Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

La inceput a fost sfarsitul de Adriana Georgescu PREFAŢĂ Pe am revăzut-o în Piaţa Universităţii. În aprilie 1990 Ştiam că se află de cealaltă parte a Canalului Mânecii, într-un orăşel britanic. Că şi-a schimbat numele, după o nouă căsătorie, în Westwater. Că nu doar vremea ce trecuse peste noi îi schimbase înfăţişarea dar şi nevindecabila traumă a experienţei carcerale. Îi urmărisem an de an evoluţia şi tragedia. Totuşi, în mijlocul tinerilor de aici o regăseam real. Şi atunci când intonau cu umor dar unul ciuruit de gloanţe imnul „golanilor”. Şi atunci când, în genunchi, se reluă un alt refren, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Între iluzia liric-revoluţionară a începutului şi presimţirea dezolantă a sfârşitului era locul adevărat al Adrianei. A fost un simbol al îndârjirii cu care studenţii şi tinerii în general înfruntaseră după război ocupaţia sovietică. Lângă inconfundabila siluetă a lui Mihai Fărcăşanu conducându-l pe tinerii liberali la manifestaţii, de nedespărţit, apărea părul auriu, svelteţea sportivă, râsul încrezător al Adrianei. Ziaristă, foarte tânără avocată, de abia ieşită de pe băncile universităţii, apoi şefă de cabinet a generalului Rădescu, rezistenţa anticomunistă aflase în ea o figură emblematică. Avea să devină şi una din primele victime expiatorii o dată cu înscenarea celui dintâi proces în care Nicoiski îşi făcuse gamele în România, game ce aveau să ducă la simfonia neterminată a ororii de la Piteşti. Nu se ajunsese încă pe acel prag al demoniei, dar pâriă şi aceste exerciţii fuseseră de ajuns pentru a transforma existenţa Adrianei, însoţindu-l toate etapele cu coşmarul tor neîntrerupt. Când ne-am regăsit la Paris, pe la sfârşitul lui 1948 în ciuda celor suferite, Adriana părea aceeaşi. Era tot şefă de cabinet a generalului Rădescu poposind aici pe calea pribegiei ce avea să-l ducă în Statele Unite. Adriana ştia tot atât de bine să râdă, nu renunţase la speranţă. E drept că noi toţi, studenţi sau de abia ieşiţi din studenţie, care ne aflam la Paris destul de numeroşi pentru a transforma Boulevard St. Michel într-un fel de Calea Victoriei desţărată, împărtăşeam aceeaşi inconştienţă a vârstei. Nu cunosc decât o singură excepţie, pe Virgil Ierunca. Îşi plimba printre noi pesimismul activ şi era unicul pe care nu l-am văzut vreodată ciocnind de Anul Nou sau la o sărbătoare cu rituala formulă „la anul la Bucureşti!”. Eu însămi sosisem aici cu ferma credinţă că trebuie convins Malraux să alcătuim brigăzi internaţionale pentru eliberarea României. Căzusem într-un Paris convalescent după război şi incapabil să se pregătească pentru un altul, printre intelectuali marxişti, marxizanţi, marxieni, comunişti, tovarăşi de drum şi de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului. Printre reprezentanţii marilor puteri care alcătuiau tribunalul de la Numberg, reprezentanţii Gulagului judecau pe responsabilii lagărelor naziste. Nu puteai evoca satelizarea Estului fără a fi tratat de fascist. Dar îndârjirea noastră de a nu admite împărţirea Europei şi nedreptatea flagrantă a păcii nu se lăsa întinată de contactul agresiv cu realitatea. Scoteam ziare, ne agităm, ţineam reuniuni, băteam la toate porţile, voiam să deschidem nişte ochi care aleseseră să rămână închişi. Nu doar vitalitatea vârstei explica o astfel de atitudine în contratimp. La anii lui foarte maturi, un Grigore Gafencu făcea, la alt nivel, acelaşi lucru. După Paris, în Statele Unite se constituiau Comitete ale ţărilor captive noi aveam chiar două, unul condus de C. Vişoianu, altul de generalul Rădescu şi Mihai Fărcăşanu - legitimitatea unor regimuri ieşite din alegeri falsificate părea lesne de pus în discuţie. Termenul exil nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape ci ca să se bată departe. Şi ne băteam. Fără arme, fără acele tancuri în care mai visam să ne întoarcem în România. Cu scrisul şi cuvântul. De abia în 1956 când am constatat uimiţi că_ înecarea în sânge a revoluţiei maghiare s-a produs fără reacţie din partea puterilor occidentale (un simplu avion al Naţiunilor Unite din care ar fi coborât pe aeroportul de la Budapesta Secretarul General al ONU, răspunzând apelului disperat al lui Imre Nagy, ar fi fost probabil de ajuns pentru a opri măcelul şi a schimba cursul istoriei), de abia atunci ne-am dat seama că vrerea noastră fusese deşartă. Şi tot de atunci, exilul şi-a cunoscut pluralul. Cei determinaţi să continue adevăratul curaj, spunea Simone Weil, este să lupţi fără nădejde au făcut-o, fiecare în felul lui, trăindu-şi viaţa ca o paranteză între ceea ce a fost şi ceea ce n-avea aproape nici o şansă să mai fie. Alţii s-au mai acomodat. Alţii s-au asimilat. Şi, dintre valurile de exil ce-au urmat, unele au fost strict „economice”. Rareori „politice”. 1956 primul mare deces din primul mare exil: Grigore Gafencu, revenind de la un post de radio unde lansase un ultim apel pentru salvarea unei revoluţii ce-ar fi putut să nu fie doar a Ungariei, a fost doborât de o criză cardiacă. Nu eram încă în 1956 când am revăzut-o pe Adriana la Paris. Mai trăiam cu convingerea ochilor ce trebuie deschişi. Prin cafenelele de la St. — Germain-des-Pres, în loc să discutăm despre existenţialism şi să-l căutăm pe Sartre şi pe ciracii săi, am pus la punct o strategie. Adriana va scrie o mărturie iar eu i-o voi traduce. Cât mai repede. Urgenţa era pe măsura închisorilor ce se umpleau în ţară. Să-mi aducă deci, zi de zi, ce scrisese peste noapte. Când n-are timp, să scrie direct la mine acasă şi să traduc pe loc. „La mine acasă” era de fapt o mansardă („chambre de bonne” îi spun francezii) cum aveau pe atunci studenţii săraci la Paris. Şi eu, pentru prima oară în viaţă, eram foarte săracă. Recunosc că nu-mi displăcea cu totul acest stil de boemă pe care nu-l cunoscusem în ţară: cantinele universitare, camera fără apă curentă, scara fără lumină. Acolo, în 44 Boulevard Raspail, urca zilnic Adriana cele şapte etaje, bineînţeles fără ascensor. Cu trei-patru file scrise în grabă, sau fără nici una, urmând să le compună în timp ce pregăteam masa. Cum România rupsese legăturile culturale cu Franţa, rămăsesem fără burse şi doar cu un ajutor studenţesc redus la minimum. Nu ştiam cum trebuie să te comporţi când n-ai nimic, dar ideea de sărăcie era legată, abstract, în mintea mea, de mămăligă. Căutam deci prin tot felul de magazine specializate mălaiul destul de scump pe acea vreme şi din care, de altminteri, eu din neştiinţă, Adriana din extrema-l concentrare pe manuscris, nu ajungeam să facem o mămăligă nici măcar pripită. Ieşeau un fel de cocoloaşe pe care le completam cu ciocolată „de la pachet”. Diverse asociaţii caritabile din America trimiteau pentru refugiaţii din Estul Europei coleţe cu hrană şi îmbrăcăminte uzată. Toate la un loc aşa încât ciocolata noastră mirosea a… naftalină. Fumam în schimb şi beam, Adriana ceai, eu cafea. Şi lucram. La plecările tardive, pe scara fără bec, Adriana mai lăsa să cadă din filele deja traduse, altele le arunca mototolite în coşul de hârtii, nu avea pentru ea mare importanţă, scria cu un singur scop, să „deschidă ochii”. În pauze, ne comportam amândouă infantil sau ridicol: puneam cuvinte româneşti pe cântecul partizanilor francezi şi ne închipuiam în primele batalioane ce vor deschide uşile închisorilor. Lipeam imaginile aţâţ de obsesive în acei ani ai rezistenţei franceze pe realitatea românească. Şi, după acest intermezzo al nălucirii, reîncepeam, ea să scrie, eu să traduc. Ajunsă la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana punea stiloul jos. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta ova însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor, înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara. Chiar printre amintirile de închisoare erau însă şi episoade deloc tragice. Adriana îşi amintea cu umor şi o uşoară înduioşare de relaţiile ei cu colegele prostituate şi hoaţe. Pentru a nu tălmăci un argou viu românesc într-unui literar francez, un prieten mi-a prezentat pe un camarad al lui din rezistenţă care nu se exprima decât argotic. Simplu, masiv, primar chiar, ţinând parcă în mână mitralieră de care nu se despărţise cu totul (îşi ascundea armele sub pat, mi-a mărturisit el), om de rând şi de curaj fusese şi el după zăbrele din motive binecuvântate îmi debitase tot ce ştia. Criminalele, hoaţele, prostituatele de pe Dâmboviţa au putut astfel, graţie lui, să vorbească aidoma celor de pe malul Senei. Un singur termen a rămas neschimbat: „cârpo” cum îi spuneau amical Adrianei aceste co-deţinute. Mi-L aduc aminte deoarece Adriana şi cu mine am adoptat acest apelativ şi mai târziu în conversaţiile noastre, apoi, când a plecat în Anglia, în corespondenţă. Niciodată „dragă Adriana” sau „dragă Monica”. Ci „cârpo”, ca un fel de legătură inconştientă? Între ce năzuiam noi atunci şi ce urma să nu se întâmple. Adriana nu se ocupă doar cu scrisul cărţii terminată într-un timp record graţie ritmului şi stilului de lucru. Activa mereu. Ca membră a partidului liberal. Ca secretară a lui Rădescu. Lămurea oameni politici, gazetari, mergea la reuniuni, povestea, povestea. La procesul intentat de şefii patidelor democratice din Estul şi Centrul Europei autorului comunist al unei cărţi ce făcea scandal pe atunci, L’lnternationale des Traîtres, Adriana, în depoziţia ei, avertizase Occidentul că, dacă întârzie să facă ceva pentru „cealaltă Europă”, se va regăsi cu populaţii întregi nevrozate. Profeţia pe care Adriana o deducea din propriul ei tremurat s-a văzut confirmată de starea în care s-a aflat societatea românească după 1989 Cartea a fost publicată la Hachette, în 1951 Traducerea o semnasem cu un pseudonim (Claude Pascal). Aveam în ţară un ostatec. Pe cel mai drag. Mama. Ceea ce n-a împiedicat să fie arestată în 1958 la vârsta de 70 de ani, condamnată la 25 de ani şi, până la urmă, asasinată în închisoarea unde i se refuzase orice îngrijire medicală. Dar nu din pricină că pseudonimul ar fi fost decriptat. Ci sub pretextul absurd (dar ce n-a fost oare absurd în România comunistă?) de „spionaj”. Cum? Trimiţându-mi baticuri pe care ar fi desenat hărţi de… stat major. Mai e nevoie să spun că mama nu ştia să deseneze şi că n-am primit de la ea vreun „batic”? Nu mai e. Au commencement etait la fân, în ciuda contextului stângist, a avut în presa franceză un ecou favorabil. Adriana presupune că ambasadă ar fi cumpărat întreaga ediţie ca să nu ajungă la public. Nu ştiu dacă aşa a fost, în totalitate sau în parte, astfel de „cumpărături masive” erau însă în moravurile comuniste ale epocii. În orice caz, ediţia s-a epuizat. Îmi rămâne să spun de ce socotesc publicarea în România a cărţii Adrianei Georgescu şi salutară şi de actualitate. Salutară: suferim, vom mai suferi încă mult timp, de reputaţia ce ni s-a făcut de a fi ţara din Răsărit cu cea mai slabă disidenţă. Şi, cu excepţiile ştiute, e destul de adevărat pentru ultimele decenii. Nu şi pentru primele. Rezistenţa în România a fost probabii după 1944 mai numeroasă, mai unitară, mai decisă decât la vecinii noştri. Şi mai îndelungată. La Viena, în septembrie 1947 după ce trecusem clandestin o frontieră (deşi aveam un paşaport în regulă, dar aceasta e o altă poveste şi nu aici o voi spune), m-am aflat în biroul unui ofiţer francez ce urmă să-mi pună o nouă ştampilă pe paşaportul meu plin de parafe. În spatele biroului său, o imensă hartă a României cu steguleţe în Carpaţi: amplasarea cuiburilor de rezistentă în munţi. Ofiţerul voia să ştie dacă mai cunosc şi eu altele. Nu cunoşteam. Ştiam, în schimb, de rezistenţa mai mult sau mai puţin declarată a societăţii („societăţii civile”, s-ar spune azi; pe vremea aceea exista). Fusesem delegata Facultăţii de Litere din Bucureşti la marele congres studenţesc din mai 1947 la Cluj, în care comuniştii şi diversele „fronturi” sub care se camuflau voiau să ne forţeze a înfiera şi „concedia” pe profesorii recalcitranţi faţă de noua stăpânire. Am rezistat cu toţii aţâţ de bine presiunilor (erau reprezentate Universităţile din toată ţara), încât congresul s-a terminat fără nici un rezultat pentru comunişti şi cu Imnul Regal cântat de o mare aulă plină de studenţi. Fusesem cazată la căminul medicinistelor unde puneam la cale, în nopţi mereu albe, tactica de urmat. Printre intelectuali părea a domni aceeaşi determinare. M-am dus atunci să-l văd pe Lucian Blaga, împreună cu Ştefan Aug. Doinaş şi alţi „cerchişti” de la Sibiu. Blaga voia detalii asupra felului în care se comportă scriitorii şi profesorii universitari din Bucureşti. Marile lui tăceri erau străbătute de nelinişte şi determinare. „Mut ca o lebădă”, Blaga asculta viitorul. Cred că va trebui să se insiste asupra acestei rezistenţe iniţiale şi pentru a restabili adevărul şi pentru a cinsti pe cei care nu mai sunt şi pentru a ne descotorosi de unul dintre rarele noastre complexe fără obiect (avem atâtea altele justificate!). Asupra actualităţii acestei mărturii presupun că nu mai e nevoie să insist. O vor constata cititorii. Mie mi-a fost de ajuns s-o regăsesc pe Adriana în Piaţa Universităţii 1990

Harta Iubirii de Ahdaf Soueif Scriitoare de origine egipteană, Ahdaf Soueif s-a născut în 1950, la Cairo, dar şi-a petrecut copilăria în Anglia, unde mama ei se pregătea pentru doctorat. A studiat în Anglia şi Egipt, manifestând întotdeauna o fascinaţie aparte pentru literatură. În 1973 a obţinut masterul în literatură engleză la Universitatea din Cairo, apoi doctoratul în lingvistică la Universitatea Lancaster. A predat la Universităţile Cairo şi King Seoud. Deşi genul ce a impus-o ca scriitoare a fost proza scurtă, în care a dovedit că excelează atât prin Aisha (1983), cartea sa de debut, nominalizată la Guardian Fiction Prize, cât şi prin Fluierarul (1996), Ahdaf Soueif şi-a reconfirmat talentul şi valoarea prin romane ca În the Eye of the Sun (1992) sau The Map of Love (Harta iubirii, 1999), nominalizat la Man Booker Prize. De asemenea, a scris eseuri şi articole pentru numeroase reviste şi ziare, precum Sunday Telegraph, Times Literary Supplement, Washington Post. Romanul Harta iubirii este o apologie a dragostei şi a puterii sale de-a învinge diferenţele culturale. Structurată pe două planuri, naraţiunea urmăreşte destinele uimitor de asemănătoare a două femei pe care dragostea le poartă spre acelaşi tărâm misterios şi exotic – Egiptul. Mergând la Cairo să se documenteze pentru un proiect şi totodată să descopere lumea bărbatului pe care îl iubeşte, tânăra ziaristă americană Isabel Parkman aduce cu sine un cufăr cu jurnale şi obiecte personale ale străbunicii sale şi o întâlneşte pe Amal, una dintre rudele ei egiptene de care familia se îndepărtase. Împreună, cele două femei se lasă în voia unei investigaţii mult mai pasionante – descifrarea carnetelor scrise în engleză şi arabă din cufăr. Din praful unui secol de uitare se iveşte astfel tulburătoarea poveste de dragoste dintre străbunicii lui Isabel – lady Anna Winterbourne, o tânără văduvă englezoaică, şi Sharif al-Baroudi, un naţionalist egiptean credincios cauzei sale. Descrierea Egiptului din timpul ocupaţiei britanice şi din perioada actuală conferă romanului o uimitoare autenticitate.   „E ciudat că această perioadă [1900-1914] în care colonialiştii şi colaboratorii lor credeau că domnea pacea a fost una dintre cele mai fertile din istoria Egiptului. A avut loc o profundă examinare a sinelui şi o extraordinară reîncărcare cu energie în vederea unei noi Renaşteri.“ Gamal ’Abd el-Nasser, The Covenant, 1962 Un început „Nici măcar zeii nu pot schimba trecutul.“               Agathon (447-401 î.Hr.) …acolo, pe masa de sub fereastra dormitorului, se află vocea care a aruncat-o din nou în visare. Crâmpeie dintr-o viaţă trăită cu mult, mult timp în urmă. De la o distanţă de un secol, vocea femeii îi vorbeşte – atât de limpede, încât nu-i vine să creadă că nu poate să pună mâna pe stilou şi să-i răspundă.   Copilul doarme. Nur al-Hayah: lumina vieţii mele.   Anna probabil a pus tocul deoparte, îşi spune Amal, şi s-a uitat la copilul lipit de ea: la faţa îmbujorată de somn, la gura deschisă uşor, la bucla udă de păr negru care îi atârna pe frunte.   Am încercat cât de bine m-am priceput să-i spun. Dar nu poate – sau nu vrea – să înţeleagă şi să renunţe la speranţă. Îl aşteaptă neîncetat.   Amal citeşte, citeşte fără oprire, până noaptea târziu. Citeşte şi lasă cuvintele Annei să se reverse înăuntrul ei, cercetând cu blândeţe visele, speranţele şi durerile pe care le aşternuse în ordine, le etichetase şi le pusese deoparte. Hârtii îngălbenite şi roase de vreme, pagini, pagini întregi. Cele mai multe sunt în engleză, acoperite cu un scris mărunt, ferm, înclinat. Amal le-a sortat după tipul şi dimensiunea hârtiei, după culoarea cernelii. Altele sunt în franceză. Unele sunt puse în plicuri, altele legate neglijent împreună în mape de piele. Mai sunt şi un jurnal verde mare şi un altul legat în piele maro, cu o broască mică, de alamă încastrată în încuietoarea gravată. Amal a găsit mai târziu şi cheia pe fundul unei genţi de pâslă verde – o geantă care îţi trezea o senzaţie de repulsie la atingere, de parcă ar fi fost confecţionată pentru un proiect şcolar – şi împreună cu ea erau două verighete, una mai mică decât cealaltă. S-a uitat cu atenţie la cuvintele inscripţionate în interior şi, la început, singura parte a inscripţiei de pe fiecare inel pe care a reuşit s-o înţeleagă a fost data: 1896. Un plic mare, maro conţinea un singur caiet: şaizeci şi patru de pagini de scris îngrijit cu caractere arabe ruq’a[1]. Amal a recunoscut imediat scrisul: literele verticale, scurte, dar drepte, unghiurile ascuţite, coada lui ya[2] încovrigată sub corp. Scrisul citeţ şi îngrijit al bunicii ei. Hârtia e albă, cu linii înguste, legată între coperte de un gri marmorean. Paginile rigide trosnesc şi opun rezistenţă. Când le întoarce şi le netezeşte, stau într-o poziţie ciudată, păstrându-şi rigiditatea până când închide din nou caietul. Câteva tăieturi din ziare: al-Ahram, al-Liwa, The Times, Daily News şi altele. Un program de la un teatru italian. Altă geantă, de data asta din catifea albastru închis. A răsturnat-o în palmă şi din ea a căzut un şirag de mătănii cu treizeci şi trei de mărgele din lemn şlefuit şi un ciucure de mătase neagră. Tot restul zilei mâna i-a mirosit uşor a lemn vechi de santal. Câteva albume de schiţe cu diverse desene. Mai multe caiete de caligrafie arabă. Le-a frunzărit, remarcând diferenţele de cursivitate şi de încredere. Câteva caiete cu exerciţii de arabă, citate, notiţe etc. Un medalion, destul de curios, fiindcă e turnat dintr-un metal greu, mat şi atârnă de un lanţ subţire de oţel. Când a apăsat pe resortul lui, s-a deschis şi dinăuntru a privit-o o femeie tânără. E o pictură splendidă şi o cercetează de mai multe ori. Îşi spune că trebuie să aducă o lupă şi să o privească aşa cum trebuie. Părul femeii e blond şi îl poartă liber şi ondulat în stilul pe care l-au făcut celebru prerafaeliţii. Are o frunte netedă şi senină, o faţă ovală şi o bărbie delicată. Gura pare gata să înflorească într-un surâs. Însă ochii ei, care au cea mai ciudată nuanţă de albastru, violet chiar, privesc drept spre tine şi spun… spun multe. Există o forţă în privirea aceasta, o încăpăţânare; ai putea spune chiar sfidare dacă nu ar fi atât de veselă. E privirea pe care ar avea-o – ar fi avut-o – o femeie dacă ar invita un bărbat, un străin, să spunem, la dans. Data de pe dos e 1870, iar de capacul concav cineva a prins o cheie micuţă de aur. O geantă de stambă şi, înăuntrul ei, spălată şi călcată cu grijă, cu un săculeţ de lavandă ascuns printre pliuri, o rochiţă de bebeluş din cel mai fin bumbac alb, cu o mulţime de pliseuri albastre, galbene şi roz în partea de sus. Şi, împăturită o dată şi învelită în muselină, o tapiserie destul de curioasă, pe care se zăresc imaginea unui faraon şi o inscripţie în arabă. Mai era şi un şal, de felul celor purtate de ţărănci la ocazii speciale: „de culoarea untului“, de fapt alb. Astăzi poţi cumpăra unul la fel din Ghuriyya[3] pentru douăzeci de lire egiptene. Şi mai e unul, mai elegant, din lână gri pal, cu flori de un roz stins – atât de purtat că în anumite părţi aproape se vede prin ţesătură. Mai erau şi alte lucruri. Lucruri împachetate în pânză sau în hârtie satinată sau ascunse în plicuri: o cutie plină cu lucruri, un sipet cu comori, un cufăr, de fapt. E un cufăr. O poveste poate să înceapă de la cele mai ciudate lucruri: o lampă fermecată, o conversaţie surprinsă fără voia ta, o umbră ce alunecă pe perete. Pentru Amal al-Ghamrawi, povestea a început de la un cufăr. Un cufăr demodat, îmbrăcat în piele maro, acum crăpată şi scorojită, cu un capac boltit peste care erau petrecute două curele închise cu catarame de alamă, înnegrite de vreme şi uitare. Americanca venise acasă la Amal. O chema Isabel Parkman, iar cufărul era încuiat în portbagajul maşinii pe care o închiriase. Amal nu se putea preface că nu era reticentă. Reticentă şi deja plictisită: o americancă – o jurnalistă, îi spusese la telefon. Dar i-a zis că fratele lui Amal îi spusese să sune, aşa că Amal a fost de acord să o primească. Şi îşi adunase toate forţele: fundamentaliştii, vălul, pacea cu Israelul, poligamia, statutul femeii în Islam, mutilarea genitală – care din toate acestea va intra în discuţie? Dar Isabel Parkman nu era obraznică sau tăioasă; de fapt, era mai degrabă modestă, aproape timidă. Îl cunoscuse pe fratele lui Amal la New York. Îi spusese că venea în Egipt ca să se ocupe de un proiect despre noul mileniu şi el îi dăduse numărul lui Amal. Amal s-a arătat neîncrezătoare că Isabel avea să dea peste cineva cu vederi sau teorii milenariste măreţe. Era încredinţată că Isabel avea să descopere că, în mare, toată lumea era pur şi simplu îngrijorată – bolnavă de îngrijorare gândindu-se la ce avea să se întâmple cu Egiptul, cu ţările arabe, cu „lumea a treia“ în secolul XXI. Însă i-a oferit o cafea şi câteva nume şi Isabel a plecat. La cea de-a doua vizită Isabel abordase subiectul cufărului. Îl găsise când mama ei intrase în spital – pentru totdeauna. Se uitase prin el şi găsise nişte hârtii vechi în engleză, scrise, credea ea, de străbunica ei. Dar erau şi multe hârtii şi documente în arabă. Mai erau şi altele: obiecte. Iar hârtiile în engleză erau în cea mai mare parte nedatate şi legate împreună, dar păreau să înceapă la mijlocul frazei. Ştia că acolo trebuie să se afle o parte din propria ei istorie, însă era de asemenea încredinţată că s-ar fi putut găsi şi o poveste. Nu voia să-i impună nimic, însă fratele lui Amal se gândise c-ar putea fi interesată… Amal a fost mişcată de ezitarea ei. I-a promis că va arunca o privire prin cufăr şi a trimis portarul să-l aducă sus. Pe când acesta îl căra şi îl aşeza în mijlocul livingului ei, a zis: — Cutia Pandorei? — O, sper că nu! a exclamat Isabel, părând sincer alarmată.   Mă numesc Anna Winterbourne. Nu prea sunt de acord cu cei care susţin că stelele ne călăuzesc destinul.       [1] Scriere arabă neprotocolară, utilizată în scrisori cu caracter personal, ciorne şi notiţe. Ruq’a desemnează de asemenea foaia de hârtie pe care este scris textul respectiv. Posibil: text scris pe o bucată de hârtie mai degrabă decât scrierea oficială naskh (standard), scrisă pe o foaie tip. (în arabă, în orig.) (Acolo unde nu există precizări suplimentare, notele îi aparţin autoarei.) [2] Element introductiv al cazului vocativ. Este opţional când cuvintele în cazul vocativ se află la începutul enunţului şi obligatoriu când acestea se află în mijloc. (în arabă, în orig.) [3] Ghuriyya — piaţă din Cairo. (n. t.)        

Era inevitabil, într-o zi Silas avea să dea peste cineva din trecut, cineva care fusese într-o poziţie de putere şi care profitase de asta. Cineva care îi influenţase viaţa nu într-un mod vag, aşa cum fusese influenţată viaţa tuturor, cum se spunea, pentru că puterea îi corupe chiar şi pe cei mai buni, ci direct şi brutal. Oameni cumsecade făcuseră tot felul de lucruri pe care nu avuseseră cum să nu le facă, pentru că fuseseră corupţi de toată puterea pe care ceva sau cineva le-o dăduse. „Rahat, gândi SilaS. Întotdeauna altcineva sau altceva e responsabil pentru „un context mai larg” care îi scuteşte pe oameni de responsabilitatea pentru lucrurile pe care le fac.” Silas îl privi. Omul avea părul rar, în şuviţe pieptănate pe spate pentru a-i ascunde chelia, gulerul hainei îi era plin de mătreaţă, avea un început de burtă, pantofi Pick’n Pay şi ciorapi asortaţi. Se întinse ca să împingă ceva pe tejghea şi se întoarse spre locul unde stătea Silas, cu o conservă de tomate în mână, nemişcat. Da, era Du Boise. Fran9ois du Boise. Aceeaşi vivacitate în ochii albaştri. Totuşi, un pic mai lent, gândi Silas, când Du Boise întoarse capul dintr-o parte în alta, urmărind-o pe casieriţă cum introducea preţurile mărfurilor pe care le cumpărase în casa de marcat. Silas se apropie, dând din greşeală peste o femeie care stătea la coadă în spatele lui Du Boise, îl privi cum împingea marfa, deşi casieriţa ar fi putut s-o facă punând banda în mişcare. Cumpărături tipice de pensionar. Conserve de fasole, ton, lapte cu termen lung de valabilitate, pâine albă feliată, cafea instant, ceai de rooibos1, cremă adezivă pentru proteza dentară. Toate fără nume de firmă. Deci nenorocitul nu mai avea dinţi. Silas îşi imagină faţa furioasă a Lydiei dacă s-ar fi întors acasă fără cumpărături. Azi e duminică şi magazinele sunt deschise doar până la unu. Ar presupune cu voce tare că ar trebui să le facă ea a doua zi, pentru că slujba lui era prea importantă ca să-şi permită să-şi ia liber. Totuşi, îşi lăsă căruciorul şi îl urmă pe Du Boise afară din magazin. La jumătatea mall-ului, pe lângă vitrinele la care Du Boise se oprea să se uite din când în când cu un gest familiar, Silas începu să se întrebe de ce naiba urmărea un poliţist pensionar în supermarket. Du Bois făcuse acele lucruri cu mult timp înainte. Nouăsprezece ani. Iar Silas se obişnuise să trăiască cu ceea ce făcuse Du Boise, absorbise oroarea acelui moment în şuvoiul vieţii sale, o amintire ştearsă care doar rareori apărea la suprafaţa conştiinţei. De ce era important, acum când situaţia se inversase, iar Silas ar putea să folosească puterea poziţiei sale actuale pentru a-i face viaţa nenorocitului un iad? Avea în nări mirosul omului, un iz de metabolism în dezintegrare, ca şi cum ar fi fost un vânător care dădea deodată peste vânatul rănit. Du Boise se opri la o cafenea şi-şi trase un scaun, pregătindu-se să se aşeze. Silas îl ajunse, se aşeză în faţa lui, dar avu un moment de îndoială. Drace, omul părea mult mai în vârstă decât Du Boise pe care şi-1 amintea. Apoi se uită în ochii la fel de uimiţi ai omului. — Du Boise? Locotenent Du Boise? — Da, spuse el şi-1 măsură pe Silas din cap până-n picioare, uimirea schimbându-i-se în enervare. Se aşeză, oftând 1 Plantă aromată pentru ceai care creşte în Africa de Sud. 10 obosit, încercând să atragă atenţia celor din jur. Iată un tânăr care necăjea un bătrânel, un pensionar. — Îţi aduci aminte de mine? întrebă Silas. Du Bois se lăsă pe spătarul scaunului, iar aerul său de vulnerabilitate, expresia lui care spunea cineva-se-leagă-de-mine îl făcu pe un agent de pază să se apropie. — Ar trebui să-mi amintesc? întrebă el încet. Prinse privirea agentului de pază, se ridică de pe scaun şi-şi împinse căruciorul către ieşire. Silas se uită cum dispărea în lumina soarelui, se uită la agentul care îl observa şi apoi se întoarse. Furia pe care o simţea se localizase în stomac, o aciditate care îl făcu să tragă un vânt cu putere, fără să-i pese de oamenii care se adunaseră ca martori la o posibilă scenă. Agentul vorbi la staţie, proprietarul cafenelei trase ostentativ scaunul la locul lui, sub masă. Silas simţi furia în inimă de astă dată. Conduse până acasă şi, fără să-i spună nimic Lydiei, luă un pachet de şase beri din frigider şi o luă pe Tudhope Avenue în sus, spre parc. Găsi o insuliţă de verdeaţă în iarba ţepoasă. Un grup de vagabonzi, care zâmbeau generos, se strânseră să-i facă loc. Zâmbi şi el, dar ignoră subînţelesul. Puse între picioare pachetul mare cu şase beri, încă nedesfăcut, şi se întinse sprijinit în coate. Silas îşi aduse aminte cum se uitase Lydia la el, cum pusese foile deoparte pentru a-1 privi cum lua berile din frigider şi cum pleca. Ochii ei îl urmăriseră cum trecea prin faţa ferestrei la care stătea, iar când s-a întors să închidă poarta, îi văzuse oboseala de pe faţă. Probabil se întreba ce traumă care nu putea fi povestită adusese acasă. Se simţi vinovat pentru un moment, apoi deschise o cutie şi bău cu înghiţituri mari, lungi. Se opri, râgâi, îl auzi pe unul dintre vagabonzi spunând că „anumiţi oameni o duc bine în Africa de Sud”. Silas se întoarse şi se uită la ei sfidător, apoi continuă să bea, încet, potolindu-şi setea, până când ochii începură să-i lăcrimeze, faţa i se înroşi şi simţi o căldura în obraji. Vagabonzii se ridicară şi plecară, dezgustaţi. Mai liniştit acum, îşi întinse picioarele şi le zâmbi trecătorilor. Parcul, chiar dacă avea peluzele cam ponosite şi gardul prăbuşit, oferea adăpost de zgomotul şi agitaţia străzii. Aşezat la o intersecţie aglomerată, îi aducea aminte de acele oaze de verdeaţă care îţi apăreau pe neaşteptate în cale şi unde puteai intra fără prea multă pregătire. Nu avea nimic din acea ceremonie „hai să mergem în parc” pe care o adoptaseră cei care se mutaseră în suburbii. Era o oază mică, unde începeai prin a intra singur, mânat de un imbold de a căuta singurătatea, iar liniştea în care stăteai şi savurai o bere atrăgea un întreg grup care ţi se alătura, fiecare cu muniţia proprie. Curând, se forma un grup care stătea în cerc şi vorbea despre femei, un şir curgător de observaţii şi contra-observaţii dure, niciunul din subiecte nefiind destul de serios sau de bine gândit ca să îndepărteze plăcerea petrecerii unei după-amieze plăcute, departe de realitate. Nimeni nu-ţi cerea răspunsuri imediate sau confidenţe, curând uitai care fusese problema care te adusese acolo, pe tine şi pe sticla ta de bere, erai doar unul dintre cei care-şi merită dreptul la intimitate. Până când o soţie sau o mamă, sau un duet teribil format din ambele, venea să-ţi spună că nu aşa se rezolvau problemele, bând pe stradă ca un puşti, sau mai rău, ca un tsotsi1 care se apucase de găinării pentru că îl copleşise viaţa. Iar băutul pe stradă era un delict, fie el mare sau mic. Era mai rău când veneau poliţiştii, cu ochi reci şi ameninţători, când îşi ambalau motoarele dubei până când prietenii se împrăştiau încet, ca o turmă de animale tâmpite, nemulţumite, mânate contra voinţei lor departe de sursa de apă preferată. 1 Film dramatic a cărui acţiune se petrece în Africa de Sud, lângă Johannesburg, câştigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 2005, al cărui personaj principal, Tsotsi, este un mic mafiot. Silas deschise cea de-a treia bere şi se întinse pe iarbă sprijinindu-şi capul pe celelalte trei. Soarele îl obliga să închidă ochii, şi în curând simţi cum îl cuprinde o moleşeală fierbinte. Probabil aşa se bucurau de soare orbii: ridicân-du-şi feţele către soare, către Ra, zeul orbilor. Toţi avem nevoie de lumină adevărată, nu numai de lumina artificială, gândită, a imaginaţiei. — Doamne, cât de insensibil eşti! ar fi spus Lydia, dacă i-ar fi împărtăşit gândul. Un gând inofensiv, uşor, născut într-un moment de reală relaxare. L-ar fi pedepsit pentru el. Lydia avea o minte care nu ierta. Ce era oare în sufletul ei acum? Ei bine, o să afle cât de curând. O să-i spună despre Du Boise. Nu se pricepea la secrete…, mda, aproape deloc, îl şoca faptul că vorbeau puţin în ultima vreme, mai ales despre lucruri practice: maşina trebuie dusă la reparat, robinetele curg, iarba e prea mare în spatele casei. Şi despre Mikey. Când vorbea despre Mikey, Lydia ieşea oarecum din carapace. Nu spunea tot ce avea pe suflet, doar frânturi, îngrijorarea reuşind să producă fisuri în calmul exterior pe care-1 afişa, îl ruga mereu pe Silas să „intervină”, să arate interes pentru fiul său. Nu-şi dădea seama ce mult se schimbase Mikey, cum nu mai era copilul vesel de altădată? — Toţi creştem, Lyd, şi deodată totul nu mai e atât de simplu. I-ar fi plăcut să poată să spună asta, dar nu îndrăznea. — Încearcă să vorbeşti cu el, Silas, încearcă să vezi ce probleme are, ştii tu, fete, droguri, tinerii au tot soiul de probleme din astea. — Adică vrei să spui că nu vorbeşte cu tine? Cineva se aşeza în faţa lui Silas şi-i luă soarele. Aşa-i trebuia dacă adormise într-un parc public în centrul cartierului Berea. Oamenii spuneau că te puteai trezi fără pantofi. — Tată! Deschise ochii şi se ridică. Mikey îi zâmbea în acel mod condescendent pe care-1 păstra pentru momentele în care Silas era beat. — Tată, trebuie să mergem la Jackson şi la Mam Agnes la trei. Era mâna Lydiei. Ea îl trimisese pe Mikey să-1 găsească, să-1 umilească în public, să-1 ducă acasă ţinându-1 de umăr. Asta nu se mai întâmplase de multă vreme. Silas şi-o imagina pe Lydia spunându-i lui Mikey că bunica era îngrijorată. Mam Agnes se baza pe faptul că Mikey o s-o ducă la nuntă în Lenasia, pentru că Jackson nu voia să meargă. Bunicul lui Mikey era un tip ciudat, aşa cum sunt bărbaţii. Nu-i plăceau prietenii lui Mam Agnes nu pentru că erau indieni, ci pentru că bârfeau. Şi cu siguranţă pentru că nu beau. Iar Jackson avea peste nouăzeci de ani. Toate astea i le spunea pe un ton matern, plin de o intimitate cicălitoare. Probabil Mikey citea, sau asculta muzică, sau pur şi simplu stătea şi se uita în gol. Se uita la mama lui, nu rugător, ci doar încercând să-i transmită faptul că-1 plictisea, apoi se ridica şi pleca să-1 caute pe Silas. Se uită la mine într-un fel anume, spunea Lydia. Ca şi cum el ar fi adultul şi eu copilul. Mikey întinse o mână şi-1 ajută pe Silas să se ridice. Era un gest camaraderesc – Silas ştia – un avertisment că trebuia să se aştepte la dispreţ atunci când va ajunge acasă. Trase un vânt puternic în timp ce se ridica. — Doamne, tată! spuse Mikey şi se îndepărtă. Pe Silas nu-1 interesa mânia lui. Ii aducea înţelegerea de care avea nevoie şi pe care ştia că Lydia nu i-o va oferi, o recunoaştere a micimii sale, a capacităţii sale de a fi slab, îl elibera de furie şi îl umplea de un sentiment de împlinire care era oarecum uşor, deşi era însoţit de o râgâială groaznică şi de o emisie de vânturi mirositoare. 14 Lucruri simple care-i ajută pe oameni să meargă înainte. Lydia 1-a rugat pe Mikey să conducă, ca şi cum ar fi demonstrat nevoia de a avea „un bărbat în casă”. De obicei, ea ţinea să şofeze chiar şi atunci când Silas era treaz. Femeile se pricep mai bine la lucruri de-astea, noi n-avem asemenea orgolii. Mikey, care-şi luase carnetul de curând, era cel care conducea acum, repede şi sigur pe autostradă, încet şi cu grijă când o luau pe drumul spre Soweto. Soarele de după-amiază era acoperit de pâclă. Când ajunseră în faţa casei lui Jackson şi a lui Mam Agnes, Silas spuse că aşteaptă în maşină. Nu era bine să lase vehiculul nesupravegheat, şi, în orice caz, „Eşti în tura de noapte şi nu putem sta mult” îi spuse el Lydiei, pe când aceasta se îndepărta. Jackson, cu faţa stacojie din cauză că băuse în soare toată după-amiaza şi cu pantalonii scurţi fluturându-i pe picioarele slabe, se clătină ieşind pe poartă. — Sielas, Sielas, o să te fure cu tot cu nenorocita de maşină, spuse Jackson, delectându-se cu tonul muzical pe care-1 folosea pentru a-i accentua numele. De ce nu vii înăuntru să bem ceva? Silas intră să bea o bere cu tata socru. Mam Agnes le aruncă priviri de reproş, în timp ce faţa Lydiei deveni dură ca piatra. Mam Agnes, îmbrăcată ca „regina albinelor deghizată”, după părerea lui Silas, făcu o remarcă la adresa bărbaţilor care nu făceau decât să bea bere toată ziua, apoi îi dădu lui Mikey cheile de la maşina lui Jackson (un Rover vechi, dar rezistent, care trebuia să fie condus încet, după spusele proprietarului). Singurul lucru pe care-1 dorea pentru nepotul ei era să nu devină niciodată un nătâng băutor de bere. Mikey şi Mam Agnes plecară sub privirile atente ale lui Jackson, în timp ce Lydia se îndrepta spre maşina lor. Silas dădu berea pe gât şi se duse după ea. Merseră înapoi în oraş. Lydia nu avu nici o reacţie la râgâielile lui continue. Se concentra asupra volanului, uitându-se la ceas din când în când. — L-am văzut pe Du Boise azi. — Pe cine? — Pe Du Boise, locotenentul Du Boise. Lydia nu făcu nici un comentariu. Mâinile i se încleştară pe volan. — Unde? — La mall. — Din cauza asta n-ai făcut cumpărăturile? Se uită pe fereastră. Ieşiseră din pâclă. Cerul era acoperit de nori negri. Deschise fereastra şi un val de aer proaspăt, umed, pătrunse în maşină. — L-am recunoscut imediat. Bătrân şi decrepit, dar era el. Erau ochii lui. Şi vocea lui arogantă. Lydia îl privi, apoi îşi întoarse atenţia asupra traficului. El încercă să-i prindă privirea din nou, dar ea se uita drept înainte. — Ai vorbit cu el? întrebă ea după un timp, ca din întâmplare. — Da. Se uită din nou la eA. Întorcea maşina şi ieşea de pe autostradă spre Doorfontein, aplecându-se la curbă. — N-am vrut. L-am urmărit afară din magazin şi, deodată, am dat peste el. Era aşezat, ca şi cum m-ar fi aşteptat. Lydia se întinse şi se uită în oglinda laterală pe când încetinea ca să intre în traficul din oraş. — Dumnezeule, Lydia, s-a întâmplat dintr-o dată, am dat pur şi simplu peste el. Un accident idiot. Opri maşina la jumătatea aleii, scoase cheia din contact şi ieşi. Silas rămase nemişcat câteva momente, apoi o urmă. Când ajunse în casă’ ea era deja în dormitor şi-şi schimba hainele. — Lydia… — O să întârzii, Silas, sunt de serviciu în seara asta. 16 Se aşeză pe pat şi începu să se uite la ea cum se îmbrăca. Halatul alb de asistentă îi dădea un aer nou de prospeţime, îşi înjură neîndemânarea când ciorapii i se prinseră în fermoarul fustei, îşi ridică fusta, reuşi să scoată marginea ciorapilor dintre dinţii fermoarului şi îi trase pe pulpe şi pe fese. Picioarele îi deveniră deodată mai senzuale, îşi trase fusta în jos, îşi puse ecusonul auriu gravat cu numele ei, ecuson de care mama ei fusese foarte mândră odinioară, înşfacă poşeta şi cheile maşinii. Spuse un „Pa” grăbit şi-1 lăsă pe Silas stând pe pat. Auzi uşa închizându-se cu obişnuitul clic abia perceptibil al yalei. Era întotdeauna foarte puţin zgomotoasă, precisă în tot ce făcea. Auzi maşina pornind, mai întâi motorul turat şi apoi torcând liniştit. Se duse la bucătărie şi deschise o bere, o turnă într-un pahar înalt pe care îl înclină spre sticlă până când aproape se umplu. Ţinu paharul drept, continuând să toarne, încet, până se formă un strat de spumă delicată, fără să dea pe dinafară. Dar în curând îi dispăru plăcerea pe care o simţise în timp ce turna berea. Balonat deodată, lăsă paharul de bere şi sticla goală pe masa lungă şi austeră din bucătărie şi se aşeză pe scaunul vechi şi confortabil pe care-1 recuperase din casa mamei lui din Doornfontein, când locul fusese declarat „alb” şi familia fusese evacuată. Aceea fusese ultima oprire nomadă a mamei lui în drumul ei de la o suburbie la alta, urmărită, credea ea, de oamenii în costume gri care făcuseră legile apartheidului, în ochii lui, a lua scaunul din ruinele casei şi a vieţii maniei sale era singurul lucru sentimental pe care-1 făcuse în viaţă. Acum, acesta scârţâia sub greutatea lui, făcând liniştea din casă şi mai profundă. Căldura zilei şi toată berea pe care o băuse îl făcură să se simtă moleşit, îşi ridică privirea către soarele care cobora în spatele clădirilor înalte de la marginea cartierului Berea, îşi aduse aminte de soarele care intra prin fereastra mare, pătrată, din prima casă a lui şi a Lydiei din Noordgesig, un oraş lângă Soweto, îşi aminti liniştea zilei care murea în căsuţa aceea, şi zgomotele străzii. Erau multe astfel de duminici liniştite când Lydia refuza să facă dragoste cu el, iar el adormea şi se trezea când soarele din fereastra pătrată făcea loc razelor reci de lună, iar ea îi spunea că e vremea cinei. Şi apoi, mai târziu, luna se vedea în cadrul unei ferestre care părea cunoscută şi totuşi era atât de diferită, mai îndepărtată chiar decât acea fereastră din Noordgesig pe care arhitecţii o puseseră acolo ca şi cum s-ar fi răzgândit, după ce terminaseră planul casei. Auzi vocea Lydiei, şi ea diferită, răguşită şi plină, vibrând ca vocea unei cântăreţe, prea joasă ca să fie amplificată prin megafoane stricate. „Naai her, naai her good!” spuse o altă voce, în timp ce altcineva râdea pe fundalul zgomotului unui motor, şi apoi vocea Lydiei deveni ascuţită şi urcă într-un ţipăt înainte de a cădea într-un geamăt atât de îndepărtat încât părea să vină din visele sale. Silas se trezi din somnul provocat de bere şi, se afundă în scaunul confortabil. Gura îi era uscată. Afară se lăsase întunericul. Auzi motorul maşinii mergând, se uită pe fereastră şi văzu scaunul gol şi uşa deschisă. Se duse afară împiedicându-se, simţi cum îi bătea ploaia în faţă, opri motorul, se uită în jur şi o văzu pe Lydia stând pe scaunul de răchită în colţul întunecat al verandei. Probabil trecuse pe lângă eA. Închise uşa maşinii şi o încuie. — Lyd, te simţi bine? — Nu, Silas, nu mă simt bine. Se apropie de ea cu un sentiment care nu prevestea nimic bun. Era în starea aceea când nimic n-o putea consola. Ca în ziua când fusese ucis Steve Biko şi când îl jelise cu amărăciune, deşi avea doar şaptesprezece ani şi nu ştia ce însemna Biko. — Silas, mă gândesc că ar putea să omoare oameni… uite-aşa, spusese ea, pocnind din degete la fel cum făceau 18 băieţii isteţi, şi apoi devenise atât de tăcută încât el ştia că o supărase. Apoi veni ziua când fusese descoperită infidelitatea lui Silas – singura pe care o făptuise, insista el. Se culcase cu o femeie, o tovarăşă din „mişcare”. Lydia se enervase nu numai din cauză că el trădase încrederea pe care o aveau unul în celălalt, care era singurul lucru adevărat în mariajul lor atunci, ci şi pentru că aşa aflase că era implicat în mişcarea clandestină. Trebuise să-i spună asta pentru ca ea să înţeleagă „contextul”, pentru ca furia ei să nu fie „direcţională greşit”. Mai târziu, aflase că femeia era măritată şi că soţul ei era în închisoare la data aventurii. Îl întrebase pe Silas cum putuse să facă asta şi se enervase şi mai tare când el încercase să se justifice. Cei implicaţi în mişcare erau în pericol permanent, spunea el, şi asta crea un anumit sentiment de intimitate, era foarte greu să eviţi asemenea lucruri. Ea îi spusese să nu mai folosească lupta ca pe o scuză pentru faptul că o înşelase, mai erau şi alţi oameni decenţi care erau „implicaţi” dar nu profitau de asta pentru a se călări precum câinii în călduri. Apoi enervarea se transformase într-o crustă invizibilă, impenetrabilă, care o făcea inabordabilă, insensibilă la orice rugăminte din partea lui. Îşi puse mâna în jurul ei acum şi simţi aceeaşi răceală implacabilă. — Dumnezeule, Lydia, ţi-e frig, hai înăuntru. Îşi ridică picioarele pe scaun şi-şi aduse genunchii la piept. — Silas, uitasem… — Îmi pare rău, am dat peste el din întâmplare. — Ai ales să-ţi aduci aminte, ai ales să vii acasă şi să-mi spui. — Ştii că nu-ţi pot ascunde nimic. Îşi retrase braţul şi se duse să se aşeze pe zidul verandei. — Nu e un lucru pe care să-1 uiţi aşa uşor, pe care să-1 uiţi vreodată. — Toţi aceşti ani nu am vorbit nimic despre asta. — Nu era nevoie. Se uită la el cu ochi dispreţuitori. — Nu era nevoie? Ce vrei să spui? — Era o vreme când trebuia să ne obişnuim să trăim cu acele lucruri. — Cu ce să ne obişnuim, Silas? Pe mine m-a violat, nu pe tine. — M-a rănit şi pe mine. — Asta e. Suferinţa ta. Ţi-ai adus aminte suferinţa ta. — Drace, Lydia, nu am vrut să spun asta. Eram acolo, neajutorat, legat într-o maşină a poliţiei, urlând ca un nebun. — Deci nu m-ai auzit strigând? — Bineînţeles că am auzit, altfel de unde era să ştiu? — Ştiai că nu era un strigăt de plăcere. — La naiba, Lydia, ştiu care e diferenţa, ştiu să deosebesc durerea de plăcere. Lydia se ridică, reacţia ei de furie fiind încetinită de răceala pe care o simţea. — Nu ştii nimic despre durere. E o amintire pentru tine, o rană a egoului tău, o teorie. Îşi apropie faţa de a lui. — Nu poţi nici măcar să începi să-ţi imaginezi durerea. Statură unul în faţa celuilalt pentru un moment, apoi el se lăsă în scaunul de răchită. — Da, cred să mi-am imaginat că durerea nu e un lucru real. Dar am trăit cu ea atât de mult că a devenit reală. Aproape douăzeci de ani. Durerea ţipetelor tale, râsul lui, ochii lui reci când te-a adus înapoi la maşină. — Ce altceva îţi aduci aminte? — Faţa acelui sergent Seun, fratele nostru negru, ruşinea neagră, brutală. — Nu-ţi aduci aminte faţa mea, lacrimile mele… El închise ochii aproape în acelaşi timp cu ea. Când îi deschise din nou, ea era în casă şi forma un număr de telefon. O urmă. — Unde suni? — La spital, să le spun că nu pot veni în seara asta. E târziu oricum, dar cred să aşa e politicos. Îi luă telefonul şi întrebă de asistenta de serviciu, îi spuse că Lydia e bolnavă, că va suna a doua zi ca să le spună cum se simţea. — Nu ştiu, are febră, spuse el şi puse telefonul în furcă încet. Lydia stătea în faţa chiuvetei de la bucătărie şi bea un pahar de apă. Intră şi se sprijini de frigider. — Lydia, trebuie să facem faţă. — Să facem faţă la ce? — La lucrurile prin care am trecut amândoi, îi văzu zâmbetul sarcastic. — Dar, la dracu’, ştii că şi eu am trecut prin aceleaşi momente. — Nu ţipa la mine, ştii că nu-mi place. — Îmi pare rău. Se duse în camera din faţă. El voi să o urmeze, dar îşi aduse aminte că nu-i plăcea să vină după ea când se certau, deşi trecerea din cameră în cameră era un semn de disperare, o disperare peste care trebuia să fie ajutată să treacă. Dar el nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile dacă o urmărea şi încerca să o consoleze cu un gest sau o vorbă. Se sprijini de frigider, simţindu-1 cum vibrează, şi alunecă în jos până se aşeză pe vinE. Îşi aduse aminte cum îi pusese poliţia să facă „tauza”, pe vine, cu picioarele larg desfăcute şi sărind ca broasca, în aşa fel încât să le cadă orice ar fi ascuns în anus sau să-i doară atât încât să-i facă să ţipE. Închise ochii şi zâmbi. — Te amuzi. Lydia se întorsese în bucătărie. Se ridică. — Mi-am aminte cum ne puseseră să facem chestia aia. — Care? — Tauza, când eram în închisoare. Ei strigau „Tauza!” iar tu trebuia să sari ca o broască astfel ca ei să poată să vadă dacă ai ascuns ceva în anus. — Şi aveai? — Rahat, ce puteai să ascunzi în anus? — Un penis. — Drace, Lydia. — Ei bine, trebuie să ascundem mereu penisuri între buci, amintirea lor fiind mereu acolo. Chiar şi pe cele pe care nu le-am invitat înăuntru. — Cristoase, Lydia. — Cristoase, ce? — Trebuie să luăm măsuri. — Ce anume, să vorbim cu cei din Comisia Adevărului? — De ce nu? — Crezi că arhiepiscopul Tutu a fost vreodată regulat în fund împotriva voinţei sale? — Care-i diferenţa? — Diferenţa e că nu va înţelege niciodată cum e să fii violat, cum e să-şi bată cineva joc de tine în timp ce te violează, să simţi înăuntru cuţitul fierbinte – acea bucată de carne inutilă numită penis – transformându-se într-un instrument de tortură. — Nu toţi bărbaţii sunt insensibili, Lydia. Se aşeză aproape de el. — Vrei să ştii ce e sensibilitatea? Îşi ridică fusta, îşi trase ciorapii în jos şi-i lăsă să cadă. — Uite aici, pune mâna. Îi luă mâna şi i-o puse în vagin. — Nu, nu. 22 — Hai, pune mâna înăuntru, tot pumnul, pipăie membrana delicată, acele buze ca de copil pe care le are vaginul unei femei, asta e sensibilitate! Îi luă degetul şi i-1 introduse în vagin şi tresări atunci când degetele lui atinseră ceva moale, îşi trase mâna, ieşi pe verandă, se lăsă pe spate şi îşi ţinu faţa în ploaie până când simţi apa în gură. Când reveni, ea era lângă el, desculţă, sorbind din berea pe care el o lăsase. — La naiba, Lyd, berea aia s-a trezit. — Vreau să fie ca un bărbat. Acră. — Dacă vrei să bei bere, îţi torn una proaspătă. — Vreau să fie trezită. Ca respiraţia unui bărbat. Bău şi se strâmbă, dezgustată. — L-ai omorî pentru mine? — Pe cine? — Pe Du Boise. — Lydia… — Dacă ai fi bărbat adevărat, 1-ai fi omorât pe loc, chiar acolo, la mall, i-ai fi împrăştiat creierii, ai fi făcut să-i ţâşnească sângele. — Glumeşti. — Glumesc? Ţi-a luat femeia, ţi-a regulat nevasta, te-a pus să asculţi cum o făcea. Am devenit proprietatea lui, până şi ţipetele mele erau instrumentul lui. Eşti bărbat, crezi în onoare şi în toate rahaturile astea… — Lydia, opreşte-te. — Ştii cum mi-a spus în timp ce mă regula? — Pentru numele lui Dumnezeu, Lydia. — Mi-a spus lucruri obscene. Silas o apucă pe Lydia şi începu s-o scuture. Paharul de bere îi scăpă din mânĂ. Îl sărută pe gură, îl strânse în braţe şi îi supse limba aşa cum făcea doar când era într-ade-văr pasionată. Avea gust de hamei, de fructe amare. Trase aer în piept, apoi se sprijini de el, cu capul pe pieptul lui, plângând, făcând mişcări de dans cu picioarele. El o legănă, mirat cât de înalt părea pe lângă ea. Se uită în jos la ea, la spatele ei suplu şi văzu băltoaca de sânge întinzându-se încet pe podea, îşi văzu pantofii cufundaţi în lichidul întunecat şi strălucitor, îi văzu picioarele dansând cu paşi mici şi delicaţi pe marginile ascuţite ale cioburilor paharului de bere. La sfârşitul zilei, care i se păruse a fi cea mai lungă din viaţa lui, o duse pe Lydia la spital. Pe verandă, se agăţase de el, plângând încet, ignorându-i rugăminţile de a nu mai dansa; se rănea atât de tare încât avea să piardă prea mult sânge şi era în pericol să moară, în cele din urmă, trebui să o ia în braţe, ca şi cum ar fi fost încă fata subţirică, uşoară pe care o dusese în pat odinioară, pe când nu erau căsătoriţi încă, un gest romantic care o făcuse să chicotească, stricându-le prima scenă de dragoste, în camera din casa mamei lui (din toate celelalte lucruri, îşi amintea cum făcuse repede întuneric în cameră, trăgând draperiile, ca şi cum ar fi încolţit un animal). Se împletici până la canapea, unde o întinse pe Lydia, extenuat de greutatea de mort a trupului ei care şchiopăta. O ascultă cum plângea încet şi văzu cum sângele picura pe cuvertura albă, aleasă de el, şi pe care ea o considerase foarte nepractică.