Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

Galateea de Miguel de Cervantes  GALATEEA CA PROLOG şI EPILOG CERVANTIN   Prima menţionare a Galateei lui Cervantes în literatura română - alta, tot indirectă, avea să-i aparţină lui M. Kogălniceanu, în Iluzii pierdute – ne întâmpină la începutul secolului al XIX-lea într-o proză („Tristeţă”) din O alergare de cai de Costache Negruzzi: ştirea despre vechiul roman pastoral îi ajunge scriitorului prin ricoşeu şi pe o cale ocolită: „Ceteşte tu şi eu voi asculta, am zis lui Ivan [valetul naratorului, n.n.]. El începu: «După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio şi la Galateea, cănele începu a alerga prin măgură; şi se ia după un ied sălbatic. Iedul fuge şi trece lângă păstoriţe…» – Deschide în alte loc. – «Estela se roşi uitându-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să primească prezentul [„darul”, n.n.], şi păstoriţa stă încă nehotărâtă. La urmă, c-o mână tremurândă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului…» – E! dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi.” Servitorul Ivan îi citea povestitorului din versiunea rusească a unei imitaţii după Galateea lui Cervantes, publicată de scriitorul francez Florian (Jean-Pierre de Florian, 1755–1794) în 1783. Era vorba de o prelucrare foarte liberă a romanului cervantin, dar prin care nepotul lui Voltaire readucea în circuitul literar european un roman spaniol apărut cu două veacuri mai devreme şi care, după o promiţătoare carieră internaţională la începutul secolului al XVII-lea, căzuse în dizgraţia publicului, în primul rând a celui spaniol. Avea să fie redescoperit şi preţuit şi de romanticii germani; Friedrich Schlegel, cu gustul său foarte sigur, îl va elogia de două ori, în 1799 şi 1800, în Athenäum („Punând pentru prima oară mâna pe pană, în locul spadei pe care n-o mai putea mânui, Cervantes a compus Galateea, o admirabilă şi amplă compoziţie, plină de muzica veşnică a fanteziei şi a iubirii, cel mai delicat şi mai fermecător dintre romane” sau: „… încântătoarea Galateea, în care, fugind, jocul vieţii omeneşti se ordonează cu artă simplă şi delicată simetrie într-o frumoasă urzeală măiastră de muzică veşnică şi gingaşă nostalgie. Este cununa de flori a nevinovăţiei şi a primei tinereţi încă sfielnice”), pentru ca abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales în secolul trecut să înceapă a fi desprăfuit şi judecat la adevărata-i valoare. În patria Mioriţei însă prima reacţie la Galateea a fost, după cum am văzut, una de saţ şi de plictis în faţa atâtor „păstoriţe şi berbeci cu cordele verzi”, nu foarte diferită de cea a unui scriitor spaniol contemporan cu noi, altminteri excelent cunoscător al vieţii şi operei lui Cervantes, şi mă gândesc la Andrés Trapiello („roman Galateea ce astăzi, în pofida numeroaselor lui merite, le plictiseşte până şi pe vacile din amintitele scene pastorale”). Dacă reacţia lui Negruzzi e parţial de înţeles (deşi nimic similar din literatura română nu-i putuse pune la încercare capacitatea de rezistenţă la lectură), cea a unui scriitor (şi poet pe deasupra) spaniol, autor a două remarcabile cărţi, Vieţile lui Miguel de Cervantes şi Când a murit don Quijote, traduse în româneşte, e mult mai puţin scuzabilă, fie şi doar dacă mă gândesc că aprecierea gradului de plictis degajat de o operă literară este o operaţie extrem de subiectivă şi riscantă, întrucât îmi pot imagina lectori capabili să citească pe nerăsuflate Finnegans Wake şi sa pice de somn pe paginile poveştilor cu Harry Potter… Sau invers!? Refuzând, aşadar, acest parametru în receptarea Galateei (poziţie, sigur, firească la un traducător care mărturiseşte că nu s-a plictisit câtuşi de puţin cât a lucrat la versiunea românească a romanului de faţă), voi încerca să discut pe scurt câteva probleme puse de acest prim roman al lui Cervantes. Pastoralismul sau literatura pastorală în genere, în expresie poetică sau, ceva mai târziu, prozastică şi chiar dramatică, e unul dintre cele mai străvechi şi persistente fenomene pe care le-a cunoscut literatura occidentală. E. R. Curtius îi găseşte atestări încă de la Homer: în Iliada, Odiseea şi în imnurile homerice natura calma şi netulburată oferă un loc ideal însufleţit de o veşnică primăvară, copacii înverziţi, iarba mătăsoasă şi izvoarele susurânde asigurând nelipsiţilor frecventatori un cadru propice desfătării, cap de serie într-un scenariu rămas fundamental neschimbat de-a lungul veacurilor, chiar până la unele ipostaze moderne mai atenuate ale genului, ca, bunăoară, La symphonie pastorale (1919) a lui André Gide. Arcadia şi locurile ei încântătoare erau frecventate de zei, de divinităţi ale pădurilor, de filosofi (cf. Platon, Phaidros, 229 a-b) şi, în cele din urmă, predominant, de păstori şi păstoriţe, ca în idilele lui Teocrit (creatorul eglogei şi primul poet care-şi plasează poemele în mitica Arcadie), ale lui Moschos ori Bion. Virgiliu a scris şi el zece bucolice faimoase, a căror autoritate va rămâne copleşitoare până în Renaştere şi chiar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind unul din modelele predilecte ale lui André Chénier. Personajele eglogelor sale dialoghează, îşi etalează suferinţele şi dilemele, şi le transpun în cântece. Crângul devine astfel un loc privilegiat al creaţiei poetice şi muzicale, al mărturisirii decepţiilor sau fericirilor amoroase. Una din capodoperele Antichităţii, Dafnis şi Hloe de Longos (sfârşitul secolului al II-lea d.Hr.), impune definitiv folosirea prozei (aici, e drept, în bună parte ritmată) în naraţia pastorală şi realizează totodată joncţiunea dintre aceasta şi romanul „bizantin” de aventuri, influenţa ei europeană fiind însă limitată de data mai târzie a intrării sale în circuitul umanist. Doi autori de egloge ai latinităţii târzii (secolul al III-lea d.Hr.), citiţi şi imitaţi mult timp după aceea, au fost Titus Calpurnius şi Marcus Aurelius Nemesianus. Îndeletnicirea pastorală şi scenariile conexe marchează nu numai literatura „păgână”, ci şi Biblia: conflictul dintre îndeletnicirea păstorească şi cea meşteşugărească, prefigurându-l pe cel dintre civilizaţia rurală, în speţă a păstoritului, şi cea urbană, apare încă din episodul Abel şi Cain, cel dintâi, păstorul, fiind şi prima victimă a conflictului amintit. În Vechiul Testament, regii sunt instalaţi de Dumnezeu ca păstori ai poporului lui Israel, care se poate plânge de reaua lor conducere, ca o turmă lipsită de păstor (cf. 1 Rg 22, 17; Zah 10, 2 etc.), iar asupra unui păstor nevrednic se poate abate mânia lui Dumnezeu (Ier 28, 1; Iez 34, 2 urm.); profeţii vestesc păstori noi şi buni (Ier 3, 15), care sunt datori să fie slujitori ai lui Dumnezeu, păstorul suprem (Ps 23; 80, 2; Iez 40, 11; Ier 31, 10 etc.). În Noul Testament, după naşterea sa într-un mediu păstoresc cum nu se poate mai umil, Cristos este Păstorul cel bun (În 10, 2, 11; 14–16, 27 urm.) şi deopotrivă miel al lui Dumnezeu care-şi dă viaţa pentru ai săi (În 10 11, 15; Ap 7, 17; Le 15, 3 urm.). El îşi va exercita funcţia pastorală la Judecata de Apoi (1 Ps 5, 4; Mt 25, 32 urm.), după ce pe pământ îşi lăsase ucenicii şi-i trimisese să se îngrijească de oile rătăcite din casa lui Israel (Mt 9, 36 urm.; Mt 10, 5 urm.) şi apoi de toate neamurile (Mt 28, 18 urm.), Petru şi Pavel ocupând un loc privilegiat în această misiune pastorală. Aceste două surse majore, egloga antică şi referatele biblice, se vor împleti încă de la începutul erei creştine, vor alimenta fermecătoare forme populare romanice (pastorelas şi vaqueras, sau pastourelles în nordul Franţei, ca şi mult răspânditele cantigas de amigo din Peninsula Iberică) şi vor modela pe deasupra un gen specific Spaniei, romanele pastorale şi poezia a lo divino (în manieră sacră), în care schema narativă sau cea lirică este adaptată, cu mai mare sau mai mic succes, exigenţelor edificării religioase. Hrănit din tradiţia clasică latină, nu şi grecească, necunoscută lui, Boccaccio deschide Renaşterea italiană cu două naraţii pastorale: una în versuri, Il ninfale fiesolano (c. 1345), cealaltă în proză şi versuri, Il ninfale d’Ameto sau Commedia delle ninfe fiorentine (1341), aceasta din urmă fiind poate cea dintâi scriere cu caracter bucolic în care se combină proza şi versurile. O dată fundamentală în cariera europeană a pastoralismului e marcată de apariţia (în 1501 şi, într-o ediţie îmbogăţită şi profund ameliorată, 1504) a primului roman pastoral propriu-zis într-o limbă vulgară, Arcadia lui Jacopo Sannazaro, în care, după mai vechiul exemplu al lui Boccaccio, proza face corp comun cu eglogele în versuri. Tot în Italia, pastorala cucereşte şi genul dramatic prin opere ca Aminta lui Tasso (1573) sau Il pastor fido a lui Guarini (1590). Asistăm şi la explozia în literatura spaniolă a acestui gen, puternică, dar nedăinuind mai mult de şase decenii, odată cu publicarea operei fondatoare, Los seis libros de La Diana (1559), de către portughezul bilingv Jorge de Montemayor. Ea fusese precedată, în poezie, şi pregătită oarecum, de eglogele de o clară eleganţă şi subtilitate ale lui Garcilaso de la Vega, care asimilează genial modelul virgilian şi modelele renascentiste italiene. Cartea lui Montemayor cunoaşte câteva continuări, cea mai importantă fiind La Diana enamorada, de Gaspar Gil Polo (1564). Tot anterior Galateei lui Cervantes apare şi El pastor de Filida (1582), datorat bunului său prieten, Luis Gálvez de Montalvo (c.1546-c.1591), cel care îi dedică unul din sonetele preliminare la Galateea infra, p.11).

TERMINUS   Scoase capul în răcoare. Peste un pas de nisip şi fărîmături de scoici cobora perdeaua lăptoasă. Cerul, apa, malul, înainte, înapoi, în sus şi mai jos de buric: un abur fumuriu. Prin el scăpa bătaia slabă a cîte unui val şi funia vibra sărată, fără peşte, între parii goi. Se tîrî afară, trase fermoarul cortului, ţuguie prelata udă. Vîntul hui în firele de telegraf, odată cu boncănitul lui Vasilică în cu­tia de conserve. Măgarul trecu agale prin dosul cortu­lui spre baltă, clătinîndu-şi urechile stropite de Romeo cu cerneală roşie. Lepădă treningul şi porni alergînd, apoi înot prin oglinda îngheţată. Pluti. Cîte-un curent cald, de la adînc, suflat cu lene. —  A dumitale? făcu soldatul, arătînd la trening. —  Al meu. —  Să trăieşti, ai curaj, mormăi. Chipiul i se depărta în ceaţă, dus de scrîşnetul scoici­lor sub bocancii nimănui. învelită în prosop, pielea se umfla fierbinte. Se întinse pe spate, luminat de prima deschidere în nori. Cît pe ce să adoarmă. Dădu să vorbească spre cortul lui Pavel, dar se răzgîndi. —  Să trăiţi, strigă Romeo. —  Bună dimineaţa. Se aşeză la masa din dreptul geamului curat şi-şi des­făcu trusa de ras. —  Mi-au furat lamele, dom'le ...  De ce n-o fi luat aparatu... Sirena unui vapor de departe sună prelung. —  Nu se poate, dom Dodi, sări Romeo şi ieşi de după chiuvetele barului. Cin să le fure? —  Ieri cînd am venit la romu tău le-am lăsat la spă­lător, nici zece minute .. . Romeo se strîmbă şi-şi trase un scaun. — Păi cine? ori bucătăreasa, ori dom Lenda, ori cine dracu, măgaru?, că ăilalţi, nu era unu treaz! Plescăi a pagubă. —  Aţi mai citit? —  Nu. Păi numa juma de pagină pe zi. La cinci. Aia de-aseară şi alta astă-seară. Zi, te-ai gîndit? Bucătăreasa intră în fugă. Paharele zdupăiră pe mese, din bucătărie grohăi aburul eliberat. —  Haida!  Romeo scuipă în urma ei. Zău m-am gîn­dit, reveni, plecînd capul. Da să ştiţi că eu n-aş putea. —  Adică cum? Dodi îl cercetă curios. Cei mai mari impertinenţi, puşi să scoată două vorbe cinstite, să le creadă, îşi frîngeau gîtul. Barmanul se foia în scaun, îşi ştergea mîinile mari pe muchia mesei ca pe o râzătoare. Faţa rotundă şi um­flată de somn se lungise, buza de sus ridicată dezvelea dinţii zimţaţi, iepureşti. —  E opt jumate? Să vă dau ceaiul. Aduse de pe tejghea cana de ceai pregătită cu chifla rumenă pe farfurioară. —  Opt douăzeci, da s-a dus ... La şase jumate, cînd să mănînc mărul, am adormit. Mi-au luat şi programul de pe cort... —  Nu se poate!  îşi plesni Romeo palmele . . . —  Las că-l ţin minte. îl mai scriu o dată. Zi, că te-ai gîndit. —  Zău, dom Dodi, poa să am mare nevoie de bani, da zău dacă mi-ar veni ideea să-l înjunghi pe bătrînu . . . Dodi privi pe geam la grupul care se scurgea tropo­tind pe podeţul de deasupra bălţii. —  A venit barcazul. Da tu ai avut vreodată mare ne­voie de bani? Romeo urmări încurcat carourile feţei de masă cu de­getul mijlociu învelit în inelul grosolan cu cap de leu. —  Să spun drept, eu nu. Şi nici nu prea văd cum, ho­hoti, ştergîndu-şi fără rost fruntea. Numa dacă . . . Uşa se deschise şi un bărbat încărunţit, cu burtă bom­bată, pălărioară albă de soare şi pantaloni scurţi cu dungă pătrunse cercetător. — Bună dimineaţa, icni şi-şi puse undiţele pe scau­nul din dreapta lui Dodi. Cu mare greutate se descoto­rosi de rucsac pe care-l tîrşi să-l sprijine de scaun şi-şi frecă palmele mulţumit. O femeie măruntă, bondoacă, le­gată la cap cu basma de mătase verde transparentă, tot în tricou alb şi pantaloni kaki scurţi cu dungă apăru din spatele lui şi rămase descumpănită în dreptul rucsacului. Uşa se deschise iar. Cîţiva inşi zgribuliţi se răspîndiră pe la mese, mormăind saluturi spre masa de la geam. Ro­meo scoase un singur „bine-aţi-venit" apăsat. Un chel burduhănos îşi lăsă bagajele pe scaun şi se îndreptă spre barul pustiu. Bărbatul încărunţit îi întinse lui Dodi mîna şi zise cu aceeaşi neaşteptată satisfacţie: —  Mihăiescu, de la transporturi. Luat pe nepregătite, Dodi se înroşi. O cicatrice ondu­lată se desena portocalie sub ochiul stîng al bătrînului, mult mai mic decît dreptul şi mai vioi. —  Demetrescu, şopti strîngîndu-i mîna. —  Soţia mea,  aproape strigă Mihăiescu,  luînd-o sub braţ pe femeia speriată care-şi ştergea nasul cu timidi­tate şi părea că va lăcrima curînd de o emoţie prea mare. Romeo se înclină. —  Nu e nimeni? întrebă tare chelul către barul pus­tiu, plin de sticle cu lichior şi şampanie. Romeo se ridică şi trecu în dosul tejghelei. Chelul se sfătui peste mese cu un bărbat brunet, uscat, apatic şi cu însoţitoarea lui care se uita îngrijorată în toate părţile. Ceru Mărăşeşti şi rom. Romeo turnă în păhărele, refuză să păstreze restul, apoi îl adună ban cu ban şi se întoarse la masa lui Dodi. Mihăiescu se aşeză de sus, oftînd sleit. —  Domne,   oftă  iar,  scoţîndu-şi  din  buzunar  o  ba­tistă  albastră, a fost un vînt pe lac. . .  Făcea barca .. . auăleu ... Se şterse pe faţă şi pe mîinile umede şi-şi făcu o cruce mare, zîmbind îmbunat: am zis că atîta ne-a fost. Nu iese soarele? întrebă deodată poruncitor şi se zgîi prin geamul murdar spre plaja de pe care aburul lăptos se ri­dicase la cîţiva metri.   —  Ba da, zise Dodi, pe la nouă-nouă jumate e cald. —  De  unde  sînteţi?  întrebă  Romeo  privind  în  ochii doamnei  Mihăiescu, care  respira greu şi-şi freca palmele una de alta să le încălzească. —  Din Bucureşti, acu a fost concediul, răspunse Mi­hăiescu în locul ei. Căsuţe sînt? Dodi închise fermoarul trusei şi se apucă să-şi mes­tece pîinea. —  Sînt, îi zîmbi Romeo femeii, mergeţi la fată la re­cepţie. După colţ. V-a-duc un ceai? —  Ceai? se miră cineva. -— Ceai la toată lumea, rosti pe nas burduhănosul cu exagerată ceremonie. Şi chicoti. Nimeni nu protestă. —  De ce rîzi? îl întrebă contrariat brunetul. —  D-aia, şi mai rîse puţin, fără chef. Bucătăreasa scoase capul pe uşă şi barmanul ceru zece ceaiuri, deşi doar şase clienţi noi se vedeau la mesele înfăţate. Afară de Mihăieşti şi de chelul care discuta cu tipul negricios şi slab rotind între degete moţul solni­ţei, vegheat îndeaproape de ochii înguşti, îngrijoraţi ai cucoanei coafate, la masa cu pătrăţele roşii din mijlocul bufetului şedea fumînd un tînăr mai mult scund, cu figură de copil bălai, care-şi bîţîia fără încetare piciorul stîng, prins în minerul rucsacului. Romeo trecu după tejghea şi începu să calculeze se­cret pe un şerveţel. Mihăiescu, dezumflat, se trezi pri­vind la Dodi cu profundă iritare. „... la tualetă", îi şopti soţia la ureche şi începu să cotrobăie într-o geantă albă bucşită. Mihăiescu nu clipi. Dodi îi susţinea privirea dar mesteca în continuare, lăsînd să i se vadă indiferenţa aproape impertinentă a maxilarelor şi a ochilor cenuşii. Mihăiescu se lăsă pe spătar şi-şi împreună mîinile pe pîntece. —  Sînteţi căsătorit? —  Nu. Ţîţîi dezaprobator. —  Sînteţi titrat? —  Da. O mirare decentă se strecură pe chipul lui Dodi dar dispăru în ultima înghiţitură de ceai. Uşa se deschise şi intră o femeie cu un robust coc blond, înălţată pe tocu- rile saboţilor albi, dar chiar de felul ei înaltă. Călca ho-tărîtă spre bar, fîlfîind pe lîngă trupul voinio o rochie neaşteptată de mătase albastră şi un şal alb cu ciucuri, îşi săltă piciorul drept pe bara de la baza tejghelei şi, ju-cîndu-şi nervos scobitura sabotului, se aplecă spre Ro­meo şi-i dădu bună dimineaţa. Romeo tresări. Văzînd-o, zâmbi destins şi se ridică. Schimbară cîteva şuşoteli şi chicote. Imensa rochie albastră unduia greu, la fel cu ciucurele alb, mare cît palma, din mijlocul spatelui. Rî-sul sărea mormăit şi totuşi sincer vesel. Mihăiescu o măsură atent şi, fără s-o slăbească din ochi, se întoarse pe jumătate la Dodi: —  Cine e? —  Nu ştiu, făcu Dodi indiferent şi împinse deoparte ceaşca goală. Blonda se aşezase între timp la o masă neînfăţată, în stînga tînărului care bîţîia neobosit. Primi din mîna bu­cătăresei un ceai aburind. Chelul fuma privindu-i spatele acoperit de şalul alb, iar negriciosul, derutat de neatenţia bruscă a convorbitorului, se întoarse spre femeia îngrijo­rată din stînga lui şi continuă să-i vorbească, părînd că încearcă s-o convingă şi pe ea de acelaşi adevăr subtil. Din cînd în cînd, la cîte o scurtă pauză, se legăna pe scaun şi trăgea cu ochiul, ca din întîmplare, în direcţia blondei. —• Măi băiete, strigă Mihăiescu, agitînd braţul spre tînărul încăpăţînat care stătea cu spatele la el, dar tînărul nu se întoarse. Măi Viorel, strigă Mihăiescu mai tare. Bă­iatul întoarse capul: —  Ce vrei, domle? ■— Ia vino tu încoace, măi băiete, făcu Mihăiescu, bu­curos că i se dăduse ascultare. Blonda se întoarse şi ea dar faţa lată, nasul cîrn, ului­tor de fin, buzele supte de strînsoare, ochii verzui apoşi n-aveau nici o curiozitate. Mihăiescu clătină din cap un fel de salut reverenţios şi onorat dar blonda se şi întorsese la ceaiul ei. —  Da ce, sînt servitorul dumitale? ţipă tînărul şi bătu furios cu pumnul în masă. Toate capetele se ridicară. Dodi, care toomai plătea lui Romeo,  se  răsuci  pe  călcîie să-l vadă mai  bine pe  tî- 10 nărui recalcitrant. Din faţă, Viorel părea mai degrabă ro­tofei, cu ochii mari, întunecaţi, înfundaţi în orbite. Capul aproape i se înfigea în trup, bărbia dublă, moale şi albu­rie îi acoperea gîtul. Puloverul în carouri mari, roşii şi albastre, se lăţea pe umeri, desenînd un tip voinic, în asociere cu capul rotund şi încruntat, chiar primejdios. Romeo clipi şiret la Dodi. —  Hai,   măi,   făcu    Mihăiescu   dezorientat,     trăgînd scaunul să se aşeze soţia care tocmai intrase, nu ne-am înţeles noi în barcă? Chelul se porni pe rîs şi negriciosul îi făcu ecou cu mo­deraţie. Femeia îngrijorată clipea des, răsucită şi ea pe scaun spre Viorel. —  Ei, nu te mai supăra aşa, îl mîngîie chelul, în bă­taie de joc. Bodogănind, Viorel se smulse din scaun şi din trei paşi fu la uşa pe care o trînti cu toată puterea în urma lui. Blonda se ridică şi-şi duse ceaşca la bar. —  Dom Mihăiescu, vorbi chelul precipitat, lasă-l dom­le în pace, nu vezi că i-a sărit ţîfna? E şi el bărbat! Şi pufni arătînd cu mîna spre uşă şi urmărind-o cu coada ochiului pe  femeia în  mătase albastră care  şuşotea  iar cu Romeo peste tejghea. —  Copiii ăştia nici n-au.. . începu Mihăiescu dar se opri sugrumat. Uşa se deschisese şi Viorel trepida fioros cu mîna pe clanţă. —  Nu e nimeni la recepţie? Romeo îşi vîrî degetele în urechi demonstrativ. Blon­da se îndreptă de spate. —  Vin imediat,  rosti  autoritar şi-şi drese vocea ră­guşită. Din patru paşi ajunse şi ea la uşă. Trecu pe lîngă Vio­rel, care se schimonosi şi mai crîncen cînd ea săltă peste prag, cu umărul înfăşat în şal aproape ştergîndu-i nasul. —  Hă, hă, hă ... izbucni chelul, bătîndu-se cu palmele peste coapse. Mingea din burtă sărea veselă în sus şi în jos. Mihăiescu chiţcăi, urmărit de rînjetul fără sunet al negriciosului uscat pe care femeia coafată îl strîngea de mînă şi-l ruga să mănînce din pacheţelul desfăcut. —  Hă, hî! bubui deodată rîsul negriciosului. Parcă se 11 abţinuse din toate puterile dar acum scăpase caii şi se revărsa acoperind hazul general cu hohotele care-i ex­plodau în gîtlej. Dodi privea năuc, sprijinit cu spatele de tejghea. Doamna Mihăiescu întoarse capul să-l vadă pe cel care rîdea cu atîta poftă. —- Unde te uiţi, fă? răcni Mihăiescu şi-o smuci de cot atît de tare că femeia îşi pierdu echilibrul. în ultima clipă se apucă de masă şi se redresa dar ruşinea, deşi nimeni n-o văzuse, îi umplu ochii de lacrimi. N-ai vrut tu, mamă, să fim singuri? o întrebă Mihăiescu blînd dar tare. Dodi ieşi pe dalele încălzite. Se opri la spălător şi-şi întinse prosopul pe scaun. Lenda, de partea cealaltă, îşi spăla faţa la jgheabul lui, orbit de primele raze fier­binţi. —  Cam tîrziu, vă rog, îl certă Dodi amical, dar rîsul îi fu acoperit de foşnetul trestiilor care înconjurau spălă­torul lacustru. —  Azi noapte, bolborosi Lenda printre clăbuci, m-am plimbat pînă la cherhana. N-am avut somn. Da n-ai ora de gimnastică? —  M-am   prostit,   zise   Dodi,   frecîndu-şi obrazul cu spumă. De ieri seară s-a dus dracu programu. De dimi­neaţă am adormit şi mi-a luat cineva programu de pe cort. Poate nu şi-au făcut suma pe vara asta că şi grăni­cerul mă lăsa fără trening dacă nu-l vedeam. Hi, tresări vesel, lamele mi le-au şutit. .. Lenda se şterse pe faţă. In cotul bufetului, uşa pe care scria rond „Recepţie" se deschise şi ieşiră, aprobîn-du-se reciproc, Viorel şi femeia blondă în rochie albastră. El o luă înainte pe podeţul suspendat între două şiruri de căsuţe, ea încuie uşa şi îl urmă învîrtind nişte chei pe degetul arătător. Lenda se prefăcu a nu băga de seamă şi continuă să se şteargă impasibil pe spate şi pe picioare unde pielea îi era perfect uscată. Dodi întoarse lama pe partea cealaltă. —  Are o rochie Mariana azi... li vînă cu ochii mijiţi pe Lenda. Bărbosul se înroşi şi se scarpină încurcat la rădăcina nasului. Deodată, pişcat de un ţînţar pe piciorul stîng, se lovi peste genunchi ia nimereală, gemînd de usturime. Exasperat, îşi puse pro- 12 sopul şi punga în care bălăngănea un săpun galben pe scaunul din marginea jgheabului şi, sub ochii căscaţi ai lui Dodi, dădu drumul duşului rece, care curgea mai gros ca oricînd,  udîndu-i  şortul,  ciorapii  şi  adidaşii  zbîrciţi. In septembrie la Crucea soarele ardea deplin pînă aproape de asfinţit, iar apa de la ţărm, după furtună, era dulce: lacurile săreau zaplazul şi intrau în mare. Fun­dul mării se adîncea lin, apa ţi-ajungea la gît după vreo zece metri dar nu era nici o plăcere să-naintezi pe pra­gul acela. Picioarele ţi-alunecau pe împletituri scîrboase, nişte vrejuri ca rădăcini de nufăr, acoperite în timp de o mîzgă cleioasă, o posibilă mixtură de nisip, petrol şi scoici în putrefacţie. Pe zeci de kilometri se desfăşura plaja îngustă cu rare urme de nisip. în tot locul te aşe­zai pe scoici frînte şi columele roz de ghioci mărişori, foşti clienţi de apă dulce, te bîzîiau musculiţe negre şi insecte lungi cu aripi verzi sau mov, greu de identificat, te înţepai în ierbăria uscată, roşie sau în scaieţii minus­culi care înfloreau de primăvara pînă iarna. Venind din­spre Babadag aveai de trecut un lao şi de păcălit cîteva canale ale intrării în Deltă, separate de grinduri stufoase şi putregăite, răscolite toată vara de porci, de lişiţe şi alte păsări negre cu coada înspicată, de lebede şi cîteva, niciodată multe, guşi de pelicani. Cei de peste lac care veneau să stea la Crucea din mar­tie pînă pe la jumătatea lui octombrie cu treburi turistice erau doar vreo cinci-şase. Unul era paznic, altul ajutor la bucătărie, doi-trei îşi făceau de lucru cu vaporaşul, un altul era mare vînător şi consilier de pe şalupa lui în partidele de vînătoare. Nici ei nu se-nghesuiau să intre în vorbă cu străinii şi nici pescarii, cu-adevărat bătuţi de vînt şi ploi, răspîndiţi pe la cele cîteva cherhanale. Deşi numeroşi, pescarii nu prea se arătau la faţă. Cînd mer­geai să cumperi peşte de la ei trebuia să plăteşti cu ra­chiu. Se găsea totdeauna cîte unul să-ţi spună că dacă le dai bani n-au cum să-i împartă şi se bat. Banii pe ca­re-i primeau totuşi îi strîngeau vreo săptămînă la comun şi trimiteau pe cîte unul de ispravă la bufetul din che­restea şi stuf să cumpere băutură.

Cuvânt înainte Atul Gawande şi-a ales cea mai grea misiune pentru un chirurg: să scrie despre complicaţii. Să scrie deci o carte despre un subiect care pare să nu existe. Nu cunosc niciun chirurg în activitate care să recunoască faptul că are complicaţii. Nu se pomeneşte despre aşa ceva, conform ideii că, dacă nu vorbeşti despre complicaţii, ele chiar încetează să apară. Sau, cel puţin, credem că e bine să nu vorbim în public despre eşecuri, despre insuccese, despre greşeli, despre tot ceea ce merge, după o intervenţie chirurgicală, altfel decât ne-am dori atât noi, chirurgii, cât şi pacienţii noştri. Despre abaterile nefericite de la planul de tratament. O carte cu un subiect antipatic, pe care în literatura română de specialitate nu a îndrăznit să-l abordeze decât un singur chirurg, profesorul Dan Setlacec (Chirurgul şi lumea sa, 2004). Atul Gawande s-a născut în 1965 în Brooklyn, New York, într-o familie de medici imigranţi indieni; este chirurg la Brigham and Women’s Hospital din Boston şi profesor la Harvard Medical School. Scriitor de elită (are o rubrică permanentă la New Yorker), este produsul celei mai bune şcoli medicale din lume, locul la care se raportează, vrând-nevrând, tot ceea ce contează în medicina contemporană. Prima lui carte, Complications: A Surgeon’s Notes on an Imperfect Science, publicată în 2002, a devenit un bestseller tradus în peste o sută de ţări; şi, iată, e tradusă acum şi în România. Cartea încearcă să explice, să lămurească, să aducă problemele chirurgiei (uneori foarte grele, întotdeauna pasionante) în faţa cititorilor din afara lumii medicale. Şi asta spre binele tuturor, pacienţi, familii şi, nu în ultimul rând, medici.   Chirurgia este tot mai dependentă de progresul tehnologic. Se vorbeşte din ce în ce mai des de chirurgie endoscopică, laparoscopică, robotică sau genetică. Actul chirurgical se întemeiază tot mai mult pe date de biologie moleculară, pe analiza sofisticată a raportului cost/eficienţă, a riscurilor şi beneficiilor pe termen lung. Limbajul este tot mai specializat, mai îndepărtat de cel obişnuit. Şi aşa, treptat, lumea chirurgiei devine tot mai izolată, mai învăluită în mister şi magie, deşi e un teritoriu al întâmplărilor cruciale, bune sau rele, de fapt cele mai bune sau mai rele întâmplări cu putinţă: vindecarea, alinarea suferinţei, dar şi infirmitatea, durerea sau moartea. Literatura chirurgicală este abundentă, ea e exprimată însă într-un cod, adesea descifrabil doar de chirurgii acelui domeniu bine delimitat. Este puţin probabil ca un oncolog să înţeleagă în întregime o monografie de chirurgie cardiacă sau ca un urolog să poată pătrunde subtilităţile unui tratat de neurochirurgie. Nu e de mirare deci că problemele tratamentului chirurgical sunt înţelese incomplet de pacienţi şi jurnalişti, uneori total greşit, cu consecinţe de multe ori grave asupra acceptării tratamentului şi a înţelegerii noţiunii cruciale de risc. Riscul în chirurgie este preţul care trebuie plătit pentru beneficiile pe termen lung. Exemplul cel mai relevant e dat de chirurgia cancerului. O intervenţie chirurgicală de mică amploare, care să îndepărteze numai şi numai ţesutul care este evident, vizibil bolnav, trebuie de multe ori pusă în balanţă cu o aşa-zisă chirurgie radicală, care îndepărtează nu doar ţesutul malign propriu-zis, ci şi ganglionii limfatici din jurul lui. Ganglionii trebuie extirpaţi pentru că în ei se pot ascunde perfid celule canceroase de neobservat cu ochiul liber, celule ce constituie punctul de plecare pentru recidivă sau pentru viitoare metastaze, cu alte cuvinte pentru reapariţia bolii în viitor, în aceeaşi regiune sau în organe aflate la distanţă de tumora iniţială. O chirurgie limitată are riscuri de complicaţii mici (e foarte comodă pentru chirurg!), dar expune în mult mai mare măsură la teribile reapariţii ale bolii. Chirurgia radicală, dificilă, deşi generatoare în mai mare măsură de complicaţii imediate după intervenţia chirurgicală, dă şanse mult mai bune de supravieţuire pe termen lung. Ce este deci de făcut? Trebuie desigur cântărit riscul, pus în balanţă cu beneficiile pentru bolnav aşteptate de la operaţie. Uneori lucrurile sunt clare şi uşor de explicat, alteori însă decizia se află pe muchie de cuţit. Cum trebuie procedat? Cum e etic? Cum e legal? Cu un talent de autor de romane poliţiste, Gawande reuşeşte să ne aducă în faţa ochilor pacienţi cu probleme reale, o lume vie care dezvăluie cititorului lucruri altminteri teribil de greu de explicat pe înţelesul lui. Tot hăţişul de dificultăţi al deciziei chirurgicale, cu problematica acordului informat al pacientului, cu detalii care nu sunt simple decât pentru birocraţia juridică, dar care, în realitate, sunt la fel de complicate ca viaţa. Căci e vorba despre decizia unui om, chirurgul, asupra destinului altui om, pacientul. Cel dintâi este puternic şi informat, cel de-al doilea îşi riscă în această relaţie integritatea corporală, liniştea sufletească şi, uneori, viaţa. E o relaţie fragilă de încredere în decizia terapeutică şi, mai cu seamă, în cea chirurgicală, în care joacă un mare rol o mulţime de influenţe nemedicale. Contează dacă ultima operaţie de acelaşi tip a fost un succes sau un eşec, impactul acesteia asupra chirurgului. Contează personalitatea chirurgului, dacă este un om curajos sau mai degrabă prudent, contează ceea ce a văzut, ceea ce crede, contează impresiile, dorinţele sau emoţiile. Contează enorm ceea ce se numeşte intuiţie chirurgicală. Sunt deci importante în luarea unei decizii corecte lucruri imposibil de cuantificat, mărunte la prima vedere, dar care pot fi decisive. Există numeroase situaţii în care este limpede ca lumina zilei ce e făcut. O peritonită cu manifestări clare trebuie rezolvată, o hemoragie trebuie oprită. Există însă şi foarte multe situaţii în care nu-i evident ce este cel mai bine să faci. Sunt de luat decizii cu informaţii incomplete, sunt situaţii de incertitudine, cu riscuri greu de apreciat şi de pus în balanţă, cu beneficii discutabile. Există marele risc de a confunda dorinţele cu realitatea. Chirurgul nu este, neapărat, un om trist, dar el ar trebui să fie responsabil, deci apăsat de eventualitatea de a greşi, de a avea un eşec, de exact acele situaţii care fac chirurgia îngrozitor de grea, de frumoasă, uneori eroică, de multe ori tragică. Eşecuri a căror amintire te urmăreşte mereu, contracarate uneori de succese nesperate, cele care fac, la urma urmei, ca viaţa de chirurg să merite trăită.