Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

TERMINUS   Scoase capul în răcoare. Peste un pas de nisip şi fărîmături de scoici cobora perdeaua lăptoasă. Cerul, apa, malul, înainte, înapoi, în sus şi mai jos de buric: un abur fumuriu. Prin el scăpa bătaia slabă a cîte unui val şi funia vibra sărată, fără peşte, între parii goi. Se tîrî afară, trase fermoarul cortului, ţuguie prelata udă. Vîntul hui în firele de telegraf, odată cu boncănitul lui Vasilică în cu­tia de conserve. Măgarul trecu agale prin dosul cortu­lui spre baltă, clătinîndu-şi urechile stropite de Romeo cu cerneală roşie. Lepădă treningul şi porni alergînd, apoi înot prin oglinda îngheţată. Pluti. Cîte-un curent cald, de la adînc, suflat cu lene. —  A dumitale? făcu soldatul, arătînd la trening. —  Al meu. —  Să trăieşti, ai curaj, mormăi. Chipiul i se depărta în ceaţă, dus de scrîşnetul scoici­lor sub bocancii nimănui. învelită în prosop, pielea se umfla fierbinte. Se întinse pe spate, luminat de prima deschidere în nori. Cît pe ce să adoarmă. Dădu să vorbească spre cortul lui Pavel, dar se răzgîndi. —  Să trăiţi, strigă Romeo. —  Bună dimineaţa. Se aşeză la masa din dreptul geamului curat şi-şi des­făcu trusa de ras. —  Mi-au furat lamele, dom'le ...  De ce n-o fi luat aparatu... Sirena unui vapor de departe sună prelung. —  Nu se poate, dom Dodi, sări Romeo şi ieşi de după chiuvetele barului. Cin să le fure? —  Ieri cînd am venit la romu tău le-am lăsat la spă­lător, nici zece minute .. . Romeo se strîmbă şi-şi trase un scaun. — Păi cine? ori bucătăreasa, ori dom Lenda, ori cine dracu, măgaru?, că ăilalţi, nu era unu treaz! Plescăi a pagubă. —  Aţi mai citit? —  Nu. Păi numa juma de pagină pe zi. La cinci. Aia de-aseară şi alta astă-seară. Zi, te-ai gîndit? Bucătăreasa intră în fugă. Paharele zdupăiră pe mese, din bucătărie grohăi aburul eliberat. —  Haida!  Romeo scuipă în urma ei. Zău m-am gîn­dit, reveni, plecînd capul. Da să ştiţi că eu n-aş putea. —  Adică cum? Dodi îl cercetă curios. Cei mai mari impertinenţi, puşi să scoată două vorbe cinstite, să le creadă, îşi frîngeau gîtul. Barmanul se foia în scaun, îşi ştergea mîinile mari pe muchia mesei ca pe o râzătoare. Faţa rotundă şi um­flată de somn se lungise, buza de sus ridicată dezvelea dinţii zimţaţi, iepureşti. —  E opt jumate? Să vă dau ceaiul. Aduse de pe tejghea cana de ceai pregătită cu chifla rumenă pe farfurioară. —  Opt douăzeci, da s-a dus ... La şase jumate, cînd să mănînc mărul, am adormit. Mi-au luat şi programul de pe cort... —  Nu se poate!  îşi plesni Romeo palmele . . . —  Las că-l ţin minte. îl mai scriu o dată. Zi, că te-ai gîndit. —  Zău, dom Dodi, poa să am mare nevoie de bani, da zău dacă mi-ar veni ideea să-l înjunghi pe bătrînu . . . Dodi privi pe geam la grupul care se scurgea tropo­tind pe podeţul de deasupra bălţii. —  A venit barcazul. Da tu ai avut vreodată mare ne­voie de bani? Romeo urmări încurcat carourile feţei de masă cu de­getul mijlociu învelit în inelul grosolan cu cap de leu. —  Să spun drept, eu nu. Şi nici nu prea văd cum, ho­hoti, ştergîndu-şi fără rost fruntea. Numa dacă . . . Uşa se deschise şi un bărbat încărunţit, cu burtă bom­bată, pălărioară albă de soare şi pantaloni scurţi cu dungă pătrunse cercetător. — Bună dimineaţa, icni şi-şi puse undiţele pe scau­nul din dreapta lui Dodi. Cu mare greutate se descoto­rosi de rucsac pe care-l tîrşi să-l sprijine de scaun şi-şi frecă palmele mulţumit. O femeie măruntă, bondoacă, le­gată la cap cu basma de mătase verde transparentă, tot în tricou alb şi pantaloni kaki scurţi cu dungă apăru din spatele lui şi rămase descumpănită în dreptul rucsacului. Uşa se deschise iar. Cîţiva inşi zgribuliţi se răspîndiră pe la mese, mormăind saluturi spre masa de la geam. Ro­meo scoase un singur „bine-aţi-venit" apăsat. Un chel burduhănos îşi lăsă bagajele pe scaun şi se îndreptă spre barul pustiu. Bărbatul încărunţit îi întinse lui Dodi mîna şi zise cu aceeaşi neaşteptată satisfacţie: —  Mihăiescu, de la transporturi. Luat pe nepregătite, Dodi se înroşi. O cicatrice ondu­lată se desena portocalie sub ochiul stîng al bătrînului, mult mai mic decît dreptul şi mai vioi. —  Demetrescu, şopti strîngîndu-i mîna. —  Soţia mea,  aproape strigă Mihăiescu,  luînd-o sub braţ pe femeia speriată care-şi ştergea nasul cu timidi­tate şi părea că va lăcrima curînd de o emoţie prea mare. Romeo se înclină. —  Nu e nimeni? întrebă tare chelul către barul pus­tiu, plin de sticle cu lichior şi şampanie. Romeo se ridică şi trecu în dosul tejghelei. Chelul se sfătui peste mese cu un bărbat brunet, uscat, apatic şi cu însoţitoarea lui care se uita îngrijorată în toate părţile. Ceru Mărăşeşti şi rom. Romeo turnă în păhărele, refuză să păstreze restul, apoi îl adună ban cu ban şi se întoarse la masa lui Dodi. Mihăiescu se aşeză de sus, oftînd sleit. —  Domne,   oftă  iar,  scoţîndu-şi  din  buzunar  o  ba­tistă  albastră, a fost un vînt pe lac. . .  Făcea barca .. . auăleu ... Se şterse pe faţă şi pe mîinile umede şi-şi făcu o cruce mare, zîmbind îmbunat: am zis că atîta ne-a fost. Nu iese soarele? întrebă deodată poruncitor şi se zgîi prin geamul murdar spre plaja de pe care aburul lăptos se ri­dicase la cîţiva metri.   —  Ba da, zise Dodi, pe la nouă-nouă jumate e cald. —  De  unde  sînteţi?  întrebă  Romeo  privind  în  ochii doamnei  Mihăiescu, care  respira greu şi-şi freca palmele una de alta să le încălzească. —  Din Bucureşti, acu a fost concediul, răspunse Mi­hăiescu în locul ei. Căsuţe sînt? Dodi închise fermoarul trusei şi se apucă să-şi mes­tece pîinea. —  Sînt, îi zîmbi Romeo femeii, mergeţi la fată la re­cepţie. După colţ. V-a-duc un ceai? —  Ceai? se miră cineva. -— Ceai la toată lumea, rosti pe nas burduhănosul cu exagerată ceremonie. Şi chicoti. Nimeni nu protestă. —  De ce rîzi? îl întrebă contrariat brunetul. —  D-aia, şi mai rîse puţin, fără chef. Bucătăreasa scoase capul pe uşă şi barmanul ceru zece ceaiuri, deşi doar şase clienţi noi se vedeau la mesele înfăţate. Afară de Mihăieşti şi de chelul care discuta cu tipul negricios şi slab rotind între degete moţul solni­ţei, vegheat îndeaproape de ochii înguşti, îngrijoraţi ai cucoanei coafate, la masa cu pătrăţele roşii din mijlocul bufetului şedea fumînd un tînăr mai mult scund, cu figură de copil bălai, care-şi bîţîia fără încetare piciorul stîng, prins în minerul rucsacului. Romeo trecu după tejghea şi începu să calculeze se­cret pe un şerveţel. Mihăiescu, dezumflat, se trezi pri­vind la Dodi cu profundă iritare. „... la tualetă", îi şopti soţia la ureche şi începu să cotrobăie într-o geantă albă bucşită. Mihăiescu nu clipi. Dodi îi susţinea privirea dar mesteca în continuare, lăsînd să i se vadă indiferenţa aproape impertinentă a maxilarelor şi a ochilor cenuşii. Mihăiescu se lăsă pe spătar şi-şi împreună mîinile pe pîntece. —  Sînteţi căsătorit? —  Nu. Ţîţîi dezaprobator. —  Sînteţi titrat? —  Da. O mirare decentă se strecură pe chipul lui Dodi dar dispăru în ultima înghiţitură de ceai. Uşa se deschise şi intră o femeie cu un robust coc blond, înălţată pe tocu- rile saboţilor albi, dar chiar de felul ei înaltă. Călca ho-tărîtă spre bar, fîlfîind pe lîngă trupul voinio o rochie neaşteptată de mătase albastră şi un şal alb cu ciucuri, îşi săltă piciorul drept pe bara de la baza tejghelei şi, ju-cîndu-şi nervos scobitura sabotului, se aplecă spre Ro­meo şi-i dădu bună dimineaţa. Romeo tresări. Văzînd-o, zâmbi destins şi se ridică. Schimbară cîteva şuşoteli şi chicote. Imensa rochie albastră unduia greu, la fel cu ciucurele alb, mare cît palma, din mijlocul spatelui. Rî-sul sărea mormăit şi totuşi sincer vesel. Mihăiescu o măsură atent şi, fără s-o slăbească din ochi, se întoarse pe jumătate la Dodi: —  Cine e? —  Nu ştiu, făcu Dodi indiferent şi împinse deoparte ceaşca goală. Blonda se aşezase între timp la o masă neînfăţată, în stînga tînărului care bîţîia neobosit. Primi din mîna bu­cătăresei un ceai aburind. Chelul fuma privindu-i spatele acoperit de şalul alb, iar negriciosul, derutat de neatenţia bruscă a convorbitorului, se întoarse spre femeia îngrijo­rată din stînga lui şi continuă să-i vorbească, părînd că încearcă s-o convingă şi pe ea de acelaşi adevăr subtil. Din cînd în cînd, la cîte o scurtă pauză, se legăna pe scaun şi trăgea cu ochiul, ca din întîmplare, în direcţia blondei. —• Măi băiete, strigă Mihăiescu, agitînd braţul spre tînărul încăpăţînat care stătea cu spatele la el, dar tînărul nu se întoarse. Măi Viorel, strigă Mihăiescu mai tare. Bă­iatul întoarse capul: —  Ce vrei, domle? ■— Ia vino tu încoace, măi băiete, făcu Mihăiescu, bu­curos că i se dăduse ascultare. Blonda se întoarse şi ea dar faţa lată, nasul cîrn, ului­tor de fin, buzele supte de strînsoare, ochii verzui apoşi n-aveau nici o curiozitate. Mihăiescu clătină din cap un fel de salut reverenţios şi onorat dar blonda se şi întorsese la ceaiul ei. —  Da ce, sînt servitorul dumitale? ţipă tînărul şi bătu furios cu pumnul în masă. Toate capetele se ridicară. Dodi, care toomai plătea lui Romeo,  se  răsuci  pe  călcîie să-l vadă mai  bine pe  tî- 10 nărui recalcitrant. Din faţă, Viorel părea mai degrabă ro­tofei, cu ochii mari, întunecaţi, înfundaţi în orbite. Capul aproape i se înfigea în trup, bărbia dublă, moale şi albu­rie îi acoperea gîtul. Puloverul în carouri mari, roşii şi albastre, se lăţea pe umeri, desenînd un tip voinic, în asociere cu capul rotund şi încruntat, chiar primejdios. Romeo clipi şiret la Dodi. —  Hai,   măi,   făcu    Mihăiescu   dezorientat,     trăgînd scaunul să se aşeze soţia care tocmai intrase, nu ne-am înţeles noi în barcă? Chelul se porni pe rîs şi negriciosul îi făcu ecou cu mo­deraţie. Femeia îngrijorată clipea des, răsucită şi ea pe scaun spre Viorel. —  Ei, nu te mai supăra aşa, îl mîngîie chelul, în bă­taie de joc. Bodogănind, Viorel se smulse din scaun şi din trei paşi fu la uşa pe care o trînti cu toată puterea în urma lui. Blonda se ridică şi-şi duse ceaşca la bar. —  Dom Mihăiescu, vorbi chelul precipitat, lasă-l dom­le în pace, nu vezi că i-a sărit ţîfna? E şi el bărbat! Şi pufni arătînd cu mîna spre uşă şi urmărind-o cu coada ochiului pe  femeia în  mătase albastră care  şuşotea  iar cu Romeo peste tejghea. —  Copiii ăştia nici n-au.. . începu Mihăiescu dar se opri sugrumat. Uşa se deschisese şi Viorel trepida fioros cu mîna pe clanţă. —  Nu e nimeni la recepţie? Romeo îşi vîrî degetele în urechi demonstrativ. Blon­da se îndreptă de spate. —  Vin imediat,  rosti  autoritar şi-şi drese vocea ră­guşită. Din patru paşi ajunse şi ea la uşă. Trecu pe lîngă Vio­rel, care se schimonosi şi mai crîncen cînd ea săltă peste prag, cu umărul înfăşat în şal aproape ştergîndu-i nasul. —  Hă, hă, hă ... izbucni chelul, bătîndu-se cu palmele peste coapse. Mingea din burtă sărea veselă în sus şi în jos. Mihăiescu chiţcăi, urmărit de rînjetul fără sunet al negriciosului uscat pe care femeia coafată îl strîngea de mînă şi-l ruga să mănînce din pacheţelul desfăcut. —  Hă, hî! bubui deodată rîsul negriciosului. Parcă se 11 abţinuse din toate puterile dar acum scăpase caii şi se revărsa acoperind hazul general cu hohotele care-i ex­plodau în gîtlej. Dodi privea năuc, sprijinit cu spatele de tejghea. Doamna Mihăiescu întoarse capul să-l vadă pe cel care rîdea cu atîta poftă. —- Unde te uiţi, fă? răcni Mihăiescu şi-o smuci de cot atît de tare că femeia îşi pierdu echilibrul. în ultima clipă se apucă de masă şi se redresa dar ruşinea, deşi nimeni n-o văzuse, îi umplu ochii de lacrimi. N-ai vrut tu, mamă, să fim singuri? o întrebă Mihăiescu blînd dar tare. Dodi ieşi pe dalele încălzite. Se opri la spălător şi-şi întinse prosopul pe scaun. Lenda, de partea cealaltă, îşi spăla faţa la jgheabul lui, orbit de primele raze fier­binţi. —  Cam tîrziu, vă rog, îl certă Dodi amical, dar rîsul îi fu acoperit de foşnetul trestiilor care înconjurau spălă­torul lacustru. —  Azi noapte, bolborosi Lenda printre clăbuci, m-am plimbat pînă la cherhana. N-am avut somn. Da n-ai ora de gimnastică? —  M-am   prostit,   zise   Dodi,   frecîndu-şi obrazul cu spumă. De ieri seară s-a dus dracu programu. De dimi­neaţă am adormit şi mi-a luat cineva programu de pe cort. Poate nu şi-au făcut suma pe vara asta că şi grăni­cerul mă lăsa fără trening dacă nu-l vedeam. Hi, tresări vesel, lamele mi le-au şutit. .. Lenda se şterse pe faţă. In cotul bufetului, uşa pe care scria rond „Recepţie" se deschise şi ieşiră, aprobîn-du-se reciproc, Viorel şi femeia blondă în rochie albastră. El o luă înainte pe podeţul suspendat între două şiruri de căsuţe, ea încuie uşa şi îl urmă învîrtind nişte chei pe degetul arătător. Lenda se prefăcu a nu băga de seamă şi continuă să se şteargă impasibil pe spate şi pe picioare unde pielea îi era perfect uscată. Dodi întoarse lama pe partea cealaltă. —  Are o rochie Mariana azi... li vînă cu ochii mijiţi pe Lenda. Bărbosul se înroşi şi se scarpină încurcat la rădăcina nasului. Deodată, pişcat de un ţînţar pe piciorul stîng, se lovi peste genunchi ia nimereală, gemînd de usturime. Exasperat, îşi puse pro- 12 sopul şi punga în care bălăngănea un săpun galben pe scaunul din marginea jgheabului şi, sub ochii căscaţi ai lui Dodi, dădu drumul duşului rece, care curgea mai gros ca oricînd,  udîndu-i  şortul,  ciorapii  şi  adidaşii  zbîrciţi. In septembrie la Crucea soarele ardea deplin pînă aproape de asfinţit, iar apa de la ţărm, după furtună, era dulce: lacurile săreau zaplazul şi intrau în mare. Fun­dul mării se adîncea lin, apa ţi-ajungea la gît după vreo zece metri dar nu era nici o plăcere să-naintezi pe pra­gul acela. Picioarele ţi-alunecau pe împletituri scîrboase, nişte vrejuri ca rădăcini de nufăr, acoperite în timp de o mîzgă cleioasă, o posibilă mixtură de nisip, petrol şi scoici în putrefacţie. Pe zeci de kilometri se desfăşura plaja îngustă cu rare urme de nisip. în tot locul te aşe­zai pe scoici frînte şi columele roz de ghioci mărişori, foşti clienţi de apă dulce, te bîzîiau musculiţe negre şi insecte lungi cu aripi verzi sau mov, greu de identificat, te înţepai în ierbăria uscată, roşie sau în scaieţii minus­culi care înfloreau de primăvara pînă iarna. Venind din­spre Babadag aveai de trecut un lao şi de păcălit cîteva canale ale intrării în Deltă, separate de grinduri stufoase şi putregăite, răscolite toată vara de porci, de lişiţe şi alte păsări negre cu coada înspicată, de lebede şi cîteva, niciodată multe, guşi de pelicani. Cei de peste lac care veneau să stea la Crucea din mar­tie pînă pe la jumătatea lui octombrie cu treburi turistice erau doar vreo cinci-şase. Unul era paznic, altul ajutor la bucătărie, doi-trei îşi făceau de lucru cu vaporaşul, un altul era mare vînător şi consilier de pe şalupa lui în partidele de vînătoare. Nici ei nu se-nghesuiau să intre în vorbă cu străinii şi nici pescarii, cu-adevărat bătuţi de vînt şi ploi, răspîndiţi pe la cele cîteva cherhanale. Deşi numeroşi, pescarii nu prea se arătau la faţă. Cînd mer­geai să cumperi peşte de la ei trebuia să plăteşti cu ra­chiu. Se găsea totdeauna cîte unul să-ţi spună că dacă le dai bani n-au cum să-i împartă şi se bat. Banii pe ca­re-i primeau totuşi îi strîngeau vreo săptămînă la comun şi trimiteau pe cîte unul de ispravă la bufetul din che­restea şi stuf să cumpere băutură.

PERSONAJELE         EMIL STRÂMBULEANU BUNGRĂZESCU MATEI PINTENARU MARCHIZUL DIDINA STRÂMBULEANU OLGA MARIA           ACTUL ÎNTÂIU     În casa avocatului Emil Strâmbuleanu. Un hol în care intri prin vestibilul din fund. Imediat, la dreapta, o fereastră mare cu geamuri late, apoi, pe planul întâi, o uşă care duce în camera de lucru. La stânga, pe acelaşi plan, altă uşă care duce în dormitor. Mai sus de această uşă sunt câteva trepte care duc în restul apartamentului. Divan mare, în fund, între aceste trepte şi larga deschizătură a vestibulului. Lângă el e o mescioară cu telefon. Fotoliuri, tablouri, covoare, etc.…       SCENA I DIDINA, MARIA   (E întuneric. Didina, după o noapte de aşteptare, a aţipit pe divan. Intră Maria care, de dimineaţă, vine să scuture. Vede pe stăpână-sa şi se opreşte speriată. Zgomotul a trezit-o pe Didina).   DIDINA: Nu te speria. Eu sunt. MARIA (îngrijorată): Nu v-a fost bine, coniţă? DIDINA (încă nedumerită): Cât e ceasul? MARIA: Trecut de şapte. DIDINA (se ridică speriată): Dimineaţa!? MARIA: Sigur. Venisem să scutur. (În vreme ce Didina intră iarăşi la grije). Nici eu n-am dormit toată noaptea. DIDINA (neglijent): Ţi-a fost rău? MARIA: Nu, dar cu Vasile, care nici azi noapte n-a venit acasă. DIDINA: Nici el n-a venit? (indignată) Păcătoşii! MARIA (zâmbeşte uşor): Cum văd eu, n-a venit nici conaşul. DIDINA: N-a venit. Ori i s-a întâmplat ceva, ori… MARIA: Nu i s-a întâmplat nimic. Când li se întâmplă ceva, li se întâmplă acasă! Vasile vine acasă, când îi e rău; când nu vine ştiu că e sănătos. DIDINA: Da, dar conaşului nu i se întâmplă niciodată să lipsească de acasă noaptea. L-am aşteptat până la două, trei, patru, pe urmă n-am mai putut şi m-am culcat pe divan. MARIA: Poate c-a venit şi s-a dus să se culce, fără să ştiţi. DIDINA (e în dreptul uşii din stânga): Aş! (Deschide uşa şi cheamă) Emil! Da’ de unde!… (Închide uşa) Vezi-ţi de treabă. (Pauză) Mă gândeam să telefonez lui frate-meu, să se intereseze, dar mi-e că fac mai rău. MARIA: Nu mai telefonaţi, coniţă, că vine conaşul!… Eu n-am niciun frate ca să-i telefonez şi Vasile vine totdeauna. DIDINA: Bine… Vasile…! MARIA: La fel sunt toţi, coniţă! Ori boier ori…! La fel, sunt, când dau de una. Care le face cu ochiul. Eu… ce să vă spun, m-am obişnuit. O să vă obişnuiţi şi dumneavoastră. DIDINA: Îţi foarte mulţumesc. Eu nu suport!… MARIA: Aşa spuneam şi eu la început, dar pe urmă m-am gândit că tot cu el e mai bine şi ne-am împăcat. DIDINA: Bine… tu…!… MARIA: La fel suntem toate, coniţă!… Ori cucoane, ori…! Tot aia e. De cât să-i schimbăm mereu, mai bine ştii că ai omul tău. Păcătos cum o fi, dar vede de tine. DIDINA: Aşa judeci tu. Eu mă despart de un astfel de bărbat şi nu-mi mai trebuie nimeni. MARIA: Aşa judecaţi dv., şi pe urmă tot vă trebui… DIDINA (plictisită, schimbă vorba): Vezi-ţi la treabă!… Pe urmă pregăteşte-mi baia, şi… (Rămâne pe gânduri.) MARIA: Şi…? DIDINA: Nimic. (Iese prin stânga.)   (Maria desface perdelele şi pe urmă deschide fereastra. E ziuă de-a binelea. Cu cârpa de praf începe să scuture un scaun tocmai când prin fund intră Emil Strâmbuleanu. Treizeci şi ceva de ani. O eleganţă nu prea căutată. Puţin dezorientat, înaintează ca omul ce se simte vinovat).     SCENA II   EMIL, MARIA   EMIL (în şoaptă): Pst!… (Maria îl vede, încetează cu scuturatul.) Ce faci acolo? (Îşi scoate pardesiul şi-l pune pe divan). MARIA: Scutur!… EMIL: Coniţa doarme? MARIA: Nu pot să ştiu, că acuma s-a culcat. EMIL: Acum? Da’ ce, a fost la bal? MARIA: Nu. V-a aşteptat toata noaptea. Era foarte îngrijată. EMIL: Să-i fie de bine. MARIA: Vroia chiar sa telefoneze fratelui dumneaei. EMIL (îngrijat): Şi? MARIA: N-a mai telefonat, dar era foarte îngrijata!… Am găsit-o aici! (Închide fereastra.) EMIL: Lasă deschis, să între aerul. (Maria deschide fereastra.) MARIA: Mi-era să nu va fie răcoare!… EMIL (răstit): Lasă deschis şi vezi-ţi de treabă!.. Să nu faci zgomot până nu intru în iatac. (Maria stă, Emil în vârful picioarelor merge spre uşa din stânga tocmai când intră Didina care se opreşte pe prag. Emil se zăpăceşte şi caută un mijloc de a ieşi din încurcătură.) Tocmai întrebam de tine.     SCENA III   MARIA, EMIL, DIDINA   DIDINA (aspră): Buna dimineaţa, domnule! Aţi petrecut bine? EMIL: Ce vorbă-i aia: „petrecut bine”? Am stat şi eu, ca omul care… este… DIDINA (Măriei): Du-te jos!… Aud paşi în curte. Trebuie să fi venit Vasile!… MARIA (cu inima la loc): Ah!… Păcătosul!… (Iese repede prin fund luând pălăria şi pardesiul de pe divan.) EMIL: Ce e cu Vasile?… DIDINA: N-auzişi?… Un ticălos!… Bărbatul ei care n-a venit azi noapte acasă!… EMIL (cu ifos): Dacă i se întâmplă des, atunci Maria are dreptate!… DIDINA (iritată): Ticăloşenia nu se măsoară pe numărul ticăloşeniilor!… Nu, domnule! O singură dată, e de ajuns, ca să nu mai meriţi niciun fel de consideraţie. (Emil dă din umeri.) Emil, unde mi-ai fost azi noapte?… De ce n-ai venit acasă, la ora când vii totdeauna? EMIL: Pentru că nu sunt tren, să viu la ora fixă. Pe urmă şi trenul întârziază. De ce n-aş întârzia eu?… Hai să ne culcăm!… Sunt obosit… tu eşti obosită… DIDINA: De unde ştii? EMIL: Mi-a spus Maria că nu te-ai culcat. Amândoi suntem obosiţi... Hai să ne culcăm. (Vrea să treacă, dar Didina îl opreşte.) DIDINA: Un mijloc foarte simplu, pentru a ocoli explicaţiile. EMIL (enervându-se): Ce explicaţii? N-am de dat niciun fel de explicaţii!… Dă-te la o parte, fii cuminte şi nu mai umbla cu fleacuri. DIDINA (neclintită): Emil, unde mi-ai fost azi noapte? EMIL (plictisit): În oraş!… DIDINA: Unde şi la cine? Am dreptul să întreb unde mi-ai umblat azi noapte. EMIL: Ai dreptul sa întrebi, dar şi eu am dreptul să nu-ţi răspund. DIDINA: Cum? EMIL: Te-am învăţat cu nărav. Tot acasă şi acasă!… Am fost şi eu… care… e… nu… care aşa… şi… (Spune vorbe fără şir.) Eu… (Încurcat.) Am fost în oraş! DIDINA: Oraşul e mare. Unde? În ce loc? EMIL: Treaba mea. DIDINA: Treaba dumitale, dar şi treaba mea. EMIL: Tocmai. Pentru că e şi treaba mea şi treaba ta hai să ne vedem de treabă! DIDINA: Nu, Emil, nu!… Să nu crezi că scapi uşor cu glumele astea! (Trece prin faţa lui, şi merge spre fereastră, de o închide.. El vrea să iasă prin stânga, dar îl opreşte tonul hotărât al Didinci.) Nu sunt femeie s-o laşi noaptea singură, ca să te duci să petreci. EMIL (exasperat): Odată, dragă!… Odată mi s-a întâmplat şi mie!… DIDINA: Odată şi e destul ca să pricep ce mă aşteaptă. EMIL: Nu te-aşteaptă nimic Didino! Nu te-aşteaptă nimic! Era bine să nu mă aştepţi nici tu. (Încurcat) Am fost şi eu… asta… cu băieţi şi a trecut vremea fără să bag de seamă. DIDINA: Unde? La ora asta toate localurile sunt închise. Toate cârciumile se închid. EMIL: Te rog! Eu nu umblu prin cârciumi! DIDINA: Va să zică ai fost la cineva!… La cine? EMIL: Lasă-mă în pace, că ai început să mă plictiseşti. Eu nu dau socoteală nimănui. DIDINA: Da? Nimănui? Bine!… Va să zică eşti liber să faci ce vrei!... EMIL: Da!… Sunt liber să fac ce vreau. DIDINA: Bine!… Atunci, şi eu sunt liberă să fac ce vreau!… EMIL: Poftim!… N-ai decât să faci ce vrei. (Începe să râdă.) DIDINA: Nu, dragă, nu! Îmi respect prea mult casa ca s-o fac de râs!… EMIL: Foarte bine. DIDINA: Dar trebuie s-o respecţi şi tu. După cinci ani de căsătorie găsesc că ai început prea devreme. EMIL: Prea devreme, şi te superi cam venit prea târziu. DIDINA: Una şi cu una fac două: ori îmi spui unde mi-ai fost azi noapte, ori plec pentru totdeauna. EMIL: E ridicol să ne certăm pentru asemenea prostii. DIDINA: Nu e nicio prostie. Nu-nţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Crescendo cu plâns) Nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Aleargă la telefon unde îşi compune numărul.) Eu nu aştept ca lucrurile să se repete. Vreau de la început o lămurire… Vreau de la început o lămurire… EMIL: Ce faci femeie? Cui mai telefonezi acuma? DIDINA: Telefonez fratelui meu să vie… să-i spui tot… şi să mă ia de aici!... (În telefon) Allo! (lui Emil) Nu pot să fiu ridicolă. EMIL (exasperat): Da’ cine ţi-a spus că eşti ridicolă? DIDINA (cu gura în receptor şi cu ochii la Emil): Dumneata care eşti un ticălos!… Care eşti un ticălos… Care nu mai ai un pic de demnitate… Care te-ai murdărit şi ai batjocorit casa… târându-mă şi pe mine în mocirla dumitale… Mizerabile!… Om fără caracter!… Ticălos!… Ticălos!… EMIL: Didino!… Vino-ţi în fire pentru numele lui Dumnezeu!… Ce-am făcut? Ce s-a întâmplat? DIDINA (în telefon): De ce te superi dragă!… Nu ţi-am spus nimic. Cum?… Batjocură… Mocirlă…? Nu mă adresam ţie... E vorba de… (Lui Emil, care râde observând gafa Didinei) Că eşti şi de o necuviinţă fără seamăn! O femeie!… O femeie care nu ştie cum să se poarte mai frumos… Care nu te a jignit cu nimic… şi de care îţi baţi joc!… Să ştie lumea te-ar omorî cu pietre…!… Creatură infamă!… (în telefon) Ce! Cum, cine? Care te scoală din somn la opt de dimineaţa să te înjure? Nu pe tine, pe domnul care e aicea! Aici e Didina. (Închide telefonul) Domnul, care vine acasă la ziuă şi îşi lasă nevasta, toată noaptea, cu inima sărită… Care vine şi n-are bunul simţ să găsească un cuvânt frumos, un cuvânt care s-o ’mpace… (se ridică de pe divan unde telefonase) …un cuvânt care să-i liniştească grijile!… EMIL: Acum cu cine vorbeşti? DIDINA (mirată): Cu tine! Mai e cineva aicea cu care să pot vorbi? EMIL: Nu; dar înainte vorbeai cu Matei şi mă înjurai pe mine. DIDINA: Cu dumneata vorbesc. Cu dumneata care m-ai adus la disperare. EMIL: Deschide geamul că e cald şi să ne certăm pe răcoare. DIDINA: Mie mi-e frig. EMIL: Lasă să intre aerul. (Merge de-l deschide). DIDINA: Fireşte. După o noapte de chef, îţi trebuie ferestrele deschise. Mie, dupe o noapte nedormită mi-e frig. EMIL (răstit): Puţin îmi pasă!… Nu mă mai necăji. Isprăveşte!… Ce-am ajuns eu aici!… Am ajuns să fiu controlat la fiecare pas?… De-aia m-am însurat, ca să mă bag la stăpân? (Trece spre uşa din stânga.) DIDINA (încremenită): Ah!… Spune aşa!… Spune, că dupe cinci ani de căsătorie, ţi s-a urât cu mine, că ai găsit pe cineva cu care vrei să mă schimbi! Şi cine e mizerabila care vrea să-mi strice casa. (Merge la fereastră şi închide geamul.) Spune-mi cine e femeia la care ai stat până la ziuă? EMIL: Deschide geamul. DIDINA: Nu-l deschid!… Trebuie să ne răfuim! Trebuie să-mi spui tot. Trebuie să-mi explici. EMIL: Deschide geamul, că mă sufoc. DIDINA: Sufocă-te, plesneşte, da’ nu-l deschid. EMIL: Didino, deschide geamul. În casa mea eu fac ce vreau!... DIDINA: Nu-l deschid!… EMIL (scos din fire): Deschide-l!… DIDINA: Nu!… EMIL: Deschide-l… DIDINA: Nu!… EMIL (înfuriat pune mâna pe primul obiect care-i vine la îndemână şi zvârle în geamul care se sparge): Acum mai închide-l! DIDINA (speriată): Nu-l mai închid, dar mă duc să mă îmbrac şi plec. EMIL: Îmbracă-te, şi pleacă, pentru că în timp ce te îmbraci ai să te linişteşti şi nu mai pleci! DIDINA: Asta vă e suprema speranţă. Să ne liniştim!… Nu, domnule!… Sunt femei şi femei. Eu nu îndur asemenea jigniri. (Se aşază pe divan şi plânge.) EMIL (înduioşat): Jignire? Pentru ca am întârziat într-o noapte… Pentru că m-am antrenat la vorbă… (subit) cu un prieten şi n-am prins de veste că s-a făcut ziuă! DIDINA (mirată): Cu un prieten? Cu ce prieten? Îţi cunosc toţi prietenii, şi niciunul nu e din cei cari să stea în oraş până la ziuă. EMIL: Îi cunoşti tu pe toţi, dar uite că pe ăsta nu-l cunoşti. DIDINA: Cine e? EMIL: Unul care îţi face în necaz de nu-l cunoşti (Amuzat de întorsătura lucrurilor.) Unu… aşa… pe care nu l-am văzut eu de douăzeci de ani. DIDINA: Bravo! Şi cât ţi-a trebuit ca să scorneşti minciuna asta? EMIL (senin): Nu mi-a trebuit mult de loc. DIDINA: Ca să minţi! EMIL: Nu! Ca să-l găsesc. DIDINA: Emil! EMIL: Da. DIDINA: Caută altceva. Ceva mai inteligent. EMIL: Mai inteligent decât prietenul meu? S-ar putea una ca asta? Dacă nu era inteligent, şedeam eu cu el până la ziuă de vorbă? DIDINA: Cum? Menţii această enormitate? Continui să spui că ai stat până acuma cu un prieten pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? Ce fel de prieten e ăsta pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? EMIL: Un prieten pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani. Eu nu l-am văzut de douăzeci de ani, el nu m-a văzut de douăzeci de ani; nu ne-am văzut de patruzeci de ani! (Râde, dar văzând că ea nici nu zâmbeşte se încurcă din ce în ce mai râu) Un prieten… de şcoală! Na, dacă vrei să ştii. Un prieten cu care am făcut liceul şi de care m-am despărţit acum douăzeci de ani. (S-a răcorit.) DIDINA: Şi unde a fost până acuma? EMIL: De unde vrei să ştiu? Era, timp de douăzeci de ani, să dau telegrame după el: „unde eşti, mă, că m-am însurat şi vrea Didina să ştie unde eşti!” DIDINA: Şi nu l-ai mai întâlnit niciodată? EMIL: Nu l-am mai întâlnit, pentru că… e prieten cu mine… nu l-am mai văzut de douăzeci de ani… DIDINA: Mi-ai mai spus, dar cum se face că nu v-aţi mai văzut? EMIL: Pentru că nu e din Bucureşti. Vezi? E… de la… (caută) … de la asta… de la… Piteşti! Uite, vezi? Ţi-am spus tot. Vechi prieten de şcoală, nu l-am văzut de douăzeci de ani şi acuma e la Piteşti. (răcorit) Hai, să ne culcăm. DIDINA (neclintită în ton şi în atitudine): Şi… cum în cheamă? EMIL: Cum îl cheamă?… Ce-ţi pasă ţie cum îl cheamă! Ce e prieten cu tine, şi dacă ţi-oi spune ai să-l ştii? DIDINA: N-o să-l ştiu dar vreau să ştiu cum îl cheamă. EMIL (încolţit): Îl cheamă… (de-odată răstit)… i-a lasă-mă în pace şi nu mă mai chinui cu interogatoriile astea! Îl cheamă, cum îl cheamă…! Ca tot omul are câte un nume… pe mine mă cheamă Emil, pe tine te cheamă Didina… pe el îl cheamă aşa… (Dar urmărit de privirea severă a Didinei îi scapă un nume de care şi el se miră când la rostit) ... Bungrăzescu! Uite, vezi: Bungrăzescu! La catalog venea pe pagina întâi la B. Eu pe pagina patra la S. Strâmbuleanu. (complet liniştit) Bungrăzescu Traian! Traian Bungrăzescu. DIDINA (calmă): Bungrăzescu nu e un nume adevărat. E un nume făcut. EMIL: Fireşte. I l-a făcut tat-su! DIDINA: Nu! I l-ai făcut tu acuma. EMIL: Da’ ce eu sunt tat-su? DIDINA: L-ai inventat la repezeală!… Ai căutat un nume!… Şi cum, când cauţi un nume nu găseşti niciodată la îndemână, ai inventat acuma, pe Bungrăzescu. Cum poate admite cineva să-l cheme Bungrăzescu!! EMIL: Mă mir şi eu!… Dar ăsta a admis. De la părinţi, moştenim sau nu moştenim avere, numele însă îl moştenim totdeauna. De aia sunt şi oameni care şi-l schimbă. Bungrăzescu ăsta nu şi l-a schimbat! Să-l vezi tare nostim gras şi plin de haz!… De-aia am şi stat cu el până la ziuă. Bungrăzescu!… Chiar numele îţi indică un om cu haz!… N-ai văzut, sunt nume care îţi indică aspectul persoanei!… De pildă: Esmeralda!… O femeie voinică şi chipeşă, ca un jandarm călare. Lenuţa!… ceva drăguţ şi mic!… Didina!… femeie energică şi pusă pe ceartă!… La bărbaţi: Alexandru! Grav şi îndatoritor!… Costică!… un ăla aiurit!… Gică!… un pisălog!… Emil!… un tip simpatic care inspiră încredere, şi care… (Vrea să se apropie de ea; Didina se fereşte.) DIDINA: Nu!… Acest Bungrăzescu îmi măreşte şi mai mult bănuiala!… Emil!… Minciuna ce-ai scornit, e menită să ascundă o infamie şi mai mare!… Tremur toată! Ce-ai făcut azi noapte, Emil, de ce ai sfărâmat liniştea noastră!… EMIL: Vai de mine!… A sfărâmat-o… ăsta… cum am zis că-l cheamă? DIDINA: Vezi că nu ţi-l mai aduci aminte! EMIL: Parcă-l văd!... Şedea cu mine într-o bancă şi-mi sufla!… La concursuri uite aşa copiam dupe el! (mimează) Era foarte silitor!… Premiantul întâi!… Eu? Un leneş! Tata trecea examenele pentru mine!… De-aia am şi ajuns ceva şi el nu e nimic!… Ai băgat de seamă că nu se mai ştie nimic de premianţii cu care am fost în şcoală, în vreme ce tot leneşii de pe atunci, suntem azi cineva. Uite cum venea clasa!… Acolo era catedra. Dincoace tabla neagră. Pe catedră, profesorul care când deschidea catalogul ne băga pe amândoi în răcori. Pe urmă, nu mai puteam de bucurie când profesorul ajungea la… Z… de-l scotea pe Zamfirescu. (Văzând că nu reuşeşte să schimbe vorba, continuă revede şi enervat.) Veneam de la şcoală împreună şi treceam amândoi pe o stradă unde la… numărul… cinci… şedea o văduvă care ne pândea la geam de după nişte perdele portocalii. (Se opreşte brusc.) Acuma tu eşti geloasă pe văduva aia. A fost acum douăzeci de ani. Să tot fi avut atunci patruzeci, acum are şaptezeci, a murit… (Iarăşi vede că nu prinde intenţia.) Dădeam examenele împreună, adică el învăţa şi mie îmi sufla… (brusc)… A! Să vezi ce ni s-a întâmplat odată la istorie. Profesorul mă întreabă pe mine prin ce se caracteriza domnia lui Neron. Disperat mă uitam la prietenul meu… ăsta… (Enervat plesneşte din degete)… care, neputând altfel, scrisese mare pe o hârtie: Roma, şi alături pusese un chibrit. Eu pricep imediat şi spui tare: prin enunţarea teoriei chibritului la Roma. Toată clasa a început să râdă şi pe mine m-a dat afară. De unde să-mi dea în gând că un chibrit stins pe o hârtie însemnează că Nerone dăduse foc Romei. (Obosit şi grăbit să termine.) Ei, dragă, după douăzeci de ani de la afacerea asta ne întâlnim pe stradă. „Tu eşti, mă, Emil mă!” Îmi spune el mie… Eu sunt, mă… (Plesneşte din degete)… acesta...” Îi zic eu lui. Şi ne-am pupat… şi ne-am pus pe vorbă… şi… ne-am pupat… acuma ţie îţi pare rău că m-am pupat cu el. Nu! Am văzut de douăzeci de ani; ia să nu te văd douăzeci de ani, să vezi cum te-aş pupa. (repede) Şi am intrat într-un local, am luat câte o bere, şi din vorbă în vorbă… DIDINA: … şi din bere în bere… EMIL: … tocmai, din vorbă-n bere şi din bere-n vorbă… s-a făcut ziuă, fără să băgăm de seamă. (răcorit) Asta e tot! Vezi ce simplu el Nu-nţeleg de ce ţi-ai făcut atâta sânge rău. E aşa de simplu. Încă la despărţire, prietenul meu… ăsta… (plesneşte din degete)… cum dracu am spus că-l cheamă…? DIDINA: Pe cine? EMIL: Pe prietenul meu. Adineaori ţi-am spus cum îl cheamă. DIDINA: De unde să mai ştiu!… Tu l-ai inventat, tu trebuie să-l ţii minte. EMIL: Cum să-l ţiu minte, dacă nu l-am mai văzut de 20 de ani! DIDINA: L-ai văzut azi noapte. (Se ridică) EMIL: Dar cei 20 de ani dinainte nu-i pui la socoteală? Omul uită!… Spune-mi, frate, cum am spus că-i cheamă? DIDINA: Minţi cu neruşinare, Emil. Am stat să ascult ca să văd până unde merge fantezia spiritului tău inventiv. Nu te-aş fi crezut în stare. EMIL: Spune-mi frate cum îl cheamă? Adu-ţi aminte. DIDINA (se ridică de pe divan scârbită, ca să iasă prin stânga): Nu ştiu. Să-ţi fie ruşine, că nu-l ţii minte! EMIL (enervat): Să-ţi fie ruşine, ţie, că nu ţii minte un nume atât de uşor! Îl cheamă… (Intră Maria prin fund. Acuma e cu şort Şi bonetă în cap.)     SCENA IV EMIL, DIDINA, MARIA   MARIA (anunţând): Domnul Bungrăzescu. EMIL (luminat): Bungrăzescu!… Aşa el… Bungrăzescu! (Apoi mirat se uită lung la Maria.) Da’ tu de unde ştii cum îl cheamă? MARIA: Pe cine? EMIL: Pe prietenul meu? MARIA (simplu): Mi-a spus dumnealui! EMIL (încremenit): Cine ţi-a spus? MARIA: Dumnealui! A sunat. L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a spus: Bungrăzescu, prieten cu conaşul. EMIL (aiurit şi transpirat): Ieşi afară!... MARIA: Eu ies, dar dumnealui să intre?... EMIL: Cine să intre? MARIA: Domnul Bungrăzescu!… EMIL: A venit Bungrăzescu la mine? MARIA: Da, a sunat şi mi-a spus că-l cheamă Bungrăzescu!… DIDINA: Ai auzit bine? MARIA: Da, coniţă! Ei, Doamne!… Parcă e mare lucru să ţii minte un nume!… DIDINA: Uite că dumnealui nu-l ţinea minte!… EMIL: A venit Bungrăzescu? Acuma? La mine? Ori tu ai înnebunit ori eu am halucinaţii? DIDINA: Dar, în definitiv, dacă există într-adevăr, de ce te miri că a venit? EMIL: Tocmai! Spune-i să poftească. (Maria iese.) DIDINA: Tare sunt curioasă să-l văd. EMIL: Şi eu!… DIDINA. Tu? De ce? EMIL (încurcat): Păi… Spunea că se duce să se culce…     SCENA V   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU   (În uimirea amândurora, intră Bungrăzescu. Un băiat tânăr şi chefliu. Cu pardesiul pe umeri şi pălăria în mână, volubil şi familiar)   BUNGRĂZESCU: Eu sunt Emil dragă!… De ce atâta ceremonie, până când să mă primeşti!… (Emil se şterge de năduşeală şi se uită lung la el.) Uite, n-am vrut să plec din Bucureşti până nu cunosc pe soţia ta şi să-i cer scuze pentru că din pricina mea ai întârziat azi noapte. EMIL: Da… foarte bine… îţi mulţumesc… uite pe nevastă-mea… BUNGRĂZESCU (sărutându-i mâna): Sărut mâna doamnă. Eu sunt Bungrăzescu. Traian Bungrăzescu. Vechiu prieten de şcoală cu soţul d-tale. DIDINA: Sunt încântată, domnule! BUNGRĂZESCU: Să mă iertaţi că din cauza mea. Emil v-a pricinuit o îngrijorare, dar ţineam să vă spun: femeile sunt atât de bănuitoare în asemenea ocazii — că Emil a stat cu mine până la ora când s-a întors acasă. (Se uită la el şi începe să râdă.) DIDINA: Nu m-am îndoit un singur moment, domnule, că bărbatul meu, care vă descria gras… (Se uită la Emil.) BUNGRĂZESCU: Da… în şcoală eram gras… şi pe urmă m-am schimbat mult. EMIL: Da… S-a schimbat! DIDINA: Sunt nespus de fericită că vă cunosc domnule… BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! DIDINA: Ştiu. Mi-a spus bărbatul meu. Luaţi loc. Emil, oferă un scaun. EMIL: Ce să fac? DIDINA: Să oferi un scaun domnului Bungrăzescu. (Emil, încremenit se aşază pe fotoliul de lângă el.) BUNGRĂZESCU: O vizită atât de matinală… DIDINA: Nu se ia în seamă ora la un prieten atât de bun. BUNGRĂZESCU: Colegi de şcoală. Nu ne-am văzut de 20 de ani. Şedeam amândoi într-o bancă… el nu învăţa nimic, şi eu îi suflam. La concurs copia dupe mine. Ţineam caietul meu în aşa fel încât să poată citi ce scriu. Eu eram totdeauna premiant şi el… să te spui? (Emil nu-şi ia ochii de la el)… El un leneş! Tat-său trecea examenele pentru el, şi cu toate astea a ajuns avocat mare. Mâine, poimâine, ministru. Aţi văzut vreun premiant să ajungă ceva dupe ce iese din şcoală? Nimic! Iacă eu. DIDINA: Sunteţi din provincie? EMIL: De la… BUNGRĂZESCU (cu un gest liniştitor): Piteşti!… EMIL: Piteşti? (Cască ochii şi se şterge de năduşeală.) DIDINA: De ce te miri? Nu mi-ai spus şi tu că d-l Bungrăzescu e din Piteşti. BUNGRĂZESCU (repede): Când intra profesorul şi deschidea catalogul ca să ne cheme la lecţie, eu, Bungrăzescu, eram pe pagina întâi la B. El ia S… Strâmbuleanu!… Îmi făcea cu cotul şi pe amândoi ne treceau năduşelile până ajungea de-l scotea pe Zamfirescu!… (Didina se uită la Emil.) EMIL: Da. Ţi-am spus eu: Zamfirescu. Duiliu Zamfirescu. DIDINA: Aţi fost în şcoala cu Duiliu Zamfirescu?… Scriitorul? BUNGRĂZESCU: Nu. Cu altul. Zamfirescu Teodoru. EMIL (ca s-o dreagă): Tata lui Duiliu. Aşa îl chema la lecţie: tata lui Duiliu ieşi la tablă! BUNGRĂZESCU: Regulat veneam de la şcoala împreună şi treceam pe o stradă unde la No. 5 şedea o văduvă. De ea ne-am adus aminte şi azi noapte. (lui Emil) Ce s-o fi făcut, Emil dragă, văduva de la geamul cu perdelele portocalii? Văduva de la numărul 5? EMIL (înmărmurit): S-a mutat la numărul trei! BUNGRĂZESCU: Eu îi suflam din bancă. Odată la un examen de istorie i-am pus un chibrit lângă hârtia pe care scrisesem Roma, ca să ştie că Nerone dăduse foc Romei. EMIL (se dă câţiva paşi înapoi): Şi asta ştii?… (Îşi revine şi râde silit.) Şi de asta îţi aduci aminte? BUNGRĂZESCU: Cum să nu-mi aduc, a rămas celebră. D1DINA (cu un amestec de mulţumire şi surpriză): De ce nu vrei să iei loc… sau poate vrei un ceai? La ora asta!… Dupe o noapte nedormită… BUNGRĂZESCU: Vă mulţumesc. DIDINA: Să pui să-l pregătească. În vremea asta am timp să mă schimb şi eu. Iartă-mă că te-am primit aşa… dar… de dimineaţă… BUNGRĂZESCU: Eu trebuie să fiu iertat, c-am intrat aşa. Dar nu regret. Nici nu mi-a spus Emil cât e de frumoasă nevasta lui!… DIDINA (zâmbind măgulită): E momentul când trebuie să mă retrag. BUNGRĂZESCU: Şi momentul când eu trebuie că regret o atât de impresionantă dispariţie. DIDINA (ieşind prin fund): Puţină răbdare să aduc ceaiul.     SCENA VI EMIL, BUNGRĂZESCU   (Emil urmăreşte pe Didina până dispare apoi se întoarce uluit)   EMIL: Cine eşti, nene? Spune-mi repede, că-nebunesc!… BUNGRĂZESCU (simplu): Bungrăzescu. EMIL: Ce Bungrăzescu, domnule, că Bungrăzescu nici nu există. L-am inventat eu şi nici nu-mi aduceam aminte cum îl cheamă. Cu mine să nu faci pe nebunul. Cine eşti? De unde vii? Şi ce cauţi? Nu te-am văzut în viaţa mea şi de-odată mă pomenesc că-mi intri în casă; ştii tot ce am vorbit cu nevastă-mea, şi ce e mai extraordinar e că tot ce-i spusesem nu era decât o invenţie momentană ca să-i risipesc bănuielile. BUNGRĂZESCU: Vezi cum eşti? Ingratule!… În loc să-mi mulţumeşti că te-am scăpat din bucluc, vrei acuma să mă iei la palme. EMIL: Explică-te, domnule, că mă ia dracul. Mă dor picioarele şi mi s-a muiat capul! BUNGRĂZESCU: Nu, domnule Strâmbuleanu!… Lucrul e foarte simplu! Veneam de la un chef şi treceam pe strada asta. În dreptul casei d-tale aud că se sparge un geam. Până să-mi dau seama, că nu e cineva care a dat cu o piatră în mine aud în casă o ceartă şi, ca om curios, am stat să ascult. Imediat mi-am dat seama că e o dispută conjugală: Un soţ care vine acasă la ziuă şi o soţie care îi face scene. Mi-am zis aşa: „De ce să nu fac omului un serviciu!” Am auzit cum stă toată chestia, mi-am luat inima în dinţi, am sunat la scară şi-am intrat. Eu sunt Bungrăzescu! Eu sunt Bungrăzescu pe care imaginaţia dumitale l-a născocit pentru a risipi, bănuielile doamnei Strâmbuleanu… EMIL: Bine, dar de unde cunoşti toate amănuntele pe care eu însumi nu aş mai fi fost în stare să le repet… Cu Roma, cu arderea văduvei… cu arderea Romei şi văduva arsă… BUNGRĂZESCU: Le am auzit, când ascultam la fereastră. EMIL: Şi de unde ai ştiut cum mă cheamă? BUNGRĂZESCU: Asta e!… N-ai spus cum te striga la catalog. Şi pe urmă nu eşti avocat? N-ai firmă afară, Emil Strâmbuleanu? EMIL (dezmeticindu-se, începe să râdă): Auzi, domnule, ce să-i dea prin cap? Da spune şi dumneata: nu înnebuneai în locul meu? Acuma, ce să-ţi spun, că ai ascultat la fereastră… treacă-meargă... O indiscreţie şi-atât: dar că ai intrat şi în casă, asta e mare obrăznicie! (Râde şi se apropie de el.) Îţi mulţumesc din toată inima… (Îi ia mâna, dar cum Bungrăzescu e cu pardesiul pe umeri Emil apucă numai mâneca.) Dumneata n-ai mână? BUNGRĂZESCU: Cum să n-am! Am două! EMIL: Dă-mi-le pe amândouă să ţi le strâng şi să-ţi mulţumesc. Nici nu şti ce-ai făcut. Ca să înţelegi ar fi fost destul să treci peste două săptămâni. Tot aicea mă găseai. Eu explicând de zor şi ea nimic! Nici nu şti cine e! BUNGRĂZESCU: Lasă că am auzit-o. EMIL: Ai auzit-o, dar n-ai văzut-o. Îţi mulţumesc şi dacă îmi dai voie... (Pune mâna în buzunar)… ori poate te superi. Iartă-mă, nu ştiu cine eşti? BUNGRĂZESCU: Mulţumesc, nu primesc nimica!… O să mă duc!… EMIL: Păi…! Vezi!… că nu se poate. Trebuie să iei ceaiul. Odată ce-ai primit, trebuie să-l bei. Când o veni nevastă-mea şi nu te-o găsi aicia, o luăm de-a capo! Aşa, şi la început te privea cam cu neîncredere… BUNGRĂZESCU: Îi spui dumneata că n-am putut să aştept!… Şi că am să viu altă dată la o oră mai convenabilă. EMIL: Nu, nu!… Nu se poate! Altă dată să nu mai vii niciodată, dar acuma trebuie să rămâi să-ţi bei ceaiul. BUNGRĂZESCU: Îl iau la cafenea!... EMIL: Eşti neînsurat? BUNGRĂZESCU: Slava Domnului! Nu văd eu ce e aia să fii însurat!… EMIL: Eşti neînsurat? Atunci rămâi! Cum o să te duci la cafenea acuma? La ora asta? Frig şi pustiu. Scaunele pe mese şi mesele pe sub scaune. Nu te mai duce. Rămâi. BUNGARZESCU: Cum văd eu, cunoşti bine cafeneaua. Se vede că ţi se întâmplă des să vii la ziuă acasă. EMIL: Nu mi s-a întâmplat niciodată. BUNGRĂZESCU: Atunci, azi noapte? EMIL: Indiscret eşti domnule! Mă cunoşti de o secundă şi vrei să mă destăinuiesc. BUNGRĂZESCU: La club. EMIL: Nu. Joc cărţi dar nu la club. BUNGRĂZESCU (amuzat): Am priceput. O metresă! EMIL (speriat): Sst! Te-aude! Asta ascultă pe la uşi. (După ce s-a asigurat că nu e nimeni alături se întoarce clipind din ochi.) Şi asta ştii? BUNGRĂZESCU: Îmi închipui. Ia spune-mi cine e? Măritată? EMIL (şiret): Nu. Vânzătoare într-o florărie. BUNGRĂZESCU: Întreţinută de dumneata. EMIL (confidenţial): Da! (râd amândoi) Nici nu ştii, dragă domnule… dar cum te cheamă? BUNGRĂZESCU: Lasă nu mai şti, că ai să te încurci în nume. EMIL: Ai dreptate. Foarte bine. Să-ţi spun tot aşa cum am spus că te cheamă. Nici nu ştii, dragă… dar cum am spus eu că te cheamă? (Bungrăzescu tace) Numele pe care l-am spus eu neveste-mii când ascultai la fereastră! BUNGRĂZESCU (căutând să şi-l aducă aminte): Am uitat. EMIL: Ieşi afară. Ieşi afară şi haide la cafenea să ni-l aducem aminte, că altfel e cu bucluc. (Îl împinge spre ieşire.) BUNGRĂZESCU: Stai, stai că mi-l aduc aminte. EMIL: Imposibil. E foarte greu. BUNGRĂZESCU (chinuindu-se): Brângorean… Brangurian… Bungră… EMIL (radios): … zescu! BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! Altceva mai uşor nu puteai să găseşti? EMIL: Puteam. Era foarte lesne. „Cum îl cheamă? Ionescu!” Aş! Se uita la mine cu nişte ochi turbaţi. Eu m-am fâstâcit şi m-am pomenit inventând un nume pe care să-l ia dracu! BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu… Aurel! EMIL: Nu, nu! Am spus altfel. Bungrăzescu… Decebal!… Nu, nu! Nu e Decebal. Cel de-alături. BUNGRĂZESCU: Alături? EMIL: Da. Pe calendar. Stau vis-a-vis. Unul cu barbă lungă: Decebal şi altul tuns… Traian. Bungrăzescu Traian. BUNGRĂZESCU: Aşa! Şi spune-mi ce vroiai să-mi spui. EMIL: De florăreasa mea? Nici nu ştii dragă Bungrăzescule ce înseamnă. În viaţa unui om, o fată frumoasă în cadrul unei florării. Olga! O cheamă Olga! Numai vocale! Olga! Când spui Olga parcă îţi unge Dumnezeu gura cu miere. I-am luat o odaie la hotel Palace, dar noaptea nu rămân niciodată acolo. Mai întâi pentru că nu pot lipsi de-acasă, şi pe urmă nu e agreabil ca dimineaţa să vezi cum se trezeşte din somn femeia iubită şi se spală pe dinţi. Aseară însă m-am dus cu Olga mea la teatru, pe urmă ne-am abătut pe la Alcazar, mai târziu am adus-o la hotel şi… din una-n alta s-a făcut ziuă. De-aicea tot buclucul. BUNGRĂZESCU: Trebuie s-o laşi. EMIL: Pe Olga? Ferească Dumnezeu. Eu nu pot să trăiesc fără Olga mea. BUNGRĂZESCU: Atunci de ce nu divorţezi? EMIL: De Didina? Ferească Dumnezeu. Eu îmi iubesc nevasta la nebunie. Sunt un tip pirandellian. Eu am o dublă personalitate. Acasă sunt un soţ ideal şi în oraş un amant impecabil. (Zgomot de voci în culise; Emil se turbură.) St!… Vine nevastă-mea. Schimbă vorba! BUNGRĂZESCU (îşi scoate pardesiul şi-l zvârle pe divanul din fund.): Lasă Emil dragă..! Ce s-au mai făcut vechii noştri colegi de şcoală…? EMIL: Da, săracii!… Vechii noştri…! A murit! BUNGRĂZESCU: Ştiu. Dumnezeu să-i ierte. (A întrat Didina, care şi-a schimbat toaleta, urmată de Maria care aduce tava cu serviciul de ceai)     SCENA VII   EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA   DIDINA (în timp ce pregăteşte ceaiul şi pune ceaşca pe măsuţa de lângă fotoliu): Cine a murit? EMIT: Unul! Nu-l cunoşti tu! Tot un prieten de-ai nostru! BUNGRĂZESCU: Da. Şi cu ăla şedeam într-o bancă amândoi. EMIL: Trei. Eram trei în aceiaşi bancă, cu ăsta care şedea la mijloc! DIDINA: Era însurat? EMIL: Foarte însurat. Şi să vezi cum îl mai plânge nevastă-sa. Aşa sunteţi toate. Cât trăim ne faceţi zile fripte şi după ce murim plângeţi de vă topiţi. DIDINA: Ea nu s-a mai remăritat? EMIL: Nu, pentru că trăieşte cu unu… BUNGRĂZESCU (îi vine în ajutor): Chiar cu mai mulţi… EMIL: Cu mai mulţi, şi tot din vina răposatului. Îl visa mereu şi cineva i-a spus să dea de pomană ce-i plăcea lui. Şi, acuma, ce-i plăcea lui… ea dă de pomană! DIDINA: Gură rea! BUNGRĂZESCU (lui Emil, după ce s-a uitat bine la Maria): Nostimă jupâneasă ai dumneata. Parcă e din cele care apar pe scenă la teatru. EMIL: Nici nu m-am uitat la ca. O avem de-o săptămână. Pe urmă eu nu prea mă uit la jupânese… BUNGRĂZESCU: Foarte rău faci. La asta să te uiţi. EMIL: Ia vezi-ţi de treaba, şi nu mai umbla cu astfel de sfaturi. DIDINA (invitând pe Bungrăzescu): Uite, pune rom cât vrei. Aici ai zahărul; poate că nu e destul de dulce. BUNGRĂZESCU: Mulţumesc. (Trece pe fotoliu; Maria a ieşit cu tava; Emil merge spre divan, ia pălăria lui Bungrăzescu şi caută să ghicească ceva din iniţialele de pe căptuşeală.) DIDINA: Şi o să mai staţi mult prin Bucureşti? EMIL (repede): Două, trei zile! BUNGRĂZESCU: Poate chiar o săptămână. DIDINA: Ştii pentru ce? Pentru că m-am gândit să stai la noi. (Emil speriat face semne disperate lui Bungrăzescu care se amuză şi căruia nu-i displace invitaţia.) BUNGRĂZESCU: N-aş vrea sa va deranjez. DIDINA: Odată ce noi suntem aceia care te invitam şi insistăm să rămâi, însemnează că nu ne deranjezi de loc. (Lui Emil care făcea semne disperate în spatele ei.) Nu-i aşa Emil? Un vechi prieten de şcoală, care să stea la hotel când noi avem camera de mosafiri liberă? EMIL: Sigur. Crezi că nu i-am spus şi eu? Vechi prieten de hotel să stea la şcoală când musafirii sunt liberi! Dar el nu vrea! Aşa e, mă, că mi-ai spus că nu vrei? BUNGRĂZESCU: Fireşte, ar fi prea mare deranjul. EMIL: Şi pe urmă să-ţi spun ceva. El nu e singur. E cu nevastă-sa! DIDINA (mirată): Sunteţi şi însurat? EMIL: Cum? Nu ştiai? (Face cu ochiul lui Bungrăzescu care s-a-necat cu ceaiul.) DIDINA: De unde să ştiu? Tu nu mi-ai spus nimica. EMIL: A! E-nsurat de doi ani. De aia nici nu poate primi invitaţia noastră. E cu nevastă-sa la Bucureşti. DIDINA: Cu atât mai bine, vine şi doamna, şi-o să puteţi sta mai mult. EMIL: Nu, nu se poate! Sunt foarte grăbiţi. El nici ceaiul n-a vrut să şi-l bea. Spunea că-l aşteaptă cu ceaiul la Piteşti. I-am spus să rămâie măcar pentru ceai şi… ceai în sus, ceai în jos… (disperat)… Ce-ai cu el dragă? Lasă-l în pace dacă nu vrea. DIDINA: Emil a insistat să primeşti ceaiul şi eu insist să rămâi la noi. BUNGRĂZESCU: Doamnă…! EMIL: Trebuie să întrebe întâiu şi pe nevastă-sa. DIDINA: Va primi şi dumneaei. Ştiu ce-nseamnă şederea la hotel pentru o femeie tânără care şi-a lăsat gospodăria. Te rog, să te duci s-o iei şi să veniţi amândoi. Uite eu mă duc să pregătesc odaia de musafiri, unde o să fiţi ca acasă. (Se urcă pe scară) EMIL: Bine Didino, dar dacă omul primeşte numai aşa… din gentileţe, şi totuşi, invitaţia noastră îl plictiseşte. Bungrăzescule, spune-mi drept, suntem prea vechi prieteni ca să nu mărturiseşti că nu vrei. BUNGRĂZESCU (cu gura pe jumătate): Adevărul e că… EMIL: Vezi? DIDINA (de sus): Mi-ar părea foarte rău dacă ne-aţi refuza. (Iese.)     SCENA VIII EMIL, BUNGRĂZESCU   BUNGRĂZESCU: Ţi-am spus eu că trebuia să plec. EMIL: Nu face nimic. Pleci acuma. (Merge de ia pardesiul şi pălăria de pe divan). BUNGRĂZESCU: O să trebuie să mă însor, ca să viu cu nevastă-mea. EMIL: Lasă. Nu te mai însura şi nu mai veni. BUNGRĂZESCU: Imposibil. N-auzi că m-aşteaptă! EMIL: Ce să te-aştepte. Nu te aşteaptă deloc. Du-te, dragă! Du-te-nvârtindu-te! (Îmbrăcându-l cu sila.) Du-te odată! Du-te cu Dumnezeu! BUNGRĂZESCU (calm): Decât să mă duc cu Dumnezeu, mai bine mă duc cu tramvaiul. În tramvai e lume multă şi poate îmi găsesc o nevastă. EMIL (agasat): N-ai nevoie să-ţi cauţi nevastă, domnule, e de ajuns să cauţi un telefon. O chemi pe nevastă-mea la aparat… vezi bagă de seamă… adu-ţi minte cum te cheamă şi cum o cheamă, că eu rămân singur cu ea… şi-i spui că regreţi foarte mult, dar soţia dumitale nu poate primi invitaţia. Dacă vezi că nevastă-mea insistă spune-i c-aţi fost chemaţi grabnic la Piteşti. Ai priceput? BUNGRĂZESCU: Am priceput, dar chestia e foarte complicată. Nevastă… telefon…! Eu n-am nici una nici alta. EMIL: Atunci, uite ce ai să faci: dai o telegramă, cât vrei de lungă. (Bagă mâna în buzunar.) O plătesc eu şi… poţi să n-o mai trimeţi. Cât costă cuvântul? BUNGRĂZESCU: Depinde de ce fel de cuvânt. Pe cuvântul de onoare, de pildă, nu-dau niciun ban! (Sonerie afară.)     SCENA IX   EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA   (Maria iese din fund şi trece la uşa de intrare. Didina coboară de sus)   DIDINA: Trebuie să fie Matei care s-o fi speriat când i-am telefonat azi de dimineaţă. (Merge în fund ca să-l primească.) EMIL: Vezi ce încurcături îmi faci! Mi-l aduseşi şi pe ăsta pe capul meu! BUNGRĂZESCU: Dar ăsta cine mai e? EMIL: Fratele neveste-mii. Un ţicnit. A fost judecător de instrucţie în Ardeal şi, când s-a schimbat guvernul, l-au dat afară de tâmpit ce era. BUNGRĂZESCU: Şi d-aia s-a ţicnit? EMIL: D-aia. A rămas cu meteahna anchetelor. Oriunde vede ceva, face cercetări. Stai să spui să nu-l primească. (Îi iese înainte. Bungrăzescu rămâne în scenă şi îi râde Măriei, care trece ca să se suie sus.)     SCENA X   MARIA, BUNGRĂZESCU   MARIA: Poftiţi, să vă arăt unde e odaia dumneavoastră. BUNGRĂZESCU: Mi-ar plăcea mai mult să ştiu unde e odaia dumitale. (Maria se ruşinează şi dispare iute pe scară sus.)     SCENA XI   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI   MATEI (tip grav cu ochelari): Vă spun drept că m-am şi speriat. La 7 dimineaţa mă scoală telefonul, cu un glas de femeie, care mă face ticălos, canalie, lipsit de demnitate, mizerabil, care târăsc lumea în mocirlă. EMIL: Didina! Ea se repede aşa, ca să prăpădească omenirea. MATEI: Bine. Pe urmă, am priceput. Dar până să-mi dau seama…! DIDINA (prezentând): Fratele meu, Matei Pintenaru, judecător de instrucţie. MATEI (grav): Fost. Pentru că guvernul, printre alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă scoată din magistratură. Domnul? BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu. DIDINA: Un vechiu prieten din copilărie al lui Emil. MATEI (încântat): Aţi venit la cumnatul meu pentru un proces? DIDINA: Nu. Lasă, c-am să-ţi explic eu. Deocamdată domnul Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras, ca să-şi aducă nevasta şi să stea la noi câteva zile. EMIL: Nu cred. MATEI (surprins): De ce? EMIL: Adică… Nu cred ca nevastă-sa să admită. BUNGRĂZESCU: Nu cred nici eu. DIDINA (lui Bungrăzescu): Încearcă şi insistă. MATEI: Domnul Bungrăzescu şi mai cum? BUNGRĂZESCU: Calendar! Adică, vorba vine! Traian. MATEI: Nu sunteţi de fel din Bucureşti? BUNGRĂZESCU: Nu. De la Piteşti. MATEI (radios, lui Emil): Ai văzut? Imediat am descoperit. Ai să mă-ntrebi, cum? Uşor! Didina spusese adineauri, că d. Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras. La hotel! Bine, dar la hotel stai şi când locuieşti în Bucureşti. A adăogat însă: „Să-şi aducă nevasta, — probabil d.na Bungrăzescu — ca să stea la voi câteva zile!” Va să zică dumnealor sunt din provincie. BUNGRĂZESCU: Chiar aşa. La revedere! (Îi de mâna.) La revedere Emil. EMIL: La revedere, dar să nu ne mai vedem. DIDINA (veselă): V-aştept. (Îl petrece până în pragul uşii din fund şi apoi se întoarce) Foarte simpatic!     SCENA XII DIDINA, EMIL, MATEI   EMIL: Acum două ceasuri nici nu credeai că există. MATEI: Câţi n-or fi şi mai simpatici şi nu-i ştim că există. La dreptul vorbind aşa de simpatic, nu mi se pare. Eu cunosc omul de la prima vedere. EMIL: Şi cum ţi se pare? MATEI: Un om prea serios şi oamenii serioşi, nu sunt simpatici. EMIL: Te-ai convins imediat că e om serios? MATEI: Imediat. Nu-mi trebuie mult ca să-mi fac o convingere. EMIL: Şi cum ţi-ai făcut-o? MATEI: Auzind că vrea să părăsească hotelul, pentru a-şi aduce nevasta într-o casă cumsecade. Hotelul, înţelegi nu e ceva potrivit pentru o femeie onestă. Într-un hotel stau tot soiul de oameni: aventurieri, oameni fără căpătâiu, femei întreţinute. Toate crimele eu le-am anchetat în hotel. În hoteluri se petrec furturile, şantajele, scandalurile, eţetera. EMIL: Din tot ce-mi spui tu acuma reţin un singur lucru şi îmi place că pe Bungrăzescu îl socoţi drept un om serios. MATEI: Foarte serios. Antipatic de serios ce e. EMIL: Vezi, Doamnă? Cred că ai încredere în fratele dumitale, pe care — de altfel nu ştiu pentru ce — l-ai trezit din somn aşa de dimineaţă. MATEI: Şi cu nişte înjurături, dragă Emil, că dacă le auzeai… EMIL: Cum să nu le aud? Mie îmi erau adresate! MATEI: Ţie?! (Didinei care, pe divan, râde cu fata în perine.) Lui? Şi mai râzi? DIDINA: Destul am plâns toată noaptea. MATEI: Ai plâns? Vasăzică te-ai certat. DIDINA: N-aveam cu cine pentru că domnu, n-a dormit acasă. MATEI: N-a dormit acasă? Va să zică ai rămas în oraş. EMIL: Da! MATEI: Am bănuit imediat. Eu nu mă-nşel niciodată. EMIL: Nici nu era greu. Când un om nu-i acasă, e în oraş. MATEI: Nu. Poate să fie şi-n provincie. EMIL: Şi de unde ştii tu că n-am fost în provincie? MATEI: Pentru că, în cazul acesta, ar fi ştiut şi ea şi n-ar mai fi plâns. EMIL: Bravo! MATEI (radios): Simplu! Nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă! EMIL: Dacă-i aşa, spune-mi tu, mie, cu cine am fost în oraş? MATEI: Cu domnul Bungrăzescu. EMIL: Din ce deduci? MATEI: Pentru că l-am găsit aici; ceea ce însemnează că aţi petrecut împreună şi la ziuă te-a adus acasă. EMIL: Bravo! Vezi ce bine e, să ai în familie un judecător de instrucţie. MATEI: Te-a adus acasă, pentru că e prea serios ca să-şi lase singur, în drum, un prieten, cu care a petrecut toată noaptea. EMIL: Perfect. DIDINA: Numai, că n-au venit împreună. MATEI: Şi mai bine! Şi mai serios! A avut remuşcări şi-a venit să vadă, dacă nu cumva te-ai rătăcit. EMIL: Bravo, Matei! Asta e! Ce păcat că soră-ta nu e în stare să facă asemenea raţionamente până nu se pripeşte cu telefoanele injurioase şi cu scene şi mai penibile. MATEI: Femeilor le lipsesc asemenea discernăminte. Domnul Bungrăzescu, Didino, e un om foarte serios, cu care poţi lăsa pe soţul tău fără nicio grijă. (Vede geamul spart.) A! Un geam spart! Cineva care a vrut să se introducă pe fereastră. (Se apropie de fereastră.) EMIL: Mă, eu te bănuiesc pe tine. (schimbând tonul) Nu începe cercetări pentru că aşa cum ai luat-o n-ajungi la niciun fel de rezultat. Geamul l-am spart eu, într-un moment de enervare, certându-mă cu Didina. MATEI: Arată-mi pumnul. EMIL: Poftim! MATEI: L-ai spart cu altceva, pentru că altfel ai fi avut zgârieturi pe mână. EMIL: Aşa e! Aici ai nimerit-o! Am aruncat cu ceva, dar nu mai ştiu cu ce. MATEI: Se va găsi uşor. Facem un inventar cu tot ce-a fost aici înainte de spargere, pe urmă controlăm, şi obiectul care va lipsi, e acela cu care ai spart geamul. Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă! EMIL (Didinei, care e lângă ei): Scapă-mă pe mine de ăsta, că altfel mai sparg un geam zvârlindu-l pe fereastră. MATEI: Totuşi, o să-mi permit să iau un ciob. EMIL: Ia-le pe toate. Îmi faci chiar un serviciu. MATEI: Pe toate, nu! Unul singur ca să examinez amprenta digitală. EMIL: Numai să nu te tai. MATEI: Îl înfăşur bine în batistă şi mă voi duce la serviciul antropometric. O să vă comunic rezultatul. Cât priveşte cearta dintre voi doi, mă bucur că n-a avut urmări grave, afară de geamul care se repară. EMIL: O să-l pună un geamgiu. MATEI: Fireşte. EMIL: Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă? (Didinei) Ia-l d-aicea că vreau să dorm puţin până la ora tribunalului. DIDINA: Cum să dormi, dragă? Trebuie să vină oamenii ăia. EMIL: Care oameni? DIDINA: Bungrăzescu şi nevastă-sa. EMIL: Lasă-mă dragă cu Bungrăzescu. S-a isprăvit! A murit! MATEI: Cine? EMIL: Bungrăzescu. DIDINA: Ce vorbă-i asta?! MATEI: O lămurire se impune. Ştii tu ceva? Bănuieşti ceva? EMIL: M-aţi plictisit! Auzi acolo! M-aţi pus sub tutelă? Spui şi eu o vorbă şi pe urmă îmi cereţi concluziuni în scris. DIDINA: De ce crezi tu că n-au să mai vină? EMIL: Pentru că mi-a spus că e greu să-şi facă geamantalele şi să se mute pentru câteva zile. Altă dată  când vor mai veni la Bucureşti, au să tragă direct la noi. Dar aşa… pe nepusă masă… să-şi lase oamenii hotelul şi să…! De altfel ai să vezi că ne scrie, sau ne telefonează. (Soneria afară.) Uite! Trebuie să fie un bilet prin care ne anunţă, că regretă, dar e chemat grabnic la Piteşti. (Convins.) Pe ăsta, dragă, n-o să-l mai vedem. (În vremea asta Didina aşteaptă în pragul uşii din fund şi Matei e în dreptul ferestrei. Prin fund intră Bungrăzescu, care sărută mâna Didinei.)     SCENA XIII   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI   DIDINA: Aşa e! N-o să-l mai vedem! (Uitându-se mirată.) Şi Doamna? BUNGRĂZESCU: E în vestibul. Tot nu cutează să intre. DIDINA (iese în întâmpinarea persoanei care încă nu se vede): Vai! Se poate? Timiditate de provincială. (Dispare.) EMIL (repede lui Bungrăzescu): Te ţii de farse. De ce-ai venit omule? De ce-ai mai venit? Era bine cum ne-nvoisem. Trimeteai un bilet şi se isprăvea. BUNGRĂZESCU: Nu te supăra, dar am prins lipici de casa d-tale. (În uşă apare Didina la braţ cu o midinetă de toată nostimada.)     SCENA XIV   DIDINA, OLGA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI, MARIA (cu un geamantan în mână)   DIDINA: Uite, Emil, ce drăguţă-i doamna Bungrăzescu. Şi timidă ca o fată mare. EMIL (rămâne uluit şi se clatină): Da??… A, da!! Fată mare! Cum să nu!… Bună dimineaţa fată mare! (Îşi dau mâna. Olga, înaintează timidă şi complet dezorientată.) DIDINA: Să-ţi prezint pe fratele meu, Matei Pintenaru, magistrat. MATEI: Fost! Pentru că guvernul, pe lângă alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă destituie nemotivat. EMIL (în timp ce vorbesc ceilalţi): Ce făcuşi, omule? Cum se poate să-mi faci una ca asta? Ia-o de-aici! DIDINA (Olgăi ducând-o spre scara din dreapta): Şi acuma vino să-ţi vezi odaia unde ai să fi ca la dumneata acasă. (Trec amândouă prin faţa lui Emil care se sileşte să fie amabil şi ca să mascheze acel „ia-o de-aici” spune:) Ia-o… pe-aici! (şi arată scara pe unde ies cele două femei. Apoi brusc se întoarce spre Bungrăzescu şi mai mult în şoaptă, din pricina lui Matei care s-a dus să examineze fereastra) Ce-mi făcuşi nenorocitule!     SCENA XV   MATEI, BUNGRĂZESCU, EMIL   BUNGRĂZESCU (arătându-l pe Matei): Sst!! EMIL: M-ai scăpat dintr-un bucluc, dar m-ai băgat în altul. Mai bine mă lăsai în pace, că mă descurcam eu cum puteam. BUNGRĂZESCU: Îmi trebuia cineva, care să treacă drept nevastă-mea. EMIL: Şi tocmai pe asta ai găsit-o? BUNGARZESCU: Pe care, alta, puteam să conving să vie atât de repede? EMIL: Da’ de unde ai ştiut-o? Cum ai găsit-o? BUNGRĂZESCU: Olga! Mi-ai spus c-o cheamă Olga, şi că-i ţii o odaie la hotel Palace. M-am aruncat într-o maşină şi m-am dus direct acolo. Tocmai se dedea jos ca să meargă la florăria ei. EMIL: Şi ce i-ai spus? BUNGRĂZESCU: I-am spus că ştii dumneata, şi că e spre fericirea ei. EMIL: Trebuie să fie cineva tâmpit, ca să creadă astfel de lucruri. BUNGRĂZESCU: Păi tâmpită şi e. EMIL: Tâmpit sunt şi eu, şi ea, şi dumneata. Ne-am molipsit de la tâmpitul ăla. (Arată pe Matei) Şi pe urmă cum o să vă culcaţi aicea? Dumneata nu poţi să dormi într-un pat cu Olga mea. Dacă vrei să dormi cu Matei, te las dar cu Olga, nu! BUNGRĂZESCU: Nici nu ţiu! Ea o să se culce aicea şi eu o să mă duc acasă. Lumea din casă are să creadă că am plecat dis de dimineaţă după treburi şi o să viu la dejun ca s-o iau pe Olga şi să plecăm unde ai spus dumneata… La… Piteşti. (Emil rămâne uluit de tot ce i se întâmplă.) MATEI (lui Bungrăzescu): Eram sigur c-ai să vii. Aparenţele nu mă înşală nici odată. Eşti un om cumsecade şi nu-ţi convenea hotelul, foarte nepotrivit, când eşti însurat cu o femeie tânără şi onestă. Aşa e? BUNGRĂZESCU: Exact! MATEI: Am priceput imediat situaţia. (Merge spre Emil.) Vezi, Emil? Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă. (Văzându-l că nu răspunde şi că s-a schimbat la faţă.) Da’ ce ai? EMIL (încurcat): Eu?… Am ceva? (Se sileşte să fie vesel.) MATEI: Da. Pari schimbat. Ai îngălbenit şi transpiri. EMIL (ştergându-şi fruntea eu batista): Se poate!… Emoţia!… Revederea după atâţia ani cu-n vechiu prieten din copilărie. (Îl înjură printre dinţi pe Bungrăzescu.) MATEI: Am priceput. Eşti fericit. Aşa e? EMIL: Da. Tocmai. Sunt fericit. Foarte fericit. Să-ţi dea Dumnezeu, toată viaţa, fericirea mea de-acuma. MATEI (radios: Am priceput imediat. Era şi foarte simplu. Nu? Ce zici? (lui Bungrăzescu) Nimic nu-mi scapă!!   CORTINA piesa audio o puteti asculta aici.....https://latimp.eu/408/incurca-lume-teatru-audio-comedie/

Astăzi pe insulă s-a petrecut un miracol: vara a luat-o înainte. Mi-am aşezat patul aproape de bazinul de înot şi-am făcut baie până târziu. Nu se putea dormi. Două sau trei minute erau de-ajuns pentru a înlocui cu transpiraţie picăturile de apă care ar fi trebuit să mă ocrotească de nemaipomenita căldură. Dis-de-dimineaţă m-a deşteptat un fonograf. N-am putut să mă întorc la muzeu să-mi caut lucrurile. Am alergat pe malurile înalte. Stau în părţile de jos, dinspre sudul insulei, între plante acvatice, chinuit de ţânţari, cufundat până la brâu în mare sau în ape murdare, dându-mi seama că mi-am anticipat în mod absurd fuga. Nu cred că oamenii aceia au venit să mă caute, poate că nici nu m-au văzut. Îmi urmez însă destinul; îmi lipseşte totul, sunt exilat în locul cel mai neprimitor, cel mai puţin locuibil de pe insulă, în mlaştinile pe care marea le invadează o dată pe săptămână. Scriu toate astea pentru a lăsa o mărturie despre miracolul ostil. Dacă în câteva zile nu mor înecat sau luptând pentru libertatea mea, sper să scriu o Apărare în faţa supravieţuitorilor şi un Elogiu lui Malthus. Voi ataca în aceste pagini pe cei care secătuiesc pădurile şi pustiurile; voi demonstra că lumea, prin perfecţionarea poliţiilor, a documentelor, a gazetăriei, a radiotelef oniei, a vămilor, face ireparabilă orice eroare judiciară, fiind un adevărat infern pentru cei urmăriţi. Până acum n-am putut să scriu decât această foaie pe care ieri n-o prevedeam. Câte sunt de făcut totuşi pe-o insulă solitară! Fără egal este tăria lemnului! Iar spaţiul e cu atât mai mare cu cât pasărea e mai nestatornică! Un italian, care vindea covoare la Calcutta, mi-a dat ideea să vin aici; mi-a spus în limba lui: — Pentru un fugar, pentru unul ca dumneata, există un singur loc pe lume, dar acolo nu se poate trăi. E o insulă. Oamenii albi au construit cam prin 1924 un muzeu, o capelă, un bazin de înot. Lucrările au fost încheiate şi abandonate. L-am întrerupt cerându-i ajutorul pentru călătorie. Negustorul a continuat: — Nu ajung acolo nici piraţii chinezi, nici nava albă a Institutului Rockefeller. E focarul unei boli încă misterioase care ucide treptat, din afară înăuntru. Cad unghiile şi părul, pielea şi corneele ochilor mor, în timp ce corpul mai trăieşte vreo zece-cincispre-zece zile; membrii echipajului unui vapor care ancorase pe insulă, când i-a găsit crucişătorul japonez Namura, erau jupuiţi, chei, fără unghii, morţi cu toţii. Vaporul a fost scufundat cu lovituri de tun. Viaţa mea era însă atât de îngrozitoare în-cât am hotărât să mă duc. Italianul a vrut să mă convingă să renunţ; totuşi am reuşit să-l fac să mă ajute. Astă-noapte, poate pentru a suta oară, am dormit pe această insulă pustie… Vă-zând clădirile, mă gândeam cât o fi costat să se aducă pietrele acelea, cât de uşor ar fi fost să se ridice un cuptor pentru cărămizi. Am adormit târziu, iar muzica şi strigătele m-au trezit în zori. Viaţa de fugar mi-a făcut somnul mai uşor; sunt sigur că n-a sosit nici un vas, nici un avion, nici un dirijabil. Totuşi, dintr-o dată, în această apăsătoare noapte de vară, pajiştile colinei s-au umplut de oameni care dansează, se plimbă şi fac baie în bazin ca vilegiaturiştii instalaţi de multă vreme la Teques sau la Marienbad. Din mlaştinile apelor amestecate văd partea înaltă a colinei şi vilegiaturiştii care locuiesc în muzeu. Apariţia lor inexplicabilă ar putea fi efectul căldurii de astă-noapte asupra creierului meu. Dar aici nu e vorba nici de halucinaţii, nici de imagini, ei sunt oameni adevăraţi, cel puţin tot atât de adevăraţi ca şi mine. Sunt îmbrăcaţi cu haine aidoma celor ce se purtau acum câţiva ani, fapt care denotă (mi se pare) o desuetă frivolitate; trebuie să recunosc totuşi că acum obişnuim să ne minunăm de farmecul trecutului imediat. Cine ştie prin ce destin inevitabil de condamnat la moarte îi privesc la orice oră. Dansează pe pajiştile pline de vipere ale colinei, îmi sunt duşmani inconştienţi care, pentru a auzi melodiile Valencia şi Tea for two, au pus un fonograf extrem de puternic, ce întrece zgomotul vântului şi al mării, lip-sindu-mă astfel de tot ce m-a costat atâta efort şi de ceea ce-mi este absolut necesar pentru a trăi, împingându-mă spre mare, în mlaştinile otrăvitoare. În acest joc de a-i privi există un pericol: ca orice grup de oameni civilizaţi, ei trebuie să aibă o modalitate ocultă de control a amprentelor digitale şi o autoritate consulară, prin care, dacă mă vor descoperi, mă vor expedia prin câteva formalităţi în temniţă. Exagerez; privesc (e atâta vreme de când n-am văzut oameni) cu oarecare fascinaţie pe aceşti abominabili intruşi; ar fi însă imposibil să-i privesc tot timpul: întâi, pentru că am mult de lucru (locul poate ucide şi pe insularul cel mai abil, iar eu abia am sosit şi sunt lipsit de unelte); în al doilea rând, din cauza pericolului de a fi prins în timp ce-i privesc sau de a fi prins la prima vizită pe care-ar face-o în această zonă: dacă vreau să evit acest lucru, trebuie să construiesc ascunzători prin tufişuri; în sfârşit, deoarece pentru a-i privi există o dificultate materială — ei stau pe înălţimea colinei şi pentru cel care îi spionează de aici apar ca nişte uriaşi sprinteni; pot să-i văd doar când se apropie de malurile înalte. Situaţia mea e deplorabilă. Sunt nevoit să stau în aceste părţi de jos ale insulei într-un moment în care mareele cresc mai mult ca oricând. Acum câteva zile s-a produs cea mai mare maree pe care am văzut-o de când sunt pe insulă. Când se înserează, caut crengi şi le acopăr cu frunze. Nu-i de mirare dacă mă trezesc în apă. Mareea soseşte cam pe la şapte dimineaţa, uneori şi mai devreme. O dată pe săptămână sunt însă creşteri care-mi pot fi fatale. Crestăturile de pe trunchiul copacilor ţin evidenţa zilelor; o greşeală mi-ar umple plămânii cu apă. Simt cu dezgust că această hârtie se transformă în testament. Dacă trebuie să mă resemnez la asta, e necesar să mă străduiesc ca afirmaţiile mele să se poată verifica în aşa fel încât nimeni să nu mă suspecteze vreodată de fals şi să nu creadă că mint când spun că am fost condamnat pe nedrept. Voi pune acest raport sub deviza lui Leonardo, Ostinato rigore, şi voi încerca s-o urmez. Cred că această insulă se numeşte Vil-lings şi că aparţine arhipelagului Ellice1. De la negustorul de covoare Dalmacio Ombrellieri (strada Hiderabad, 21, suburbia Ramkrishnapur, Calcutta) aţi putea obţine mai multe precizări. Acest italian m-a hrănit în cele câteva zile pe care le-am petrecut înfăşurat în covoare persane; apoi m-a încărcat în cala unui vas. Nu-l compromit da-că-l amintesc în acest jurnal; nu sunt ingrat cu el… Apărarea în faţa supravieţuitorilor nu va lăsa loc la îndoieli: în realitate, în memoria oamenilor — acolo unde poate că se află cerul — Ombrellieri a avut milă de un semen pe nedrept urmărit şi va fi tratat cu bu— 1 Mă îndoiesc. Vorbeşte de o colină şi de diferiţi arbori. Insulele Ellice, sau „ale lagunelor”, sunt joase şi nu au alţi copaci decât cocotieri înrădăcinaţi în praful coralului. (Nota editorului) [Notele semnate astfel aparţin autorului.] năvoinţă până la ultima amintire în care va apărea. Am debarcat la Rabaul. Având la mine o carte de vizită a comerciantului, am vizitat un membru al celei mai cunoscute societăţi din Sicilia: în strălucirea metalică a lunii, în fumul fabricilor de conserve de scoici, am primit ultimele instrucţiuni şi o barcă furată: am vâslit cu disperare, am ajuns pe insulă (cu o busolă pe care n-o pricep, lipsit de orientare, fără pălărie, bolnav, suferind de halucinaţii); barca s-a împotmolit în nisipurile dinspre răsărit (fără îndoială recifele de coral care înconjoară insula erau sub apă); am rămas în barcă cel puţin o zi, pierdut în desfăşurarea acelei grozăvii, ui-tând că ajunsesem. Vegetaţia insulei este abundentă. Plante, păşuni, flori de primăvară, de vară, de toamnă, de iarnă se succedă cu repeziciune, cu mai mare repeziciune spre a se naşte decât spre a muri, invadând unele timpul şi pământul celorlalte, acumulându-se nestăvilit. În schimb, arborii sunt bolnavi: au coroanele uscate, însă trunchiurile sunt viguros înmugurite: cred că există două explicaţii: ori ierburile epuizează forţa solului, ori rădăcinile arborilor au ajuns la piatră. Faptul că arborii noi sunt sănătoşi pare să confirme a doua ipoteză. Arborii de pe colină s-au întărit într-a-tât încât e imposibil să-i foloseşti; şi nici cu cei din partea de jos a insulei nu se poate face ceva; îi sfărâmă apăsarea degetelor, şi în mâini rămâne doar un rumeguş, rămân doar câteva aşchii moi. În partea înaltă a insulei, care are patru maluri clisoase (stânci sunt doar pe malurile dinspre apus), se află muzeul, capela, bazinul de înot. Cele trei construcţii sunt moderne, drepte, simple, din piatră neşlefuită. Piatra, ca de atâtea alte ori, pare o imitaţie proastă şi nu se armonizează perfect cu stilul. Capela e o cutie alungită, plată (ceea ce o face să pară foarte lungă). Bazinul de înot bine construit, cum nu depăşeşte nivelul solului, se umple inevitabil de vipere şi broaşte râioase, de insecte acvatice şi tot felul de scârboşenii. Muzeul e o clădire mare cu trei etaje, fără acoperiş vizibil, cu o verandă în faţă şi alta mai mică în spate, cu un turn cilindric. L-am găsit deschis: imediat m-am instalat în el. II numesc muzeu pentru că aşa îi spunea negustorul italian. Ce motive avea? Cine ştie dacă el însuşi le-o fi cunoscând. Ar putea fi un hotel splendid pentru vreo cincizeci de persoane sau un sanatoriu. Are un hol cu biblioteci inepuizabile şi deficitare; nu există decât romane, poezie,   Teatru, dacă nu socotim şi o cărticică, Belidor: Travaux — Le Moulin Perse, Paris, 1937, care era pe o consolă de marmură verde şi care acum îngroaşă buzunarul acestor zdrenţe de pantaloni pe care-i port. Am luat-o pentru că numele Belidor mi s-a părut straniu şi pentru că m-am întrebat dacă nu cumva capitolul Moulin Perse n-ar explica rotorul acela din părţile de jos ale insulei. Am examinat rafturile căutând un sprijin pentru anumite cercetări pe care procesul mi le-a întrerupt şi pe care în singurătatea de pe insulă m-am silit să le continuu. (Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistenţa la moarte n-a evoluat; îmbunătăţirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menţine viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ţine de conştiinţă.) în hol, pereţii de marmură roz, cu câteva chenare verzi asemenea unor nişe. Ferestrele cu geamurile lor albastre ar ajunge până la etajul casei mele natale. Patru potire de alabastru, în care ar putea să se ascundă două duzini de oameni, iradiază lumină electrică. Cărţile ameliorează în parte această ambianţă. O uşă dă spre coridor, una spre salonul rotund, iar alta, infimă, acoperită de un paravan, duce la scara în spirală. Pe coridor e scara principală din stuc, acoperită de covoare. Peste tot scaune de pai, pereţi tapetaţi cu cărţi. Sufrageria are vreo şaisprezece metri pe doisprezece. Deasupra unor coloane triple de mahon, pe fiecare perete, sunt nişte balcoane ca nişte loji, pentru patru divinităţi aşezate câte una în fiecare lojă, pe jumătate indiene, pe jumătate egiptene, din teracotă ocru. Sunt de trei ori mai mari decât un om, înconjurate de frunze reliefate şi întunecate, de plante de ghips. Sub balcoane sunt panouri mari cu desene de Fuyita, care distonează (fiind prea modeste). Podeaua salonului rotund este un acvariu, în cutii invizibile de sticlă, în apă, sunt lămpi electrice (singura iluminare a acestei camere fără ferestre). Îmi amintesc cu greaţă de acest loc. La sosirea mea erau acolo sute de peşti morţi. Evacuarea lor a fost o operaţie înfiorătoare. Am lăsat să curgă apa zile în şir, şi totuşi acolo mă impregnam mereu de miros de peşte putrezit (care-mi sugera plajele din patrie, cu mulţimile lor confuze de peşti vii şi morţi aruncaţi de ape şi infectând nesfârşite zone de aer, în timp ce locuitorii, copleşiţi, îi îngropau). În această cameră, cu podeaua luminată şi cu coloanele de lac negru care o înconjoară, îţi poţi închipui că umbli miraculos pe un lac, în mijlocul   Unei păduri. Prin două deschizături, acvariul comunică cu holul şi cu o sală mică verde, înzestrată cu un pian, un fonograf şi un paravan de oglinzi care are poate peste douăzeci de laturi. Încăperile sunt moderne, somptuoase, dezagreabile. În total sunt cincisprezece apartamente, în al meu am făcut reparaţii devastatoare, fără mari rezultate. N-am mai avut nici tablouri de Picasso, nici geamuri afumate, nici coperţi cu semnături preţioase, dar am trăit în schimb într-o ruină incomodă. În două împrejurări analoage am făcut descoperiri în subsoluri. În prima căutam alimente (începuseră să scadă proviziile din cămară) şi am descoperit uzina. Pe când cercetam subsolul, am observat că nici un perete nu avea ferestruica pe care o văzusem de-afară, cu geamuri groase şi gratii, pe jumătate ascunsă între ramurile unui conifer. Ca într-o discuţie cu cineva care ar fi susţinut că această ferestruică era ireală, văzută în vis, am ieşit afară pentru a verifica dacă mai era. Am văzut-o din nou. Am coborât în subsol şi am avut multe greutăţi pentru a mă orienta şi a găsi, pe dinăuntru, locul care corespundea ferestruicii. Era de cealaltă parte a peretelui. Am căutat crăpături, uşi secrete. Peretele era foarte neted şi foarte solid. M-am gândit că pe o insulă şi într-un loc ascuns trebuie să fie o comoară; am ho-tărât să sparg peretele şi să pătrund, deoarece mi s-a părut mai verosimil să existe, dacă nu mitraliere şi muniţii, cel puţin un depozit de alimente.

Încă nu s-a terminat prima după-amiază pe aceste insule şi am şi văzut ceva atât de grav, Incit trebuie să-ţi cer ajutor, fără ocolişuri, fără nici o delicateţe. Voi încerca să mă explic ordonat. Acesta este primul paragraf al primei scrisori a nepotului meu, locotenentul de marină Enrique Nevers. Dintre prieteni şi rude, se va găsi cine să spună că nemaipomenitele şi uluitoarele lui aventuri par să explice acel ton de alarmă, dar că ei, „intimii" ştiu că adevărata explicaţie o dă caracterul lui timid. Găsesc în acel paragraf proporţia de adevăr şi greşeală pe care o pot avea cele mai bune profeţii; afară de asta, nu cred că e drept să-1 definesc pe Nevers ca laş. E adevărat că el însuşi a recunoscut că era un erou cu totul nepotrivit pentru catastrofele care i s-au întâm-plat. Nu trebuie să uităm care erau adevăratele sale preocupări; şi nici ceea ce era extraordinar în acele catastrofe. Din ziua în care am plecat din Saint-Martin până azi, m-am gândit necontenit, ca în delir, la Irene, spune Nevers, cu obişnuita lui lipsă de pudoare, şi continuă: M-am gândit de asemenea la prieteni, la nopţile de causerie în vreo cafenea de pe Rue Vauban, printre oglinzi întunecate, la hotarul iluzoriu al metafizicii. Mă gândesc la viaţa pe care am lăsat-o şi nu ştiu pe cine să urăsc mai mult, pe Pierre sau pe mine însumi. Pierre este fratele meu mai mare; ca şef al familiei, a hotărât îndepărtarea lui Enrique; lui îi revine responsabilitatea. La 27 ianuarie 1913, nepotul meu s-a îmbarcat pe Nicolăs Baudin, în direcţia Cayenne. Cele mai bune momente ale călătoriei le-a petrecut cu cărţile lui Jules Verne, cu o carte de medicină Bolile tropicale pe înţelesul tuturor, sau scriind la lucrarea sa Addenda la Monografia asupra cercetărilor lui Oleron; cele mai neplăcute momente, fugind de conversaţii despre politică sau despre viitorul război, conversaţii pe care apoi a regretat că nu le-a ascultat, în cală, călătoreau vreo patruzeci de deportaţi; după mărturisirea proprie, noaptea îşi imagina (mai întâi ca o povestire pentru a uita teribilul destin, apoi, involuntar, cu insistenţă aproape supărătoare) că coboară în cală, răzvrătindu-i. În colonie nu există pericol de a recădea pradă acestor închipuiri, declară el. Tulburat de spaima de a trăi într-o închisoare, nu făcea deosebiri: paznicii, puşcăriaşii şi eliberaţii, toţi îi repugnau. La 18 februarie a debarcat la Cayenne. L-a primit adjutantul Legrain, un om zdrenţăros, un fel de frizer de campanie cu pâr blond cârlionţat şi ochi albaştri. Nevers l-a întrebat de guvernator. — E pe insule. — Să mergem să-1 vedem. — Bine, răspunse moale Legrain. Avem timp să ne ducem până la Palatul Administraţiei, să luăm ceva şi să ne odihnim. Până ce nu pleacă Schelcher-ul, nu puteţi merge. — Când pleacă? — Pe 22. Mai erau patru zile. S-au urcat într-o trăsură nenorocită, acoperită, întunecoasă. Nevers nu a prea văzut oraşul. Locuitorii erau negri, sau albi gălbejiţi cu bluze prea largi şi cu pălării mari de pai; sau deţinuţii cu dungi roşii şi albe. Locuinţele erau nişte căsuţe de lemn de culoare gălbuie sau roz, ori verde închis sau albastru deschis. Nu exista pavaj; uneori îi învăluia un nor subţire de praf roşiatic. Nevers scrie: modestul Palat al Administraţiei îşi datorează faima etajului şi lemnului din ţinut, trainic ca piatra, pe care iezuiţii l-au folosit la construcţie. Carii şi umezeala au început să-l atace. Zilele astea pe care le-a petrecut în capitala închisorii i-au părut o şedere în infern r. Se gândea mult la slăbiciunea lui, la momentul în care, pentru a evita discuţiile, con-simţise să meargă la Cayenne, îndepărtân-du-se pentru un an de logodnica lui. Se temea de orice: de boală, de accident, de neîndeplinirea funcţiilor care îi vor amâna sau împiedica întoarcerea, până şi de trădarea de neconceput a Irenei. Şi-a închipuit că era condamnat la acele calamităţi, deoarece permisese, fără opoziţie, să se dispună de soarta lui. Printre deţinuţi, eliberaţi şi temniceri se considera un deţinut. În ajunul plecării pe insule, nişte domni Frinzine l-au invitat la cină. L-a întrebat pe Legrain dacă putea să se scuze. Legrain a spus că erau persoane „foarte sus-puse" şi că nu se cuvenea să se pună rău cu ele. A adăugat: — De altfel sunt acum de partea dumneavoastră. Guvernatorul a ofensat toată lumea bună din Gayenne. Este un anarhist. Am căutat un răspuns dispreţuitor, strălucitor, scrie Nevers. Cum nu l-am găsit imediat, a trebuit să mulţumesc pentru sfat, să intru în acea politică perfidă şi să fiu primit la nouă fix de domnii Frinzine. 1 Une saison en enfer. A început să se pregătească cu mult înainte. Împins de teama că-i vor pune întrebări, sau poate de o diabolică dorinţă de simetrie, a studiat în Larousse articolul despre închisori. Să fi fost nouă fără douăzeci când a coborât pe peronul Palatului Administraţiei. A traversat piaţa cu palmieri, s-a oprit să contemple respingătorul monument al lui Victor Hugues, a îngăduit unui văcsuitor să-i dea oarecare lustru şi ocolind grădina botanică a ajuns în faţa casei Frinzine. Era foarte mare şi verde, cu pereţi groşi-/de cărămidă. O portăreasă ceremonioasă l-a condus pe lungi coridoare de-a curmezişul distileriei clandestine şi, în porticul unui salon acoperit cu covoare purpurii şi cu incrustaţii aurii pe pereţi, a strigat numele său. Erau vreo douăzeci de persoane. Nevers îşi aducea aminte de foarte puţine: de stăpânii casei, domnul Filip, de doamna fără nume şi de Carlota, copila de doisprezece sau treisprezece ani, cu totul obezi, mărunţi, lucioşi, rozulii, de un domn Lambert, care l-a înghesuit într-un colţ, în faţa unui munte de prăjituri şi l-a întrebat dacă nu credea că cel mai important lucru la un om era demnitatea. (Nevers a înţeles alarmat că aştepta un răspuns; dar a intervenit alt invitat: „Are dreptate, atitudinea guvernatorului." Nevers s-a îndepărtat. Voia să descopere „misterul" guvernatorului, dar nu dorea să se complice cu intrigi. A repetat fraza necunoscutului, a repetat fraza lui Lambert, şi a spus: „Orice lucru este simbolul oricărui lucru", şi a rămas satisfăcut fără temei.) îşi aducea aminte, de asemenea, de o doamnă Wernaer. Le dădea târcoale galeş şi el s-a apropiat să-i vorbească. Imediat a aflat evoluţia lui Frinzine, regele minelor de aur ale coloniei, până nu de mult om de serviciu într-o prăvălie debăuturi; a aflat, de asemenea, oă Lambert era comandantul insulelor, că Pedro Castel, guvernatorul, se stabilise în insule şi că trimisese la Gayenne pe comandant. Acest lucru ridica obiecţii: Gayenne fusese totdeauna sediul administraţiei; dar Castel era un subversiv, voia să stea singur cu deţinuţii. Doamna 1-a acuzat, de asemenea, pe Castel că scrie şi că publică în prestigioase periodice profesionale, mici poeme în proză. Au trecut în sufragerie. La dreapta lui Nevers s-a aşezat doamna Frinzine şi la stânga sa, soţia preşedintelui Băncii Guyanei; în faţă, dincolo de patru garoafe care se arcuiau peste o vază înaltă de sticlă albastră, Carlota, fiica gazdelor. La început s-a râs şi a fost mare animaţie. Nevers a observat că în jurul său conversaţia lâncezea, dar, mărturiseşte, că atunci când îi vorbeau, nu răspundea. Încerca să-şi amintească ce pregătise în acea după-amiază din Larousse. În sfârşit, a depăşit acea amnezie, bucuria răzbătea în cuvinte şi cu oribil entuziasm a vorbit despre manieratul Bentham, autorul lucrării Apărarea cometei şi inventatorul calculului bedonic şi al închisorilor panoptice; a evocat, de asemenea, sistemul de închisoare cu munci inutile, şi ipocrizia din Aubum. A crezut că observă cum unele persoane profitau de tăcere ca să schimbe subiectul; mult timp după aceea i-a trecut prin cap că poate nu era oportun să vorbească de închisori la acea adunare; s-a simţit intimidat, nemaiascultând puţinele cuvinte care se spuneau, până când, dintr-o dată, a auzit de pe buzele doamnei Frinzine (cum auzim noaptea propriul nostru strigăt care ne trezeşte) un nume: Rene Ghill. Nevers „explică": eu, deşi inconştient, puteam.'să-mi amintesc de poet; făptui că ii evoca doamna Frinzine era de netvnceput. A întrebat-o cu impertinenţă: — Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Ghill? — Îl cunosc bine. Nu ştiu de câte ori m-a ţinut pe genunchii lui, în cafeneaua tatălui meu, la Marsilia. Eram o copilă. O domnişoară, atunci. Cu subită veneraţie, Nevers a întrebat-o ce-şi amintea despre poetul armoniei. — Eu nu-mi aduc aminte nimic, dar fiica mea (poate să ne recite un vers de preţ. Trebuia acţionat, şi Nevers a vorbit imediat despre Cugetările lui Oleron, acel mare coutumier care a stabilit drepturile oceanului. A încercat să-i înflăcăreze pe comeseni împotriva renegaţilor sau străinilor care pretindeau că Richard Inimă de Leu era autorul Cugetărilor; de asemenea, i-a prevenit împotriva candidaturii mai romantice dar atât de înşelătoare a Eleonorei de Guyenne. Le-a spus că acele bijuterii (ca şi nemuritoarele poeme ale bardului orb) ' nu erau opera unui singur geniu; erau produsul cetăţenilor insulelor noastre, eficienţi şi deosebiţi ca fiecare particulă a unei aluviuni. Şi-a amintit în sfârşit de uşuratecul Pardessus şi i-a îndemnat stăruitor pe cei prezenţi să nu se lase amăgiţi de erezia sa strălucitoare şi perversă. Odată mai mult, a trebuit să presupun că subiectele mele interesau alte restrânse categorii de oameni, mărturiseşte Nevers, dar a simţit compasiune pentru persoanele care-1 ascultau şi a întrebat: — Guvernatorul va dori să mă ajute în cercetările mele asupra Cugetărilor? Întrebarea era absurdă; dar spera să le ofere cuvântul „guvernator", ca plinea şi circul, spre a-i face fericiţi. Au discutat despre cultura lui Castel; au convenit asupra „farmecului său personal"; Lambert a încercat să-1 compare cu un savant dintr-o carte: un bătrân foarte slab, care plănuia să fure Opera Comică. Conversaţia a deviat asupra clădirii Operei Comice şi asupra teatrelor care erau mai mari — cele din Europa, sau cele din America? Doamna Frinzine a spus că bieţii gardieni flămânzeau din cauza grădinii zoologice a guvernatorului. — Dacă n-ar avea crescătoriile lor de găini. Insistă, strigând ca să fie auzită. Printre garoafe, o privea pe Carlota; continua să rămână tăcută, ţinându-şi cu precauţie ochii aţintiţi în farfurie. La miezul nopţii a ieşit pe terasă. Sprijinit de balustradă, contemplând vag copacii din grădina botanică, întunecaţi şi argintii în strălucirea lunii, a recitat poeme de Ghill. S-a întrerupt; a crezut că simte o uşoară rumoare; s-a gândit: este foşnetul pădurii americane; părea mai curând un zgomot de veveriţe sau de maimuţe; atunci a văzut o femeie care-i făcea semne din parc; a încercat să contemple arborii şi să recite poeme de Ghill; a auzit însă râsul femeii. Înainte de-a pleca a văzut-o încă o dată pe Carlota. Era în camera în care se îngrămădeau pălăriile invitaţilor. Carlota întinse un braţ scurt, cu mâna închisă; apoi o deschise; nedumerit, Nevers văzu ceva strălucind; era o sirenă de aur. — Ţi-o dăruiesc, spuse copila, cu simplitate. Atunci au intrat nişte domni, şi Carlota a închis mâna. În noaptea aceea n-a dormit. Se gândea la Irene şi îi apărea Carlota, obscenă şi inevitabilă; a trebuit să-şi promită că   Niciodată nu se va duce pe insulele Salvacion; că se va întoarce pe Re cu primul vas. La 22 s-a îmbarcat pe ruginitul Schelcher. Printre doamne negre, palide, cu rău de mare şi printre cuşti mari cu pui, bolnav încă din cauza cinei din ajun, a călătorit spre insule. L-a întrebat pe un marinar dacă nu exista alt mijloc de comunicaţie între insule şi Cayenne. — O duminică Schelcher-ul, cealaltă Rimbaud-vl. Dar cei de la administraţie n-au de ce să se plângă, cu şalupa lor. Totul a fost funest de dnd am plecat din Re, scrie, dar văzlnd insulele am simţit o bruscă dezolare. De multe ori îşi imaginase sosirea, dar sosind a simţit că îşi pierdea toate speranţele: nu mai exista miracol, nu mai exista calamitate care să-1 împiedice să-şi ocupe postul la închisoare. Recunoaşte apoi că aspectul insulelor nu este neplăcut. Mai mult încă, datorită palmierilor înalţi şi a stâncilor, erau imaginea insulelor pe care le visase mereu cu Irene; cu toate acestea, îl respingeau în mod irezistibil şi mizerabila noastră fermă din Saint-Martin apărea ca o lumină în amintirea lui. La trei după-amiază a ajuns pe insula Real. Notează: pe chei mă aştepta un ovrei brunet, un oarecare Dreyfus. Nevers imediat îl tratează drept „domnul guvernator". Un gardian îi murmură la ureche: — Nu este guvernatorul, este Dreyfus, eliberatul. Probabil că Dreyfus n-a auzit, pentru că u spus că guvernatorul lipsea. Îl conduse la secţia lui de la administraţie; nu avea romantica (dar decăzuta) splendoare a palatului din Cayenne; era locuibilă. — Sunt la dispoziţia dumneavoastră, spuse Dreyfus în timp ce deschidea valizele. Misiunea mea este să-1 servesc conştiincios pe domnul guvernator şi pe dumneavoastră, domnule locotenent. Ordonaţi ce doriţi. Era un om de statură mijlocie, cu tenul verzui, cu ochi foarte mici şi strălucitori. Vorbea fără să se mişte, cu o totală suavitate. Ascultând, închidea ochii pe jumătate şi abia deschidea gura: în expresia lui există un sarcasm evident, o duritate disimulată. — Unde este guvernatorul? — Pe insula Diavolului. — Să~mergem acolo. — Imposibil, domnule locotenent. Domnul guvernator a interzis accesul pe insulă. — Şi dumneata îmi interzici să umblu? Fraza era slabă. Dar Nevers a ieşit trântind uşa cu putere. Imediat Dreyfus a apărut alături de el. L-a întrebat dacă putea să-1 însoţească şi a zlmbit cu o greţoasă dulceaţă. Nevers nu i-a răspuns; s-au plimbat împreună. Insula nu este un loc plăcut: In toate părţile oroarea de a vedea deţinuţi, oroarea de a te arăta liber printre deţinuţi. — Guvernatorul vă aşteaptă cu nerăbdare, spuse Dreyfus. Sunt sigur că în seara aceasta chiar vă va vizita. Nevers a crezut că simte o oarecare ironie. Se întreba: este o simplă modalitate de a vorbi sau perspicacitatea lui de evreu i-a dezvăluit că eu îl blestemam pe guvernator? Dreyfus l-a elogiat pe guvernator şi s-a felicitat pentru norocul lui Nevers (de a petrece câţiva ani de tinereţe la umbra unui şef atât de înţelept şi binevoitor), şi pentru propriul său noroc. — Sper să nu fie ani, zise Nevers cu îndrăzneală şi corectă: sper că nu va trebui să petrec ani alături de dumneata. Ajunsese până la nişte stânci mari pe coastă. A contemplat insula San Jose (în faţă), insula Diavolului (între valuri, mai departe). Credea că e singur. Dintr-o dată, Dreyfus i-a vorbit cu tonul său cel mai suav. A simţit o ameţeală şi teamă că va cădea în mare. — Eu sunt. Dreyfus continuă: Am plecat, domnule locotenent. Dar aveţi grijă. E uşor să aluneci pe muşchiul stâncilor şi de jos din apă vă privesc rechinii. A continuat să contemple insulele (cu mai multă grijă, ascunzând faptul că avea mai multă grijă). Atunci când a rămas singur, a făcut cumplita descoperire. A crezut că vede şerpi enormi în vegetaţia insulei Diavolului; şi, uitând pericolul care-1 pândea în mare, a făcut câţiva paşi şi a văzut în plină zi, ca şi Cawley în noaptea astrologică a lacului Neagh, sau, ca pieile roşii pe lacul Hor-conilor, un animal verzui antedeluvian; absorbit s-a îndreptat către alte stânci; nefastul adevăr s-a dezvăluit: insula Diavolului era „camuflată'. O casă, o curte interioară de ciment, nişte stânci, un mic pavilion, erau „camuflate". Ce înseamnă asta? Scrie Nevers. Că guvernatorul este un persecutat? Un nebun? Sau asta înseamnă război? Credea în ipoteza războiului; cerea mutarea lui pe un vas. Sau voi petrece aici întreg războiul, departe de Irene, sau voi fi un dezertor? El adăugă într-un post-scriptum: sunt opt ore de când am sosit. Nu l-am văzut încă pe Castel, nu l-am putut interpela asupra acestor camuflaje, n-am putut auzi încă minciunile lui. II 23 februarie. Nevers a cutreierat insulele Real şi San Jose (în scrisoarea lui din 23 îmi spune: încă n-am găsit un pretext pentru a mă prezenta pe insula Diavolului). — Insulele Real şi San Jose n-au mai mult de trei kilometri pătraţi fiecare; cea a Diavolului este puţin mai mică. După Dreyfus, erau în total vreo şapte sute cincizeci de locuitori: cinci pe insula Diavolului (guvernatorul, secretarul guvernatorului şi trei prizonieri politici), patru sute pe insula Real şi ceva mai mult de trei sute patruzeci pe San Jose. Principalele construcţii sunt pe insula Real: administraţia, farul, spitalul, atelierele, depozitele şi „şopronul roşu". Pe insula San Jose există un campament înconjurat de un zid, şi o clădire „cetatea", compusă din trei pavilioane: două pentru condamnaţii la recluziune solitară şi unul pentru nebuni. Pe insula Diavolului este o clădire cu terase care pare nouă, câteva colibe cu acoperiş de paie şi un turn dărăpănat. Puşcăriaşii nu sunt obligaţi să execute nici o muncă; aproape toată ziua rătăcesc liberi pe insule (cu excepţia celor întemniţaţi în „cetate" care nu ies niciodată). A văzut deţinuţii: în celule foarte mici, umede, singuri, cu o bancă şi o zdreanţă, auzind zgomotul mării şi larma necontenită a nebunilor, se extenuează ca să scrie cu unghiile un nume, un număr, pe pereţi, deja îndobitociţi. A văzut nebunii: goi, printre resturi de legume, urlând. S-ă întors pe insula Real; a străbătut şopronul roşu. Avea faima de a fi locul cel mai corupt şi sângeros din colonie. Temnicerii şi deţinuţii aşteptau vizita sa. Totul era în ordine, într-o murdărie şi mizerie de neuitat, comentează Nevers cu excesiv sentimjentalism. Intrând la spital, s-a înfiorat. Era un loc aproape plăcut. A văzut mai puţini bolnavi decât în „cetate" şi decât în şopronul roşu. A întrebat de doctor. — Doctor? De multă vreme nu avem, i-a răspuns un gardian. Guvernatorul şi secretarul îngrijesc de bolnavi. Deşi o să dştig numai duşmănia guvernatorului, scrie, voi încerca să-i ajut pe deţinuţi. Apoi îl încearcă acest gând obscur: acţio-nând astfel mă voi face complicele existenţei puşcăriilor. Adăugă că va evita orice ar putea amâna întoarcerea lui în Franţa. III. Guvernatorul continua să rămână în insula Diavolului, ocupat cu lucrări misterioase pe care Dreyfus le ignora, sau spunea că le ignoră. Nevers a decis să descopere dacă ascundeau vreun pericol. Trebuia să acţioneze cu multă prudenţă; pentru a se apropia de insulă, pretextul de a duce alimente sau corespondenţă nu era valabil; e adevărat că exista o şalupă şi mai multe bărci; dar exista, de asemenea, un funicular şi un ordin de a-1 folosi. Dreyfus a spus că foloseau acel aparat (în care nu încape un om) pentru că în jurul insulei Diavolului marea era de obicei agitată. Au privito. Era calmă. Atunci Dreyfus 1-a întrebat dacă credea că funicularul fusese instalat din ordinul lui Castel. — Aparatul era montat când am venit aici, adăugă. Din nenorocire, mai trebuiau să treacă mulţi ani, până să-1 numească guvernator pe domnul Castel. — Şi cine locuieşte pe insulă? Întrebă Nevers (distrat: Dreyfus îi spusese asta în 23). Guvernatorul, domnul De Brinon şi trei deţinuţi politici. Mai era unul, dar guvernatorul 1-a transferat la şopronul roşu. Lucrul acesta (să pui un deţinut politic între deţinuţi de drept comun), trebuie să Fi cauzat o indignare foarte făţişa şi generală; atât de generală încât Nevers a descoperit-o chiar şi în cuvintele fanaticului adept al guvernatorului. Nevers însuşi s-a simţit jignit repetându-şi că nu va tolera infamia. Apoi a întrevăzut că fapta lui Castel îi v oferea ocazia cel mai puţin periculoasă de a verifica ce se întâmpla în insula Diavolului; s-a gândit că deţinutul nu ar avea nimic împotrivă să vorbească (şi că dacă ar vrea, ar fi de ajuns să simuleze aversiunea faţă de Castel). L-a întrebat pe Dreyfus cum îl chema pe deţinut. — Ferreol Bemheim. A adăugat un număr. Nevers a scos un carnet şi a notat datele în faţa lui Dreyfus. Apoi l-a întrebat cine era De Brinon. — O minune, un Apollo, spuse Dreyfus cu sincer entuziasm. Este un tânăr infirmier, de familie nobilă. Secretarul guvernatorului. — De ce nu există medici pe insulă? — Totdeauna a existat un medic, dar acum guvernatorul şi domnul De Brinon îi îngrijesc ei înşişi pe bolnavi. Niciunul dintre cei doi nu era medic. S-ar putea motiva că nici Pasteur nu era, comentează Nevers cu maliţiozitate. Nu ştiu dacă e prudent să stimulezi vracii. În „Cetate" şi în şopronul roşu a văzut tot felul de bolnavi, de la anemici până la leproşi, îl condamna pe Castel, se gândea că trebuia să scoată din insule pe bolnavi, să-i trimită la un spital. În cele din urmă a descoperit că pătimaşa lui dezaprobare nu era străină de o puerilă teamă de a nu se contamina, de a nu o mai vedea încă o dată pe Irene, de a nu rămâne în insule, câteva luni, până la moarte.

Cele 120 de zile ale Sodomei de Marchizul de Sade INTRODUCERE O ricare i-ar fi voga de-o clipă, opera lui Sade ţine mai degrabă de studiile patologice sau psihanalitice decât de literatură şi nu se adresează decât unor specialişti sau curioşi.”[1] Multă vreme, ar fi părut nepotrivit ca o colecţie precum Biblioteca Pleiadei să cuprindă texte pentru care orice pretenţie de literatură părea nelegitimă. Un ostracism identic lovea nu doar autorul, ci şi opera, pe primul ca pe-un dezmăţat capabil de cele mai rele excese, pe-a doua ca pe-o incitare la violenţe asemenea. Viaţa scriitorului se confunda cu romanele sale. Scenele de împreunare şi de tortură pe care le descriau acestea erau o dovadă a vinovăţiei omului; condamnarea sa juridică se abătea şi asupra textelor lui. Cazul părea închis. Sade şi opera sa lăsaseră loc pentru un substantiv comun, sadismul: Sade era sadic, iar opera-i, ilizibilă pentru cititorul de bun-simţ. Opinia publică putea să înţeleagă de ce justiţia se-nverşuna să distrugă cărţile şi manuscrisele rămase în urma lui. După moartea scriitorului, fiul său arunca în foc, la hotărârea administraţiei, caietele care-i conţineau ultima culme, Les Journées de Florbelle. La 10 ianuarie 1957, cea de-a şaptesprezecea cameră corecţională din Paris tot îl mai condamna pe Jean-Jacques Pauvert pentru publicarea operelor lui Sade; aceasta ordona „confiscarea şi distrugerea lucrărilor găsite”[2]. În cel mai bun caz, Justine şi Histoire de Juliette erau, prin urmare, menite infernului bibliotecilor, iar reeditările, strict limitate, se adresau, potrivit formulei din Dictionnaire des lettres françaises, numai „unor specialişti sau curioşi”, adică unor medici pentru care un text ar putea constitui un simptom, sau unor amatori, întotdeauna suspectaţi că nu consideră textul decât ca suport al bietelor lor manii. Dublă modalitate de-a face să dispară opera literară, devenită document psihiatric sau adjuvant erotic, asemenea tuturor acestor cărţi care, cum se spunea în secolul al XVIII-lea, nu se citesc decât c-un ochi. Istoricii literari nu trebuiau să o evoce decât prin preteriţiune sau aluzie: „Nu-i rolul nostru de a-i cita aici operele, de-o primejdioasă inspiraţie, dar pe care incontestabile calităţi de profunzime şi stil le leagă totuşi de literatură”[3]. Contradicţiile izbucnesc în acest „totuşi”: cu toate acestea, să fie oare Sade scriitor? Cum orice tip de cenzură provoacă efecte perverse şi cum nu există refulat fără de întoarcere, interdicţia de a-l difuza îi conferea autorului interzis o neliniştitoare strălucire. Nimeni nu era surprins citindu-l, iar opera lui nu era prezentă pe rafturile bibliotecii poate pentru că se infiltra mai profund în ascunzişurile acesteia şi în inima conştiinţelor; Sainte-Beuve îi avertiza în acest sens pe abonaţii de la Revue des Deux Mondes în 1843: „[…] aş îndrăzni să afirm, fără teama de a fi dezminţit, că Byron şi Sade (vă cer scuze pentru apropiere) au fost, poate, cei mai mari doi inspiratori ai modernilor noştri, unul evident şi vizibil, celălalt clandestin – nu foarte clandestin. Citindu-i pe câţiva dintre cei mai în vogă romancieri ai noştri, dacă voiţi străfundul cufărului, scara secretă ce duce la alcov, atunci nu pierdeţi vreodată această ultimă cheie”[4]. Este adevărat că numele lui Sade folosea drept semn de raliere pentru toţi aceia care nu se recunoşteau într-o instituţie literară ce ţinea de sistemul judiciar, această instituţie literară al cărei comentator autorizat devenise Sainte-Beuve. Generaţie după generaţie, revolta tinerilor scriitori ai veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea s-a hrănit din ficţiunea sadiană. Scriitoraşi şi mici romantici, poeţi baudelairieni şi romancieri flaubertieni, decadenţi şi esteţi de sfârşit de secol, militanţi suprarealişti şi discipoli ai grupului „Tel Quel” şi-au împuternicit refuzul ordinii burgheze şi al dogmatismului moral din lectura unor romane care nimiceau pretinsele ireproşabile conştiinţe. Apollinaire, editor al unor pagini alese ale scriitorului în „Bibliothèque des curieux” în 1909, rezumă starea de spirit a tuturor acelora care răspundeau cenzurii prin glorificare: “Sade, acest spirit cel mai liber care va fi existat vreodată”. Şi adăuga: “Acest bărbat care a părut să n-aibă nicio influenţă de-a lungul întregului veac al XIX-lea ar putea prea bine să-l domine pe cel de-al XX-lea”[5]. Evoluţia care l-a adus pe Sade din infernul bibliotecilor în Biblioteca Pleiadei era oare ireversibilă? Trebuie să începem prin a înţelege cum a fost creată şi răspândită opera sa.   Prima răspândire a numelui lui Sade dincolo de cercurile aristocratice s-a realizat la modul scandalos şi n-avea nimic de-a face cu literatura. Opinia publică, pe cale de a se constitui în Franţa ca forţă politică, a comentat îndelung un fapt divers care părea să-i dovedească nocivitatea unor privilegiaţi care se considerau deasupra legii. În ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XV-lea, disoluţia curţii a devenit o temă polemică împotriva a ceea ce încă nu poartă numele de Vechiul Regim. Astfel, oamenii au aflat cu indignare că, în primăvara anului 1768, un marchiz a dus o tânără văduvă în căsuţa lui de la Arcueil pentru a o biciui şi a o constrânge, într-o zi a sfintelor Paşti, la săvârşirea unor practici pline de blasfemii. Nu erau primele excese ale marchizului de Sade care fusese, cu cinci ani mai înainte, arestat pentru fapte asemănătoare şi ale cărui legături cu vreo câteva curtezane şi vizite frecvente în bordeluri erau cu grijă, deşi cu discreţie, supravegheate de inspectorii de poliţie. Dar asemenea abateri rămâneau cantonate în limitele mai mult sau mai puţin acceptate de către familie, ministrul Casei regale şi şeful poliţiei. Evenimentele de la Arcueil au scăpat acestui control şi s-au transformat în scandal public. Au provocat un război al zvonurilor pentru stăpânirea informaţiei, adică a interpretării faptelor. Şi poate că în această activitate fantasmatică, ce-şi luase ca pretext siluirile de la Arcueil pentru a le întrece cu mult, literatura începea să-şi găsească rostul. Şi-ntr-adevăr, rămâi şocat, atunci când scotoceşti prin arhive, de multitudinea zvonurilor şi a rumorilor care circulă despre această întâmplare. Corespondenţele private, presa manuscrisă[6] şi cea tipărită le răspândesc. Ele ne oferă mărturia acestei lupte care s-a dezlănţuit din plin. Familia de Sade, aliată cu cei din neamul Condé, rude ale regelui, şi familia socrilor, Montreuil, solid ancorată în mediul parlamentar, sunt puternice. Ele răspândesc două versiuni care-l justifică pe tânărul aristocrat sau, cel puţin, îi atenuează vinovăţia. Biciuirea lui Rose Keller va fi fost reacţia de furie a tânărului împotriva unei prostituate care l-ar fi contaminat sau chiar o experienţă cu caracter medical. O dublă incriminare a lui Rose Keller, ca prostituată şi veneriană care nu-şi prevenea clienţii, îl absolvă pe acuzat de esenţialul culpei sale: „Marchizul de …, colonel al unui regiment, nutrind o violentă furie împotriva uneia dintre acele femei a căror meserie este de a oferi anumite lucruri ce potolesc pasiunile şi care, poate, i-a transmis vreun dar nedorit, l-a determinat într-o zi de Paşti […]”[7]. Titlurile nobiliar şi militar ale biciuitorului tind să răstoarne situaţia. Marchizul ar fi fost victima celei pe care o angajase pentru a îndeplini ceea ce ţinea de meseria acesteia. Alibiului social i se adaugă un al doilea, care este de ordin ştiinţific. Sade ar fi bătut-o pe Rose Keller pentru a verifica eficienţa unui tratament. La 12 aprilie 1768, doamna Du Deffand este gata să accepte această explicaţie pe care i-o prezintă lui Walpole: „Se spune că motivul acestei abominabile fapte era experimentarea unui unguent”[8]. Chiar de-a doua zi, doamna Du Deffand nu mai vede în această interpretare, întemeiată pe un zvon, decât o cale de sustragere a celui vinovat care, “departe de a dezaproba şi de a roşi de crima sa, pretinde că a îndeplinit o faptă prea bună şi că a făcut un mare serviciu publicului prin descoperirea unui balsam care vindecă pe loc rănile”[9]. O faptă extrem de nobilă, afirmă marchizul de Sade care, în ambivalenţa adjectivului, invocă în favoarea-i atât nobleţea sa, cât şi binele public. Un burghez din Paris precum Hardy a aflat despre întâmplare: în jurnalul său, vorbeşte despre “câteva persoane” care “au pretins că este un balsam sau un elixir pe care [marchizul] încerca să-l experimenteze”[10]. Favorabil cauzei aristocratice, Courrier du Bas-Rhin transformă ipoteza în certitudine: „În sfârşit, tocmai am aflat adevăratul motiv al crudei fapte comise de marchizul de S…: acesta avea de la tatăl său un remediu anume făcut pentru vindecarea rănilor în douăzeci şi patru de ore; s-a hotărât să-l experimenteze şi, realmente, s-a folosit întru acest scop de o femeie care i-a cerut pomană pe stradă şi pe care nu o cunoştea”[11]. Întărită de asemenea alibiuri, familia de Sade se învăluie în fericirea-i aristocratică. Demna şi văduva contesă răstoarnă cu îndrăzneală perspectiva. Justiţia n-ar trebui să-i urmărească fiul, ci, mai degrabă, pe calomniatorii acestuia. Incriminarea unui mare nume este mai gravă decât rănile unei fete care, de altfel, a fost cu generozitate despăgubită din punct de vedere financiar. Jurnaliştii şi cei care au răspândit zvonurile sunt nişte oameni de nimic care “ar merita să fie închişi pentru tot restul vieţii”, nişte zdrenţăroşi, nişte mizerabili “buni de spânzurat”[12]. În timp ce Sade încearcă să-şi acrediteze propria versiune asupra faptelor, zvonurile se-nmulţesc. „Strigătul poporului care s-a înălţat împotriva atrocităţii contelui de Sade exagerează rătăcirile firavei sale minţi, iar pe seama sa au fost născocite tot soiul de poveşti”[13]. Această atrocitate se înscrie prea bine în orizontul de aşteptare al unui public care consideră nobilimea risipitoare, arogantă şi libertină. Căsuţa din Arcueil este simbolul averilor cheltuite în dezmăţ. Perversiunea sexuală nu este decât metonimia inutilităţii sociale. „Dreptul stăpânului” care le lasă pe tinere la bunul plac al seniorului feudal[14] foloseşte drept emblemă pentru toate privilegiile Vechiului Regim. Nu numai morala, dar şi religia este batjocorită: alegerea Paştilor transformă scena cu Rose Keller într-o pângărire a Patimilor şi a Învierii. Imaginarul colectiv înmulţeşte detaliile care vin să se alăture relatării faptelor, dându-i savoarea picanteriei. Biciul este înlocuit de un briceag, mai agresiv, deşi nu este ucigaş; pomăda menită să şteargă urmele loviturilor se transformă în ceară picurată pe răni într-un rafinament al cruzimii, iar căluşul devine o grămadă de lemne… Îşi fac apariţia şi câteva instrumente de tortură, apoi disecţia. După toate aparenţele, marchizul a ameninţat-o pe Rose Keller cu moartea. De aici, nu mai este decât un pas până la afirmarea faptului că se pregătea să o omoare. Astfel este născocită legenda amatorului de vivisecţii. De la experimentarea unui unguent, s-a ajuns încet la o experienţă de vivisecţie. Alibiul ştiinţific se întoarce împotriva lui Sade, victimă a unor obscure obsesii populare care încă mai înconjoară imaginea savantului confundat cu alchimistul sau vrăjitorul. Jurnaliştii au dreptate să vorbească despre născociri. Prezentarea întâmplării se pierde în marile arhetipuri: Barbă-Albastră sau căpcăunul devorator, Gilles de Rais sau soldatul din obligaţie preschimbat în sângerosul din voluptate… Şi-atunci când Sade nu este încă decât actorul unui fapt divers, povestea sa a devenit deja literatură. Fantasmele colective îi împresoară numele, transformă nemăsurat anecdotele, le dau dimensiunea mitului. Exagerarea şi lipsa de măsură care vor caracteriza scriitura lui Sade în deceniile următoare sunt parţial prezente în rumoarea din 1768. Imaginarul operei îi precedă, poate, propriului său autor. Dar afacerea este supusă judecăţii Parlamentului în iunie, iar regele ordonă eliberarea lui în noiembrie. Totul ar fi putut cădea într-o uitare progresivă dacă scandalul n-ar fi izbucnit din nou, patru ani mai târziu. Afacerea de la Marsilia îi urmează în iunie 1772 celei de la Arcueil: o relansează şi o agravează. Decorul portului mediteranean înlocuieşte periferia pariziană, parlamentarii din Aix le succedă colegilor lor din Paris. De această dată, nu mai este vorba despre vreo fată, ci despre patru, sacrilegiul de Paşti nu mai apare, dar prezenţa activă a valetului Latour justifică acuzaţia de sodomie, pedepsită pe-atunci cu arderea pe rug. Deriva mitică se întemeiază pe pastilele cu cantaridă pe care marchizul le oferise partenerelor sale de sex. Afrodiziacul este prezentat în darea de seamă ca o otravă. Aceeaşi reţea de informaţie şi de interpretare ca în urmă cu patru ani este activă, dar condamnarea în primă instanţă în faţa curţii de la Aix-en-Provence este, de data aceasta, pedeapsa cu moartea pentru marchiz şi valet, care au fugit în Italia. Recidiva este determinantă în agravarea sancţiunii, ca şi schimbările apărute în ţară. Guvernul Maupeou încearcă să limiteze prerogativele privilegiaţilor şi parlamentarilor. În acţiunea sa, este susţinut de clanul filosofilor şi de opinia publică într-o asemenea măsură, încât parlamentarii ajung să se înfăţişeze ca victime ale despotismului regal şi ca apărători ai libertăţii politice. Atunci când Sade este reţinut şi întemniţat printr-un ordin regal de arestare, această măsură îl scuteşte de executarea pedepsei cu moartea, dar îl aruncă într-o închisoare, în aşteptarea graţierii regelui, adică a guvernanţilor şi a familiei. Or, familiei i s-a luat de poznele lui. Are grijă să-i anuleze condamnarea la moarte, dar fără să-i asigure vinovatului punerea în libertate. Cât despre guvernanţi, aceştia vor să lovească în aroganţii privilegiaţi, prea siguri de indulgenţa regală. Devenit miza unor conflicte politice care îl depăşesc, prizonierul este împresurat de uneltirile pe care familia socrilor le urzeşte împotriva lui. De-acum, în lipsa unor contrainformaţii, amplificarea mitică poate să-şi urmeze întru totul liberă calea. Mémoires secrets şi alte corespondenţe scandaloase transformă partida marseieză într-un mare bal, dat de marchiz, care ar fi degenerat, sub efectul cantaridei, într-o orgie generală. Se observă exagerarea: nu mai sunt nişte prostituate care suferă din cauza afrodiziacului, ci nişte persoane din lumea bună. Pastilele sau băuturile dulci cu gust de anason, menţionate în procesele verbale, devin nişte „tablete de ciocolată” servite la desertul unui mare festin, „atât de bune, încât mulţi oameni au mâncat cu poftă din ele”, după spusele lui Bachaumont[15]. Observatorul englez adaugă: „El otrăvise toate bomboanele pe care le oferea”[16]. Ideea de crimă, voluntară sau nu, rămâne în fundalul scenei. „Nu pot să vă asigur că, din acest dezmăţ, nu s-au ivit şi morţi, dar, cu siguranţă, mulţi oameni s-au îmbolnăvit foarte tare din pricina aceasta”, relatează observatorul englez. „Mai multe persoane au murit din cauza exceselor cărora li s-au dedat în priapismul lor înspăimântător, iar alţii se simt încă foarte rău”[17], declară extrem de tranşant Bachaumont. Unii jurnalişti adaugă şi violarea cumnatei la această orgie al cărei model este cel al decadenţei romane: „Balul a degenerat într-una dintre acele adunări pline de desfrâu atât de vestite printre romani: nici cele mai cuminţi femei nu au putut rezista furiei uterine care le muncea. În felul acesta, domnul de Sade a avut-o pe cumnata sa […]”[18]. Amintirile lui Suetoniu, Petronius şi Tacit hrănesc fantasma socială care, mai mult decât realitatea zilei de 27 iunie 1772, îşi va căpăta forma în ficţiunea romanescă a lui Sade. Când tema otrăvii îşi face şi ea apariţia în scenă, se obţine informaţia conform căreia Sade, „Împreună cu unul dintre servitorii săi”, ar fi “otrăvit-o pe soţia sa din cauza pasiunii violente pe care o nutrea pentru cumnata lui ce era călugăriţă şi a legăturii incestuoase pe care o avusese cu această cumnată”[19]. O ultimă afacere, din anii de răgaz de care se bucură libertinul între evadarea sa din aprilie 1773 şi arestarea din februarie 1777, amalgamează realitatea trăită şi fantasma colectivă. Castelanul de la Lacoste recrutează câteva tinere servitoare şi un nu mai puţin tânăr secretar pe care trebuie că l-a convins repede să-i acorde unele favoruri sexuale. Zvonul unor orgii şi fapte violente se răspândeşte dincolo de castel. Unele familii ale tinerelor victime intervin şi redeşteaptă profunde obsesii: de câteva decenii, se vorbea despre copii furaţi, despre personaje importante care încercau să-şi regăsească sănătatea sau tinereţea mulţumită unor băi de sânge tânăr[20]. Poveştile cu căpcăuni şi vampiri ofereau arhetipurile care dădeau sens şi consistenţă acestor insistente zvonuri. În acel moment, poporul, ostil beneficiarilor Vechiului Regim, considera că orice castel este o Bastilie ale cărei ziduri ar ascunde cele mai rele capricii ale unor torţionari feudali. În februarie 1777, porţile închisorii se închid în spatele unui nobil care-şi vede puterea socială cu brutalitate restrânsă, dacă nu chiar distrusă, de creditori şi administraţia regală. La toate denunţurile de privilegiat corupt care-i trec pe la urechi, el încearcă să reacţioneze printr-o dublă atitudine: cea a unui aristocrat, victimă a noilor privilegiaţi, magistraţi şi oameni de finanţe, şi cea a unui cetăţean, victimă a arbitrarului monarhic. Primei atitudini îi corespunde un proiect de articol pe care prizonierul îl redactează în vederea unei răspândiri sub formă manuscrisă: “Aici se află cauza nobilimii. Căci aceasta din urmă are interesul ca legăturile sale cu prostimea să nu devină, în loc s-o susţină, inepuizabile izvoare de nenorociri. Astfel, contele are intenţia de a o ridica pe deplin întru această cauză şi de a-i dovedi cât de mult o afectează un abuz a cărui nepedepsire, ducând la triumful birurilor, lăsând asupra nobilimii o putere pe care este departe de-a o merita, ar risca să reînvie în Franţa vremurile sângeroase când această prostime ce se-mpopoţonase cu hermina regală […] a-ndrăznit să meargă până-ntr-acolo cu aroganţa, încât să se aşeze pe ruinele tronului pentru a dicta legi statului”[21]. Împotriva perceptorilor, care-i desemnează pe afaceriştii însărcinaţi cu adunarea taxelor, şi a prostimii ce se-mpopoţonase cu hermina regală, adică parlamentarii, cauza sa ar fi cea a întregii nobilimi ale cărei prerogative ar fi fost acaparate de această clasă de parveniţi. O a doua atitudine îl determină pe prizonierul Sade să se identifice cu filosofii care au fost persecutaţi pentru ideile lor. El încearcă să-şi uite plictisul din celulă citindu-i pe d’Alembert şi ceilalţi enciclopedişti, pe istorici şi călători; şi-atunci, în numele libertăţii îşi aduce întemniţarea în faţa judecăţii opiniei publice. Sade se foloseşte fără-ncetare de acest dublu statut de aristocrat şi de gânditor, de senior pătruns de drepturile sale ereditare şi de filosof ce revendică o nouă libertate.   [1] Dictionnaire des lettres françaises, coordonat de cardinalul Grente, Le Dix-huitième Siècle, Arthème Fayard, 1960, vol. 11, p. 501. [2] L’Affaire Sade, Pauvert, ed. nouă 1963, p. 127. [3] René Jasinski, Histoire de la littérature française, Boivin, 1948, vol. II, p. 171. Vezi Michel Delon, „La Normalisation scolaire. Sade dans les manuels français (1960-1985)”, Literarische Kanonbildung in der Romania, ed. De Günter Berger şi Hans-Jürgen Lüsebrink, Rheinfelden, Schäuble Verlag, 1987. [4] Quelques vérités sur la situation en littérature”, La Revue des Deux Mondes, iulie 1843, p. 14. Pentru plasarea acestui articol în istoria receptării lui Sade, vezi Françoise Laugaa-Traut, Lectures de Sade, Colin, 1973. [5] Apollinaire, Les Diables amoureux, Œuvres complètes, Balland et Lecat, 1966, vol. II, p. 231. [6] [În text, les nouvelles à la main: în traducere literală: ştirile de mână – N. t.] Presa manuscrisă este reprezentată de gazete manuscrise, de culegeri de articole manuscrise al căror subiect era actualitatea, realizate în timp. Acea Correspondance littéraire a lui Grimm şi apoi a lui Meister, la origine manuscrisă, se înrudeşte cu acest tip de culegeri: vezi documentele mesei rotunde a C.N.S.R., Le journalisme d’Ancien Régime, Lyon, Presses universitaires, 1981, pp. 11-19 şi pp. 93-100. [7] Courrier du Bas-Rhin, 20 aprilie 1768, citat de François Moureau, „Sade avant Sade”, Cahiers de l’U.E.R. Froissart, Valenciennes, nr. 4, iarna 1980, p. 23. [8] Mme Du Deffand, Lettres à Horace Walpole, Paris-Strasbourg, 1812, vol. I, p. 227. [9] Ibid., vol. I, pp. 228-229. [10] Simon-Prosper Hardy, Mes loisirs. Journal d’événements tels qu’ils parviennnent à ma connaissance, ed. De Maurice Tourneux şi Maurice Vitrac, Picard, 1912, vol. I, p. 92. Hardy avea o librărie pe strada Saint-Jacques şi şi-a ţinut jurnalul din 1764 până la Revoluţie. După ce a consemnat în amănunt scandalul de la Arcueil, el adaugă: „[…] dacă justiţia nu se sesizează în privinţa acestor fapte şi nu le pedepseşte în mod exemplar, atunci îi va oferi posterităţii un exemplu în plus pentru impunitatea care, în veacul nostru, urmează îndeobşte unor crime dintre cele mai abominabile, din chiar clipa în care cei care le înfăptuiesc au bucuria de a fi mari, bogaţi sau cu funcţii” (ibid. pp. 93-94). În ziua de 20 iulie, Hardy notează execuţia în piaţa Grève a şapte persoane, acuzate de furt dintr-o biserică, şi condamnarea prin contumacie a lui Sade, dar şi confirmarea de către rege „a poruncilor deja trimise întru a-l întemniţa astfel încât să nu-şi mai facă vreodată apariţia prin lume” (ibid., p. 103). [11] Courrier du Bas-Rhin, 27 aprilie 1768, citat de F. Moureau, „Sade avant Sade”, p. 23. [12] Gilbert Lely, Vie du marquis de Sade, Cercle du Livre Précieux (de-acum încolo CLP), Tehou, 1966. Vol. I, p. 232. [13] Recueil d’anecdotes littéraires et politiques, manuscrisul 2383 din biblioteca Mazarine, citat de F. Moreau; „Sade avant Sade”, pp. 21-22. Dacă, în familia de Sade, titlul de conte este rezervat lui pater familias, felul în care îi spune publicul rămâne indecis. Scriitorul nostru este adesea numit conte de Sade după moartea tatălui său, în 1767; dar legenda îl fixează în posteritate ca marchiz de Sade. [14] Despre „dreptul stăpânului”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 419 şi nota 2. [15] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, Londra, 1777, vol. VI, p. 187. [16] Pidansat de Mairobert, L’observateur anglais ou Correspondance secrète entre Milord All’eye et Milord All’ear, Londra, 1778, vol. III, p. 67. [17] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, vol. VI, p. 187. [18] Ibid., Pidansat de Mairobert subliniază: „[…] în curând, toate femeile, îmboldite de o furie a vintrelor, şi bărbaţii, deveniţi tot atâţia Hercule, au transformat această sărbătoare în lupercalii” [L’Observateur anglais, vol. III, p. 67). [19] Hardy, Mes loisirs, vol. 1. P. 360. [20] Vezi Ariette Farge, Logique de la foule, Hachette, 1988. [21] „Article détache des nouvelles à la main. La Bastile, ce 23 juillet 1783”, Lettres et mélanges littéraires écrits à Vincennes et à la Bastille, éd. de Georges Daumas şi Gilbert Lely, Borderie, 1980, vol. I, p. 88. Pentru termenul „biruri”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 87 şi nota 3.