Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.

                 ÎNDRĂGOSTITUL DE TEATRU Pentru Harold Pinter si Antonia Fraser Fereastra   I Stau într-un mic apartament pe o străduţă care se des­chide din Wardour Street. Wardour e centrul de difuzare şi editare pentru producţia de film şi televiziune din Londra, iar munca mea constă în a urma indicaţiile unui regizor de montaj pentru a asigura un singur lucru: fluiditatea narativă şi perfecţiunea tehnică a peliculei. Peliculă. Cuvântul însuşi indică fragilitatea acestor mici bucăţi de „piele", ieri de nitrat de argint, azi de acetat de celuloză, pe care cât e ziua de lungă le digitalizez pentru a obţine continuitatea; eliminând, spre a evita confuzii, urâ­ţenia sau, şi mai rău, lipsa de experienţă a autorilor filmu­lui. Cuvântul englezesc este poate mai potrivit, fiindcă e mai tehnic ori mai abstract decât cel spaniol. Film sugerează membrană, piele fragilă, ceaţă, văl. Opacitate. L-am căutat în dicţionar pentru a evita fanteziile verbale şi a mă limita la ceea ce înseamnă filmul în meseria mea: o rolă flexibilă de celuloză şi emulsie. Dar numele se schimbă: acum se cheamă Beta Digital. Totuşi, dacă spun „peliculă" în spaniolă nu mă depărtez de definiţia academică („bandă de celuloid pregătită pentru a primi amprenta cinematografică"), dar nici nu pot (sau nu vreau) să mă despart de o viziune a pielii umane fragile, su­perficiale, veşmântul subţire al aparenţei. Pielea cu care ne prezentăm în faţa privirii celorlalţi, deoarece, fără această mantie care ne acoperă din cap până-n picioare, n-am fi de­cât o grămadă de carne vie, de perisabile măruntaie împrăş­tiate, fără altă armătură decât scheletul - ţeasta. Ceea ce moartea ne îngăduie să-i arătăm veşniciei. Alas, poor Yorick ! Munca asta îmi mănâncă cea mai mare parte a zilei. Am puţini prieteni, ca să nu spun că, la drept vorbind, n-am nici unul. Britanicii nu sunt din cale-afară de deschişi faţă de străini. Şi probabil - cum încep să constat - nu există nici o altă naţiune care să folosească porecle atât de numeroase şi de îngroşate pentru foreigner: dago, yidjrog, jerry, spik, hun, polak, russky... încerc să fac faţă cu numele meu irlandez - O'Shea -până când mă obligă să explic faptul că există multe nume celtice în America Latină. Suntem plini de O'Higgins, O'Farril, O'Reilly şi Fo garty. Bineînţeles, aş fi putut să-i înşel pe insularii britanici, dându-mă drept insular din veci­nătate, adică irlandez. N-am făcut-o. Să fii mexican renegat mi se pare un lucru vrednic de dispreţ. Vreau să fiu accep­tat aşa cum sunt şi pentru ceea ce sunt. Lorenzo O'Shea, transformat pentru a uşura comunicarea cu colegii de bi­rou şi a stabili relaţii de familiaritate în Larry O'Shea, me­xican descendent din anglo-irlandezi emigraţi în America în veacul al XlX-lea. Am venit la douăzeci şi patru de ani ca bursier, pentru a studia tehnica cinematografică în Ma­rea Britanie, şi am rămas aici, din obişnuinţă, din inerţie dacă vreţi, poate din pricină că am început să nutresc iluzia că în Anglia pot să ajung cineva în lumea cinematografului. N-am apreciat prea bine amploarea dificultăţilor. Nu mi-am dat seama decât mult mai târziu, când am împlinit treizeci şi trei de ani, câţi am acum, de competiţia nemiloasă care domneşte în lumea cinematografului şi a televiziunii. Fi­rea mea retrasă, originea mea străină, pesemne şi o abulie pe care nu-mi făcea deloc plăcere s-o recunosc, m-au can­tonat la o masă de montaj şi la o viaţă solitară, fiindcă, în aceeaşi măsură, nu voiam să fac parte din party, să duc o viaţă depubs şi sporturi şi fascinaţie pentru royals cu du-te-vino-ul lor... Voiam să am parte de singurătatea liberă a privirii, după cele nouă ore pe care le petreceam înhămat la echipamente video. Din acelaşi motive nu prea mă duc la cinematograf. Asta ar însemna ceea ce aici lumea numeşte „vacanţa şoferului de autobuz" - busman's holiday -, adică să repeţi în tim­pul liber lucrurile pe care le faci la serviciu. Tot de aici decurge - îmi pun acum toate cărţile pe masă, iubite cititorule, nu vreau să surprind pe nimeni mai mult decât m-am înşelat şi m-am surprins pe mine însumi - pre­ferinţa mea pentru teatru. Nu există pe lume alt oraş care să ofere cantitatea şi calitatea teatrului londonez. Merg la câte un spectacol cel puţin de două ori pe săptămână. De fapt, îmi cheltuiesc leafa, partea pe care aş cheltui-o pe fil­me, călătorii, restaurante, ca să cumpăr bilete de teatru. Am devenit nesăţios. Scena îmi oferă distanţa vie cerută de spi­ritul meu (şi de care au nevoie ochii mei). Sunt acolo, dar mă desparte de scenă iluzia teatrului. Sunt „al patrulea pe­rete" al scenei. Interpretarea se face pe viu. Un actor de tea­tru mă eliberează de sclavia imaginii filmate, intangibile, mereu aceeaşi, editată, tăiată, decupată şi chiar eliminată, dar mereu aceeaşi. In schimb, nu există două spectacole de teatru identice. Uneori mă duc de câte patru ori la un spectacol numai pentru a observa deosebirile, mai mari sau mai mici, de interpretare. încă n-am găsit un actor care să nu-şi schim­be puţin interpretarea de la o reprezentaţie la alta. O cize­lează, o perfecţionează. O transformă. O sărăceşte atunci când s-a plictisit de ea. Pesemne că se gândeşte la altceva, îi observ cu luare-aminte pe actorii care se uită la alt actor, dar şi la cei care nu au un contact vizual suficient cu par­tenerii lor de scenă. îmi închipui viaţa personală pe care ac­torul a lăsat-o în cabină, de care s-a lepădat la intrarea în scenă, ori bag de seamă, dimpotrivă, nedorita invazie a vieţii lui private pe scenă. Oare cine a spus că singura obligaţie a unui actor înainte de a intra în scenă e să facă pipi şi să ve­rifice dacă n-a rămas cumva descheiat la prohab ? Canonul shakespearian, Ibsen, Strindberg, Cehov, O'Neill şi Miller, Pinter şi Stoppard. Ei sunt viaţa mea per­sonală, cea mai intensă, dincolo de plictiseala de la serviciu. Ei mă înalţă, mă hrănesc, mă emoţionează. Ei mă fac să cred că nu trăiesc degeaba. Mă întorc de la teatru în micul meu apartament - salon, dormitor, baie, bucătărie - cu senza­ţia că am trăit din plin prin intermediul Electrei sau al lui Coriolan, al lui Willy Laman sau al domnişoarei lulia, fără să mai am nevoie de altă companie. Asta îmi dă putere să mă scol a doua zi şi să mă duc la birou. Stau la doi paşi de Wardour Street. Dar stau foarte aproape şi de marele bu­levard unde se află teatrele, Shaftesbury Avenue. E un teri­toriu perfect pentru un plimbăreţ singuratic ca mine. O comunitate mică, precis circumscrisă, la îndemână. N-am ne­voie, ca să trăiesc, să iau vreun mijloc de transport în comun. Trăiesc liniştit. Mă uit pe fereastra apartamentului meu şi nu văd decât fereastra apartamentului de peste drum. în cartierul Soho străzile dintre bulevarde sunt foarte înguste, de poţi atinge cu mâna casa vecinului din faţă. De aceea sunt atâtea per­dele, storuri şi chiar obloane de-a lungul străzii. Am putea să ne privim cât poftim şi pe îndelete unii pe alţii. Rezerva englezească ne împiedică s-o facem. Nici măcar eu n-am simţit această ispită. Nu m-ar interesa să văd cum se ceartă soţul cu soţia, cum se joacă ori îşi fac lecţiile copiii, cum agonizează un bătrân... Nu spionez. Nu sunt spionat. Viaţa mea privată îmi înfrânează şi-mi ordonează viaţa „publică", dacă se poate numi astfel. Altfel spus, trăiesc în casa mea aşa cum trăiesc pe stradă. Nu privesc afară. Ştiu că nimeni nu mă priveşte pe mine. Preţuiesc acest soi de or­bire care implică, ce ştiu eu, intimitate sau lipsă de interes sau lipsă de atenţie sau chiar lipsă de respect...

Crimele iubirii de Marchizul de Sade FAXELANGE sau GREŞELILE AMBIŢIEI     D. şi Dna de Faxelange, cu o rentă între 30 şi 35.000 de livre, trăiau de obicei la Paris. Drept unic fruct al iubirii lor nu aveau decât o fată, frumoasă precum însăşi zeiţa tinereţii. Dl. de Faxelange fusese slujbaş, dar s-a retras încă tânăr şi, de atunci, nu mai vedea decât de grijile casei şi educaţia fiicei sale. Era un om foarte blând, cam sărac cu duhul şi cu un caracter deosebit. Soţia sa, aproape de-o seamă cu el, adică între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, era ceva mai ascuţită la minte, însă, dacă stăm să ne gândim bine, între cei doi soţi era mai multă nevinovăţie şi bună credinţă decât viclenie şi neîncredere. D-ra de Faxelange tocmai împlinise al şaisprezecelea an. Avea una dintre acele înfăţişări romantice în care fiecare trăsătură descrie o virtute: pielea foarte albă, frumoşi ochi albaştri, gura un pic mare dar bine conturată, un trup uşor mlădios şi cel mai frumos păr din lume. Cugetul îi era blând precum firea, nu era în stare să facă rău şi încă îşi mai închipuia că acesta nici n-ar putea fi săvârşit. Într-un cuvânt, era nevinovăţia şi neprihănirea împodobite de mâna Graţiilor. D-na de Faxelange era şcolită: nu se zgârciseră să o educe, vorbea foarte bine engleza şi italiana, cânta la mai multe instrumente şi picta cu mult gust miniaturi. Fiică singură la părinţi, astfel hărăzită ca într-o zi să dobândească bunurile familiei sale, altminteri modeste, trebuia să se aştepte la o căsătorie avantajoasă, ceea ce, de un an şi jumătate încoace, era singura preocupare a părinţilor săi. Dar inima D-rei de Faxelange nu aşteptase încuviinţarea celor ce i-au dat viaţă pentru a îndrăzni să se dăruiască în întregime, împlinindu-se mai bine de trei ani de când nu-şi mai era stăpână. D. de Goé, care îi era un fel de rudă şi care de aceea o căuta adesea, era drăguţul acestei fete galeşe. Îl iubea cu o sinceritate, cu o blândeţe care aminteau acele preţioase simţăminte de odinioară, acum atât de stricate de către dezmăţul nostru. Fără îndoială, Dl. de Goé merita o astfel de fericire. Avea douăzeci şi trei de ani, o statură frumoasă, figura încântătoare şi firea de o curăţenie întru totul făcută pentru a se potrivi cu cea a frumoasei sale verişoare. Era ofiţer de dragoni, însă nu prea bogat. Îi trebuia o fată cu zestre mare, după cum şi verişoarei sale un om înstărit fiindcă, după cum am mai spus-o, deşi era moştenitoare unică, nu avea totuşi o avere nemăsurată. Astfel, amândoi vedeau prea bine că dorinţele lor nu se vor împlini vreodată, iar jarul la care se perpeleau împreună se va stinge în suspine. Dl. de Goé nu făcuse vreodată cunoscute părinţilor D-rei de Faxelange simţămintele pe care le avea faţă de fiica lor. Se temea de un refuz, iar mândria nu-i dădea voie să se pună în împrejurarea de a-l auzi. La rândul său, de mii de ori încă şi mai sfioasă, D-ra de Faxelange se ferise să scape vreo vorbă, încât această blândă şi neprihănită poveste, ţesută de firele celei mai gingaşe iubiri, era nutrită în linişte, la umbra tăcerii. Dar orice s-ar fi întâmplat, cei doi îşi promiseseră să ţină piept oricărei încercări şi să nu fie vreodată decât unul al celuilalt. Astfel erau îndrăgostiţii noştri, când un prieten al Dl. de Faxelange veni să ceară îngăduinţa de a-i face cunoştinţă cu cineva din provincie care tocmai îi fusese indirect recomandat. "Nu fac degeaba această propunere, zise D. de Belleval. Cel de care vă vorbesc are o avere uriaşă în Franţa şi proprietăţi minunate în America. Singurul scop al călătoriei sale este să-şi caute o soţie la Paris. Poate o va duce în Lumea Nouă, este singurul lucru de care mă tem, dar, chiar şi aşa, dacă împrejurările nu vă înfricoşează prea mult, cu siguranţă că, în toate privinţele, asta este ceea ce i s-ar potrivi fiicei voastre. Are treizeci şi doi de ani, nu e prea plăcut la chip... are ceva întunecat în căutătură, dar are o ţinută foarte adorabilă şi o educaţie aleasă. — Aduceţi-ni-l, zise Dl. de Faxelange. Şi, adresându-se soţiei: Ce părere aveţi, doamnă? — Vom vedea, răspunse aceasta. Dacă într-adevăr este o partidă mulţumitoare, mă-nclin din tot sufletul, oricât de mult aş suferi la despărţirea de fata mea... O iubesc. Lipsa ei mă va mâhni, dar nu mă voi pune în calea fericirii sale. D. de Belleval, încântat de primele sale propuneri, îşi luă ziua bună de la cei doi soţi şi hotărâră ca în joia următoare baronul de Franlo să fie prezentat D-rei. D. baron de Franlo era la Paris de o lună, stând în cel mai frumos apartament al palatului din Chartres, cu un frumos grajd, doi lachei, un valet, o puzderie de bijuterii, un portofel plin cu scrisori de schimb şi cele mal frumoase haine din lume. Nu-l cunoştea deloc pe D. de Belleval, dar pretindea că îl cunoaşte pe un prieten apropiat al acestuia care, plecat din Paris pentru optsprezece luni nu-i putea fi baronului de niciun folos. Se prezentase la uşa acestui om, i se spusese că era plecat, dar că ar face bine să meargă să-l caute pe D. de Belleval, cel mai apropiat prieten al său. Astfel, D-lui de Belleval îi prezentă baronul scrisorile sale de recomandare, iar D. de Belleval, pentru a ajuta un om de treabă, nu s-a codit să le deschidă şi să-i acorde baronului întreaga grijă pe care un străin ar fi primit-o de la prietenul său dacă acesta ar fi fost de faţă. Belleval nu cunoştea de fel persoanele din provincia care îl recomandau pe baron şi nici nu auzise vreodată ca numele lor să fi fost rostit de către prietenul său, dar era foarte cu putinţă să nu aibe habar de tot ceea ce acesta cunoştea şi, de atunci, niciun obstacol nu se mai puse în calea preocupărilor dovedite lui Franlo. E un prieten al prietenului meu – este nevoie de mai mult de atât pentru a afla în sufletul unui om cinstit motivul să-l sprijine? Deci, D. de Belleval, purtând de grijă baronului de Franlo, îl conducea peste tot: la plimbări, la spectacole, la cumpărături. Îi întâlneai tot timpul împreună. Trebuia să stabilim aceste amănunte pentru a putea îndreptăţi interesul pe care Belleval i-l dovedea lui Franlo, sau motivele pentru care, socotindu-l o partidă excelentă, îl prezentă familiei de Faxelange. În ziua stabilită pentru aşteptata vizită, D-na de Faxelange, fără să-şi înştiinţeze fiica, o pune să se gătească, o povăţuieşte să fie cea mai politicoasă şi cea mai drăguţă cu putinţă faţă de străinul pe care îl va întâlni şi, dacă i se va cere, să nu se codească să-şi folosească darurile, fiindcă acest străin e un om care le este personal recomandat şi pe care D. de Faxelange şi ea au toate motivele să-l primească bine. Bătu de ora cinci: era momentul anunţat şi D. de Franlo apare însoţit de D. de Belleval. Era cu neputinţă să fi fost mai bine pus la punct, să fi avut un ton mai cumsecade, o ţinută mai cinstită. Dar, am spus-o: era ceva anume în înfăţişarea acestui om care te izbea pe loc şi numai multă artă în purtare, mult joc al trăsăturilor chipului reuşeau să acopere acest defect. Discuţia se porneşte. Se trece de la un subiect la altul, iar D. de Franlo le tratează pe toate ca omul de lume cel mai bine educat, cel mai bine instruit. Se cugetă asupra ştiinţelor. D. de Franlo le analizează pe toate. Vine şi rândul artelor: Flanlo dovedeşte că le cunoaşte şi că nu este vreuna care să nu-l fi bucurat vreodată... În politică, aceeaşi profunzime: omul acesta îndreaptă întreaga lume şi asta fără căutare, fără a se impune, amestecând în tot ceea ce spune un aer de modestie care pare a cere iertare şi a atrage atenţia că s-ar putea înşela, că este foarte departe de a fi sigur de ceea ce îndrăzneşte să propună. Se vorbeşte despre muzică. D. de Belleval o roagă pe D-ra de Faxelange să cânte ceva. Ea o face înroşindu-se, iar Franlo, la a doua arie, îi cere îngăduinţa să o acompanieze cu o chitară pe care o zăreşte pe un fotoliu. Ciupeşte instrumentul cu toată gingăşia şi îndemânarea posibile, lăsând să se vadă pe degete, fără îngâmfare, inele de o valoare uluitoare. D-ra de Faxelange începe o a treia bucată, foarte la modă. D. de Franlo o acompaniază la pian cu precizia celor mai mari maeştri. D-ra de Faxelange este poftită să citească în engleză câteva rânduri din Pope; pe loc, Franlo înnoadă o conversaţie în această limbă şi dovedeşte că o cunoaşte la perfecţie. Vizita luă sfârşit fără ca baronului să-i fi scăpat ceva, ceea ce dovedi modul în care se gândeşte la D-ra de Faxelange, iar tatăl acestei tinere persoane, entuziasmat de noua sa cunoştinţă, nu vru deloc să se despartă fără o făgăduială tainică a D-lui de Franlo că duminica următoare va pofti la cină. Seara, gândind mai puţin avântat la acest personaj, D-na de Faxelange nu se dovedi întru totul de aceeaşi părere cu soţul său. Spunea că de la prima vedere găseşte la acest om ceva într-atât de revoltător, încât i se părea că dacă vreodată va ajunge să-i ceară fiica, nu i-o va da decât cu mare durere. Soţul său se împotrivi acestui dezgust. Franlo, spunea el, este un om fermecător; şi e cu neputinţă să fie cineva mai instruit, să aibe o ţinută mai frumoasă. Ce conta înfăţişarea! La astfel de lucruri trebuie să te opreşti la un om? În rest, D-na de Faxelange nu mai avea alte griji. Nu ar fi fost prea bucuroasă dacă Franlo ar fi dorit să se înrudească cu ea, dar, dacă din întâmplare ar fi vrut-o, ar fi fost cu siguranţă o nebunie să scape o astfel de partidă. Trebuia ca fiica lor să piardă speranţa că va mai găsi cândva vreuna la fel de importantă? Toate acestea nu convingeau o mamă grijulie: ea pretindea că înfăţişarea este oglinda sufletului şi că dacă cel al lui Franlo era pe potriva figurii sale, cu siguranţă că nu acesta era soţul care trebuia să-i facă fiica fericită. Sosi şi ziua cinei: Franlo, şi mai bine gătit ca data trecută, încă şi mai profund şi drăguţ, i-a vrăjit pe toţi. După masă, l-au pus să joace cărţi cu D-na de Faxelange, Belleval şi un alt om din societate. Franlo a fost foarte ghinionist şi a făcut-o cu o demnitate deosebită: pierdu tot ceea ce se putea pierde. Acesta este adeseori un fel de a fi amabil în lume şi personajul nostru nu îl scapă din vedere. Urmă un pic de muzică şi D. de Franlo cântă la trei sau patru feluri de instrumente diferite. Ziua se încheie cu les Français, la care baronul o luă de mână pe D-ra de Faxelange de faţă cu toţi, iar apoi se despărţiră. O lună se scurse astfel, fără să se pomenească de vreo cerere. Fiecare, de partea lui, se stăpânea. Familia Faxelange nu dorea să se grăbească, iar Franlo, care, în ceea ce-l privea, îşi dorea foarte mult să reuşească, se temea să nu strice totul din prea multă nerăbdare. În sfârşit, D. de Belleval apăru, de această dată însărcinat cu o tocmeală în regulă, şi arătă hotărât D-lui şi D-nei de Faxelange că D. baron de Franlo, de baştină din Vivarais, stăpânul unor foarte mari bunuri în America şi căutând să se căsătorească, îşi aşezase privirea asupra D-rei de Faxelange şi îi întreba pe părinţii acestei încântătoare făpturi dacă i se permitea să-şi facă vreo speranţă. De formă, primele răspunsuri au fost că D-ra de Faxelange era încă prea tânără pentru a i se face o situaţie, însă peste cincisprezece zile baronul fu poftit la cină. Aici, D. de Franlo a fost pus să se explice. El zise că stăpânea trei moşii în Vivaraia cu o valoare între 12 şi 10.000 de livre rentă fiecare, că tatăl său plecând în America s-a căsătorit cu o creolă de la care a dobândit bunuri în valoare de aproape un milion, pe care, după moartea acestuia, le-a moştenit, şi că era hotărât să plece acolo împreună cu soţia sa de îndată ce se va fi însurat. Această condiţie nu-i plăcu D-nei de Faxelange care îşi mărturisi temerile. La acestea, Franlo răspunse că acum se mergea în America tot aşa cum te-ai duce în Anglia, că de această călătorie nu se putea lipsi, dar că nu va dura decât doi ani şi că în acest răstimp făgăduia să îşi aducă soţia la Paris. Deci, nu mai rămânea decât aspectul despărţirii scumpei fiice de mama sa, dar că, oricum, aceasta ar fi trebuit să aibe loc, planul său nefiind să stea tot timpul la Paris unde, fiind în rând cu toată lumea, nu putea avea aceeaşi plăcere ca pe moşiile sale unde bogăţia sa îl făcea să joace un mare rol. S-a intrat apoi în alte câteva amănunte şi această primă întrevedere luă sfârşit, Franlo fiind rugat să numească el însuşi pe cineva cunoscut din provincia sa de la care să se poată cere desluşiri după tipicul unor astfel de împrejurări. Franlo, deloc mirat de acest plan, îl îngădui, dădu sfaturi şi spuse că i se părea cel mai simplu şi cel mal grabnic să se adreseze la birourile ministrului. Mijlocul fu consimţit. Chiar a doua zi, D. de Faxelange se duse şi vorbi însuşi ministrului, care îl asigură că D. de Franlo, aflat în momentul de faţă la Paris, era foarte sigur unul dintre oamenii din Vivarais cel mat valoros şi cel mai bogat. D. de Faxelange, mai înfierbântat ca oricând de afacere, dădu de veste soţiei sale asupra acestor noutăţi deosebite. D-ra de Faxelange a fost chemată, şi fără să o mai lungească mult, chiar în acea seară D. de Franlo îi fu propus drept soţ. De cincisprezece zile această încântătoare fată îşi dăduse prea bine seama că se dorea ceva în legătură cu situaţia sa, însă, printr-un capriciu destul de obişnuit la femei, mândria impuse dragostei tăcere. Măgulită de aurul şi măreţia lui Franlo, ea îl preferă pe nesimţite D-lui de Goé, până într-atât încât încuviinţă să-şi asculte familia şi să facă ceea ce i se propunea. De partea sa, D. de Goé ar fi fost la fel de indiferent, dacă nu ar fi aflat ceva din cele ce se petreceau. Dădu fuga la iubita sa şi a fost copleşit de tristeţe din cauza răcelii pe care aceasta o dovedi. El îi vorbi cu întreaga căldură inspirată de focul ce îl mistuia, amestecă în dragostea cea mai duioasă învinuirile cele mai amare, îi spuse celei ce o iubea că vede prea bine de unde i se trage schimbarea care îl sortea pieirii, că nu ar fi bănuit-o vreodată de o necredinţă atât de crudă! Lacrimi vin să adauge jale şi străşnicie tânguirilor însângerate ale acestui tânăr. D-ra de Faxelange amuţeşte, îşi mărturiseşte slăbiciunea şi amândoi se înţeleg că nu există altă cale de a îndrepta răul săvârşit decât să-i facă pe părinţii D-lui de Goé să treacă la fapte. Acestei hotărâri i se dă curs: tânărul cade la picioarele tatălui său, îl conjură să-i ceară mâna verişoarei sale, ameninţă că va părăsi pe vecie Franţa dacă îi este respins acest hatâr şi face în aşa fel încât D. de Goé, îmblânzit, se duce a doua zi să-l caute pe Faxelange să-i ceară fiica. I se mulţumeşte pentru cinstea pe care o face, dar i se declară că nu mai este timp şi că promisiunea este deja făcută. D. de Goé, care nu acţionează decât din complezenţă şi care, la urma urmei, nu este supărat deloc văzând că sunt puse stavile unei căsătorii care nu-i convine prea mult, se reîntoarce să îi dea de veste cu răceală fiului său despre aceasta, în acelaşi timp rugându-l din suflet să se răzgândească şi să nu se mai împotrivească fericirii verişoarei sale. Tânărul Goé înfuriat, nu promite nimic. Aleargă la D-ra de Faxelange care, plutind fără încetare între iubire şi îngâmfare, este cu mult mai puţin blândă de această dată şi încearcă să-şi împace iubitul cu alegerea în ajunul împlinirii căreia este. D. de Goé încearcă să pară liniştit, se stăpâneşte, sărută mâna verişoarei sale şi pleacă într-un hal cu atât mai crunt cu cât este constrâns să-l ascundă, nu înainte însă de a-i jura iubitei sale că nu va îndrăgi vreodată pe alta, dar că nu vrea să-i tulbure fericirea. În acest timp, Franlo înştiinţat de către Belleval că este timpul să înfrunte hotărât inima D-rei de Faxelange, cu atât mai mult cu cât existau concurenţi de temut, pune totul la bătaie pentru a deveni şi mai binevoitor: trimite daruri minunate viitoarei sale soţii care, la învoială cu părinţii săi, nu se codeşte deloc să primească atenţiile unui bărbat pe care trebuie să-l privească drept soţul său. Închiriază o casă fermecătoare la două leghe de Paris şi dă timp de opt zile în şir serbări minunate pentru iubita sa. Astfel, fără a înceta să unească ademenirea cea mai dibace cu demersurile serioase care trebuie să pună totul la punct, în curând a sucit capul scumpei noastre fete şi şi-a îndepărtat rivalul. D-rei de Faxelange îi rămâneau, totuşi, clipe de amintire în care lacrimile curgeau fără voie. Avea remuşcări îngrozitoare de a fi înşelat într-atât făptura primei sale iubiri, pe cel pe care încă din copilărie îl îndrăgise aşa de mult... „Oare ce a făcut ca să merite să-l părăsesc? se întreba ea cu durere. Oare a încetat să mă mai iubească?... vai, nu, iar eu îl înşel... şi cu cine. Dumnezeule mare! Cu cine?... cu un om pe care nu-l cunosc deloc... care mă cucereşte cu bogăţia sa... şi care poate mă va face să plătesc scump această glorie pentru care îmi jertfesc dragostea. Ah! Deşartele floricele care mă cuceresc... fac ele cât cuvintele minunate ale lui Goé, cât jurămintele sfinte de a mă îndrăgi pe veci... cât lacrimile simţămintelor pe care le-nsoţeau... O, Doamne! Câtă căinţă dacă voi fi înşelată!”. Dar, în timpul tuturor acestor gânduri, zeiţa era gătită pentru o serbare, înfrumuseţată cu cadourile primite de la Franlo, iar ea îşi uita remuşcările. Într-o noapte visă că pretendentul său, transformat într-un animal fioros, o arunca într-o groapă cu sânge în care plutea o mulţime de leşuri. În van striga după ajutor din partea soţului său – el n-o asculta... Goé apare, o scoate, o părăseşte... ea leşină... Acest vis îngrozitor o îmbolnăvi pentru două zile. O nouă petrecere risipi aceste închipuiri sălbatice şi D-ra de Faxelange, cucerită, era cât pe ce să se supere pe sine din cauza tulburării pe care o simţise din cauza acestui vis himeric. Visele sunt mişcări tainice nu îndeajuns de bine desluşite. Jumătate dintre oameni le dispreţuiesc, cealaltă parte cred la ele. Nu ar fi nimic împotrivă să-i ascultăm şi să ne punem chiar în situaţia pe care o voi pomeni. Când aşteptăm deznodământul unei întâmplări oarecare, iar felul în care acesta trebuie să se petreacă ne preocupă cât e ziua de lungă, îl vom visa cu siguranţă. Or, atunci spiritul nostru, absorbit numai de această preocupare, ne face aproape întotdeauna să vedem una dintre faţetele acestei întâmplări la care nu ne-am prea gândit adeseori peste zi. În acest caz, care ar fi superstiţia, care ar fi nemulţumirea, în fine, care ar fi greşeala împotriva filosofiei să adăugăm la numărul urmărilor întâmplării aşteptate pe cea pe care visul ne-a oferit-o şi să ne comportăm ca atare. Cred că aceasta nu ar fi decât o părere de înţelepciune, fiindcă visul este cu siguranţă urmarea întâmplării despre care este vorba, un efort al spiritului care ne deschide şi ne arată o faţetă nouă a întâmplării. Că acest efort se face în somn sau când eşti treaz, ce contează; iată mereu una dintre combinaţiile găsite şi tot ceea ce faceţi din cauza ei nu poate nicicând să fie o nebunie şi nu trebuie nicicând acuzată drept superstiţie. Neştiinţa strămoşilor noştri îi conducea, fără îndoială, la mari absurdităţi. Dar se poate crede că filosofia nu ar fi avut, la rândul său, stavilele sale. Tot cercetând natura, ne asemănăm chimistului care se ruinează pentru a face un pic de aur. Să curăţim, dar să nu distrugem totul, pentru că în natură există lucruri cu totul şi cu totul deosebite pe care nu le vom afla vreodată. Totul era în pregătiri şi Franlo, grăbit să termine odată, era pe cale să stabilească ziua, când eroina noastră primi de la el, într-o dimineaţă, următoarea misivă:   Un om furios şi pe care nu îl cunosc mă lipseşte de fericirea de a da o cină în această seară, după cum îmi propusesem, pentru Domnul şi Doamna de Faxelange şi pentru încântătoarea lor fiică. Acest om, care pretinde că îi răpesc fericirea vieţii sale, a dorit să se bată şi mi-a dat o lovitură de spadă pe care sper că i-o voi întoarce peste patru zile, însă timp de douăzeci şi patru de ore trebuie să stau nemişcat. Ce pierdere pentru mine să nu pot astă seară, aşa cum speram, să reînnoiesc Domnişoarei de Faxelange jurămintele-mi de iubire. De la baronul de FRANLO.

Demelza de Winston Graham volumul                    CARTEA ÎNTÂI     Capitolul I Furtuna care s-a stârnit când se năştea Julia ar fi putut fi o prevestire. De obicei în luna mai nu izbucneau vijelii puternice, dar clima în Cornwall e capricioasă ca un copil nou-născut. Fusese o primăvară destul de liniştită, la fel de blândă ca vara şi iarna care o precedaseră. Pământul se acoperise deja cu o verdeaţă bogată. Apoi, în luna mai se porniră ploile şi vântul, florile începură să se scuture, iar fânul, culcat la pământ, părea să ceară ajutor. În noaptea de cincisprezece mai Demelza simţi primele dureri. La început apucă strâns una din coloanele patului şi se gândi bine înainte de a spune ceva. Cugetase vreme îndelungată cu un calm filosofic la încercarea care o aştepta, nu-l tulburase niciodată pe Ross cu alarme false şi nu voia să înceapă tocmai acum. Cu o seară înainte săpase florile în grădină. Pe când se întuneca, găsise un arici şi se jucase cu el, încercând să-l convingă să mănânce pâine cu lapte. Intrase în casă numai când cerul se înnorase şi se făcuse frig. Poate că durerea de-acum, din mijlocul nopţii, se datora doar oboselii. Da, ce-i drept, cam exagerase. Dar când începu să simtă ca şi cum cineva s-ar fi suit cu genunchii apăsând-o pe şira spinării, îşi dădu seama că nu oboseala era de vină. Atinse braţul lui Ross care se trezi imediat. — Ce e? — Cred, spuse ea, că va trebui s-o chemi pe Prudie. Ross se ridică în capul oaselor. — De ce? Ce s-a întâmplat? — Mă doare. — Unde? Vrei să spui că… — Da, spuse ea strâmbându-se de durere. Şi cred că ar fi bine s-o chemi pe Prudie. Ross se dădu repede jos din pat şi îl auzi cum aprinde lumânarea cu amnarul. Flacăra pâlpâi luminând camera: grinzile groase din lemn de tek, perdelele mişcându-se în suflul brizei, scaunul de lângă fereastră tapiţat cu mătase groasă, trandafirie, pantofii ei lăsaţi aşa cum îi aruncase din picioare, unul cu talpa în sus, ocheanul lui Joshua, pipa lui Ross, o muscă furişându-se încet. Se uită la Demelza şi văzu imediat că spunea adevărul. Zâmbea palid ca şi cum i-ar fi cerut scuze. Traversă camera până la masa de lângă uşă şi umplu un pahar un coniac. — Bea asta. Îl trimit acum pe Jud să-l aducă pe doctorul Choake. Începu apoi să se îmbrace. — Nu, nu, Ross; nu-l trimite încă. E noapte. Probabil că doarme. Săptămâni la rând discutaseră în contradictoriu dacă să-l cheme sau nu pe Thomas Choake. Demelza nu putea uita că nu mai departe de un an în urmă era doar o simplă servitoare şi că Choake, deşi nu era nici el decât un biet doctor, avea totuşi o mică moşie cumpărată cu banii soţiei lui; iar moşia asta îl situa pe o treaptă superioară de pe care cei de-o seamă cu Demelza nu puteau fi priviţi altfel decât ca nişte simple obiecte. Asta, desigur, până se căsătorise cu Ross. De atunci se schimbase, ştia cum să se poarte, avea maniere alese; totuşi un doctor era altceva. În faţa unui doctor era în dezavantaj. Dacă durerea era prea mare, cu siguranţă că ar fi înjurat aşa cum învăţase de la tatăl ei şi nu s-ar fi mulţumit să-ngâne câteva „Au, mă doare! Vai de mine! Doamne, Dumnezeule!”, scuzabile la o doamnă în durerile facerii. Să naşti şi să fii obligată în acelaşi timp să te porţi ca o doamnă era ceva ce ar fi depăşit-o pe Demelza. Mai mult decât atât, nu ar fi suportat prezenţa unui bărbat. Aşa ceva nu era decent. Elizabeth, vara ei, născuse în prezenţa doctorului, dar Elizabeth era aristocrată, prin naştere şi educaţie, şi privea altfel lucrurile. Ea, Demelza, ar fi preferat-o pe bătrâna mătuşă Betsy Triggs de la Mellin, care vindea peşte şi se pricepea de minune la naşteri. Ross însă nu cedase, aşa că răspunsul lui tăios, „O să-l trezim din somn”, nu o luă prin surprindere. — Ross! îl chemă ea. Pe moment durerea dispăruse. — Da? Candela lumina slab faţa puternică, brăzdată de-o cicatrice; în părul lui negru, ciufulit acum, apăreau luciri de aramă, cămaşa îi era descheiată la piept. Omul acesta de care o lega o intimitate atât de strânsă, omul acesta atât de rezervat, închis în el uneori, era un adevărat aristocrat. — Te rog, spuse ea, înainte de a pleca, te rog! Ross veni lângă pat. Urgenţa apăruse atât de repede, când el dormea, încât nu avusese încă timp să simtă altceva decât spaimă că-i venise timpul, şi uşurare că în curând se va termina. Când o sărută, îi văzu faţa umedă de sudoare şi fu cuprins de frică şi compasiune. Îi luă faţa între mâini, dădu la o parte părul ei negru şi se uită un moment în ochii tinerei sale soţii. Nu erau jucăuşi şi veseli ca de obicei, dar nici nu se citea în ei frica. — Mă întorc. Mă întorc numaidecât. Ea făcu un gest de dezaprobare: — Nu te întoarce, Ross. Du-te şi spune-i lui Prudie, atât. Aş prefera să nu mă vezi aşa cum sunt acum. — Dar Verity? Ai vrut neapărat să vină Verity. — Trimite-i vorbă mâine dimineaţă. Nu e bine să o scoţi din casă în timp de noapte. O sărută din nou. — Spune-mi că mă iubeşti, Ross. Se uită la ea surprins. — Ştii că te iubesc! — Şi spune-mi că n-o iubeşti pe Elizabeth. — Şi n-o iubesc pe Elizabeth. Ce altceva ar fi putut spune când nici el nu ştia exact? Nu era omul care să-şi dezvăluie uşor cele mai intime sentimente, dar acum îşi dădea seama că n-avea nicio putere să o ajute; numai cuvintele lui ar fi putut să o ajute. Nimic altceva nu are importanţă în afară de tine, spuse el. Să nu uiţi ce îţi spun. Toate rudele şi prietenii, şi Elizabeth şi casa asta şi mina… aş renunţa la toţi şi la toate, şi tu ştii asta, ştii asta foarte bine. Şi dacă n-o ştii, înseamnă că în toate lunile astea n-am reuşit să te fac să înţelegi şi n-am să îndrept nimic numai cu vorbe. Te iubesc, Demelza, am fost atât de fericiţi, şi vom mai fi. Păstrează această fericire, iubita mea. Păstreaz-o bine, nimeni altul în locul tău n-ar putea… — O voi păstra, Ross, spuse ea, mulţumită de tot ce-i spusese. O sărută din nou, se întoarse şi mai aprinse câteva lumânări, luă una şi ieşi repede din cameră, simţind ceara fierbinte curgându-i pe mână. De ieri vântul încetase, se simţea numai briza. Nu ştia cât e ceasul, dar bănuia că e în jur de două. Deschise uşa de cealaltă parte a scării şi intră în dormitorul unde se odihneau Jud şi Prudie. Scârţâitul prelung al uşii care se închidea prost se amesteca cu sforăitul puternic al lui Prudie. Ross se strâmbă plin de dezgust simţind mirosul sufocant de sudoare şi de aer închis. Aerul nopţii putea fi periculos, dar măcar ziua ar fi putut să deschidă fereastra ca să iasă mirosul neplăcut din cameră. Dădu la o parte perdelele patului şi-l scutură pe Jud de umăr. Jud deschise gura arătând doi dinţi mari care semănau cu pietrele de mormânt. Îl scutură iar cu putere. Căciuliţa cu care dormea noaptea îi alunecă de pe cap şi o picătură de ceară îi căzu pe chelie. Jud se trezi. Începu să înjure, dar văzându-l pe Ross, se ridică în şezut pe marginea patului, frecându-şi scăfârlia. — Ce s-a întâmplat? — Demelza e bolnavă. Cum să-i spună altfel despre Demelza când omul o ştia de când avea treisprezece ani, din ziua în care Ross o adusese acasă în zdrenţe, copil al nimănui? Du-te imediat şi adu-l pe doctorul Choake şi scoal-o pe Prudie. E nevoie de ea. — Ce are? — Au început durerile. — O, atâta lucru! Am crezut că e bolnavă. Jud se uită încruntat la bucăţica de ceară pe care o râcâise de pe cap. Ne descurcăm noi, Prudie şi cu mine. Prudie cunoaşte toate treburile astea. Nu-i greu de învăţat. Nu ştiu de ce atâta zarvă pentru nimica toată. Nu-i uşor, e adevărat, dar o dată ce-ai învăţat… — Scoală-te! Jud înţelese că trebuie să se scoale, apoi o trezi pe Prudie. Faţa ei lată şi lucioasă apăru printre şuviţele de păr negru, încâlcit şi slinos. Îşi şterse nasul pe un colţ de cearşaf. — Vai de mine! Mă duc să văd. Săraca fată! Începu să-şi pună corsetul murdar peste cămaşa de noapte. Ştiu cum s-a întâmplat cu mama. Mi-a spus cum a fost când eram pe cale să ies. M-am mişcat, m-am sucit. A fost rău de tot. Eram ca un şoricel fără vlagă. Nimeni nu credea c-o să ajung botezul. — Du-te la ea imediat, spuse Ross. Eu îl scot pe Darkie din grajd. N-ai nevoie de şa. — Poate c-am să călăresc pe deşelate până acolo, spuse Jud în silă. Dar dacă aluneci pe-ntuneric? Cazi în cap, şi-ţi rupi gâtul şi te-ai dus! Ross coborî scările în fugă. Înainte de a ieşi afară, se uită la ceasul cel nou pe care îl cumpărase pentru salon. Era trei fără zece. Curând se va crăpa de ziuă. Noaptea totul părea mai grav. În grajd nu reuşea să pună şaua pe Darkie, bâjbâind pe întuneric cu degete stângace. Se gândea că toate femeile trec prin această încercare, era ceva obişnuit în viaţa lor, sarcinile se succedau ca anotimpurile de vară. Trebuia să-l trimită pe Jud, să-l ajute să stea bine în şa; dacă ar fi căzut, prostul ar fi întârziat ore întregi. S-ar fi dus el, dar nu avea încredere să o lase pe Demelza singură cu cei doi Paynter. În faţa casei, Jud se încheia la pantaloni sub un liliac. — Nu ştiu dacă am să văd pe unde s-o iau, spuse el. E întuneric beznă. Ar trebui să am un felinar atârnat de o prăjină, o prăjină lungă. — Suie pe cal, că dacă nu te pocnesc eu cu o prăjină. Jud se sui. — Şi ce fac dacă nu vine? — Adu-l, spuse Ross, şi-l plesni pe Darkie peste crupă. Când Jud ajunse în Fernmore, la casa lui Thomas Choake, privi dispreţuitor la clădirea mică, doar cu puţin mai mare ca o fermă de ţară; doctorul ăsta, îşi spuse el, îşi dă aşa nişte aere de parc-ar locui în castelul Blenheim. Descălecă şi bătu în uşă. Casa era înconjurată de copaci mari; ciorile şi corbii se treziseră şi zburau în cercuri croncănind. Jud se uită în sus adulmecând aerul. Ieri, la Nampara, păsările zburaseră toată ziua neliniştite. La a şaptea bătaie, o fereastră se deschise scârţâind, deasupra uşii, şi un cap apăru ca dintr-un ceas cu cuc. — Hei, omule! Ce e? Ce naiba faci atâta zgomot? După voce şi sprâncenele groase, Jud ştiu că stârnise din cuib pasărea care trebuia. — M-a trimis căpitanul Poldark să vă aduc, mormăi el. Dem… ăăă doamnei Poldark îi e rău şi are nevoie de dumneavoastră. — Care doamnă Poldark, omule? Care doamnă Poldark? — Doamna Demelza Poldark, de la Nampara. E la prima naştere. — Şi ce s-a întâmplat? — I-a venit timpul. — Fugi de-aici, omule! Am văzut-o săptămâna trecută şi i-am spus căpitanului Poldark că nu va naşte până în iunie. Du-te şi spune-le că-mi menţin părerea. Fereastra se închise cu zgomot. Jud Paynter era un om pe care nu-l lăsa indiferent reaua-voinţă a oamenilor, dar care ţinea şi la comoditatea lui personală şi atunci nu-l mai interesa altceva; însă câteodată o întâmplare îl scotea dintr-ale lui, împingându-l să acţioneze. Iar acum era vorba de o astfel de întâmplare. De unde la început fusese nemulţumit de slăbiciunea şi strâmbăturile Demelzei şi de asprimea cu care Ross îl scosese afară din casă în acea dimineaţă urâtă de mai, fără să-i fi dat măcar o înghiţitură de rom înainte, reflectând mai bine ajunse la concluzia că Ross era stăpânul lui, iar Demelza era de aceeaşi categorie cu Ross. După trei minute doctorul Choake scoase iar capul pe fereastră. — Ce e, omule? Ai să spargi uşa! — Să veniţi cu mine, aşa mi s-a spus! — Obraznicule! O să pun ciomagul pe tine! — Unde-i calul? Mă duc să-l scot până vă puneţi pantalonii. Doctorul se retrase. Se auzi vocea peltică a lui Polly Choake care scoase şi ea capul ciufulit pe fereastră. Cei doi se sfătuiră, apoi Choake strigă de sus: — Aşteaptă-mă. Venim în zece minute. Jud cunoştea bine ciudăţeniile doctorului, aşa că înţelese că va veni el singur. După vreo douăzeci de minute porniră amândoi într-o tăcere de gheaţă. Ciorile zburau mereu în cercuri, croncănind. Se crăpa de ziuă. Spre nord-est se zăreau dungi verzui de lumină şi cerul spre răsărit părea de un galben palid, pe alocuri portocaliu în umbrele nopţii. Un răsărit sălbatic şi totuşi ciudat de liniştit. După vântul din ultimele zile, calmul era adânc. Când trecură pe lângă mina Grambler, ajunseră din urmă un grup de fete care se duceau la lucru cântând. Vocile subţiri şi proaspete ale tinerelor sunau plăcut în faptul dimineţii. Jud observă că oile lui Will Nanfan stăteau strânse la un loc într-un colţ ferit al câmpului. Pe drum, până la Nampara, doctorului îi trecu supărarea. Când ajunse, nu începu să se plângă, ci îl salută ţeapăn pe Ross şi urcă greoi scările. Îşi dădu seama că alarma nu era falsă. Rămase o jumătate de oră cu Demelza, îndemnând-o să aibă curaj şi spunându-i că n-avea de ce să se teamă. Apoi, văzând că tot nu se simte bine şi că asudă mult, crezu că are febră şi, pentru orice eventualitate, îi luă sânge. Demelzei i se făcu rău, dar doctorul era mulţumit, socotind că reacţia dovedea că tratamentul lui oprise febra. Dacă mai bea şi o infuzie de chinchină[1] o dată pe oră febra nu va mai reveni. Apoi plecă acasă să ia micul dejun. Ross stătu mult sub pompă lăsând să curgă apa pe el, încercând astfel să gonească gândurile negre ale nopţii. Când să intre în casă văzu în depărtare o siluetă îndesată urcând dealul călare. O strigă pe Jinny Carter, care tocmai sosise la lucru ca în fiecare zi: — Cine era? Doctorul Choake? Jinny stătea aplecată peste copilul ei pe care-l ţinea într-un coş în bucătărie. — Da, domnule. Spunea că n-o să se nască înainte de nouă, zece dimineaţa. A promis că până atunci o să se-ntoarcă. Ross încercă să-şi ascundă enervarea. Jinny se uită la el cu ochii ei credincioşi. — Cine te-a ajutat la naştere, Jinny? o întrebă el. — Mama, domnule. — Vrei să te duci să o aduci, Jinny? Am mai multă încredere în ea decât în prostul ăla bătrân. Ea se înroşi de plăcere. — Da, domnule. Mă duc imediat. O să vină bucuroasă. Făcu un pas să plece, dar se opri uitându-se la copil. — Am eu grijă de fetiţa ta, spuse Ross. Ea îi aruncă o privire, apoi îşi puse repede boneta albă şi ieşi din bucătărie. Ross intră în casă. Se opri o clipă la picioarele scării, nemulţumit de liniştea care domnea acolo, trecu apoi în salon, unde îşi turnă un pahar cu coniac, urmărind cu privirea silueta zveltă a lui Jinny care dispărea repede în direcţia satului. Se întoarse în bucătărie. Micuţa Kate nu se mişcase din loc; stătea pe spate dând din picioruşe, gângurind şi râzând la Ross. Avea deja nouă luni şi nu-şi văzuse încă tatăl care ispăşea o pedeapsă de doi ani pentru braconaj în închisoarea Bodmin. Spre deosebire de fraţii ei mai mari, care semănau cu tatăl ei, micuţa Kate era o adevărată Martin; păr castaniu, ochi albaştri, pistrui mărunţi pe năsucul cât un nasture. Nimeni nu făcuse focul în bucătărie în dimineaţa asta, micul dejun nu era pregătit. Ross scormoni cenuşa, dar cărbunii erau stinşi. Pregăti câteva surcele şi aprinse focul tot întrebându-se iritat unde plecase Jud. Ştia că va fi nevoie de apă fiartă, prosoape, ligheane, şi nu era nimic pregătit. Dracu’ să-l ia pe Choake, cu impertinenţa lui cu tot! Nici măcar nu-l aşteptase să vorbească cu el înainte de a pleca. De la o vreme relaţiile dintre ei doi se răciseră. Ross nu putea să o sufere pe proasta lui de nevastă care răspândise tot felul de bârfe despre Demelza; şi când lui Ross nu-i plăcea cineva, îi era greu să n-o arate. Acum fierbea de mânie că se afla la discreţia acelui bătrân prost, încăpăţânat, încrezut, retrograd, care era singurul doctor din regiune. Când focul începu să ardă, intră Jud şi odată cu el vântul năvăli în bucătărie. — Se pregăteşte ceva, spuse el uitându-se la Ross cu ochii lui injectaţi. Marea se umflă, e hulă. Ross dădu din cap nerăbdător. Da, cu o zi înainte marea începuse să se umfle. — Valurile se năpustesc în toate părţile biciuite de vânt. Hula s-a dus aproape şi marea e albă de spumă, ca barba lui Joe Trigg. — Ai grijă de Kate, Jud, spuse Ross. Şi pregăteşte între timp ceva de mâncare. Mă duc sus.   * Ross auzea vântul suflând puternic în depărtare. Când se uită pe fereastra dormitorului, văzu că marea era presărată cu valuri înspumate care se năpusteau din toate părţile ciocnindu-se şi spărgându-se, pulverizând apa în mii de picături minuscule. Pe pământ vântul sufla mai domolit, în rafale, dar din loc în loc vârtejurile se repezeau peste apă cu forţa unui animal nărăvaş. Cât timp Ross s-a aflat în cameră, Demelza s-a străduit să se poarte normal, dar el îşi dădu seama că abia aştepta să-l vadă plecat. Nu o putea ajuta. Amărât, coborî iar, la timp ca s-o întâmpine pe doamna Zacky Martin, mama lui Jinny. Cu faţa ei lată, pricepută, cu ochelarii pe nas, intră în bucătărie strănutând, cu un cârd de cinci copii mici după ea, vorbindu-le, certându-i, explicându-i lui Ross că n-avea cu cine să-i lase acasă – doi erau ai lui Jinny, trei erau ai ei, cei mai mici; îi dădu bineţe lui Jud, şi-l întrebă ce mai face Prudie. Simţi mirosul de prăjeală al fripturii de porc şi începu să vorbească despre mâncare; se interesă apoi de starea bolnavei, le spuse că şi pe ea o luaseră frigurile, dar băuse o fiertură cu mirodenii, lapte şi alcool înainte de a pleca de acasă. Îşi suflecă mânecile, îi spuse lui Jinny să pună la fiert pelin negru şi sămânţă de rapiţă că sunt mai bune decât toate leacurile doctoriceşti ca să ia durerile, şi dispăru în sus pe scări înainte de a apuca cineva să-i răspundă. Copiii şedeau fiecare pe câte un scaun din bucătărie, timizi, ţepeni, ca popicele la bâlci, aşteptând să fie doborâte. Jud se scărpină în cap, scuipă în foc şi trase o înjurătură. Ross se întoarse în salon. Pe masă era o dantelă începută la care lucra Demelza. Lângă dantelă se afla un jurnal de modă, proaspăt sosit de la Londra, pe care i-l împrumutase Verity. Camera era în neorânduială, praful nu fusese şters. Se uită la ulmii de afară care se clătinau ca la cutremur. Merii, deşi mai adăpostiţi, se îndoiau sub suflarea puternică a vântului. Norii negri goneau pe cer. Luă o carte în mână. Citi câteva rânduri fără să înţeleagă nimic Se auzi vântul urlând în vale. Doamna Zacky intră. — Ei, cum merge? — Merge bine, domnule căpitan. N-aveţi nicio grijă! Ne descurcăm noi, Prudie şi cu mine! Până se-ntoarce doctorul Tommie, o să fie gata. Ross lăsă cartea din mână: — Eşti sigură? — Sigur că da. Eu am născut unsprezece. Mai sunt şi cei trei ai lui Jinny. Am ajutat-o pe Betty Nanfan cu gemenii ei, pe Sue Vigus cu patru, din care trei în afara căsătoriei. Doamna Zacky nu avea destule degete ca să-i numere. Acu’ o să fie mai greu, nu ca la Jinny, dar să nu vă fie teamă, o să facem treabă bună. Mă duc să aduc nişte coniac, să-i dau o înghiţitură. O s-o ajute. Casa se cutremură brusc sub rafalele puternice ale vântului. Ross se uită pe fereastră la vremea dezlănţuită. Furia împotriva lui Choake creştea în el ca furtuna de afară. Judecata îi spunea că Demelza va scăpa, dar nu putea suporta gândul că nu i se dădea atenţia cuvenită. Demelza suferea şi nu erau lângă ea decât două femei bătrâne şi neîndemânatice. Se duse la grajd, fără să ţină seama de furtună. Ajuns la uşă, se întoarse să privească spre Hendrawna şi văzu nori de spumă care se ridicau din apa mării şi zburau ca nisipul dus de furtună. Faleza părea acoperită de fum. De-abia deschisese uşa grajdului, când vântul i-o smulse din mână trântind-o cu putere, iar pe el lipindu-l de perete. Văzu că-i va fi imposibil să călărească pe furtună. Porni pe jos. Nu era departe, numai la vreo două mile de mers. O ploaie de frunze, iarbă, pietricele şi crengi rupte se abătu asupra lui de cum ocoli colţul casei. În spatele lui vântul ridica valuri de apă mânându-le spre cer, unindu-le cu norii. Altădată l-ar fi îngrijorat distrugerea recoltei, acum asta nu părea să aibă vreo importanţă. Nu era o simplă vijelie, ci o furtună care se dezlănţuise brusc ca şi cum forţele acumulate ale urgiei, ţinute în frâu o vreme, trebuiau să se descarce într-un ceas. O cracă de ulm se rupse şi căzu de-a curmezişul pârâului. Se împiedică de ea, dar trecu mai departe întrebându-se dacă va putea ajunge până sus pe deal. Ajunse la ruinele minei Wheal Maiden, se aşeză să-şi tragă sufletul şi începu să-şi frece mâna lovită. Vântul smulgea bucăţele de piatră din zidurile vechi de granit şi pătrundea urlând prin toate găurile şi crăpăturile. După ce trecu de pădurea de pini, îl întâmpină cu toată forţa vântul care sufla dinspre câmpia Grambler, aducând cu el ploaia amestecată cu ţărână şi pietriş. Furtuna ridica în aer tot pământul arat proaspăt, frunzele, mlădiţele verzi, tot ce întâlnea în cale. Norii cenuşii se târau jos, aproape de capul lui, storşi de apă, zburând ca nişte zdrenţe alungate de mânia lui Dumnezeu. La Fernmore, doctorul Choake se pregătea să-şi ia micul dejun.   * Mâncă rinichi fript, şuncă, stând la îndoială dacă să mai ia puţin cod afumat înainte de a fi luat de pe masă şi păstrat cald pentru soţia lui care îşi lua micul dejun în pat, mai târziu. I se făcuse foame după drumul din dimineaţa aceea şi făcuse gălăgie că masa nu era gata când s-a întors. Choake avea convingerea fermă că servitorii nu trebuie lăsaţi să lenevească şi să se îngraşe. Bătaia puternică în uşă de-abia se auzi, acoperită de zgomotul tunetelor şi vântului. — Dacă mă caută cineva, Nancy, nu sunt acasă, spuse el ţâfnos, încruntând din sprâncene. — Da, domnule. Se hotărî, după ce-l mirosi, să mănânce puţin peşte, dar era iritat că trebuie să se servească singur. Îşi propti burta de masă, luă cu cuţitul o bucăţică şi o înghiţi. Cineva tuşi uşor în spatele lui ca şi cum ar fi vrut să se scuze că-l deranjează. — Iertaţi-mă, domnule. Căpitanul Poldark. — Spune-i… Doctorul Choake ridică ochii şi văzu în oglindă, în spatele servitoarei, silueta înaltă a unui om ud leoarcă de ploaie. Ross intră în cameră. Îşi pierduse pălăria, iar dantela de la mâneci îi atârna ruptă în fâşii. Apa lăsase o dâră pe cel mai bun covor turcesc al doctorului Choake. Dar ceva în ochii lui Ross îl determină pe Choake să nu observe apa de pe covor. Poldark făcea parte dintr-o familie de nobili care trăiau în Cornwall de două sute de ani, pe când Choake, cu toate aerele pe care şi le dădea, era de origină obscură. Se sculă în picioare. — Vă deranjez de la masă, spuse Ross. — S-a întâmplat ceva? — Vă amintiţi, cred, spuse Ross, că v-am angajat să o asistaţi pe soţia mea la naştere. — Păi, totul merge bine. Am examinat-o cu atenţie. Copilul se va naşte azi după-amiază. — V-am angajat ca să staţi cu ea şi să o îngrijiţi, ca doctor, nu ca un vraci ambulant. Choake se albi la faţă. — Adu-i căpitanului Poldark un pahar cu vin de Porto, îi porunci el lui Nancy, care urmărise scena cu gura căscată. Apoi, se întoarse către Ross şi, uitându-se la el de sus şi încercând să-l pună în inferioritate, îl întrebă: Ei, şi ce vă nemulţumeşte? Individul n-avea nici bani şi era şi mult mai tânăr decât el, doctorul. I-am îngrijit pe tatăl dumitale, pe unchiul dumitale, pe vărul dumitale şi pe soţia lui, pe vara dumitale Verity. Niciunul din ei nu mi-a pus la îndoială tratamentul. — Îi priveşte ce fac. Unde vă este haina? Îmbrăcaţi-vă! — Nu pot să merg călare pe vijelia asta! Uită-te la dumneata! Mi-ar fi imposibil să încalec! — Ar fi trebuit să vă gândiţi la asta când aţi plecat de la Nampara. Uşa se deschise şi intră Polly Choake cu părul pus pe moaţe şi îmbrăcată într-o rochie de casă amplă, de culoarea cireşei. Când dădu cu ochii de Ross scoase un ţipăt. — O, căpitanul Poldark! N-am ştiut! Pe aşa o vreme! Urletul vântului, sus la mine, mă îngrozeşte! Mi-e teamă să nu smulgă acoperişul, Tom, şi să nu-mi cadă în cap. Şi cum o să arăt eu atunci? — Las-că nici aşa n-arăţi prea bine cu capul vârât prin uşă, se răsti soţul ei iritat. Ori intri, ori ieşi, dar, te rog, hotărăşte-te! Polly intră, îmbujorată, se uită cu coada ochiului la Ross şi îşi aranjă părul. Uşa se trânti după ea. — Nu pot să mă obişnuiesc cu vijeliile astea din Cornwall. Jenkin spune că s-au desprins cinci plăci de pe acoperişul de la cămară, poate chiar mai multe. Cum se simte soţia dumneavoastră, domnule căpitan? Choake îşi scoase tichia de pe cap şi îşi puse în loc peruca. — O să o ia vântul, spuse Ross. — Pleci pe vremea asta, Tom? N-ai să poţi merge nici călare, nici pe jos. Şi gândeşte-te că s-ar putea să cadă copaci. E periculos. — Căpitanul Poldark e neliniştit din cauza soţiei sale, spuse Choake pe un ton neutru. — E aşa de urgent? Trebuie să te duci imediat? Îmi amintesc că la mama a durat opt ore şi patruzeci până să mă nasc eu. — Atunci şi soţul dumitale va trebui să aştepte opt ore şi patruzeci, spuse Ross. Aşa am eu poftă, doamnă Choake. Supărat, doctorul aruncă haina de casă vişinie cu care era îmbrăcat, luă altă haină şi se duse să aducă trusa şi haina de ploaie, răsturnând-o aproape pe Nancy care venea cu vinul de Porto. La întoarcere vântul bătea dintr-o parte. Choake îşi pierduse peruca şi pălăria, dar Ross recuperă peruca şi o vârî sub haină. Când au ajuns sus, lângă mina Wheal Maiden, suflau amândoi greu şi erau uzi până la piele. Înaintea lor apăru o siluetă măruntă înfăşurată într-o pelerină cenuşie. — Verity, spuse Ross când o ajunseră din urmă, nu trebuia să vii pe vremea asta. Ea îi zâmbi, cu zâmbetul ei larg, generos. — Când se ducea la mină, Betty, fata doamnei Zacky i-a văzut pe Jud şi pe doctorul Choake şi i-a spus soţiei lui Bartle. Îşi sprijini faţa udă de un copac. Staulul s-a dărâmat. Am dus vacile în magazia unde facem bere. Troliul la mina lui Digory a căzut, dar cred că nu e nimeni rănit. Ea cum se simte, Ross? — Destul de bine, cred. Ross o luă de braţ pe Verity şi porniră după doctor care înainta poticnindu-se, cu mantaua fluturându-i în vânt. Ross se gândise de multe ori că dacă unui bărbat i s-ar fi permis să-şi ia o a doua nevastă ar fi luat-o pe vara lui, pentru bunătatea şi generozitatea ei şi pentru efectul liniştitor pe care-l avea întotdeauna asupra lui. Începea deja să se ruşineze de mânia lui. Tom Choake avea părţile lui bune şi fără îndoială că îşi cunoştea meseria mai bine decât doamna Zacky Martin. Îl ajunseră din urmă pe Choake când trecea peste ramura de ulm căzută. Doi meri erau la pământ şi Ross se întreba ce va zice Demelza când va vedea ce a rămas din grădina ei. Când va vedea… Grăbi pasul. Îl cuprinse iar supărarea gândindu-se la femeile acelea care se învârteau prin casă, în timp ce Demelza se chinuia fără ajutor. Şi Choake, care plecase fără un cuvânt. Când au intrat, au văzut-o pe Jinny suind în grabă scările cu un lighean plin cu apă clocotită în mâini. Nu le aruncă nici măcar o privire. Doctorul Choake era atât de istovit încât intră în salon, se aşeză pe primul scaun, şi încercă să-şi recapete suflarea. Se uită la Ross şi spuse: — Vă mulţumesc pentru perucă. Ross turnă coniac în trei pahare. Îi oferi unul lui Verity care căzuse pe un scaun. Părul ei negru, buclat, era brăzdat de dâre umede acolo unde gluga nu-l acoperise. Îi zâmbi lui Ross şi spuse: — Am să mă duc sus când e gata doctorul Choake. Apoi, dacă totul merge bine, am să-ţi pregătesc ceva de mâncare. Choake înghiţi coniacul şi întinse paharul ca să-i mai toarne. Ross îi turnă, ştiind că alcoolul îi dă mai multă putere. — O să luăm micul dejun împreună, spuse Choake, mai vesel la gândul că în curând va mânca. Să mergem sus să liniştim pe toată lumea şi pe urmă să mâncăm. Ce aveţi de mâncare? Verity se ridică. Pelerina îi căzu de pe umeri lăsând să se vadă rochia gri de stofă groasă, udă şi plină de noroi pe poale. Ross însă nu-i văzu decât faţa pe care se citea uimirea, ca şi cum ar fi avut o vedenie. — Ce e? — Ross, cred că am auzit… Ascultară toţi. — O, spuse Ross aspru, sunt copii în bucătărie, în cămară, peste tot, chiar şi în dulapurile cu haine. De toate vârstele şi mărimile. — Sst! Tăceţi! spuse Verity. Choake luă trusa cu instrumente bâjbâind după ea cu gesturi stângace şi făcând mult zgomot. — Ăsta nu-i ţipăt de copil mare, spuse ea brusc. Ascultară iar. — Hai să mergem sus să vedem, rosti Choake stânjenit. O să mâncăm când coborâm. Deschise uşa. Ceilalţi îl urmară, dar la piciorul scării se opriră. Sus, în capul scării, era Prudie tot în cămaşa de noapte, peste care îmbrăcase la repezeală o haină; mare şi umflată, părea un sac prea plin, gata să plesnească. Se aplecă, uitându-se la ei, cu faţa ei lungă, roşie şi lucioasă. — S-a făcut! strigă cu vocea ei groasă ca de orgă. E fată. Ţi-a făcut o fată! N-am văzut până acum gâză mai frumoasă ca asta. I-am pocit niţel faţa, da-i voinică şi vioaie ca un mânz. Auzi-o numai cum ţipă! După un moment de tăcere, Choake îşi drese glasul ameninţător şi puse piciorul pe prima treaptă, dar Ross îl împinse la o parte şi urcă primul.   [1] Chinchină – arbore exotic din a cărui scoarţă se extrage chinina.

Kyoto de Yasunari Kawabata             C a p i t o l u l   î n t â i   FLORI DE PRIMĂVARA       Înfloriseră viorelele pe trunchiul bătrânului arţar. „O, iată că au dat şi anul acesta în floare!” îşi spuse Chieko zărindu-le şi întâmpinând astfel în gând gingaşa primăvară. În grădina aceea mică, înghesuită printre clădiri, arţarul părea un adevărat uriaş, cu trunchiul lui abia puţin mai gros decât trupul lui Chieko dar parcă puteai asemui trupul tinerei fete cu trunchiul acela ros de vânturi şi ploi, cu scoarţa lui aspră, năpădită de muşchi… Cam în dreptul şoldului lui Chieko, arţarul se pleca lin, ca apoi, după ce-i trecea de creştet, să se arcuiască spre dreapta. De aici, din îndoitura trunchiului, porneau crengile răsfirându-se prelungi peste întreaga grădină, acoperind-o cu ramuri aplecate, îndoindu-se parcă sub grele poveri. Puţin sub îndoitura arţarului erau doua scorburi şi-n amândouă se cuibărise câte o tufă mică de viorele ce înfloreau în fiecare primăvară. Erau acolo de când se ştia Chieko pe lume, stând aşa, la o palmă una de alta, şi după ce crescuse mai mare se gândea câteodată: „Oare se pot ele întâlni”? S-or fi cunoscând viorelele între ele? De parcă „a te întâlni” sau „a te cunoaşte” ar putea însemna ceva pentru nişte viorele! Primăvară de primăvară, nu înfloreau mai mult de trei sau poate cinci viorele în fiecare din cele două scorburi din trunchiul arţarului, dar erau frunze şi flori în fiecare an. De fiecare dată când le venea vremea „să se trezească la viaţă” şi Chieko le vedea, zăbovea pe terasă sau lângă trunchiul arţarului, privindu-le cuprinsă de tulburare şi-n inimă cu un simţământ de singurătate. „Aici să te naşti şi aici să trăieşti mereu…” Dintre clienţii ce veneau la prăvălie şi vedeau şi lăudau falnicul arţar, rar se întâmpla ca vreunul să bage de seamă că pe trunchiul lui înfloreau viorele. Copacul vânjos, noduros, bătrân dar puternic încă, acoperit până-n creştet de muşchi, mai era şi acum plin de semeţie şi farmec. Greu să mai observi şi bietele viorele ce creşteau în scorburile lui. Dar cei care ştiau de rostul viorelelor erau fluturii. Chiar acum când le zărise şi Chieko, un roi de fluturaşi albi se ridică de pe pământ într-o plutire lină spre trunchiul copacului şi începu să fâlfâie în jurul florilor. Arţarul dăduse frunzuliţe roşii, fluturii jucăuşi îl învăluiau într-o sclipire albă, iar frunzele şi florile viorelelor erau ca două umbre mai întunecate pe verdele crud al muşchiului ce învelea copacul. Era o zi blândă de primăvară învăluită într-o ceaţă străvezie.   Fluturii zburaseră, dar Chieko mai rămânea pe terasă privind viorelele. Se uita la ele şi parcă le spunea în şoaptă: „Ce frumos aţi înflorit şi anul ăsta de dragul meu! Ce drăguţ din partea voastră!” Chiar la rădăcina copacului, aşezat cam sub cele două tufe de viorele, se afla un felinar vechi de piatră. Tatăl ei îi explicase odată că figura de pe piciorul felinarului îl reprezintă pe Cristos. — Nu pe Fecioara Maria? întrebase atunci Chieko. La Kitano, în apropiere de templul Tenjin, am văzut un chip mai mare al Fecioarei Maria care semăna cu acesta. — Dacă ar fi Fecioara Maria, ar trebui să aibă pruncul în braţe, spusese tatăl laconic. Nu poate fi decât Cristos. — Ah, da… încuviinţase Chieko dând din cap. Pe urmă întrebase: — Au fost şi creştini printre strămoşii noştri? — Da’ de unde! Felinarul ăsta a ajuns întâmplător aici, l-o fi adus vreun grădinar sau vreun pietrar. Nu-i cine ştie ce de capul lui… Se poate ca felinarul acesta să fi rămas din acele vremuri de demult când creştinismul era încă prigonit în Japonia. Piatra era tocită şi mâncată de vreme, iar din figura roasă de vânturile şi ploile câtorva secole nu se mai distingeau decât vag capul, trupul şi picioarele. La vremea lui, trebuie să fi fost o lucrare executată cu foarte multă migală. Tot ce mai puteai bănui acum era că mânecile largi atârnau până jos, şi că oricine ar fi fost, stătea drept şi-şi ţinea mâinile împreunate pe piept. Forma propriu-zisă nu se mai putea recunoaşte, dar impresia pe care ţi-o făcea era cu totul alta decât aceea pe care ţi-o lăsau figurile de piatră ale lui Buda sau Jizo. Dacă înainte vreme fusese obiect de cult sau numai o podoabă exotică – nu mai ştia nimeni. Acum felinarul creştin era ţinut acolo în grădina prăvăliei, lângă rădăcina bătrânului arţar, doar pentru aspectul său de lucru străvechi. E adevărat că dacă se întâmpla să atragă atenţia vreunui client, tatăl lui Chieko spunea: — E un Crist! Dar asta se întâmpla rar. Căci cine observa felinarul înnegrit de vreme, nu stătea să-l privească mai de aproape, un felinar de grădină fiind un lucru foarte obişnuit. Întâlneşti câte unul – două la toate casele. Privirile fetei coborâră acum de la viorele la Cristul de piatră. Nu urmase vreo şcoală de misionari, dar pentru simplul motiv că-i plăcea limba engleză, fusese adesea la biserică şi citise şi Biblia. Nu se simţea însă îndemnată să aducă vreo ofrandă de flori, nici să aprindă lumânări în faţa vechiului felinar înnegrit de vreme. Nicăieri pe piatra lui nu era săpată vreo cruce. Viorelele de deasupra Cristului de piatră îi păreau a fi inima Fecioarei Maria. Chieko îşi plimbă privirile de la felinar la viorele şi deodată îi veniră în minte greieraşii ei de casă. Nişte greieraşi cântători, pe care-i creştea într-o oală de porţelan vechi de Tamba. Viorelele de pe trunchiul arţarului le descoperise de mult, pe când greieri de casă se-apucase să crească de-abia de vreo patru-cinci ani. Atunci auzise pentru prima oară greieri cântându-şi cântecul lor neîntrerupt, la o prietenă de-a ei de la şcoala medie oare-i ţinea în cameră; şi adusese şi ea câţiva acasă. — Ce trist trebuie să fie, spusese atunci Chieko, să trăieşti într-o oală! Dar prietena ei i-a răspuns că e mult mai bine aşa pentru ei decât dacă i-ai ţine într-o colivie deschisă, lăsându-i pur şi simplu să piară. Se pare că aceşti greieri sunt foarte căutaţi şi că există şi unele mănăstiri unde se fac adevărate crescătorii de greieri. Între timp, greieraşii lui Chieko se înmulţiseră. Erau atâţia, încât îi ţinea acum în două oale de porţelan vechi de Tamba. An de an, în jur de întâi iulie, apăreau puii, şi pe la mijlocul lui august începeau să cânte. Se năşteau, cântau, se înmulţeau şi mureau în aceeaşi oală strimtă şi întunecată. Dar astfel li se păstra seminţia şi era mai bine decât dacă ar fi trăit o viaţă scurtă de-o singură generaţie într-o colivie deschisă. Şi totuşi, dacă stai să te gândeşti: să-ţi petreci toată viaţa într-o oală! O oală să înfăţişeze întregul univers! Chieko ştia că „Tot universul într-o oală” era o străveche legendă din China. În oala din poveste se aflau palate, şi-n palatele acelea găseai din belşug cele mai alese vinuri şi cele mai felurite şi gustoase mâncăruri – într-o ţară fermecată de dincolo de lumea noastră pământeană. Legenda asta era povestită de pustnicii din munţi. Fireşte însă că greierii nu trăiau în oală pentru a scăpa de deşertăciunile lumii. Poate că nici nu ştiau că stau într-o oală. Şi totuşi, trăiau aşa mai departe. Cea mai mare surpriză pentru Chieko a fost o dată când a observat că puii de greier din oala în care nu schimbase bărbătuşii erau mai pricăjiti şi mai firavi. Crescătorii de greieri ştiu lucrul acesta şi, ca să evite răul, au grijă să facă mereu schimb de bărbătuşi. Acum nu era încă vremea greierilor. Nu era toamnă, ci primăvară, dar faptul că Viorelele de pe trunchiul arţarului au făcuto pe Chieko să-şi aducă aminte de greieri nu era cu totul lipsit de semnificaţie. Greierii, bunăoară, erau în oală pentru că-i pusese ea acolo, dar cum ajunseseră viorelele să-şi găsească locul în scorburi? Oricum ar fi, aşa cum au înflorit viorelele, aşa vor ieşi şi greierii anul ăsta când le va veni vremea şi vor începe să cânte. „Aşa trăieşte natura…?” Uşoara boare a primăverii se juca în părul fetei. Chieko îşi dădu şuviţele răvăşite după urechi. Se gândea la viorele şi la greieri şi-i asemuia cu viaţa ei. „Şi eu…?” Era o zi de primăvară în care întreaga fire pulsa, trezindu-se la viaţă. Numai Chieko stătea privind pierdută la nişte amărâte de viorele. Se făcuse vremea mesei şi vânzătorii din prăvălie începeau să se pregătească de plecare. Chieko îşi aminti că-i timpul să se pregătească şi ea pentru întâlnirea pe care o avea ca să meargă la sărbătoarea cireşilor înfloriţi.   Mizuki Shinichi îi telefonase ieri şi o invitase la templul Heian. Un prieten de-al lui, coleg de facultate, ca să mai câştige ceva parale se angajase pentru câteva săptămâni controlor de bilete la intrarea în grădina templului şi-l anunţase că acum era momentul când dăduseră toţi cireşii în floare. — Mi l-am angajat ca paznic personal, aşa că suntem în siguranţă, spusese Shinichi râzând uşor, şi râsul lui suna frumos. — Ne păzeşte şi pe noi? întrebase Chieko. — Păi, e paznic de poartă, ce vrei, trebuie să lase toată lumea să treacă! şi Shinichi râse iarăşi scurt. Dar dacă vrea Chieko, putem intra fiecare pe cont propriu şi ne întâlnim sub cireşii din grădină. Chiar dacă unul dintre noi va trebui să aştepte puţin, va privi singur cireşii. Doar e vorba de flori de care nu te poţi sătura privindu-le. — Dacă-i aşa, poate că Shinichi preferă să se ducă singur…? — Câtuşi de puţin! Dar ce ne facem dacă dă o ploaie straşnică la noapte şi scutură toate florile? — Atunci, nu ne rămâne decât să admirăm frumuseţea florilor scuturate. — Asta-i bună! Nişte petale strivite de ploaie şi scuturate-n noroi? auzi colo: frumuseţea florilor scuturate… — Eşti un afurisit! — Care dintre noi?   Chieko îşi alese un chimono în culori discrete. Se îmbrăcă şi ieşi din casă. Templul Heian e un templu vestit pentru serbările ce ţin de vechi tradiţii. Clădirile lui nu sunt însă prea vechi. Ele au fost înălţate în anul 1895 în amintirea împăratului Kammu, cel care cu mai bine de o mie de ani în urmă strămutase capitala ţării în Kyoto. Dar poarta zeilor şi capela exterioară au fost clădite după modelul porţii Oten şi al marii săli Daigoku din vechea reşedinţă imperială Heian, iar în dreapta şi-n stânga treptelor de la intrare cresc şi aici câte un portocal şi un cireş. E locul unde a avut loc în lanul 1938 celebrarea trecerii în rândul zeilor a împăratului Komei, ultimul care a domnit la Kyoto înainte de strămutarea reşedinţei imperiale la Tokyo. E un templu în care se fac multe căsătorii. Dar adevărata minune de aici o constituie cireşii, cu ramurile lor aplecate şi-acum pline de semeţie şi farmec încărcate de flori de-un roşu aprins. Ei sunt lucrul cel mai caracteristic pentru grădina templului Heian. Şi, în fond, ce-ar putea simboliza mai bine primăvara străvechiului oraş imperial Kyoto decât acest belşug de flori aprinse de cireş? De cum intră în grădină, roşul cireşilor năpădi în inima lui Chieko. „O, iată că am întâlnit şi anul acesta adevărata primăvară din Kyoto!” gândi ea şi rămase locului. Nu se mai sătura privind. Dar unde-i Shinichi? Să nu fi sosit încă? Se hotărî să nu admire florile înainte de al găsi pe Shinichi. O porni la vale, printre ramurile de cireş ce atârnau până jos. Îl zări culcat pe-o pajişte, ceva mai în vale. Stătea cu mâinile sub ceafă şi ochii închişi.   Surprinsă că-l găseşte aşa pe Shinichi, îşi zise că nu se cade să aştepţi în felul acesta o fată. Dar ceea ce o izbi în primul rând nu era atât lipsa de politeţe faţă de ea, cât indecenţa trupului său tolănit în iarbă. La ea acasă, în viaţa de toate zilele, nu prea avusese prilejul să vadă bărbaţi dormind şi nu era obişnuită. Poate că aşa o fi stând şi-n grădina universităţii, culcat în iarbă, cu capul sprijinit pe braţ, sau tolănit pe spate şi purtând discuţii interesante şi spirituale cu colegii lui. Fără îndoială că nu-i vorba decât de-o obişnuinţă de-a lui Shinichi! Vreo patru-cinci femei mai bătrâne şedeau lângă Shinichi. Îşi despachetaseră gustarea din cutii şi mâncau, sporovăind cât le ţinea gura. „Poate că l-a amuzat şi de aceea se aşezase lângă ele, iar apoi I-o fi furat somnul pe nesimţite!” îşi zise Chieko căutând să ia lucrurile în glumă şi să-l scuze, dar nu-şi putu stăpâni roşeaţa care-i îmbujora obrajii. Stătu aşa fără să ştie ce să facă. Nu-i venea să-l strige pe Shinichi. În cele din urmă vru să plece de acolo… Era pentru prima oară că-l vedea dormind. Era îmbrăcat corect, în uniforma de student şi avea părul pieptănat şi periat cu grijă. Genele lui lungi semănau cu genele unui copil, îşi întoarse privirile de la faţa lui. — Chieko! strigă Shinichi, sărind în picioare. Dintr-odată, Chieko simţi că nu mai are chef de nimic. — Nu se face să dormi într-un loc ca ăsta. Te poate vedea toată lumea. — Nici n-am dormit. Ştiu tot ce s-a-ntâmplat de când a venit Chieko. — Nu-i frumos din partea ta! — Ce-ar fi făcut Chieko dacă n-aş fi strigat-o? — De când am venit, te-ai prefăcut tot timpul că dormi? — „Ia te uită ce fericită arată această tânără domnişoară care se apropie de mine!” mi-am spus şi m-a cuprins puţin tristeţea. În afară de asta, mă cam doare capul. — Fericită? Eu, fericită? — ............... — Te doare capul? — Nu, nu mă mai doare. — Arăţi cam palid. — Nu-ţi face griji, mi-a trecut. — Ţi-e faţa albă ca o lamă de sabie. Mai spuseseră şi alţii despre faţa lui că-i albă ca lama lucioasă a unei săbii, dar de la Ghieko o auzea pentru prima oară. Cuvintele fetei stârniră în ei o tresărire fierbinte. — Dar sabia aceasta nu e periculoasă pentru tine, Chieko. E o sabie blândă ca şi florile, spuse el şi râse.   Chieko se-ntoarse urmată de Shinichi. Urcară puţin şi se-ndreptară spre intrarea galeriei dinspre apus. — Aş vrea să pot vedea toate florile. Dar toate, toate, spuse ea. Era de ajuns să arunci o privire asupra peretelui de cireşi roşii plângători de la intrarea galeriei dinspre apus că primăvara şi punea stăpânire pe sufletul tău. — Aici e-ntr-adevăr primăvară! Ramurile cireşilor atârnă lungi şi subţiri, acoperite până-n vârf de flori cu petale de-un roşu aprins. Ai zice că nici nu-i vorba despre nişte pomi înfloriţi, ci de flori înşirate pe ramuri. — Asta-i locul în care-mi plac florile cel mai mult, spuse Chieko, şi-l conduse pe Shinichi spre colţul galeriei. Acolo era un cireş cu ramurile întinse până departe. Shinichi se opri privindu-i florile de-aproape. — Ce feminine sunt! exclamă el. Zău, dacă te uiţi la ele mai de aproape! Rămurelele atârnă atât de delicate, şi florile sunt atât de plăpânde şi de cărnoase totodată… Roşul aprins al florilor de cireş părea străbătut de sclipiri purpurii. — Nu le-am simţit niciodată până acum atât de feminine. Ce farmec au, şi ce culoare! spuse Shinichi. Părăsiră cireşul şi porniră mai departe, îndreptându-se spre lac. Drumul se îngusta la un moment dat şi acolo era un loc de odihnă. Câţiva vizitatori şedeau pe un covor stacojiu şi beau ceai. — Chieko, Chieko! strigă cineva. Din mica ceainărie ascunsă în umbra aleii numite „Puntea inimilor senine” ieşi Masako îmbrăcată într-un chimono cu mâneci lungi. — Nu vrei să mă ajuţi puţin, Chieko? Sunt cu profesorul nostru. Avem invitaţi la ceai şi am cam obosit. — Aşa cum sunt îmbrăcată? Nu văd cum te-aş putea ajuta. Cel mult, la bucătărie. — Nu-i nimic, e bine şi la bucătărie… Cu servitul am să mă ocup eu. — Dar nu sunt singură. Când îl observă pe Shinichi, Masako o-ntrebă şoptindu-i la ureche: — Logodnicul tău? Chieko negă dând uşor din cap. — Îţi face curte? Chieko clătină iarăşi din cap. Shinichi o luase între timp înainte. — Atunci, ce faci, nu vrei să vii cu el înăuntru? stărui Masako. E loc destul. Chieko nu se lăsă convinsă. Alergă după Shinichi şi-i spuse: — E o prietenă de la cursurile de ceremonia ceaiului. E frumoasă, nu-i aşa? — Mai degrabă comună, aş zice. — Nu vorbi aşa tare. Dacă te aude! spuse Chieko şi-i făcu un semn de salut lui Masako, care rămăsese locului privind în urma lor.

Leonard’s of Great Neck Nu sunt eu sora cea drăguţă. Şi nu sunt nici cea deşteaptă. Sunt cea hazlie. De fapt, mi se spune aşa de atâta timp, de atâţia ani, încât toată viaţa am crezut că e vorba despre un singur cuvânt: Ceahazlie. Dacă ar fi să mor, şi pe cuvântul meu că nu mi-aş dori una ca asta, dar dacă ar trebui să aleg un loc pentru aşa ceva, aş vrea să mor chiar aici, în toaleta femeilor de la Leonard’s of Great Neck. Oglinzile. Arăt suplaţional[1], chiar şi în 3D. Nu sunt savantă, dar e ceva cu înclinarea oglinzilor astea în mărime naturală, cu strălucirea tejghelelor albastre din marmură şi strălucirea aurie a candelabrelor bogat ornamentate, care îmi creează o iluzie optică, transformându-mi imaginea într-un beţişor roz pal, lung şi zvelt, de amestecat cocktailuri. Pentru mine, este a opta petrecere de nuntă (a treia la care am avut îndatoriri oficiale) la Leonard’s La Dolce Vita, numele oficial al salonului de nunţi din Long Island, preferat de familie. Toţi cei pe care îi cunosc, sau cel puţin toate rudele mele, s-au căsătorit aici. Eu şi surorile mele ne-am făcut debutul în 1984 ca domnişoare de onoare la nunta verişoarei noastre, Mary Theresa, care a avut la masa mirelui şi miresei mai mulţi cavaleri şi însoţitoare decât toţi invitaţii de la celelalte mese. O fi fost nunta verişoarei un schimb de jurăminte sacre dintre un bărbat şi o femeie, dar a fost şi un spectacol pe cinste, cu costume, coregrafie şi lumini speciale, care au făcut-o pe mireasă să arate ca o stea, pe ginere – băiatul cu recuzita. Mary T. se consideră italo-americană de spiţă regală, aşa că i-a adus pe Cavalerii lui Columb să străjuiască intrarea în Sala Veneţiană a Stelelor Strălucitoare. Cavalerii erau magnifici în smochingurile lor, cu eşarfe roşii, mantii negre şi tricornuri cu pene de marabu. M-am aşezat la locul meu în cortegiu, în spatele celorlalte fete, în timp ce orchestra cânta Nobody Does It Better, dar m-am întors s-o iau la fugă atunci când cavalerii şi-au ridicat săbiile, încrucişându-le deasupra noastră. Mătuşa Feen m-a prins şi mi-a tras un ghiont. Am închis ochii, am strâns buchetul şi am luat-o la fugă pe sub lamele scânteietoare, ca şi când aş fi încercat să scap nevătămată din locul acela. În ziua aceea, cu toată teama mea de obiecte ascuţite şi zăngănitoare, m-am îndrăgostit de Leonard’s. A fost prima mea ceremonie italienească la care participasem. Eram nerăbdătoare să cresc şi să le imit pe mama şi pe prietenele ei îmbrăcate de sus până jos în paiete, care beau Harvey Wallbangers din pahare mari de cristal. Când aveam nouă ani mi se părea că Leonard’s are stil. Nu conta că, văzut de pe aleea din Northern Boulevard, localul arăta ca un cazino alb din stuc de pe Riviera Franceză în drum spre Long Island. Pentru mine, Leonard’s era o Casă a Încântării. Experienţa La Dolce Vita începe când ajungi la intrare. Aleea circulară largă pentru maşini este o replică după Pemberley, al lui Jane Austen, şi seamănă şi cu intrarea de la Neiman Marcus, lângă mallul din Short Hills. Asta e chestia cu Leonard’s: de oriunde l-ai privi, îţi aminteşte de locuri elegante pe unde ai mai fost. Ferestrele mari, pe două niveluri, te duc cu gândul la clădirea Metropolitan Opera, în timp ce fântâna ornamentală seamănă perfect cu Fontana di Trevi. Aproape ai crede că eşti în mijlocul Romei până când îţi dai seama că, de fapt, apa care cade acoperă zgomotul circulaţiei de pe I-495. Grădina este o minune a artei peisagistice, cu dreptunghiuri lungi de merişor tuns, mărginită de şiruri scunde de tisă, garduri vii de lemn câinesc tăiate în forme ovale şi arbori de ienibahar în formă de conuri răsucite precum îngheţata. Tufişurile tunse cu măiestrie în formă de animale sunt aşezate pe straturi de pietre de râu lucioase, un preambul potrivit pentru sculpturile de gheaţă care tronează în restaurantul cu fructe de mare din interior. Luminile exterioare îţi aduc aminte de localurile de striptease din Las Vegas, dar sunt mult mai stilate, becurile ascunse dând locului o lumină care clipeşte difuz. Uşa de la intrare este flancată de arbuşti modelaţi în formă de semilună. Sub ei, tufişuri joase, rotunjite slujesc ca fundal pentru păsări ale paradisului, care răsar din tufişuri ca nişte umbreluţe de cocktail. În timp, prind un moment să-mi trag sufletul în toaleta pentru femei, orchestra cântă Burning Down the House. Pentru prima dată de când a început nunta surorii mele, Jaclyn, sunt singură, şi îmi place. A fost o zi lungă. Simt în ceafă încordarea întregii familii. Când o să mă mărit o să fug în secret direct la primărie pentru că oasele mele nu mai pot suporta presiunea unei alte nunţi extravagante, marca Roncalli. O să pierd crevetele în sos de bere şi pateul, dar o să supravieţuiesc. În lunile în care am pregătit această nuntă, aproape că m-am căptuşit cu un ulcer, iar acum, desfăşurarea ei îmi provoacă o zbatere a ochiului stâng pe care n-am putut s-o alin decât ţinând pe el o suzetă rece, subtilizată de la bebeluşul verişoarei mele, Kitty Calzetti, după ceremonia religioasă. În ciuda agitaţiei, este o zi minunată, fiindcă sunt fericită pentru sora mea cea mică, pe care îmi amintesc cum o ţineam în braţe în ziua în care s-a născut, ca pe un trandafir de porţelan Capodimonte. Îmi privesc în oglindă poşeta de seară Martini acoperită cu paiete (un dar al miresei de la petrecerea dinaintea nunţii) şi-mi spun: „Aş vrea să-i mulţumesc lui Kleinfeld din Brooklyn, care a făcut-o praf pe Vera Wang în ceea ce priveşte perfecţiunea rochiilor fără umeri. Şi aş vrea să-i mai mulţumesc lui Spanx, geniul corsetelor, care a transformat silueta mea în formă de pară într-una de placă de surf.“ Mă apropii de oglindă şi îmi verific dantura. Nu există nuntă italienească fără aperitive cu scoici presărate cu fire de pătrunjel, şi ştiţi unde rămân astea. Machiajul meu profesional făcut (la jumătate de preţ) de cumnata celei mai bune prietene a miresei, Nancy DeNoia, este cu adevărat rezistent. M-a fardat cam pe la opt dimineaţa, dar arăt impecabil, chiar şi acum, la ora cinei. „Datorită pudrei Banane de la LeClerc“, spunea sora mea mai mare, Tess. Şi ştia ce spunea: tenul ei a fost afectat de două naşteri. Avem şi fotografiile ca dovadă. Azi-dimineaţă, surorile mele, mama şi cu mine, drăgălaşe (aproape) fecioare, stăteam aliniate una lângă alta, pe scaune pliante, în faţa Oglinzii Mamei din Epoca de Aur a Hollywoodului, în dormitorul casei din Forest Hills, construită în stil Tudor. — Uită-te la noi, a spus mama, înălţându-şi bărbia ca o ţestoasă. Parcă am fi surori. — Chiar suntem surori, i-am amintit în timp ce mă uitam în oglindă la adevăratele mele surori. Mama a părut afectată… iar tu… tu eşti o mamă adolescentă. — Să nu exagerăm! Mama mea de şaizeci şi unu de ani, botezată Michelina după tatăl ei, Michael (toată lumea îi spune mamei „Mike“), cu faţa în formă de inimă, cu ochi căprui depărtaţi, cu buze pline şi strălucitoare de culoarea teracotei, se privea cu mândrie în oglindă. Era singura femeie din câte cunoşteam, care ajungea complet fardată la machior. Cu excepţia unicului meu frate mai mare, Alfred (Pastila Contraceptivă), şi a tatei (căruia i se spunea Olandezul), noi, surorile Roncalli, suntem ca un club exclusiv feminin, permanent deschis. Suntem cele mai bune prietene şi ne împărtăşim totul, cu două excepţii: nu vorbim niciodată despre vieţile noastre sexuale şi despre conturile din bancă. Suntem legate de tradiţii, de secrete şi de fierul de călcat al mamei. Legătura a fost cimentată atunci când eram mici. Mama organiza ieşiri „între noi, fetele“; ne-a târât la retrospectiva Nettie Rosenstein[2] de la Institutul American de Modă sau la primul nostru spectacol pe Broadway, ’night, Mother. Când ne împingea către ieşirea din teatru mama ne spunea „Cine credea că, la final, o să se sinucidă?“, îngrijorată că ne speriase pe viaţă. Priveam lumea din sală prin elegantul binoclu de operă al mamei. În fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului, ne ducea la Palm Court de la hotel Plaza, unde ne oferea ceaiul de vacanţă. După ce ne umflam de fursecuri acoperite cu frişcă sau cu gem de zmeură, ne fotografiam – bineînţeles împreună cu mama – în costumaţia adecvată ocaziei, sub portretul lui Eloise[3]. Atunci când Rosalie Signorelli Ciardullo a început să vândă pudră minerală şi farduri din camionetă, ghiciţi pe cine a înrolat mama ca modele ambulante? Pe Tess (ten uscat), pe mine (gras) şi pe Jaclyn (sensibil). Mama a făcut reclamă la produse pentru femei cu vârsta cuprinsă între treizeci şi treizeci şi nouă de ani, fără să-i pese că pe atunci avea cincizeci şi trei de ani. — Toţi marii artişti încep cu o pânză goală, a decretat Nancy DeNoia în timp ce îmi aplica pe frunte fond de ten de culoarea cerealelor Cheerios. Eram gata să-i spun: „Oricine foloseşte cuvântul «artist» probabil că nu este“, dar de ce să o contrazic pe femeia care avea puterea să te transforme pentru eveniment în Cher cu ajutorul uneltelor din mâna ei? N-am mai zis nimic în timp ce ea mă atingea uşor cu buretele pe obraji. — Mai mascăm nasul ăsta mare… a spus Nancy, exalând un miros de mentă în timp ce îmi aplica mici lovituri intenţionate la rădăcina nasului. Le simţeam exact ca pe apăsarea fermă pe care sora Mary Joseph de la unitatea MASH de la Holy Agony o exercita asupra unei pungi cu gheaţă atunci când am fost lovită de o bâtă de baseball la ora de sport, în clasa a şaptea. Asta ca să ştiţi, sora Mary J. a spus că în viaţa ei nu văzuse atâta sânge curgând din capul unui om, şi ştia ce spune, pentru că văzuse destule ca soră în Vietnam. Nancy Enervanta[4] s-a tras înapoi şi mi-a studiat faţa, ca un arhitect. — Nasul s-a dus. Acum pot să trec mai departe la remedieri. Am închis ochii, prefăcându-mă că meditez, astfel încât Nancy să înţeleagă aluzia şi să pună capăt comentariilor despre trăsăturile mele urâte. A ales o pensulă mică, a băgat-o în apă rece şi a răsucit-o într-un pătrăţel cu ceva maron-albăstrui înăuntru. Am simţit o mâncărime pe sprâncene în timp ce îmi vopsea perii minusculi. Am crescut cu Madonna, iar atunci când ea s-a pensat, m-am pensat şi eu. Acum plătesc pentru asta.   [1] Joc de cuvinte din lb. engl.: slimsational, de la slabă şi senzaţională (n.tr.) [2] Nettie Rosenstein (1890-1980), cunoscută creatoare de modă din New York (n.red.) [3] Protagonista unei serii de cărţi pentru copii, în vârstă de şase ani, care a locuit într-un apartament din hotelul Plaza împreună cu bona, câinele şi ţestoasa ei (n.red.) [4] De Annoying, în engl.; to annoy = a enerva (n.tr.)

Centrul inaintas a murit in zori de Agustin Cuzzani Centrul inaintas a murit in zori de Agustin Cuzzani           CUPRINS:           CUVÂNTUL AUTORULUI 4           PERSONAJELE: 5           ACTUL I 6           ACTUL II 29           ACTUL III 47             PERSONAJELE:           Cacho Garibaldi – centru înaintaş al echipei de fotbal „Nahuel Athletic Club”;           Gardianul;           Vagabondul;           Preşedintele Clubului „Nahuel Athletic”;           Rodriguez – secretarul Clubului „Nahuel Athletic”           Dominga – mătuşa lui Cacho Garibaldi;           Ennesimo Lupus – magnat al finanţelor, al industriei, al comerţului şi al producţiei. Colecţionar de făpturi omeneşti;           Profesorul – fizico-matematician;           King-Kong – om-maimuţă;           Hamlet;           Nora Rodrigova – balerină clasică;           Portărelul I;           Portărelul II;           Avocatul;           Licitatorul;           D. Cannis – faimos industriaş, fabricant de frânghii;           D-na Cannis;           Dulgherissimul.           Dulgheri. Creditori. Suporteri (admiratori ai lui Garibaldi, pasionaţi după fotbal). Paji. Vânzători. Un băieţel. Un turist. Un cor de detectivi. Judecătorul-Corb. Procurorul-Corb. Avocatul-Corb. Prezentatorul programului. Călăul. Vocea crainicului.                 ACTUL I.           Vastă piaţă, cu bănci, felinare şi gazon brăzdat de alei. În fund. La marginea scenei, zidul înalt şi crenelat al unei închisori. În el, o ferestruică, luminată de la ridicarea şi până la coborârea cortinei. Are zăbrele de fier. În primul plan se văd rampe, practicabile, pasarele şi spaţii goale. La ridicarea cortinei, scena slab luminată de felinare mohorât-galbene. Un gardian apare din dreapta, legănându-şi bastonul În mână şi fluierând ceva între dinţi. În buzunar are o lanternă şi un teanc de hârtii, care se văd în parte şi care seamănă cu nişte caiete program de cinema. Gardianul înaintează şi se opreşte în dreptul unei bănci aşezate lateral, pe care o ciocăneşte cu bastonul, parcă pentru a trezi pe cineva…           GARDIANUL: Hei! Hai, trezeşte-te! (Agită bastonul.) Trezeşte-te odată! (Mai întâi se agită ceva, ca şi cum un corp omenesc s-ar mişca prin somn. Apoi apare, stând în capul oaselor şi scărpinându-se în creştet, Vagabondul. E un bărbat de cincizeci de ani, prost îmbrăcat, cu un aer neglijent. N-are însă înfăţişarea unei haimanale, ci mai curând aceea a unui filosof în mizerie. Un visător fără căpătâi, puţin cinic şi puţin sentimental. La început, clipeşte buimăcit.)           VAGABONDUL: A! Dumneata erai? Am avut un vis îngrozitor. (Trezindu-se de-a binelea.) Da’ ce s-a întâmplat, domnu’ Gardian?           GARDIANUL: Trebuie să pleci. E interzis dormitul…           VAGABONDUL: Păi, nu dorm eu. Aici, mai în fiecare noapte? O ştii doar şi dumneata.           GARDIANUL: Ordin de sus. Astăzi e interzis!           VAGABONDUL: Păi, noaptea n-a trecut încă! De ce nu mă mai laşi un pic? (Gardianul dă din cap.) Of, cum mă dor picioarele! (Gardianul dă iar din cap.) Ştii bine cât alerg toată ziua.           GARDIANUL: Nu. Ţi-am spus că nu se poate. Ordine stricte. (Misterios.) În piaţa asta o să aibă loc o ceremonie deosebit de importantă; au fost invitaţi oameni foarte de soi; trebuie să mă-ngrijesc să fie curat.           VAGABONDUL: Curat? Ai dreptate, acu’ văd şi eu. Da’ spune te rog, ce mai ceremonie o fi şi asta, că trebuie omul să se scoale din pat la patru dimineaţa. Nu-i oră prea potrivită pentru ceremonii. Aşa cred eu, cel puţin.           GARDIANUL (privind către fereastra luminată a închisorii): O să fie în zori. Vezi ferestruica ceea?           VAGABONDUL: Vreun deţinut căruia nu i-e somn.           GARDIANUL: Nu că nu i-ar fi lui somn. Nu-l lasă să doarmă în noaptea asta. Şi cum s-o crăpa de ziuă, o să-l spânzure; chiar aici, în piaţă. Acum cred că Îi dau mâncarea specială care se pregăteşte în asemenea împrejurări. Că pe urmă… (Face un gest care imită strangularea.)           VAGABONDUL (mirat, oarecum neîncrezător): Asta-i ceremonia? Şi o să-l spânzure aici?           GARDIANUL (pe un ton poetic): În revărsat de zori! (Pauză.) Din cauza orei nepotrivite, n-o să avem mult public. Dar or să vină câţiva invitaţi speciali. Îndată or să vină şi dulgherii, să ridice spânzurătoarea. Pe urmă… mă aşteaptă şi pe mine o muncă…           VAGABONDUL: Cum, adică? Ai şi dumneata o misiune în execuţia asta?           GARDIANUL: Te cred: să împart programele, să plasez oamenii la locurile lor, să menţin ordinea, să dau explicaţii. (Arată teancul de programe din buzunar.) Vezi astea? Biletele sunt foarte strict numerotate; nu se admite nici o excepţie; nici un bilet de favoare. Totul e cât se poate de bine organizat. Ce mai tura-vura… sper că m-ai înţeles… Numai noaptea asta… pe urmă, o să-ţi stea la dispoziţie, ca totdeauna.

Prefaţă   Retipărite nu demult la Paris, presa franceză anunţa apariţia Memoriilor doamnei de Boigne într-o formulă pe cât de publicitară, pe atât de ademenitoare: „Patru regimuri, trei revoluţii, ultimii regi ai Franţei, Chateaubriand, Ţarul…” Şi, într-adevăr, sute de pagini, printre care rar se poate întâmpla ca gândul să-ţi fugă sau plictisul să te cuprindă. Fineţea observaţiei este permanent dublată de reflexie, iar ineditul prezent la orice pas. Scriiturii moderne, vii, i se impune însă lectura adecvată. Parcurs alert, punctat de întrebări şi de asociaţii spontane, pe care cugetul descoperă aceleaşi permanenţe omeneşti. Perspicacităţii asociindu-i-se apoi inteligenţa, face ca remarca să dezgolească personajele dintr-o singură trăsătură de condei. Şi ce ar putea să-i scape unui spirit când necruţarea-i stă în orice gând? Nevoind deloc numai să consemne, credem noi, pe datul oferit istoric, memorialista îşi încearcă ascuţişul cugetului ori de câte ori i se oferă perspectiva generalizării. Iar dacă întâmplător cineva asociază fulguraţiile straniei contese de Boigne cu premoniţiile marchizului de Coustine, profeţiile privindu-ne vremea, capătă limpezimi carteziene. Funestele destine regale, autarhia ţaristă şi intempestivitatea cazacă privite străveziu, se transfigurează în formule istorice de după care răzbat declinuri şi cicluri spengleriene. Omenescul, indiferent de haina istorică pe care ar îmbrăca-o fenomenul ales spre manifestare, se revelează în mereu aceleaşi zvâcniri, tendinţe şi aspiraţii. Şi cui, citind finele observaţii ale distinsei doamne de Boigne i-ar putea scăpa gândul că-n istorie numai recuzita se schimbă? Chateaubriand i-a intuit primul calităţile, la care se şi referă alegoric, în timp ce Proust îi împrumută manierele. N-o copiază însă căci reflexia îi scapă din pricina retrospectivei. Distorsiunea doamnei de Boigne e perspectivă, iar gândul permanent ancorat într-un viitor pe care prezentul şi trecutul îl legitimează perfect. Deci nu „memorii”, ci pretexte istorice pentru cel mai subtil joc al perspicacităţii. Aşa ni se par observaţiile ciudatei contese de Boigne şi aşa le şi propunem interesatului cititor de polisemii. E drept însă că nu oricine citind orizontal textul, se poate delecta cu perspicacitatea-i sclipitoare. Satisfacţia ar presupune şi perpendicularitatea unui gând căutător de semne sub învelişuri limpezi şi curajul unor asociaţii în care frica de concluzii n-ar avea ce căuta. Aşa că nu Balzac, ci Stendhal (portretelor fizice substituindu-li-se cele psihice), după cum şi-n istorie Ranke mai înaintea oricui s-ar ocupa doar de fapte, se impun ca modele asociative celui ce vrea neapărat exemple. Născută dintr-o familie nobilă, cu „situaţie”, consolidată încă din anul una mie, distanţarea-i faţă de contemporaneitatea pe care n-o „iartă” şi patosul aristocratic cu care alteori ia parte la evenimente, fac din ea una dintre cele mai interesante figuri ale epocii. Proust o ia drept model pentru bizara doamnă de Villeparisis, Chateaubriand pretext al unor şfichiuiri; doamna de Staël îi caută prietenia; nu o neglijează în relaţiile ei nici doamna Récamier, iar Tocqueville se pare că era mai interesat de observaţiile ei decât de ale oricărui contemporan. Jansenistă mai degrabă decât iezuită, nu s-a sfiit ori de câte ori a fost cazul să sacrifice aparenţa spectaculară a fenomenului principiului său antrenant, adevărul vrut, celui simţit, şi proza, intenţiei premergătoare. Mondenităţii nu i-a făcut concesii decât în limitele bunei creşteri şi-n ciuda mariajului nereuşit (cu un general mai în vârstă cu treizeci de ani decât ea), compromisului social nu i-a acordat nici măcar circumstanţele „sacrei convenţii nupţiale”. Deziluzionare?! Prea puţin sau poate doar consecinţele unei lucidităţi dureroase la care nu s-ar mai putea adăuga, nici măcar intenţional, deliciile unei refulări subliniate. Prostia e sancţionată de ea prompt, oricui ar aparţine, uscăciunea şi sterilitatea fiind şi ele crud dezvăluite, iar vanitatea subliniată de două ori, în orice împrejurare. Nimeni şi nimic nu e cruţat, Analiza-i fină clivează orice escamotare şi deseori răsturnări de perspectivă scot la iveală cele mai ascunse ticluiri. Abordarea „cazurilor” se face numai „de jos în sus”, iar pozei deseori atât de piezişă nu-i scapă niciun detaliu. Absolutismul, ce-i drept, o stinghereşte, dar monarhia n-o supără decât atunci când nu este constituţională. Puterii îi preferă însă diplomaţia; devoţiunea superficială îi repugnă şi artificiozitatea nu o suportă. Este, de fapt, de înţeles; crescută aristocratic şi supradotată intelectual, cum ar fi putut tolera artificiul fără acoperire şi ignominia? Lui Ludovic al XVI-lea nu-i iartă nici „jocurile” maritale, după cum nu trece cu vederea nici superficialitatea unor curteni; şi totuşi, majestuozitatea, ca principiu, îi impune, raportând însă la ea întregul deboş pentru a întări fresca. Pe Ludovic al XVIII-lea îl vede în tot dezechilibrul inteligenţei încurcate în inutil, în jocul unei politici neesenţiale, iar pe Carol al X-lea, inteligent, bigot, desfrânat şi stupid, neputând renunţa la senzualitate, într-o lume care-i repugnă totuşi. Şi precum monarhul, aşa şi Curtea aristocrată şi impotentă. Ducii, conţii şi pairii îşi concurează suveranul în cele mai vane aspiraţii, în timp ce primejdiile le ameninţă surparea privilegiilor. Burbonii sunt cei mai ilustrativi în acest sens şi cu ei doamna de Boigne este şi cea mai neînduplecată în sancţionarea laşităţii. La cei din ramura Savoiardă o supără degenerescenţa unei vieţi tensionate haotic de abjecţie şi desfrâu. Şi după cum nici reginei Angliei nu-i iartă senzualismul excesiv, deşi rafinat, nici ţarului nu-i trece cu vederea duritatea esenţei de cazac. Până şi suveranului pontif îi reproşează ramolismentul şi turpitudinea, nepermise totuşi la vârsta lui. Respect îi impune doar politica externă a lui Vergennes şi tratatul de la Versailles care-i restaurează Franţei întreg prestigiul compromis. Pe Calonne, Loménie şi Brienne îi tratează drept incapabili, în timp ce toată admiraţia i-o acordă lui Necker, prolificul ministru de finanţe, convulsiv antrenat să realizeze imposibilul pe care doar Talleyrand îl izbuteşte. Şi ca şi La Rochefoucauld, nu-şi stăpâneşte incisivitatea decât în faţa lui Richelieu şi Decazes, care imprimă istoriei Franţei un mers mai liberal, împreună cu baronul Louis. Carbonarii o entuziasmează, dar numai ca factor reactiv în faţa unui rău nevindecabil totuşi. Iar lui Carol al X-lea, cu toate succesele expediţiei lui în Alger (în care vede însă şi raptul unei monarhii hrăpăreţe), nu-i iartă mai ales ordonanţele din 25 iulie 1830 în urma cărora se dizolvă Camera, se modifică radical Carta şi se suprimă întreaga libertate a presei. Măsură îndrituită din punct de vedere totalitar, provocând însă revoluţia din 1830, şi ulterior sfârşitul monarhiei. Furioasă de eşecurile unor capete încoronate incapabile să înţeleagă istoria, le atacă întreaga recuzită cu o deosebit de fină ironie. Şi toţi, începând cu majestăţile lor şi sfârşind cu ultimele elemente ale unei ierarhii de păpuşi îşi primesc judecăţile aspre şi consideraţiile meritate, în care exactitatea observaţiei se asociază cu rigoarea spiritualului detaşat de compromisul cotidian. Uşurinţa cu care aceştia conduc popoarele o revoltă însă cel mai mult iar duritatea reprimantă de-a dreptul îi repugnă. De o inteligenţă tot atât de efervescentă ca a doamnei de Staël, îşi face din politică tărâm de studiu, iar din observaţie prim instrument de lucru. N-o împiedică în exersarea suplului intelect decât limitele bunei cuviinţe şi ale creşterii sale alese. Motiv de altfel nou, pentru care şi portretistica ei vizează mai puţin aspectele fizice ale personajelor cât personalitatea lor, fineţea observaţiei şi puterea-i de pătrundere aducând, mai degrabă, prin perspicacitate şi dezinvoltură, cu cele ale unui La Rochefoucauld sau Retz decât ale unui Saint-Simon sau Rollin. Nici nu l-ar fi putut astfel surprinde pe Chateaubriand în posturi mai puţin grandioase decât cele vrute de el sau pe doamna Récamier în intimitatea relaţiilor sale cu ducele de Orléans, marea ei slăbiciune monarhică, pe care atâtea ambiţii şi interese o împinseseră spre tronul Franţei. Să trăieşti în culisele atâtor monarhii, să-ţi dai seama de „subsolurile” atâtor aranjamente, să treci prin trei revoluţii cu restauraţiile lor şi să apuci un „fin du siecle” cu toate evenimentele sale semnificative, ni se pare însă nu numai destin ci şi şansă istorică. Cum altfel ar fi putut observa ea ce a observat la personajele sale, dacă acestea, aidoma celor din teatrul shakespearian, desprinse de grija cotidianului şi totuşi atât de preocupate de el, n-ar fi avut toată libertatea şi posibilităţile de a-şi proiecta istoric aspiraţiile, intenţiile, ambiţiile şi vrerile sau exersa intelectul întru diatribă şi reflexie? Şi totuşi, cu inteligenţa-i vie, n-a vrut decât să pătrundă, să-şi explice ca să expună şi, poate (de ce nu, când viaţa alături de un soţ mult mai în vârstă decât ea o privase de atâtea alte delicii?), compensativ, să-şi ofere satisfacţia unor gânduri sau intuiţii fără oprelişti. În afară de aceasta, pascaliana-i remarcă (întâlnită de altfel şi la La Rochefoucauld) privind imixtiunile inimii în treburile minţii, motivaţiile şi explicaţia compromisului, îndrituirea pesimismului raţional, recomandarea raţionalismului liberal şi a unei supleţe amestec „d’ésprit de finesse et de géométrie” operând şi-n discurs şi-n politică fac din ea nu numai îndrăzneţul martor al vremii sale, ci şi judecătorul ei. Mai puţin extremistă decât ar fi intenţionat să fie, sau cum am mai spus, exprimându-ne în limbajul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, jansenistă mai degrabă decât iezuită este, în orice i az, o conştiinţă vie şi nepătată a acelor vremi (atât de complexe, de altfel), animată mai ales de dorinţa relevării adevărului, indiferent care ar fi fost acesta, a recunoaşterii celor mai ascunse vreri şi imbolduri spre acţiune, păstrând totuşi măsura în proiecte şi acel „juste milieu” francez în judecăţile-i de valoare. Aşa se explică faptul că-n salonul ei din Faubourg Saint Gérmain (ce modă şi ce „spaţiu” al dezbaterilor spirituale!) aristocraţia feminină n-o uluieşte, ca pe Balzac de pildă, cea masculină n-o entuziasmează, iar manierele şi trucurile unor abilităţi versatile nu-i stârnesc prea mult admiraţia, ştiind să zgârie întotdeauna pojghiţa prea marii politeţi, ca să descopere sub ea adevăratele intenţii ale orgolioaselor eu-ri. „Il est trop poli pour être honnête” era doar o formulă franceză stabilită în acele secole. Şi cum s-ar fi putut ca tocmai spiritul ei să nu dea dovadă de o astfel de prevedere?   *   Cititorului nostru i se pun însă în faţă spre lectură numai o parte din imensitatea observaţiilor şi amintirilor neastâmpăratei contese. E o selecţie totuşi judicios făcută, întrucât, prin alegere, nu s-a urmărit atât relevarea picanteriei, a aventurii, a laturii umoristice sau a acelui „coté d’ésprit” francez, cât prezentarea înaltei aristocraţii din acea vreme, pe care, de fapt, o animau aceleaşi şi aceleaşi mari probleme omeneşti. Iar „mătuşa” care-şi aminteşte (formula autoarei memoriilor pentru motivaţia titlului) e doar un „trouvail” justificativ pentru opera recomandată ca mijloc terapeutic împotriva degringoladei morţii şi a pierderii tradiţiilor. Demersul creativ este şi el interesant. La început o nevoie de a trăi într-un trecut în care o proiecta prezentul lipsit de nădejde, apoi dorinţa de a-şi potoli regretele unor amintiri care nu se lăsau nici ele uitate, mai ales într-o vreme atât de torsionată de suferinţă; motivaţie generală sau explicaţie a imboldului determinativ în elaborare. Ca desen, însă, lucrurile sunt mult mai simple. Mai întâi, o desfăşurare a amintirii amintirilor moştenite dintr-o mare familie aristocratică despre viaţa de la Curtea din Versailles şi care, deşi descrise cu dezinvoltura femeii care ar lucra la gherghef, (formula contesei), prezintă totuşi un deosebit interes pentru iniţierea în tainele culiselor monarhale şi în descrierea etichetei de la Curte, de pildă, nu interesează atât faptul în sine, cât gustul artistic care-l determină cu toate normele estetice după care se şi desfăşoară. Obiceiurile de la Curtea regală nu sunt însă interesante pentru complicaţia sau strălucirea lor, cât pentru simbolica pa care o reprezintă în demersul instituirii unor permanenţe cărora atât regele cât şi marea aristocraţie trebuie să le facă faţă. Dar oare rigorile ţinutei nu le trădează pe cele ale spiritului? Monarhul, de pildă, trebuia să strălucească nu numai în ţinută, ci şi în replici: „Se vede, îi spunea el unui jucător de table cu care juca zilnic şi care juca cu multă patimă, se vede că joci pe banii dumitale, în timp ce eu joc pe ai altora”. Iar regina să-l secondeze, vădind, dacă nu aceleaşi calităţi spirituale, cel puţin aceeaşi modă în augustele-i desfăşurări. Adică, reţinerea-n manifestările de orice gen, măsura-n lucruri, cochetăria şi deseori numai aceasta, mai ales în relaţiile afectiv-amoroase. Pentru ea era astfel firească şi chiar binevenită curtea pe care i-o făcea contele suedez Fersen, după cum, însă, tot dictat de modă, îi era şi refuzul patimei acestuia în momentul când tensiunea sa afectivă depăşise o anumită măsură (aşa se explică şi îndepărtarea lui de la Curte şi plecarea în America). De unde şi reţeta: devotament fără margini în afecţiune, sinceritate) respect, dar şi o deosebită discreţie în manifestare. Faţă de aceste precepte de conduită, de o rigoare uneori de-a dreptul stingheritoare, toată admiraţia, mai puţin însă interesul, decât doar estetice, deoarece era firesc ca manifestările aristocratice să fie îndeaproape observate tocmai în cadrul impus de ele. Aşa se explică lumina deloc favorabilă în care este prezentată doamna de Polignac, doamnă de onoare, dar a cărei prestanţă e ştirbită de un comportament în care se vădeşte lipsa de caracter – concept atât de riguros forjat şi el în anteriorul secol al clasicismului – şi de spirit. Nici contelui de Artois, apoi, cu tot rangul său, nu i se poate trece cu vederea lipsa de stil în comportamentul pe care-l etala cu prea multă dezinvoltură, precum şi ticăloşia, privită însă tot ca semn al unei şi mai grave lipse de gust. În aceeaşi măsură, însă, nici soţiei sale, contesa de Artois, nu i se iartă prostia, morocăneala şi dizgraţiozitatea. Xenofilia lui Ludovic al XVI-lea, o altă trăsătură a caracterului respectivului monarh, privită însă ca semn de mare largheţe a spiritului, e tot atât de amendată când farsa i se substituie obiectului fără putinţă de depistare. Cazul prinţilor Chio, doi ţărani, de fapt, din Berry, care-l păcăliseră pe rege dându-se drept moştenitori ai imperiului din Orient, fără însă ca ţinuta, manierele şi comportamentul lor, rămase de altfel proverbiale în istorie, să le trădeze vreodată adevărata origine. Orice morav, gest sau fapt mai răsunător este analizat în lumina canoanelor bunei cuviinţe şi taxat ca valoare după gradul semnificaţiei sale. Ce importanţă capătă astfel ţinerea sfeşnicului în momentul ceremonialului culcării regelui, când lumina acestuia trebuia să-i faciliteze rostirea rugăciunii, cerere de coborâre a graţiei divine pentru întregul regat! Şi aceasta într-un ansamblu aproape ritualic de gesturi în care până şi ridicolul ulterior, prevăzut însă, era circumscris de indignare. Revoluţia din 1789, ca şi celelalte la care a asistat, e considerată ca un revers al neglijenţelor monarhice, al unui orbitor orgoliu aristocratic faţă de abuzurile comise-n cotidian, ceea ce trădează o mai mare apropiere a gândirii contesei de Boigne de Bossuet, decât de iluminiştii secolului al XVIII-lea, iar Emigraţia un fapt istoric salvator doar din punct de vedere fizic pentru aristocraţia franceză, câtuşi de puţin şi pentru prestigiul ei, pe care nici Restauraţia nu reuşeşte să-l mai restabilească în vechile tipare. Cu ocazia emigrării e prezentată însă şi nobilimea italiană şi engleză, monarhia napolitană, londoneză, precum şi toate moravurile legate de viaţa curteană străină. Moment critic, de altfel, pe fundalul căruia se profilează caractere, se năruie prestigii, se verifică autenticităţi şi se restabilesc principii uitate. Prilej însă atât de, manifestare a ridicolului cât şi a grandorii, modestiei sau sincerităţii. Dar nu mai puţin şi ocazie de verificare a dictonului că după cum talentul nu poate acoperi turpitudinea, nici eticheta o falsă nobleţe. De remarcat însă pentru aristocraţia engleză din acea perioadă un fapt deosebit de interesant: amestecul său de suprarafinament francez, de imaginaţie, fineţe şi gust, cu o deosebită nepăsare faţă de grosolănia vulgară (cavalerul Legard). Raportate apoi la aceleaşi criterii de judecată, interesante sunt şi observaţiile referitoare la mutaţiile pe care oamenii le pot suferi pe parcursul duratei, atunci când la orizontul dezastrului nu se-ntrevede nicio speranţă. Cazul acelui servitor al familiei de Osmond, Bermont, oscilând între grandoare şi josnicie tocmai în funcţie de momentele în care îi apare şi dispare bunul simţ. În aceleaşi circumstanţe, autoarea memoriilor se judecă însă şi pe sine, acuzându-se dar şi motivându-şi în acelaşi timp gestul mariajului făcut la înghesuială. Necugetarea e pusă pe seama tinereţii, iar consecinţele suportate cu deplina conştiinţă a intenţiei sacrificiului făcut. Francheţe deci, apoi stoicism şi resemnare, în lumina celei mai necruţătoare lucidităţi. Niciodată însă ea n-a ascuns nici parvenitismul soţului său, voinţa-i de putere şi postura ei de păpuşă-automat (cu toată subţirimea educaţiei şi a intelectului său) în mâinile lui. Dar nici n-a cârtit împotriva ei, socotind-o ca pe un preţ al salvării propriilor părinţi. De fapt, datorită acestui mariaj şi datorită situaţiei de emigrantă, vede şi întreg spaţiul vest-european, Italia, Elveţia, Ţările-de-Jos şi Anglia, spectru etnic a cărui unitate de structură e asigurată de unitatea, de participarea la o cultură cu dominante creştine. Zgârcenia saxonă o motivează însă ca revers al risipei atât de condamnată dealtminteri din punct de vedere moral; prevederea germană o socoteşte ca semn al grijei (caracteristică fundamentală a autenticităţii), iar disponibilitatea italiană ca pe o mare virtute a spiritului latin, generos şi puternic. Restauraţia şi sfârşitul Imperiului reprezintă perioada în care dispersării îi urmează reafirmarea spiritului pe baza evidenţelor obţinute şi a învăţămintelor trase. Din păcate însă o experienţă vastă, dar se pare că nu şi suficientă pentru ca erorile să nu se mai repete. Nevoia de compensare prevalând evidenţa măsurii, va duce din nou la excese pe care insul, privat odinioară de necesar, nemaiputându-se stăpâni, le va converti iar în imperative, astfel ajungându-se din nou la reacţii şi conflicte istorice. Numai că răgazul postrevoluţionar e şi prilej de noi aprofundări şi mijloc de contractare al unor noi relaţii culturale. Din contactul cu Chateaubrind reţine patosul grandorii romantice, iar din prietenia cu doamna de Staël, fiica lui Necker, subtilitatea reflexiei distilate prin două etnii, mijloc deosebit de eficace în crearea unei înţelegeri ameliorate a spiritului francez faţă de cel german. Doamna Récamier o fascinează cu abilitatea-i procedurală – manifestată la toate nivelurile şi-n toate împrejurările – cu gustu-i deosebit de rafinat, cu diplomaţia ei şi, în orice moment, cu ţinuta. De la actorul Talma reţine naturaleţea expresiei verbale, lipsa de emfază, iar de la Benjamin Constant arta de a-şi transpune în scris observaţiile. Îi repudiază însă atât gelozia lui cât şi a doamnei de Staël, explicându-şi-o, totuşi, la amândoi, prin izbucnirile pasionale anulatoare a principiilor clasice de păstrare a echilibrului. Pe seama fricii de singurătate îşi pune – atât ei cât şi lui Chateaubriand şi lui Byron, pe care-i cunoscuse foarte bine – întreaga creaţie. Motiv declanşator al procesului poate, cauză unică însă, în niciun caz. Dar se pare că uneori şi cele mai subtile spirite simplifică.

Muncile lui Persiles si ale Sigismundei de Miguel de Cervantes REPERE ŞI SUGESTII INTRODUCTIVE       Terminat cu patru zile înaintea morţii (scriitorul a murit la 23 aprilie 1616), când aşterne pe hârtie ultimele rânduri – dedicaţia către contele de Lemos –, romanul Los trabajos de Persiles y Sigismunda. Historia septentrional a fost copilul târziu, îndelung aşteptat şi după toate aparenţele, cel mai îndrăgit al lui Cervantes. Publicase în 1585 prima (şi, cu toată dorinţa de a-l continua, şi ultima) parte din La Galatea, roman pastoral în gustul vremii, relevabil însă prin bune intuiţii psihologice – însingurarea eroilor punându-i în faţa propriilor trăiri lăuntrice – şi cu afluxuri de experienţe personale ce-i vor inunda întreaga operă. Urmase o foarte lungă perioadă de cvasităcere, până în 1605, când, la 58 de ani, tipăreşte prima parte din Don Quijote. Ε sigur însă că în toţi aceşti ani a meditat şi a scris mult, atacând, după obi­ceiul său, mai multe opere deodată, şi în genurile cele mai di­verse – teatru, proză, versuri. Odată apărut, Don Quijote îi şi adusese faima universală. În 1613 îi apar Nuvelele exemplare, în Prologul cărora ne întâmpină şi cea dintâi menţiune explicită despre Persiles şi Sigismunda: adresându-se „preaiubitului citi­tor”, îi mărturiseşte că „după ele (e vorba de Nuvelele exem­plare, n.n.), dacă viaţa nu mă părăseşte, îţi ofer Muncile lui Persi­les, carte ce cutează a se lua la întrecere cu Heliodor, de nu cumva, de prea multă cutezanţă, are să iasă cu mâinile sus”. Vi­itorul roman e menţionat şi un an mai târziu, în capitolul IV al Călătoriei spre Parnas (Viaje del Parnaso), poem alegoric în ter­ţine despre viaţa literară: „Yo estoy, cual decir suelen, puesto a pigue / para dar a la estampa al gran Persiles / con que mi nombre y obras multiplique” („Sunt, cum se obişnuieşte să se spună, pe punctul / de a da la tipar pe marele Persiles, / cu care să-mi sporesc numele şi operele”). În 1615, dedicându-şi volumul Ocho comedias y ocho entremeses (Opt comedii şi opt intermedii) contelui de Lemos, vorbeşte iarăşi despre apariţia la o dată apropiată a „marelui Persiles” („Luego irá el gran Persiles”), pentru ca în acelaşi an, cu prilejul publicării părţii a doua din Don Quijote, în Închinarea către acelaşi conte de Lemos, să-şi precizeze refe­ririle la romanul său, pe care nu avea să-l mai vadă tipărit: „Cu vorbele acestea [...] mă despart şi de înălţimea-voastră, oferindu-vă caznele lui Persiles şi ale Sigismundei, carte pe care voi sfârşi-o în patru luni, Deo volente; carte care urmează să fie şaua cea mai proastă sau cea mai bună din câte s-au alcătuit în graiul nostru, vreau să spun din cele făcute pentru trecerea plăcută a timpului; şi mai trebuie să spun că mă căiesc de-a fi zis «cea mai proastă», fiindcă, după părerea prietenilor mei, e pe cale să ajungă la treapta cea mai înaltă a desăvârşirii. Fiţi înălţimea-voastră să­nătos, aşa cum doresc eu, fiindcă în curând Persiles vă va săruta mâinile, iar eu picioarele, ca slugă ce mă aflu a înălţimii-voastre” (trad. E. Papu). Tipărit postum, în 1617, romanul s-a bucu­rat de la bun început de un mare succes, comparabil cu acela al lui Don Quijote, a cunoscut zece ediţii în scurt timp, a fost tra­dus în franceză, italiană şi engleză, şi a fost imitat în proză şi dramaturgie. După o carieră la fel de strălucită în secolul al XVIII-lea, a căzut în uitare şi a sfârşit prin a fi considerat ca o eroare de bătrâneţe a tui Cervantes, ca un act de apostazie, ca o incredibilă abandonare a formulei estetice novatoare din Don Quijote, şi ca o concesie regretabilă faţă de estetica generată de Contrareformă, în spiritul conciliului tridentin. S-a impus astfel treptat imaginea unui Cervantes dihotomic: William Hazlitt măr­turisea că a amânat indefinit lectura Galateei şi a lui Persiles din pricina convingerii ferme că aceste opere nu numai că nu i-ar fi sporit preţuirea faţă de autorul lui Don Quijote, ci, dimpotrivă, i-ar fi şi diminuat-o în parte; criticii ulteriori aveau să denumească mai nuanţat pe aceşti „doi” Cervantes, pe cel „bun” şi pe cel „rău”: Menéndez Pelayo avea să vorbească despre un Cervantes roman­tic în opoziţie cu unul realist; mai tranşant, Cesare de Lollis (în Cervantes reazionario, Roma, 1924) face distincţia între un Cer­vantes „reacţionar” şi unul „progresist”; Ortega y Gasset vor­beşte de „ipocritul sincer”, ca şi Américo Castro; Helmut Hatzfeld vede un „Cervantes der Urerlebnisse” („un Cervantes al trăirilor primordiale”) şi un „Cervantes der Bildungserlebnisse” („al trăirilor culturale”). Abia în ultimii 30-40 de ani critica a început să examineze mai atent şi cu mai multă înţelegere cartea postumă a lui Cervantes, problemele puse de ea dovedindu-se atât de complexe şi de complicate, încât în anii din urmă un cercetător american a simţit nevoia să-i consacre două volume de sine stă­tătoare (Alban K. Forcione, Cervantes, Aristotle and the Persiles şi Cervantes’ Christian Romance, A Study of Persiles y Sigismunda, ambele apărute la Princeton University Press în 1970 şi respec­tiv, 1972); principalul câştig al acestor cercetări şi al altora, la care ne vom mai referi pe parcursul acestor însemnări (Rafad Osuna, Antonio Vilanova, Juan Bautista Avalle-Arce etc.) este acela de a fi restabilit o viziune unitară şi integratoare asupra operei lui Cervantes şi de a alege unghiurile optime de judecare a fiecărei opere în parte pe baza unei corecte dozări a criteriilor interne şi externe. Ce înseamnă Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei în an­samblul operei lui Cervantes? Despre Don Quijote Ortega y Gasset spunea: „Nu există nici o altă carte cu o putere atât de mare de aluzii simbolice la înţelesul universal al vieţii, şi totuşi nu există nici o altă carte în care aflăm mai puţine anticipări, mai puţine Indicii pentru propria ei interpretare” (trad. Andrei Ionescu). În Persiles, ideologia e mai evidentă, ambiţia teoretică se străvede la tot pasul, cartea e construită minuţios ca un mecanism de cea­sornic, echilibrată cu o rară ştiinţă a contrastelor şi a potenţărilor reciproce. Într-o viziune ca aceea inaugurată de romantism şi prelungită până în zilele noastre şi pentru care cea mai însem­nată virtute a unei opere de artă este spontaneitatea, e firesc ca o scriere precum Persiles să fie privită cel mult cu indulgenţă în comparaţie cu Don Quijote. Ciudatul chiasm genetic al celor două cărţi le apropie însă oarecum destinele şi le probează unitatea profundă, ca roade ale obsesiilor aceluiaşi spirit creator: Don Quijote se clădeşte pe adversitatea declarată cu un gen lite­rar (romanul cavaleresc) şi ajunge la forma cea mai bogată şi mai liberă a romanului total premodern; Persiles se întemeiază pe emulaţia declarată cu un gen literar vechi, reluat de Renaştere (epopeea) şi cu romanul „bizantin” (mai bine zis grecesc) şi ajunge să fie în cele din urmă o transfigurare a romanului cava­leresc de aventuri într-un tip de roman al peregrinării simbolice a vieţii şi totodată, al tentaţiei experimentaliste. Se pare că şi cronologic aceste două romane ale lui Cervantes au fost elaborate paralel. Una din ipotezele cele mai recente în acest sens îi apar­ţine lui Juan Bautista Avalle-Arce şi e expusă în introducerea la ediţia sa din Persiles (pp. 16-19). După opinia sa, la care ne raliem, trăgând însă concluzii puţin diferite, dispunem de trei re­pere destul de sigure în încercarea de a data opera. Ε vorba, în primul rând, de prezenţa în Persiles (I, XVIII) a unui citat dim Pliniu cel Bătrân (Nat. Hist., VIII, XXII), preluat cu asemenea exac­titate şi în termeni atât de asemănători, încât se poate presupune cu toată îndreptăţirea că Cervantes a avut la îndemână (sau chiar „pe masa de lucru”, cum spune Avalle-Arce) proaspăt apăruta tra­ducere spaniolă din polihistorul latin, dată la lumină de Jerónimo de Huerta în 1599, la Madrid: e limita cronologică cea mai înde­părtată la care se poate plasa, după toate probabilităţile, momen­tul de început al redactării primului bloc din romanul său pos­tum (cărţile I-II), operaţie încheiată pe la 1605; reperul ce permite stabilirea acestei date e furnizat de un pasaj foarte im­portant din punctul de vedere al concepţiilor lui Cervantes despre roman şi desprins din Don Quijole, I, XLVII (reamintim că prima parte din Don Quijote a fost publicată în 1605). Pasajul cu pricina face parte din răspunsul dat de preot la judecata formu­lată de către canonicul din Toledo despre cărţile cavalereşti, pe care acesta din urmă le osândeşte fără nici o rezervă: „Împotriva tuturor vorbelor rele pe care le spusese [canonicul, n.n.] pe soco­teala unor asemenea cărţi, [preotul, n.n.] găsea în ele şi ceva bun, şi anume, prilejul pe care-l ofereau unui spirit deosebit de a se da pe faţă între scoarţele lor; căci cărţile de cavalerie dădeau con­deiului câmp larg pe care să poată goni fără piedici, descriind naufragii, furtuni, ciocniri piept la piept şi bătălii, zugrăvind câte un căpitan viteaz cu toate însuşirile cerute ca să poată fi cineva aşa, adică arătându-l ca pe un înţelept, ce prevede şi întâmpină ter­tipurile viclene ale vrăjmaşilor, şi ca pe un vorbitor plin de elocinţă, în stare să-şi înflăcăreze ori să-şi ţină în frâu soldaţii, matur în sfaturile măsurate pe care le dă şi luând hotărâri cu repeziciune, la fel de cutezător atunci când e vorba să aştepte [...], ca şi atunci când e vorba să treacă la atac; zugrăvind alte dăţi, mai o jalnică întâmplare tragică, mai o păţanie hazlie şi surprinzătoare[1], în care apare ici o femeie cum nu se poate mai frumoasă, mai cinstită, mai înţeleaptă şi mai cuviincioasă în purtări, colo un cavaler cu adevărat creştin, viteaz şi măsurat, ici un fanfaron peste măsură de necioplit, colea un principe curtenitor, plin de virtuţi şi bine­crescut; înfăţişând, apoi, vrednicia şi credinţa vasalilor, măreţia de suflet şi mărinimia seniorilor, şi putând să se arate când bun astrolog, când iscusit cosmograf, când priceput în muzică, când meşter în orânduirea treburilor statului, ba chiar câteodată găsind şi prilejul de a se lăuda, de-i face plăcere, până şi cu virtuţi de mag necromant. [...] Şi dacă mai este şi scris într-un stil curgător, vădind ingeniozitate în născocire şi scoţând tot ce se poate scoate mai mult din viaţa adevărată, romanul cavaleresc poate alcătui, fără îndoială, o ţesătură de felurile şi strălucitoare iţe, care, odată înjghebată, să dezvăluie atâta frumuseţe şi desăvârşire, încât să atingă ţinta cea mai nobilă pe care o poate râvni scrisul, şi anume de a povăţui şi a desfăta totodată, aşa cum am mai spus; pentru că structura fărâmiţată a acestor cărţi îngăduie ca autorul să se poată arăta şi epic, şi liric, şi tragic, şi comic, întrunind în sine toate însuşirile pe care le cuprind desfătătoarele şi dulcile disci­pline ale poeziei şi retoricii, pentru că epica poate fi scrisă foarte bine şi în proză, ca şi în vers” (trad. I. Frunzetti).   [1] Sintagmă reluată textual în Pesiles, I, XII: „un alegre y no pensado acontecimiento” (ediţia de faţă, p, 66).  

PERSONAJELE         EMIL STRÂMBULEANU BUNGRĂZESCU MATEI PINTENARU MARCHIZUL DIDINA STRÂMBULEANU OLGA MARIA           ACTUL ÎNTÂIU     În casa avocatului Emil Strâmbuleanu. Un hol în care intri prin vestibilul din fund. Imediat, la dreapta, o fereastră mare cu geamuri late, apoi, pe planul întâi, o uşă care duce în camera de lucru. La stânga, pe acelaşi plan, altă uşă care duce în dormitor. Mai sus de această uşă sunt câteva trepte care duc în restul apartamentului. Divan mare, în fund, între aceste trepte şi larga deschizătură a vestibulului. Lângă el e o mescioară cu telefon. Fotoliuri, tablouri, covoare, etc.…       SCENA I DIDINA, MARIA   (E întuneric. Didina, după o noapte de aşteptare, a aţipit pe divan. Intră Maria care, de dimineaţă, vine să scuture. Vede pe stăpână-sa şi se opreşte speriată. Zgomotul a trezit-o pe Didina).   DIDINA: Nu te speria. Eu sunt. MARIA (îngrijorată): Nu v-a fost bine, coniţă? DIDINA (încă nedumerită): Cât e ceasul? MARIA: Trecut de şapte. DIDINA (se ridică speriată): Dimineaţa!? MARIA: Sigur. Venisem să scutur. (În vreme ce Didina intră iarăşi la grije). Nici eu n-am dormit toată noaptea. DIDINA (neglijent): Ţi-a fost rău? MARIA: Nu, dar cu Vasile, care nici azi noapte n-a venit acasă. DIDINA: Nici el n-a venit? (indignată) Păcătoşii! MARIA (zâmbeşte uşor): Cum văd eu, n-a venit nici conaşul. DIDINA: N-a venit. Ori i s-a întâmplat ceva, ori… MARIA: Nu i s-a întâmplat nimic. Când li se întâmplă ceva, li se întâmplă acasă! Vasile vine acasă, când îi e rău; când nu vine ştiu că e sănătos. DIDINA: Da, dar conaşului nu i se întâmplă niciodată să lipsească de acasă noaptea. L-am aşteptat până la două, trei, patru, pe urmă n-am mai putut şi m-am culcat pe divan. MARIA: Poate c-a venit şi s-a dus să se culce, fără să ştiţi. DIDINA (e în dreptul uşii din stânga): Aş! (Deschide uşa şi cheamă) Emil! Da’ de unde!… (Închide uşa) Vezi-ţi de treabă. (Pauză) Mă gândeam să telefonez lui frate-meu, să se intereseze, dar mi-e că fac mai rău. MARIA: Nu mai telefonaţi, coniţă, că vine conaşul!… Eu n-am niciun frate ca să-i telefonez şi Vasile vine totdeauna. DIDINA: Bine… Vasile…! MARIA: La fel sunt toţi, coniţă! Ori boier ori…! La fel, sunt, când dau de una. Care le face cu ochiul. Eu… ce să vă spun, m-am obişnuit. O să vă obişnuiţi şi dumneavoastră. DIDINA: Îţi foarte mulţumesc. Eu nu suport!… MARIA: Aşa spuneam şi eu la început, dar pe urmă m-am gândit că tot cu el e mai bine şi ne-am împăcat. DIDINA: Bine… tu…!… MARIA: La fel suntem toate, coniţă!… Ori cucoane, ori…! Tot aia e. De cât să-i schimbăm mereu, mai bine ştii că ai omul tău. Păcătos cum o fi, dar vede de tine. DIDINA: Aşa judeci tu. Eu mă despart de un astfel de bărbat şi nu-mi mai trebuie nimeni. MARIA: Aşa judecaţi dv., şi pe urmă tot vă trebui… DIDINA (plictisită, schimbă vorba): Vezi-ţi la treabă!… Pe urmă pregăteşte-mi baia, şi… (Rămâne pe gânduri.) MARIA: Şi…? DIDINA: Nimic. (Iese prin stânga.)   (Maria desface perdelele şi pe urmă deschide fereastra. E ziuă de-a binelea. Cu cârpa de praf începe să scuture un scaun tocmai când prin fund intră Emil Strâmbuleanu. Treizeci şi ceva de ani. O eleganţă nu prea căutată. Puţin dezorientat, înaintează ca omul ce se simte vinovat).     SCENA II   EMIL, MARIA   EMIL (în şoaptă): Pst!… (Maria îl vede, încetează cu scuturatul.) Ce faci acolo? (Îşi scoate pardesiul şi-l pune pe divan). MARIA: Scutur!… EMIL: Coniţa doarme? MARIA: Nu pot să ştiu, că acuma s-a culcat. EMIL: Acum? Da’ ce, a fost la bal? MARIA: Nu. V-a aşteptat toata noaptea. Era foarte îngrijată. EMIL: Să-i fie de bine. MARIA: Vroia chiar sa telefoneze fratelui dumneaei. EMIL (îngrijat): Şi? MARIA: N-a mai telefonat, dar era foarte îngrijata!… Am găsit-o aici! (Închide fereastra.) EMIL: Lasă deschis, să între aerul. (Maria deschide fereastra.) MARIA: Mi-era să nu va fie răcoare!… EMIL (răstit): Lasă deschis şi vezi-ţi de treabă!.. Să nu faci zgomot până nu intru în iatac. (Maria stă, Emil în vârful picioarelor merge spre uşa din stânga tocmai când intră Didina care se opreşte pe prag. Emil se zăpăceşte şi caută un mijloc de a ieşi din încurcătură.) Tocmai întrebam de tine.     SCENA III   MARIA, EMIL, DIDINA   DIDINA (aspră): Buna dimineaţa, domnule! Aţi petrecut bine? EMIL: Ce vorbă-i aia: „petrecut bine”? Am stat şi eu, ca omul care… este… DIDINA (Măriei): Du-te jos!… Aud paşi în curte. Trebuie să fi venit Vasile!… MARIA (cu inima la loc): Ah!… Păcătosul!… (Iese repede prin fund luând pălăria şi pardesiul de pe divan.) EMIL: Ce e cu Vasile?… DIDINA: N-auzişi?… Un ticălos!… Bărbatul ei care n-a venit azi noapte acasă!… EMIL (cu ifos): Dacă i se întâmplă des, atunci Maria are dreptate!… DIDINA (iritată): Ticăloşenia nu se măsoară pe numărul ticăloşeniilor!… Nu, domnule! O singură dată, e de ajuns, ca să nu mai meriţi niciun fel de consideraţie. (Emil dă din umeri.) Emil, unde mi-ai fost azi noapte?… De ce n-ai venit acasă, la ora când vii totdeauna? EMIL: Pentru că nu sunt tren, să viu la ora fixă. Pe urmă şi trenul întârziază. De ce n-aş întârzia eu?… Hai să ne culcăm!… Sunt obosit… tu eşti obosită… DIDINA: De unde ştii? EMIL: Mi-a spus Maria că nu te-ai culcat. Amândoi suntem obosiţi... Hai să ne culcăm. (Vrea să treacă, dar Didina îl opreşte.) DIDINA: Un mijloc foarte simplu, pentru a ocoli explicaţiile. EMIL (enervându-se): Ce explicaţii? N-am de dat niciun fel de explicaţii!… Dă-te la o parte, fii cuminte şi nu mai umbla cu fleacuri. DIDINA (neclintită): Emil, unde mi-ai fost azi noapte? EMIL (plictisit): În oraş!… DIDINA: Unde şi la cine? Am dreptul să întreb unde mi-ai umblat azi noapte. EMIL: Ai dreptul sa întrebi, dar şi eu am dreptul să nu-ţi răspund. DIDINA: Cum? EMIL: Te-am învăţat cu nărav. Tot acasă şi acasă!… Am fost şi eu… care… e… nu… care aşa… şi… (Spune vorbe fără şir.) Eu… (Încurcat.) Am fost în oraş! DIDINA: Oraşul e mare. Unde? În ce loc? EMIL: Treaba mea. DIDINA: Treaba dumitale, dar şi treaba mea. EMIL: Tocmai. Pentru că e şi treaba mea şi treaba ta hai să ne vedem de treabă! DIDINA: Nu, Emil, nu!… Să nu crezi că scapi uşor cu glumele astea! (Trece prin faţa lui, şi merge spre fereastră, de o închide.. El vrea să iasă prin stânga, dar îl opreşte tonul hotărât al Didinci.) Nu sunt femeie s-o laşi noaptea singură, ca să te duci să petreci. EMIL (exasperat): Odată, dragă!… Odată mi s-a întâmplat şi mie!… DIDINA: Odată şi e destul ca să pricep ce mă aşteaptă. EMIL: Nu te-aşteaptă nimic Didino! Nu te-aşteaptă nimic! Era bine să nu mă aştepţi nici tu. (Încurcat) Am fost şi eu… asta… cu băieţi şi a trecut vremea fără să bag de seamă. DIDINA: Unde? La ora asta toate localurile sunt închise. Toate cârciumile se închid. EMIL: Te rog! Eu nu umblu prin cârciumi! DIDINA: Va să zică ai fost la cineva!… La cine? EMIL: Lasă-mă în pace, că ai început să mă plictiseşti. Eu nu dau socoteală nimănui. DIDINA: Da? Nimănui? Bine!… Va să zică eşti liber să faci ce vrei!... EMIL: Da!… Sunt liber să fac ce vreau. DIDINA: Bine!… Atunci, şi eu sunt liberă să fac ce vreau!… EMIL: Poftim!… N-ai decât să faci ce vrei. (Începe să râdă.) DIDINA: Nu, dragă, nu! Îmi respect prea mult casa ca s-o fac de râs!… EMIL: Foarte bine. DIDINA: Dar trebuie s-o respecţi şi tu. După cinci ani de căsătorie găsesc că ai început prea devreme. EMIL: Prea devreme, şi te superi cam venit prea târziu. DIDINA: Una şi cu una fac două: ori îmi spui unde mi-ai fost azi noapte, ori plec pentru totdeauna. EMIL: E ridicol să ne certăm pentru asemenea prostii. DIDINA: Nu e nicio prostie. Nu-nţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Crescendo cu plâns) Nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Aleargă la telefon unde îşi compune numărul.) Eu nu aştept ca lucrurile să se repete. Vreau de la început o lămurire… Vreau de la început o lămurire… EMIL: Ce faci femeie? Cui mai telefonezi acuma? DIDINA: Telefonez fratelui meu să vie… să-i spui tot… şi să mă ia de aici!... (În telefon) Allo! (lui Emil) Nu pot să fiu ridicolă. EMIL (exasperat): Da’ cine ţi-a spus că eşti ridicolă? DIDINA (cu gura în receptor şi cu ochii la Emil): Dumneata care eşti un ticălos!… Care eşti un ticălos… Care nu mai ai un pic de demnitate… Care te-ai murdărit şi ai batjocorit casa… târându-mă şi pe mine în mocirla dumitale… Mizerabile!… Om fără caracter!… Ticălos!… Ticălos!… EMIL: Didino!… Vino-ţi în fire pentru numele lui Dumnezeu!… Ce-am făcut? Ce s-a întâmplat? DIDINA (în telefon): De ce te superi dragă!… Nu ţi-am spus nimic. Cum?… Batjocură… Mocirlă…? Nu mă adresam ţie... E vorba de… (Lui Emil, care râde observând gafa Didinei) Că eşti şi de o necuviinţă fără seamăn! O femeie!… O femeie care nu ştie cum să se poarte mai frumos… Care nu te a jignit cu nimic… şi de care îţi baţi joc!… Să ştie lumea te-ar omorî cu pietre…!… Creatură infamă!… (în telefon) Ce! Cum, cine? Care te scoală din somn la opt de dimineaţa să te înjure? Nu pe tine, pe domnul care e aicea! Aici e Didina. (Închide telefonul) Domnul, care vine acasă la ziuă şi îşi lasă nevasta, toată noaptea, cu inima sărită… Care vine şi n-are bunul simţ să găsească un cuvânt frumos, un cuvânt care s-o ’mpace… (se ridică de pe divan unde telefonase) …un cuvânt care să-i liniştească grijile!… EMIL: Acum cu cine vorbeşti? DIDINA (mirată): Cu tine! Mai e cineva aicea cu care să pot vorbi? EMIL: Nu; dar înainte vorbeai cu Matei şi mă înjurai pe mine. DIDINA: Cu dumneata vorbesc. Cu dumneata care m-ai adus la disperare. EMIL: Deschide geamul că e cald şi să ne certăm pe răcoare. DIDINA: Mie mi-e frig. EMIL: Lasă să intre aerul. (Merge de-l deschide). DIDINA: Fireşte. După o noapte de chef, îţi trebuie ferestrele deschise. Mie, dupe o noapte nedormită mi-e frig. EMIL (răstit): Puţin îmi pasă!… Nu mă mai necăji. Isprăveşte!… Ce-am ajuns eu aici!… Am ajuns să fiu controlat la fiecare pas?… De-aia m-am însurat, ca să mă bag la stăpân? (Trece spre uşa din stânga.) DIDINA (încremenită): Ah!… Spune aşa!… Spune, că dupe cinci ani de căsătorie, ţi s-a urât cu mine, că ai găsit pe cineva cu care vrei să mă schimbi! Şi cine e mizerabila care vrea să-mi strice casa. (Merge la fereastră şi închide geamul.) Spune-mi cine e femeia la care ai stat până la ziuă? EMIL: Deschide geamul. DIDINA: Nu-l deschid!… Trebuie să ne răfuim! Trebuie să-mi spui tot. Trebuie să-mi explici. EMIL: Deschide geamul, că mă sufoc. DIDINA: Sufocă-te, plesneşte, da’ nu-l deschid. EMIL: Didino, deschide geamul. În casa mea eu fac ce vreau!... DIDINA: Nu-l deschid!… EMIL (scos din fire): Deschide-l!… DIDINA: Nu!… EMIL: Deschide-l… DIDINA: Nu!… EMIL (înfuriat pune mâna pe primul obiect care-i vine la îndemână şi zvârle în geamul care se sparge): Acum mai închide-l! DIDINA (speriată): Nu-l mai închid, dar mă duc să mă îmbrac şi plec. EMIL: Îmbracă-te, şi pleacă, pentru că în timp ce te îmbraci ai să te linişteşti şi nu mai pleci! DIDINA: Asta vă e suprema speranţă. Să ne liniştim!… Nu, domnule!… Sunt femei şi femei. Eu nu îndur asemenea jigniri. (Se aşază pe divan şi plânge.) EMIL (înduioşat): Jignire? Pentru ca am întârziat într-o noapte… Pentru că m-am antrenat la vorbă… (subit) cu un prieten şi n-am prins de veste că s-a făcut ziuă! DIDINA (mirată): Cu un prieten? Cu ce prieten? Îţi cunosc toţi prietenii, şi niciunul nu e din cei cari să stea în oraş până la ziuă. EMIL: Îi cunoşti tu pe toţi, dar uite că pe ăsta nu-l cunoşti. DIDINA: Cine e? EMIL: Unul care îţi face în necaz de nu-l cunoşti (Amuzat de întorsătura lucrurilor.) Unu… aşa… pe care nu l-am văzut eu de douăzeci de ani. DIDINA: Bravo! Şi cât ţi-a trebuit ca să scorneşti minciuna asta? EMIL (senin): Nu mi-a trebuit mult de loc. DIDINA: Ca să minţi! EMIL: Nu! Ca să-l găsesc. DIDINA: Emil! EMIL: Da. DIDINA: Caută altceva. Ceva mai inteligent. EMIL: Mai inteligent decât prietenul meu? S-ar putea una ca asta? Dacă nu era inteligent, şedeam eu cu el până la ziuă de vorbă? DIDINA: Cum? Menţii această enormitate? Continui să spui că ai stat până acuma cu un prieten pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? Ce fel de prieten e ăsta pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? EMIL: Un prieten pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani. Eu nu l-am văzut de douăzeci de ani, el nu m-a văzut de douăzeci de ani; nu ne-am văzut de patruzeci de ani! (Râde, dar văzând că ea nici nu zâmbeşte se încurcă din ce în ce mai râu) Un prieten… de şcoală! Na, dacă vrei să ştii. Un prieten cu care am făcut liceul şi de care m-am despărţit acum douăzeci de ani. (S-a răcorit.) DIDINA: Şi unde a fost până acuma? EMIL: De unde vrei să ştiu? Era, timp de douăzeci de ani, să dau telegrame după el: „unde eşti, mă, că m-am însurat şi vrea Didina să ştie unde eşti!” DIDINA: Şi nu l-ai mai întâlnit niciodată? EMIL: Nu l-am mai întâlnit, pentru că… e prieten cu mine… nu l-am mai văzut de douăzeci de ani… DIDINA: Mi-ai mai spus, dar cum se face că nu v-aţi mai văzut? EMIL: Pentru că nu e din Bucureşti. Vezi? E… de la… (caută) … de la asta… de la… Piteşti! Uite, vezi? Ţi-am spus tot. Vechi prieten de şcoală, nu l-am văzut de douăzeci de ani şi acuma e la Piteşti. (răcorit) Hai, să ne culcăm. DIDINA (neclintită în ton şi în atitudine): Şi… cum în cheamă? EMIL: Cum îl cheamă?… Ce-ţi pasă ţie cum îl cheamă! Ce e prieten cu tine, şi dacă ţi-oi spune ai să-l ştii? DIDINA: N-o să-l ştiu dar vreau să ştiu cum îl cheamă. EMIL (încolţit): Îl cheamă… (de-odată răstit)… i-a lasă-mă în pace şi nu mă mai chinui cu interogatoriile astea! Îl cheamă, cum îl cheamă…! Ca tot omul are câte un nume… pe mine mă cheamă Emil, pe tine te cheamă Didina… pe el îl cheamă aşa… (Dar urmărit de privirea severă a Didinei îi scapă un nume de care şi el se miră când la rostit) ... Bungrăzescu! Uite, vezi: Bungrăzescu! La catalog venea pe pagina întâi la B. Eu pe pagina patra la S. Strâmbuleanu. (complet liniştit) Bungrăzescu Traian! Traian Bungrăzescu. DIDINA (calmă): Bungrăzescu nu e un nume adevărat. E un nume făcut. EMIL: Fireşte. I l-a făcut tat-su! DIDINA: Nu! I l-ai făcut tu acuma. EMIL: Da’ ce eu sunt tat-su? DIDINA: L-ai inventat la repezeală!… Ai căutat un nume!… Şi cum, când cauţi un nume nu găseşti niciodată la îndemână, ai inventat acuma, pe Bungrăzescu. Cum poate admite cineva să-l cheme Bungrăzescu!! EMIL: Mă mir şi eu!… Dar ăsta a admis. De la părinţi, moştenim sau nu moştenim avere, numele însă îl moştenim totdeauna. De aia sunt şi oameni care şi-l schimbă. Bungrăzescu ăsta nu şi l-a schimbat! Să-l vezi tare nostim gras şi plin de haz!… De-aia am şi stat cu el până la ziuă. Bungrăzescu!… Chiar numele îţi indică un om cu haz!… N-ai văzut, sunt nume care îţi indică aspectul persoanei!… De pildă: Esmeralda!… O femeie voinică şi chipeşă, ca un jandarm călare. Lenuţa!… ceva drăguţ şi mic!… Didina!… femeie energică şi pusă pe ceartă!… La bărbaţi: Alexandru! Grav şi îndatoritor!… Costică!… un ăla aiurit!… Gică!… un pisălog!… Emil!… un tip simpatic care inspiră încredere, şi care… (Vrea să se apropie de ea; Didina se fereşte.) DIDINA: Nu!… Acest Bungrăzescu îmi măreşte şi mai mult bănuiala!… Emil!… Minciuna ce-ai scornit, e menită să ascundă o infamie şi mai mare!… Tremur toată! Ce-ai făcut azi noapte, Emil, de ce ai sfărâmat liniştea noastră!… EMIL: Vai de mine!… A sfărâmat-o… ăsta… cum am zis că-l cheamă? DIDINA: Vezi că nu ţi-l mai aduci aminte! EMIL: Parcă-l văd!... Şedea cu mine într-o bancă şi-mi sufla!… La concursuri uite aşa copiam dupe el! (mimează) Era foarte silitor!… Premiantul întâi!… Eu? Un leneş! Tata trecea examenele pentru mine!… De-aia am şi ajuns ceva şi el nu e nimic!… Ai băgat de seamă că nu se mai ştie nimic de premianţii cu care am fost în şcoală, în vreme ce tot leneşii de pe atunci, suntem azi cineva. Uite cum venea clasa!… Acolo era catedra. Dincoace tabla neagră. Pe catedră, profesorul care când deschidea catalogul ne băga pe amândoi în răcori. Pe urmă, nu mai puteam de bucurie când profesorul ajungea la… Z… de-l scotea pe Zamfirescu. (Văzând că nu reuşeşte să schimbe vorba, continuă revede şi enervat.) Veneam de la şcoală împreună şi treceam amândoi pe o stradă unde la… numărul… cinci… şedea o văduvă care ne pândea la geam de după nişte perdele portocalii. (Se opreşte brusc.) Acuma tu eşti geloasă pe văduva aia. A fost acum douăzeci de ani. Să tot fi avut atunci patruzeci, acum are şaptezeci, a murit… (Iarăşi vede că nu prinde intenţia.) Dădeam examenele împreună, adică el învăţa şi mie îmi sufla… (brusc)… A! Să vezi ce ni s-a întâmplat odată la istorie. Profesorul mă întreabă pe mine prin ce se caracteriza domnia lui Neron. Disperat mă uitam la prietenul meu… ăsta… (Enervat plesneşte din degete)… care, neputând altfel, scrisese mare pe o hârtie: Roma, şi alături pusese un chibrit. Eu pricep imediat şi spui tare: prin enunţarea teoriei chibritului la Roma. Toată clasa a început să râdă şi pe mine m-a dat afară. De unde să-mi dea în gând că un chibrit stins pe o hârtie însemnează că Nerone dăduse foc Romei. (Obosit şi grăbit să termine.) Ei, dragă, după douăzeci de ani de la afacerea asta ne întâlnim pe stradă. „Tu eşti, mă, Emil mă!” Îmi spune el mie… Eu sunt, mă… (Plesneşte din degete)… acesta...” Îi zic eu lui. Şi ne-am pupat… şi ne-am pus pe vorbă… şi… ne-am pupat… acuma ţie îţi pare rău că m-am pupat cu el. Nu! Am văzut de douăzeci de ani; ia să nu te văd douăzeci de ani, să vezi cum te-aş pupa. (repede) Şi am intrat într-un local, am luat câte o bere, şi din vorbă în vorbă… DIDINA: … şi din bere în bere… EMIL: … tocmai, din vorbă-n bere şi din bere-n vorbă… s-a făcut ziuă, fără să băgăm de seamă. (răcorit) Asta e tot! Vezi ce simplu el Nu-nţeleg de ce ţi-ai făcut atâta sânge rău. E aşa de simplu. Încă la despărţire, prietenul meu… ăsta… (plesneşte din degete)… cum dracu am spus că-l cheamă…? DIDINA: Pe cine? EMIL: Pe prietenul meu. Adineaori ţi-am spus cum îl cheamă. DIDINA: De unde să mai ştiu!… Tu l-ai inventat, tu trebuie să-l ţii minte. EMIL: Cum să-l ţiu minte, dacă nu l-am mai văzut de 20 de ani! DIDINA: L-ai văzut azi noapte. (Se ridică) EMIL: Dar cei 20 de ani dinainte nu-i pui la socoteală? Omul uită!… Spune-mi, frate, cum am spus că-i cheamă? DIDINA: Minţi cu neruşinare, Emil. Am stat să ascult ca să văd până unde merge fantezia spiritului tău inventiv. Nu te-aş fi crezut în stare. EMIL: Spune-mi frate cum îl cheamă? Adu-ţi aminte. DIDINA (se ridică de pe divan scârbită, ca să iasă prin stânga): Nu ştiu. Să-ţi fie ruşine, că nu-l ţii minte! EMIL (enervat): Să-ţi fie ruşine, ţie, că nu ţii minte un nume atât de uşor! Îl cheamă… (Intră Maria prin fund. Acuma e cu şort Şi bonetă în cap.)     SCENA IV EMIL, DIDINA, MARIA   MARIA (anunţând): Domnul Bungrăzescu. EMIL (luminat): Bungrăzescu!… Aşa el… Bungrăzescu! (Apoi mirat se uită lung la Maria.) Da’ tu de unde ştii cum îl cheamă? MARIA: Pe cine? EMIL: Pe prietenul meu? MARIA (simplu): Mi-a spus dumnealui! EMIL (încremenit): Cine ţi-a spus? MARIA: Dumnealui! A sunat. L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a spus: Bungrăzescu, prieten cu conaşul. EMIL (aiurit şi transpirat): Ieşi afară!... MARIA: Eu ies, dar dumnealui să intre?... EMIL: Cine să intre? MARIA: Domnul Bungrăzescu!… EMIL: A venit Bungrăzescu la mine? MARIA: Da, a sunat şi mi-a spus că-l cheamă Bungrăzescu!… DIDINA: Ai auzit bine? MARIA: Da, coniţă! Ei, Doamne!… Parcă e mare lucru să ţii minte un nume!… DIDINA: Uite că dumnealui nu-l ţinea minte!… EMIL: A venit Bungrăzescu? Acuma? La mine? Ori tu ai înnebunit ori eu am halucinaţii? DIDINA: Dar, în definitiv, dacă există într-adevăr, de ce te miri că a venit? EMIL: Tocmai! Spune-i să poftească. (Maria iese.) DIDINA: Tare sunt curioasă să-l văd. EMIL: Şi eu!… DIDINA. Tu? De ce? EMIL (încurcat): Păi… Spunea că se duce să se culce…     SCENA V   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU   (În uimirea amândurora, intră Bungrăzescu. Un băiat tânăr şi chefliu. Cu pardesiul pe umeri şi pălăria în mână, volubil şi familiar)   BUNGRĂZESCU: Eu sunt Emil dragă!… De ce atâta ceremonie, până când să mă primeşti!… (Emil se şterge de năduşeală şi se uită lung la el.) Uite, n-am vrut să plec din Bucureşti până nu cunosc pe soţia ta şi să-i cer scuze pentru că din pricina mea ai întârziat azi noapte. EMIL: Da… foarte bine… îţi mulţumesc… uite pe nevastă-mea… BUNGRĂZESCU (sărutându-i mâna): Sărut mâna doamnă. Eu sunt Bungrăzescu. Traian Bungrăzescu. Vechiu prieten de şcoală cu soţul d-tale. DIDINA: Sunt încântată, domnule! BUNGRĂZESCU: Să mă iertaţi că din cauza mea. Emil v-a pricinuit o îngrijorare, dar ţineam să vă spun: femeile sunt atât de bănuitoare în asemenea ocazii — că Emil a stat cu mine până la ora când s-a întors acasă. (Se uită la el şi începe să râdă.) DIDINA: Nu m-am îndoit un singur moment, domnule, că bărbatul meu, care vă descria gras… (Se uită la Emil.) BUNGRĂZESCU: Da… în şcoală eram gras… şi pe urmă m-am schimbat mult. EMIL: Da… S-a schimbat! DIDINA: Sunt nespus de fericită că vă cunosc domnule… BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! DIDINA: Ştiu. Mi-a spus bărbatul meu. Luaţi loc. Emil, oferă un scaun. EMIL: Ce să fac? DIDINA: Să oferi un scaun domnului Bungrăzescu. (Emil, încremenit se aşază pe fotoliul de lângă el.) BUNGRĂZESCU: O vizită atât de matinală… DIDINA: Nu se ia în seamă ora la un prieten atât de bun. BUNGRĂZESCU: Colegi de şcoală. Nu ne-am văzut de 20 de ani. Şedeam amândoi într-o bancă… el nu învăţa nimic, şi eu îi suflam. La concurs copia dupe mine. Ţineam caietul meu în aşa fel încât să poată citi ce scriu. Eu eram totdeauna premiant şi el… să te spui? (Emil nu-şi ia ochii de la el)… El un leneş! Tat-său trecea examenele pentru el, şi cu toate astea a ajuns avocat mare. Mâine, poimâine, ministru. Aţi văzut vreun premiant să ajungă ceva dupe ce iese din şcoală? Nimic! Iacă eu. DIDINA: Sunteţi din provincie? EMIL: De la… BUNGRĂZESCU (cu un gest liniştitor): Piteşti!… EMIL: Piteşti? (Cască ochii şi se şterge de năduşeală.) DIDINA: De ce te miri? Nu mi-ai spus şi tu că d-l Bungrăzescu e din Piteşti. BUNGRĂZESCU (repede): Când intra profesorul şi deschidea catalogul ca să ne cheme la lecţie, eu, Bungrăzescu, eram pe pagina întâi la B. El ia S… Strâmbuleanu!… Îmi făcea cu cotul şi pe amândoi ne treceau năduşelile până ajungea de-l scotea pe Zamfirescu!… (Didina se uită la Emil.) EMIL: Da. Ţi-am spus eu: Zamfirescu. Duiliu Zamfirescu. DIDINA: Aţi fost în şcoala cu Duiliu Zamfirescu?… Scriitorul? BUNGRĂZESCU: Nu. Cu altul. Zamfirescu Teodoru. EMIL (ca s-o dreagă): Tata lui Duiliu. Aşa îl chema la lecţie: tata lui Duiliu ieşi la tablă! BUNGRĂZESCU: Regulat veneam de la şcoala împreună şi treceam pe o stradă unde la No. 5 şedea o văduvă. De ea ne-am adus aminte şi azi noapte. (lui Emil) Ce s-o fi făcut, Emil dragă, văduva de la geamul cu perdelele portocalii? Văduva de la numărul 5? EMIL (înmărmurit): S-a mutat la numărul trei! BUNGRĂZESCU: Eu îi suflam din bancă. Odată la un examen de istorie i-am pus un chibrit lângă hârtia pe care scrisesem Roma, ca să ştie că Nerone dăduse foc Romei. EMIL (se dă câţiva paşi înapoi): Şi asta ştii?… (Îşi revine şi râde silit.) Şi de asta îţi aduci aminte? BUNGRĂZESCU: Cum să nu-mi aduc, a rămas celebră. D1DINA (cu un amestec de mulţumire şi surpriză): De ce nu vrei să iei loc… sau poate vrei un ceai? La ora asta!… Dupe o noapte nedormită… BUNGRĂZESCU: Vă mulţumesc. DIDINA: Să pui să-l pregătească. În vremea asta am timp să mă schimb şi eu. Iartă-mă că te-am primit aşa… dar… de dimineaţă… BUNGRĂZESCU: Eu trebuie să fiu iertat, c-am intrat aşa. Dar nu regret. Nici nu mi-a spus Emil cât e de frumoasă nevasta lui!… DIDINA (zâmbind măgulită): E momentul când trebuie să mă retrag. BUNGRĂZESCU: Şi momentul când eu trebuie că regret o atât de impresionantă dispariţie. DIDINA (ieşind prin fund): Puţină răbdare să aduc ceaiul.     SCENA VI EMIL, BUNGRĂZESCU   (Emil urmăreşte pe Didina până dispare apoi se întoarce uluit)   EMIL: Cine eşti, nene? Spune-mi repede, că-nebunesc!… BUNGRĂZESCU (simplu): Bungrăzescu. EMIL: Ce Bungrăzescu, domnule, că Bungrăzescu nici nu există. L-am inventat eu şi nici nu-mi aduceam aminte cum îl cheamă. Cu mine să nu faci pe nebunul. Cine eşti? De unde vii? Şi ce cauţi? Nu te-am văzut în viaţa mea şi de-odată mă pomenesc că-mi intri în casă; ştii tot ce am vorbit cu nevastă-mea, şi ce e mai extraordinar e că tot ce-i spusesem nu era decât o invenţie momentană ca să-i risipesc bănuielile. BUNGRĂZESCU: Vezi cum eşti? Ingratule!… În loc să-mi mulţumeşti că te-am scăpat din bucluc, vrei acuma să mă iei la palme. EMIL: Explică-te, domnule, că mă ia dracul. Mă dor picioarele şi mi s-a muiat capul! BUNGRĂZESCU: Nu, domnule Strâmbuleanu!… Lucrul e foarte simplu! Veneam de la un chef şi treceam pe strada asta. În dreptul casei d-tale aud că se sparge un geam. Până să-mi dau seama, că nu e cineva care a dat cu o piatră în mine aud în casă o ceartă şi, ca om curios, am stat să ascult. Imediat mi-am dat seama că e o dispută conjugală: Un soţ care vine acasă la ziuă şi o soţie care îi face scene. Mi-am zis aşa: „De ce să nu fac omului un serviciu!” Am auzit cum stă toată chestia, mi-am luat inima în dinţi, am sunat la scară şi-am intrat. Eu sunt Bungrăzescu! Eu sunt Bungrăzescu pe care imaginaţia dumitale l-a născocit pentru a risipi, bănuielile doamnei Strâmbuleanu… EMIL: Bine, dar de unde cunoşti toate amănuntele pe care eu însumi nu aş mai fi fost în stare să le repet… Cu Roma, cu arderea văduvei… cu arderea Romei şi văduva arsă… BUNGRĂZESCU: Le am auzit, când ascultam la fereastră. EMIL: Şi de unde ai ştiut cum mă cheamă? BUNGRĂZESCU: Asta e!… N-ai spus cum te striga la catalog. Şi pe urmă nu eşti avocat? N-ai firmă afară, Emil Strâmbuleanu? EMIL (dezmeticindu-se, începe să râdă): Auzi, domnule, ce să-i dea prin cap? Da spune şi dumneata: nu înnebuneai în locul meu? Acuma, ce să-ţi spun, că ai ascultat la fereastră… treacă-meargă... O indiscreţie şi-atât: dar că ai intrat şi în casă, asta e mare obrăznicie! (Râde şi se apropie de el.) Îţi mulţumesc din toată inima… (Îi ia mâna, dar cum Bungrăzescu e cu pardesiul pe umeri Emil apucă numai mâneca.) Dumneata n-ai mână? BUNGRĂZESCU: Cum să n-am! Am două! EMIL: Dă-mi-le pe amândouă să ţi le strâng şi să-ţi mulţumesc. Nici nu şti ce-ai făcut. Ca să înţelegi ar fi fost destul să treci peste două săptămâni. Tot aicea mă găseai. Eu explicând de zor şi ea nimic! Nici nu şti cine e! BUNGRĂZESCU: Lasă că am auzit-o. EMIL: Ai auzit-o, dar n-ai văzut-o. Îţi mulţumesc şi dacă îmi dai voie... (Pune mâna în buzunar)… ori poate te superi. Iartă-mă, nu ştiu cine eşti? BUNGRĂZESCU: Mulţumesc, nu primesc nimica!… O să mă duc!… EMIL: Păi…! Vezi!… că nu se poate. Trebuie să iei ceaiul. Odată ce-ai primit, trebuie să-l bei. Când o veni nevastă-mea şi nu te-o găsi aicia, o luăm de-a capo! Aşa, şi la început te privea cam cu neîncredere… BUNGRĂZESCU: Îi spui dumneata că n-am putut să aştept!… Şi că am să viu altă dată la o oră mai convenabilă. EMIL: Nu, nu!… Nu se poate! Altă dată să nu mai vii niciodată, dar acuma trebuie să rămâi să-ţi bei ceaiul. BUNGRĂZESCU: Îl iau la cafenea!... EMIL: Eşti neînsurat? BUNGRĂZESCU: Slava Domnului! Nu văd eu ce e aia să fii însurat!… EMIL: Eşti neînsurat? Atunci rămâi! Cum o să te duci la cafenea acuma? La ora asta? Frig şi pustiu. Scaunele pe mese şi mesele pe sub scaune. Nu te mai duce. Rămâi. BUNGARZESCU: Cum văd eu, cunoşti bine cafeneaua. Se vede că ţi se întâmplă des să vii la ziuă acasă. EMIL: Nu mi s-a întâmplat niciodată. BUNGRĂZESCU: Atunci, azi noapte? EMIL: Indiscret eşti domnule! Mă cunoşti de o secundă şi vrei să mă destăinuiesc. BUNGRĂZESCU: La club. EMIL: Nu. Joc cărţi dar nu la club. BUNGRĂZESCU (amuzat): Am priceput. O metresă! EMIL (speriat): Sst! Te-aude! Asta ascultă pe la uşi. (După ce s-a asigurat că nu e nimeni alături se întoarce clipind din ochi.) Şi asta ştii? BUNGRĂZESCU: Îmi închipui. Ia spune-mi cine e? Măritată? EMIL (şiret): Nu. Vânzătoare într-o florărie. BUNGRĂZESCU: Întreţinută de dumneata. EMIL (confidenţial): Da! (râd amândoi) Nici nu ştii, dragă domnule… dar cum te cheamă? BUNGRĂZESCU: Lasă nu mai şti, că ai să te încurci în nume. EMIL: Ai dreptate. Foarte bine. Să-ţi spun tot aşa cum am spus că te cheamă. Nici nu ştii, dragă… dar cum am spus eu că te cheamă? (Bungrăzescu tace) Numele pe care l-am spus eu neveste-mii când ascultai la fereastră! BUNGRĂZESCU (căutând să şi-l aducă aminte): Am uitat. EMIL: Ieşi afară. Ieşi afară şi haide la cafenea să ni-l aducem aminte, că altfel e cu bucluc. (Îl împinge spre ieşire.) BUNGRĂZESCU: Stai, stai că mi-l aduc aminte. EMIL: Imposibil. E foarte greu. BUNGRĂZESCU (chinuindu-se): Brângorean… Brangurian… Bungră… EMIL (radios): … zescu! BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! Altceva mai uşor nu puteai să găseşti? EMIL: Puteam. Era foarte lesne. „Cum îl cheamă? Ionescu!” Aş! Se uita la mine cu nişte ochi turbaţi. Eu m-am fâstâcit şi m-am pomenit inventând un nume pe care să-l ia dracu! BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu… Aurel! EMIL: Nu, nu! Am spus altfel. Bungrăzescu… Decebal!… Nu, nu! Nu e Decebal. Cel de-alături. BUNGRĂZESCU: Alături? EMIL: Da. Pe calendar. Stau vis-a-vis. Unul cu barbă lungă: Decebal şi altul tuns… Traian. Bungrăzescu Traian. BUNGRĂZESCU: Aşa! Şi spune-mi ce vroiai să-mi spui. EMIL: De florăreasa mea? Nici nu ştii dragă Bungrăzescule ce înseamnă. În viaţa unui om, o fată frumoasă în cadrul unei florării. Olga! O cheamă Olga! Numai vocale! Olga! Când spui Olga parcă îţi unge Dumnezeu gura cu miere. I-am luat o odaie la hotel Palace, dar noaptea nu rămân niciodată acolo. Mai întâi pentru că nu pot lipsi de-acasă, şi pe urmă nu e agreabil ca dimineaţa să vezi cum se trezeşte din somn femeia iubită şi se spală pe dinţi. Aseară însă m-am dus cu Olga mea la teatru, pe urmă ne-am abătut pe la Alcazar, mai târziu am adus-o la hotel şi… din una-n alta s-a făcut ziuă. De-aicea tot buclucul. BUNGRĂZESCU: Trebuie s-o laşi. EMIL: Pe Olga? Ferească Dumnezeu. Eu nu pot să trăiesc fără Olga mea. BUNGRĂZESCU: Atunci de ce nu divorţezi? EMIL: De Didina? Ferească Dumnezeu. Eu îmi iubesc nevasta la nebunie. Sunt un tip pirandellian. Eu am o dublă personalitate. Acasă sunt un soţ ideal şi în oraş un amant impecabil. (Zgomot de voci în culise; Emil se turbură.) St!… Vine nevastă-mea. Schimbă vorba! BUNGRĂZESCU (îşi scoate pardesiul şi-l zvârle pe divanul din fund.): Lasă Emil dragă..! Ce s-au mai făcut vechii noştri colegi de şcoală…? EMIL: Da, săracii!… Vechii noştri…! A murit! BUNGRĂZESCU: Ştiu. Dumnezeu să-i ierte. (A întrat Didina, care şi-a schimbat toaleta, urmată de Maria care aduce tava cu serviciul de ceai)     SCENA VII   EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA   DIDINA (în timp ce pregăteşte ceaiul şi pune ceaşca pe măsuţa de lângă fotoliu): Cine a murit? EMIT: Unul! Nu-l cunoşti tu! Tot un prieten de-ai nostru! BUNGRĂZESCU: Da. Şi cu ăla şedeam într-o bancă amândoi. EMIL: Trei. Eram trei în aceiaşi bancă, cu ăsta care şedea la mijloc! DIDINA: Era însurat? EMIL: Foarte însurat. Şi să vezi cum îl mai plânge nevastă-sa. Aşa sunteţi toate. Cât trăim ne faceţi zile fripte şi după ce murim plângeţi de vă topiţi. DIDINA: Ea nu s-a mai remăritat? EMIL: Nu, pentru că trăieşte cu unu… BUNGRĂZESCU (îi vine în ajutor): Chiar cu mai mulţi… EMIL: Cu mai mulţi, şi tot din vina răposatului. Îl visa mereu şi cineva i-a spus să dea de pomană ce-i plăcea lui. Şi, acuma, ce-i plăcea lui… ea dă de pomană! DIDINA: Gură rea! BUNGRĂZESCU (lui Emil, după ce s-a uitat bine la Maria): Nostimă jupâneasă ai dumneata. Parcă e din cele care apar pe scenă la teatru. EMIL: Nici nu m-am uitat la ca. O avem de-o săptămână. Pe urmă eu nu prea mă uit la jupânese… BUNGRĂZESCU: Foarte rău faci. La asta să te uiţi. EMIL: Ia vezi-ţi de treaba, şi nu mai umbla cu astfel de sfaturi. DIDINA (invitând pe Bungrăzescu): Uite, pune rom cât vrei. Aici ai zahărul; poate că nu e destul de dulce. BUNGRĂZESCU: Mulţumesc. (Trece pe fotoliu; Maria a ieşit cu tava; Emil merge spre divan, ia pălăria lui Bungrăzescu şi caută să ghicească ceva din iniţialele de pe căptuşeală.) DIDINA: Şi o să mai staţi mult prin Bucureşti? EMIL (repede): Două, trei zile! BUNGRĂZESCU: Poate chiar o săptămână. DIDINA: Ştii pentru ce? Pentru că m-am gândit să stai la noi. (Emil speriat face semne disperate lui Bungrăzescu care se amuză şi căruia nu-i displace invitaţia.) BUNGRĂZESCU: N-aş vrea sa va deranjez. DIDINA: Odată ce noi suntem aceia care te invitam şi insistăm să rămâi, însemnează că nu ne deranjezi de loc. (Lui Emil care făcea semne disperate în spatele ei.) Nu-i aşa Emil? Un vechi prieten de şcoală, care să stea la hotel când noi avem camera de mosafiri liberă? EMIL: Sigur. Crezi că nu i-am spus şi eu? Vechi prieten de hotel să stea la şcoală când musafirii sunt liberi! Dar el nu vrea! Aşa e, mă, că mi-ai spus că nu vrei? BUNGRĂZESCU: Fireşte, ar fi prea mare deranjul. EMIL: Şi pe urmă să-ţi spun ceva. El nu e singur. E cu nevastă-sa! DIDINA (mirată): Sunteţi şi însurat? EMIL: Cum? Nu ştiai? (Face cu ochiul lui Bungrăzescu care s-a-necat cu ceaiul.) DIDINA: De unde să ştiu? Tu nu mi-ai spus nimica. EMIL: A! E-nsurat de doi ani. De aia nici nu poate primi invitaţia noastră. E cu nevastă-sa la Bucureşti. DIDINA: Cu atât mai bine, vine şi doamna, şi-o să puteţi sta mai mult. EMIL: Nu, nu se poate! Sunt foarte grăbiţi. El nici ceaiul n-a vrut să şi-l bea. Spunea că-l aşteaptă cu ceaiul la Piteşti. I-am spus să rămâie măcar pentru ceai şi… ceai în sus, ceai în jos… (disperat)… Ce-ai cu el dragă? Lasă-l în pace dacă nu vrea. DIDINA: Emil a insistat să primeşti ceaiul şi eu insist să rămâi la noi. BUNGRĂZESCU: Doamnă…! EMIL: Trebuie să întrebe întâiu şi pe nevastă-sa. DIDINA: Va primi şi dumneaei. Ştiu ce-nseamnă şederea la hotel pentru o femeie tânără care şi-a lăsat gospodăria. Te rog, să te duci s-o iei şi să veniţi amândoi. Uite eu mă duc să pregătesc odaia de musafiri, unde o să fiţi ca acasă. (Se urcă pe scară) EMIL: Bine Didino, dar dacă omul primeşte numai aşa… din gentileţe, şi totuşi, invitaţia noastră îl plictiseşte. Bungrăzescule, spune-mi drept, suntem prea vechi prieteni ca să nu mărturiseşti că nu vrei. BUNGRĂZESCU (cu gura pe jumătate): Adevărul e că… EMIL: Vezi? DIDINA (de sus): Mi-ar părea foarte rău dacă ne-aţi refuza. (Iese.)     SCENA VIII EMIL, BUNGRĂZESCU   BUNGRĂZESCU: Ţi-am spus eu că trebuia să plec. EMIL: Nu face nimic. Pleci acuma. (Merge de ia pardesiul şi pălăria de pe divan). BUNGRĂZESCU: O să trebuie să mă însor, ca să viu cu nevastă-mea. EMIL: Lasă. Nu te mai însura şi nu mai veni. BUNGRĂZESCU: Imposibil. N-auzi că m-aşteaptă! EMIL: Ce să te-aştepte. Nu te aşteaptă deloc. Du-te, dragă! Du-te-nvârtindu-te! (Îmbrăcându-l cu sila.) Du-te odată! Du-te cu Dumnezeu! BUNGRĂZESCU (calm): Decât să mă duc cu Dumnezeu, mai bine mă duc cu tramvaiul. În tramvai e lume multă şi poate îmi găsesc o nevastă. EMIL (agasat): N-ai nevoie să-ţi cauţi nevastă, domnule, e de ajuns să cauţi un telefon. O chemi pe nevastă-mea la aparat… vezi bagă de seamă… adu-ţi minte cum te cheamă şi cum o cheamă, că eu rămân singur cu ea… şi-i spui că regreţi foarte mult, dar soţia dumitale nu poate primi invitaţia. Dacă vezi că nevastă-mea insistă spune-i c-aţi fost chemaţi grabnic la Piteşti. Ai priceput? BUNGRĂZESCU: Am priceput, dar chestia e foarte complicată. Nevastă… telefon…! Eu n-am nici una nici alta. EMIL: Atunci, uite ce ai să faci: dai o telegramă, cât vrei de lungă. (Bagă mâna în buzunar.) O plătesc eu şi… poţi să n-o mai trimeţi. Cât costă cuvântul? BUNGRĂZESCU: Depinde de ce fel de cuvânt. Pe cuvântul de onoare, de pildă, nu-dau niciun ban! (Sonerie afară.)     SCENA IX   EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA   (Maria iese din fund şi trece la uşa de intrare. Didina coboară de sus)   DIDINA: Trebuie să fie Matei care s-o fi speriat când i-am telefonat azi de dimineaţă. (Merge în fund ca să-l primească.) EMIL: Vezi ce încurcături îmi faci! Mi-l aduseşi şi pe ăsta pe capul meu! BUNGRĂZESCU: Dar ăsta cine mai e? EMIL: Fratele neveste-mii. Un ţicnit. A fost judecător de instrucţie în Ardeal şi, când s-a schimbat guvernul, l-au dat afară de tâmpit ce era. BUNGRĂZESCU: Şi d-aia s-a ţicnit? EMIL: D-aia. A rămas cu meteahna anchetelor. Oriunde vede ceva, face cercetări. Stai să spui să nu-l primească. (Îi iese înainte. Bungrăzescu rămâne în scenă şi îi râde Măriei, care trece ca să se suie sus.)     SCENA X   MARIA, BUNGRĂZESCU   MARIA: Poftiţi, să vă arăt unde e odaia dumneavoastră. BUNGRĂZESCU: Mi-ar plăcea mai mult să ştiu unde e odaia dumitale. (Maria se ruşinează şi dispare iute pe scară sus.)     SCENA XI   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI   MATEI (tip grav cu ochelari): Vă spun drept că m-am şi speriat. La 7 dimineaţa mă scoală telefonul, cu un glas de femeie, care mă face ticălos, canalie, lipsit de demnitate, mizerabil, care târăsc lumea în mocirlă. EMIL: Didina! Ea se repede aşa, ca să prăpădească omenirea. MATEI: Bine. Pe urmă, am priceput. Dar până să-mi dau seama…! DIDINA (prezentând): Fratele meu, Matei Pintenaru, judecător de instrucţie. MATEI (grav): Fost. Pentru că guvernul, printre alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă scoată din magistratură. Domnul? BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu. DIDINA: Un vechiu prieten din copilărie al lui Emil. MATEI (încântat): Aţi venit la cumnatul meu pentru un proces? DIDINA: Nu. Lasă, c-am să-ţi explic eu. Deocamdată domnul Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras, ca să-şi aducă nevasta şi să stea la noi câteva zile. EMIL: Nu cred. MATEI (surprins): De ce? EMIL: Adică… Nu cred ca nevastă-sa să admită. BUNGRĂZESCU: Nu cred nici eu. DIDINA (lui Bungrăzescu): Încearcă şi insistă. MATEI: Domnul Bungrăzescu şi mai cum? BUNGRĂZESCU: Calendar! Adică, vorba vine! Traian. MATEI: Nu sunteţi de fel din Bucureşti? BUNGRĂZESCU: Nu. De la Piteşti. MATEI (radios, lui Emil): Ai văzut? Imediat am descoperit. Ai să mă-ntrebi, cum? Uşor! Didina spusese adineauri, că d. Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras. La hotel! Bine, dar la hotel stai şi când locuieşti în Bucureşti. A adăogat însă: „Să-şi aducă nevasta, — probabil d.na Bungrăzescu — ca să stea la voi câteva zile!” Va să zică dumnealor sunt din provincie. BUNGRĂZESCU: Chiar aşa. La revedere! (Îi de mâna.) La revedere Emil. EMIL: La revedere, dar să nu ne mai vedem. DIDINA (veselă): V-aştept. (Îl petrece până în pragul uşii din fund şi apoi se întoarce) Foarte simpatic!     SCENA XII DIDINA, EMIL, MATEI   EMIL: Acum două ceasuri nici nu credeai că există. MATEI: Câţi n-or fi şi mai simpatici şi nu-i ştim că există. La dreptul vorbind aşa de simpatic, nu mi se pare. Eu cunosc omul de la prima vedere. EMIL: Şi cum ţi se pare? MATEI: Un om prea serios şi oamenii serioşi, nu sunt simpatici. EMIL: Te-ai convins imediat că e om serios? MATEI: Imediat. Nu-mi trebuie mult ca să-mi fac o convingere. EMIL: Şi cum ţi-ai făcut-o? MATEI: Auzind că vrea să părăsească hotelul, pentru a-şi aduce nevasta într-o casă cumsecade. Hotelul, înţelegi nu e ceva potrivit pentru o femeie onestă. Într-un hotel stau tot soiul de oameni: aventurieri, oameni fără căpătâiu, femei întreţinute. Toate crimele eu le-am anchetat în hotel. În hoteluri se petrec furturile, şantajele, scandalurile, eţetera. EMIL: Din tot ce-mi spui tu acuma reţin un singur lucru şi îmi place că pe Bungrăzescu îl socoţi drept un om serios. MATEI: Foarte serios. Antipatic de serios ce e. EMIL: Vezi, Doamnă? Cred că ai încredere în fratele dumitale, pe care — de altfel nu ştiu pentru ce — l-ai trezit din somn aşa de dimineaţă. MATEI: Şi cu nişte înjurături, dragă Emil, că dacă le auzeai… EMIL: Cum să nu le aud? Mie îmi erau adresate! MATEI: Ţie?! (Didinei care, pe divan, râde cu fata în perine.) Lui? Şi mai râzi? DIDINA: Destul am plâns toată noaptea. MATEI: Ai plâns? Vasăzică te-ai certat. DIDINA: N-aveam cu cine pentru că domnu, n-a dormit acasă. MATEI: N-a dormit acasă? Va să zică ai rămas în oraş. EMIL: Da! MATEI: Am bănuit imediat. Eu nu mă-nşel niciodată. EMIL: Nici nu era greu. Când un om nu-i acasă, e în oraş. MATEI: Nu. Poate să fie şi-n provincie. EMIL: Şi de unde ştii tu că n-am fost în provincie? MATEI: Pentru că, în cazul acesta, ar fi ştiut şi ea şi n-ar mai fi plâns. EMIL: Bravo! MATEI (radios): Simplu! Nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă! EMIL: Dacă-i aşa, spune-mi tu, mie, cu cine am fost în oraş? MATEI: Cu domnul Bungrăzescu. EMIL: Din ce deduci? MATEI: Pentru că l-am găsit aici; ceea ce însemnează că aţi petrecut împreună şi la ziuă te-a adus acasă. EMIL: Bravo! Vezi ce bine e, să ai în familie un judecător de instrucţie. MATEI: Te-a adus acasă, pentru că e prea serios ca să-şi lase singur, în drum, un prieten, cu care a petrecut toată noaptea. EMIL: Perfect. DIDINA: Numai, că n-au venit împreună. MATEI: Şi mai bine! Şi mai serios! A avut remuşcări şi-a venit să vadă, dacă nu cumva te-ai rătăcit. EMIL: Bravo, Matei! Asta e! Ce păcat că soră-ta nu e în stare să facă asemenea raţionamente până nu se pripeşte cu telefoanele injurioase şi cu scene şi mai penibile. MATEI: Femeilor le lipsesc asemenea discernăminte. Domnul Bungrăzescu, Didino, e un om foarte serios, cu care poţi lăsa pe soţul tău fără nicio grijă. (Vede geamul spart.) A! Un geam spart! Cineva care a vrut să se introducă pe fereastră. (Se apropie de fereastră.) EMIL: Mă, eu te bănuiesc pe tine. (schimbând tonul) Nu începe cercetări pentru că aşa cum ai luat-o n-ajungi la niciun fel de rezultat. Geamul l-am spart eu, într-un moment de enervare, certându-mă cu Didina. MATEI: Arată-mi pumnul. EMIL: Poftim! MATEI: L-ai spart cu altceva, pentru că altfel ai fi avut zgârieturi pe mână. EMIL: Aşa e! Aici ai nimerit-o! Am aruncat cu ceva, dar nu mai ştiu cu ce. MATEI: Se va găsi uşor. Facem un inventar cu tot ce-a fost aici înainte de spargere, pe urmă controlăm, şi obiectul care va lipsi, e acela cu care ai spart geamul. Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă! EMIL (Didinei, care e lângă ei): Scapă-mă pe mine de ăsta, că altfel mai sparg un geam zvârlindu-l pe fereastră. MATEI: Totuşi, o să-mi permit să iau un ciob. EMIL: Ia-le pe toate. Îmi faci chiar un serviciu. MATEI: Pe toate, nu! Unul singur ca să examinez amprenta digitală. EMIL: Numai să nu te tai. MATEI: Îl înfăşur bine în batistă şi mă voi duce la serviciul antropometric. O să vă comunic rezultatul. Cât priveşte cearta dintre voi doi, mă bucur că n-a avut urmări grave, afară de geamul care se repară. EMIL: O să-l pună un geamgiu. MATEI: Fireşte. EMIL: Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă? (Didinei) Ia-l d-aicea că vreau să dorm puţin până la ora tribunalului. DIDINA: Cum să dormi, dragă? Trebuie să vină oamenii ăia. EMIL: Care oameni? DIDINA: Bungrăzescu şi nevastă-sa. EMIL: Lasă-mă dragă cu Bungrăzescu. S-a isprăvit! A murit! MATEI: Cine? EMIL: Bungrăzescu. DIDINA: Ce vorbă-i asta?! MATEI: O lămurire se impune. Ştii tu ceva? Bănuieşti ceva? EMIL: M-aţi plictisit! Auzi acolo! M-aţi pus sub tutelă? Spui şi eu o vorbă şi pe urmă îmi cereţi concluziuni în scris. DIDINA: De ce crezi tu că n-au să mai vină? EMIL: Pentru că mi-a spus că e greu să-şi facă geamantalele şi să se mute pentru câteva zile. Altă dată  când vor mai veni la Bucureşti, au să tragă direct la noi. Dar aşa… pe nepusă masă… să-şi lase oamenii hotelul şi să…! De altfel ai să vezi că ne scrie, sau ne telefonează. (Soneria afară.) Uite! Trebuie să fie un bilet prin care ne anunţă, că regretă, dar e chemat grabnic la Piteşti. (Convins.) Pe ăsta, dragă, n-o să-l mai vedem. (În vremea asta Didina aşteaptă în pragul uşii din fund şi Matei e în dreptul ferestrei. Prin fund intră Bungrăzescu, care sărută mâna Didinei.)     SCENA XIII   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI   DIDINA: Aşa e! N-o să-l mai vedem! (Uitându-se mirată.) Şi Doamna? BUNGRĂZESCU: E în vestibul. Tot nu cutează să intre. DIDINA (iese în întâmpinarea persoanei care încă nu se vede): Vai! Se poate? Timiditate de provincială. (Dispare.) EMIL (repede lui Bungrăzescu): Te ţii de farse. De ce-ai venit omule? De ce-ai mai venit? Era bine cum ne-nvoisem. Trimeteai un bilet şi se isprăvea. BUNGRĂZESCU: Nu te supăra, dar am prins lipici de casa d-tale. (În uşă apare Didina la braţ cu o midinetă de toată nostimada.)     SCENA XIV   DIDINA, OLGA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI, MARIA (cu un geamantan în mână)   DIDINA: Uite, Emil, ce drăguţă-i doamna Bungrăzescu. Şi timidă ca o fată mare. EMIL (rămâne uluit şi se clatină): Da??… A, da!! Fată mare! Cum să nu!… Bună dimineaţa fată mare! (Îşi dau mâna. Olga, înaintează timidă şi complet dezorientată.) DIDINA: Să-ţi prezint pe fratele meu, Matei Pintenaru, magistrat. MATEI: Fost! Pentru că guvernul, pe lângă alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă destituie nemotivat. EMIL (în timp ce vorbesc ceilalţi): Ce făcuşi, omule? Cum se poate să-mi faci una ca asta? Ia-o de-aici! DIDINA (Olgăi ducând-o spre scara din dreapta): Şi acuma vino să-ţi vezi odaia unde ai să fi ca la dumneata acasă. (Trec amândouă prin faţa lui Emil care se sileşte să fie amabil şi ca să mascheze acel „ia-o de-aici” spune:) Ia-o… pe-aici! (şi arată scara pe unde ies cele două femei. Apoi brusc se întoarce spre Bungrăzescu şi mai mult în şoaptă, din pricina lui Matei care s-a dus să examineze fereastra) Ce-mi făcuşi nenorocitule!     SCENA XV   MATEI, BUNGRĂZESCU, EMIL   BUNGRĂZESCU (arătându-l pe Matei): Sst!! EMIL: M-ai scăpat dintr-un bucluc, dar m-ai băgat în altul. Mai bine mă lăsai în pace, că mă descurcam eu cum puteam. BUNGRĂZESCU: Îmi trebuia cineva, care să treacă drept nevastă-mea. EMIL: Şi tocmai pe asta ai găsit-o? BUNGARZESCU: Pe care, alta, puteam să conving să vie atât de repede? EMIL: Da’ de unde ai ştiut-o? Cum ai găsit-o? BUNGRĂZESCU: Olga! Mi-ai spus c-o cheamă Olga, şi că-i ţii o odaie la hotel Palace. M-am aruncat într-o maşină şi m-am dus direct acolo. Tocmai se dedea jos ca să meargă la florăria ei. EMIL: Şi ce i-ai spus? BUNGRĂZESCU: I-am spus că ştii dumneata, şi că e spre fericirea ei. EMIL: Trebuie să fie cineva tâmpit, ca să creadă astfel de lucruri. BUNGRĂZESCU: Păi tâmpită şi e. EMIL: Tâmpit sunt şi eu, şi ea, şi dumneata. Ne-am molipsit de la tâmpitul ăla. (Arată pe Matei) Şi pe urmă cum o să vă culcaţi aicea? Dumneata nu poţi să dormi într-un pat cu Olga mea. Dacă vrei să dormi cu Matei, te las dar cu Olga, nu! BUNGRĂZESCU: Nici nu ţiu! Ea o să se culce aicea şi eu o să mă duc acasă. Lumea din casă are să creadă că am plecat dis de dimineaţă după treburi şi o să viu la dejun ca s-o iau pe Olga şi să plecăm unde ai spus dumneata… La… Piteşti. (Emil rămâne uluit de tot ce i se întâmplă.) MATEI (lui Bungrăzescu): Eram sigur c-ai să vii. Aparenţele nu mă înşală nici odată. Eşti un om cumsecade şi nu-ţi convenea hotelul, foarte nepotrivit, când eşti însurat cu o femeie tânără şi onestă. Aşa e? BUNGRĂZESCU: Exact! MATEI: Am priceput imediat situaţia. (Merge spre Emil.) Vezi, Emil? Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă. (Văzându-l că nu răspunde şi că s-a schimbat la faţă.) Da’ ce ai? EMIL (încurcat): Eu?… Am ceva? (Se sileşte să fie vesel.) MATEI: Da. Pari schimbat. Ai îngălbenit şi transpiri. EMIL (ştergându-şi fruntea eu batista): Se poate!… Emoţia!… Revederea după atâţia ani cu-n vechiu prieten din copilărie. (Îl înjură printre dinţi pe Bungrăzescu.) MATEI: Am priceput. Eşti fericit. Aşa e? EMIL: Da. Tocmai. Sunt fericit. Foarte fericit. Să-ţi dea Dumnezeu, toată viaţa, fericirea mea de-acuma. MATEI (radios: Am priceput imediat. Era şi foarte simplu. Nu? Ce zici? (lui Bungrăzescu) Nimic nu-mi scapă!!   CORTINA piesa audio o puteti asculta aici.....https://latimp.eu/408/incurca-lume-teatru-audio-comedie/

Prizonier al unei vieţi monotone, neferi­cit în căsnicie şi sufocat de viaţa citadină, jurnalistul Vatanen simte că existenţa sa e lipsită de sens. In clipa când maşina în care se află loveşte un iepure, se produce un declic: îl îngrijeşte şi-1 transformă în tova­răşul alături de care porneşte într-o lungă călătorie, în căutarea libertăţii şi fericirii autentice. O aventură fără nici un itine­rar precis, fără o ţintă anume sau o limită în timp. întâmplările pline de neprevăzut prin care trec cei doi protagonişti îl pun la încercare pe Vatanen, care trebuie să se adapteze permanent unor meserii noi şi dure, în mijlocul pădurii, sau să lupte cu animalele sălbatice. Insă aventurile lui Vatanen nu se petrec doar în sălbăticie. Ziaristul întâlneşte o galerie de personaje memorabile, înfăţişate cu umor şi empa-tie: pompieri, militari, funcţionari ai Minis­terului Afacerilor Externe, ofiţeri ai poliţiei rurale, un şofer de taxi pasionat de plante, un dentist, un paznic de vânătoare, un insti­tutor care practică sacrificiile rituale, un pastor nevricos, o falsă avocată - şi lista poate continua! Arestat de soldaţi ai Arma­tei Roşii, după ce a trecut fraudulos graniţa în URSS fără să-şi dea seama, Vatanen îşi va regăsi libertatea: dar cu ce preţ ?                                                 1. Iepurele În maşină erau doi bărbaţi copleşiţi de supărare. Razele amurgului care traversau parbrizul prăfuit le iritau ochii. Era vară, de Sfântul Ioan. Pe drumul îngust de nisip, peisajul fin­landez defila în faţa ochilor lor plictisiţi, dar nici unul, nici altul nu se arăta interesat de frumuseţea serii. Erau în misiune de serviciu, un ziarist şi un fotograf, doi oameni nefericiţi şi cinici. Se apropiau de patruzeci de ani, iar din speranţele tinereţii lor nu le mai rămăsese nimic. Erau căsătoriţi, îsi înşelaseră nevestele, fuseseră si ei la rândul lor înşelaţi, amândoi aveau câte un început de ulcer şi multe necazuri care le amarau viaţa. Tocmai se certaseră. Unul voise să se întoarcă la Helsinki, celălalt să înnopteze la Heinola. Din acel moment, nici unul nu mai scosese o vorbă. Traversau minunata seară de vară cu feţele acre, crispate, cu gândurile rătăcite, fără să mai ia în seamă mizeria călătoriei lor. îşi continuau drumul obosiţi şi încrâncenaţi. Pe o micuţă colină însorită, un iepuraş tocmai învăţa să sară. Se oprise în mijlocul drumului îmbătat de căldura verii şi se aşezase pe labele din spate, iar soarele roşu de crepuscul îl încadra ca pe un tablou. Fotograful, care era la volan, văzu animalul micuţ de pe drum, dar creierul lui amorţit nu fu în stare să reacţioneze repede, aşa că nu-l putu evita. Jumătate din pantoful prăfuit apăsase prea târziu pe frână. îngrozit, animalul făcu o săritură în aer în faţa capotei, se izbi cu zgomot surd de colţul par­brizului, apoi dispăru în pădure. — Ai omorât un iepure! spuse ziaristul. — A dracului sălbăticiune! exclamă fotograful. Bine că n-a spart parbrizul! Frână, apoi reveni în marşarier la locul incidentului. Ziaris­tul se dădu jos din maşină. Fotograful nu opri motorul, coborî doar geamul şi întrebă indiferent: — E-acolo? Apoi aprinse o ţigară şi trase din ea cu ochii închişi. îşi reveni abia când simţi arsura în vârful degetelor şi strigă: — Intoarce-te, n-am timp de pierdut pentru un iepure nebun! Distrat, ziaristul intră în pădurea rară, ajunse pe margi­nea unui petic de pământ, sări peste o groapă şi cercetă cu privirea pajiştea verde, întunecată. în iarbă, zări iepuraşul. Lăbuţa stângă din spate era ruptă. Atârna trist sub ge­nunchi, iar animalului îi era atât de rău, că nici nu încercă să fugă când îl văzu pe omul care se apropia de el. Ziaristul luă iepuraşul în braţe, rupse o crenguţă şi imo­biliza laba frântă cu fâşii din batista lui. înspăimântat, iepura­şul îşi ascunse capul între lăbuţele din faţă. îi tremurau urechile şi inima îi bătea puternic. De departe, de pe drum, se auzi vâjâitul nervos al moto­rului, două semnale arţăgoase ale claxonului şi chemarea: — întoarce-te! Ce Dumnezeu, dac-ai să tot alergi prin pădure, n-o să mai ajungem niciodată la Helsinki.     Ziaristul nu răspunse. Ţinea în braţe micuţul animal care, încetul cu încetul, începuse să se liniştească. Aparent, iepu­raşul avea doar laba frântă. Fotograful coborî din maşină. Aruncă o privire încrân­cenată spre pădure, dar pe celălalt nu-l zări. înjură, aprinse din nou o ţigară şi, neliniştit, porni cu paşi repezi pe drum. Dinspre pădure nu se auzea nici un zgomot. Bărbatul strivi mucul de ţigară şi strigă: — N-ai decât să rămâi aici, smintitule, şi nu uita să-l saluţi pe dracu'! Mai stătu un moment cu urechile ciulite, dar, cum nu primi răspuns, urcă furios la volan, porni motorul, apucă brutal schimbătorul de viteze şi demară. Nisipul de pe drum scrâşni sub roţi. După o clipă, maşina nu mai era acolo. Aşezat la marginea gropii, cu iepuraşul în braţe, ziaristul semăna cu o bătrână adâncită în gânduri, strângându-şi la piept împletitura şi andrelele. Zgomotul maşinii se stinse, soarele se grăbea să apună. Ziaristul lăsă iepurele pe iarbă şi, preţ de o clipă, se temu că acesta va fugi, dar animalul rămase liniştit, iar când îl luă din nou în braţe nu mai tremura de frică. — O să rămânem aici, îi spuse ziaristul. Noapte de vară, un bărbat singur în pădure, îmbrăcat cu o haină, părăsit. Ce-ar fi putut face? Bărbatul chibzui şi-şi spuse că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi răspuns la chemarea fotogra­fului. Iar acum, poate c-ar trebui să se întoarcă pe şosea şi să oprească o maşină care să-l ducă la Heinola sau la Helsinki, după cum va hotărî doar el. Ideea i se păru de-a dreptul nesuferită.           Cercetă portofelul. Erau acolo câteva bancnote de o sută, legitimaţia de ziarist, carnetul de asigurări pentru sănătate, fotografia soţiei, nişte monede, două prezervative, cheile, o insignă de vappu1. Creioane, un blocnotes, inelul. Pe blocno­tes, patronul revistei pusese să fie imprimat: „Kaarlo Vatanen, ziarist". Numărul social al carnetului de asigurări lăsa de înţeles că Vatanen se născuse în 1942. Vatanen se ridică, se uită la ultimele raze de soare ce se ascundeau în spatele pădurii, apoi la micuţul animal. Privi şi spre drum, dar nu se duse până acolo. Ridică iepuraşul, îl puse cu grijă în buzunarul hainei şi porni cu paşi repezi, afundându-se în pădurea peste care se lăsa întunericul. In timpul acesta, fotograful conducea furios maşina. Când ajunse la Heinola, făcu mai întâi plinul, apoi merse la hotelul pe care-l propusese ziaristul. Luă o cameră cu două paturi, se dezbrăcă de hainele pră­fuite şi făcu un duş. După ce se spălă, se duse la restaurantul hotelului, spunându-şi că, fără îndoială, peste puţin timp, ziaristul avea să apară. Atunci se vor lămuri lucrurile. Până   Note: 1 Nume generic dat sărbătorii din prima zi de mai a fiecărui an. La origini, a fost ziua celebrării Sfintei Walpurgia sau Walpurga (710-799), numită Valpuri în Finlanda. Cu timpul, celebrarea Sfintei Valpuri a început să se confunde cu petrecerile zgomotoase închi­nate primăverii, pe care superstiţiile creştine le numeau sobor al vrăji­toarelor, iar apoi a devenit sărbătoarea studenţilor. In Finlanda, începând cu anul 1902 devine şi sărbătoare internaţională a so-cial-democraţiei. Păstrând rudimente ale sărbătorilor amintite, ajunul zilei de „vappu" este zgomotos (tinerii beau pe străzi şi în parcuri). „Vappu" propriu-zis seamănă oarecum cu sărbătoarea de 1 mai din multe ţări ale Europei. Absolvenţii de liceu din toate generaţiile poartă pe cap şapca de absolvent şi, în general, toţi arborează diferite insigne şi însemne.   una-alta, bău câteva halbe de bere şi mancă, apoi se apucă să bea temeinic amestecuri puternic alcoolizate. Dar ziaristul nu apăru. Era deja târziu şi fotograful încă mai stătea aşezat la barul hotelului. Privea fix spre tejghea şi rumega furios situaţia. Toată seara se gândise doar la cele întâmplate. Pricepuse deja că, lăsându-l pe ziarist în pădure, departe de zona locuită, greşise. Poate că nebunul călcase strâmb şi-şi rupsese picioa­rele, poate se rătăcise sau căzuse într-o râpă. Altfel, ar fi putut ajunge deja la Heinola chiar şi pe jos. N-avea de ales, trebuia să-i telefoneze soţiei ziaristului. Pe jumătate adormită, femeia îi răspunse că nu l-a văzut pe Vatanen, apoi, dându-şi seama că interlocutorul este beat, trânti receptorul în furcă. Fotograful mai sună o dată la acelaşi număr, dar nu i se răspunse. Bineînţeles, femeia scosese tele­fonul din priză. Pe când se îngâna ziua cu noaptea, fotografului îi veni ideea să comande un taxi. Se hotărâse până la urmă să vadă dacă ziaristul mai era încă acolo unde-l lăsase. Taximetristul îl întrebă pe clientul beat unde vrea să ajungă. — Nicăieri, îi răspunse senin fotograful. Ţine-o tot aşa pe drumul ăsta şi-am să-ţi spun eu unde să opreşti! Taximetristul aruncă o privire în spate să-l vadă mai bine. Aşadar, se depărtau de oraş în plină noapte, prin pădure, ca să ajungă nicăieri. Scoase discret revolverul din lăcaşul unde păstra mănuşile şi—1 puse pe scaun, între picioare, cercetân-du-si cu nelinişte clientul. Ajunşi pe vârful unei coline, fotograful spuse: — Stop, aici. Şoferul pipăi arma. Bărbatul beat ieşi totuşi liniştit afară şi începu să strige spre pădure: — Vatanen, Vatanen!

Decameronul frantuzesc de Marchizul de Sade Este loc pentru doi   O foarte frumoasă orăşeancă din strada Saint-Honoré, de vreo douăzeci şi doi de ani, împlinită, durdulie, cu forme dintre cele mai fragede şi mai îmbietoare, desăvârşită, cu toate că oarecum plinuţă şi care pe lângă atâţia nuri era ageră, vioaie, plină de o poftă deosebită pentru plăcerile de la care o opreau obiceiurile fără milă ale traiului cu un soţ, se hotărăşte de la un timp încoace să dea o mână de ajutor bărbatului ei, pe care nu numai că nu-l plăcea că era bătrân şi urât, dar acesta îşi îndeplinea pe cât de rău, pe atât de rar îndatorirea aceea care, dacă ar fi fost puţin mai bine făptuită, ar fi putut să o domolească pe mofturoasa Dolmène, căci aşa se numea frumoasa orăşeancă. Nimic mai bine ticluit decât întâlnirile pe care ea le dădea celor doi amanţi: cu Des Roues, tânăr militar, petrecea între orele patru şi cinci ale serii, iar de la cinci şi jumătate la şapte îi venea rândul lui Dolbreuse, tânăr negustor cu o înfăţişare dintre cele mai plăcute. Era cu neputinţă să găsească alte prilejuri, acestea erau singurele în care doamna Dolmène era liniştită: dimineaţa şi, uneori, seara ea era la prăvălie, iar când se întorcea bărbatul puneau la cale negoţul. Dealtfel, doamna Dolmène îşi deschisese inima unei prietene, spunându-i că ei îi plăceau clipele de plăcere care urmează unele după altele: focurile închipuirii nu se sting în acest fel, susţinea ea, nu este nimic mai plăcut decât să treci de la o plăcere la alta, nu e nevoie să te osteneşti ca să începi din nou. Pentru că doamna Dolmène era o făptură desăvârşită, ea socotea cel mai bine impresiile iubirii. Puţine femei ştiau despre iubire cât ea. Datorită priceperii ei îşi dăduse seama că doi amanţi fac mai mult decât unul, cât priveşte mândria ei, ea se amăgea că unul îl ascunde pe altul, putea să se înşele, putea fi mereu acelaşi cel care venea şi se reîntorcea de mai multe ori pe zi, cât despre plăcere, câtă deosebire! Doamna Dolmène, care se temea numai de sarcină, era convinsă că bărbatul ei nu putea să aibă nesăbuinţa de a-i îngrăşa mijlocul, mai socotise că cu doi amanţi primejdia aceasta era cu mult mai mică, pentru că ea credea, ca bună anatomistă ce era, că sămânţa celor doi s-ar distruge una pe alta. Într-o bună zi, ordinea întâlnirilor se tulbură şi amanţii noştri, care nu se văzuseră niciodată, vor face cunoştinţă, cum vom vedea, destul de caraghios. Des Roues era cel dintâi, dar a sosit mai târziu şi, parcă şi-ar fi băgat dracul coada, Dolbreuse, care era al doilea, a venit puţin mai devreme. Cititorul plin de pricepere va vedea îndată că din alăturarea celor două nepotriviri ajungem la o întâlnire, care nu poate fi ocolită: ea s-a şi petrecut. Dar să spunem cum s-a petrecut şi să ne ostenim să avem cât mai multă bunăcuviinţă şi înfrânare faţă de o asemenea povestire destul de necuviincioasă. Dintr-o toană destul de ciudată – pe care o vedem însă la mai mulţi bărbaţi – tânărul nostru militar, săturat de a fi cel care iubeşte, vru să se simtă şi el ca o iubită. În loc de a fi ţinut drăgăstos în braţele domniţei sale, el vru să o ţină el astfel. Să spunem că ceea ce stă dedesubt se puse deasupra şi că prin această schimbare, aplecată la altarul la care obişnuim să aducem jertfe, era doamna Dolmène, goală ca Venus calipiga. Ea stătea întinsă peste amantul ei şi arăta la intrarea în încăperea unde se prăznuiau misterele ceea ce grecilor le plăcea cu sfinţenie la statuia de care am vorbit, acea parte a trupului destul de frumoasă care, fără a semăna cu lucruri prea îndepărtate, găseşte destui iubiţi la Paris. Aşa se găseau pe când Dolbreuse, obişnuit să intre fără oprelişti, venea cântând şăgalnic şi îi fu dat să vadă priveliştea pe care nicio femeie cinstită, se spune, nu e bine să o arate. Ceea ce multora le-ar fi făcut mare plăcere, pe Dolbreuse îl făcu să se dea înapoi. — Ce văd, strigă el... trădătoare-o... asta îmi arăţi tu? Doamna Dolmène, care se afla în acel moment în starea în care o femeie simte mai mult decât gândeşte, se mulţumi să-l pedepsească pentru obrăznicia lui: — Ce, dracul, te-a apucat, spuse ea celui de-al doilea Adonis, continuând să se dăruiască celuilalt, nu te necăji pentru atâta lucru; nu ne mai supăra, amice, intră şi tu în ce ţi-a mai rămas, cum vezi, este loc pentru doi. Dolbreuse, neputându-se stăpâni să nu râdă de sângele rece al iubitei sale, îşi dădu seama că cel mai înţelept era să-i urmeze sfatul, aşa că nu se lăsă rugat şi se spune că toţi trei au avut de câştigat.     Floarea de castan   Se susţine, nu pot băga mâna în foc, de câţiva savanţi care ne înduplecă să credem, că floarea de castan are neîndoios acelaşi miros ca şi sămânţa zămislitoare, căreia naturii i-a făcut plăcere să o pună în şalele bărbatului întru înmulţirea semenilor săi. O tânără domnişoară de vreo cinsprezece ani, care nu ieşise niciodată din casa părintească, se plimba într-o zi cu mama ei şi cu plăcuta persoană a unui stareţ pe o alee de castani, al căror miros de floare îmbălsăma aerul în felul îndoielnic pe care am îndrăznit să-l pomenim mai sus. — Oh, Dumnezeule, mamă, ce ciudat miros, spuse tânăra persoană mamei sale, fără să-şi dea seama de unde venea... Îl simţi, mamă... este un miros pe care îl cunosc. — Nu mai vorbi, domnişoară, nu mai spune asemenea lucruri, te rog să mă asculţi. — Dar de ce, mamă, eu nu văd nimic rău în asta, doar vă spun că acest miros nu îmi este nicidecum necunoscut, şi sunt foarte sigură de acest lucru. — Dar, domnişoară... — Dar, mamă, îl cunosc, aşa cum spun; domnule stareţ, spuneţi-mi, vă rog, ce rău fac când o încredinţez pe mama că eu cunosc mirosul acesta? — Domnişoară, spuse stareţul, oarecum în zeflemea, piţigăindu-şi vocea, este mai mult ca sigur că luat în sine nu e niciun rău în aceasta, dar noi ne aflăm pe o alee de castani acum şi împreună cu alţi naturalişti, suntem de părerea botanicii că floarea de castan... — Ei bine, floarea de castan? — Ei bine, domnişoară, aceasta miroase a f...     Institutorul filosof   Dintre toate ştiinţele pe care le băgăm în capul copilului când ne ostenim cu educaţia lui, tainele creştinismului, de care nu ne îndoim că reprezintă una dintre cele mai desăvârşite părţi ale educaţiei, nu sunt totuşi, cele care pot fi înghiţite cu cea mai mare uşurinţă de un spirit tânăr. De pildă, ca să-l îndupleci să creadă pe un tânăr de paisprezece sau de cincisprezece ani că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu sunt decât o persoană, că Fiul este consubstanţial Tatălui şi Tatăl Fiului, etc, toate acestea, de care e nevoie, totuşi, spre a fi fericit în viaţă, sunt mai greu de înţeles decât algebra, iar dacă vrem ca ele să fie pricepute, suntem siliţi să ne folosim de anumite înfăţişări lumeşti, de anumite lămuriri materiale care, oricât de nelalocul lor ar fi, îl ajută pe tânăr să înţeleagă problema necunoscută. — Părinte, spunea în fiecare zi micuţul conte institutorului său, vreau să vă asigur că consubstanţialitatea depăşeşte puterile mele de înţelegere, îmi este cu neputinţă să pricep cum două persoane sunt doar una, lămuriţi-mi pe îndelete această taină, vă rog fierbinte, sau cel puţin atât cât să o pricep şi eu. Cuviinciosul părinte, doritor să izbândească cu educaţia sa, mulţumit că va putea să-i înlesnească elevului său o înţelegere cum nu se poate mai plăcută a problemei, se gândi la un mijloc destul de nostim de a înlătura greutăţile care îl nedumireau pe conte, şi acest mijloc, luat din natură, mai mult ca sigur că va da roade. El aduse o fetiţă, de treisprezece-paisprezece ani şi după ce o pregăti bine pe micuţă, o împreună cu tânărul său elev. — Ei bine, îi spuse, acum, prietene, înţelegi taina consubstanţialităţii? Ai priceput cu mai puţină osteneală că este cu putinţă ca două persoane să fie doar una? — Oh, Dumnezeule, da, părinte, spuse cu aprindere încântătoarea făptură, înţeleg acum totul cu o uşurinţă pe care nu o bănuiam. Nu mă mai mir că această taină face, cum se spune, atâta bucurie fiinţelor din ceruri, căci este foarte plăcut când doi se amăgesc că nu sunt decât unul. Câteva zile mai târziu, micuţul conte îl rugă pe institutorul său să facă o altă lecţie pentru că, aşa cum susţinea, ar mai fi încă ceva de neînţeles în această taină şi care nu ar putea fi lămurit decât sărbătorind-o încă o dată, aşa cum o mai făcuse. Binevoitorul părinte, pe care acest fapt îl mulţumise precum se pare la fel de mult ca şi pe elevul său, aduse din nou pe fetiţă şi lecţia începu, dar de data aceasta, părintele, tulburat mai ales de priveliştea desfătătoare pe care chipeşul conte de Nerceuil i-o înfăţişa consubstanţializându-se cu părtaşa lui, nu putu fi oprit de a fi al treilea în desluşirea pildei evanghelice, iar frumuseţile pe care mâinile sale le cutreierară pentru aceasta, în cele din urmă îl făcură să ardă de tot. — Mi se pare că treaba merge prea repede, spuse Du Parquet, luând în stăpânire şalele micuţului conte, sunteţi prea sprinteni în mişcări, ceea ce face ca împreunarea să nu fie strânsă, să nu arate prea bine figura tainei care se adevereşte aici... Dacă ne vom statornici, da, în acest fel, spuse pungaşul, dând şcolarului ceea ce acesta dădea fetiţei. — Ah! Oh, Dumnezeule, de ce îmi faceţi rău, părinte, spuse copilul, această slujbă mi se pare fără niciun rost; ce poate să-mi spună mai mult despre taina pe care o învăţăm? — Ei, pe toţi dracii, spuse părintele, bolborosind de plăcere, nu vezi, dragă prietene, că te învăţ totul deodată? Este Sfânta Treime, copilul meu... este Sfânta Treime, pe care astăzi ţi-o lămuresc, încă cinci sau şase lecţii asemănătoare şi vei ajunge doctor la Sorbona.     Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel!   Nu sunt prea multe în lume fiinţele care să aibă obiceiuri atât de uşuratece ca şi cardinalul de..., al cărui nume îmi voi îngădui să-l trec sub tăcere, având în vedere că făptura sa sfântă şi plină de bărbăţie se mai află în viaţă. Eminenţa are la Roma o învoială cu una din acele femei a cărei treabă îndatoritoare este de a face rost pentru desfrânaţi de acele obiecte trebuincioase pentru a-şi mulţumi pornirile. În fiecare dimineaţă ea îi aducea câte o fetiţă de vreo treisprezece sau paisprezece ani cel mult, de care monseniorul se bucura în felul lipsit de cuviinţă care îi desfăta îndeobşte pe italieni, prin care fecioara, ieşind din mâinile Înălţimii Sale aproape la fel de curată precum a intrat, să poată fi vândută din nou ca nefolosită pentru a doua oară unui desfrânat mai cumpătat. Matroana, cunoscând prea bine felul de a fi al cardinalului, negăsind într-o zi la îndemână obiectul pe care se însărcinase a-l preda în fiecare zi, se gândi să îmbrace în fetiţă un copil destul de chipeş din corul unei biserici de apostoli. I-a aranjat părul, i-a pus o căciuliţă, o fustă, i-a făcut toate dichisurile de care era nevoie spre a amăgi sfânta faţă bisericească. Nu a putut, totuşi, să-i dea ceea ce cu adevărat ar fi putut să-l facă să semene în întregime cu partea femeiască de care aducea aminte, dar acest cusur încurca prea puţin asemănarea... El nu a pus niciodată mâna pe aşa ceva, spunea ea uneia din cele care o ajutau la această înşelătorie, mai mult ca sigur că el nu a cercetat decât ceea ce-l face să semene pe acest copil cu toate fetiţele din lume, aşa că nu avem de ce să ne speriem. Cumătra se înşela. Fără îndoială că ea nu îşi dădea seama că un cardinal italian ştie să pipăie cu multă grijă şi că are simţurile prea ascuţite ca să poată fi înşelat de asemenea lucruri. Jertfa soseşte, marele preot o sacrifică, însă la a treia lovitură: — Per Dio santo, strigă omul lui Dumnezeu, sono ingannato, questo bambino e regazzo, mai non fu putano!  Şi el vru să se convingă... Negăsind nimic care să fie neplăcut în această întâmplare pentru un locuitor al cetăţii sfinte, eminenţa sa îşi vede de treabă mai departe, zicându-şi poate ca acel ţăran căruia i s-au dat trufe în loc de cartofi: Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel! Iar când lucrarea fu terminată: — Doamnă, spuse el păzitoarei de fete, nu vă iau în nume de rău dispreţul dumneavoastră. — Scuzaţi, înalt Prea Sfinţia Ta. — Ei nu, nu spuneţi asta, nu vă reproşez întâmplarea, dar când se va mai întâmpla astfel, ar fi bine să mă înştiinţaţi, pentru că... ceea ce n-am văzut prima oară, s-ar putea să văd a doua oară.     Soţul preot, povestire provensală   Între oraşul Menerbe din comitatul d'Avignon şi Apt din Provenţa se află o mică şi singuratică mănăstire de carmeliţi, care se numeşte Saint-Hilaire, aşezată pe crupa unui munte într-un loc unde şi caprelor le vine greu să pască. Acest aşezământ este un fel de cloacă a tuturor comunităţilor de carmeliţi din apropiere, fiecare din ele aruncând aici ceea ce au ele de ocară, aşa că ne putem da seama cu uşurinţă cât de nevinovată este lumea acestei mănăstiri. Beţivani, vânători de femei, sodomiţi, cartofori, din asemenea creaturi este formată nobila alcătuire de schimnici care, în acest ruşinos azil, îşi dăruiesc lui Dumnezeu inimile pe care mulţimea nu le mai vrea. Unul sau două castele apropiate de acest loc şi oraşul Menerbe, care se află doar la o leghe de Saint-Hilaire, aceasta este lumea în care se mişcă aceşti buni creştini care, în ciuda condiţiei şi înfăţişării lor, sunt departe de a găsi deschise toate uşile dimprejur. De mai multă vreme părintele Gabriel, unul din sfinţii acestui ermitaj, poftea o anumită femeie din Menerbe, al cărei bărbat încornorat ca nimeni altul, purta numele de Rodin. Doamna Rodin era o oacheşă de douăzeci şi opt de ani, avea ochii drăcoşi, formele pline, fiind întrutotul îmbietoare. Cât despre Rodin, el era un om de treabă, care îşi vedea liniştit de ale lui. Vânduse postav, fusese judecător, era, deci ceea ce se înţelege printr-un burghez cumsecade. Nu putea să bage mâna în foc pentru cinstea scumpei lui perechi, era însă destul de înţelept să-şi dea seama că nu poţi îndrepta năravul cuiva decât prefăcându-te că nu-l observi. El studiase ca să ajungă preot, vorbea latineşte ca şi Cicero şi, adeseori, se aşeza la jocul de dame cu părintele Gabriel care, ca orice curtezan dibaci şi prevenitor, ştia că este nevoie să linguşeşti soţul tot timpul atunci când ai poftă de a păcătui cu nevasta-i. Părintele Gabriel era un adevărat model pentru urmaşii lui Noe. Ai fi spus, văzându-l, că întreaga speţă omenească putea să se lase în grija lui, în ceea ce priveşte înmulţirea fiilor ei. Era un zămislitor de copii cum rar s-a mai văzut, cu umeri zdraveni, cu rărunchiul de un cot, avea faţa întunecată şi oacheşă, sprâncene de Jupiter, era înalt de vreo şase picioare, în toată înfăţişarea lui recunoşteai ceea ce-l deosebeşte cu precădere pe un carmelit, despre care, se spune îndeobşte că întruchipează pe cei mai frumoşi bastarzi ai provinciei. Care femeie nu s-ar simţi cu totul tulburată în faţa farmecului unui astfel de bărbat? Se întreba nespus de încântată şi doamna Rodin, prea puţin convinsă de sublimele calităţi ale bunului domn pe care părinţii ei îl hărăziseră să-i fie soţ. Domnul Rodin, aşa cum am arătat, se prefăcea a fi bărbatul care nu vede nimic, fără ca prin aceasta să nu fie şi mai gelos. El nu părea, prin ceea ce spune, să lase să se vadă ceea ce simţea, aşa că el rămânea alături de soţie şi în momentele când ar fi trebuit să se găsească altundeva. Cu toate acestea, prilejul aşteptat se apropia. Mult prea încrezătoarea doamnă Rodin îi spusese fără înconjur amantului ei că stă în aşteptarea unui moment care să se potrivească dorinţelor lor, ajunse atât de arzătoare că nu li se mai putea împotrivi multă vreme. În ceea ce-l priveşte, părintele Gabriel îi dăduse de înţeles că este pregătit oricând să o mulţumească. Într-un foarte scurt răstimp, în care Rodin nu se afla în preajma lor, Gabriel avu grijă să o facă pe încântătoarea sa iubită să vadă acele lucruri de nespus care o hotărăsc pe femeia care stă puţin în cumpănă... mai lipsea acum doar prilejul. Într-una din zilele când Rodin venise să ia masa la prietenul său din Saint-Hilaire, cu gândul de a-l chema la o partidă de vânătoare, după ce goliseră împreună câteva sticle de vin de Lanerte, Gabriel văzu împrejurarea aceasta ca pe un moment prielnic în a încerca să-şi împlinească dorinţele. — Oh, pe toţi dracii, domnule judecător, îi spuse părintele prietenului său, stătea în dorinţa mea de a ne vedea astăzi, ne-am nimerit cum nu se poate mai bine, căci mă aşteaptă o treabă foarte însemnată, la care îmi puteţi fi de un folos de nepreţuit. — Despre ce este vorba, părinte? — Îl cunoaşteţi pe numitul Renoult din oraşul nostru. — Renoult pălărierul. — Întocmai. — Ei bine? — Ei bine, acest păcătos îmi datorează o sută de taleri şi adineauri am aflat că el este în pragul unui faliment, poate că acum când vă vorbesc el să fi plecat din comitat... ar trebui să alerg într-un suflet la el şi nu pot. — Ce vă împiedică? — Liturghia, pe toţi dracii, liturghia, căci îmi vine să spun că ar fi mai bine dacă liturghia ar aparţine diavolului şi cei o sută de taleri mie. — Cum, nu se poate găsi o scutire de îndatorirea aceasta? — Oh, da, fireşte, scutire! Suntem doar trei. Dacă nu ţinem în fiecare zi trei liturghii, stareţul, care n-ar fi în stare să ţină una singură, ne-ar pârî până la Roma. Dar ar fi o cale, dragul meu, prin care, dacă ai vrea, ai putea să mă ajuţi, nu atârnă decât de tine. — Ei, drace, bucuros, ce-ar trebui să fac? — Când îmi vine rândul, se va găsi acolo doar paraclisierul. Primele două liturghii fiind slujite, călugării noştri nu se vor mai afla prin preajmă, nimeni nu va bănui înşelătoria. Adunarea nu va fi prea numeroasă, vor fi doar vreo câţiva ţărani. Ar mai fi ceva de spus şi despre această doamnă atât de credincioasă care rămâne la castelul din... la o jumătate de leghe de aici, făptură cerească care îşi închipuie că multele-i chinuri îndreaptă nebuniile bărbatului ei, aţi studiat ca să ajungeţi preot, ţin minte că aşa mi-aţi spus. — Desigur. — Ei bine, aţi învăţat cum se face liturghia. — O fac ca şi un arhiepiscop. — Oh, dragul meu prieten, urmă Gabriel îmbrăţişându-l pe Rodin, pentru Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu hainele mele, aşteptaţi să se facă orele unsprezece, este ora zece acum, aşa că vă rog stăruitor să-mi faceţi liturghia la vremea ei. Paraclisierul nostru este băiat bun, n-o să vă dea de gol niciodată. Celor care n-o să vă recunoască, el le va spune că sunteţi un nou preot, pe ceilalţi, care nu or să-şi dea seama, îi va lăsa în greşeala lor; între timp, eu voi alerga la acest ticălos de Renoult, îl voi ucide dacă nu-mi recapăt banii şi voi fi aici în două ore. Mă veţi aştepta, veţi pune la fript peştele, veţi sparge ouă, veţi trage vin; la întoarcere vom prânzi... da, prietene, şi apoi vom merge la vânătoare, da, la vânătoare unde vom avea noroc de astă dată; se spune că în ultimul timp ar fi fost văzută o fiară cu coarne prin împrejurimi, vreau, vezi bine, ca noi s-o dovedim, chiar de-am avea parte de nesfârşite procese cu stăpânul locului! — Aveţi gânduri bune, îi răspunse Rodin şi n-aş vrea să precupeţesc nimic din ce e nevoie spre a vă ajuta, dar oare prin aceasta nu fac niciun păcat? — Nu se poate vorbi de păcat, prietene, ar fi poate dacă ai face un lucru şi acest lucru ar fi rău, dar făcând ceva care n-are nicio influenţă, tot ceea ce veţi spune nu va însemna nimic. Credeţi-mă, mă pricep la cazuistică, nu se poate vorbi aici nici de ceea ce, îndeobşte, numim păcat uşor. — Dar va trebui să spun cuvintele? — De ce nu? Aceste cuvinte n-au putere decât în gura noastră, care la rândul ei în noi... vezi, prietene, eu aş putea să spun acele cuvinte despre pântecele soţiei voastre, transformând în zeu templul la care aduceţi ofrandă... Nu, nu, dragul meu, nu atârnă decât de noi ca să avem puterea transsubstanţierii. Se pot rosti de douăzeci de mii de ori cuvinte care să nu făptuiască niciodată nimic. Adeseori, chiar în noi, lucrarea lipseşte cu desăvârşire. Numai prin credinţă se poate face orice. Cu un grăunte de credinţă se mută munţii, aşa după cum ştiţi din cuvintele lui Isus, dar fără credinţă nu se face nimic... De pildă, adesea, în timpul lucrării, eu mă îndes mai degrabă la fetele şi la femeile din rândul adunării decât la acea afurisită bucată de aluat pe care o învârtesc între degete, aşa că nu puteţi crede că eu fac să se întâmple ceva... m-aş face mai degrabă turc decât să cred aceasta. Slujba pe care-o veţi ţine va fi deci aproape tot atât de bună ca şi a mea; aşa că, dragul meu, să nu vă mustre cugetul şi, mai ales, fiţi cu îndrăzneală. — Doamne-Dumnezeule, ce poftă îngrozitoare de mâncare am, şi acum să stau două ore nemâncat! — Dar nu vă împiedică nimic să mâncaţi ceva, luaţi, aveţi aici ceea ce vă trebuie. — Şi ce fac cu liturghia pe care trebuie să o ţin? — Ei, pe toţi dracii, ce să faceţi, credeţi că Dumnezeu va fi mai pângărit dacă are de-a face cu o burtă plină în locul uneia goale? Că hrana este înăuntru sau că este afară, să mă ia dracul dacă nu mi-e totuna. Haideţi, dragul meu, dacă m-aş apuca să spun la Roma de câte ori mănânc înainte de a face liturghia, aş rămâne pe drumuri pentru toată viaţa. Şi, apoi, nu sunteţi preot, nu sunteţi supus legilor noastre, ceea ce o să faceţi nu va fi decât o imagine a liturghiei, nu va fi chiar liturghia; prin urmare, vi se îngăduie orice, atât înainte de ea, cât şi după, aţi putea să vă sărutaţi şi nevasta dacă ar fi aici, nu este vorba decât de a face ceva care să semene cu ceea ce fac eu, nu veţi sărbători, nu veţi împlini jertfa. — Bine, spuse Rodin, aşa voi face, să stăm liniştiţi. — S-a făcut, zise Gabriel, luând-o la fugă şi lăsându-şi prietenul bine povăţuit paraclisierului... aveţi încredere în mine, dragul meu, în două ore vom fi iarăşi împreună; şi preotul o şterse foarte bucuros. Nu e greu să ne închipuim că el ajunse în grabă la doamna judecător, care nu se aştepta să-l vadă, deoarece credea că e soţul ei, aşa că se arătă a fi nelămurită cu această vizită neaşteptată. — Să ne grăbim, draga mea, îi spuse preotul gâfâind, să ne grăbim, căci nu prea avem timp, un pahar de vin şi să trecem la treabă. — Şi soţul meu? — El face liturghia. — El face liturghia? — Ei bine, mii de draci, drăguţă, răspunse faţa bisericească, răsturnând-o pe doamna Rodin în patul ei. Da, scumpă făptură, l-am făcut preot pe soţul tău şi în timp ce ticălosul prăznuieşte un mister ceresc să ne grăbim să împlinim unul pământesc... Preotul era zdravăn, nu putea fi oprit atunci când punea mâna pe o femeie. Susţinerile lui erau destul de convingătoare, el o înduplecă pe doamna Rodin, deoarece nu e nevoie de prea multă osteneală ca să dovedeşti o ştrengăriţă de douăzeci şi opt de ani cu fire provensală, aşa că el îşi reînnoieşte de mai multe ori dovezile. — Dar, îngerul meu scump, spuse în cele din urmă frumoasa cu totul convinsă, ce repede trece timpul... trebuie să ne despărţim. Dacă plăcerea noastră nu durează mai mult de o liturghie, trebuie că de mult a fost ite missa est. — Nu, nu, scumpa mea, spuse preotul, dând încă o dovadă doamnei Rodin, haide, sufletul meu, avem tot timpul, încă o dată, draga mea prietenă, încă o dată. Ageamii nu se încălzesc aşa de repede ca noi... Încă o dată, îţi spun, fac prinsoare că încornoratul nu şi-a părăsit încă dumnezeul. Până la urmă fură nevoiţi să se despartă, nu fără a-şi făgădui că se vor mai întâlni. Puseră la cale noi vicleşuguri şi Gabriel plecă să-l găsească pe Rodin. Acesta îşi făcuse datoria la fel de bine ca şi un episcop. — Numai quod aures m-a pus puţin în încurcătură, spuse el. Acum aş vrea mai degrabă să mănânc decât să beau. Paraclisierul m-a liniştit. Şi cei o sută de taleri, părinte? — Îi am, fiul meu! Netrebnicul a vrut să-mi ţină piept, eu am înşfăcat o furcă pe care a simţit-o, pe legea mea, peste toate oasele. Când termină jocul cei doi prieteni ai noştri pleacă la vânătoare şi la întoarcere Rodin îi povesteşte soţiei sale despre ajutorul pe care i l-a dat lui Gabriel. — Am slujit liturghia, spunea marele nătăfleţ, prăpădindu-se de râs, da, la naiba, am slujit liturghia ca un adevărat preot, în timp ce prietenul nostru măsura umerii lui Renoult cu o furcă... el se folosea de armele sale, ce să spun, viaţa mea, el îl încornora; ah! Draga mea, ce caraghioasă această poveste cu încornoraţi, e de tot hazul... Şi tu, iubita mea, ce-ai făcut în timp ce eu slujeam? — Ah, prietenul meu, răspunse doamna judecător, se pare că cerul ne-a insuflat, ca să vezi cum lucrurile cereşti ne-au covârşit pe amândoi fără putinţă de tăgadă: în timp ce tu slujeai liturghia, eu spuneam acea frumoasă rugăciune prin care Fecioara îi răspunde lui Gabriel, atunci când acesta o înştiinţează că va rămâne însărcinată cu ajutorul Duhului Sfânt. Cum vezi, prietene, suntem cu siguranţă salvaţi, dacă aşa de înălţătoare lucruri ni se întâmplă deodată la amândoi.

Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta clinilor. Când avea şapte ani, se simţea obosit ca un om de patruzeci şi nouă; la unsprezece, avea deziluziile unui bătrân de şaptezeci şi şapte. Acum, la douăzeci şi cinci de ani, sperând într-o viaţă ceva mai blândă, Antoine a luat hotărârea să aştearnă peste creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori că inteligenţa este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite şi frumos pronunţate, că este atât de pervertită, încât de multe ori eşti mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hârtie de ziar şi admiraţia celor care cred în ce citesc.   Ceainicul începu să scoată un ţiuit anemic. Antoine turnă apa care bolborosea într-o ceaşcă albastră împodobită cu o lună înconjurată de doi trandafiri roşii. Frunzele de ceai se deschiseră învolburându-se, răspândindu-şi culoarea şi mirosul, în timp ce aburii se înălţau şi se amestecau cu masa de aer. Antoine se aşeză la birou, în faţa singurei ferestre a garsonierei lui răvăşite.   Îşi petrecuse noaptea scriind. Într-un caiet mare de şcolar, după numeroase tatonări, după pagini de ciorne, reuşise în fine să dea o formă manifestului său. Înainte de asta, se istovise săptămâni în şir căutând o portiţă de scăpare, nişte subterfugii convingătoare. Dar sfârşise prin a recunoaşte groaznicul adevăr: cauza nefericirii lui era propria-i minte. În această noapte de iulie, Antoine consemnase aşadar argumentele care urmau să explice renunţarea lui la gândire. Caietul avea să rămână ca mărturie a proiectului său, în caz că nu va ieşi teafăr din această experienţă periculoasă. Dar fără îndoială că reprezenta în primul rând un mijloc de a se convinge pe sine însuşi de valabilitatea acţiunii lui, căci aceste pagini justificative aveau seriozitatea unei demonstraţii raţionale.   Un măcăleandru bătu cu ciocul în geam. Antoine îşi ridică privirea de pe caiet şi, parcă spre a răspunde, bătu în el cu stiloul. Luă o înghiţitură de ceai, se întinse şi, trecându-şi o mână prin părul cam gras, se gândi c-ar trebui să fure şampon de la Champion, magazinul din colţ. Antoine nu se considera un hoţ, nu era suficient de neserios pentru aşa ceva şi de aceea subtiliza doar ce-i trebuia: şampon cât o alună presată discret într-o cutiuţă de bomboane. La fel proceda pentru pastă de dinţi, săpun, cremă de ras, boabe de struguri, cireşe; astfel, luându-şi dijma, ciupea zilnic de prin marile magazine şi supermarketuri. Neavând destui bani nici ca să-şi cumpere toate cărţile pe care le dorea, şi constatând acuitatea supraveghetorilor şi a porţilor de securitate de la F. N. A. C., fura cărţile pagină cu pagină şi le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind câştigată print-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare, ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.   Pe când se lumina de ziuă, epuizat de noaptea albă, se pregătea să dea o încheiere proclamaţiei lui. După o clipă de şovăială cu capătul stiloului între dinţi, începu să scrie, cu capul aplecat aproape de caiet, trecându-şi limba peste buze: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare. Nu pot să particip la această minciună: să mă prefac că nu cunosc deja cum se încheie totul. Ştiu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenţei. Va fi mica mea Odisee personală, iar după multe încercări şi aventuri primejdioase voi sfârşi prin a ajunge înapoi în Ithaca. Simt deja mirosul acela de ouzo şi de foi de vită umplute. Ar fi o ipocrizie să n-o spun, să nu spun că, încă de la începutul poveştii, se ştie că eroul va scăpa, ba chiar va ieşi înnobilat de atâtea încercări. Un deznodământ construit în mod artificial pentru a părea firesc va proclama o lecţie de genul: «E bine să gândeşti, dar trebuie să profiţi de viaţă.» Orice am spune, orice am face, există întotdeauna o morală care paste pe imaşul personalităţii noastre. Este miercuri 19 iulie, soarele se hotărăşte în sfârşit să iasă din ascunzătoare. Aş vrea să pot spune, la încheierea acestei aventuri, precum personajul Joker din Full Metal Jacket: «Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu şi nu mi-e teamă.»„   Antoine puse jos stiloul şi închise caietul. Bău o gură de ceai; dar lichidul se răcise, îşi dezmorţi oasele şi încălzi nişte apă pe micul reşou de camping pus direct pe podea. Măcăleandrul ciocăni cu pliscul în geam. Antoine deschise fereastra şi puse un pumn de seminţe de floarea-soarelui pe pervaz.   Pe jumătate, familia lui Antoine se trăgea din Birmania. Bunicii lui din partea tatălui veniseră în Franţa prin anii treizeci, pe urmele lui Shan, ilustra lor strămoaşă, care, cu opt secole în urmă, descoperise Europa. Shan era o aventurieră botanistă; o pasionau artele, leacurile, încerca să schiţeze o cartografie a regiunii. După fiecare expediţie se întorcea la Păgân, oraşul ei natal, îşi regăsea familia şi le împărtăşea alor ei şi învăţaţilor descoperirile făcute. Anawratha, primul mare suveran birman, a auzit de pasiunea ei pentru cercetare şi aventură şi i-a oferit mijloacele materiale şi financiare pentru a descoperi vasta lume necunoscută. Luni în şir, Shan şi echipajele ei au călătorit pe uscat, pe mare, şi s-au rătăcit destul cât să găsească drumul spre Lumea Nouă, Europa. Traversând Mediterana, au debarcat în sudul Franţei şi au ajuns până la Paris. Au oferit mărgele de sticlă şi haine din mătase proastă indigenilor din ţinuturile europene şi au încheiat acorduri de negoţ cu şefii acestor triburi palide, înapoindu-se acasă, Shan a avut parte, pentru descoperirea ei, de o primire triumfală; a fost sărbătorită şi şi-a sfârşit zilele în glorie. În mijlocul tulburărilor şi violenţelor din secolul XX, bunicii lui Antoine au hotărât să plece pe urmele strămoaşei lor, cu speranţa de a găsi o fericire pe potrivă. Se instalaseră aşadar în Bretania, la începutul anilor treizeci; în 1941 au fost chiar întemeietorii celebrei celule de rezistenţi F. T. P. Birmania. Se integraseră treptat, învăţaseră bretona şi, ceva mai greu, să le placă stridiile.

PARTEA ÎNTÂI                   CARTEA ÎNTÂI   Unu Când a sosit mesajul, fiecare în felul lui eram la limita unei căderi nervoase. Trebuia să urmăm nişte inscripţii care ar conduce la comorile ascunse din Arcadia. Desigur, nu era aşa de simplu şi uşor. Aşa cum sunt lucrurile. Continuau în alte direcţii, ca un labirint într-o continuă schimbare. Mesajul a ajuns în fragmente, ca sfărâmăturile unui porţelan rar. Speram, fiecare în felul lui, că va apărea ceva şi ne va salva din abis. Puţin noroc, un miracol, un nou tip de adevăr care ar putea îndrepta dezordinea nefericită a vieţilor noastre. Eram cu toţii ruinaţi, abandonaţi pe marginile distruse ale oraşului. Toate nenorocirile se agăţau de ultimul nerv al seninătăţii. Eram sortiţi pierzaniei, fără nici o speranţă, cuprinşi de frică, de sentimentul eşecului, ascunzându-ne ratarea cu demnitate, când pe neaşteptate a apărut invitaţia. Era un proiect interesant, un film despre un loc de care nu auzisem niciodată nimic, numit Arcadia, un loc despre care se presupunea că este încărcat de o atmosferă clasică, de care puţin ne păsa. Tot ceea ce ne doream era să muncim, să călătorim din nou departe de toate problemele, eşecurile, relaţiile noastre încurcate. Voiam să ne descotorosim de încercările istovitoare de a reface viaţa nefericită, să scăpăm de plictiseala epuizantă a zilelor din acest infern pe care îl numim lumea modernă. Ne bucuram aproape de orice, chiar dacă ar fi însemnat să mergem în Arcadia. Dacă ar fi trebuit am fi mers până la capătul pământului cu vreun Columb nenorocos sau cu vreun Sinbad. A evada, a face ceva, orice, ar fi de ajuns munca adevărată. Şi aşa am obţinut invitaţia. A venit de la un tip pe nume Malasso, un nume cu o tonalitate nefastă. Dar numele nu contează decât ulterior. El trebuia să fie omul nostru de contact. El trebuia să coordoneze toată aventura. Asta este. Aveam o persoană de contact pe care nimeni nu a mai văzut-o şi nu a auzit-o vreodată. Şi totuşi, era coordonatorul nostru şi ştia traseele. Slujba părea simplă: a conduce nişte interviuri, a filma nişte locuri străine, a le permite unor străini să călătorească cu noi, fără nici o întrebare, a urma inscripţiile, a suporta întâlniri bizare, a sosi în Arcadia, a filma capre şi oi care aparţineau gospodarilor, a le îngădui străinilor să sorteze comoara, fără implicarea noastră în treburii? lor, fără abateri, iar când filmările ar fi fost gata, întoarcerea acasă şi plata. Suna destul de simplu: o călătorie uşoară, plină de farmec, note de plată la hotel, mâncare bună, călătorii gratuite cu trenul, şi la sfârşit bani. Ce treabă aveam noi cu alte chestii sumbre pe care le-ar fi implicat această călătorie? Ne ajuta să evadăm, aici era vorba doar de evadare. Când totul a fost spus şi făcut, date fiind anxietatea şi stresul şi coşmarul în care trăiam, evadarea era totul. Am fi vrut să evadăm mai demult dacă am fi avut curaj, dar eram laşi, şi aşa am rămas şi ne-am desfătat în supărarea noastră. Cu toţii pierduserăm ceva, demult, şi nu aveam nici o şansă de a regăsi ceea ce am pierdut, înainte de a începe copilăria. Poate părinţii noştri au pierdut acel ceva în locul nostru, poate nu l-am avut niciodată, dar cu siguranţă nu aveam să găsim acel lucru nici în lumea asta, nici în următoarea. De aceea călătoria aceasta era foarte importantă pentru noi, evadarea, falsa aventură, iluminarea contrafăcută, bucuriile exagerate şi disperate. De aceea am făcut-o, dar şi pentru că eram plătiţi. Dar sunt lucruri pe lumea asta pe care n-ar trebui să le vedem, pentru care nu ar trebui să fim plătiţi ca să asistăm la ele, să le săvârşim ori să le îndurăm, să le descoperim despre noi înşine. Am mers prea departe, dincolo de firea lucrurilor. Poate ar fi trebuit să stăm în iad până la infinit, aşa am fi meritat, dacă nu ar fi fost două lucruri - fata aceea nebună care s-a îndrăgostit de unul dintre noi, şi inscripţiile blestemate.