi tineri se iubeau de mama focului, acolo, printre fructele de cactus ce păreau bătute-n cuie pe trunchiurile înalte ale cactușilor și printre excrementele umane, căci, întâmplător, peticul acela de pământ era folosit și ca latrină de cele două familii, iar fecalele păreau să răsară direct din pământ. Mai că-ți vine să te ridici în picioare și să strigi: „E-un început cam șubred pentru un viitor trainic!” Și apoi îți vine să stai jos și să zici: „Ce vorbești, nu-i lucru ușor ca, la fiece mișcare, să ai grijă să nu calci, Doamne ferește, în rahatul cuiva și să mai stai și cu ochii-n patru ca nu cumva să te vadă cineva! Într-adevăr, nu-i câtuși de puțin caca-maca.” Și totuși, din când în când, în pofida tuturor măsurilor de prevedere se mai întâmpla ca unul dintre ei să calce într-un rahat. „Nu-i nimic, dragule, șoptea mama netulburată când cârnatul îi mânjea papucul, cică rahatul aduce noroc, parc-așa se zice.” Și vorbele curgeau iar și iar, dulci ca mierea și zahărul, căci vorba dulce mult aduce. După datina locului, tatăl promitea c-o să-i dea aproape tot ce avea el pe dinăuntru: inima, ficatul, plămânii, splina, mațele, stomacul, creierul, limba și așa mai departe, toate cele, mai puțin sula, căci avea să vină și rândul ei, dar mai târziu. Un întreg haggis[2] de organe era pus la bătaie pentru ca mama să priceapă că pasiunea tatălui pentru ea era totală. Și ce făcea mama? Mama asculta, dând din cap aprobator, căci tare frumoase i se mai păreau vorbele acelea. Și, uneori, de la pasiunea revărsată de tată într-un mod atât de caraghios, mamei i se făcea o foame teribilă și-ncepeau să-i chiorăie mațele. Iar atunci mama o lua dintr-odată la sănătoasa, fugind de pe câmpul cu cactuși, ca și cum ar fi văzut ceva sau pe cineva care urmărea să le sfârtece inimile, făcea slalom în vârful picioarelor printre grămăjoarele de rahat și lua pe furiș din bucătărie pâine și ceapă goală, apoi se-ntorcea în goană, se strecura cu grijă prin rândurile de cactuși și mânca delicatesele împreună cu tata, după care cei doi se priveau adânc în ochi. — Dacă ar fi să mă iau după filmele alea așa-zis romantice care rulează în Melilliar acum ar trebui să fac ceva, se gândi tatăl… Dar ce anume? Ce naiba ar trebui să fac?… Și pentru că porumbeii erau nevoiți să țină seama de restul lumii, întâlnirile lor erau întotdeauna deosebit de scurte și, după ce se-ntuneca de-a binelea, se desprindeau unul din brațele celuilalt și se duceau fuga-fuguța acasă, la spălat, mâncat, spus rugăciunea și trezit ca de obicei dis-de-dimineață pentru o nouă zi.   Pentru viitorul tată al lui Lamarat o nouă zi însemna să trudească pe diversele terase pe care le deținea familia lui, împrăștiate pe tot cuprinsul satului. Din pricina reliefului deluros al ținutului și a drumurilor înguste pe care nu puteau trece animalele de pus la jug, în Touarirt trebuiau construite terase, fapt care aducea cu sine o muncă istovitoare pentru tată. Machiler Minar era tatăl tatălui, Teroet Minar, și stăpânea câteva terase mici cu pământ nisipos și fierbinte pe care cultiva viță-de-vie. Cinstitul gospodar mai izbutise să prăsească și niște ceapă, niște cartofi și niște morcovi pe câteva palme de pământ pe care le avea la câțiva kilometri mai încolo, pe terenurile din vale, lângă așa-numita casă San Antonio – „care-și trage numele de la un spaniol care a locuit odată acolo”, îi povestea tatăl tatălui. Din când în când, recolta era vândută la vreo zece kilometri mai la nord, în Melilliar, colonia coroanei spaniole, unde Machiler mergea călare, ducând legumele în coșuri de nuiele. Familia o ducea bine de pe urma negoțului și toată lumea era fericită. Până aici toate bune. Tare fericită mai era și familia care locuia în casa din spatele rândurilor de cactuși, cea a viitoarei mame a lui Lamarat. Spre deosebire de toată suflarea din Touarirt și poate din tot restul ținutului Iwojen, ocupanții acestei locuințe pătrate, ridicată din lut, șipci de bambus și balegă de cal, nu se îndeletniceau cu asemenea activități umile cum ar fi să semeni, să ari, să culegi și apoi să te duci la Melilliar cu sacii plini de struguri și ceapă. Familia din acea casă, o mamă și patru fiice despre care se spunea – deși eu unul nu le-am văzut și nici Halid Hârbul Șoselelor nu le-a văzut pe cele patru surori, dar lumea vorbește, așa c-o fi adevărat – că se întreceau în frumusețe una pe alta și că știau și ele acest lucru, trăiau pe spinarea generoasă a tatălui lor care era plecat, hăt departe, în Franța, unde lucra în minele de cărbuni, undeva pe lângă Strasbourg. La răstimpuri, familia primea câte un mandat poștal cu o mulțime de franci și din când în când câte o poză cu tata pe bicicletă, tata pe motocicletă, tata în Mercedez Benz și tata la pensiune (cu mătura-n mână, privind spre obiectiv). Ca urmare a acestei avuții picate din cer, cele patru fete care locuiau în acea casă și-mpărțeau aceeași cameră ajunseseră cu ușurință să deprindă virtuți care nu erau la mare preț în Touarirt. Așa că nu era pentru nimeni un lucru de mirare că acele patru nimfe, Jamina (cea mai mare), Minora, Zoulika și Batita (mezina) făceau casă bună cu înfumurarea, lenea și trufia. — Ne dă mâna să stăm degeaba toată ziua și dacă tot ne permitem să stăm degeaba, de ce-am mai face și altceva decât să vorbim despre cum stăm degeaba, își ziceau ele una alteia apărându-și poziția privilegiată. Apoi chicoteau și-și scuturau pletele satisfăcute de această logică circulară pe care o născociseră, o logică asemănătoare cu o altă logică la fel de circulară prin care una dintre surori, să zicem Batita, se ridica, își desfăcea părul negru ca abanosul, se ducea în fața oglinzii și, în timp ce-și atingea și mângâia ușor trupul, le zicea celorlalte fete: — Uitați-vă la mine ce frumoasă sunt, ce umeri fini am, ce ochi minunați, ce buze dulci, ce brațe rotunde, ce urechiușe mici, deosebite, nemaipomenite! Fără-ndoială că sunt cea mai frumoasă fată din țară, de pe pământ. Surioarelor, spuneți drept, nu credeți că sunt puțin cam prea frumoasă pentru lumea din jur? Și celelalte surori dădeau din cap în semn că da, iar și iar, la nesfârșit până ce-i venea rândul următoarei să folosească pieptenele și să-și perie vanitatea bolnăvicioasă. Dacă v-ați auzi vorbind, toantelor! V-ați îndrăgostit de oglindă, de uleiul pentru păr. Dar credeți că m-auzeau? Firește că nu. Nu le cunosc pe fete, am auzit povestea lor prin diverse cafenele, trecând din gură-n gură, de la ureche la ureche, încât stau și mă întreb dacă satul Touarirt chiar a existat cu adevărat. Grație banilor care curgeau întruna din nord și a faptului că mama nu se pricepea deloc să socotească cam câți dinari făceau un franc, fetele își permiteau toate acele oglinjoare și mărgeluțe la care țărăncuțele din sat puteau numai să viseze și se răsfățau cu rochițe înflorate și baticuri negre ca abanosul luate „de la oraș”. Dar bunăstarea nu se mărginea la haine și bijuterii. În casă se găseau din belșug pește și carne (așa că motivul pentru care mama-i dădea mereu să mănânce tatălui numai ceapă cu pâine rămâne un mister; să fi fost oare o tradiție romantică locală?), iar toate acele bunătăți care erau puse pe masă în fiecare seară se depuneau pe pântece și pe șolduri, pe brațe, pe fund și pe obrăjori, formând rotunjimi generoase. Atât fetele, cât și mama arătau mai sănătoase decât erau de fapt, căci în pofida acelui surplus de energie fizică, cât era ziua de lungă nu făceau nimica nimicuța. (De pildă, înainte să se mărite, Jamina – fata care mai târziu, în împrejurări neobișnuite și cu ajutorul dinților ascuțiți ai soacrei sale, l-a adus pe lume pe primul ei născut, Lamarat Minar – nu copsese niciodată o pâine, nu fiersese un ou, nu dăduse vreodată cu secera printr-un lan de grâu, nu pusese niciodată într-un castron niște carne sau pește din oală; de fapt, singura dată când fusese preocupată de furnizarea hranei fusese în acele zile când inima începuse să-i bată mai tare și, în numele Dragostei, îl alimenta pe iubitul ei cu pâine și ceapă, dar, dat fiind că Jamina căzuse atunci pradă unor forțe mai puternice decât ea, nu se pune.) Cu inima ușoară și conștiința curată putem așadar conchide că fetele erau fudule, îmbuibate și afectate și, lucru deloc de neglijat, că în pofida acestor cusururi, erau singurele fete din sat cu care-ți era drag să stai de vorbă, căci nu te mai săturai să le privești. Drept urmare, atenția băieților din sat părea neistovită. Atât de mult încât, la un moment dat, mama ar fi putut deschide chiar o bancă de organe cu toate acele măruntaie făgăduite de pretendenți, despre care ajungeau vești la urechile ei. Când fetele stăteau afară înaintea casei și-și treceau una alteia mâinile prin părul negru ca abanosul de parcă-ar fi fost o ceată de maimuțe, toată lumea din jur le lăuda frumusețea. Din satele din împrejurimi veneau întruna flăcăi care o întrebau pe mamă când avea de gând fata cea mare să se așeze la casa ei. Iar pe mamă, care nu era prea frumoasă de felul ei, toate lucrurile acestea o scoteau din pepeni: — Când o să vină tatăl vostru, o să vedeți voi ce-o să facă; o să se repeadă cu ciocanul după toți nepoftiții ăștia și-o să le smulgă ochii din cap, unul câte unul, până când, de atâta durere, n-o să mai știe dacă-s vii sau morți. — Haide, mamă, știi cum sunt băieții ăștia, dorm toți în aceeași cameră, noaptea au vise fierbinți. Cu puțină bunăvoință, s-ar putea spune că mama lui Lamarat și surorile ei credeau încă din fragedă pruncie că toată lumea se învârte în jurul strălucirii lor doar pentru că pur și simplu nu întâlniseră pe cineva mai frumos decât ele. Dar, de fapt, fetele erau chiar obișnuite. Însă băieții din satul Touarirt (unde în zilele noastre nu mai găsești nici băieți neghiobi și nici fete frumoase) aveau să-și dea seama de asta abia după ce se duseseră unul câte unul sau în gașcă la oraș și văzuseră pentru prima oară la cinema americance, franțuzoaice și indience care-și arătau picioarele și buricul. Cu cât se duceau băieții mai des la oraș, cu atât le priveau cu alți ochi pe cele patru fete pe care, coborând de-a lungul Muntelui de Zahăr, le puteau vedea cum își târăsc picioarele prin curte, cum își piaptănă pletele ținând în mâna stângă câte o oglindă sau cum merg legănându-se de atâta plictiseală. — Știi ce cred eu? îi zise într-o zi fatidică un consătean viitorului tată, în timp ce coborau de-a lungul teraselor de pe Muntele de Zahăr, mergând pe cărăruile întortocheate ce treceau pe lângă cimitirul Sidi Gallush. — Ia spune, ce crezi? întrebă tatăl cu sfială în timp ce gândurile îi zburau la fata pe care o cunoștea încă din primii ani de viață și care devenise cu vremea tot mai frumoasă, în ținutul acela sălbatic, de pământ arid și balegă de cal, fapt care făcea să-i transpire tot mai mult picioarele și degetele și să se taie tot mai des cu secera când reteza grâul și apropia prea mult tăișul de mână. — Eu cred, continuă consăteanul, că fetele alea patru din vale nu fac doi bani. Ce-i cu toată fandoseala aia cu oglinjoare și mărgeluțe? Stau toată ziua degeaba ca niște porci puși la îngrășat despre care nu știi dacă vor ajunge vreodată buni de tăiere. Nu, n-aș da nici doi bani pe ele. Nici nu se compară cu franțuzoaica aia. Ai văzut ce țâțe avea, cum îi stăteau umflate în decolteu, incredibil de mari. M-am excitat așa de rău că nici nu mi-am dat seama când am ejaculat pe mână. Un intelectual ar putea interveni acum zicând: — Dacă înțeleg eu bine, apariția acelui spațiu de defulare numit cinematograf a marcat sfârșitul frumuseții mitice a celor patru țărăncuțe și începutul, de facto, al demistificării lor. Și adevăr ar grăi acel domn ager la minte, căci din acel moment nu s-a mai găsit niciun fraier care să se uite la fete. Niciunul, cu excepția unui personaj mai sucit: viitorul tată. Viitorul tată era profund dezgustat de restul flăcăilor din sat care începuseră să câștige bani ba din contrabanda cu țigări, ba muncind ca zilieri în construcții și astfel nu mai era nevoie să se folosească de capre, căci își puteau ostoi pofta de futaifutaifutai în Melilliar. Ce depravați, se gândea tatăl. În felul acesta, Jamina va fi în curând a mea. Și își dădea seama că acum era momentul să-i facă și mai abitir curte Jaminei, să-i arunce ocheade și mai convingătoare, să fredoneze și mai des acele cântece tembele din filmele cu cowboy ori de câte ori trecea ea pe lângă el când mergea să-și viziteze rudele în cine știe ce cocioabă… Trebuia doar să fie stăruitor, să se roage mai des și să se gândească mai puțin la alte femei și atunci această combinație de virtuți avea să-i aducă negreșit succesul. Și succesul nu s-a lăsat așteptat. Viitoarea mamă și surorile ei au început să-și dea tot mai mult seama că popularitatea lor printre băieți, ca să nu mai vorbim de visele umede pe care le provocau cândva în mintea lor, începuseră să se domolească, dacă nu chiar sleiseră de-a binelea, și că trebuia să schimbe placa cât mai repede dacă nu voiau să se trezească fete bătrâne. Și adevărul e că n-aveau deloc chef să se ajungă până acolo… Din fericire, viitoarea mamă a înțeles repede că țărănoiul ăla din deal, ăla cu urechi de elefant, cum îl numeau în glumă cele trei surori, pusese un ochi sau chiar doi pe ea. Și mama începu să-i răspundă tot mai mult la ocheade. Asta spre marea stupefacție a surorilor ei. Că el o voia pe ea, era lesne de înțeles, dar că ea îl voia pe el, era ceva ce nu puteau pricepe. — Ai luat-o razna de-a binelea? îi zise una dintre surori. Cu țărănoiul ăla cu urechi de elefant? Mai așteaptă, surioară, poți să găsești pe altul mai bun de-atât. — Și unde mai pui, o necăji mezina, că nu ești deloc genul care se mărită, care-și ia bărbat și-n orice caz nu un astfel de bărbat care o să-ți ia cerceii și-o să-i folosească pe post de agățătoare pentru palton. — Are dreptate, adăugă următoarea. Gândește-te puțin, surioară, ce naiba! O să te muncească mai rău ca pe hoții de cai! Ba mai mult, o să te trateze ca pe o broască râioasă care nu mai știe încotro s-apuce! Și cele trei surori o țineau așa tot timpul, în sufragerie, în dormitor, chiar și în bucătărie (un loc unde nu intrau niciodată de obicei), urmărind-o chiar și noaptea cu avertismentele lor bine intenționate. „O să te rănească! E un monstru! O să te mănânce cu fulgi cu tot, nesăbuito!” Și-o luau pe sora lor în zeflemea, dar mai ales pe el, băiatul din deal, ăla cu urechi de elefant și mâini noduroase puțind a ceapă. Deși se simțea rănită de vorbele surorilor ei, Jamina era neînduplecată și le răspundea, pe un ton mustrător și cicălitor: — La, ilaha, ilalah, aveți grijă, căci cine râde de altul atrage un blestem pe capul său, și încerca să-și concentreze cât mai mult atenția asupra tatălui, răspunzându-i la toate încercările lui de a o cuceri ba cu o ocheadă jucăușă, ba cu o împunsătură. — Nu mai fluiera așa tare, vecine, c-o să te sufoci, îl tachina Jamina când trecea pe lângă terasă, mergând fără vreo țintă precisă, și-l privea cum bate grâul. Oare asta înseamnă că vrea să se mărite cu mine? se întreba tatăl și, tresărind în fața acestei concluzii premature, se tăia din nou cu secera la câteva degete deodată. Dar la niciun an mai târziu – în pofida replicilor usturătoare ale surorilor – după ce tatăl a înfulecat 150 de castroane cu ceapă și pâine proaspătă și după ce mama și-a curățat de 15 ori papucul mânjit de rahat, tatăl a pus piciorul în prag. — Destul cu pupăturile, cu vorbele dulci și întâlnirile romantice, i-a zis el mamei, te măriți cu mine ori ba? Nu pot trăi numai cu dragostea și ochii tăi. Și mama a zis da.   [1] Termen din limba arabă; rostindu-l, vorbitorul face apel la bunăvoința divină pentru ca un eveniment viitor, dorit de el, să se petreacă (n. red.). [2] Fel de mâncare tipic scoțian, asemănător drobului, preparat din măruntaie de oaie, ceapă și mirodenii (n. red.).

CAPITOLUL I   UNDE ÎNCEPE ISTORIA MINORULUI CAVALER DON QUIJOTE DIN LA MANCHA SI SF. ARATA FIREA Şl TRAIUL LUI Trăia de muli în Spania, intr-un săculeţ pierdut, din ţinutul La Mancha, un boiernaş de ţară. un hidalgo cam bătriior şi ciudat la fire, nici prea avut nici de tot sărac, dar mîndru de neamul vechi din care se trăgea şi cu capul plin de gărgăuni din cei mari. II chema, dacă îmi lue bine aminte. Qucsada sau. mai curind Quina. cum s-ar zice pe româneşte Cavalerul ilbă. sau altfel... Dar numele pe care il purta j prea are multă însemnătate. Cit era ziulica : lungă, ba adesea şi toată noaptea, pină la re- irsatul zorilor, el îşi trecea vremea citind po- istiri cavalereşti. Se prăpădea după vitejiile lui madis de Gaula, cel tare de virtute, şi nu se ai sătura răsfoind întimplările înflăcărate ale a vaierului spadei şi ale bravului Palmerin de nglia. Cit priveşte isprăvile faimosului Don odrig de Ruy Díaz, zis «CiduU, el le ştia pe de ist, aşa cum şi faptele lui Roland fără de teamă, cel care purta iarba fiarelor la dinsul, de nici o spadă nu-l putea atinge sau tăia, toţi oşteni bravi, a căror memorie legendară se păstrase in cînteccle din popor şi prin cărţile de basme ale vremii. Ultimul gologan şi-l lua dc la gură boiernaşul nostru pentru a cumpăra astfel de ceasloave mîncate de molii, cu care să-şi omoare timpul. Ba, de la o bucată de vreme, se scrintisc dc-a bi- nelca, de atîta citit, ajungind să se creadă el însuşi un cavaler rătăcitor fără prihană, coborit cu hirzobul din paginile îngălbenite. I se părea că el însuşi a fost hărăzit să facă fapte minunate, al căror răsunet să colinde ţările. Şi într-o albă dimineaţă, se hotărî aşa, tam-nisam, să plece lainic în lume, ca să-i sprijine pe cei slabi şi sărmani împotriva celor puternici, scut să fie copiilor fără apărare, pe bă- trîni să-i ocrotească şi pe văduve şi pe fecioare să le scoată din prinsoarea cruzilor uriaşi, de felul lui Morgante Maggiore, aşa cum citise că făceau cavalerii dc odinioară. Nici bătrina lui îngrijitoare, chelăreasa care îi ţinea gospodăria, o femeie casnică şi la locul ei, nici tinăra lui nepoată, în vîrstă dc numai l8 ani, nu izbutiră să-i schimbe hotărîrea dc a-şi lăsa ocina părintească, pentru a merge în lume, in căutarea gloriei. Se plictisise de atitea cărţi. Era decis să le arunce pe foc. La naiba cu romanele de aventuri de pină aici şi cu eroii lor, îşi zicea. De acum încolo, el însuşi trebuia să fie eroul vestit, cavalerul fără teamă şi fără păcat, despre care să se pomenească şi a cărui amintire neveştejită să trăiască prin strălucirea faptelor lui. Smulse din panoplie armura cea veche, scutul şi lancea, coiful de tablă ruginită, ale strămoşului său, şi începu să le curăţe cu grijă. Apoi. cînd sfirşi de lustruit toate aceste unelte de luptă, care mai că înverziseră, uitate in cui vreme de o sută şi mai bine de ani, se înarmă din cap pină in picioare cu ele şi se uită in oglindă, să vadă cum arăta îmbrăcat. I se potriveau de minune. Veni în sfîrşit rîndul calului, pe care ¡I scoase binişor de căpăstru din grajd şi ¡l ţesălă bine. Nu se putea închipui un cavaler fără cal! Este adevărat că «ducipalul» pe care se pregătea să încalece nu mai era decît o mîrţoagă prăpădită şi flămindă. slabă de-i numărai coastele, numai piele şi os. Dar ce însemnătate putea să aibă înfăţişarea ci jalnică, dacă mîrţoaga asta necăjită avea să poarte în spinarea ei pe cel mai viteaz dintre viteji, dacă ea era sortită să fie calul celui mai brav dintre toţi cavalerii rătăcitori din cîţi au existat vreodată pe pămînt. Un animal vestit, ca şi stăpinul lui, şi al cărui nume trebuia să răsune plin de nobleţe, aşa cum se cuvenea unui cal din romanele cavalereşti, pe care boiernaşul nostru le citise pînă albise. îi va schimba deci numele pe care îl purtase pînă acum. De azi înainte îi va spune Rosinante, care înseamnă de fapt, tot mîrţoagâ, dar vezi dumneata, o mirţoagă de neam mare, o mir- ţoagă cilibie, un fel de gloabă de soi, cum numai un cavaler, adică un hidalgo, putea să aibă. în ceea ce îl priveşte pe eroul nostru, el însuşi trebuia să poarte un nume răsunător, cu care să se poată făli prin lume şi care să dureze veacuri în memoria oamenilor. Hotărî aşadar să-şi spuie de acum încolo Don Quijote. Era ca şi cum şi-ar fi zis Cavalerul Platoşă, sau Pan Lorică de fier. nu nume foarte frumos, care suna a vitejie de la o poştă. Şi fiindcă proyincia în'care văzuse lumina zilei se numea La Mancha, el îşi luă numele de Don Quijote de la Mancha, pentru ca o dată cu isprăvile, să i se cinstească şi pămintul de obîrşie, care dăduse naştere unui atît de mare luptător. Să mai poftească acum cineva să-l înfrunte! îşi spunea el, îmbrăcat cum se alia în haine de tablă şi cu chivără străbunului pe cap. legată bine cu panglici, ca să nu-i cadă. Arăta cum nu se poate mai chipeş! Lumea avea ce privi şi, incin- tat de sine, se plimba cu paşi rari, mîndru şi împodobit ca un păun din cei arătoşi. La toate se gindise eroul nostru. Dar uitase totuşi ceva. Unde se mai pomenise un cavaler fără iubită, adică fără o domniţă in faţa căreia să-şi plece genunchiul, o domniţă pentru care să lupte şi să învingă, o domniţă care să-i dea binecuvintarea ori de cite ori va trebui să meargă la război şi care mai ales să se roage pentru viaţa Iui, cind s-o afla în primejdie? Unde s-a mai pomenit un cavaler rătăcitor fără o stăpinâ a inimii şi a gin- durilor? Or. Don Quijote ştia că in satul vecin se găseşte o lată frumoasă ca un bujor, de felul ei din Toboso, un pui de ţărancă, cam din topor ca. dar rumenă in obraji şi cu pieliţa feţei ca petalele florilor. O chema Aldonza Lorenzo şi cavalerul nostru tomnatec pusese ochii pe dînsa de mult timp. Se hotărî dar s-o aleagă pe ca. să-i fie în veci stăpînă, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-i schimbe şi ei numele de săteancă intr-unui vrednic de o domniţă din neam ales. Se hotărî deci după numele cătunului din care i se trăgea spiţa. Şi cu aceasta, pregătirile fiind terminate, nu-i mai răminea lui Don Quijote decît să plece la drum. Aşa cum se va arăta in capitolul ce urmează. CAPITOLUL II AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ DE ACASĂ PENTRU A SĂVÎRŞI FAPTE MARI Astfel stînd lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cinta- tul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mîntuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mină scutul şi in cealaltă suliţa, încălecâ pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtîndu-şi calul la pas, fără a se vesti cu trim- biţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face şi încotro apucă. Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătînd cimpia Montinel. se tot gîndca in sinea Iui ce vor spune oamenii despre dinsul. într-o zi, peste sute şi sute de ani. şi cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părindu-li-se de necrezut. îi venea în minte chipul frumoasei ţârănci din Toboso, Aldonza, şi, ca şi cînd ar fi vorbit cu dînsa, murmura neauzit de nimeni: «<0, Dulcinee, domniţă cu ochi frumoşi, supus îţi sini ca un rob, şi mai credincioasă decît un ciine bate inima cavalerului tău pentru tine. îndură-te de suferinţele mele şi aruncă-ţi spre mine privirea ta, căci pentru tine sînt gata să pătimesc de acum încolo cele mai crunte încercări».