John Anthony West's revolutionary reinterpretation...
Recent Posts
Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta...
PARTEA ÎNTÂI
CARTEA ÎNTÂI
...
PARTEA I
Sfârşitul
Elspeth a murit în timp c...
FETELE FAC CUNOŞTINŢĂ CU TOSIA
Of, că mult a ma...
Prizonier al unei vieţi monotone, nefericit în că...
ÎNDRĂGOSTITUL DE TEATRU
Pentru...
Cuvânt înainte
Atul Gawande şi-a ales cea mai g...
Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt c...
Nuvele exemplare de Miguel de Cervantes
O ipote...
Posts
John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.
Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.
Cuvânt înainte
Atul Gawande şi-a ales cea mai grea misiune pentru un chirurg: să scrie despre complicaţii. Să scrie deci o carte despre un subiect care pare să nu existe. Nu cunosc niciun chirurg în activitate care să recunoască faptul că are complicaţii. Nu se pomeneşte despre aşa ceva, conform ideii că, dacă nu vorbeşti despre complicaţii, ele chiar încetează să apară. Sau, cel puţin, credem că e bine să nu vorbim în public despre eşecuri, despre insuccese, despre greşeli, despre tot ceea ce merge, după o intervenţie chirurgicală, altfel decât ne-am dori atât noi, chirurgii, cât şi pacienţii noştri. Despre abaterile nefericite de la planul de tratament. O carte cu un subiect antipatic, pe care în literatura română de specialitate nu a îndrăznit să-l abordeze decât un singur chirurg, profesorul Dan Setlacec (Chirurgul şi lumea sa, 2004).
Atul Gawande s-a născut în 1965 în Brooklyn, New York, într-o familie de medici imigranţi indieni; este chirurg la Brigham and Women’s Hospital din Boston şi profesor la Harvard Medical School. Scriitor de elită (are o rubrică permanentă la New Yorker), este produsul celei mai bune şcoli medicale din lume, locul la care se raportează, vrând-nevrând, tot ceea ce contează în medicina contemporană. Prima lui carte, Complications: A Surgeon’s Notes on an Imperfect Science, publicată în 2002, a devenit un bestseller tradus în peste o sută de ţări; şi, iată, e tradusă acum şi în România. Cartea încearcă să explice, să lămurească, să aducă problemele chirurgiei (uneori foarte grele, întotdeauna pasionante) în faţa cititorilor din afara lumii medicale. Şi asta spre binele tuturor, pacienţi, familii şi, nu în ultimul rând, medici.
Chirurgia este tot mai dependentă de progresul tehnologic. Se vorbeşte din ce în ce mai des de chirurgie endoscopică, laparoscopică, robotică sau genetică. Actul chirurgical se întemeiază tot mai mult pe date de biologie moleculară, pe analiza sofisticată a raportului cost/eficienţă, a riscurilor şi beneficiilor pe termen lung. Limbajul este tot mai specializat, mai îndepărtat de cel obişnuit. Şi aşa, treptat, lumea chirurgiei devine tot mai izolată, mai învăluită în mister şi magie, deşi e un teritoriu al întâmplărilor cruciale, bune sau rele, de fapt cele mai bune sau mai rele întâmplări cu putinţă: vindecarea, alinarea suferinţei, dar şi infirmitatea, durerea sau moartea. Literatura chirurgicală este abundentă, ea e exprimată însă într-un cod, adesea descifrabil doar de chirurgii acelui domeniu bine delimitat. Este puţin probabil ca un oncolog să înţeleagă în întregime o monografie de chirurgie cardiacă sau ca un urolog să poată pătrunde subtilităţile unui tratat de neurochirurgie. Nu e de mirare deci că problemele tratamentului chirurgical sunt înţelese incomplet de pacienţi şi jurnalişti, uneori total greşit, cu consecinţe de multe ori grave asupra acceptării tratamentului şi a înţelegerii noţiunii cruciale de risc. Riscul în chirurgie este preţul care trebuie plătit pentru beneficiile pe termen lung. Exemplul cel mai relevant e dat de chirurgia cancerului. O intervenţie chirurgicală de mică amploare, care să îndepărteze numai şi numai ţesutul care este evident, vizibil bolnav, trebuie de multe ori pusă în balanţă cu o aşa-zisă chirurgie radicală, care îndepărtează nu doar ţesutul malign propriu-zis, ci şi ganglionii limfatici din jurul lui. Ganglionii trebuie extirpaţi pentru că în ei se pot ascunde perfid celule canceroase de neobservat cu ochiul liber, celule ce constituie punctul de plecare pentru recidivă sau pentru viitoare metastaze, cu alte cuvinte pentru reapariţia bolii în viitor, în aceeaşi regiune sau în organe aflate la distanţă de tumora iniţială. O chirurgie limitată are riscuri de complicaţii mici (e foarte comodă pentru chirurg!), dar expune în mult mai mare măsură la teribile reapariţii ale bolii. Chirurgia radicală, dificilă, deşi generatoare în mai mare măsură de complicaţii imediate după intervenţia chirurgicală, dă şanse mult mai bune de supravieţuire pe termen lung. Ce este deci de făcut? Trebuie desigur cântărit riscul, pus în balanţă cu beneficiile pentru bolnav aşteptate de la operaţie. Uneori lucrurile sunt clare şi uşor de explicat, alteori însă decizia se află pe muchie de cuţit. Cum trebuie procedat? Cum e etic? Cum e legal?
Cu un talent de autor de romane poliţiste, Gawande reuşeşte să ne aducă în faţa ochilor pacienţi cu probleme reale, o lume vie care dezvăluie cititorului lucruri altminteri teribil de greu de explicat pe înţelesul lui. Tot hăţişul de dificultăţi al deciziei chirurgicale, cu problematica acordului informat al pacientului, cu detalii care nu sunt simple decât pentru birocraţia juridică, dar care, în realitate, sunt la fel de complicate ca viaţa. Căci e vorba despre decizia unui om, chirurgul, asupra destinului altui om, pacientul. Cel dintâi este puternic şi informat, cel de-al doilea îşi riscă în această relaţie integritatea corporală, liniştea sufletească şi, uneori, viaţa. E o relaţie fragilă de încredere în decizia terapeutică şi, mai cu seamă, în cea chirurgicală, în care joacă un mare rol o mulţime de influenţe nemedicale. Contează dacă ultima operaţie de acelaşi tip a fost un succes sau un eşec, impactul acesteia asupra chirurgului. Contează personalitatea chirurgului, dacă este un om curajos sau mai degrabă prudent, contează ceea ce a văzut, ceea ce crede, contează impresiile, dorinţele sau emoţiile. Contează enorm ceea ce se numeşte intuiţie chirurgicală. Sunt deci importante în luarea unei decizii corecte lucruri imposibil de cuantificat, mărunte la prima vedere, dar care pot fi decisive. Există numeroase situaţii în care este limpede ca lumina zilei ce e făcut. O peritonită cu manifestări clare trebuie rezolvată, o hemoragie trebuie oprită. Există însă şi foarte multe situaţii în care nu-i evident ce este cel mai bine să faci. Sunt de luat decizii cu informaţii incomplete, sunt situaţii de incertitudine, cu riscuri greu de apreciat şi de pus în balanţă, cu beneficii discutabile. Există marele risc de a confunda dorinţele cu realitatea.
Chirurgul nu este, neapărat, un om trist, dar el ar trebui să fie responsabil, deci apăsat de eventualitatea de a greşi, de a avea un eşec, de exact acele situaţii care fac chirurgia îngrozitor de grea, de frumoasă, uneori eroică, de multe ori tragică. Eşecuri a căror amintire te urmăreşte mereu, contracarate uneori de succese nesperate, cele care fac, la urma urmei, ca viaţa de chirurg să merite trăită.
Cele 120 de zile ale Sodomei de Marchizul de Sade
INTRODUCERE
O
ricare i-ar fi voga de-o clipă, opera lui Sade ţine mai degrabă de studiile patologice sau psihanalitice decât de literatură şi nu se adresează decât unor specialişti sau curioşi.”[1] Multă vreme, ar fi părut nepotrivit ca o colecţie precum Biblioteca Pleiadei să cuprindă texte pentru care orice pretenţie de literatură părea nelegitimă. Un ostracism identic lovea nu doar autorul, ci şi opera, pe primul ca pe-un dezmăţat capabil de cele mai rele excese, pe-a doua ca pe-o incitare la violenţe asemenea. Viaţa scriitorului se confunda cu romanele sale. Scenele de împreunare şi de tortură pe care le descriau acestea erau o dovadă a vinovăţiei omului; condamnarea sa juridică se abătea şi asupra textelor lui. Cazul părea închis. Sade şi opera sa lăsaseră loc pentru un substantiv comun, sadismul: Sade era sadic, iar opera-i, ilizibilă pentru cititorul de bun-simţ. Opinia publică putea să înţeleagă de ce justiţia se-nverşuna să distrugă cărţile şi manuscrisele rămase în urma lui. După moartea scriitorului, fiul său arunca în foc, la hotărârea administraţiei, caietele care-i conţineau ultima culme, Les Journées de Florbelle. La 10 ianuarie 1957, cea de-a şaptesprezecea cameră corecţională din Paris tot îl mai condamna pe Jean-Jacques Pauvert pentru publicarea operelor lui Sade; aceasta ordona „confiscarea şi distrugerea lucrărilor găsite”[2].
În cel mai bun caz, Justine şi Histoire de Juliette erau, prin urmare, menite infernului bibliotecilor, iar reeditările, strict limitate, se adresau, potrivit formulei din Dictionnaire des lettres françaises, numai „unor specialişti sau curioşi”, adică unor medici pentru care un text ar putea constitui un simptom, sau unor amatori, întotdeauna suspectaţi că nu consideră textul decât ca suport al bietelor lor manii. Dublă modalitate de-a face să dispară opera literară, devenită document psihiatric sau adjuvant erotic, asemenea tuturor acestor cărţi care, cum se spunea în secolul al XVIII-lea, nu se citesc decât c-un ochi. Istoricii literari nu trebuiau să o evoce decât prin preteriţiune sau aluzie: „Nu-i rolul nostru de a-i cita aici operele, de-o primejdioasă inspiraţie, dar pe care incontestabile calităţi de profunzime şi stil le leagă totuşi de literatură”[3]. Contradicţiile izbucnesc în acest „totuşi”: cu toate acestea, să fie oare Sade scriitor?
Cum orice tip de cenzură provoacă efecte perverse şi cum nu există refulat fără de întoarcere, interdicţia de a-l difuza îi conferea autorului interzis o neliniştitoare strălucire. Nimeni nu era surprins citindu-l, iar opera lui nu era prezentă pe rafturile bibliotecii poate pentru că se infiltra mai profund în ascunzişurile acesteia şi în inima conştiinţelor; Sainte-Beuve îi avertiza în acest sens pe abonaţii de la Revue des Deux Mondes în 1843: „[…] aş îndrăzni să afirm, fără teama de a fi dezminţit, că Byron şi Sade (vă cer scuze pentru apropiere) au fost, poate, cei mai mari doi inspiratori ai modernilor noştri, unul evident şi vizibil, celălalt clandestin – nu foarte clandestin. Citindu-i pe câţiva dintre cei mai în vogă romancieri ai noştri, dacă voiţi străfundul cufărului, scara secretă ce duce la alcov, atunci nu pierdeţi vreodată această ultimă cheie”[4]. Este adevărat că numele lui Sade folosea drept semn de raliere pentru toţi aceia care nu se recunoşteau într-o instituţie literară ce ţinea de sistemul judiciar, această instituţie literară al cărei comentator autorizat devenise Sainte-Beuve. Generaţie după generaţie, revolta tinerilor scriitori ai veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea s-a hrănit din ficţiunea sadiană. Scriitoraşi şi mici romantici, poeţi baudelairieni şi romancieri flaubertieni, decadenţi şi esteţi de sfârşit de secol, militanţi suprarealişti şi discipoli ai grupului „Tel Quel” şi-au împuternicit refuzul ordinii burgheze şi al dogmatismului moral din lectura unor romane care nimiceau pretinsele ireproşabile conştiinţe. Apollinaire, editor al unor pagini alese ale scriitorului în „Bibliothèque des curieux” în 1909, rezumă starea de spirit a tuturor acelora care răspundeau cenzurii prin glorificare: “Sade, acest spirit cel mai liber care va fi existat vreodată”. Şi adăuga: “Acest bărbat care a părut să n-aibă nicio influenţă de-a lungul întregului veac al XIX-lea ar putea prea bine să-l domine pe cel de-al XX-lea”[5]. Evoluţia care l-a adus pe Sade din infernul bibliotecilor în Biblioteca Pleiadei era oare ireversibilă? Trebuie să începem prin a înţelege cum a fost creată şi răspândită opera sa.
Prima răspândire a numelui lui Sade dincolo de cercurile aristocratice s-a realizat la modul scandalos şi n-avea nimic de-a face cu literatura. Opinia publică, pe cale de a se constitui în Franţa ca forţă politică, a comentat îndelung un fapt divers care părea să-i dovedească nocivitatea unor privilegiaţi care se considerau deasupra legii. În ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XV-lea, disoluţia curţii a devenit o temă polemică împotriva a ceea ce încă nu poartă numele de Vechiul Regim. Astfel, oamenii au aflat cu indignare că, în primăvara anului 1768, un marchiz a dus o tânără văduvă în căsuţa lui de la Arcueil pentru a o biciui şi a o constrânge, într-o zi a sfintelor Paşti, la săvârşirea unor practici pline de blasfemii. Nu erau primele excese ale marchizului de Sade care fusese, cu cinci ani mai înainte, arestat pentru fapte asemănătoare şi ale cărui legături cu vreo câteva curtezane şi vizite frecvente în bordeluri erau cu grijă, deşi cu discreţie, supravegheate de inspectorii de poliţie. Dar asemenea abateri rămâneau cantonate în limitele mai mult sau mai puţin acceptate de către familie, ministrul Casei regale şi şeful poliţiei. Evenimentele de la Arcueil au scăpat acestui control şi s-au transformat în scandal public. Au provocat un război al zvonurilor pentru stăpânirea informaţiei, adică a interpretării faptelor. Şi poate că în această activitate fantasmatică, ce-şi luase ca pretext siluirile de la Arcueil pentru a le întrece cu mult, literatura începea să-şi găsească rostul.
Şi-ntr-adevăr, rămâi şocat, atunci când scotoceşti prin arhive, de multitudinea zvonurilor şi a rumorilor care circulă despre această întâmplare. Corespondenţele private, presa manuscrisă[6] şi cea tipărită le răspândesc. Ele ne oferă mărturia acestei lupte care s-a dezlănţuit din plin. Familia de Sade, aliată cu cei din neamul Condé, rude ale regelui, şi familia socrilor, Montreuil, solid ancorată în mediul parlamentar, sunt puternice. Ele răspândesc două versiuni care-l justifică pe tânărul aristocrat sau, cel puţin, îi atenuează vinovăţia. Biciuirea lui Rose Keller va fi fost reacţia de furie a tânărului împotriva unei prostituate care l-ar fi contaminat sau chiar o experienţă cu caracter medical. O dublă incriminare a lui Rose Keller, ca prostituată şi veneriană care nu-şi prevenea clienţii, îl absolvă pe acuzat de esenţialul culpei sale: „Marchizul de …, colonel al unui regiment, nutrind o violentă furie împotriva uneia dintre acele femei a căror meserie este de a oferi anumite lucruri ce potolesc pasiunile şi care, poate, i-a transmis vreun dar nedorit, l-a determinat într-o zi de Paşti […]”[7]. Titlurile nobiliar şi militar ale biciuitorului tind să răstoarne situaţia. Marchizul ar fi fost victima celei pe care o angajase pentru a îndeplini ceea ce ţinea de meseria acesteia. Alibiului social i se adaugă un al doilea, care este de ordin ştiinţific. Sade ar fi bătut-o pe Rose Keller pentru a verifica eficienţa unui tratament. La 12 aprilie 1768, doamna Du Deffand este gata să accepte această explicaţie pe care i-o prezintă lui Walpole: „Se spune că motivul acestei abominabile fapte era experimentarea unui unguent”[8]. Chiar de-a doua zi, doamna Du Deffand nu mai vede în această interpretare, întemeiată pe un zvon, decât o cale de sustragere a celui vinovat care, “departe de a dezaproba şi de a roşi de crima sa, pretinde că a îndeplinit o faptă prea bună şi că a făcut un mare serviciu publicului prin descoperirea unui balsam care vindecă pe loc rănile”[9]. O faptă extrem de nobilă, afirmă marchizul de Sade care, în ambivalenţa adjectivului, invocă în favoarea-i atât nobleţea sa, cât şi binele public. Un burghez din Paris precum Hardy a aflat despre întâmplare: în jurnalul său, vorbeşte despre “câteva persoane” care “au pretins că este un balsam sau un elixir pe care [marchizul] încerca să-l experimenteze”[10]. Favorabil cauzei aristocratice, Courrier du Bas-Rhin transformă ipoteza în certitudine: „În sfârşit, tocmai am aflat adevăratul motiv al crudei fapte comise de marchizul de S…: acesta avea de la tatăl său un remediu anume făcut pentru vindecarea rănilor în douăzeci şi patru de ore; s-a hotărât să-l experimenteze şi, realmente, s-a folosit întru acest scop de o femeie care i-a cerut pomană pe stradă şi pe care nu o cunoştea”[11]. Întărită de asemenea alibiuri, familia de Sade se învăluie în fericirea-i aristocratică. Demna şi văduva contesă răstoarnă cu îndrăzneală perspectiva. Justiţia n-ar trebui să-i urmărească fiul, ci, mai degrabă, pe calomniatorii acestuia. Incriminarea unui mare nume este mai gravă decât rănile unei fete care, de altfel, a fost cu generozitate despăgubită din punct de vedere financiar. Jurnaliştii şi cei care au răspândit zvonurile sunt nişte oameni de nimic care “ar merita să fie închişi pentru tot restul vieţii”, nişte zdrenţăroşi, nişte mizerabili “buni de spânzurat”[12].
În timp ce Sade încearcă să-şi acrediteze propria versiune asupra faptelor, zvonurile se-nmulţesc. „Strigătul poporului care s-a înălţat împotriva atrocităţii contelui de Sade exagerează rătăcirile firavei sale minţi, iar pe seama sa au fost născocite tot soiul de poveşti”[13]. Această atrocitate se înscrie prea bine în orizontul de aşteptare al unui public care consideră nobilimea risipitoare, arogantă şi libertină. Căsuţa din Arcueil este simbolul averilor cheltuite în dezmăţ. Perversiunea sexuală nu este decât metonimia inutilităţii sociale. „Dreptul stăpânului” care le lasă pe tinere la bunul plac al seniorului feudal[14] foloseşte drept emblemă pentru toate privilegiile Vechiului Regim. Nu numai morala, dar şi religia este batjocorită: alegerea Paştilor transformă scena cu Rose Keller într-o pângărire a Patimilor şi a Învierii. Imaginarul colectiv înmulţeşte detaliile care vin să se alăture relatării faptelor, dându-i savoarea picanteriei. Biciul este înlocuit de un briceag, mai agresiv, deşi nu este ucigaş; pomăda menită să şteargă urmele loviturilor se transformă în ceară picurată pe răni într-un rafinament al cruzimii, iar căluşul devine o grămadă de lemne… Îşi fac apariţia şi câteva instrumente de tortură, apoi disecţia. După toate aparenţele, marchizul a ameninţat-o pe Rose Keller cu moartea. De aici, nu mai este decât un pas până la afirmarea faptului că se pregătea să o omoare. Astfel este născocită legenda amatorului de vivisecţii. De la experimentarea unui unguent, s-a ajuns încet la o experienţă de vivisecţie. Alibiul ştiinţific se întoarce împotriva lui Sade, victimă a unor obscure obsesii populare care încă mai înconjoară imaginea savantului confundat cu alchimistul sau vrăjitorul. Jurnaliştii au dreptate să vorbească despre născociri. Prezentarea întâmplării se pierde în marile arhetipuri: Barbă-Albastră sau căpcăunul devorator, Gilles de Rais sau soldatul din obligaţie preschimbat în sângerosul din voluptate… Şi-atunci când Sade nu este încă decât actorul unui fapt divers, povestea sa a devenit deja literatură. Fantasmele colective îi împresoară numele, transformă nemăsurat anecdotele, le dau dimensiunea mitului. Exagerarea şi lipsa de măsură care vor caracteriza scriitura lui Sade în deceniile următoare sunt parţial prezente în rumoarea din 1768. Imaginarul operei îi precedă, poate, propriului său autor. Dar afacerea este supusă judecăţii Parlamentului în iunie, iar regele ordonă eliberarea lui în noiembrie.
Totul ar fi putut cădea într-o uitare progresivă dacă scandalul n-ar fi izbucnit din nou, patru ani mai târziu. Afacerea de la Marsilia îi urmează în iunie 1772 celei de la Arcueil: o relansează şi o agravează. Decorul portului mediteranean înlocuieşte periferia pariziană, parlamentarii din Aix le succedă colegilor lor din Paris. De această dată, nu mai este vorba despre vreo fată, ci despre patru, sacrilegiul de Paşti nu mai apare, dar prezenţa activă a valetului Latour justifică acuzaţia de sodomie, pedepsită pe-atunci cu arderea pe rug. Deriva mitică se întemeiază pe pastilele cu cantaridă pe care marchizul le oferise partenerelor sale de sex. Afrodiziacul este prezentat în darea de seamă ca o otravă. Aceeaşi reţea de informaţie şi de interpretare ca în urmă cu patru ani este activă, dar condamnarea în primă instanţă în faţa curţii de la Aix-en-Provence este, de data aceasta, pedeapsa cu moartea pentru marchiz şi valet, care au fugit în Italia. Recidiva este determinantă în agravarea sancţiunii, ca şi schimbările apărute în ţară. Guvernul Maupeou încearcă să limiteze prerogativele privilegiaţilor şi parlamentarilor. În acţiunea sa, este susţinut de clanul filosofilor şi de opinia publică într-o asemenea măsură, încât parlamentarii ajung să se înfăţişeze ca victime ale despotismului regal şi ca apărători ai libertăţii politice. Atunci când Sade este reţinut şi întemniţat printr-un ordin regal de arestare, această măsură îl scuteşte de executarea pedepsei cu moartea, dar îl aruncă într-o închisoare, în aşteptarea graţierii regelui, adică a guvernanţilor şi a familiei. Or, familiei i s-a luat de poznele lui. Are grijă să-i anuleze condamnarea la moarte, dar fără să-i asigure vinovatului punerea în libertate. Cât despre guvernanţi, aceştia vor să lovească în aroganţii privilegiaţi, prea siguri de indulgenţa regală. Devenit miza unor conflicte politice care îl depăşesc, prizonierul este împresurat de uneltirile pe care familia socrilor le urzeşte împotriva lui.
De-acum, în lipsa unor contrainformaţii, amplificarea mitică poate să-şi urmeze întru totul liberă calea. Mémoires secrets şi alte corespondenţe scandaloase transformă partida marseieză într-un mare bal, dat de marchiz, care ar fi degenerat, sub efectul cantaridei, într-o orgie generală. Se observă exagerarea: nu mai sunt nişte prostituate care suferă din cauza afrodiziacului, ci nişte persoane din lumea bună. Pastilele sau băuturile dulci cu gust de anason, menţionate în procesele verbale, devin nişte „tablete de ciocolată” servite la desertul unui mare festin, „atât de bune, încât mulţi oameni au mâncat cu poftă din ele”, după spusele lui Bachaumont[15]. Observatorul englez adaugă: „El otrăvise toate bomboanele pe care le oferea”[16]. Ideea de crimă, voluntară sau nu, rămâne în fundalul scenei. „Nu pot să vă asigur că, din acest dezmăţ, nu s-au ivit şi morţi, dar, cu siguranţă, mulţi oameni s-au îmbolnăvit foarte tare din pricina aceasta”, relatează observatorul englez. „Mai multe persoane au murit din cauza exceselor cărora li s-au dedat în priapismul lor înspăimântător, iar alţii se simt încă foarte rău”[17], declară extrem de tranşant Bachaumont. Unii jurnalişti adaugă şi violarea cumnatei la această orgie al cărei model este cel al decadenţei romane: „Balul a degenerat într-una dintre acele adunări pline de desfrâu atât de vestite printre romani: nici cele mai cuminţi femei nu au putut rezista furiei uterine care le muncea. În felul acesta, domnul de Sade a avut-o pe cumnata sa […]”[18]. Amintirile lui Suetoniu, Petronius şi Tacit hrănesc fantasma socială care, mai mult decât realitatea zilei de 27 iunie 1772, îşi va căpăta forma în ficţiunea romanescă a lui Sade. Când tema otrăvii îşi face şi ea apariţia în scenă, se obţine informaţia conform căreia Sade, „Împreună cu unul dintre servitorii săi”, ar fi “otrăvit-o pe soţia sa din cauza pasiunii violente pe care o nutrea pentru cumnata lui ce era călugăriţă şi a legăturii incestuoase pe care o avusese cu această cumnată”[19].
O ultimă afacere, din anii de răgaz de care se bucură libertinul între evadarea sa din aprilie 1773 şi arestarea din februarie 1777, amalgamează realitatea trăită şi fantasma colectivă. Castelanul de la Lacoste recrutează câteva tinere servitoare şi un nu mai puţin tânăr secretar pe care trebuie că l-a convins repede să-i acorde unele favoruri sexuale. Zvonul unor orgii şi fapte violente se răspândeşte dincolo de castel. Unele familii ale tinerelor victime intervin şi redeşteaptă profunde obsesii: de câteva decenii, se vorbea despre copii furaţi, despre personaje importante care încercau să-şi regăsească sănătatea sau tinereţea mulţumită unor băi de sânge tânăr[20]. Poveştile cu căpcăuni şi vampiri ofereau arhetipurile care dădeau sens şi consistenţă acestor insistente zvonuri. În acel moment, poporul, ostil beneficiarilor Vechiului Regim, considera că orice castel este o Bastilie ale cărei ziduri ar ascunde cele mai rele capricii ale unor torţionari feudali.
În februarie 1777, porţile închisorii se închid în spatele unui nobil care-şi vede puterea socială cu brutalitate restrânsă, dacă nu chiar distrusă, de creditori şi administraţia regală. La toate denunţurile de privilegiat corupt care-i trec pe la urechi, el încearcă să reacţioneze printr-o dublă atitudine: cea a unui aristocrat, victimă a noilor privilegiaţi, magistraţi şi oameni de finanţe, şi cea a unui cetăţean, victimă a arbitrarului monarhic. Primei atitudini îi corespunde un proiect de articol pe care prizonierul îl redactează în vederea unei răspândiri sub formă manuscrisă: “Aici se află cauza nobilimii. Căci aceasta din urmă are interesul ca legăturile sale cu prostimea să nu devină, în loc s-o susţină, inepuizabile izvoare de nenorociri. Astfel, contele are intenţia de a o ridica pe deplin întru această cauză şi de a-i dovedi cât de mult o afectează un abuz a cărui nepedepsire, ducând la triumful birurilor, lăsând asupra nobilimii o putere pe care este departe de-a o merita, ar risca să reînvie în Franţa vremurile sângeroase când această prostime ce se-mpopoţonase cu hermina regală […] a-ndrăznit să meargă până-ntr-acolo cu aroganţa, încât să se aşeze pe ruinele tronului pentru a dicta legi statului”[21]. Împotriva perceptorilor, care-i desemnează pe afaceriştii însărcinaţi cu adunarea taxelor, şi a prostimii ce se-mpopoţonase cu hermina regală, adică parlamentarii, cauza sa ar fi cea a întregii nobilimi ale cărei prerogative ar fi fost acaparate de această clasă de parveniţi. O a doua atitudine îl determină pe prizonierul Sade să se identifice cu filosofii care au fost persecutaţi pentru ideile lor. El încearcă să-şi uite plictisul din celulă citindu-i pe d’Alembert şi ceilalţi enciclopedişti, pe istorici şi călători; şi-atunci, în numele libertăţii îşi aduce întemniţarea în faţa judecăţii opiniei publice. Sade se foloseşte fără-ncetare de acest dublu statut de aristocrat şi de gânditor, de senior pătruns de drepturile sale ereditare şi de filosof ce revendică o nouă libertate.
[1] Dictionnaire des lettres françaises, coordonat de cardinalul Grente, Le Dix-huitième Siècle, Arthème Fayard, 1960, vol. 11, p. 501.
[2] L’Affaire Sade, Pauvert, ed. nouă 1963, p. 127.
[3] René Jasinski, Histoire de la littérature française, Boivin, 1948, vol. II, p. 171. Vezi Michel Delon, „La Normalisation scolaire. Sade dans les manuels français (1960-1985)”, Literarische Kanonbildung in der Romania, ed. De Günter Berger şi Hans-Jürgen Lüsebrink, Rheinfelden, Schäuble Verlag, 1987.
[4] Quelques vérités sur la situation en littérature”, La Revue des Deux Mondes, iulie 1843, p. 14. Pentru plasarea acestui articol în istoria receptării lui Sade, vezi Françoise Laugaa-Traut, Lectures de Sade, Colin, 1973.
[5] Apollinaire, Les Diables amoureux, Œuvres complètes, Balland et Lecat, 1966, vol. II, p. 231.
[6] [În text, les nouvelles à la main: în traducere literală: ştirile de mână – N. t.] Presa manuscrisă este reprezentată de gazete manuscrise, de culegeri de articole manuscrise al căror subiect era actualitatea, realizate în timp. Acea Correspondance littéraire a lui Grimm şi apoi a lui Meister, la origine manuscrisă, se înrudeşte cu acest tip de culegeri: vezi documentele mesei rotunde a C.N.S.R., Le journalisme d’Ancien Régime, Lyon, Presses universitaires, 1981, pp. 11-19 şi pp. 93-100.
[7] Courrier du Bas-Rhin, 20 aprilie 1768, citat de François Moureau, „Sade avant Sade”, Cahiers de l’U.E.R. Froissart, Valenciennes, nr. 4, iarna 1980, p. 23.
[8] Mme Du Deffand, Lettres à Horace Walpole, Paris-Strasbourg, 1812, vol. I, p. 227.
[9] Ibid., vol. I, pp. 228-229.
[10] Simon-Prosper Hardy, Mes loisirs. Journal d’événements tels qu’ils parviennnent à ma connaissance, ed. De Maurice Tourneux şi Maurice Vitrac, Picard, 1912, vol. I, p. 92. Hardy avea o librărie pe strada Saint-Jacques şi şi-a ţinut jurnalul din 1764 până la Revoluţie. După ce a consemnat în amănunt scandalul de la Arcueil, el adaugă: „[…] dacă justiţia nu se sesizează în privinţa acestor fapte şi nu le pedepseşte în mod exemplar, atunci îi va oferi posterităţii un exemplu în plus pentru impunitatea care, în veacul nostru, urmează îndeobşte unor crime dintre cele mai abominabile, din chiar clipa în care cei care le înfăptuiesc au bucuria de a fi mari, bogaţi sau cu funcţii” (ibid. pp. 93-94). În ziua de 20 iulie, Hardy notează execuţia în piaţa Grève a şapte persoane, acuzate de furt dintr-o biserică, şi condamnarea prin contumacie a lui Sade, dar şi confirmarea de către rege „a poruncilor deja trimise întru a-l întemniţa astfel încât să nu-şi mai facă vreodată apariţia prin lume” (ibid., p. 103).
[11] Courrier du Bas-Rhin, 27 aprilie 1768, citat de F. Moureau, „Sade avant Sade”, p. 23.
[12] Gilbert Lely, Vie du marquis de Sade, Cercle du Livre Précieux (de-acum încolo CLP), Tehou, 1966. Vol. I, p. 232.
[13] Recueil d’anecdotes littéraires et politiques, manuscrisul 2383 din biblioteca Mazarine, citat de F. Moreau; „Sade avant Sade”, pp. 21-22. Dacă, în familia de Sade, titlul de conte este rezervat lui pater familias, felul în care îi spune publicul rămâne indecis. Scriitorul nostru este adesea numit conte de Sade după moartea tatălui său, în 1767; dar legenda îl fixează în posteritate ca marchiz de Sade.
[14] Despre „dreptul stăpânului”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 419 şi nota 2.
[15] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, Londra, 1777, vol. VI, p. 187.
[16] Pidansat de Mairobert, L’observateur anglais ou Correspondance secrète entre Milord All’eye et Milord All’ear, Londra, 1778, vol. III, p. 67.
[17] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, vol. VI, p. 187.
[18] Ibid., Pidansat de Mairobert subliniază: „[…] în curând, toate femeile, îmboldite de o furie a vintrelor, şi bărbaţii, deveniţi tot atâţia Hercule, au transformat această sărbătoare în lupercalii” [L’Observateur anglais, vol. III, p. 67).
[19] Hardy, Mes loisirs, vol. 1. P. 360.
[20] Vezi Ariette Farge, Logique de la foule, Hachette, 1988.
[21] „Article détache des nouvelles à la main. La Bastile, ce 23 juillet 1783”, Lettres et mélanges littéraires écrits à Vincennes et à la Bastille, éd. de Georges Daumas şi Gilbert Lely, Borderie, 1980, vol. I, p. 88. Pentru termenul „biruri”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 87 şi nota 3.
PARTEA I
Sfârşitul
Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în paharul mic de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de-a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s-a părut că e conştientă.
În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi-a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i-a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus-o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă.
Elspeth şi-a întors faţa spre uşă. Ar fi vrut să strige „Robert”, dar dintr-odată şi-a simţit gâtul astupat. Era ca şi cum sufletul ei încerca să iasă din trup pe calea esofagului. Încercă să tuşească, să-i dea drumul, dar nu reuşi decât să bolborosească. Mă înec. Mă înec într-un pat… A simţit o apăsare intensă, după care a început să plutească; durerea dispăruse şi se uita în jos, din tavan, la trupul ei plăpând şi distrus.
Robert stătea în uşă. Ceaiul îi frigea mâna, aşa că a pus paharul pe noptiera de lângă pat. Zorile începuseră să schimbe umbrele din încăpere din negru ca tăciunele într-un cenuşiu incert; altfel, totul părea să fie ca înainte. Închise uşa. Îşi dădu jos ochelarii rotunzi cu rame subţiri şi pantofii. Se urcă în pat, atent să n-o deranjeze pe Elspeth, şi se cuibări lângă ea. De săptămâni, ea avea o febră mistuitoare, dar acum temperatura ei se apropiase de normal. Robert îşi simţea pielea uşor încălzită acolo unde o atingea pe a ei. Elspeth ajunsese pe tărâmul obiectelor neînsufleţite şi-şi pierdea propria căldură. El îşi apăsă faţa în ceafa lui Elspeth şi respiră profund.
Elspeth îl privea din tavan. Cât de familiar îi fusese, iar acum cât de străin părea. Vedea, dar nu putea să simtă, cum mâinile lui lungi îi apăsau talia – tot ceea ce ţinea de el era alungit, faţa toată, cu maxilarul de jos şi buza de sus neobişnuit de mare; avea un nas uşor coroiat şi ochi cufundaţi în orbite; părul lui castaniu se revărsase peste perna ei. Tenul i se făcuse palid de la şederea prea îndelungată în lumina de spital. Părea atât de nenorocit, de firav, şi totodată imens, cum şedea încovrigat în jurul trupului ei minuscul şi vlăguit; Elspeth îşi aminti de o fotografie pe care o văzuse cu mult timp în urmă în National Geographic, cu o mamă care-şi strângea în braţe copilul mort de foame. Cămaşa albă a lui Robert se şifonase; ciorapii aveau găuri în dreptul degetelor mari. Toate regretele, vinile şi dorurile din viaţa ei o năpădiră. „Nu”, îşi zise ea, „n-am să plec.” Dar ea plecase deja şi, într-o clipită, se afla altundeva, nimicnicie împrăştiată.
Infirmiera i-a găsit după o jumătate de oră. A privit în tăcere la imaginea tânărului înalt, ghemuit în jurul femeii de vârstă mijlocie, plăpândă şi moartă. Apoi a plecat după brancardieri.
Afară, Londra se trezea. Robert stătea culcat cu ochii închişi, ascultând zgomotul traficului de pe şosea, al paşilor de pe coridor. Ştia că în curând va trebui să deschidă ochii, să dea drumul trupului lui Elspeth, să se ridice în capul oaselor, apoi în picioare, să vorbească. Curând, va veni viitorul, fără Elspeth. Îşi ţinu ochii închişi, inhalându-i mireasma tot mai slabă, şi aşteptă.
Ultima scrisoare
Scrisorile soseau la fiecare două săptămâni. Nu veneau acasă. În fiecare joi, la două săptămâni, Edwina Noblin Poole mergea cu maşina zece kilometri până la oficiul poştal din Highland Park, la două oraşe depărtare de locuinţa ei din Lake Forest. Avea acolo o căsuţă poştală, una mică. În ea nu găsea niciodată mai mult de o scrisoare.
De obicei, lua scrisoarea şi se ducea la Starbucks, unde o citea în timp ce bea un venti decofeinizat cu lapte de soia. Stătea într-un colţ, cu spatele la perete. Uneori, când se grăbea, Edie citea scrisoarea în maşină. După ce o citea, se ducea cu maşina în parcarea din spatele chioşcului de hotdog de pe 2nd Street, parca aproape de lada de gunoi şi dădea foc scrisorii. „De ce ţii o brichetă în torpedou?”, a întrebat-o Jack, soţul ei. „M-am plictisit de tricotat, aşa că m-am apucat de incendiat”, i-a replicat Edie. El s-a lăsat păgubaş.
Jack ştia câteva lucruri despre scrisori, deoarece plătise un avocat să-i urmărească nevasta. Detectivul nu-i raportase nicio întâlnire, convorbire telefonică sau e-mail; absolut nicio activitate suspectă, în afara scrisorilor.
Detectivul nu-i spusese de faptul că Edie căpătase obiceiul să se uite ţintă la el în timp ce ardea scrisorile, după care împrăştia cenuşa pe asfalt, tasând-o cu talpa pantofului. La un moment dat, i-a adresat salutul nazist. Începuse să-i fie teamă s-o urmărească.
Edwina Poole avea ceva care-l tulbura pe detectiv; nu semăna deloc cu ceilalţi subiecţi ai lui. Jack insistase asupra faptului că nu aduna dovezi pentru un divorţ. „Vreau doar să ştiu ce face”, a precizat el. „Ceva e… diferit.” De obicei, Edie îl ignora pe detectiv. Nu i-a spus nimic lui Jack. S-a împăcat cu ideea, ştiind că individul ăla supraponderal, cu faţa lucioasă, n-avea cum să-i afle taina.
Ultima scrisoare a sosit la începutul lui decembrie. Edie a luat-o de la oficiul poştal şi s-a dus cu maşina la plaja din Lake Forest. A parcat în cel mai depărtat loc de şosea. Era o zi foarte rece, cu un vânt tăios. Nu era nici pic de zăpadă pe nisip. Lacul Michigan avea o culoare maronie; vălurelele se spărgeau de muchiile stâncilor. Toate pietrele fuseseră atent aranjate pentru prevenirea eroziunii; plaja semăna cu un decor de teatru. Singura maşină din parcarea pustie era Honda Accord a lui Edie. A lăsat motorul pornit. Detectivul a avut o ezitare, apoi a oftat şi a tras maşina într-un loc situat la capătul opus al parcării. Edie i-a aruncat o privire. Chiar trebuie să am martori la treaba asta? O vreme, a stat şi a privit lacul. Aş putea să-i dau foc fără s-o citesc. Se gândea la cum ar fi arătat viaţa ei dacă ar fi rămas la Londra; ar fi putut să-l lase pe Jack să se întoarcă în America fără ea. Un dor aprig de geamăna ei o copleşi, aşa că scoase plicul din poşetă, îşi strecură degetul sub partea răsfrântă şi desfăcu scrisoarea.
Ross Poldark de Winston Graham volumul 1
PROLOG
Joshua Poldark a murit în martie 1783. În acelaşi an, în februarie, simţind că i se apropie sfârşitul, trimise după fratele său de la Trenwith.
Charles veni călare, pe calul său roib, într-o după-amiază rece, cenuşie. Prudie Paynter, grasă, cu părul lins şi faţa oacheşă, îl conduse direct în camera de dormit, unde Joshua zăcea sprijinit de perne în patul lui mare de lemn. Cu ochii mici, de un albastru spălăcit, Charles se uită chiorâş prin încăpere, observând dezordinea şi murdăria, apoi îşi ridică pulpanele hainei şi se lăsă greoi într-un scaun de paie care scârţâi sub greutatea lui.
— Ei, ce mai faci, Joshua?
— Eh, ce să fac, Charles?
— Proastă treabă.
— Proastă într-adevăr.
— Când crezi că ai să fii iar pe picioare?
— Nu se ştie. Bănuiesc că mă cheamă cimitirul.
Charles făcu o grimasă. N-ar fi ţinut seama de aceste vorbe dacă n-ar fi aflat cu totul altceva. Sughiţă o dată – în ultimul timp călăritul nu-i pria – şi încercă să-i dea curaj.
— Fugi de-aici, omule! Guta, la picioare, nu a omorât niciodată pe nimeni. Numai când se suie la cap e periculoasă.
— Choake e de altă părere. Umflăturile au altă cauză. De data asta cred că prostul ăsta bătrân are dreptate. Deşi, Dumnezeu să mă ierte, după toate aparenţele tu ar trebui să zaci aici, de vreme ce eu sunt numai pe jumătate cât tine.
Charles aruncă o privire în jos, peste jiletca neagră, brodată, care se întindea ca o pajişte începând de sub bărbie.
— Carnea mea e sănătoasă. Orice om se îngraşă când ajunge la o vârstă mijlocie. N-aş vrea să fiu un slăbănog ca vărul William-Alfred.
Joshua se uită la el ironic, dar nu mai zise nimic şi amândoi tăcură. De mulţi ani, fraţii nu prea aveau ce să-şi spună şi la această ultimă întâlnire era greu să găsească un subiect de conversaţie. Charles, fratele mai mare şi mai bogat, care moştenise casa părintească, moşia şi numele, capul familiei şi personalitate respectată în tot districtul, bănuise întotdeauna că fratele mai mic îl dispreţuieşte. Joshua îi stătuse întotdeauna ca un spin în ochi. Joshua nu făcuse niciodată ceea ce se aşteptase de la el: să devină preot sau să intre în armată sau să se căsătorească şi să-l lase pe Charles să administreze el domeniul.
Pe Charles nu l-ar fi supărat câteva greşeli, dar există o limită şi Joshua o depăşise. Faptul că se purtase mai bine în ultimii ani nu ştergea vechile necazuri pe care i le produsese.
Cât despre Joshua, om cinic şi cu puţine iluzii, n-avea de ce să se plângă – nici de viaţă, nici de fratele său. Îşi trăise viaţa din plin, iar pe fratele său îl ignorase. Era un sâmbure de adevăr în răspunsul la cuvintele lui Charles: „Eşti încă destul de tânăr, omule. Eşti cu doi ani mai mic decât mine şi eu sunt bine sănătos”.
Joshua îi răspunse: „Doi ani ca vârstă, poate, dar n-ai trăit nici pe jumătate din plin ca mine”.
Charles supse măciulia de abanos a bastonului şi se uită pieziş prin cameră, cu ochii pe jumătate închişi.
— Războiul ăsta blestemat nu s-a sfârşit încă. Preţurile cresc. Grâul e şapte şi opt şilingi baniţa. Untul, nouă pence livra. Ross vrea să fie la fel şi preţul aramei. Ne gândim să deschidem o nouă galerie la Grambler. Optzeci de stânjeni. Poate că o să acopere cheltuielile, deşi mă îndoiesc. Ai scos ceva de pe pământ anul ăsta?
— Am vrut să te văd ca să discutăm despre război, spuse Joshua, încercând să se ridice mai sus pe perne şi respirând greu. Mai sunt câteva luni numai până se va confirma pacea provizorie. Şi atunci Ross va veni acasă, iar poate că eu nu voi fi aici să-l întâmpin. Eşti fratele meu, deşi nu ne-am prea înţeles bine niciodată. Vreau să-ţi spun cum stau lucrurile şi să te las pe tine să ai grijă de toate până se va întoarce el acasă.
Charles lăsă bastonul din gură şi zâmbi precaut, ca şi cum i-ar fi cerut un împrumut.
— Nu prea am timp, să ştii.
— N-o să-ţi ia mult timp. Am puţin, aproape nimic, de lăsat moştenire. Pe masa de lângă tine e o copie a testamentului meu. Citeşte-l când ai timp. Pearce are originalul.
Charles bâjbâi cu mâna lui grasă, neîndemânatică şi luă o bucată de pergament de pe masa şubredă, cu trei picioare din spatele lui.
— Când ai avut ultima dată veşti de la el? întrebă Charles. Ce să fac dacă nu se întoarce?
— Moşia o va moşteni Verity. Vinde-o dacă găseşti cumpărători; n-o să iei mult pe ea. Am specificat totul în testament. Verity va moşteni şi partea mea din Grambler, pentru că ea e singura din familia ta care a mai venit să mă vadă de când a plecat Ross. Joshua se şterse la nas cu cearşaful murdar. Dar Ross se va întoarce. Am veşti de la el după ce au încetat luptele.
— Mai sunt încă multe primejdii.
— Eu simt că va veni, spuse Joshua. Sunt convins. Vrei să facem un rămăşag? O să plătim când ne vom întâlni. Trebuie să existe ceva bani şi pe lumea cealaltă.
Charles se uită din nou la faţa ridată şi pământie care fusese atât de frumoasă. Se simţea uşurat că Joshua nu-l rugase nimic mai mult, dar îi era greu să renunţe la precauţie. Şi lipsa de respect faţă de cineva pe patul de moarte i se păru nelalocul ei şi o dovadă de nepăsare.
— Vărul William-Alfred a fost pe la noi zilele trecute. A întrebat de tine.
Joshua se strâmbă.
— I-am spus că eşti bolnav, continuă Charles. A sugerat că dacă nu mai doreşti să-l chemi pe Prea Sfinţitul domn Odgers, poate că ai dori consolare spirituală de la cineva din familia ta.
— Adică de la el.
— Singurul preot, acum că soţul lui Betty s-a dus.
— Nu vreau să vie niciunul din ei, spuse Joshua. Deşi cred că intenţia ta a fost bună. Dar dacă crede că mi-ar face bine să-mi mărturisesc păcatele, să nu-şi închipuie că mi-aş spune secretele unuia din neamul meu. Prefer să vorbesc cu Odgers, hămesitul ăla mic şi sfrijit. Să nu vie nimeni din ai mei.
— Dacă te răzgândeşti, spuse Charles, trimite-l pe Jud să mă anunţe.
Joshua mormăi ceva, apoi adăugă:
— O să aflu curând ce-i cu mine. Dar chiar dacă au vreun sens pompa şi rugăciunile lor, de ce să-i mai chem acum? Mi-am trăit viaţa şi, slavă Domnului, am trăit-o din plin! Ce rost mai are să plâng acuma? Nu-mi pare rău, şi nu vreau să-i pară nimănui rău de mine. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Asta-i tot.
Se făcu tăcere în cameră. Afară vântul sufla mişcând plăcuţele de ardezie de pe acoperiş şi pietrele care le ţineau.
— Trebuie să plec, spuse Charles. Casa ta e ca o cocină; cei doi Paynters, servitorii tăi, nu fac nicio curăţenie. De ce nu angajezi pe cineva de încredere?
— Sunt prea bătrân ca să mai schimb măgarii. O s-o facă Ross. O să facă el ordine.
Charles rânji neîncrezător. N-avea o părere prea bună despre posibilităţile lui Ross.
— E la New York acum, spuse Joshua, cu o parte din garnizoană. Rana i s-a vindecat. A avut noroc să scape din asediul de la Yorktown. Acum e căpitan în Regimentul de Infanterie 62. Nu ştiu unde i-am pus scrisoarea, că ţi-aş arăta-o.
— Francis mi-e de mare ajutor acuma, spuse Charles. La fel ar fi fost şi Ross pentru tine dacă ar fi stat acasă în loc să se ţină după francezi şi colonişti.
— Mai e ceva, spuse Joshua. Ai mai văzut-o sau ai mai auzit ceva despre Elizabeth Chynoweth în ultima vreme?
După o masă bogată, întrebările ajungeau mai greu până la creierul lui Charles şi când mai era vorba şi de fratele său trebuia să vadă dacă nu ascundeau ceva.
— Cine e asta? întrebă el stângaci.
— Fiica lui Jonathan Chynoweth. O cunoşti. O fată subţire, blondă.
— Şi, şi ce-i cu asta? întrebă Charles.
— Te-am întrebat dacă ai văzut-o. Ross vorbeşte mereu despre ea. E o fată drăguţă. Speră să o găsească aici când se va întoarce şi cred că este un aranjament potrivit. O căsătorie timpurie o să-l potolească şi ea n-ar putea găsi un soţ mai bun, deşi n-ar trebui să spun asta eu care sunt tatăl lui. Suntem două familii bune, vechi. Dacă aş fi fost pe picioare, m-aş fi dus eu să-l văd pe Jonathan la Crăciun, ca să stabilim totul. Am mai vorbit noi, mai demult, dar a spus să aşteptăm până se întoarce Ross.
— Trebuie să plec, spuse Charles ridicându-se şi toate oasele îi trosniră. Sper că băiatul o să se domolească dacă se întoarce, fie că se însoară, fie că nu. Se înhăitase cu cine nu trebuie.
— Te vezi cu familia Chynoweth? întrebă Joshua, refuzând să schimbe subiectul pentru a vorbi de propriile lui lipsuri. Aici nu am nicio legătură cu lumea şi Prudie n-are urechi decât pentru bârfele din Sawle.
— Îi vedem din când în când, Verity şi Francis i-au văzut în vara asta la o petrecere în Truro… A! Uite-l pe Choake. Ei, acum n-o să mai fii singur. Spuneai că nu vine nimeni să te vadă. Eu trebuie să plec.
— Vine numai să vadă cât de repede mă dau gata pilulele lui. Asta-i politica lui. Ca şi cum mi-ar păsa dacă vulpea e în vizuină sau umblă să vâneze pui.
— Fă cum vrei.
Pentru cât era de voluminos, Charles se mişcă destul de repede, îşi luă pălăria, mănuşile şi se pregăti de plecare. Apoi se apropie stângaci de pat, gândindu-se cum era mai bine să-şi ia rămas bun. Afară se auzi zgomotul copitelor unui cal trecând pe sub fereastră.
— Spune-i că nu vreau să-l văd, zise Joshua iritat. Să-i dea leacurile lui proastei de nevastă-sa.
— Linişteşte-te, răspunse Charles. Să nu uit, mătuşa Agatha îţi transmite salutări; mi-a spus că trebuie să bei bere fiartă şi să mănânci zahăr şi ouă. Spune că astea te vor vindeca.
Joshua se enervă şi mai tare.
— Mătuşa Agatha e o buruiană bătrână şi înţeleaptă. Spune-i că am să-i urmez sfatul. Şi mai spune-i că am să-i păstrez un loc lângă mine.
Începu să tuşească.
— Dumnezeu să te aibă în pază, spuse Charles repede şi, ieşi din cameră.
Joshua rămase singur.
Petrecuse multe ceasuri singur de când plecase Ross, dar asta nu părea să fi avut vreo importanţă până acum o lună, când căzuse la pat. Acum singurătatea începea să-l deprime şi tot felul de închipuiri îi treceau prin minte. Pentru un om obişnuit cu traiul în aer liber şi cu o activitate zilnică, nu era viaţă să stea ţintuit la pat de dureri într-o cameră întunecoasă. N-avea nimic altceva de făcut decât să se gândească la trecut, şi trecutul nu era întotdeauna subiectul cel mai plăcut.
Se gândea mereu la Grace, soţia lui moartă de mult. Fusese mascota lui. Cât trăise ea, toate merseseră bine. Mina pe care o deschisese şi îi dăduse numele ei aducea profituri bune; casa asta o construise plin de mândrie şi speranţe; avusese doi fii. Renunţase la nebuniile din tinereţe, se cuminţise, promiţând să-l întreacă pe Charles în multe lucruri; construise casă în ideea ca ramura lui din familia Poldark să prindă rădăcini la fel de trainice ca ramura principală din Trenwith.
Odată cu Grace, tot norocul îl părăsise. Casa era construită numai pe jumătate, mina secase şi odată cu moartea lui Grace dispăruse şi stimulentul de a investi bani sau de a munci pentru amândouă.
Clădirea o terminase într-o oarecare măsură, deşi mai erau multe de făcut. Apoi mina Wheal Vanity se închisese şi micul Claude Anthony murise.
Îi auzi pe doctorul Choake şi pe fratele său vorbind în faţa uşii de la intrare; vocea îngroşată de tenor a fratelui său, vocea lui Choake, groasă, înceată, pompoasă. Pe Joshua îl cuprinseră furia şi neputinţa. Ce dracu’ voiau vorbind acolo, la uşa lui, discutând despre el, fără îndoială, dând din cap şi spunând că n-ai la ce să te mai aştepţi. Sună clopoţelul de lângă pat şi aşteptă fierbând de mânie să audă lipăitul papucilor lui Prudie.
Ea veni în cele din urmă, greoaie şi de-abia zărindu-se în cadrul uşii. În lumina slabă, Joshua se uită la ea cu ochii lui miopi.
— Adu lumânări, femeie. Vrei să mor pe întuneric? Şi spune-le ălora doi să plece.
Prudie stătea cocoşată ca o pasăre prevestitoare de rele.
— Cine? Doctor Choake şi domnul Charles, da?
— Cine altcineva?
Ea plecă şi Joshua începu iar să fiarbă de mânie, auzind conversaţia înăbuşită nu departe de uşa lui. Se uită după baston, hotărât să mai facă un efort să se scoale şi să se ducă la ei. Dar vocile se auziră din nou mai tare luându-şi rămas bun. Auzi apoi tropotul calului pe pietre, îndreptându-se spre râu.
Era Charles. Acum venea rândul lui Choake…
Se auzi un ciocănit puternic în uşă, cu biciuşca, şi doctorul intră în cameră.
Thomas Choake era originar din Bodmin; practicase medicina la Londra, se căsătorise cu fiica unui fabricant de bere şi se întorsese în ţinutul său natal, unde cumpărase ceva pământ lângă Sawle. Era un bărbat înalt, aspru, cu o voce puternică, sprâncene groase, cărunte şi o gură slobodă. Aici, printre boiernaşii de ţară, experienţa căpătată la Londra îi era de mare folos; simţea că era la curent cu medicina modernă. Era doctorul mai multor mine din regiune şi mânuia bisturiul cu acelaşi curaj ca şi cum s-ar fi dus la vânătoare.
Joshua îl considera un impostor şi se gândise de multe ori să-l cheme pe doctorul Pryce din Redruth. Îl împiedica numai faptul că nu avea mai multă încredere în doctorul Pryce.
— Ei, ia să vedem, spuse doctorul Choake. Am avut oaspeţi, da? O să ne simţim mai bine, fără îndoială, după vizita fratelui dumitale.
— Am scăpat de o grijă, spuse Joshua. Ăsta e motivul pentru care l-am chemat.
Cu degetele lui groase, doctorul Choake luă pulsul bolnavului.
— Tuşeşte! zise el.
Joshua ascultă în silă.
— Starea noastră e cam la fel, spuse chirurgul. Boala nu s-a înrăutăţit. Am luat pilulele?
— Charles e de două ori cât mine. Pe el de ce nu-l îngrijeşti?
— Dumneata eşti bolnav, domnule Poldark, nu fratele dumitale. Nu prescriu nimic dacă nu mi se cere. Choake ridică plapuma şi începu să palpeze piciorul umflat al pacientului.
— E cât un munte, mormăi Joshua, nu poate să-şi mai vadă picioarele.
— Ei hai, domnule. Fratele dumitale nu e mai altfel decât alţii. Îmi aduc aminte, când eram la Londra…
— Au!
— Doare?
— Nu, spuse Joshua.
Choake îl palpă din nou ca să fie mai sigur.
— E clar că piciorul stâng merge mai prost. E prea multă apă în ambele picioare. Dacă am putea face inima să o pompeze afară… Îmi amintesc, când eram la Londra, că am fost chemat să examinez o victimă de pe urma unei încăierări într-o cârciumă din Westminster. Se certase cu un evreu italian care a scos un pumnal şi l-a înfipt până în plăsele în burta pacientului meu. Dar stratul protector de grăsime era atât de gros, încât vârful cuţitului n-a ajuns până la maţe. Tipul era voinic. Ia să vedem, ţi-am luat sânge ultima dată când am fost aici?
— Da, mi-ai luat.
— Cred că de data asta n-o să o facem. Inima e cam sensibilă. Stăpâneşte-te, domnule Poldark. Calmul ajută trupul să secrete umorile necesare.
— Spune-mi, interveni Joshua, îi mai vezi pe cei din familia Chynoweth? Chynoweth din Cusgarne, îi ştii. L-am întrebat pe fratele meu, dar mi-a dat un răspuns evaziv.
— Chynoweth? Îi văd din când în când. Cred că sunt sănătoşi. Desigur, eu nu sunt medicul lor de casă şi nu ne facem vizite.
„Nu, se gândi Joshua, doamna Chynoweth are ea grijă de asta. Îmi miroase mie ceva, un şiretlic, la Charles”, adăugă el perspicace.
— Pe Elizabeth o vezi?
— Pe fată? E şi ea pe acolo.
— A existat o înţelegere în privinţa ei între mine şi tatăl ei.
— Da? N-am auzit nimic.
Joshua se ridică mai sus pe perne. Conştiinţa începea să nu-i dea pace. Era prea târziu să se mai trezească în el această calitate latentă, dar îşi iubea fiul, pe Ross, şi în lungile ore de suferinţă începuse să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să facă mai multe în interesul fiului său.
— Cred că o să-l trimit pe Jud acolo mâine, mormăi el. Am să-l rog pe Jonathan să vină să mă vadă.
— Mă îndoiesc că domnul Chynoweth va putea să vină; acum au loc sesiunile trimestriale ale judecătoriilor de pace. A, iată o surpriză plăcută!…
Prudie Paynter intră greoaie în cameră cu două lumânări. Flacăra galbenă îi lumina faţa roşie, plină de sudoare, încadrată de un păr negru.
— Aţi luat doctoria, da? şopti ea răguşit.
Joshua se întoarse iritat spre doctor:
— Ţi-am mai spus, Choake. Am să înghit pilulele, am promis, dar poţiunea şi fierturile astea să nu le văd.
— Îmi amintesc, spuse Choake, apăsând pe fiecare cuvânt, când practicam medicina ca tânăr medic în oraşul Bodmin, unul din pacienţii mei, un domn în vârstă care suferea rău de pietre la rinichi şi retenţie urinară…
— Nu sta acolo, Prudie, se răsti Joshua la servitoare, ieşi afară.
Prudie se opri din scărpinat şi ieşi din cameră în silă.
— Deci crezi că o să mă fac bine, de? întrebă Joshua înainte ca doctorul să poată continua. Când o să fiu iar pe picioare?
— Hm, am spus că e vorba numai de o mică ameliorare. Trebuie să te mai îngrijeşti o vreme. O să te punem pe picioare înainte de întoarcerea lui Ross. Urmează tratamentul cu regularitate şi ai să vezi că te faci bine…
— Ce face soţia dumitale? întrebă Joshua maliţios.
Întrerupt din nou, Choake se încruntă şi răspunse:
— Destul de bine, mulţumesc.
Faptul că grăsuţa şi peltica Polly, deşi nu avea nici jumătate din vârsta soţului ei, în afară de zestrea ei nu adusese niciun copil în familie, era un veşnic reproş împotriva ei. Atâta timp cât ea nu dădea rod, doctorul nu avea nicio influenţă asupra femeilor spre a le convinge să nu mai cumpere peliniţă şi alte fierturi suspecte de la ţigăncile nomade.
2
Doctorul plecase şi Joshua rămase iar singur – singur până a doua zi dimineaţă. Putea, trăgând mereu de cordonul clopoţelului, să-i cheme pe Jud şi pe Prudie până se duceau şi ei la culcare, dar după aceea nu mai era nimeni, şi-apoi, pe măsură ce boala lui înainta, ei dădeau semne de surzenie. Ştia că îşi petreceau mai toate serile bând şi când se îmbătau bine, nimic nu-i mai putea mişca. Dar n-avea puterea să-i certe ca înainte.
Altfel ar fi stat lucrurile dacă Ross ar fi fost acasă. De data asta, Charles avea dreptate, dar numai în parte. El, Joshua, îl îndemnase să plece. Nu credea că băieţii trebuie ţinuţi acasă ca să facă pe lacheii. Trebuiau să stea pe picioarele lor. Apoi, ar fi fost ruşinos să-l vadă pe fiul său trimis în judecată pentru că luase parte la vreun atac împotriva agenţilor fiscali sau acuzat de contrabandă cu alcool şi altele. Judecătorii din Cornwall nu l-ar fi condamnat poate, dar mai erau şi datoriile la cărţi.
Grace ar fi trebuit să fie acolo, Grace pe care moartea i-o răpise acum treisprezece ani.
Acum era singur şi curând avea să i se alăture soţiei sale în mormânt. Nu se mira că nu se mai gândea la nicio altă femeie din viaţa sa. Creaturi dătătoare de plăceri într-un joc plin de atracţii, cu cât mai înflăcărate cu atât mai bine, dar uitate imediat ce le cucerise.
Lumânările curgeau din cauza curentului care intra pe sub uşă. Începea să bată vântul. Jud spusese că marea se umflase în dimineaţa aceea; după o perioadă de vreme rece şi liniştită, furtuna şi ploaia se porneau din nou.
Simţi că ar fi vrut să mai vadă o dată marea care şi acum spăla stâncile din dosul casei. Nu-l lega nimic sentimental de mare. Nu-l interesau nici primejdiile, nici frumuseţea ei; pentru el, marea era o cunoştinţă apropiată ale cărei virtuţi şi defecte, zâmbete sau accese de mânie, ajunsese să le înţeleagă.
Şi pământul la fel. Era oare arat pământul lui, Long Field? Fie că Ross se căsătorea, fie că nu, nu prea avea cu ce să trăiască fără pământ.
Cu o soţie bună, care să aibă grijă de toate… Elizabeth era singură la părinţi; un mare avantaj de care merita să ţii seamă – familia Chynoweth nu era prea bogată, dar tot aveau câte ceva. Trebuia să se ducă să vorbească cu Jonathan, să se înţeleagă asupra căsătoriei.
„Uite ce e, Jonathan, avea să spună, Ross nu prea are bani, dar există pământul şi până la urmă asta contează…”
Joshua începu să moţăie. Îşi închipui că se plimbă pe moşia sa, Long Field, mărginită la dreapta lui de mare. Vântul puternic îi apăsa greu umerii. Un soare strălucitor îi încălzea spatele şi aerul avea gustul vinului scos din pivniţa rece. Fluxul se retrăsese de pe plaja Hendrawna şi soarele desena dâre lucitoare pe nisipul ud. Long Field fusese arat, semănat şi acum încolţea.
Dădu ocol câmpului până ajunse la capătul cel mai îndepărtat, numit Damsel Point, unde ţărmul cobora în trepte şi bolovani până la mare. Apa se umfla învolburându-se, schimbându-şi culoarea, şiroind pe stâncile în terase.
Cu un scop precis în minte, coborî stâncile până când apa rece îi cuprinse brusc genunchii, simţind o durere chinuitoare în picioare, la fel ca durerea pe care o simţise când i se umflaseră în ultimele luni. Nu se opri însă, ci se lăsă să alunece în apă până când îi ajunse la gât. Apoi se îndreptă spre mal. Era nespus de bucuros că se afla din nou în mare după o perioadă de doi ani. Respiră adânc de plăcere, lăsând apa să-i atingă ochii clipocind. Letargia i se strecură încet în membre. Cu sunetul valurilor în urechi şi în inimă, se lăsă să plutească în derivă şi se cufundă în întunericul moale şi rece.
Joshua adormi. Afară, ultimele raze de lumină se stinseră încet de pe cer, lăsând casa, copacii, pârâul şi stâncile în întuneric. Vântul se răci, bătând tare, fără oprire dinspre vest, suflând printre clădirile ruinate de pe deal ale minei, făcând să foşnească vârfurile merilor, ridicând câte un colţ din acoperişurile de stuf ale hambarelor, vârând stropi de ploaie rece prin oblonul spart al bibliotecii unde doi şobolani căutau câte ceva cu mişcări prudente, zvâcnind printre mobile şi prin praf. Pârâul se învolbura, bolborosea în întuneric şi, deasupra lui, o poartă de mult lăsată în paragină se balansa în ţâţâni. În bucătărie, Jud Paynter deschise încă o sticlă cu gin şi Prudie mai puse un buştean pe foc.
— Se înteţeşte vântul, lua-l-ar naiba, spuse Jud. Bate mereu. Bate şi când vrei şi când nu vrei.
— O să mai avem nevoie de lemne până dimineaţă, spuse Prudie.
— Ia scaunul ăsta, răspunse Jud. Lemnul e tare şi o să ardă mocnit.
— Dă-mi ceva să beau, mă vierme, spuse Prudie.
— Ia-ţi singură, răspunse Jud.
Joshua dormea…
Prima noapte
— Vă rog să nu faceți glume nepotrivite sau să încercați să băgați degetul în gura fetei adormite, i-a atras atenția femeia de la pensiune bătrânului Eguchi.
De fapt această casă nu prea putea fi numită pensiune, etajul întâi era format numai din două camere, camera de aproximativ 13 m2 în care stătea el acum de vorbă cu femeia și camera alăturată, care era probabil un dormitor și, după câte își putuse da seama, nici la parterul îngust nu părea să existe vreo altă cameră de oaspeți. Casa nu avea nici firmă de pensiune la intrare. Poate nu se putea pune firmă din cauza secretului pe care-l ascundea. Înăuntru domnea o liniște perfectă.
În afară de femeia care îl întâmpinase la poartă și care-i vorbea acum, nu văzuse pe nimeni și, fiind acolo pentru prima dată, nu își putea da bine seama dacă era patroana acelui local sau doar o slujnică. Oricum, știa că era mai bine să nu pună prea multe întrebări indiscrete în calitate de client.
Femeia avea între patruzeci și cincizeci de ani și era mică de statură. Vocea îi era tânără și modul ei de a vorbi era parcă intenționat molcom, încât nu puteai sesiza mișcarea buzelor subțiri. Când vorbea nu îl privea în față. În adâncul ochilor negri avea o scânteiere care topea într-o clipă neîncrederea interlocutorului și ea însăși, cu calmul dat de experiență, părea incapabilă să suspecteze pe cineva.
I-a preparat ceai verde cu apa care fierbea pe cămin, într-un ceainic de metal. Calitatea ceaiului verde, precum și cantitatea, erau extrem de rafinate pentru locul și situația aceea, făcându-l pe Eguchi să se simtă deodată în largul lui. În alcov era atârnat un peisaj de Kawai Gyokudo[1], o reproducere desigur, reprezentând un sat de munte îmbrăcat în culori calde de toamnă. Nimic în acea cameră nu părea să ascundă un mister.
— Să nu încercați să treziți fata, pentru că orice ați face, ea nu se va trezi. Doarme adânc și nu știe nimic din ce se petrece și nici cine a fost cu ea peste noapte, a repetat femeia. De aceea nu trebuie să fiți îngrijorat că cineva ar putea fi indiscret.
Bătrânul Eguchi nu a dat glas nenumăratelor îndoieli care îi încolțiseră în minte.
— Fetele de aici sunt foarte frumoase. Și nu primim decât clienți de încredere.
În loc să încuviințeze, Eguchi și-a privit ceasul.
— Ce oră este?
— Unsprezece fără un sfert.
— S-a făcut deja unsprezece? Știu că persoanelor în vârstă le place să se culce devreme și să se scoale devreme, așa că puteți să mergeți la culcare oricând doriți, a spus femeia, ridicându-se și deschizând puțin ușa camerei vecine. A folosit mâna stângă. Poate era stângace. Eguchi a urmat-o, ținându-și respirația. Ea și-a aplecat capul prin ușa întredeschisă și a aruncat o privire în cameră.
Silueta ei văzută din spate nu avea nimic deosebit, iar gestul de a privi astfel în cameră îi devenise cu siguranță firesc, dar pe Eguchi l-a îngrijorat. Pe modelul cu tobe japoneze al brâului de la chimono era desenată o pasăre mare și ciudată. Nu știa ce pasăre e. Dar oare de ce avea ochi și picioare care păreau atât de reale dacă era doar un desen? Bineînțeles că nu era ceva grotesc, ci doar un model neinspirat, dar ceea ce îl îngrijora și îl intriga pe Eguchi în momentul în care privea silueta întoarsă a femeii era tocmai această pasăre. Stofa brâului era de un galben-pal spre alb. Camera vecină părea întunecată.
Femeia a împins ușa ia loc, dar nu a încuiat-o, și a pus cheia pe masa din fața lui Eguchi. Vorbea firesc, ca și cum nu se întâmplase nimic.
— Uitați cheia. Odihnă plăcută! Dacă nu puteți dormi aveți lângă pernă niște somnifere.
— Nu aveți puțin vin?
— Aici nu se servește vin.
— Nici măcar așa, pentru somn, înainte de culcare?
— Nu.
— Fata e dincolo, în cameră?
— Da, vă așteaptă dormind adânc.
— A, da? s-a mirat puțin Eguchi.
Oare când intrase fata în cameră? Și de când dormea acolo? Când femeia crăpase ușa și privise înăuntru, voise oare să se încredințeze că fata adormise?
Deși prietenii de vârsta lui care veneau aici îi povestiseră că fata aștepta dormind și nu se trezea deloc, totuși acum, la fața locului, acest lucru i se părea de necrezut.
— Vă schimbați aici?
Femeia părea pregătită să îl ajute. Eguchi nu a răspuns.
— Se aude zgomotul valurilor. Și al vântului…
— Valurile fac zgomotul acesta?
— Noapte bună, s-a retras femeia, fără să-i răspundă.
Rămas singur, bătrânul Eguchi a cercetat cu privirea camera în care se afla, apoi ochii i s-au oprit asupra ușii care ducea în camera alăturată. Era o ușă din scândură de brad. Părea să nu fi fost construită odată cu casa, ci adăugată ulterior. Privind bine, îți dădeai seama că și peretele despărțitor fusese probabil inițial un perete glisant, fusuma, iar pentru a construi camera secretă a „frumoaselor adormite” fusese transformat într-un perete adevărat. Era de aceeași culoare cu ceilalți pereți, dar se vedea că vopseaua era mai nouă.
Eguchi a luat cheia pe care o lăsase femeia. Era o cheie obișnuită. Dar, deși ținea cheia în mână ca și cum era pregătit să se ducă dincolo, nu s-a ridicat.
Așa cum spusese femeia, zgomotul valurilor se auzea puternic. Se auzeau ca și cum s-ar fi spart, lovindu-se de o stâncă înaltă, iar această casă mică s-ar fi aflat în vârful stâncii. Era vuietul unui vânt care prevestea apropierea iernii. Poate că poziția casei crea acest sentiment de iarnă, sau poate că totul era numai în mintea lui Eguchi, pentru că, în realitate, deși focul era slab, în cameră nu era frig. Era chiar o regiune cu o climă blândă. Încă nu începuseră să cadă frunzele. Pentru că ajunsese seara târziu, Eguchi nu putuse vedea bine locul, dar simțise mirosul mării. Trecând de poartă, pătrunsese într-o grădină prea mare pentru acea casă, în care erau mulți pini și arțari bătrâni. Pe cerul puțin întunecat se conturau puternic umbrele acelor subțiri de pin negru. Probabil că acest loc fusese odinioară o reședință de vară.
Cu mâna cu care luase cheia și-a aprins o țigară și după doar două-trei fumuri a stins-o în scrumieră aproape întreagă. Apoi a fumat pe îndelete o a doua țigară. În loc să privească ironic emoția ușoară care-l cuprinsese, avea un sentiment de imensă deșertăciune. Avea obiceiul să bea puțin vin pentru a adormi, dar somnul îi era superficial și deseori bântuit de coșmaruri. Nu putea uita versurile dintr-un poem al unei femei care murise de tânără de cancer, „Pentru nopțile când cineva nu poate dormi trebuie să pregătești o broască râioasă, un câine negru și un cadavru de înecat”. Își aminti și acum acele versuri și îl străfulgeră gândul că fata care dormea, adică fata care fusese adormită în camera vecină, ar putea fi un fel de înecată. La acest gând avu o ezitare să se ridice și să se ducă acolo. Nu știa ce li se dădea fetelor ca să doarmă, dar, cum păreau căzute într-o transă în care aproape că își pierdeau cunoștința, era posibil ca fata care îl aștepta să aibă pielea de culoare cenușiu-întunecat, ca și cum ar fi luat droguri, să aibă cearcăne și trupul uscat și slab, cu oasele împungând prin piele. Sau poate are trupul umflat, moale și rece. Poate că doarme sforăind încet, lăsând să i se vadă gingiile scârbos de vineții. Firește că la cei șaizeci și șapte de ani ai lui, Eguchi petrecuse în compania femeilor și câteva nopți îngrozitoare. Și mai ales pe acelea nu le putea uita.
Urâțenia nu venea din faptul că femeile erau urâte, ci din cotiturile nefericite ale vieții lor la acel moment. Eguchi nu mai voia cu nici un preț să repete la vârsta asta o astfel de experiență neplăcută. Exact la acest lucru se gândise când a venit aici. Căci ce putea fi mai groaznic decât un bătrân neputincios care încerca să se cuibărească o noapte întreagă lângă o fată tânără care dormea tot timpul? Dar oare nu venise și el aici căutând această plăcere extrem de nefirească a bătrânilor?
Femeia spusese că nu veneau decât clienți de încredere și cei care frecventau acest loc chiar păreau așa. Și bătrânul prieten care îi recomandase lui Eguchi acest loc încetase să mai fie bărbat. Și îi recomandase acest loc, crezând poate că și Eguchi era în aceeași situație.
Probabil că femeia era obișnuită cu astfel de clienți și de aceea nu îl privise cu milă sau curiozitate pe Eguchi. Datorită faptului că avea încă multe lucruri care îl interesau și de care se ocupa, Eguchi nu ajunsese încă ceea ce femeia înțelegea prin „client de încredere”, dar încerca să fie așa. Depindea de ce simțea în momentul respectiv, de locul în care se afla și de persoana cu care vorbea. Era hărțuit de urâțenia bătrâneții și se gândea că nefericirea și neputința bătrânilor care veneau în acest loc nu erau departe nici de el. Însuși faptul că venise aici nu era decât un semn sigur că acestea se apropiau. Și poate tocmai de aceea nu se gândise nici o clipă să încalce regulile impuse bătrânilor care veneau aici. Dacă îți pui în gând să le respecți, poți cu siguranță să le respecți. Acest loc părea un club secret al bătrânilor, un club cu puțini membri, iar Eguchi nu venise aici nici să dea în vileag secretele clubului, nici să strice convențiile și regulile. Faptul însuși că acest loc nu îi trezea prea mult curiozitatea era un semn că îmbătrânise.
„Unii clienți spun că visează frumos aici. Alții spun că își amintesc de tinerețe”, îi reveniră lui Eguchi în minte cuvintele femeii care-l întâmpinase. S-a sprijinit cu o mână de masă, s-a ridicat și, cu o față impasibilă, a deschis ușa din lemn de pin care ducea în camera vecină.
— A!
Exclamația i-a fost smulsă lui Eguchi de draperia de catifea de culoare roșu-închis. Culoarea părea și mai intensă prin contrast cu lumina slabă din încăpere, iar în fața draperiei părea că plutește o lumină ireală care i-a dat senzația că pătrunsese în lumea iluziei. Draperia înconjura toată camera. Și ușa din lemn de brad pe care intrase era ascunsă de draperie, în dreptul ei fiind înnodat capătul acesteia. Încuind ușa și dând la o parte draperia, Eguchi s-a uitat la fata adormită. Nu se prefăcea doar că doarme, respirația ei trăda un somn adânc. Bătrânului i s-a tăiat răsuflarea la vederea neașteptatei frumuseți a fetei. Nu doar frumusețea ei era uimitoare, ci și vârsta ei fragedă. Nu îi vedea decât fața, întoarsă spre el, dar părea să aibă sub douăzeci de ani. A simțit cum în piept i se trezea o viață nouă.
Încheietura mâinii drepte îi ieșea de sub pătură, iar mâna stângă părea întinsă în voie. Mâna dreaptă, cu degetul mare ascuns pe jumătate sub obraz, se întindea pe pernă de-a lungul chipului adormit, iar vârfurile degetelor, datorită moliciunii somnului, erau îndoite lejer înăuntru, dar nu într-atât încât să nu ghicești gropițele fermecătoare care se formau la baza acestora. Culoarea sângelui tânăr se intensifica pe măsură ce înainta din dosul palmei spre vârful degetelor. Era o mână albă, unduitoare și moale.
— Dormi? Nu te scoli? a spus Eguchi, dorind să-i atingă mâna, dar a strâns-o doar în palmă și a scuturat-o ușor.
Și-a dat seama că fata nu avea să se trezească.
Fără să-i lase mâna, i-a privit fața, întrebându-se ce fel de fată o fi în viața obișnuită. Nu avea sprâncenele atinse de fard, iar genele închise îi erau dese și frumoase. A simțit aroma părului ei.
Prins în mrejele fetei, lui Eguchi i s-a părut peste o vreme că valurile răsună puternic. S-a smuls totuși din visare, și-a pus pijamaua. Dându-și seama abia acum că încăperea era luminată de sus, s-a uitat și a văzut că în tavan erau două ferestruici mici, acoperite cu hârtie japoneză, iar lumina lămpii pătrundea pe acolo.
O astfel de lumină era poate potrivită pentru culoarea roșu-închis a draperiei, sau poate că fusese aleasă pentru a face să strălucească în roșul draperiei pielea fetei, ca ea să pară neomenesc de frumoasă… se gândea în voie Eguchi, care de obicei nu prea avea timp pentru astfel de reflecții. Totuși culoarea draperiei, cu toată lumina, nu se reflecta și pe obrajii fetei. Ochii lui Eguchi se obișnuiseră încet-încet cu lumina acestei camere, deși, de fapt, era prea luminoasă pentru el, care totdeauna dormea cu lumina stinsă. Se părea însă că lumina din tavan nu putea fi stinsă. În acea lumină a observat că așternutul era de fulgi moi.
Temându-se să nu o trezească pe fata care nu putea fi trezită, a intrat ușor lângă ea în așternut. Fata era complet goală. În plus, nu păru să tresară sau să se ferească când l-a simțit așezându-se lângă ea. Chiar dacă dormea adânc, era de așteptat măcar o tresărire la o fată atât de tânără, când simțea un bărbat lângă ea, dar Eguchi, gândindu-se că ea nu dormea de fapt un somn obișnuit, și-a întins trupul alături, având mare grijă să nu o atingă. Fata avea genunchii puțin îndoiți în față, așa că Eguchi nu-și putu găsi o poziție comodă a picioarelor. Deși dormea pe partea stângă, nu-și încrucișase genunchiul drept peste stângul într-o poziție de apărare, ci avea genunchiul drept puțin lateral, iar Eguchi și-a dat seama, chiar fără să privească, că piciorul drept era întins ușor. Unghiul pe care îl forma umărul stâng pe care dormea fata și unghiul șalelor ei nu se potriveau, din cauza poziției întoarse a trupului. Nu părea să fie prea înaltă.
Vârful mâinii pe care Eguchi o apucase și o scuturase părea inert și căzuse acolo în poziția în care îl lăsase el. Când și-a tras perna, mâna ei a căzut din nou. Eguchi și-a pus cotul pe pernă și, privind mâna fetei, a murmurat: „Chiar că pare vie”. De fapt, nu se îndoise nici o clipă că e vie și era mai mult un murmur de admirație față de farmecul ei extrem, însă apoi acest murmur abia rostit i s-a părut de rău augur.
Oare pentru fata adormită fără să știe nimic viața nu se oprise în loc și nu era cufundată într-un haos fără fund al lipsei cunoștinței? Pentru că nu există păpuși vii, nu putea fi o păpușă vie, dar era făcută să fie ca o jucărie vie pentru ca bătrânii care nu mai erau bărbați să nu se simtă stânjeniți. Sau poate din contră, pentru acei bătrâni ea nu reprezenta o jucărie, ci viața însăși. Era o viață pe care o puteai atinge fără teamă. Pentru ochii atinși de presbitism ai lui Eguchi mâna fetei de lângă el era cu atât mai frumoasă și mai moale. Era unduitoare la atingere, dar nu-i putea vedea conformația fină.
Spre vârful degetelor culoarea sângelui cald se intensifica și bătrânul a observat că aceeași culoare o avea la lobul urechilor. Urechile i se iveau prin păr. Și roșeața lobilor urechilor, și prospețimea fetei au străpuns adânc pieptul bărbatului. Eguchi era pentru prima dată în această casă misterioasă și venise împins de curiozitate, dar probabil că bătrânii neputincioși veneau aici dintr-o bucurie și o durere mult mai intense. Părul fetei părea să nu fi fost tăiat niciodată. Poate că era atât de lung ca bătrânii să-l poată atinge. Eguchi, sprijinindu-și capul de pernă, a ridicat părul fetei și i-a descoperit urechile. Umbra părului din spatele urechilor era albă. Și gâtul, și umerii erau imaculați. Nu avea rotunjimi de femeie. Bătrânul și-a încordat privirile și a cercetat camera. Lucrurile pe care le scosese de pe el erau așezate acolo, dar hainele fetei nu se vedeau nicăieri. Poate le-a luat femeia, sau poate că fata intrase de la început goală în cameră. La gândul ăsta a tresărit. Fata era complet expusă privirilor lui. N-avea de ce să fie tulburat, doar știa că fata fusese adormită și în acest scop, dar a închis ochii, acoperind cu pătura umerii goi ai fetei. Pe când în jur se răspândea mirosul fetei, a simțit deodată în nări mirosul specific de prunc nou-născut. Era mirosul acela ca de lapte al unui sugar. Acest miros era mai puternic și mai dulce decât cel al fetei.
„Nu e posibil ca această fată să aibă un prunc și laptele, umflându-se, să-i șiroiască acum din sâni.” Eguchi i-a privit ceafa și obrajii, și apoi linia feciorelnică a gâtului. Deși era deja sigur, a ridicat pătura care-i acoperea umerii și a privit-o. Era clar că nu arăta a femeie care alăptează. I-a atins ușor sânii și nu erau umezi. Dar dacă, presupunând că avea sub douăzeci de ani, puteai spune cu siguranță că nu era la vârsta să alăpteze, tot atât de sigur era și faptul că nu mai era nici la vârsta când putea avea miros de lapte ca un bebeluș. Era clar că avea mirosul specific de femeie. Și totuși Eguchi era sigur, chiar și acum, că simțise miros de prunc. Era oare doar o iluzie de moment? Nu știa de ce ar fi putut avea o astfel de iluzie, dar poate mirosul de nou-născut se revărsase dintr-un spațiu adânc al inimii lui? Pe când se gândea la asta a fost cuprins de un sentiment de singurătate plină de tristețe. Mai mult decât tristețe și singurătate, era deșertăciunea înghețată a bătrâneții. Apoi acest sentiment s-a preschimbat în duioșie și milă față de fata care răspândea mirosul unei tinereți calde. Poate voia să-și alunge gândul brusc și rece al unei vini. A simțit cum în trupul fetei răsună muzică. O muzică plină de iubire. Ar fi vrut să evadeze, dar, privind cei patru pereți ai camerei, toți erau acoperiți de draperie și părea să nu existe nici o ieșire. Deși acea draperie, de culoare roșu-aprins, care reflecta lumina din tavan, părea moale, nu se unduia nici un pic. Fata adormită și bătrânul erau închiși acolo amândoi.
— Nu te scoli? Nu te scoli? a întrebat Eguchi, apucându-i umărul și scuturându-l. Apoi i-a ridicat capul. Trezește-te, trezește-te!
Sentimentul puternic pe care îl simțea față de fată îl făcuse să facă asta. Îi devenise deodată de nesuportat gândul că fata dormea, că nu-i vorbea, că nu știa că dormea alături de el, Eguchi, și nu-i cunoștea nici măcar fața sau vocea. Nu-i putea transmite fetei nici măcar o fărâmă din existenţa lui. Dar fata nu avea să se trezească, iar el simțea pe braț greutatea capului ei cufundat în somn. Totuși ușoara încruntare a sprâncenelor care îi apăru pe chip putea fi înțeleasă cu siguranță ca un răspuns viu al ei. Eguchi a încremenit.
Dacă fata s-ar trezi prin această atingere, nu s-ar risipi oare misterul acestei case despre care bătrânul Kiga îi spusese că „e ca și cum ai dormi cu o zeiță budistă, interzisă privirii oamenilor”? Cu siguranță fetele adormite erau pentru bătrânii „clienți de încredere” o tentație și o aventură pe care le puteau gusta fără să se teamă. Bătrânul Kiga și alții îi spuseseră că numai atunci când stăteau lângă fetele adormite mai simțeau că trăiesc. Când Kiga venise să îl viziteze, văzând în grădină ceva roșu care căzuse pe mușchiul ofilit de toamnă, se dusese imediat să-l ridice, curios să vadă ce e. Era fructul roșu al unui dafin japonez. Ici-colo erau căzute astfel de fructe. Kiga luase numai unul și, rotindu-l între degete, îi vorbise lui Eguchi despre misterul acestei case. Îi spusese că atunci când nu mai putea suporta deznădejdea bătrâneții se ducea acolo.
[1] Pictor japonez (1873-1957) (n.tr.).
La inceput a fost sfarsitul de Adriana Georgescu
PREFAŢĂ
Pe am revăzut-o în Piaţa Universităţii. În aprilie 1990 Ştiam că se află de cealaltă parte a Canalului Mânecii, într-un orăşel britanic. Că şi-a schimbat numele, după o nouă căsătorie, în Westwater. Că nu doar vremea ce trecuse peste noi îi schimbase înfăţişarea dar şi nevindecabila traumă a experienţei carcerale. Îi urmărisem an de an evoluţia şi tragedia. Totuşi, în mijlocul tinerilor de aici o regăseam real. Şi atunci când intonau cu umor dar unul ciuruit de gloanţe imnul „golanilor”. Şi atunci când, în genunchi, se reluă un alt refren, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Între iluzia liric-revoluţionară a începutului şi presimţirea dezolantă a sfârşitului era locul adevărat al Adrianei.
A fost un simbol al îndârjirii cu care studenţii şi tinerii în general înfruntaseră după război ocupaţia sovietică. Lângă inconfundabila siluetă a lui Mihai Fărcăşanu conducându-l pe tinerii liberali la manifestaţii, de nedespărţit, apărea părul auriu, svelteţea sportivă, râsul încrezător al Adrianei. Ziaristă, foarte tânără avocată, de abia ieşită de pe băncile universităţii, apoi şefă de cabinet a generalului Rădescu, rezistenţa anticomunistă aflase în ea o figură emblematică. Avea să devină şi una din primele victime expiatorii o dată cu înscenarea celui dintâi proces în care Nicoiski îşi făcuse gamele în România, game ce aveau să ducă la simfonia neterminată a ororii de la Piteşti. Nu se ajunsese încă pe acel prag al demoniei, dar pâriă şi aceste exerciţii fuseseră de ajuns pentru a transforma existenţa Adrianei, însoţindu-l toate etapele cu coşmarul tor neîntrerupt.
Când ne-am regăsit la Paris, pe la sfârşitul lui 1948 în ciuda celor suferite, Adriana părea aceeaşi. Era tot şefă de cabinet a generalului Rădescu poposind aici pe calea pribegiei ce avea să-l ducă în Statele Unite. Adriana ştia tot atât de bine să râdă, nu renunţase la speranţă. E drept că noi toţi, studenţi sau de abia ieşiţi din studenţie, care ne aflam la Paris destul de numeroşi pentru a transforma Boulevard St. Michel într-un fel de Calea Victoriei desţărată, împărtăşeam aceeaşi inconştienţă a vârstei. Nu cunosc decât o singură excepţie, pe Virgil Ierunca. Îşi plimba printre noi pesimismul activ şi era unicul pe care nu l-am văzut vreodată ciocnind de Anul Nou sau la o sărbătoare cu rituala formulă „la anul la Bucureşti!”. Eu însămi sosisem aici cu ferma credinţă că trebuie convins Malraux să alcătuim brigăzi internaţionale pentru eliberarea României. Căzusem într-un Paris convalescent după război şi incapabil să se pregătească pentru un altul, printre intelectuali marxişti, marxizanţi, marxieni, comunişti, tovarăşi de drum şi de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului. Printre reprezentanţii marilor puteri care alcătuiau tribunalul de la Numberg, reprezentanţii Gulagului judecau pe responsabilii lagărelor naziste. Nu puteai evoca satelizarea Estului fără a fi tratat de fascist. Dar îndârjirea noastră de a nu admite împărţirea Europei şi nedreptatea flagrantă a păcii nu se lăsa întinată de contactul agresiv cu realitatea. Scoteam ziare, ne agităm, ţineam reuniuni, băteam la toate porţile, voiam să deschidem nişte ochi care aleseseră să rămână închişi. Nu doar vitalitatea vârstei explica o astfel de atitudine în contratimp. La anii lui foarte maturi, un Grigore Gafencu făcea, la alt nivel, acelaşi lucru. După Paris, în Statele Unite se constituiau Comitete ale ţărilor captive noi aveam chiar două, unul condus de C. Vişoianu, altul de generalul Rădescu şi Mihai Fărcăşanu - legitimitatea unor regimuri ieşite din alegeri falsificate părea lesne de pus în discuţie.
Termenul exil nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape ci ca să se bată departe.
Şi ne băteam. Fără arme, fără acele tancuri în care mai visam să ne întoarcem în România. Cu scrisul şi cuvântul. De abia în 1956 când am constatat uimiţi că_ înecarea în sânge a revoluţiei maghiare s-a produs fără reacţie din partea puterilor occidentale (un simplu avion al Naţiunilor Unite din care ar fi coborât pe aeroportul de la Budapesta Secretarul General al ONU, răspunzând apelului disperat al lui Imre Nagy, ar fi fost probabil de ajuns pentru a opri măcelul şi a schimba cursul istoriei), de abia atunci ne-am dat seama că vrerea noastră fusese deşartă. Şi tot de atunci, exilul şi-a cunoscut pluralul. Cei determinaţi să continue adevăratul curaj, spunea Simone Weil, este să lupţi fără nădejde au făcut-o, fiecare în felul lui, trăindu-şi viaţa ca o paranteză între ceea ce a fost şi ceea ce n-avea aproape nici o şansă să mai fie. Alţii s-au mai acomodat. Alţii s-au asimilat. Şi, dintre valurile de exil ce-au urmat, unele au fost strict „economice”. Rareori „politice”. 1956 primul mare deces din primul mare exil: Grigore Gafencu, revenind de la un post de radio unde lansase un ultim apel pentru salvarea unei revoluţii ce-ar fi putut să nu fie doar a Ungariei, a fost doborât de o criză cardiacă.
Nu eram încă în 1956 când am revăzut-o pe Adriana la Paris. Mai trăiam cu convingerea ochilor ce trebuie deschişi. Prin cafenelele de la St.
— Germain-des-Pres, în loc să discutăm despre existenţialism şi să-l căutăm pe Sartre şi pe ciracii săi, am pus la punct o strategie. Adriana va scrie o mărturie iar eu i-o voi traduce. Cât mai repede. Urgenţa era pe măsura închisorilor ce se umpleau în ţară. Să-mi aducă deci, zi de zi, ce scrisese peste noapte. Când n-are timp, să scrie direct la mine acasă şi să traduc pe loc. „La mine acasă” era de fapt o mansardă („chambre de bonne” îi spun francezii) cum aveau pe atunci studenţii săraci la Paris. Şi eu, pentru prima oară în viaţă, eram foarte săracă. Recunosc că nu-mi displăcea cu totul acest stil de boemă pe care nu-l cunoscusem în ţară: cantinele universitare, camera fără apă curentă, scara fără lumină. Acolo, în 44 Boulevard Raspail, urca zilnic Adriana cele şapte etaje, bineînţeles fără ascensor. Cu trei-patru file scrise în grabă, sau fără nici una, urmând să le compună în timp ce pregăteam masa. Cum România rupsese legăturile culturale cu Franţa, rămăsesem fără burse şi doar cu un ajutor studenţesc redus la minimum. Nu ştiam cum trebuie să te comporţi când n-ai nimic, dar ideea de sărăcie era legată, abstract, în mintea mea, de mămăligă. Căutam deci prin tot felul de magazine specializate mălaiul destul de scump pe acea vreme şi din care, de altminteri, eu din neştiinţă, Adriana din extrema-l concentrare pe manuscris, nu ajungeam să facem o mămăligă nici măcar pripită. Ieşeau un fel de cocoloaşe pe care le completam cu ciocolată „de la pachet”. Diverse asociaţii caritabile din America trimiteau pentru refugiaţii din Estul Europei coleţe cu hrană şi îmbrăcăminte uzată. Toate la un loc aşa încât ciocolata noastră mirosea a… naftalină. Fumam în schimb şi beam, Adriana ceai, eu cafea. Şi lucram. La plecările tardive, pe scara fără bec, Adriana mai lăsa să cadă din filele deja traduse, altele le arunca mototolite în coşul de hârtii, nu avea pentru ea mare importanţă, scria cu un singur scop, să „deschidă ochii”. În pauze, ne comportam amândouă infantil sau ridicol: puneam cuvinte româneşti pe cântecul partizanilor francezi şi ne închipuiam în primele batalioane ce vor deschide uşile închisorilor. Lipeam imaginile aţâţ de obsesive în acei ani ai rezistenţei franceze pe realitatea românească. Şi, după acest intermezzo al nălucirii, reîncepeam, ea să scrie, eu să traduc. Ajunsă la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana punea stiloul jos. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta ova însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor, înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara.
Chiar printre amintirile de închisoare erau însă şi episoade deloc tragice. Adriana îşi amintea cu umor şi o uşoară înduioşare de relaţiile ei cu colegele prostituate şi hoaţe. Pentru a nu tălmăci un argou viu românesc într-unui literar francez, un prieten mi-a prezentat pe un camarad al lui din rezistenţă care nu se exprima decât argotic. Simplu, masiv, primar chiar, ţinând parcă în mână mitralieră de care nu se despărţise cu totul (îşi ascundea armele sub pat, mi-a mărturisit el), om de rând şi de curaj fusese şi el după zăbrele din motive binecuvântate îmi debitase tot ce ştia. Criminalele, hoaţele, prostituatele de pe Dâmboviţa au putut astfel, graţie lui, să vorbească aidoma celor de pe malul Senei. Un singur termen a rămas neschimbat: „cârpo” cum îi spuneau amical Adrianei aceste co-deţinute. Mi-L aduc aminte deoarece Adriana şi cu mine am adoptat acest apelativ şi mai târziu în conversaţiile noastre, apoi, când a plecat în Anglia, în corespondenţă. Niciodată „dragă Adriana” sau „dragă Monica”. Ci „cârpo”, ca un fel de legătură inconştientă? Între ce năzuiam noi atunci şi ce urma să nu se întâmple.
Adriana nu se ocupă doar cu scrisul cărţii terminată într-un timp record graţie ritmului şi stilului de lucru. Activa mereu. Ca membră a partidului liberal. Ca secretară a lui Rădescu. Lămurea oameni politici, gazetari, mergea la reuniuni, povestea, povestea. La procesul intentat de şefii patidelor democratice din Estul şi Centrul Europei autorului comunist al unei cărţi ce făcea scandal pe atunci, L’lnternationale des Traîtres, Adriana, în depoziţia ei, avertizase Occidentul că, dacă întârzie să facă ceva pentru „cealaltă Europă”, se va regăsi cu populaţii întregi nevrozate. Profeţia pe care Adriana o deducea din propriul ei tremurat s-a văzut confirmată de starea în care s-a aflat societatea românească după 1989
Cartea a fost publicată la Hachette, în 1951 Traducerea o semnasem cu un pseudonim (Claude Pascal). Aveam în ţară un ostatec. Pe cel mai drag. Mama. Ceea ce n-a împiedicat să fie arestată în 1958 la vârsta de 70 de ani, condamnată la 25 de ani şi, până la urmă, asasinată în închisoarea unde i se refuzase orice îngrijire medicală. Dar nu din pricină că pseudonimul ar fi fost decriptat. Ci sub pretextul absurd (dar ce n-a fost oare absurd în România comunistă?) de „spionaj”. Cum? Trimiţându-mi baticuri pe care ar fi desenat hărţi de… stat major. Mai e nevoie să spun că mama nu ştia să deseneze şi că n-am primit de la ea vreun „batic”? Nu mai e.
Au commencement etait la fân, în ciuda contextului stângist, a avut în presa franceză un ecou favorabil. Adriana presupune că ambasadă ar fi cumpărat întreaga ediţie ca să nu ajungă la public. Nu ştiu dacă aşa a fost, în totalitate sau în parte, astfel de „cumpărături masive” erau însă în moravurile comuniste ale epocii. În orice caz, ediţia s-a epuizat.
Îmi rămâne să spun de ce socotesc publicarea în România a cărţii Adrianei Georgescu şi salutară şi de actualitate.
Salutară: suferim, vom mai suferi încă mult timp, de reputaţia ce ni s-a făcut de a fi ţara din Răsărit cu cea mai slabă disidenţă. Şi, cu excepţiile ştiute, e destul de adevărat pentru ultimele decenii. Nu şi pentru primele. Rezistenţa în România a fost probabii după 1944 mai numeroasă, mai unitară, mai decisă decât la vecinii noştri. Şi mai îndelungată. La Viena, în septembrie 1947 după ce trecusem clandestin o frontieră (deşi aveam un paşaport în regulă, dar aceasta e o altă poveste şi nu aici o voi spune), m-am aflat în biroul unui ofiţer francez ce urmă să-mi pună o nouă ştampilă pe paşaportul meu plin de parafe. În spatele biroului său, o imensă hartă a României cu steguleţe în Carpaţi: amplasarea cuiburilor de rezistentă în munţi. Ofiţerul voia să ştie dacă mai cunosc şi eu altele. Nu cunoşteam. Ştiam, în schimb, de rezistenţa mai mult sau mai puţin declarată a societăţii („societăţii civile”, s-ar spune azi; pe vremea aceea exista). Fusesem delegata Facultăţii de Litere din Bucureşti la marele congres studenţesc din mai 1947 la Cluj, în care comuniştii şi diversele „fronturi” sub care se camuflau voiau să ne forţeze a înfiera şi „concedia” pe profesorii recalcitranţi faţă de noua stăpânire. Am rezistat cu toţii aţâţ de bine presiunilor (erau reprezentate Universităţile din toată ţara), încât congresul s-a terminat fără nici un rezultat pentru comunişti şi cu Imnul Regal cântat de o mare aulă plină de studenţi. Fusesem cazată la căminul medicinistelor unde puneam la cale, în nopţi mereu albe, tactica de urmat. Printre intelectuali părea a domni aceeaşi determinare. M-am dus atunci să-l văd pe Lucian Blaga, împreună cu Ştefan Aug. Doinaş şi alţi „cerchişti” de la Sibiu. Blaga voia detalii asupra felului în care se comportă scriitorii şi profesorii universitari din Bucureşti. Marile lui tăceri erau străbătute de nelinişte şi determinare. „Mut ca o lebădă”, Blaga asculta viitorul.
Cred că va trebui să se insiste asupra acestei rezistenţe iniţiale şi pentru a restabili adevărul şi pentru a cinsti pe cei care nu mai sunt şi pentru a ne descotorosi de unul dintre rarele noastre complexe fără obiect (avem atâtea altele justificate!).
Asupra actualităţii acestei mărturii presupun că nu mai e nevoie să insist. O vor constata cititorii. Mie mi-a fost de ajuns s-o regăsesc pe Adriana în Piaţa Universităţii 1990
Harta Iubirii de Ahdaf Soueif
Scriitoare de origine egipteană, Ahdaf Soueif s-a născut în 1950, la Cairo, dar şi-a petrecut copilăria în Anglia, unde mama ei se pregătea pentru doctorat. A studiat în Anglia şi Egipt, manifestând întotdeauna o fascinaţie aparte pentru literatură. În 1973 a obţinut masterul în literatură engleză la Universitatea din Cairo, apoi doctoratul în lingvistică la Universitatea Lancaster. A predat la Universităţile Cairo şi King Seoud. Deşi genul ce a impus-o ca scriitoare a fost proza scurtă, în care a dovedit că excelează atât prin Aisha (1983), cartea sa de debut, nominalizată la Guardian Fiction Prize, cât şi prin Fluierarul (1996), Ahdaf Soueif şi-a reconfirmat talentul şi valoarea prin romane ca În the Eye of the Sun (1992) sau The Map of Love (Harta iubirii, 1999), nominalizat la Man Booker Prize. De asemenea, a scris eseuri şi articole pentru numeroase reviste şi ziare, precum Sunday Telegraph, Times Literary Supplement, Washington Post.
Romanul Harta iubirii este o apologie a dragostei şi a puterii sale de-a învinge diferenţele culturale. Structurată pe două planuri, naraţiunea urmăreşte destinele uimitor de asemănătoare a două femei pe care dragostea le poartă spre acelaşi tărâm misterios şi exotic – Egiptul. Mergând la Cairo să se documenteze pentru un proiect şi totodată să descopere lumea bărbatului pe care îl iubeşte, tânăra ziaristă americană Isabel Parkman aduce cu sine un cufăr cu jurnale şi obiecte personale ale străbunicii sale şi o întâlneşte pe Amal, una dintre rudele ei egiptene de care familia se îndepărtase. Împreună, cele două femei se lasă în voia unei investigaţii mult mai pasionante – descifrarea carnetelor scrise în engleză şi arabă din cufăr. Din praful unui secol de uitare se iveşte astfel tulburătoarea poveste de dragoste dintre străbunicii lui Isabel – lady Anna Winterbourne, o tânără văduvă englezoaică, şi Sharif al-Baroudi, un naţionalist egiptean credincios cauzei sale. Descrierea Egiptului din timpul ocupaţiei britanice şi din perioada actuală conferă romanului o uimitoare autenticitate.
„E ciudat că această perioadă [1900-1914] în care colonialiştii şi colaboratorii lor credeau că domnea pacea a fost una dintre cele mai fertile din istoria Egiptului. A avut loc o profundă examinare a sinelui şi o extraordinară reîncărcare cu energie în vederea unei noi Renaşteri.“
Gamal ’Abd el-Nasser, The Covenant, 1962
Un început
„Nici măcar zeii nu pot schimba trecutul.“
Agathon (447-401 î.Hr.)
…acolo, pe masa de sub fereastra dormitorului, se află vocea care a aruncat-o din nou în visare. Crâmpeie dintr-o viaţă trăită cu mult, mult timp în urmă. De la o distanţă de un secol, vocea femeii îi vorbeşte – atât de limpede, încât nu-i vine să creadă că nu poate să pună mâna pe stilou şi să-i răspundă.
Copilul doarme. Nur al-Hayah: lumina vieţii mele.
Anna probabil a pus tocul deoparte, îşi spune Amal, şi s-a uitat la copilul lipit de ea: la faţa îmbujorată de somn, la gura deschisă uşor, la bucla udă de păr negru care îi atârna pe frunte.
Am încercat cât de bine m-am priceput să-i spun. Dar nu poate – sau nu vrea – să înţeleagă şi să renunţe la speranţă. Îl aşteaptă neîncetat.
Amal citeşte, citeşte fără oprire, până noaptea târziu. Citeşte şi lasă cuvintele Annei să se reverse înăuntrul ei, cercetând cu blândeţe visele, speranţele şi durerile pe care le aşternuse în ordine, le etichetase şi le pusese deoparte.
Hârtii îngălbenite şi roase de vreme, pagini, pagini întregi. Cele mai multe sunt în engleză, acoperite cu un scris mărunt, ferm, înclinat. Amal le-a sortat după tipul şi dimensiunea hârtiei, după culoarea cernelii. Altele sunt în franceză. Unele sunt puse în plicuri, altele legate neglijent împreună în mape de piele. Mai sunt şi un jurnal verde mare şi un altul legat în piele maro, cu o broască mică, de alamă încastrată în încuietoarea gravată. Amal a găsit mai târziu şi cheia pe fundul unei genţi de pâslă verde – o geantă care îţi trezea o senzaţie de repulsie la atingere, de parcă ar fi fost confecţionată pentru un proiect şcolar – şi împreună cu ea erau două verighete, una mai mică decât cealaltă. S-a uitat cu atenţie la cuvintele inscripţionate în interior şi, la început, singura parte a inscripţiei de pe fiecare inel pe care a reuşit s-o înţeleagă a fost data: 1896. Un plic mare, maro conţinea un singur caiet: şaizeci şi patru de pagini de scris îngrijit cu caractere arabe ruq’a[1]. Amal a recunoscut imediat scrisul: literele verticale, scurte, dar drepte, unghiurile ascuţite, coada lui ya[2] încovrigată sub corp. Scrisul citeţ şi îngrijit al bunicii ei. Hârtia e albă, cu linii înguste, legată între coperte de un gri marmorean. Paginile rigide trosnesc şi opun rezistenţă. Când le întoarce şi le netezeşte, stau într-o poziţie ciudată, păstrându-şi rigiditatea până când închide din nou caietul. Câteva tăieturi din ziare: al-Ahram, al-Liwa, The Times, Daily News şi altele. Un program de la un teatru italian. Altă geantă, de data asta din catifea albastru închis. A răsturnat-o în palmă şi din ea a căzut un şirag de mătănii cu treizeci şi trei de mărgele din lemn şlefuit şi un ciucure de mătase neagră. Tot restul zilei mâna i-a mirosit uşor a lemn vechi de santal. Câteva albume de schiţe cu diverse desene. Mai multe caiete de caligrafie arabă. Le-a frunzărit, remarcând diferenţele de cursivitate şi de încredere. Câteva caiete cu exerciţii de arabă, citate, notiţe etc. Un medalion, destul de curios, fiindcă e turnat dintr-un metal greu, mat şi atârnă de un lanţ subţire de oţel. Când a apăsat pe resortul lui, s-a deschis şi dinăuntru a privit-o o femeie tânără. E o pictură splendidă şi o cercetează de mai multe ori. Îşi spune că trebuie să aducă o lupă şi să o privească aşa cum trebuie. Părul femeii e blond şi îl poartă liber şi ondulat în stilul pe care l-au făcut celebru prerafaeliţii. Are o frunte netedă şi senină, o faţă ovală şi o bărbie delicată. Gura pare gata să înflorească într-un surâs. Însă ochii ei, care au cea mai ciudată nuanţă de albastru, violet chiar, privesc drept spre tine şi spun… spun multe. Există o forţă în privirea aceasta, o încăpăţânare; ai putea spune chiar sfidare dacă nu ar fi atât de veselă. E privirea pe care ar avea-o – ar fi avut-o – o femeie dacă ar invita un bărbat, un străin, să spunem, la dans. Data de pe dos e 1870, iar de capacul concav cineva a prins o cheie micuţă de aur. O geantă de stambă şi, înăuntrul ei, spălată şi călcată cu grijă, cu un săculeţ de lavandă ascuns printre pliuri, o rochiţă de bebeluş din cel mai fin bumbac alb, cu o mulţime de pliseuri albastre, galbene şi roz în partea de sus. Şi, împăturită o dată şi învelită în muselină, o tapiserie destul de curioasă, pe care se zăresc imaginea unui faraon şi o inscripţie în arabă. Mai era şi un şal, de felul celor purtate de ţărănci la ocazii speciale: „de culoarea untului“, de fapt alb. Astăzi poţi cumpăra unul la fel din Ghuriyya[3] pentru douăzeci de lire egiptene. Şi mai e unul, mai elegant, din lână gri pal, cu flori de un roz stins – atât de purtat că în anumite părţi aproape se vede prin ţesătură.
Mai erau şi alte lucruri. Lucruri împachetate în pânză sau în hârtie satinată sau ascunse în plicuri: o cutie plină cu lucruri, un sipet cu comori, un cufăr, de fapt. E un cufăr.
O poveste poate să înceapă de la cele mai ciudate lucruri: o lampă fermecată, o conversaţie surprinsă fără voia ta, o umbră ce alunecă pe perete. Pentru Amal al-Ghamrawi, povestea a început de la un cufăr. Un cufăr demodat, îmbrăcat în piele maro, acum crăpată şi scorojită, cu un capac boltit peste care erau petrecute două curele închise cu catarame de alamă, înnegrite de vreme şi uitare.
Americanca venise acasă la Amal. O chema Isabel Parkman, iar cufărul era încuiat în portbagajul maşinii pe care o închiriase. Amal nu se putea preface că nu era reticentă. Reticentă şi deja plictisită: o americancă – o jurnalistă, îi spusese la telefon. Dar i-a zis că fratele lui Amal îi spusese să sune, aşa că Amal a fost de acord să o primească. Şi îşi adunase toate forţele: fundamentaliştii, vălul, pacea cu Israelul, poligamia, statutul femeii în Islam, mutilarea genitală – care din toate acestea va intra în discuţie?
Dar Isabel Parkman nu era obraznică sau tăioasă; de fapt, era mai degrabă modestă, aproape timidă. Îl cunoscuse pe fratele lui Amal la New York. Îi spusese că venea în Egipt ca să se ocupe de un proiect despre noul mileniu şi el îi dăduse numărul lui Amal. Amal s-a arătat neîncrezătoare că Isabel avea să dea peste cineva cu vederi sau teorii milenariste măreţe. Era încredinţată că Isabel avea să descopere că, în mare, toată lumea era pur şi simplu îngrijorată – bolnavă de îngrijorare gândindu-se la ce avea să se întâmple cu Egiptul, cu ţările arabe, cu „lumea a treia“ în secolul XXI. Însă i-a oferit o cafea şi câteva nume şi Isabel a plecat.
La cea de-a doua vizită Isabel abordase subiectul cufărului. Îl găsise când mama ei intrase în spital – pentru totdeauna. Se uitase prin el şi găsise nişte hârtii vechi în engleză, scrise, credea ea, de străbunica ei. Dar erau şi multe hârtii şi documente în arabă. Mai erau şi altele: obiecte. Iar hârtiile în engleză erau în cea mai mare parte nedatate şi legate împreună, dar păreau să înceapă la mijlocul frazei. Ştia că acolo trebuie să se afle o parte din propria ei istorie, însă era de asemenea încredinţată că s-ar fi putut găsi şi o poveste. Nu voia să-i impună nimic, însă fratele lui Amal se gândise c-ar putea fi interesată…
Amal a fost mişcată de ezitarea ei. I-a promis că va arunca o privire prin cufăr şi a trimis portarul să-l aducă sus. Pe când acesta îl căra şi îl aşeza în mijlocul livingului ei, a zis:
— Cutia Pandorei?
— O, sper că nu! a exclamat Isabel, părând sincer alarmată.
Mă numesc Anna Winterbourne. Nu prea sunt de acord cu cei care susţin că stelele ne călăuzesc destinul.
[1] Scriere arabă neprotocolară, utilizată în scrisori cu caracter personal, ciorne şi notiţe. Ruq’a desemnează de asemenea foaia de hârtie pe care este scris textul respectiv. Posibil: text scris pe o bucată de hârtie mai degrabă decât scrierea oficială naskh (standard), scrisă pe o foaie tip. (în arabă, în orig.) (Acolo unde nu există precizări suplimentare, notele îi aparţin autoarei.)
[2] Element introductiv al cazului vocativ. Este opţional când cuvintele în cazul vocativ se află la începutul enunţului şi obligatoriu când acestea se află în mijloc. (în arabă, în orig.)
[3] Ghuriyya — piaţă din Cairo. (n. t.)
Era inevitabil, într-o zi Silas avea să dea peste cineva din trecut, cineva care fusese într-o poziţie de putere şi care profitase de asta. Cineva care îi influenţase viaţa nu într-un mod vag, aşa cum fusese influenţată viaţa tuturor, cum se spunea, pentru că puterea îi corupe chiar şi pe cei mai buni, ci direct şi brutal. Oameni cumsecade făcuseră tot felul de lucruri pe care nu avuseseră cum să nu le facă, pentru că fuseseră corupţi de toată puterea pe care ceva sau cineva le-o dăduse.
„Rahat, gândi SilaS. Întotdeauna altcineva sau altceva e responsabil pentru „un context mai larg” care îi scuteşte pe oameni de responsabilitatea pentru lucrurile pe care le fac.”
Silas îl privi. Omul avea părul rar, în şuviţe pieptănate pe spate pentru a-i ascunde chelia, gulerul hainei îi era plin de mătreaţă, avea un început de burtă, pantofi Pick’n Pay şi ciorapi asortaţi. Se întinse ca să împingă ceva pe tejghea şi se întoarse spre locul unde stătea Silas, cu o conservă de tomate în mână, nemişcat. Da, era Du Boise. Fran9ois du Boise. Aceeaşi vivacitate în ochii albaştri. Totuşi, un pic mai lent, gândi Silas, când Du Boise întoarse capul dintr-o parte în alta, urmărind-o pe casieriţă cum introducea preţurile mărfurilor pe care le cumpărase în casa de marcat.
Silas se apropie, dând din greşeală peste o femeie care stătea la coadă în spatele lui Du Boise, îl privi cum împingea marfa, deşi casieriţa ar fi putut s-o facă punând banda în mişcare. Cumpărături tipice de pensionar. Conserve de fasole, ton, lapte cu termen lung de valabilitate, pâine albă feliată, cafea instant, ceai de rooibos1, cremă adezivă pentru proteza dentară. Toate fără nume de firmă.
Deci nenorocitul nu mai avea dinţi.
Silas îşi imagină faţa furioasă a Lydiei dacă s-ar fi întors acasă fără cumpărături. Azi e duminică şi magazinele sunt deschise doar până la unu. Ar presupune cu voce tare că ar trebui să le facă ea a doua zi, pentru că slujba lui era prea importantă ca să-şi permită să-şi ia liber. Totuşi, îşi lăsă căruciorul şi îl urmă pe Du Boise afară din magazin. La jumătatea mall-ului, pe lângă vitrinele la care Du Boise se oprea să se uite din când în când cu un gest familiar, Silas începu să se întrebe de ce naiba urmărea un poliţist pensionar în supermarket. Du Bois făcuse acele lucruri cu mult timp înainte. Nouăsprezece ani. Iar Silas se obişnuise să trăiască cu ceea ce făcuse Du Boise, absorbise oroarea acelui moment în şuvoiul vieţii sale, o amintire ştearsă care doar rareori apărea la suprafaţa conştiinţei. De ce era important, acum când situaţia se inversase, iar Silas ar putea să folosească puterea poziţiei sale actuale pentru a-i face viaţa nenorocitului un iad?
Avea în nări mirosul omului, un iz de metabolism în dezintegrare, ca şi cum ar fi fost un vânător care dădea deodată peste vânatul rănit. Du Boise se opri la o cafenea şi-şi trase un scaun, pregătindu-se să se aşeze. Silas îl ajunse, se aşeză în faţa lui, dar avu un moment de îndoială. Drace, omul părea mult mai în vârstă decât Du Boise pe care şi-1 amintea. Apoi se uită în ochii la fel de uimiţi ai omului.
— Du Boise? Locotenent Du Boise?
— Da, spuse el şi-1 măsură pe Silas din cap până-n picioare, uimirea schimbându-i-se în enervare. Se aşeză, oftând
1 Plantă aromată pentru ceai care creşte în Africa de Sud. 10 obosit, încercând să atragă atenţia celor din jur. Iată un tânăr care necăjea un bătrânel, un pensionar.
— Îţi aduci aminte de mine? întrebă Silas.
Du Bois se lăsă pe spătarul scaunului, iar aerul său de vulnerabilitate, expresia lui care spunea cineva-se-leagă-de-mine îl făcu pe un agent de pază să se apropie.
— Ar trebui să-mi amintesc? întrebă el încet. Prinse privirea agentului de pază, se ridică de pe scaun şi-şi împinse căruciorul către ieşire.
Silas se uită cum dispărea în lumina soarelui, se uită la agentul care îl observa şi apoi se întoarse. Furia pe care o simţea se localizase în stomac, o aciditate care îl făcu să tragă un vânt cu putere, fără să-i pese de oamenii care se adunaseră ca martori la o posibilă scenă. Agentul vorbi la staţie, proprietarul cafenelei trase ostentativ scaunul la locul lui, sub masă. Silas simţi furia în inimă de astă dată.
Conduse până acasă şi, fără să-i spună nimic Lydiei, luă un pachet de şase beri din frigider şi o luă pe Tudhope Avenue în sus, spre parc. Găsi o insuliţă de verdeaţă în iarba ţepoasă. Un grup de vagabonzi, care zâmbeau generos, se strânseră să-i facă loc. Zâmbi şi el, dar ignoră subînţelesul. Puse între picioare pachetul mare cu şase beri, încă nedesfăcut, şi se întinse sprijinit în coate. Silas îşi aduse aminte cum se uitase Lydia la el, cum pusese foile deoparte pentru a-1 privi cum lua berile din frigider şi cum pleca. Ochii ei îl urmăriseră cum trecea prin faţa ferestrei la care stătea, iar când s-a întors să închidă poarta, îi văzuse oboseala de pe faţă. Probabil se întreba ce traumă care nu putea fi povestită adusese acasă. Se simţi vinovat pentru un moment, apoi deschise o cutie şi bău cu înghiţituri mari, lungi. Se opri, râgâi, îl auzi pe unul dintre vagabonzi spunând că „anumiţi oameni o duc bine în Africa de Sud”. Silas se întoarse şi se uită la ei sfidător, apoi continuă să bea, încet, potolindu-şi setea, până când ochii începură să-i lăcrimeze, faţa i se înroşi şi simţi o căldura în obraji. Vagabonzii se ridicară şi plecară, dezgustaţi.
Mai liniştit acum, îşi întinse picioarele şi le zâmbi trecătorilor. Parcul, chiar dacă avea peluzele cam ponosite şi gardul prăbuşit, oferea adăpost de zgomotul şi agitaţia străzii. Aşezat la o intersecţie aglomerată, îi aducea aminte de acele oaze de verdeaţă care îţi apăreau pe neaşteptate în cale şi unde puteai intra fără prea multă pregătire. Nu avea nimic din acea ceremonie „hai să mergem în parc” pe care o adoptaseră cei care se mutaseră în suburbii. Era o oază mică, unde începeai prin a intra singur, mânat de un imbold de a căuta singurătatea, iar liniştea în care stăteai şi savurai o bere atrăgea un întreg grup care ţi se alătura, fiecare cu muniţia proprie. Curând, se forma un grup care stătea în cerc şi vorbea despre femei, un şir curgător de observaţii şi contra-observaţii dure, niciunul din subiecte nefiind destul de serios sau de bine gândit ca să îndepărteze plăcerea petrecerii unei după-amieze plăcute, departe de realitate.
Nimeni nu-ţi cerea răspunsuri imediate sau confidenţe, curând uitai care fusese problema care te adusese acolo, pe tine şi pe sticla ta de bere, erai doar unul dintre cei care-şi merită dreptul la intimitate. Până când o soţie sau o mamă, sau un duet teribil format din ambele, venea să-ţi spună că nu aşa se rezolvau problemele, bând pe stradă ca un puşti, sau mai rău, ca un tsotsi1 care se apucase de găinării pentru că îl copleşise viaţa. Iar băutul pe stradă era un delict, fie el mare sau mic.
Era mai rău când veneau poliţiştii, cu ochi reci şi ameninţători, când îşi ambalau motoarele dubei până când prietenii se împrăştiau încet, ca o turmă de animale tâmpite, nemulţumite, mânate contra voinţei lor departe de sursa de apă preferată.
1 Film dramatic a cărui acţiune se petrece în Africa de Sud, lângă Johannesburg, câştigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 2005, al cărui personaj principal, Tsotsi, este un mic mafiot.
Silas deschise cea de-a treia bere şi se întinse pe iarbă sprijinindu-şi capul pe celelalte trei. Soarele îl obliga să închidă ochii, şi în curând simţi cum îl cuprinde o moleşeală fierbinte. Probabil aşa se bucurau de soare orbii: ridicân-du-şi feţele către soare, către Ra, zeul orbilor. Toţi avem nevoie de lumină adevărată, nu numai de lumina artificială, gândită, a imaginaţiei.
— Doamne, cât de insensibil eşti! ar fi spus Lydia, dacă i-ar fi împărtăşit gândul.
Un gând inofensiv, uşor, născut într-un moment de reală relaxare. L-ar fi pedepsit pentru el. Lydia avea o minte care nu ierta. Ce era oare în sufletul ei acum? Ei bine, o să afle cât de curând. O să-i spună despre Du Boise. Nu se pricepea la secrete…, mda, aproape deloc, îl şoca faptul că vorbeau puţin în ultima vreme, mai ales despre lucruri practice: maşina trebuie dusă la reparat, robinetele curg, iarba e prea mare în spatele casei. Şi despre Mikey. Când vorbea despre Mikey, Lydia ieşea oarecum din carapace.
Nu spunea tot ce avea pe suflet, doar frânturi, îngrijorarea reuşind să producă fisuri în calmul exterior pe care-1 afişa, îl ruga mereu pe Silas să „intervină”, să arate interes pentru fiul său. Nu-şi dădea seama ce mult se schimbase Mikey, cum nu mai era copilul vesel de altădată?
— Toţi creştem, Lyd, şi deodată totul nu mai e atât de simplu.
I-ar fi plăcut să poată să spună asta, dar nu îndrăznea.
— Încearcă să vorbeşti cu el, Silas, încearcă să vezi ce probleme are, ştii tu, fete, droguri, tinerii au tot soiul de probleme din astea.
— Adică vrei să spui că nu vorbeşte cu tine?
Cineva se aşeza în faţa lui Silas şi-i luă soarele. Aşa-i trebuia dacă adormise într-un parc public în centrul cartierului Berea. Oamenii spuneau că te puteai trezi fără pantofi.
— Tată!
Deschise ochii şi se ridică. Mikey îi zâmbea în acel mod condescendent pe care-1 păstra pentru momentele în care Silas era beat.
— Tată, trebuie să mergem la Jackson şi la Mam Agnes la trei.
Era mâna Lydiei. Ea îl trimisese pe Mikey să-1 găsească, să-1 umilească în public, să-1 ducă acasă ţinându-1 de umăr. Asta nu se mai întâmplase de multă vreme. Silas şi-o imagina pe Lydia spunându-i lui Mikey că bunica era îngrijorată. Mam Agnes se baza pe faptul că Mikey o s-o ducă la nuntă în Lenasia, pentru că Jackson nu voia să meargă. Bunicul lui Mikey era un tip ciudat, aşa cum sunt bărbaţii. Nu-i plăceau prietenii lui Mam Agnes nu pentru că erau indieni, ci pentru că bârfeau. Şi cu siguranţă pentru că nu beau. Iar Jackson avea peste nouăzeci de ani.
Toate astea i le spunea pe un ton matern, plin de o intimitate cicălitoare. Probabil Mikey citea, sau asculta muzică, sau pur şi simplu stătea şi se uita în gol. Se uita la mama lui, nu rugător, ci doar încercând să-i transmită faptul că-1 plictisea, apoi se ridica şi pleca să-1 caute pe Silas.
Se uită la mine într-un fel anume, spunea Lydia. Ca şi cum el ar fi adultul şi eu copilul.
Mikey întinse o mână şi-1 ajută pe Silas să se ridice. Era un gest camaraderesc – Silas ştia – un avertisment că trebuia să se aştepte la dispreţ atunci când va ajunge acasă. Trase un vânt puternic în timp ce se ridica.
— Doamne, tată! spuse Mikey şi se îndepărtă.
Pe Silas nu-1 interesa mânia lui. Ii aducea înţelegerea de care avea nevoie şi pe care ştia că Lydia nu i-o va oferi, o recunoaştere a micimii sale, a capacităţii sale de a fi slab, îl elibera de furie şi îl umplea de un sentiment de împlinire care era oarecum uşor, deşi era însoţit de o râgâială groaznică şi de o emisie de vânturi mirositoare. 14
Lucruri simple care-i ajută pe oameni să meargă înainte. Lydia 1-a rugat pe Mikey să conducă, ca şi cum ar fi demonstrat nevoia de a avea „un bărbat în casă”. De obicei, ea ţinea să şofeze chiar şi atunci când Silas era treaz. Femeile se pricep mai bine la lucruri de-astea, noi n-avem asemenea orgolii. Mikey, care-şi luase carnetul de curând, era cel care conducea acum, repede şi sigur pe autostradă, încet şi cu grijă când o luau pe drumul spre Soweto. Soarele de după-amiază era acoperit de pâclă. Când ajunseră în faţa casei lui Jackson şi a lui Mam Agnes, Silas spuse că aşteaptă în maşină. Nu era bine să lase vehiculul nesupravegheat, şi, în orice caz, „Eşti în tura de noapte şi nu putem sta mult” îi spuse el Lydiei, pe când aceasta se îndepărta. Jackson, cu faţa stacojie din cauză că băuse în soare toată după-amiaza şi cu pantalonii scurţi fluturându-i pe picioarele slabe, se clătină ieşind pe poartă.
— Sielas, Sielas, o să te fure cu tot cu nenorocita de maşină, spuse Jackson, delectându-se cu tonul muzical pe care-1 folosea pentru a-i accentua numele. De ce nu vii înăuntru să bem ceva?
Silas intră să bea o bere cu tata socru. Mam Agnes le aruncă priviri de reproş, în timp ce faţa Lydiei deveni dură ca piatra. Mam Agnes, îmbrăcată ca „regina albinelor deghizată”, după părerea lui Silas, făcu o remarcă la adresa bărbaţilor care nu făceau decât să bea bere toată ziua, apoi îi dădu lui Mikey cheile de la maşina lui Jackson (un Rover vechi, dar rezistent, care trebuia să fie condus încet, după spusele proprietarului). Singurul lucru pe care-1 dorea pentru nepotul ei era să nu devină niciodată un nătâng băutor de bere.
Mikey şi Mam Agnes plecară sub privirile atente ale lui Jackson, în timp ce Lydia se îndrepta spre maşina lor. Silas dădu berea pe gât şi se duse după ea. Merseră înapoi în oraş. Lydia nu avu nici o reacţie la râgâielile lui continue. Se concentra asupra volanului, uitându-se la ceas din când în când.
— L-am văzut pe Du Boise azi.
— Pe cine?
— Pe Du Boise, locotenentul Du Boise.
Lydia nu făcu nici un comentariu. Mâinile i se încleştară pe volan.
— Unde?
— La mall.
— Din cauza asta n-ai făcut cumpărăturile?
Se uită pe fereastră. Ieşiseră din pâclă. Cerul era acoperit de nori negri. Deschise fereastra şi un val de aer proaspăt, umed, pătrunse în maşină.
— L-am recunoscut imediat. Bătrân şi decrepit, dar era el. Erau ochii lui. Şi vocea lui arogantă.
Lydia îl privi, apoi îşi întoarse atenţia asupra traficului. El încercă să-i prindă privirea din nou, dar ea se uita drept înainte.
— Ai vorbit cu el? întrebă ea după un timp, ca din întâmplare.
— Da.
Se uită din nou la eA. Întorcea maşina şi ieşea de pe autostradă spre Doorfontein, aplecându-se la curbă.
— N-am vrut. L-am urmărit afară din magazin şi, deodată, am dat peste el. Era aşezat, ca şi cum m-ar fi aşteptat.
Lydia se întinse şi se uită în oglinda laterală pe când încetinea ca să intre în traficul din oraş.
— Dumnezeule, Lydia, s-a întâmplat dintr-o dată, am dat pur şi simplu peste el. Un accident idiot.
Opri maşina la jumătatea aleii, scoase cheia din contact şi ieşi. Silas rămase nemişcat câteva momente, apoi o urmă. Când ajunse în casă’ ea era deja în dormitor şi-şi schimba hainele.
— Lydia…
— O să întârzii, Silas, sunt de serviciu în seara asta. 16
Se aşeză pe pat şi începu să se uite la ea cum se îmbrăca. Halatul alb de asistentă îi dădea un aer nou de prospeţime, îşi înjură neîndemânarea când ciorapii i se prinseră în fermoarul fustei, îşi ridică fusta, reuşi să scoată marginea ciorapilor dintre dinţii fermoarului şi îi trase pe pulpe şi pe fese. Picioarele îi deveniră deodată mai senzuale, îşi trase fusta în jos, îşi puse ecusonul auriu gravat cu numele ei, ecuson de care mama ei fusese foarte mândră odinioară, înşfacă poşeta şi cheile maşinii. Spuse un „Pa” grăbit şi-1 lăsă pe Silas stând pe pat. Auzi uşa închizându-se cu obişnuitul clic abia perceptibil al yalei. Era întotdeauna foarte puţin zgomotoasă, precisă în tot ce făcea. Auzi maşina pornind, mai întâi motorul turat şi apoi torcând liniştit.
Se duse la bucătărie şi deschise o bere, o turnă într-un pahar înalt pe care îl înclină spre sticlă până când aproape se umplu. Ţinu paharul drept, continuând să toarne, încet, până se formă un strat de spumă delicată, fără să dea pe dinafară. Dar în curând îi dispăru plăcerea pe care o simţise în timp ce turna berea.
Balonat deodată, lăsă paharul de bere şi sticla goală pe masa lungă şi austeră din bucătărie şi se aşeză pe scaunul vechi şi confortabil pe care-1 recuperase din casa mamei lui din Doornfontein, când locul fusese declarat „alb” şi familia fusese evacuată. Aceea fusese ultima oprire nomadă a mamei lui în drumul ei de la o suburbie la alta, urmărită, credea ea, de oamenii în costume gri care făcuseră legile apartheidului, în ochii lui, a lua scaunul din ruinele casei şi a vieţii maniei sale era singurul lucru sentimental pe care-1 făcuse în viaţă. Acum, acesta scârţâia sub greutatea lui, făcând liniştea din casă şi mai profundă.
Căldura zilei şi toată berea pe care o băuse îl făcură să se simtă moleşit, îşi ridică privirea către soarele care cobora în spatele clădirilor înalte de la marginea cartierului Berea, îşi aduse aminte de soarele care intra prin fereastra mare, pătrată, din prima casă a lui şi a Lydiei din Noordgesig, un oraş lângă Soweto, îşi aminti liniştea zilei care murea în căsuţa aceea, şi zgomotele străzii. Erau multe astfel de duminici liniştite când Lydia refuza să facă dragoste cu el, iar el adormea şi se trezea când soarele din fereastra pătrată făcea loc razelor reci de lună, iar ea îi spunea că e vremea cinei. Şi apoi, mai târziu, luna se vedea în cadrul unei ferestre care părea cunoscută şi totuşi era atât de diferită, mai îndepărtată chiar decât acea fereastră din Noordgesig pe care arhitecţii o puseseră acolo ca şi cum s-ar fi răzgândit, după ce terminaseră planul casei. Auzi vocea Lydiei, şi ea diferită, răguşită şi plină, vibrând ca vocea unei cântăreţe, prea joasă ca să fie amplificată prin megafoane stricate. „Naai her, naai her good!” spuse o altă voce, în timp ce altcineva râdea pe fundalul zgomotului unui motor, şi apoi vocea Lydiei deveni ascuţită şi urcă într-un ţipăt înainte de a cădea într-un geamăt atât de îndepărtat încât părea să vină din visele sale.
Silas se trezi din somnul provocat de bere şi, se afundă în scaunul confortabil. Gura îi era uscată. Afară se lăsase întunericul. Auzi motorul maşinii mergând, se uită pe fereastră şi văzu scaunul gol şi uşa deschisă. Se duse afară împiedicându-se, simţi cum îi bătea ploaia în faţă, opri motorul, se uită în jur şi o văzu pe Lydia stând pe scaunul de răchită în colţul întunecat al verandei. Probabil trecuse pe lângă eA. Închise uşa maşinii şi o încuie.
— Lyd, te simţi bine?
— Nu, Silas, nu mă simt bine.
Se apropie de ea cu un sentiment care nu prevestea nimic bun. Era în starea aceea când nimic n-o putea consola. Ca în ziua când fusese ucis Steve Biko şi când îl jelise cu amărăciune, deşi avea doar şaptesprezece ani şi nu ştia ce însemna Biko.
— Silas, mă gândesc că ar putea să omoare oameni… uite-aşa, spusese ea, pocnind din degete la fel cum făceau 18 băieţii isteţi, şi apoi devenise atât de tăcută încât el ştia că o supărase.
Apoi veni ziua când fusese descoperită infidelitatea lui Silas – singura pe care o făptuise, insista el. Se culcase cu o femeie, o tovarăşă din „mişcare”. Lydia se enervase nu numai din cauză că el trădase încrederea pe care o aveau unul în celălalt, care era singurul lucru adevărat în mariajul lor atunci, ci şi pentru că aşa aflase că era implicat în mişcarea clandestină. Trebuise să-i spună asta pentru ca ea să înţeleagă „contextul”, pentru ca furia ei să nu fie „direcţională greşit”. Mai târziu, aflase că femeia era măritată şi că soţul ei era în închisoare la data aventurii.
Îl întrebase pe Silas cum putuse să facă asta şi se enervase şi mai tare când el încercase să se justifice. Cei implicaţi în mişcare erau în pericol permanent, spunea el, şi asta crea un anumit sentiment de intimitate, era foarte greu să eviţi asemenea lucruri. Ea îi spusese să nu mai folosească lupta ca pe o scuză pentru faptul că o înşelase, mai erau şi alţi oameni decenţi care erau „implicaţi” dar nu profitau de asta pentru a se călări precum câinii în călduri. Apoi enervarea se transformase într-o crustă invizibilă, impenetrabilă, care o făcea inabordabilă, insensibilă la orice rugăminte din partea lui.
Îşi puse mâna în jurul ei acum şi simţi aceeaşi răceală implacabilă.
— Dumnezeule, Lydia, ţi-e frig, hai înăuntru.
Îşi ridică picioarele pe scaun şi-şi aduse genunchii la piept.
— Silas, uitasem…
— Îmi pare rău, am dat peste el din întâmplare.
— Ai ales să-ţi aduci aminte, ai ales să vii acasă şi să-mi spui.
— Ştii că nu-ţi pot ascunde nimic.
Îşi retrase braţul şi se duse să se aşeze pe zidul verandei.
— Nu e un lucru pe care să-1 uiţi aşa uşor, pe care să-1 uiţi vreodată.
— Toţi aceşti ani nu am vorbit nimic despre asta.
— Nu era nevoie.
Se uită la el cu ochi dispreţuitori.
— Nu era nevoie? Ce vrei să spui?
— Era o vreme când trebuia să ne obişnuim să trăim cu acele lucruri.
— Cu ce să ne obişnuim, Silas? Pe mine m-a violat, nu pe tine.
— M-a rănit şi pe mine.
— Asta e. Suferinţa ta. Ţi-ai adus aminte suferinţa ta.
— Drace, Lydia, nu am vrut să spun asta. Eram acolo, neajutorat, legat într-o maşină a poliţiei, urlând ca un nebun.
— Deci nu m-ai auzit strigând?
— Bineînţeles că am auzit, altfel de unde era să ştiu?
— Ştiai că nu era un strigăt de plăcere.
— La naiba, Lydia, ştiu care e diferenţa, ştiu să deosebesc durerea de plăcere.
Lydia se ridică, reacţia ei de furie fiind încetinită de răceala pe care o simţea.
— Nu ştii nimic despre durere. E o amintire pentru tine, o rană a egoului tău, o teorie.
Îşi apropie faţa de a lui.
— Nu poţi nici măcar să începi să-ţi imaginezi durerea. Statură unul în faţa celuilalt pentru un moment, apoi el se lăsă în scaunul de răchită.
— Da, cred să mi-am imaginat că durerea nu e un lucru real. Dar am trăit cu ea atât de mult că a devenit reală. Aproape douăzeci de ani. Durerea ţipetelor tale, râsul lui, ochii lui reci când te-a adus înapoi la maşină.
— Ce altceva îţi aduci aminte?
— Faţa acelui sergent Seun, fratele nostru negru, ruşinea neagră, brutală.
— Nu-ţi aduci aminte faţa mea, lacrimile mele…
El închise ochii aproape în acelaşi timp cu ea. Când îi deschise din nou, ea era în casă şi forma un număr de telefon. O urmă.
— Unde suni?
— La spital, să le spun că nu pot veni în seara asta. E târziu oricum, dar cred să aşa e politicos.
Îi luă telefonul şi întrebă de asistenta de serviciu, îi spuse că Lydia e bolnavă, că va suna a doua zi ca să le spună cum se simţea.
— Nu ştiu, are febră, spuse el şi puse telefonul în furcă încet.
Lydia stătea în faţa chiuvetei de la bucătărie şi bea un pahar de apă. Intră şi se sprijini de frigider.
— Lydia, trebuie să facem faţă.
— Să facem faţă la ce?
— La lucrurile prin care am trecut amândoi, îi văzu zâmbetul sarcastic.
— Dar, la dracu’, ştii că şi eu am trecut prin aceleaşi momente.
— Nu ţipa la mine, ştii că nu-mi place.
— Îmi pare rău.
Se duse în camera din faţă. El voi să o urmeze, dar îşi aduse aminte că nu-i plăcea să vină după ea când se certau, deşi trecerea din cameră în cameră era un semn de disperare, o disperare peste care trebuia să fie ajutată să treacă. Dar el nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile dacă o urmărea şi încerca să o consoleze cu un gest sau o vorbă. Se sprijini de frigider, simţindu-1 cum vibrează, şi alunecă în jos până se aşeză pe vinE. Îşi aduse aminte cum îi pusese poliţia să facă „tauza”, pe vine, cu picioarele larg desfăcute şi sărind ca broasca, în aşa fel încât să le cadă orice ar fi ascuns în anus sau să-i doară atât încât să-i facă să ţipE. Închise ochii şi zâmbi.
— Te amuzi.
Lydia se întorsese în bucătărie. Se ridică.
— Mi-am aminte cum ne puseseră să facem chestia aia.
— Care?
— Tauza, când eram în închisoare. Ei strigau „Tauza!” iar tu trebuia să sari ca o broască astfel ca ei să poată să vadă dacă ai ascuns ceva în anus.
— Şi aveai?
— Rahat, ce puteai să ascunzi în anus?
— Un penis.
— Drace, Lydia.
— Ei bine, trebuie să ascundem mereu penisuri între buci, amintirea lor fiind mereu acolo. Chiar şi pe cele pe care nu le-am invitat înăuntru.
— Cristoase, Lydia.
— Cristoase, ce?
— Trebuie să luăm măsuri.
— Ce anume, să vorbim cu cei din Comisia Adevărului?
— De ce nu?
— Crezi că arhiepiscopul Tutu a fost vreodată regulat în fund împotriva voinţei sale?
— Care-i diferenţa?
— Diferenţa e că nu va înţelege niciodată cum e să fii violat, cum e să-şi bată cineva joc de tine în timp ce te violează, să simţi înăuntru cuţitul fierbinte – acea bucată de carne inutilă numită penis – transformându-se într-un instrument de tortură.
— Nu toţi bărbaţii sunt insensibili, Lydia. Se aşeză aproape de el.
— Vrei să ştii ce e sensibilitatea?
Îşi ridică fusta, îşi trase ciorapii în jos şi-i lăsă să cadă.
— Uite aici, pune mâna.
Îi luă mâna şi i-o puse în vagin.
— Nu, nu. 22
— Hai, pune mâna înăuntru, tot pumnul, pipăie membrana delicată, acele buze ca de copil pe care le are vaginul unei femei, asta e sensibilitate!
Îi luă degetul şi i-1 introduse în vagin şi tresări atunci când degetele lui atinseră ceva moale, îşi trase mâna, ieşi pe verandă, se lăsă pe spate şi îşi ţinu faţa în ploaie până când simţi apa în gură. Când reveni, ea era lângă el, desculţă, sorbind din berea pe care el o lăsase.
— La naiba, Lyd, berea aia s-a trezit.
— Vreau să fie ca un bărbat. Acră.
— Dacă vrei să bei bere, îţi torn una proaspătă.
— Vreau să fie trezită. Ca respiraţia unui bărbat. Bău şi se strâmbă, dezgustată.
— L-ai omorî pentru mine?
— Pe cine?
— Pe Du Boise.
— Lydia…
— Dacă ai fi bărbat adevărat, 1-ai fi omorât pe loc, chiar acolo, la mall, i-ai fi împrăştiat creierii, ai fi făcut să-i ţâşnească sângele.
— Glumeşti.
— Glumesc? Ţi-a luat femeia, ţi-a regulat nevasta, te-a pus să asculţi cum o făcea. Am devenit proprietatea lui, până şi ţipetele mele erau instrumentul lui. Eşti bărbat, crezi în onoare şi în toate rahaturile astea…
— Lydia, opreşte-te.
— Ştii cum mi-a spus în timp ce mă regula?
— Pentru numele lui Dumnezeu, Lydia.
— Mi-a spus lucruri obscene.
Silas o apucă pe Lydia şi începu s-o scuture. Paharul de bere îi scăpă din mânĂ. Îl sărută pe gură, îl strânse în braţe şi îi supse limba aşa cum făcea doar când era într-ade-văr pasionată. Avea gust de hamei, de fructe amare. Trase aer în piept, apoi se sprijini de el, cu capul pe pieptul lui, plângând, făcând mişcări de dans cu picioarele. El o legănă, mirat cât de înalt părea pe lângă ea. Se uită în jos la ea, la spatele ei suplu şi văzu băltoaca de sânge întinzându-se încet pe podea, îşi văzu pantofii cufundaţi în lichidul întunecat şi strălucitor, îi văzu picioarele dansând cu paşi mici şi delicaţi pe marginile ascuţite ale cioburilor paharului de bere.
La sfârşitul zilei, care i se păruse a fi cea mai lungă din viaţa lui, o duse pe Lydia la spital.
Pe verandă, se agăţase de el, plângând încet, ignorându-i rugăminţile de a nu mai dansa; se rănea atât de tare încât avea să piardă prea mult sânge şi era în pericol să moară, în cele din urmă, trebui să o ia în braţe, ca şi cum ar fi fost încă fata subţirică, uşoară pe care o dusese în pat odinioară, pe când nu erau căsătoriţi încă, un gest romantic care o făcuse să chicotească, stricându-le prima scenă de dragoste, în camera din casa mamei lui (din toate celelalte lucruri, îşi amintea cum făcuse repede întuneric în cameră, trăgând draperiile, ca şi cum ar fi încolţit un animal). Se împletici până la canapea, unde o întinse pe Lydia, extenuat de greutatea de mort a trupului ei care şchiopăta. O ascultă cum plângea încet şi văzu cum sângele picura pe cuvertura albă, aleasă de el, şi pe care ea o considerase foarte nepractică.