Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Leonard’s of Great Neck Nu sunt eu sora cea drăguţă. Şi nu sunt nici cea deşteaptă. Sunt cea hazlie. De fapt, mi se spune aşa de atâta timp, de atâţia ani, încât toată viaţa am crezut că e vorba despre un singur cuvânt: Ceahazlie. Dacă ar fi să mor, şi pe cuvântul meu că nu mi-aş dori una ca asta, dar dacă ar trebui să aleg un loc pentru aşa ceva, aş vrea să mor chiar aici, în toaleta femeilor de la Leonard’s of Great Neck. Oglinzile. Arăt suplaţional[1], chiar şi în 3D. Nu sunt savantă, dar e ceva cu înclinarea oglinzilor astea în mărime naturală, cu strălucirea tejghelelor albastre din marmură şi strălucirea aurie a candelabrelor bogat ornamentate, care îmi creează o iluzie optică, transformându-mi imaginea într-un beţişor roz pal, lung şi zvelt, de amestecat cocktailuri. Pentru mine, este a opta petrecere de nuntă (a treia la care am avut îndatoriri oficiale) la Leonard’s La Dolce Vita, numele oficial al salonului de nunţi din Long Island, preferat de familie. Toţi cei pe care îi cunosc, sau cel puţin toate rudele mele, s-au căsătorit aici. Eu şi surorile mele ne-am făcut debutul în 1984 ca domnişoare de onoare la nunta verişoarei noastre, Mary Theresa, care a avut la masa mirelui şi miresei mai mulţi cavaleri şi însoţitoare decât toţi invitaţii de la celelalte mese. O fi fost nunta verişoarei un schimb de jurăminte sacre dintre un bărbat şi o femeie, dar a fost şi un spectacol pe cinste, cu costume, coregrafie şi lumini speciale, care au făcut-o pe mireasă să arate ca o stea, pe ginere – băiatul cu recuzita. Mary T. se consideră italo-americană de spiţă regală, aşa că i-a adus pe Cavalerii lui Columb să străjuiască intrarea în Sala Veneţiană a Stelelor Strălucitoare. Cavalerii erau magnifici în smochingurile lor, cu eşarfe roşii, mantii negre şi tricornuri cu pene de marabu. M-am aşezat la locul meu în cortegiu, în spatele celorlalte fete, în timp ce orchestra cânta Nobody Does It Better, dar m-am întors s-o iau la fugă atunci când cavalerii şi-au ridicat săbiile, încrucişându-le deasupra noastră. Mătuşa Feen m-a prins şi mi-a tras un ghiont. Am închis ochii, am strâns buchetul şi am luat-o la fugă pe sub lamele scânteietoare, ca şi când aş fi încercat să scap nevătămată din locul acela. În ziua aceea, cu toată teama mea de obiecte ascuţite şi zăngănitoare, m-am îndrăgostit de Leonard’s. A fost prima mea ceremonie italienească la care participasem. Eram nerăbdătoare să cresc şi să le imit pe mama şi pe prietenele ei îmbrăcate de sus până jos în paiete, care beau Harvey Wallbangers din pahare mari de cristal. Când aveam nouă ani mi se părea că Leonard’s are stil. Nu conta că, văzut de pe aleea din Northern Boulevard, localul arăta ca un cazino alb din stuc de pe Riviera Franceză în drum spre Long Island. Pentru mine, Leonard’s era o Casă a Încântării. Experienţa La Dolce Vita începe când ajungi la intrare. Aleea circulară largă pentru maşini este o replică după Pemberley, al lui Jane Austen, şi seamănă şi cu intrarea de la Neiman Marcus, lângă mallul din Short Hills. Asta e chestia cu Leonard’s: de oriunde l-ai privi, îţi aminteşte de locuri elegante pe unde ai mai fost. Ferestrele mari, pe două niveluri, te duc cu gândul la clădirea Metropolitan Opera, în timp ce fântâna ornamentală seamănă perfect cu Fontana di Trevi. Aproape ai crede că eşti în mijlocul Romei până când îţi dai seama că, de fapt, apa care cade acoperă zgomotul circulaţiei de pe I-495. Grădina este o minune a artei peisagistice, cu dreptunghiuri lungi de merişor tuns, mărginită de şiruri scunde de tisă, garduri vii de lemn câinesc tăiate în forme ovale şi arbori de ienibahar în formă de conuri răsucite precum îngheţata. Tufişurile tunse cu măiestrie în formă de animale sunt aşezate pe straturi de pietre de râu lucioase, un preambul potrivit pentru sculpturile de gheaţă care tronează în restaurantul cu fructe de mare din interior. Luminile exterioare îţi aduc aminte de localurile de striptease din Las Vegas, dar sunt mult mai stilate, becurile ascunse dând locului o lumină care clipeşte difuz. Uşa de la intrare este flancată de arbuşti modelaţi în formă de semilună. Sub ei, tufişuri joase, rotunjite slujesc ca fundal pentru păsări ale paradisului, care răsar din tufişuri ca nişte umbreluţe de cocktail. În timp, prind un moment să-mi trag sufletul în toaleta pentru femei, orchestra cântă Burning Down the House. Pentru prima dată de când a început nunta surorii mele, Jaclyn, sunt singură, şi îmi place. A fost o zi lungă. Simt în ceafă încordarea întregii familii. Când o să mă mărit o să fug în secret direct la primărie pentru că oasele mele nu mai pot suporta presiunea unei alte nunţi extravagante, marca Roncalli. O să pierd crevetele în sos de bere şi pateul, dar o să supravieţuiesc. În lunile în care am pregătit această nuntă, aproape că m-am căptuşit cu un ulcer, iar acum, desfăşurarea ei îmi provoacă o zbatere a ochiului stâng pe care n-am putut s-o alin decât ţinând pe el o suzetă rece, subtilizată de la bebeluşul verişoarei mele, Kitty Calzetti, după ceremonia religioasă. În ciuda agitaţiei, este o zi minunată, fiindcă sunt fericită pentru sora mea cea mică, pe care îmi amintesc cum o ţineam în braţe în ziua în care s-a născut, ca pe un trandafir de porţelan Capodimonte. Îmi privesc în oglindă poşeta de seară Martini acoperită cu paiete (un dar al miresei de la petrecerea dinaintea nunţii) şi-mi spun: „Aş vrea să-i mulţumesc lui Kleinfeld din Brooklyn, care a făcut-o praf pe Vera Wang în ceea ce priveşte perfecţiunea rochiilor fără umeri. Şi aş vrea să-i mai mulţumesc lui Spanx, geniul corsetelor, care a transformat silueta mea în formă de pară într-una de placă de surf.“ Mă apropii de oglindă şi îmi verific dantura. Nu există nuntă italienească fără aperitive cu scoici presărate cu fire de pătrunjel, şi ştiţi unde rămân astea. Machiajul meu profesional făcut (la jumătate de preţ) de cumnata celei mai bune prietene a miresei, Nancy DeNoia, este cu adevărat rezistent. M-a fardat cam pe la opt dimineaţa, dar arăt impecabil, chiar şi acum, la ora cinei. „Datorită pudrei Banane de la LeClerc“, spunea sora mea mai mare, Tess. Şi ştia ce spunea: tenul ei a fost afectat de două naşteri. Avem şi fotografiile ca dovadă. Azi-dimineaţă, surorile mele, mama şi cu mine, drăgălaşe (aproape) fecioare, stăteam aliniate una lângă alta, pe scaune pliante, în faţa Oglinzii Mamei din Epoca de Aur a Hollywoodului, în dormitorul casei din Forest Hills, construită în stil Tudor. — Uită-te la noi, a spus mama, înălţându-şi bărbia ca o ţestoasă. Parcă am fi surori. — Chiar suntem surori, i-am amintit în timp ce mă uitam în oglindă la adevăratele mele surori. Mama a părut afectată… iar tu… tu eşti o mamă adolescentă. — Să nu exagerăm! Mama mea de şaizeci şi unu de ani, botezată Michelina după tatăl ei, Michael (toată lumea îi spune mamei „Mike“), cu faţa în formă de inimă, cu ochi căprui depărtaţi, cu buze pline şi strălucitoare de culoarea teracotei, se privea cu mândrie în oglindă. Era singura femeie din câte cunoşteam, care ajungea complet fardată la machior. Cu excepţia unicului meu frate mai mare, Alfred (Pastila Contraceptivă), şi a tatei (căruia i se spunea Olandezul), noi, surorile Roncalli, suntem ca un club exclusiv feminin, permanent deschis. Suntem cele mai bune prietene şi ne împărtăşim totul, cu două excepţii: nu vorbim niciodată despre vieţile noastre sexuale şi despre conturile din bancă. Suntem legate de tradiţii, de secrete şi de fierul de călcat al mamei. Legătura a fost cimentată atunci când eram mici. Mama organiza ieşiri „între noi, fetele“; ne-a târât la retrospectiva Nettie Rosenstein[2] de la Institutul American de Modă sau la primul nostru spectacol pe Broadway, ’night, Mother. Când ne împingea către ieşirea din teatru mama ne spunea „Cine credea că, la final, o să se sinucidă?“, îngrijorată că ne speriase pe viaţă. Priveam lumea din sală prin elegantul binoclu de operă al mamei. În fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului, ne ducea la Palm Court de la hotel Plaza, unde ne oferea ceaiul de vacanţă. După ce ne umflam de fursecuri acoperite cu frişcă sau cu gem de zmeură, ne fotografiam – bineînţeles împreună cu mama – în costumaţia adecvată ocaziei, sub portretul lui Eloise[3]. Atunci când Rosalie Signorelli Ciardullo a început să vândă pudră minerală şi farduri din camionetă, ghiciţi pe cine a înrolat mama ca modele ambulante? Pe Tess (ten uscat), pe mine (gras) şi pe Jaclyn (sensibil). Mama a făcut reclamă la produse pentru femei cu vârsta cuprinsă între treizeci şi treizeci şi nouă de ani, fără să-i pese că pe atunci avea cincizeci şi trei de ani. — Toţi marii artişti încep cu o pânză goală, a decretat Nancy DeNoia în timp ce îmi aplica pe frunte fond de ten de culoarea cerealelor Cheerios. Eram gata să-i spun: „Oricine foloseşte cuvântul «artist» probabil că nu este“, dar de ce să o contrazic pe femeia care avea puterea să te transforme pentru eveniment în Cher cu ajutorul uneltelor din mâna ei? N-am mai zis nimic în timp ce ea mă atingea uşor cu buretele pe obraji. — Mai mascăm nasul ăsta mare… a spus Nancy, exalând un miros de mentă în timp ce îmi aplica mici lovituri intenţionate la rădăcina nasului. Le simţeam exact ca pe apăsarea fermă pe care sora Mary Joseph de la unitatea MASH de la Holy Agony o exercita asupra unei pungi cu gheaţă atunci când am fost lovită de o bâtă de baseball la ora de sport, în clasa a şaptea. Asta ca să ştiţi, sora Mary J. a spus că în viaţa ei nu văzuse atâta sânge curgând din capul unui om, şi ştia ce spune, pentru că văzuse destule ca soră în Vietnam. Nancy Enervanta[4] s-a tras înapoi şi mi-a studiat faţa, ca un arhitect. — Nasul s-a dus. Acum pot să trec mai departe la remedieri. Am închis ochii, prefăcându-mă că meditez, astfel încât Nancy să înţeleagă aluzia şi să pună capăt comentariilor despre trăsăturile mele urâte. A ales o pensulă mică, a băgat-o în apă rece şi a răsucit-o într-un pătrăţel cu ceva maron-albăstrui înăuntru. Am simţit o mâncărime pe sprâncene în timp ce îmi vopsea perii minusculi. Am crescut cu Madonna, iar atunci când ea s-a pensat, m-am pensat şi eu. Acum plătesc pentru asta.   [1] Joc de cuvinte din lb. engl.: slimsational, de la slabă şi senzaţională (n.tr.) [2] Nettie Rosenstein (1890-1980), cunoscută creatoare de modă din New York (n.red.) [3] Protagonista unei serii de cărţi pentru copii, în vârstă de şase ani, care a locuit într-un apartament din hotelul Plaza împreună cu bona, câinele şi ţestoasa ei (n.red.) [4] De Annoying, în engl.; to annoy = a enerva (n.tr.)

PARTEA I Sfârşitul Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în paharul mic de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de-a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s-a părut că e conştientă. În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi-a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i-a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus-o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă. Elspeth şi-a întors faţa spre uşă. Ar fi vrut să strige „Robert”, dar dintr-odată şi-a simţit gâtul astupat. Era ca şi cum sufletul ei încerca să iasă din trup pe calea esofagului. Încercă să tuşească, să-i dea drumul, dar nu reuşi decât să bolborosească. Mă înec. Mă înec într-un pat… A simţit o apăsare intensă, după care a început să plutească; durerea dispăruse şi se uita în jos, din tavan, la trupul ei plăpând şi distrus. Robert stătea în uşă. Ceaiul îi frigea mâna, aşa că a pus paharul pe noptiera de lângă pat. Zorile începuseră să schimbe umbrele din încăpere din negru ca tăciunele într-un cenuşiu incert; altfel, totul părea să fie ca înainte. Închise uşa. Îşi dădu jos ochelarii rotunzi cu rame subţiri şi pantofii. Se urcă în pat, atent să n-o deranjeze pe Elspeth, şi se cuibări lângă ea. De săptămâni, ea avea o febră mistuitoare, dar acum temperatura ei se apropiase de normal. Robert îşi simţea pielea uşor încălzită acolo unde o atingea pe a ei. Elspeth ajunsese pe tărâmul obiectelor neînsufleţite şi-şi pierdea propria căldură. El îşi apăsă faţa în ceafa lui Elspeth şi respiră profund. Elspeth îl privea din tavan. Cât de familiar îi fusese, iar acum cât de străin părea. Vedea, dar nu putea să simtă, cum mâinile lui lungi îi apăsau talia – tot ceea ce ţinea de el era alungit, faţa toată, cu maxilarul de jos şi buza de sus neobişnuit de mare; avea un nas uşor coroiat şi ochi cufundaţi în orbite; părul lui castaniu se revărsase peste perna ei. Tenul i se făcuse palid de la şederea prea îndelungată în lumina de spital. Părea atât de nenorocit, de firav, şi totodată imens, cum şedea încovrigat în jurul trupului ei minuscul şi vlăguit; Elspeth îşi aminti de o fotografie pe care o văzuse cu mult timp în urmă în National Geographic, cu o mamă care-şi strângea în braţe copilul mort de foame. Cămaşa albă a lui Robert se şifonase; ciorapii aveau găuri în dreptul degetelor mari. Toate regretele, vinile şi dorurile din viaţa ei o năpădiră. „Nu”, îşi zise ea, „n-am să plec.” Dar ea plecase deja şi, într-o clipită, se afla altundeva, nimicnicie împrăştiată. Infirmiera i-a găsit după o jumătate de oră. A privit în tăcere la imaginea tânărului înalt, ghemuit în jurul femeii de vârstă mijlocie, plăpândă şi moartă. Apoi a plecat după brancardieri. Afară, Londra se trezea. Robert stătea culcat cu ochii închişi, ascultând zgomotul traficului de pe şosea, al paşilor de pe coridor. Ştia că în curând va trebui să deschidă ochii, să dea drumul trupului lui Elspeth, să se ridice în capul oaselor, apoi în picioare, să vorbească. Curând, va veni viitorul, fără Elspeth. Îşi ţinu ochii închişi, inhalându-i mireasma tot mai slabă, şi aşteptă. Ultima scrisoare Scrisorile soseau la fiecare două săptămâni. Nu veneau acasă. În fiecare joi, la două săptămâni, Edwina Noblin Poole mergea cu maşina zece kilometri până la oficiul poştal din Highland Park, la două oraşe depărtare de locuinţa ei din Lake Forest. Avea acolo o căsuţă poştală, una mică. În ea nu găsea niciodată mai mult de o scrisoare. De obicei, lua scrisoarea şi se ducea la Starbucks, unde o citea în timp ce bea un venti decofeinizat cu lapte de soia. Stătea într-un colţ, cu spatele la perete. Uneori, când se grăbea, Edie citea scrisoarea în maşină. După ce o citea, se ducea cu maşina în parcarea din spatele chioşcului de hotdog de pe 2nd Street, parca aproape de lada de gunoi şi dădea foc scrisorii. „De ce ţii o brichetă în torpedou?”, a întrebat-o Jack, soţul ei. „M-am plictisit de tricotat, aşa că m-am apucat de incendiat”, i-a replicat Edie. El s-a lăsat păgubaş. Jack ştia câteva lucruri despre scrisori, deoarece plătise un avocat să-i urmărească nevasta. Detectivul nu-i raportase nicio întâlnire, convorbire telefonică sau e-mail; absolut nicio activitate suspectă, în afara scrisorilor. Detectivul nu-i spusese de faptul că Edie căpătase obiceiul să se uite ţintă la el în timp ce ardea scrisorile, după care împrăştia cenuşa pe asfalt, tasând-o cu talpa pantofului. La un moment dat, i-a adresat salutul nazist. Începuse să-i fie teamă s-o urmărească. Edwina Poole avea ceva care-l tulbura pe detectiv; nu semăna deloc cu ceilalţi subiecţi ai lui. Jack insistase asupra faptului că nu aduna dovezi pentru un divorţ. „Vreau doar să ştiu ce face”, a precizat el. „Ceva e… diferit.” De obicei, Edie îl ignora pe detectiv. Nu i-a spus nimic lui Jack. S-a împăcat cu ideea, ştiind că individul ăla supraponderal, cu faţa lucioasă, n-avea cum să-i afle taina. Ultima scrisoare a sosit la începutul lui decembrie. Edie a luat-o de la oficiul poştal şi s-a dus cu maşina la plaja din Lake Forest. A parcat în cel mai depărtat loc de şosea. Era o zi foarte rece, cu un vânt tăios. Nu era nici pic de zăpadă pe nisip. Lacul Michigan avea o culoare maronie; vălurelele se spărgeau de muchiile stâncilor. Toate pietrele fuseseră atent aranjate pentru prevenirea eroziunii; plaja semăna cu un decor de teatru. Singura maşină din parcarea pustie era Honda Accord a lui Edie. A lăsat motorul pornit. Detectivul a avut o ezitare, apoi a oftat şi a tras maşina într-un loc situat la capătul opus al parcării. Edie i-a aruncat o privire. Chiar trebuie să am martori la treaba asta? O vreme, a stat şi a privit lacul. Aş putea să-i dau foc fără s-o citesc. Se gândea la cum ar fi arătat viaţa ei dacă ar fi rămas la Londra; ar fi putut să-l lase pe Jack să se întoarcă în America fără ea. Un dor aprig de geamăna ei o copleşi, aşa că scoase plicul din poşetă, îşi strecură degetul sub partea răsfrântă şi desfăcu scrisoarea.

 Sibila de Agustina Luis CONSIDERATĂ ÎNCĂ DE LA APAriţie, în 1954, un miracol, Sibila Agustinei Bessa Luis reprezintă nu numai deplina consacrare a autoarei, ci şi un moment de răscruce în literatura portugheză contemporană. Romanul primise în 1953, încă în manuscris, Premiul Delfini Guimarăes, acordat în unanimitate de un juriu prestigios din care făceau parte: Vitorino Nemeşio, Bran- quinho da Fonseca, Tomâs de Figueiredo şi Alvaro Lins. La publicare, în anul următor, Sibila este încununată cu o a doua distincţie literară: Premiul Ega de Queiros. Zece ani mai târziu, Eduardo Lourengo scria: „Fără a dori să împrumutăm rolul prea puţin confortabil al Ca- sandrei, presupunem că viitorii istorici ai literaturii noastre contemporane vor alege extraordinarul an 1953 ca piatră de hotar între două epoci culturale şi literare. La temelia acestei pietre de hotar, cu litere la fel de vii ca şi acum zece ani, străluceşte încă un nume enigmatic, desăvârşit de potrivit pentru ceea ce numeşte: Sibila. Dar lumea romanescă a Agustinei Bessa Luis, prin simpla ei apariţie, a deplasat centrul atenţiei literare. Are prea puţină importanţă faptul că epidermice curente îşi continuă cursul, cu mai mult sau mai puţin noroc. Este o literatură riouă cea pe care Sibila o inaugurează la noia Coloquio – Artes e Letras, nr. 26/1963). Într-adevăr, atât În Sibila cât şi în operele ulterioare, Agustina Bessa Luis nu s-a lăsat influenţată de mode sau tendinţe autohtone ori străine, nu a cedat teoriilor literare sau experimentelor imediate – într-o epocă dominată de neorealism şi de existenţialism de sursă fran- ce-u, de literatură freudistă creată cu precădere de scriitorii grupaţi în jurul revistei „Presenqau sau de resurecţia suprarealismului –, ci şi-a durat opera bazându-se pe valorile intrinseci ale creativităţii sale excepţionale, precum şi pe filonul clasic al literaturii veacului trecut, reprezentată în special de cele două mari modele ale naraţiunii lusitane: Cămilo Castelo Brânco şi Ega de Queiros. „Mai ales în ceea ce priveşte romanul, remarcă Âlvaro Manuel Machado, Agustina Bessa Luis rezolvă, mai bine decât oricare romancier portughez al secolului nostru, vechea şi facila opoziţie Camilo-Ega, adică roman naţional versus roman universal, opera ei romanescă devenind, în acelaşi timp, cea mai adine înrădăcinată în cultura portugheză, generic vorbind, şi eve mat cultural universală dintre toate. Orice mare creator trebuie să fie concomite7it un gânditor. Adică, în sinteză, trebuie să pună în chestiune cultura sa regândind cultura universală. Or, Agustina o face, după părerea mea, mai plenar decât oricare alt prozator portughez al secolului nostru. A (Âlvaro Manuel Machado – Agustina Bessa Luis – Vida e Obra, Areddia, Lisboa, 1979, p. 25). Operă de deplină maturitate creatoare, Sibila nu s-a ivit pe neaşteptate, ca şi cum nimic din ceea ce scrisese până atunci autoarea nu ar fi pregătit-o sau anunţat-c. Sibila este mai curând o continuare firească a primelor sale trei cărţi – a pletoricei „lumi închise “revelate de Mundo Fechado, a excesului de vitalitate care copleşeşte condiţia umană din Os Super-Homens şi a complexităţii fragmentare exprimate cu rigoare simbolistă în Contoş Impopulares. Astfel, raportat la volumele anterioare, romanul ne apare ca „un fel de catharsis stilistic, o carte-summa către care converg toate potenţiali- tăţile scrisului Agustinei Bessa Luisa (Âlvaro Manuel Machado – op. Cât., p. 37). În aceeaşi măsură, adăugăm noi, Sibila, este o carte profetică, care sintetizează tendinţele ulterioare ale scrisului său, o carte-cheie, indispensabilă pentru înţelegerea edificiului monumental care este opera scriitoarei portugheze. Începând cu Sibila, Agustina (familiaritate prin care portughezii îşi omagiază, ele fapt, valorile naţionale) iniţiază crearea unui univers romanesc propriu, laborios construit, cu o viziune extrem de personală asupra mediului cultural şi social portughez, încercând să dezvăluie succesivele straturi cognoscibile ale existenţei umane în temporalitate. Or, această pasiune pentru abisurile fiin- ţei devine la autoare pasiunea pentru scris, reflectatg. De uimitoarea vastitate a operei. Simplificând desigur, Sibila nu este altceva decât descrierea unei vieţi văzută ca portret. Întreaga carte se centrează pe figura Quinei (Joaquina Augusta), modestă proprietăreasă de ţară în nordul Portugaliei. Referinţele circumstanţiale (timp istoric, politică, elemente de civilizaţie) sunt relativ rare şi întâmplătoare pentru că, de fapt, Sibila reprezintă o transpunere a câmpului de conştiinţă a protagonistei, cu limitele şi mărcile sal-2 particulare. Pentru Quina (numele are în portugheză cono- taţii simbolice – aş quinas sunt cele cinci scuturi heraldice de pe stema Portugaliei), pământul „nu era un glob uşor turtit la poli, ci spaţiul limitat în care trăiau şi comunicau unii cu alţii, prietenii şi cunoscuţii ei “. Naraţiunea progresează aşadar în funcţie de mobilitatea privirii Quinei, respectându-se doar în aparenţă suita cronologică, căci neaşteptate salturi temporale vin să zdruncine sentimentul liniştitor al unui timp derulat linear. Acţiunile polarizează sau se aglomerează concentric, «nlumi închise “care pentru moment se deschid şi se întrepătrund», urmând traiectele sinuoase ale unor analogii subiective. Cu toate acestea, nu Quina este cea care vorbeşte în roman. La prima vedere, naratorul Sibilei pare a fi Germa (Germana), nepoata Quinei. Numele ei (germana înseamnă în portugheză vară primară) nu trebuie considerat o subliniere tautologică a unei înrudiri efective, ci revelarea unei profunde înrudiri spirituale, precum şi a unei relaţii „parazitare “între cele două personaje: Germa există numai în măsura în care poate interpreta „glasul sibilei sale “. Ea este artistul, „produsul cel mai gratuit al naturii. Cel care se poate defini ca o inutilitate imediată”, iar momentul aparent al declanşării actului de resuscitare a memoriei este întâlnirea, după mulţi ani, în. Casa din Vessada – casa Quinei – cu Bernardo Sanches, şi el un ultim descendent al aceleiaşi familii, odinioară vitală şi originală. Cu Bernardo Sanches, burghezul dandy şi snob, comunicarea nu este posibilă. Astfel, reconstituirea vieţii Quinei —’ întreaga carte – are loc în spaţiul abisal al unei secunde de tăcere între cei doi inter- */ Locutori. Ar părea, aşadar, că Germa este un personaj convenţional, împrumutat, din reţetele clasice, menit să introducă ficţiunea unei istorii personalizate. Este adevărat că Agustina Bessa Luis propune această convenţie, dar pentru a o mina subtil ulterior, căci nici Germei nu îi aparţine discursul, în el insinuându-se o voce nouă, un narator dotat cu o percepţie raţională de rang superior. Ca artist, Germa posedă intuiţia pentru caracterul deosebit al fiinţei care a fost Quina, ea este un fel de medium prin care o conştiinţă intelectuală, adevăratul narator, poate avea acces la existenţa personajului. Fiinţa vie trăieşte închisă în sine, nemijlocit. Artistul o percepe, făcând-o permeabilă intelectului care, meditând-o, o transpune în pagină, instanţa generatoare a scriiturii se situează, aşadar, la un nivel meta-discursiv, acţionând deja în categorial. Opera se înfăţişează ca un produs intelectual, rod al unei minţi ordonatoare care capturează prin intuiţie viaţa, făcând-o etern prizonieră în monument. În Sibila se conturează astfel o structură tripartită a instanţelor creaţiei literare şi, implicit, a lumii romaneşti: trăirea nereflexivă, intuiţia artistică şi intelectul ordonator, ceea ce ne aminteşte de clasica ierarhie: trup, suflet, spirit, pe care însă autoarea nu o valorizează unilateral, în sensul afirmării supremaţiei intelectului, ci o pune sub un tulburător semn de întrebare. Căci, paradoxal, Sibila, un roman, intelectual, nu face decât să. Interogheze misterui fiinţei umane, încercând neîncetat să răspundă întrebării puse în primul capitol al cărţii: cine a fost Quina cu adevărat?, dar lovindu-se tot timpul, dincolo de orice demers raţional, de o ~otlă obscură, indescifrabila, în faţa căreia cuvintele trebuie să se oprească învinse. Considerând misterul drept una din categoriile universului romanesc al scriitoarei, Âlvaro Manuel Machado distinge, potrivit sugestiilor lui Vladimir Jankelevitch, misterul de secret, ca două concepte antinomice. Dacă secretul poate fi pătruns, disecat, el reprezentând doar o stare de pre-cunoaştere insuficientă a obiectului, misterul rămâne circumscris şi incognoscibil, iar cunoaşterea nu face decât să îi revelc esenţa indestructibilă şi fecundă. Nu întâmplător Sibila se concentrează pe dezvăluirea tainei fiinţe umane, ca şi cum autoarea ar fi dorit să dea frâu liber unei creativităţi raţionale după ce a pos- tulăţ odată pentru totdeauna mistend ca faptul cel mai adine, inalienabil, al omului. Or, dacă misterul există, discursul devine epifania incognoscibilului, întregul eşafodaj baroc, elaborat cu minuţie prin acumularea şi îmbinarea detaliilor, în vif- tejuri succesive, servind în fond pentru a comunica – paradoxal – incomunicabilul. Natură abisală, Quina este o prezenţă ambiguă, con- sumindu-şi existenţa între tentaţia transcendentului şi înclinaţia spre valorile vieţii practice de un materialism adesea meschin. Ea este o sibilă nu pentru că ar face cu adevărat prevestiri semnificative, ci pentru că este populată de o forţă a cărei adâncime scapă propriei conştiinţe şi care conferă un relief simbolic unei vieţi altminteri banale. Este o sibilă pentru că – inconştient – îi transmite Germei mistend condiţiei umane, lăsând un mesaj şi o moştenire spirituală fiinţei de care s-a considerat întotdeauna străină. Este, în sfârşit, o sibilă pentru că, datorită ei, putem asculta glasul patetic al unei lumi apuse, prin excelenţă anonimă, ale cărei personaje ’ating eternitatea în măsura în care intră sub incidenţa privirii Quinei. Dincolo însă de câmpul acestei priviri, opacitatea este completă. Din unghiul ele vedere al unei retorici imanente, universul romanesc al Sibilei găseşte în sinecdocă figura mentală generativă a textului. Obiectele prezentate parţial, în momente diferite, se constituie treptat în mintea cititorului ca totalitate caleidoscopică. Sunt obiecte succesive, „cinetice”, niciodată prezentate ca globalitate, fragmente de percepţie, a căror condiţie esenţială de plenitudine o reprezintă desfăşurarea în timp. Numai timpul, şi el eliptic, este acela care le poate întregi, devenind astfel condiţia sine qua non a oricărei spaţiali- tati. Niciodată autoarea nu renunţă la fragmentar, nu cade pradă tentaţiei de a epuiza, de a da o viziune definitivă şi, în cele din urmă, statică a obiectului. Descrierea cea mai tradiţională în aparenţă alunecă într-o întâmplare semnificativă; detaliul proliferează, modificând direcţia naraţiunii. Cu toată fantezia faptică prezentă pe parcursul întregii cărţi, evenimentul nu este privilegiat în dauna altor elemente ficţionale, ceea ce contribuie la crearea unei senzaţii de lectură egal tensionată, fără momente de pauză, de respiraţie, prezente în romanul tradiţional. Deopotrivă, personajele Agustinei Bessa Luis, compuse din detalii, din amănunte persona- lizante sau pitoreşti nu îşi câştigă dreptul la individualitate decât printr-o răbdătoare acumulare. Ceea ce ni se impune, aşadar, este o scriitură barocă – în tradiţia profundă a spiritului lusitan – în care pasiunea pentru detaliu transformă ornamentul dintr-un element superfluu şi exterior într-un liant structural, şi în care reflecţia dezvăluie o gândire filosofică epurată de clişee aforistice sau moralizatoare. Aleatoriul perspectivei, deliberatul apel la revelarea altor şi altor faţete ale fiinţei, explică, de bună seamă, pasiunea pentru accidental, precum şi tentaţia pentru conceptualizaliitr-o alter nanţă continuă, dialectică. Agusţina se slujeşte de efemer, înţeles deopotrivă că tehnică.A. $. Tructy. Râi mozaicate, pentru a pune în lumină eternitatea naturii umane. . Printr-o fericită comparaţie, Alvaro Manuel Machado apropie scriitura barocă a Agustinei Bessa, Luis de arta rozasei. „Rozasa este, în catedralele gotice, un ornament — Dar un ornament esenţial, căci de el depinde întreg echilibrul construcţiei catedralei, unind lumea exterioară şi lumea interioară, mişcarea şi chietudinea, acţiunea şi contemplarea". Aşa cum rozasa este „încercarea de fixare a luminii fugitive într-un centru al viziunii totale, arta romanescă a Agustinei Bessa Luis mi se pare a fi o continuă căutare a cuvântului care fixează, chiar şi pentru un moment, o relaţie deambulatorie, o relaţie între corespondenţe neaşteptate, între fulgurante divagaţii^. Capodoperă a literaturii portugheze şi universale, în care proliferarea barocă a imaginii este domolită de seninătatea ironică a unui spirit clasic, iar clarviziunea anarhică a creativităţii debordante de luciditatea enigmatică a unei minţi ordonatoare, Sibila este una din acele creaţii perfecte care fascinează şi nelinişteşte deopotrivă. Iar perfecţiunea, ne spune Agustina Bessa Luis în O Şusto, „nu place lui Dumnezeu dacă nu e agilă ca fulgerul, creaţia nu e perfectă dacă nu poartă pecetea momentanului. S-a făcut lumină, nu s-au ţesut una câte una, razele soarelui cu perseverenţă, cu talent şi bun gustu. DAN CARAGEA — UNDEVA, PE VERANDA acestei încăperi, spuse Germana, se află înscrisă o dată ce aminteşte de epoca în care casa a fost reconstruită. Pe la 1870, un incendiu a mistuit-o până în temelii. Moşia este însă aceeaşi: aceleaşi ogoare, aceleaşi păşuni, luate în arendă de la Coroană acum mai bine de două sute de ani, şi care au rămas din tată în fiu în aceeaşi familie de oameni ai pământului. — Un fel de aristocraţie ab imo. Şi Bernardo râse, cu o ironie afabilă, puţin distrată. Cu un gest maşinal îşi scoase ochelarii, apoi îi puse la loc, potrivindu-le ramele de aur în şanţurile care păreau urme adânci de unghii. Clipi iute din ochi, ca şi când l-ar fi orbit Lumina, şi adăugă: „Ab imo, a pământului…” căci, pentru el, cultura era un privilegiu personal şi nu lăsa niciodată să-i scape ocazia de a o împărtăşi şi altora, cu generozitate. Bernardo aparţinea acelei ramuri a familiei care ajunsese de la capitalism la nivelul imediat superior al intelectualităţii şi aici se fixase ca o adevărată aristocraţie. Căci ce altceva este aristocraţia, dacă nu treapta cea mai înaltă pe care o societate doreşte să o atingă, supremaţia unei clase asupra celeilalte, impunerea valorilor ei, fie ele ale puterii, ale muncii, ale spiritului, în funcţie de epoca care le este favorabilă? Familia lui Bernardo Sanches dobândise un statut aristocratic, ceea ce însemna că se mulţumea să-şi împlinească o anume moştenire de obiceiuri, fraze, opinii, care, odată desprinse de personalităţile care le dăduseră originalitate, rămăseseră doar nişte imitaţii goale şi snoabe. De fapt – gândea Germana –, talentul imitaţiei ajunge să fie la fel de caraoteristio ca şi originalitatea, nu numai pentru anumite familii, ci chiar, în general, pentru anumite popoare. Bernardo Sanches era exponentul unei rase care fusese eroică şi magnifică atâta vreme cât istoria ei însemnase o chestiune de supravieţuire, dar care, dobândind siguranţă şi confort, căpătase o strălucitoare mediocritate. Germana, vara lui, era la rândul ei un rezultat al diverselor degenerescenţe – artistul, produsul cel mai gratuit al naturii, cel care se poate defini ca o inutilitate imediată. Era o creatură răbdătoare, timidă, care inspiră o încredere fără margini. Nu semăna câtuşi de puţin cu artiştii care se fac remarcaţi, în general, prin banalitatea lor excentrică, distingându-se de burghezi prin faptul că îşi trăiesc extravaganţele pe care aceştia şi le reprimă. Avea inteligenţa de a părea o fiinţă obişnuită. Una din plăcerile ei era de a se analiza ca re- ceptacol al unui lung trecut, loc în care prindeau viaţă cavalcada generaţiilor şi contradansul afinităţilor; aptitudini, gusturi, forme ce se transmit că nişte solii peste timp, se pierd, se dezbină, răsar din nou, identice cu versiunea de odinioară. Acum Germa se balansa neobosit într-un vechi rocking-chair care, la fiecare mişcare mai violentă, sălta pe podeaua pe care se aflau grămezi de mere proptite cu scânduri negeluite. Precum Quina — Gândi. Şi. Absorbită, începu să murmure un monolog domol, în timp ce privea cadrul uşii deschise spre bucătăria în care se zărea vatra măturată de cenuşă. — Ce spui, Germa? Întrebă Bernardo. O cerceta cu o curiozitate superficială, uşor iritat că altceva în afară de el însuşi îl putea nelinişti. Cum ea îl privea zâmbind, fără să-i vorbească, se gândi că era mai comod să continue să se simtă aici un oaspete dorit şi să considere chiar tăcerea ei drept un semn de amabilitate. În realitate, Germa nici măcar nu se gândea la el. Bernardo ştia că dacă ar fi lăsat ca această bănuială să prindă rădăcini, nu ar mai fi venit niciodată pe aici şi că, în adâncul sufletului său, s-ar fi născut o nevoie permanentă de răzbunare. Preferă aşadar să nu bage de seamă că, în acele clipe, Germa era complet înstrăinată şi absentă şi că încăperea cu tavanul scund, unde plutea o mireasmă de fân şi de mere, se umpluse de o nouă pre zenţă, vie, intensă şi familiară, caldă şi umană, ca atunci când te întorci pe meleagurile unde ai trăit odinioară şi sufletul răspândeşte în juru-i chemarea puternică a trecutului. Şi, dintr-o dată, Germa începu să vorbească despre Quina. Era în septembrie şi casa, ocupată temporar, începuse să-şi piardă aerul de părăsire şi de ruină, înlocuit acum de căldura glasurilor şi de zgomotul paşilor care călcau pe frunzele uscate de porumb risipite pe duşumea. Vremea era blândă. Pătrunsă de liniştea naturii vlăguite, care se desluşeşte în căderea unduitoare a frunzelor sau în curgerea inutilă a apei printre tulpinile secerate de porumb. De la moartea Quinei nu se mai simţise niciodată în casă emanaţia aceea de mister grotesc sau ingenuu pe care o aducea prezenţa ei. Iar Germa nu mai regăsea plăcerea de odinioară când, seara, lângă vatră, răscolea cenuşa, risipea jeraticul cu vătraiul, desena prin aer cercuri de foc cu cleştele încins sau căuta prin cotloane sfârleaza de Crăciun, pe care literele erau pictate cu vopsea din fructe otrăvitoare de pădure. Ah, această Quina, atât de ciudată, atât de dificilă, dar de care nu-şi putea aduce aminte fără un dor răscolitor, cine fusese ea cu-adevărat? Joaquina Augusta se născuse chiar în această casă, cu şaptezeci şi şase de ani în urmă. La naştere, fetiţa nu părea că o să trăiască mult. Era plăpândă. Vineţie, şi la încheietura mâinii stângi avea o pată roşiatică, pentru că în primele luni de sarcină, la tăierea porcului, maică-sa fusese împroşcată cu ficat crud. Era a doua fiică care izbutise să se nască într-o căsnicie de şapte ani – ceilalţi copii concepuţi neajungând să se împlinească într-un organism şubrezit de posturi disperate, de chinuri de femeie tânără al cărei soţ era cel mai mare crai din ţinut. Căci doamna Maria da Encarnaţâo, aleasă din mulţimea de fete ale casei Freixo, delicată, zveltă, cu părul bine întins peste tâmpie, mijlocul subţire strâns cu o centură neagră de şaten – aşa cum avea să rămână modă pentru toate femeile din familie – luase un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, despre care bă- trânele din partea Jocului spuneau, cu un ton binevoitor şi uşor complice, „că sucea capul femeilor”. Şi era adevărat. Se căsătoriseră într-o d. Fniirieaţă, fără ştirea nimănui. După ceremonie, mireasa îşi reluâse locul în casa părintească, amăgind astfel încă o vreme cortegiul de femei dispreţuite, printre care se numărau chiar propriile ei surori. De fapt, Francisco Ţeixeira era un fluş- turatic fericit. Avea o casă, pământ bun şi alte averi însemnate pe care însă le administra prost, pentru că era o fire petrecăreaţă, iubea plăcerile şi viaţa pe picior mare. Îi plăceau gesturile măreţe, generozitatea, însă trufia firii lui ţinea mai degrabă de o anume discreţie, decât de fanfaronade bătătoare la ochi. Dacă era cineva gata în orice clipă să răzbune o jignire, să pună mâna pe ciomag, să împartă lovituri în dreapta şi în stânga, speriind vitele şi făcând să ţipe bătrânele care se puneau pe fugă, cocârjate, încercând să salveze în poalele şortului ce le mai rămânea din coşurile cu ouă, acela era Francisco Ţeixeira. Mic. De statură, plin de nerv, prudent şi scurt la vorbă, era conştient de farmecul favoriţilor săi bălai în ochii femeilor, pentru care pielea oacheşă de maur nu făcea doi bani în chestiuni apolinice. Maria da Encarnagăo se îndrăgostise de el la nouă ani, într-o seară, când, trecând prin sat, nu izbutise să sară peste un şuvoi umflat de zăpezile iernii; apa spumega prăbuşindu-se într-o râpă peste care se încovoiau sorbii scuturaţi de vânt. — Ce faci aici, fetiţo? A cui eşti? Întrebă Francisco Ţeixeira, care tocmai trecea, cu gulerul pestriţ al mantalei acoperindu-i pe jumătate, obrazul. Maria răspunse cu un glas timid, însă sec şi înţepat.

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

Printre altele m-am apucat de fumat de Alan Montefiore Printre altele, m-am apucat de fumat este debutul literar al unei licenţiate la Harvard, care a cules cele mai râvnite burse şi distincţii – Aoibheann Sweeney. Înainte să facă pasul către statutul de romancier, tânăra scriitoare s-a apropiat de literatură din postura de critic. The New York Times Book Review, The Washington Post Book World sau The Village Voice Literary Supplement, publicaţiile care i-au găzduit recenziile, sunt o garanţie implicită pentru valoarea prozatoarei new-yorkeze. În New York s-a mutat la începutul anilor 90, imediat după încheierea studiilor, iar în prezent trăieşte în Prospect Heights, pestriţul cartier din Brooklyn, şi se ocupă de studii din sfera ştiinţelor umaniste, fiind directorul Centrului de Studii Umaniste de la City University, New York. Romanul cu care a debutat a început să prindă contur în timp ce încerca să obţină masteratul la Harvard, scriitoarea alegându-şi ca spaţiu de lucru diverse locuinţe dintr-o comunitate de artişti din Brooklyn.           Printre altele, m-am apucat de fumat e o poveste care începe pe o insulă din Mâine şi îşi atinge climaxul în New York, loc al unor descoperiri teribile despre trecut, dar şi al revelaţiilor despre straturi nebănuite ale sinelui. Miranda, fiica unui clasicist pasionat până la obsesie de perfecţiunea traducerii Metamorfozelor lui Ovidiu, îşi pierde mama la o vârstă fragedă. Cum tatăl e cufundat în gânduri străine de fetiţă şi în propriile studii, Miranda creşte singuratică, creându-şi propria lume din fantasme crescute în sălbăticia insulei. Totul se schimbă, însă, când tatăl se decide s-o trimită la New-York, la universitate, şi Miranda ajunge în mijlocul vechilor prieteni ai propriului părinte. De la ei află adevăruri şocante despre trecutul tatălui, dar şi despre felul dual în care ea însăşi poate iubi. Furtuna lui Shakespeare şi Metamorfozele lui Ovidiu sunt referinţe implicite care ghidează permanent intriga acestei poveşti despre descoperiri, transformare şi sexualitate.           Alina Purcaru                 Printre alte lucruri, m-am apucat de fumat. Ana spune că ar trebui să încetez cu chestia fată bună/fată rea şi are, evident, dreptate, dar, uneori, când am o ţigară în mână, străzile sunt periculos de pustii şi am băut câteva pahare după o zi de lucru şi observ luminile aprinse în diverse apartamente, scări şi clădiri întregi luminate, sclipiri roşii pe cer, mă gândesc la nopţile de pe insulă când eram mulţumită să stau singură afară, ascultând sirenele de ceaţă în întunericul acela plăcut, şi să gust aerul dulce-sărat.           Mama şi tata s-au mutat în Mâine când aveam aproape trei ani, astfel încât tatăl meu a putut să lucreze la o traducere a Metamorfozelor. Am crescut pe Crab Island, la vreo milă, pe apă, de un mic orăşel numit Yvesport care, cel mai adesea, era ascuns vederii noastre de o ceaţă groasă de Down East. La câteva luni după ce am ajuns acolo, mama s-a topit în ceaţă şi nu s-a mai întors. Ne-a pregătit nişte fulgi de ovăz dimineaţă şi după aceea a plecat în oraş. Când, în aceeaşi seară, nu se întorsese, tata a mai pregătit nişte fulgi de ovăz şi m-a dus la culcare: dimineaţa următoare l-a contactat prin radio pe domnul Blackwell, care a verificat dacă barca se afla la chei. În după-amiaza aceea Paza de Coastă a găsit barca, fără nici o zgârietură, eşuată pe ţărmul continental. Le-au trebuit trei zile să-i găsească trupul. Ne-au pus o mulţime de întrebări. Domnul Blackwell mi-a spus, mai târziu, că trebuie să fi murit îngheţată înainte de a se fi înecat – iarna sunt suficiente cam şase minute pentru ca inima să înceteze să mai bată. Nu era obişnuită cu bărcile, a spus el – trebuie să-şi fi Pier' dut echilibrul încercând să vadă pe unde călca.           Tatăl meu nu vorbea despre ea, dar domnul Blackwell trecea pe la noi în fiecare zi, după ce ea a murit, ca să ne pregătească prânzul şi cina. Eu eram convinsă că pe toată insula, în interiorul copacilor, erau femei. Când începea să bată vântul, ele şopteau şi-şi arătau reversul frunzelor, iar eu mă prefăceam că nu le aud. Îmi amintesc că stăteam în curte ore în şir în timpul verii, doar ascultându-mi respiraţia, simţind cum îmi amorţeau membrele – pândind amurgul, când liliecii aveau să zboare în zigzag printre copacii din spatele casei care se întunecau la culoare. Uneori, aproape că îmi simţeam pielea întărindu-mi-se ca scoarţa de copac, degetele de la picioare prinzând rădăcini în pământ. Braţele ridicându-se rigide spre cer. Tatăl meu uita că eram acolo şi îl urmăream mergând la fereastră, stând acolo timp îndelungat şi uitându-se afară, îmi plăcea să-mi imaginez că mă căuta pe mine, strigându-mă pe nume. Mi l-am închipuit oprindu-se în faţa noilor puieţi din grădină, studiindu-mă aşa cum nu se uitase niciodată la un copac până atunci, încercând să-mi întrezărească silueta subţire sub scoarţă. Coatele ar fi fost nodurile din crengile subţiri ale braţelor mele şi, într-un târziu, mi-ar fi recunoscut genunchii noduroşi, trunchiul cu pieptul neted.           Tatăl meu era irlandez şi, când era adolescent, se pregătea să devină preot, dar a ajuns să predea latina şi greaca, întâi în Boston, apoi în New York City, unde l-a ajutat pe un om care se numea Arthur Mitchell să fondeze Institutul pentru Studii Clasice. Are, pe birou, o fotografie cu el şi cu Arthur Mitchell: în ea, tatăl meu este înalt şi tânăr, părul său este negru ca pana corbului. Arthur Mitchell este mic de statură şi dichisit, ţinând un baston chiar deasupra solului, ca un suport pentru mers. Domnul Blackwell îşi aduce încă aminte Cum ne ducea, pe mama, pe tata şi pe mine, pe apă, până la insulă, în ziua în care am sosit acolo. Mama avea două valize albastre, iar tata – geanta lui din pânză groasă; cărţile au ajuns mai târziu. Domnul Blackwell spune că m-a cărat tot drumul până sus, printre tufe, până la casă, ferindu-mi de urzici picioruşele durdulii. Când tatăl meu a descuiat uşa casei, mobila, care fusese acoperită grijuliu cu cearşafuri, era pătată de găinaţ de pasăre. Domnul Blackwell m-a lăsat jos şi s-a îndreptat spre cămin, să verifice dacă oblonul fusese lăsat deschis. Un raton uriaş a ieşit din spatele canapelei şuierând şi scuipându-ne pe toţi patru. Mama a ţipat. Domnul Blackwell a spus că el crede că animalul e turbat; a ridicat suportul de pălării din fier şi l-a lovit cu el în cap. Craniul i s-a despicat şi a făcut atâta mizerie şi sânge înjur, încât tatăl meu a ieşit afară, pe veranda şubredă, să vomite. Bineînţeles că eu m-am dus drept spre animalul mort şi m-am aşezat pe vine ca să mă uit pe îndelete la el.

Cuvânt înainte Atul Gawande şi-a ales cea mai grea misiune pentru un chirurg: să scrie despre complicaţii. Să scrie deci o carte despre un subiect care pare să nu existe. Nu cunosc niciun chirurg în activitate care să recunoască faptul că are complicaţii. Nu se pomeneşte despre aşa ceva, conform ideii că, dacă nu vorbeşti despre complicaţii, ele chiar încetează să apară. Sau, cel puţin, credem că e bine să nu vorbim în public despre eşecuri, despre insuccese, despre greşeli, despre tot ceea ce merge, după o intervenţie chirurgicală, altfel decât ne-am dori atât noi, chirurgii, cât şi pacienţii noştri. Despre abaterile nefericite de la planul de tratament. O carte cu un subiect antipatic, pe care în literatura română de specialitate nu a îndrăznit să-l abordeze decât un singur chirurg, profesorul Dan Setlacec (Chirurgul şi lumea sa, 2004). Atul Gawande s-a născut în 1965 în Brooklyn, New York, într-o familie de medici imigranţi indieni; este chirurg la Brigham and Women’s Hospital din Boston şi profesor la Harvard Medical School. Scriitor de elită (are o rubrică permanentă la New Yorker), este produsul celei mai bune şcoli medicale din lume, locul la care se raportează, vrând-nevrând, tot ceea ce contează în medicina contemporană. Prima lui carte, Complications: A Surgeon’s Notes on an Imperfect Science, publicată în 2002, a devenit un bestseller tradus în peste o sută de ţări; şi, iată, e tradusă acum şi în România. Cartea încearcă să explice, să lămurească, să aducă problemele chirurgiei (uneori foarte grele, întotdeauna pasionante) în faţa cititorilor din afara lumii medicale. Şi asta spre binele tuturor, pacienţi, familii şi, nu în ultimul rând, medici.   Chirurgia este tot mai dependentă de progresul tehnologic. Se vorbeşte din ce în ce mai des de chirurgie endoscopică, laparoscopică, robotică sau genetică. Actul chirurgical se întemeiază tot mai mult pe date de biologie moleculară, pe analiza sofisticată a raportului cost/eficienţă, a riscurilor şi beneficiilor pe termen lung. Limbajul este tot mai specializat, mai îndepărtat de cel obişnuit. Şi aşa, treptat, lumea chirurgiei devine tot mai izolată, mai învăluită în mister şi magie, deşi e un teritoriu al întâmplărilor cruciale, bune sau rele, de fapt cele mai bune sau mai rele întâmplări cu putinţă: vindecarea, alinarea suferinţei, dar şi infirmitatea, durerea sau moartea. Literatura chirurgicală este abundentă, ea e exprimată însă într-un cod, adesea descifrabil doar de chirurgii acelui domeniu bine delimitat. Este puţin probabil ca un oncolog să înţeleagă în întregime o monografie de chirurgie cardiacă sau ca un urolog să poată pătrunde subtilităţile unui tratat de neurochirurgie. Nu e de mirare deci că problemele tratamentului chirurgical sunt înţelese incomplet de pacienţi şi jurnalişti, uneori total greşit, cu consecinţe de multe ori grave asupra acceptării tratamentului şi a înţelegerii noţiunii cruciale de risc. Riscul în chirurgie este preţul care trebuie plătit pentru beneficiile pe termen lung. Exemplul cel mai relevant e dat de chirurgia cancerului. O intervenţie chirurgicală de mică amploare, care să îndepărteze numai şi numai ţesutul care este evident, vizibil bolnav, trebuie de multe ori pusă în balanţă cu o aşa-zisă chirurgie radicală, care îndepărtează nu doar ţesutul malign propriu-zis, ci şi ganglionii limfatici din jurul lui. Ganglionii trebuie extirpaţi pentru că în ei se pot ascunde perfid celule canceroase de neobservat cu ochiul liber, celule ce constituie punctul de plecare pentru recidivă sau pentru viitoare metastaze, cu alte cuvinte pentru reapariţia bolii în viitor, în aceeaşi regiune sau în organe aflate la distanţă de tumora iniţială. O chirurgie limitată are riscuri de complicaţii mici (e foarte comodă pentru chirurg!), dar expune în mult mai mare măsură la teribile reapariţii ale bolii. Chirurgia radicală, dificilă, deşi generatoare în mai mare măsură de complicaţii imediate după intervenţia chirurgicală, dă şanse mult mai bune de supravieţuire pe termen lung. Ce este deci de făcut? Trebuie desigur cântărit riscul, pus în balanţă cu beneficiile pentru bolnav aşteptate de la operaţie. Uneori lucrurile sunt clare şi uşor de explicat, alteori însă decizia se află pe muchie de cuţit. Cum trebuie procedat? Cum e etic? Cum e legal? Cu un talent de autor de romane poliţiste, Gawande reuşeşte să ne aducă în faţa ochilor pacienţi cu probleme reale, o lume vie care dezvăluie cititorului lucruri altminteri teribil de greu de explicat pe înţelesul lui. Tot hăţişul de dificultăţi al deciziei chirurgicale, cu problematica acordului informat al pacientului, cu detalii care nu sunt simple decât pentru birocraţia juridică, dar care, în realitate, sunt la fel de complicate ca viaţa. Căci e vorba despre decizia unui om, chirurgul, asupra destinului altui om, pacientul. Cel dintâi este puternic şi informat, cel de-al doilea îşi riscă în această relaţie integritatea corporală, liniştea sufletească şi, uneori, viaţa. E o relaţie fragilă de încredere în decizia terapeutică şi, mai cu seamă, în cea chirurgicală, în care joacă un mare rol o mulţime de influenţe nemedicale. Contează dacă ultima operaţie de acelaşi tip a fost un succes sau un eşec, impactul acesteia asupra chirurgului. Contează personalitatea chirurgului, dacă este un om curajos sau mai degrabă prudent, contează ceea ce a văzut, ceea ce crede, contează impresiile, dorinţele sau emoţiile. Contează enorm ceea ce se numeşte intuiţie chirurgicală. Sunt deci importante în luarea unei decizii corecte lucruri imposibil de cuantificat, mărunte la prima vedere, dar care pot fi decisive. Există numeroase situaţii în care este limpede ca lumina zilei ce e făcut. O peritonită cu manifestări clare trebuie rezolvată, o hemoragie trebuie oprită. Există însă şi foarte multe situaţii în care nu-i evident ce este cel mai bine să faci. Sunt de luat decizii cu informaţii incomplete, sunt situaţii de incertitudine, cu riscuri greu de apreciat şi de pus în balanţă, cu beneficii discutabile. Există marele risc de a confunda dorinţele cu realitatea. Chirurgul nu este, neapărat, un om trist, dar el ar trebui să fie responsabil, deci apăsat de eventualitatea de a greşi, de a avea un eşec, de exact acele situaţii care fac chirurgia îngrozitor de grea, de frumoasă, uneori eroică, de multe ori tragică. Eşecuri a căror amintire te urmăreşte mereu, contracarate uneori de succese nesperate, cele care fac, la urma urmei, ca viaţa de chirurg să merite trăită.

Zile zbuciumate de Winston Graham volumul 3   CARTEA ÎNTÂI     Capitolul I În luna august a anului 1790, trei bărbaţi treceau călare pe poteca de catâri de pe lângă mina Grambler şi se îndreptau spre căsuţele răzleţe de la capul satului. Era seară şi soarele scăpătase; norii, mânaţi pe cer de vântul care sufla dinspre vest, începeau să se împurpureze în lumina amurgului. Chiar şi coşurile minei, care de mai bine de doi ani nu mai scoteau fum, căpătaseră o culoare caldă în lumina înserării. Porumbeii îşi făceau cuiburi într-o spărtură a celui mai înalt dintre cele două coşuri şi, în timp ce bărbaţii treceau, păsările tulburau liniştea care se aşternuse, cu bătăile lor de aripi. Câţiva copii în zdrenţe se dădeau într-un leagăn făcut de ei, legat între două barăci. Mai multe femei stăteau în pragul uşilor, cu braţele încrucişate, urmărind cu privirea călăreţii care treceau. Păreau oameni serioşi, respectabili; îmbrăcaţi sobru în haine negre, se ţineau drept în şa, cu un aer important. Nu treceau mulţi oameni de felul lor prin satul acesta aproape pustiu, care luase fiinţă şi existase numai pentru a servi mina şi care pierea încet-încet, acum, că mina era moartă. Se părea că oamenii vor trece prin sat fără să se oprească, dar în cele din urmă unul din ei făcu un semn şi toţi opriră caii în faţa unei cocioabe dărăpănate cum nu mai văzuseră până atunci. Era o colibă cu pereţi de pământ amestecat cu paie; un burlan ruginit ţinea loc de coş şi acoperişul era peticit cu bucăţi de pânză de sac şi lemn putred adus de ape. În faţa uşii deschise, pe o ladă răsturnată, şedea un bărbat cu picioare strâmbe, cioplind o bucată de lemn. Era încălţat cu cizme de călărie rupte, legate cu sfoară; avea pantaloni galbeni din piele de porc, o cămaşă de flanel cenuşiu murdară, cu o mânecă ruptă până la cot, şi o vestă de piele groasă neagră, cu buzunarele burduşite cu tot felul de nimicuri. Fluiera încet, dar când bărbaţii au descălecat, deschise gura şi se uită bănuitor la ei cu ochii lui injectaţi. Cuţitul rămase înfipt în lemn în timp ce-i măsura cu privirea. Conducătorul călăreţilor, un om înalt şi slab, cu ochii atât de apropiaţi încât părea că se uită cruciş, spuse: — Bună ziua. Dumneata eşti Paynter? Cuţitul se lăsă încet în jos. Omul cu picioare strâmbe ridică mâna murdară şi începu să-şi scarpine chelia lucioasă. — S-ar putea! Celălalt făcu un gest de nerăbdare: — Hai, omule. Ori eşti Paynter, ori nu eşti. Nu se poate şi una şi alta. — Ei, nu-s prea sigur. Oamenii dau prea uşor nume altora. S-ar putea să fie două sau chiar trei păreri. Depinde de ce aveţi nevoie de mine. — El e Paynter, spuse unul din bărbaţi. Unde ţi-e nevasta, Paynter? — S-a dus la Marasanvose. Dacă aveţi nevoie de ea… — Mă numesc Tankard, spuse aspru primul bărbat. Sunt procuror şi sunt însărcinat cu acuzarea în procesul inculpatului Poldark. Vrem să-ţi punem câteva întrebări, Paynter. Dumnealui e Blencowe, ajutorul meu. Domnul este Garth, una din părţile în cauză. Putem intra în casă? Pe faţa încreţită de culoarea lemnului de tec a lui Paynter apăru o expresie de inocenţă jignită, dar sub această falsă tentativă de apărare se putea observa un licăr de adevărată panică. — De ce veniţi să mă necăjiţi? Am spus tot ce-am avut de spus în faţa judecătorilor şi atât. Stau aici, în faţa casei mele, şi nu mă amestec cu nimeni. Duc o viaţă creştinească precum Sfântul Petru. Lăsaţi-mă în pace! — Legea trebuie să-şi urmeze cursul, spuse Tankard şi aşteptă ca Jud să se ridice. După scurt timp, uitându-se bănuitor de la unul la altul, Jud intră primul în casă. Se aşezară în coliba întunecoasă. Tankard se uita cu scârbă în jur şi, ridicându-şi pulpanele hainei ca să nu se murdărească, se aşeză şi el. Niciunul n-avea nas prea delicat, dar Blencowe, un bărbat scund, palid şi adus de spate, se uită melancolic la priveliştea plăcută de afară. — Nu ştiu nimic, spuse Jud. Aţi greşit adresa. — Avem motive să credem, spuse Tankard, că depoziţia dumitale în faţa judecătorului de instrucţie e mincinoasă. Dacă… — Iertaţi-mă, domnule Tankard, spuse Garth încet, dar v-aş ruga să mă lăsaţi să vorbesc puţin cu Paynter. Vă amintiţi că am spus mai înainte că ar fi mai multe căi în abordarea… Tankard îşi încrucişă braţele subţiri: — Da, da, foarte bine! Jud se uită cu ochii lui de buldog la noul adversar. I se părea că-l mai văzuse pe Garth trecând călare prin sat. Poate că spiona. Garth i se adresă pe un ton prietenos: — Înţeleg că ai fost odată servitorul căpitanului Poldark, dumneata şi soţia dumitale; l-aţi slujit mulţi ani şi pe tatăl său înainte? — S-ar putea. — Şi după ce l-aţi slujit cu credinţă ani de zile, aţi fost daţi afară fără preaviz, fără un cuvânt. — Aşa-i. N-a fost bine, nici cinstit, pot să spun. — Se spune, dar bagă de seamă că astea sunt zvonuri, înţelegi, se spune că te-a tratat în mod ruşinos – din cauza unei greşeli imaginare – că te-a bătut cu biciul şi că era să te înece sub pompă. E adevărat? Jud scuipă pe jos şi îşi arătă cei doi dinţi pe care-i mai avea. — Aşa ceva e împotriva legii, interveni Tankard, uitându-se cruciş. Act de violenţă împotriva persoanei. Ai fi putut să-l dai în judecată, Paynter. — Şi fac rămăşag că n-ar fi fost pentru prima dată, spuse Garth. — Nu, n-ar fi fost, adăugă Jud după un timp, sugându-şi dinţii. — În ziua de azi, cei ce-şi maltratează servitorii nu-i merită, spuse Garth. A apărut un nou principiu. Toţi oamenii sunt egali. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Franţa. — Aşa-i, ştiu asta, spuse Jud, apoi se opri. Nu era bine să-i lase să-şi bage nasul în treburile lui, să afle secretul vizitelor lui la Roscoff. Treaba asta cu Poldark putea să fie un pretext ca să-l prindă în cursă, să facă alte mărturisiri. — Blencowe, spuse Tankard, ai nişte coniac? Ne-ar prinde bine un strop, şi fără îndoială că şi lui Paynter.   …Afară se întuneca şi umbra în coliba plină de gunoaie se făcea mai deasă. — Să ştiţi asta de la mine, spuse Garth. S-a terminat cu aristocraţia. I s-a dus vremea. O să vină rândul oamenilor simpli să-şi dobândească drepturile. Şi unul din drepturile lor este să nu fie trataţi ca nişte animale şi să fie folosiţi ca sclavi, înţelegi ce spune legea, domnule Paynter? — Tot omul e împărat în casa lui, spuse Jud. Şi mai e şi habeas corpse[1] şi să nu te atingi de ce nu e al tău. — Când se încalcă legea, spuse Garth, ca aici în ianuarie, de multe ori e greu ca justiţia să acţioneze cum ar trebui. Aşa că legea se aplică aşa cum se poate. Şi când au loc tulburări şi distrugeri şi alte răutăţi asemănătoare, dacă sunt prinşi conducătorii, ceilalţi, micii delincvenţi care i-au urmat, sunt lăsaţi în pace. În cazul nostru, căpetenia e cunoscută. — S-ar putea. — Nu încape nicio îndoială. Dar e greu de găsit o mărturie în care să te poţi încrede, o mărturie a unui om demn de încredere ca dumneata… Şi bagă de seamă că dacă justiţia nu poate găsi probe împotriva conducătorului, atunci va căuta mai departe şi-i va scoate la iveală pe delincvenţii mai mărunţi. Ăsta-i adevărul, domnule Paynter, aşa cum mă vezi şi te văd, aşa că cel mai bine pentru toată lumea este ca adevăratul vinovat să stea în boxa acuzării. Jud ridică paharul şi-l puse iar jos pentru că era gol. Blencowe îi întinse repede sticla cu coniac. Se auzi un gâlgâit plin de mulţumire când Jud o duse la gură şi începu să bea. — Nu înţeleg de ce aţi venit la mine, când se ştie că eu n-am fost acolo, spuse el precaut. Omul nu poate să vadă mai departe decât îl duc ochii. — Ascultă, Paynter, spuse Tankard, neluând în seamă semnele pe care i le făcea Garth. Ştiu mult mai multe decât crezi tu. Cercetările durează de aproape şapte luni. Ai face mai bine dacă ai spune tot. — Ce să spun?… — Ştiu că ai cooperat activ cu Poldark în dimineaţa naufragiului. Ştiu că ai fost pe plajă toată ziua şi toată noaptea cât a durat răzmeriţa. Ştiu că ai avut un rol important, opunându-te reprezentanţilor Coroanei când unul dintre ei a fost rănit grav şi, în multe privinţe, eşti tot atât de vinovat ca stăpânul tău… — N-am auzit niciodată în viaţa mea ceva mai neadevărat! Eu? Tot atât de aproape am fost de epavă cum sunt acum… — Dar aşa cum ţi-a explicat Garth, suntem dispuşi să trecem asta cu vederea dacă accepţi să fii martorul acuzării. Avem multe mărturii împotriva lui Poldark, dar vrem să le dăm mai multă greutate. E clar că nu-i datorezi credinţă lui Poldark. Ai arătat chiar tu că te-a tratat în mod ruşinos! Hai, omule, înţelege că e de datoria ta să ne spui adevărul. Plin de demnitate, Jud se sculă în picioare. — Şi, adăugă Garth, ar merita să o faci. Jud se răsuci pe călcâie şi se aşeză iar pe scaun. — Ce-aţi spus? — Nimic oficial, desigur. N-ar fi potrivit. Dar mai sunt şi alte căi. Jud scoase capul pe uşă să vadă dacă nu cumva venea Prudie. Nu se vedea nimeni. Aşa făcea întotdeauna când se ducea să-şi vadă rudele. Se uită pieziş la fiecare dintre bărbaţii din casă, ca şi cum ar fi vrut să le afle intenţiile. — Ce alte căi? Garth scoase punga din buzunar şi o scutură zornăind banii. — Justiţia doreşte o condamnare. Statul e dispus să plătească pentru o informaţie corectă. În secret, desigur. Strict ca între prieteni. Ca şi cum ar oferi o recompensă pentru arestarea cuiva, cum s-ar spune. Nu-i aşa, domnule Tankard? Nimic altceva. Tankard nu răspunse. Jud luă paharul şi sorbi ultima picătură de coniac. Mormăi ca pentru sine: — Întâi ameninţări şi acuma mită. Mită, pe legea mea! Arginţii lui Iuda. Să depun mărturie la curtea de justiţie împotriva unui vechi prieten. Mai rău ca Iuda, că el a făcut-o în secret. Şi pentru ce? Treizeci de arginţi îmi închipui că ăştia n-ar oferi nici măcar atâta. Ar vrea s-o fac pentru douăzeci sau chiar zece. Nu-i cuminte, nu-i cinstit, nu-i creştineşte, nu-i drept. După un timp, Garth spuse: — Zece guinee acum şi zece după proces. — Aha! exclamă Jud. Exact cum am crezut. — S-ar putea să ridicăm până la cincisprezece. De data asta Jud se ridică încet, îşi supse dinţii şi încercă să fluiere, dar avea buzele uscate. Îşi ridică pantalonii şi băgă două degete în buzunarul vestei ca să ia un pic de tabac. — Nu-i cinstit să veniţi pe capul omului aşa, mormăi el. Mi se-nvârte capul. Veniţi peste o lună. — Sesiunea curţii de judecată e fixată la începutul lui septembrie. Tankard se ridică şi el. — Nu avem nevoie de o depoziţie lungă, spuse el. Câteva fraze cu faptele principale, aşa cum le ştii… şi promisiunea să le repeţi la timpul potrivit. — Şi ce ar trebui să spun? — Adevărul, desigur, sub jurământ. Garth îl întrerupse repede: — Adevărul, desigur, dar poate că am putea să-ţi arătăm ce am dori noi în primul rând. Dorim să avem o mărturie despre actele de violenţă împotriva soldaţilor. Asta s-a întâmplat în noaptea de şapte spre opt ianuarie. Erai pe plajă atunci, nu-i aşa, domnule Paynter? Fără îndoială că ai văzut tot ce s-a întâmplat. Jud părea bătrân şi îngrijorat. — Nu… Nu-mi amintesc nimic acuma. — Ar merita douăzeci de guinee dacă ţi-ai aduce aminte. — Douăzeci de guinee acum şi douăzeci după? — …Da. — Merită pentru o poveste ca asta. — Noi vrem adevărul, omule, spuse Tankard nerăbdător. Ai fost sau nu martor la actele de violenţă? Garth puse punga pe o măsuţă cu trei picioare, veche şi şubredă, care îi aparţinuse lui Joshua Poldark. Începu să numere douăzeci de monezi de aur. — Ce, spuse Jud uitându-se lung la bani, atunci când i-am crăpat capul soldatului ăla şi toţi ăilalţi au fost goniţi de pe plajă mai iute decât veniseră? Ce-am mai râs când am văzut! Asta aţi vrut să spuneţi? — Desigur. Şi participarea căpitanului Poldark la ce s-a întâmplat Odată cu lăsarea nopţii, umbrele umpleau coliba. Zornăitul monezilor semăna cu sunetul unei ape curgătoare şi, o clipă, lumina rămasă zăbovi pe insula de aur mat pe care o formaseră monezile. — Ei, spuse Jud înghiţind, cred că o să ţin minte destul de bine; deşi eu nu am luat parte direct. Am fost… pe acolo tot timpul. Ezită, apoi scuipă iar. De ce nu mi-aţi spus de la început ce vreţi?   * În ziua următoare, o femeie tânără, călare, trecu prin Grambler în direcţia opusă, pe lângă biserica din Sawle; ocoli Trenwith şi începu să coboare pe poteca abruptă spre Golful Trevaunance. Era brunetă, destul de înaltă şi era îmbrăcată într-un costum de călărie strâns pe corp; pe cap purta o pălărie mică, de forma unui tricorn. Cunoscătorii n-ar fi spus că e frumoasă, dar puţini bărbaţi ar fi trecut pe lângă ea fără să-i arunce o a doua privire. Lăsând în urmă turnătoria, al cărei fum ocru la culoare uscase vegetaţia din golf, călăreaţa se îndreptă în direcţia opusă, spre Place House, conacul solid, ghemuit parcă la pământ ca să reziste vântului şi furtunilor dinspre mare. Când descălecă, se vedea bine că tânăra femeie era nervoasă. Cu mâna ei înmănuşată strângea mereu frâul şi când apăru un valet să ia calul, îşi găsi cu greu cuvintele ca să i se adreseze. — Sir John Trevaunance, doamnă? Să văd dacă este acasă. Pe cine să anunţ? — Doamna Poldark. — Doamna Poldark. Da… da, doamnă. I se păru ei sau în ochii omului văzu trezindu-se interesul? Poftiţi, doamnă, urmaţi-mă, vă rog. O pofti într-o cameră mică, plăcută, care se deschidea spre seră, şi după ce aşteptă câteva minute apăru un servitor care îi spuse că Sir John e acasă şi o va primi. Acesta se afla într-o cameră lungă, un birou cu vedere spre mare. Simţi o uşurare când văzu că e singur, cu excepţia unui câine de vânătoare ghemuit la picioarele lui. Observă că e mult mai puţin impunător decât se temuse: nu era mult mai înalt decât ea, iar pe faţa lui roşie se citea o expresie de jovialitate. — Supusul dumneavoastră, doamnă, spuse el. Luaţi loc vă rog. Aşteptă până se aşeză pe marginea unui scaun, apoi se aşeză şi el la birou. Ţinu ochii plecaţi un minut, ştiind că o examinează din cap până în picioare şi acceptând cercetarea lui atentă ca făcând parte din încercarea prin care trecea. El spuse prudent: — N-am avut plăcerea. — Nu… Pe soţul meu îl cunoaşteţi bine… — Desigur. Am fost parteneri de afaceri până… de curând. — Ross a fost foarte mâhnit când a trebuit să renunţe la asocierea cu dumneavoastră. Era atât de mândru de ea. — Hm! Împrejurările ne-au fost potrivnice, doamnă. Nu e vina nimănui. Toţi am pierdut bani în această afacere. Ridică privirile spre el şi observă că ceea ce văzuse la ea îl impresionase plăcut. Această calitate de a plăcea bărbaţilor era unul din puţinii factori care-i dădeau curaj când se afla în societate. Încă nu o considera ca putere, ci ca ceva care-i întărea curajul. Ştia că vizita ei contravenea etichetei, şi probabil că şi el o ştia. De unde şedeau, amândoi puteau să vadă fumul topitoriei acoperind încet golful. După un moment, el i se adresă rece: — După cum ştiţi… hm… Societatea a fost reînfiinţată sub o nouă conducere. Falimentul concernului a fost o lovitură pentru noi toţi, dar înţelegeţi situaţia. Clădirile se aflau pe pământul meu, de fapt chiar sub nasul meu, investisem mai mult capital decât toţi ceilalţi şi ar fi fost o nebunie să le las să se ruineze nefolosite. S-a ivit ocazia să obţinem şi alte capitaluri şi era la mintea omului că trebuie să profit de ocazie. Sper că domnul căpitan Poldark înţelege cum stau lucrurile. — Sigur că da, răspunse Demelza. Sunt sigură că v-ar dori succes în orice întreprindeţi, chiar dacă n-ar lua şi el parte. Sir John clipi din ochi: — Sunteţi amabilă să spuneţi asta. Până acum nu acoperim decât cheltuielile, dar cred că lucrurile se vor îndrepta. Îmi permiteţi să vă ofer ceva de băut? Un pahar cu vin alb? — Nu, mulţumesc… Ezită, apoi: Sau poate un pahar de Porto dacă nu vă deranjează prea mult. Ridicând ironic o sprânceană, Sir John sună clopoţelul. S-a adus vinul şi în timp ce-l beau au avut o conversaţie plăcută. Au vorbit despre mine, vaci, trăsuri şi vremea rece. Demelza deveni mai degajată şi Sir John mai puţin bănuitor. — Ca să spun drept, zise Demelza, cred că vremea e de vină că avem atâtea neplăceri cu animalele. Noi avem o vacă frumoasă, o cheamă Emma; până acum două săptămâni dădea lapte mult, dar acum i s-a oprit. S-a mai întâmplat şi cu alta, deşi asta nu mă surprinde… — Eu am una din rasa Hereford; valorează o grămadă de bani, spuse Sir John. A fătat pentru a doua oară acum două săptămâni şi acum e bolnavă, complet paralizată. L-am chemat pe Phillips, veterinarul, de cinci ori. M-ar durea inima s-o pierd. — Viţelul e sănătos? — Da, dar e rău şi pentru el. Minta nu se poate ţine pe picioare. Are ceva şi la dinţi, i se mişcă… şi coada pare ruptă. Phillips nu ştie ce să mai facă şi nici omul meu de aici, care o îngrijeşte. — Mi-amintesc când locuiam în satul Illuggan, spuse Demelza, că a fost şi acolo un caz asemănător. Vaca preotului s-a îmbolnăvit de aceeaşi boală, şi tot după ce fătase. — Şi a găsit remediul? — Da, domnule, l-a găsit. — Cum? — Ei bine, nu eu trebuie să spun dacă preotul a făcut bine sau nu, nu-i aşa? A chemat-o pe o bătrână numită Meggy Dawes – îmi amintesc că locuia pe celălalt mal al râului. Se pricepea de minune să vindece negi şi scrofuloza. Odată a venit la ea un băiat care avea ceva urât la ochi. Imediat ce… — Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu vaca, doamnă. — A, da! Pot să o văd, Sir John? Aş vrea mult s-o văd, ca să-mi dau seama dacă are aceeaşi boală ca vaca preotului. — Vă duc chiar eu s-o vedeţi, vă rog, doamnă. Mai doriţi un pahar de Porto, ca să rezistaţi? Câteva minute mai târziu au traversat curtea pietruită din spatele conacului şi au intrat în grajdul unde zăcea vaca. Demelza observă acareturile solide, construite din piatră. Ar fi dorit să fie ale ei. Vaca zăcea culcată pe o parte. Ochii ei blânzi erau trişti, dar resemnaţi. Un bărbat se sculă de pe un scaun de lemn şi se postă respectuos lângă uşă. Demelza se aplecă să examineze vaca. Proceda cu profesionalism, aşa cum învăţase în cei şapte ani petrecuţi la Nampara, nu în copilăria ei la Illuggan. Picioarele animalului erau paralizate şi coada părea ruptă în două cam pe la jumătate. — Da, spuse Demelza, este aceeaşi boală. Meggy Dawes îi zicea „coadă ruptă”. — Şi remediul? — E remediul ei, nu al meu. — Da, da, înţeleg Demelza îşi umezi buzele: — A spus că trebuie să tai coada aici, cam la vreo două palme de la vârf, acolo unde pare ruptă, să bagi în tăietură o ceapă cu sare multă – pe care să o fixezi bine cu o sfoară groasă – să o ţii acolo vreo săptămână, apoi să desfaci legătura. Să-i dai câte puţină mâncare şi un întăritor făcut din părţi egale de rozmarin, ienupăr şi seminţe de nucşoară fără coajă. Îmi amintesc foarte bine. Aşa a spus. Demelza se uită lung la baronet, care îşi muşca buza de jos. — N-am auzit niciodată acest remediu, dar şi boala asta e rară. Sunteţi prima persoană care pare să o fi cunoscut. Am să-l încerc. Dumneata ce spui, Lyson? — E mai bine decât să laşi bietul animal să sufere, domnule. — Aşa cred şi eu. Am auzit că bătrânele astea fac minuni când e vorba de boli mai puţin cunoscute. Aţi putea să repetaţi cele spuse, doamnă Poldark, ca să înveţe şi Lyson? — Cu plăcere. Traversară iar curtea şi intrară în casă. Sir John spuse: — Sper că domnul căpitan Poldark nu-şi face griji din cauza procesului care se apropie. Imediat ce rosti cuvintele, regretă imprudenţa. Simţea că Demelza evitase dinadins subiectul ca să-l oblige pe el să-l aducă în discuţie. Dar ea nu începu să pledeze în favoarea lui Ross, cum se temuse. — Ce aş putea spune? Sigur că suntem destul de supăraţi. Eu îmi fac mai multe griji decât el. — O să se termine curând şi cred că aveţi şanse de achitare. — Credeţi într-adevăr, Sir John? Asta îmi dă mult curaj. Veţi fi şi dumneavoastră în oraş, la Bodmin, în timpul sesiunii curţii cu juri? — Cum aţi spus? De fapt, nu ştiu. De ce mă întrebaţi? — Am auzit că se vor ţine alegeri în septembrie şi, cum procesul are loc la şase septembrie, am crezut că s-ar putea să fiţi acolo. — Vreţi să spuneţi ca să-l ajut pe fratele meu? O, are el singur grijă de el. Baronetul se uită neîncrezător la Demelza pe a cărei faţă calmă nu se putea citi ce gândea. Chiar dacă m-aş afla în oraş, aş avea prea multe de făcut ca să mă duc şi la tribunal. În plus, cu tot respectul, doamnă, trebuie să spun că nu mi-ar plăcea să văd un vechi prieten într-o situaţie neplăcută. Îi doresc numai bine, desigur, dar nimănui nu-i place să vadă într-un proces un motiv de distracţie. — Am auzit că vor fi doi judecători, spuse ea. — O, nu doi în acelaşi proces. Cred că îşi vor împărţi rolurile. Wentworth Lister nu e un om rău, deşi sunt ani de când nu ne-am mai văzut. Puteţi fi sigură că judecata va fi dreaptă. Justiţia britanică va avea grijă. Câinele se apropiase şi stăpânul lui luă un biscuit dintr-un sertar şi i-l dădu. — Nu pot să înţeleg, spuse Demelza, cum un om, un judecător, poate veni de undeva de departe ca să judece un proces şi să-i studieze toate aspectele în câteva ore. Nu mi se pare posibil. Nu caută să afle adevărul, el singur, înainte de a începe procesul? Sir John zâmbi: — O să vă surprindă cât de repede poate ajunge la o concluzie o minte obişnuită cu această muncă. Şi să ştiţi că nu depinde de judecător, ci de juriu şi acesta e format din oameni de aici, din Cornwall, oameni ca noi, aşa că există toate motivele să iasă totul bine. Mai doriţi puţin vin? Demelza refuză. — E cam tare, cred, dar are buchet. Când se vor termina toate, mi-ar face plăcere să veniţi pe la noi, domnule. Ross m-a rugat să vă invit. Sir John răspunse că va fi încântat. Câinele răspândi firimiturile pe podea. Demelza se ridică să plece. Sir John adăugă: — Mă voi ruga ca tratamentul pentru Minta să reuşească. Demelza la fel, dar nu-şi trădă îndoielile. — Poate că o să-mi trimiteţi veşti cum îi merge? — Desigur, şi între timp, dacă mai treceţi pe aici, aş fi încântat să vă văd. — Mulţumesc, Sir John. Câteodată trec călare pe coastă. E bine pentru sănătate. Drumul nu e bun pentru cal, dar îmi place priveliştea şi aerul înviorător. Sir John o conduse până la uşă şi o ajută să încalece, admirându-i silueta fină şi ţinuta dreaptă. Când ieşea pe poartă, un bărbat intra călare pe un cal sur.   * — Cine era? întrebă Unwin Trevaunance, punându-şi mănuşile gri peste un teanc de cecuri. Fratele mai mic al lui Sir John făcea totul cu premeditare, dând importanţă unor fapte care nu aveau niciuna. Avea treizeci şi şase de ani, era înalt, cu o figură leonină; părea sigur de sine şi avea o personalitate mult mai impresionantă decât fratele lui. Totuşi Sir John făcea afaceri bănoase, iar Unwin nu. — Soţia lui Ross Poldark. Atrăgătoare femeie! N-am cunoscut-o până acum. — Ce voia? — Asta nu ştiu încă, spuse Sir John. Nu părea să vrea ceva. Unwin avea o cută între sprâncene care se adâncea când se încrunta: — N-a fost servitoare înainte, sau cam aşa ceva? — S-au mai ridicat şi altele, înaintea ei şi cu mai puţine talente, sunt sigur. Are o oarecare eleganţă în mişcări. Peste câţiva ani va fi greu să o deosebeşti de o femeie educată. — Şi n-a venit să ceară nimic? Mă îndoiesc. Mie mi se pare că e o femeie periculoasă. — Periculoasă? — Am schimbat cu ea o privire când pleca. Mă pricep să judec oamenii, John. — Şi eu mă pricep, Unwin, şi cred că pot să-mi asum riscul afirmând asta. Sir John îi mai dădu un biscuit câinelui. Mi-a oferit un remediu bun ca s-o vindec pe Minta, deşi să fiu al naibii dacă cred că va avea efect… L-ai găsit pe Ray? — Da, da. I-am vorbit despre Caroline, spunându-i că vrea să-şi întrerupă călătoria şi să fie la Bodmin în timpul alegerilor; dar i-a scris şi Caroline. Aşa e ea; m-a rugat să-i spun unchiului ei, apoi i-a scris chiar ea! — E prea tânără. Ai răbdare cu ea, Unwin. Va trebui să ai răbdare. E capricioasă, instabilă. Şi mai sunt şi alţii care o consideră o partidă bună, nu numai tu. Unwin înfipse dinţii în vârful cravaşei. — Bătrânul e un zgârcit înrăit. Azi-dimineaţă umbla cu mâinile lui râioase prin dosarele cu socoteli; şi casa, care nici în vremurile bune nu arăta a conac, e gata să se dărâme pentru că nu o repară. Nu e un cadru potrivit în care Caroline să-şi petreacă jumătate din viaţă. — Ai să poţi schimba toate astea. — Da, odată şi odată. Dar Ray n-are mai mult de cincizeci şi trei sau cincizeci şi patru de ani. Poate să mai trăiască vreo zece ani. Unwin se duse la fereastră şi contemplă marea, care era liniştită acum. Norul care acoperea aproape faleza stâncoasă întunecase culoarea apei, făcând-o să devină verde-închis. Câţiva pescăruşi se cocoţaseră pe peretele casei şi ţipau răguşit. Omului acesta înalt, obişnuit acum cu viaţa la Londra, scena i se părea melancolică. — Penvenen are nişte păreri cu totul neobişnuite. Spunea azi-dimineaţă că sunt prea mulţi reprezentanţi ai Cornwallului în Parlament. Spune că locurile ar trebui redistribuite şi atribuite oraşelor noi din interiorul ţării. Fleacuri şi prostii. — Nu da atenţie micilor lui slăbiciuni. Deseori spune astfel de lucruri ca să irite lumea. Aşa e el. Unwin se întoarse de la fereastră. — Sper să nu mai avem alegeri şapte ani. Mă va costa cam două mii de lire numai pentru plăcerea de a fi ales – şi ştii că asta nu e tot – şi de fapt e de-abia începutul. În ochii fratelui mai mare apăru un semnal de alarmă, aşa cum se întâmpla ori de câte ori era vorba de bani — Ţi-ai ales singur profesia, băiete. Sunt alţii care o duc mai rău. Carter din Grampound îmi spunea că va trebui să plătească până la trei sute de guinee un vot. Se ridică să sune. — Doamna Poldark m-a întrebat dacă voi fi la Bodmin când va avea loc sesiunea curţii cu juri. Mă întreb cu ce scop?   [1] Habeas corpus – lege care, în Anglia, garantează libertatea individuală a cetăţenilor englezi. Prevede prezenţa fizică a deţinutului în faţa curţii pentru ca astfel să se statueze validitatea arestării. Jud confundă corpus cu corpse, care înseamnă cadavru. (n. tr.).

PARTEA ÎNTÂI   1. CĂMINUL   Tatăl meu a fost negustor. Ocupa, cu chirie, un apartament la etajul întâi al unei case modeste din centrul oraşului. În aceeaşi casă îşi avea şi prăvălia, şi biroul, ca fi depozitele de mărfuri şi celelalte dependinţe necesare pentru bunul mers al afacerilor. La etajul întâi, în afară de apartamentul locuit de noi, nu mai era decât un singur apartament, locuit de o familie alcătuită din două persoane în vârstă, un bărbat şi soţia lui, cu care luam masa împreună o dată sau de două ori pe an, fie că ne duceam noi la ei, fie că veneau ei la noi, tind se ivea un prilej, ca de pildă o sărbătoare, sau o zi menită, după datini, vizitelor sau urărilor de bine. Tata avea doi copii: eu, primul născut, şi o fată, cu doi ani mai mică decât mine. Fiecare dintre noi, copiii, aveam, în apartament, câte o odăiţă. Acolo trebuia şi ne vedem de treburile ce ne fuseseră impuse încă din copilărie şi tot acolo dormeam. Mama avea grijă să ne respectăm programul, dar din când în când ne îngăduia să zăbovim în camera ei de zi şi să ne jucăm în voia Tata stătea mai tot timpul în prăvălie şi în birou. La ora douăsprezece venea sus, în apartament, şi prânzeam cu toţii în sufragerie. Slujbaşii tatei luau masa cu noi, iar cele două slujnice şi rândaşul de la magazie aveau masă lor în camera slugilor. Nouă, copiilor, ni se dădeau bucate simple. Tata şi mama mâncau din când în când friptură şi beau de fiecare dată câte un pahar de vin bm primeau şi ei friptură şi câte un pahar din acelaşi vin. La început, tata nu avusese decat un contabil şi doi vânzători; mai târziu a avut patru. În apartament mai era şi o cameră măricică, pe pereţii căreia se aflau nişte dulapuri late, nu prea adânci, marchetate şi frumos lustruite. Dulapurile aveau uşi cu geamuri, iar în spatele geamurilor perdeluţe verzi de mătase, şi erau ticsite cu cărţi. Tata pusese perdelele de mătase verde, deoarece nu putea să sufere ca titlurile, scrise, după olpicei, cu litere aurii pe cotoarele cărţilor, să poată fi citite de alţii, de parcă s-ar fi fălit cu biblioteca lui. Zăbovea adesea cu încântare în faţa acelor dulapuri, ori de câte ori găsea o clipă de răgaz, după prânz sau la alte ore, deschidea uşile unuia din de, contempla cărţile, scotea una, o răsfoia, şi o punea la locul ei. Seara nu lipsea de acasă decât arareori, când treburile îl reţineau în târg sau când se ducea cu mama la vreun spectacol, ceea ce făcea câteodată cu plăcere; dar de obicei, seara, tata stătea un ceas, câteodată şi două sau chiar mai mult, la o masă veche, cioplită cu măiestrie, aşezată în bibliotecă pe un covor la fel de preţios, şi citea. Atunci n-avea voie nimeni să-l deranjeze, necum să intre în bibliotecă. Apoi ieşea şi spunea că ne putem aşeza la cină, la care slujbaşii nu mai erau de faţă şi care se servea numai în prezenţa mamei şi a noastră. În timpul cinei stătea de vorbă bucuros cu noi, copiii, şi ne spunea tot felul de lucruri, uneori şi poveşti hazlii şi basme. Cartea din care citea o punea întotdeauna frumuşel înapoi în dulapul din care o luase, iar dacă intrai în bibliotecă numaidecât după ce ieşise el, nu puteai observa nici cel mai mic indiciu că cineva făcuse lectură acolo cu o clipă înainte. Tata pretindea ca absolut nicio cameră să nu vădească urmele unei folosiri recente, ci să fie întotdeauna dereticată, ca o cameră de primire, dar pe de altă parte să exprime şi ce destinaţie are. Nu putea să sufere camerele bălmăjite, cum le spunea el, adică cele care pot servi în acelaşi timp pentru mai multe scopuri: pentru dormit, pentru joacă şi aşa mai departe. Fiece lucru şi fiece am, obişnuia el să spună, trebuie să aibă o identitate precisă. Această trăsătură de maximă precizie ni s-a întipărit în minte şi ne-a făcut să respectăm poruncile părinţilor, chiar atunci când nu le înţelegeam. Aşa, bunăoară, nici chiar noi „copiii, nu aveam voie să intrăm în dormitorul părinţilor. Îngrijirea şi dereticarea acestuia îi erau încredinţate unei slujnice bătrâne. In camere erau atârnate ici şi colo tablouri, iar în unele camere se aflau mobile de pe vremuri, cu figuri năstruşnice cioplite în lemn, sau marchetate cu motive decorative vegetale şi geometrice. Tata mai avea şi un dulap cu monede, şi câteodată ne arăta unele din ele. Se găseau acolo, mai cu seamă, taleri de toată frumuseţea, pe care se puteau vedea bărbaţi înzăuaţi sau chipuri cu plete bogate; şi mai erau unele din timpuri străvechi, cu minunate capete de flăcăi sau femei, şi una cu un bărbat cu aripi la picioare. Tata mai avea şi nişte pietre, în care erau săpate tot soiul de lucruri. Punea mare preţ pe acele pietre şi spunea că provin de la poporul oel mai priceput în artă din toate timpurile, şi anume de la grecii din vechime. Uneori le arăta unor prieteni, iar aceştia zăboveau îndelung în faţa casetei cu monede, ţineau câte o monedă în mâini şi vorbeau despre ea. Uneori, destul de rar, primeam oaspeţi. Când şi când mai erau poftiţi la noi şi copii, şi aveam voie să ne jucăm cu ei, iar alteori, mai des, ne duceam noi în vizită, cu părinţii, la cunoscuţi care aveau copii, şi ne jucam acolo. Nu mergeam la şcoală, ci învăţam acasă, cu profesori particulari, iar orele de cursuri, împreună cu aşa-numitele ore de lucru, în care trebuia să ne facem lecţiile, alcătuiau un program de la care nu aveam voie să ne abatem. Mama era o femeie afectuoasă. Ne iubea nespus de mult, şi, ca să ne facă plăcere, ne-ar fi îngăduit, fără doar şi poate, dte o abatere de la regula statornicită, dacă nu s-ar fi temut de tata. Trebăluia de zor prin casă, se îngrijea de toate, rânduia totul, nu îngăduia, din pricina temerii amintite, nicio abatere, şi era pentru noi o întruchipare a binelui, tot atât de desăvârşită şi de vrednică de veneraţie ca şi tata. În casă purta, de obicei, rochii foarte simple. Numai când trebuia să iasă undeva cu tata îşi punea rochiile splendide de mătase şi bijuteriile, încât ne apărea ca o zână din cărţile noastre cu poze. Am băgat însă de seamă că purta întotdeauna pietre simple de tot, deşi foarte strălucitoare, şi că tata n-o împodobea niciodată cu cele cio plite, despre care spunea totuşi că ar avea pe ele figuri grozav de frumoase. Cât timp noi, copiii, eram încă mici, mama îşi petrecea fietare vară la ţară împreună cu noi. Tata nu putea să ne ţină tbvărâşie, deoarece treburile îl reţineau în oraş, dar venea la ţară în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare, rămânea la noi toată ziua şi ne lăsa să facem pe gazdele. Îl vizitam şi noi pa el în oraş, odată sau de două ori pe săţitămâilă, şi atunci făcea el pe gazda şi ne ospăta. Ehipă câţiva ani, acest fel de viaţă a încetat, la început fiindcă tata înaintase în vârstă, şi nu mai putea dedi cu greii să s# lipsească de mama, pe care o respecta profund, iar mai târziu şi datorită faptului că izbutise să cumpere, într-un cartier mărginaş, o casă cu grădină, uh<ie puteam să respirăm aer curat, să facem mişcare şi sa stăm, cum am zice, tot anul la ţară. Cumpărarea casei de la periferie a însemnat o mare bucurie. Ne-am mutat din casa veche şi întunecoasă din centru în casa spaţioasă şi luminoasă de la periferie Tata pusese în prealabil să fie reparată de sus până jos, dar chiar şi după ce ne-aih mutat în ea, tot mai lucrau feluriţi meşteşugari în unele camere Casa era destinată exclusiv familiei noastre; în afară de noi nu mai locuiau îrr ea decât slujbaşii prăvăliei, precum şi, ca paznic şi grădinar, un bărbat mai în vârstă, cu soţia şi cu fiica lui. În. Casa aceea, tata şi-a amenajat ca bibliotecă o cameră cu muk mai încăpătoare decât avusese în apartamentul din cfentlu Totodată a rezervat o cameră anume pentru tablouri, căci în centru, din pricina lipsei de spaţiu, tablourile fuseseră răspândite în diferite încăperi. Pereţii acestei noi camere â tablourilor au fost acoperiţi cu un tapet castaniu închis, cu care ramele poleite formau un frumos contrast. Pe jos a fost întins un covor de culoare pastelată, ca să nu influenţeze perceperea culorilor tablourilor. Tata şi^a comandat şi un şevalet de lemn cafeniu şi l-a instalat în camera tablourilor, ca să poată să aşeze pe eJ câte o pânză şi s-o privească în lumină prielnică. Pentru mobilele vechi, cioplite şi intarsiate, a fost amenajată o altă cameră. Tata adusese cândva de la munte un tavan cioplit din lemn de tei şi de coconar. A dispus să fie montat în camera cu pricina şi l-a completat cu câteva adaosuri, care nu şp… băgau de seamă, încât până la urmă părea că este tavanul original al camerei. Nouă, copiilor, ne-a plăcut grozav, astfel că, atunci când, seara, tata şi mama se duceau în camera veche ca să lucreze ceva şi ne luau şi pe noi, zăboveau cu îndoită plăcere acolo şi îi rugam să ne povestească despre vremurile în care fuseseră făcute asemenea minunăţii. La capătul unui culoar de lemn, care, la parterul casei, ducea până în grădină, tata a pus să se construiască o odăiţă de sticlă, adică o odăiţă cu cei doi pereţi dinspre grădină alcătuiţi numai din geamuri, ceilalţi doi pereţi fiind de lemn-, în această odăiţă a adăpostit arme vechi din felurite epoci şi de felurite tipufi. Numeroase tulpini de iederă se căţărau, din grădină, pe ramele geamurilor şi intrau şi în cameră, unde se încolăceau pe piesele şarpantei de lemn, aşa că, atunci când era deschis un ochi de geam, prin care sufla vântul, iedera foşnea în jurul armelor vechi. Unei ghioage mari de lemn, care se afla în odăiţă, unde se lăfăia cu ghinturile ei înfricoşătoare, tata îi spunea „luceafărul de dimineaţă”, ceea ce noi, copiii, nu puteam înţelege, deoarece luceafărul de dimineaţă ni se părea cu mult mai frumos. Mai era o odăiţă pe care tata o căptuşise cu măţaşe roşie, meşteşugit tighelită; dar nimeni nu ştia încă ce anume ar fi putut să-şi găsească loc acolo. în grădinţă erau pomi fructiferi pitici, straturi de legume şi de flori, iar la capătul ei, de unde puteai privi munţii, care, la o depărtare de o jumătate de milă, descriu im arc mare în jurul oraşului, se aflau copaci înalţi şi pajişti. Vechea seră a. Fost în parte reparată şi în parte mărită printr-un adaos. în plus, casa mai avea o curte mare, deschisă spre grădină. Când iarba grădinii era udă, aveam voie să ne jucăm în curte, spre care dădeau ferestrele cămărilor, precum şi cele ale bucătăriei, unde trebăluia mama. Tata se ducea în fiecare zi în oraş, la prăvălie şi la birou. Potrivit rânduielii, slujbaşii îl însoţeau. La ora douăsprezece venea la masă, împreună cu slujbaşii cărora nu le venise rândul să vegheze în prăvălie în timpul orei de masă. După-amiază tata se întorcea, de cele mai multe ori, în târg. Duminicile şi zilele de sărbătoare Ie petrecea cu noi. Întrucât acum dispuneam de mai mult spaţiu, primeam mult mai des musafiri din oraş. Aceştia veneau la noi cu copiii lor, şi ni se dădea voie să ne zbenguim în curte sau în grădină. Profesorii au continuat să vină la noi, la periferie., aţa cum veniseră mai înainte în centru. De teamă ca, datorită şederii îndelungate la birou, să nu se aleagă cu vreo boală, tata, la stăruinţele mamei, îşi îngăduia în fiecare zi un răgaz, pe care îl folosea spre a face mişcare. Atunci se ducea fie la o galerie de pictură, fie la vreun prieten, care avea şi el tablouri, fie la vreun străin, care avea cine ştie ce rarităţi. Vara, în zilele de sărbătoare, dacă era vreme frumoasă, mai ieşeam uneori şi la iarbă verde şi ne petreâeam ziua într-un sat sau la munte. Mama, care se arăta din cale afară de îndntată de cumpărarea casei de la periferie, se ocupa, cu zel sporit, de gospodărie. În fiecare sâmbătă, rufăria „albă ca floarea de cireş” strălucea în grădină, în locul rezervat pentru întinsul rufelor, iar în casă, camerele erau dereticate sub supravegherea ei, una câte una, în afară de cele care adăposteau minunăţiile tatei, unde curăţenia se făcea întotdeauna numai sub ochii lui. De fructele, florile şi legumele din grădină, mama se ocupa împreună cu tata. Îi mersese vestea prin împrejurimi, astfel că vecinele veneau şi îi cereau slugi care îşi făcuseră ucenicia în casa noastră. Când am crescut mai măricei, ne-am simţit zi de zi tot mai atraşi de tovărăşia părinţilor. Tata ne arăta tablourile şi ni le explica. Ne-a spus că nu are decât tablouri vechi şi de preţ, şi că preţul acela poate fi obţinut oridnd, dacă se iveşte vreodată nevoia de a le vinde. Când ne plimbam, ne explica efectele luminii şi umbrei, ne învăţa numele culorilor obiectelor şi ne arăta liniile care iscă mişcarea, dar o mişcare în repaos, căci repaosul şi mişcarea sunt temeiul oricărei opere de artă. Vorbea cu noi şi despre cărţile sale. Ne-a spus că există cărţi în care sunt cuprinse toate câte s-au întâmplat cu neamul omenesc de la începutul lui şi până în vremea noastră, că într-însele sunt povestite vieţile • unor bărbaţi şi femei care s-au bucurat cândva de mare faimă şi care au trăit de mult, unii din ei cu peste lfi ide ani în urmă. Ne-a mai spus că în alte cărţi este cuprins tot ce au aflat oamenii, în mulţi ani, despre lume şi despre alte lucruri, în legătură cu alcătuirea şi structura lor. Unele nu ne arată, ce-i drept, ce s-a întâmplat sau cum sunt rânduite toate cele de pe lume, ci mai degrabă ce şi-au închipuit oamenii că s-ar fi putut întâmpla, sau ce gândesc ei cu privire la cele lumeşti şi la cele mai presus de fire. Cam pe atunci a murit un unchi al mamei. Mama a moştenit bijuteriile soţiei lui, care se prăpădise înaintea lui, iar noi, copiii, restul averii. Ca tutore al nostru natural, tata a plasat cu garanţie pupilară întreaga sumă şi i-a adăugat, an de an, dobinzile. În cele din urină, când am devenit adolescenţi, instrucţia obişnuită, pe care o primiserăm până atunci, a încetat treptat. Mai întâi au părăsit 9cena profesorii care ne învăţaseră noţiunile elementare ale cunoştinţelor socotite, Sn zilele noastre, drept trebuincioase tuturor oamenilor; apoi s-au împuţinat şi cei care ne iniţiaseră în materiile predate de obicei copiilor meniţi să facă parte din păturile mai cultivate sau mai distinse ale societăţii. Soră-mea, pe lângă materiile la care urma să se desăvârşească în continuare, a fost nevoită să pătrundă încetul cu Încetul şi tainele gospodăriei şi să-şi însuşească rosturile ei de căpetenie, ca să poată călca într-o bună zi, cu cinste, pe urmele mamei. În ceea ce mă priveşte, după ce mi-am însuşit cunoştinţele considerate, în şcolile noastre, ca premergătoare iniţierii în aşa-numita cultură generală, strict necesară oricui în viaţă, am mers înainte în unele discipline, în care, fiind mai anevoioase, nu mă puteam lipsi de îndrumare. Într-o bună zi s-a pus chestiunea carierei mele viitoaie, şi atunci tata a luat o hotărâre pe care mulţi au dezapro- bato-o cu toată energia. Anume, a hotărât să mă fac om de ştiinţă universal. Fusesem până atunci extrem de sârgu- incios la învăţătură şi îmi însuşisem, plin de zel, orice materie nouă pe care mi-o predaseră profesorii, astfel că, de câte ori erau întrebaţi cum am scos-o la capăt într-o anumită disciplină, aveau întotdeauna numai cuvinte de laudă. Cariera respectivă mi-o alesesem eu însumi, iar tata îmi încuviinţase alegerea. Mi-o alesesem, deoarece simţeam un fel de îndemn lăuntric, care mă mâna în această direcţie. În pofida tinereţii mele, mi-am dat seama încă de pe atunci că nu-mi voi putea însuşi toate ştiinţele; dar ce şi cât aş putea învăţa, era pentru mine un lucru tot atât de nelămurit, pe cât era de nelămurită şi atracţia mea spre activitatea ştiinţifică. Nu întrezăream nici foloase deosebite, pe care le-aş fi putut obţine prin strădaniile mele, ci mi se părea doar că aşa trebuie să procedez, ca şi cum viitorul ar ascunde ceva temeinic şi important. Cum să pornesc, insă, la drum şi de unde să încep, nu ştiam nici eu, şi nici ai mei nu ştiau. Nu aveam nici cea mai mică tragere de inimă pentru o anumită disciplină, ci toate mi se păreau vrednioe de studiat Nu aveam niciun punct de reper, din care să pot deduce că sunt înzestrat cu o capacitate excepţională pentru o anumită ramură ştiinţifică, şi niciuna nu mi se părea cu neputinţă de biruit. Ai mei n-au putut descoperi nici ei vreun indiciu din care să reiasă că aş avea o Înclinare certă pentru un anumit domeniu. Nu enormitatea unui asemenea început i-a fost luată în nume de. Rău tatei, ci i s-a spus că ar fi trebuit să mă îndrepte şpre o, profesiune care să fie de folos societăţii şi căreia să-l închin timpul şi viaţa, ca să pot odată şi odată să părăsesc această lume cu cugetul împăcat că mi-am făcut datoria. La această critică, tata a replicat că omul nu există pe lume numai de dragul societăţii, ci în primul rând pentru el însuşi. Şi că dacă existenţa lui se desfăşoară în mod ireproşabil pentru el însuşi, ea va fi de folos şi societăţii. Cel pe care Dumnezeu l-a menit să devină cel mai bun pictor din lume, ar păgubi omenirea dacă ar ţine să se facă, bunăoară, jurist, iar dacă, potrivit voinţei divine, ajunge cel mai mare pictor, aduce şi lumii cel mai mare folos. Acest adevăr se manifestă întotdeauna printr-un imbold lăuntric, care îl împinge pe om către un anumit ţel şi pe care este bine să-l urmeze. Cum ar putea altminteri să-şi dea seama ce menire are pe lume, – de artist, de general, de judecător, – dacă n-ar exista un spirit care să i-o spună şi care să-l călăuzească spre acele ţeluri, ca să-şi afle fericirea şi împlinirea? Dumnezeu le orânduieşte pe toate în aşa fel, încât talentele să fie împărţite just, iar fiecafe f. Rrahă rarp trebuie 4ăcută pe fame să “fiefărntâ; şi să ntl vină o vreme când toţi oamenii vor fi arhitecţi. În aceste talente profesionale sunt cuprinse şi cele sociale, iar la marii artişti, jurişti, oameni politici, sunt cuprinse întotdeauna şi echitatea, toleranţa, dragostea de ţară. Din asemenea plămadă de bărbaţi, care şi-au cultivat cât mai deplin imboldul lăuntric, au ieşit de cele mai multe ori, în vremuri de restrişte, binefăcătorii şi salvatorii patriei lor. Există inşi care susţin ci s-au făcut negustori, sau medici, sau slujbaşi de stat, numai spre binele omenirii; în cele mai multe cazuri, această afirmaţie nu corespunde adevărului. Dacă nu i-a îndemnat chemarea lăuntrică, atunci ei nu fac, prin spusele lor, decât să tăinuiască un motiv mai josnic, şi anume faptul că meseria nu le-a fost decât un mijloc de a-şi procura bani şi bunuri şi de a-şi asigura existenţa. Mulţi din ei au îmbrăţişat o anumită profesiune fără să-şi fi cântărit cu luare-aminte alegerea, sau au îmhrăţişat-o siliţi de cine ştie ce împrejurări, şi ca să nu-şi mărturisească slăbiciunea, invocă binele omenirii, pe care, chipurile, l-au urmărit Apoi, mai există încă o categorie ciudată de oameni, care vorbesc fără încetare despre binele obştesc: cei coi probleme personale. Aceştia sunt mereu La strâmtoare, au întruna necazurţ şi neplăceri, datorită propriei lor uşurinţe, şi recurg, drept explicaţie, la procedeul cel mai comod: dau vina pe orânduirea socială şi spun că, de fapt, nu se gândesc decât la patrie şi că doresc să-i îndrepte pe cât posibil lipsurile. Dar când se întâmplă să-i cheme într-adevăr patria, o bagă în aceeaşi oală cu proprile lor probleme. În vremuri de cumpănă, aceşti oameni se dovedesc a fi cei mai egoişti, ba chiar, adeseori, şi cei mai crunţi. Pe de altă parte, nu încape îndoială că există şi oameni pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu o deosebită înclinare şi vocaţie socială. Aceştia se consacră, dintr-o pornire lăuntrică, problemelor oamenilor, le şi înţeleg mai clar decât alţii, sunt încântaţi dacă le pot rezolva şi-şi jertfesc adeseori viaţa pentru vocaţia lor. Iar în răstimpul, fie el îndelungat, fie el de-o clipă, în care îşi jertfesc viaţa, se simt fericiţi, deoarece şi-au urmat imboldul lăuntric. în acţiunile noastre, Dumnezeu nu ne-a pus înainte, drept scop, folosul, nici cel personal, nici cel public, ci a conferit practicării virtuţii un farmec al ei şi o frumuseţe a ei. Spre acest ţel năzuiesc firile alese. Cel ce face binele numai pentru că răul este dăunător neamului omenesc se află destul de jos pe scara fiinţelor morale. Acela va fi îndemnat să recurgă la păcat, de îndată ce ar aduce astfel vreun folos omenirii sau lui însuşi. Astfel de oameni sunt şi cei în stare să folosească orice mijloc şi care fac rău atât patriei, cât şi familiei lor şi propriei persoane. În vremurile în care au acţionat li s-a spus oameni de stat, dar ei n-au fost decât imitaţii de oameni de stat, iar folosul vremelnic realizat de ei a fost un fals folos şi s-a dovedit, în zilele judecăţii, o tristă fatalitate. Tata nu era stăpânit de egoism, dovadă faptul că îndeplinea fără plată, în consiliul oraşului, o funcţie publică, că deseori lucra toată noaptea în acea funcţie şi că, în treburile obşteşti, se afla mereu, cu sume înseemnate, la loc de frunte. Spunea că trebuie să fiu lăsat în voia mea şi că, până la urmă, din nedumerire se va desprinde la ce sunt bun şi ce rost îmi este menit pe lume, Am fost îndemnat să-mi continui exerciţiile fizice. Încă de pe vremea dnd eram încă foarte mici am fost puşi să facem cât mâi multă mişcare. Aceasta a fost una din pricinile de căpetenie pentru care vara ne-o petreceam la ţară, iar grădina casei de la periferie a fost unul din motivele principale pentru care tata a cumpărat casa. Eram lăsaţi de obicei, de mici copii, să umblăm şi să fugim în toată voia, şi nu eram opriţi decât atunci când cădeam frânţi de oboseală. În oraş luase fiinţă un aşezământ, în care se practicau, după o anumită regulă, exerciţii fizice, menite să solicite toate părţile trupului, după nevoile fiecăreia, şi să ajute la dezvoltarea lor firească. Tata mi-a dat voie să frecventez acel aşezământ, după ce a cerut sfatul unor oameni cu experienţă şi după ce a văzut cu ochii lui tot ce se făcea acolo. Întrucât pentru fete nu exista pe atunci un asemenea aşezământ, tata a pus să i se instaleze soră-mi, într-o încăpere a apartamentului nostru, toate aparatele pe care el şi medicul casei, un adept al unor astfel de prac- tici, le-au socotit necesare, iar soră-mea a fost nevoită să execute toate exerciţiile-permise de acele aparate. Cumpărarea casei de la periferie a înlesnit şi mai mult instalarea aparatelor. Nu numai că dispuneam de mai mult spaţiu înlăuntrul casei, spre a putea instala, în condiţii mai prielnice şi pe o suprafaţă mai mare, toate aparatele necesare pentru exerciţiile fizice, dar mai aveam curtea şi grădina, unde se puteau practica exerciţii fizice şi unde se mai puteau instala şi alte aparate. Faptul că făceam toate astea cu dragă inimă se înţelege de la sine, datorită elanului şi neastâmpărului tinereţii. Încă din copilărie în- văţaserăm să înotăm şi ne duceam vara aproape zilnic, chiar atunci când locuiam la periferie, de unde druânul era mai lung, la bazinul de înot. Chiar şi pentru fete se înfiinţaseră, pe atunci, bazine de înot speciale. În plus, făceam cu plăcere drumeţii lungi, mai cu seamă vara. Când ne aflam în aer liber, afară din oraş, părinţii ne îngăduiau, – mie şi soră-mi, să colindăm prin împrejurimi. Străbăteam atunci drumuri lungi sau ne urcam pe munte, apoi ne întorceam la locul în care ne aşteptau părinţii. La început ne însoţea, de cele mai multe ori, un slujitor, dar mai târziu, când am mai crescut, am fost lăsaţi să umblăm singuri. Pentru ca părinţii să poată ajunge mai uşor şi mai comod în orice loc din afara oraşului, tata a cumpărat după dtva timp doi cai, iar argatul, care până atunci fusese grădinar şi, din când în dnd, supraveghetorul nostru, a ajuns şi vizitiu. Intr-o şcoală de călărie, în care se puteau antrena, la ore diferite, băieţii şi fetele, am învăţat să călărim, iar mai târziu ni s-au fixat anumite zile ale săptămânii şi anumite ore, în care puteam să facem exerciţii de călărie. În grădină aveam posibilitatea să sar la loc fix, să merg pe semduri înguste, să mă caţăr pe spaliere şi să arunc discuri de piatră spre o ţintă sau la o depărtare cât mai mare. Surorii mele, deşi toată lumea o trata ca pe o domnişoară, îi plăcea grozav să ajute la muncile gospodăreşti mai grele, dovedind nu numai că se pricepe, dar că-i poate întrece în destoinicie chiar pe cei care, încă din copilărie, făcuseră asemenea munci. Părinţii nu numai că nu puneau piedici acestor activităţi ale ei, ci chiar le încurajau. Soră-mea mai făcea şi lectură, cânta acoiâipanimdu-se la pian sau la harfă, şi picta cu acuarele. După ce mi s-a luat şi ultimul profesor, care îmi dăduse lecţii de limbi străine, şi după ce, în ramurile ştiinţifice în care, datorită faptului că erau mai grele sau mai importante, fusese socotită necesară o instruire mai îndelungată, am înaintat În aşa măsură, încât nu mai era nevoie de profesor, s-a pus problema cum să se procedeze în legătură cu cariera ştiii/ţifică aleasă de mine, dacă eia cazul să se întocmească un anumit plan şi dacă să fie angajaţi profesori în vederea îndeplinirii lui. M-am rugat să nu mi se mai ia niciun profesot, dedarând că mă voi strădui să mă descurc singur. Tata mi-a îndeplinit dorinţa, iar eu am fost înclntat că am ajuns să stau pe propriile mele picioare.

Tara zapezilor de Yasunari Kawabata     Din tunelul lung de hotar trenul intră în ţara zăpezilor. Întunericul albi până-n străfunduri. Opriră la halta de semnalizare. Fata care stătuse pe bancheta din faţa lui Shimamura se ridică să deschidă geamul de lângă el. Un suflu de aer înzăpezit se prelinse înăuntru. Aplecată adânc pe fereastră, fata îl strigă pe şeful de haltă, cum strigi pe cineva de tare departe. Cel chemat, un omuleţ îmbrobodit până deasupra nasului cu un fular gros, cu căciula de blană trasă zdravăn peste urechi, păşi mărunt prin zăpadă către ei, cu un lămpaş aprins în mână. Ce frig trebuie să fie, gândi Shimamura privind la nişte barăci, desigur ale administraţiei haltei, care păreau zgribulite, presărate ici şi colo sub poalele muntelui. Albeaţa zăpezii, înghiţită de întuneric, nu ajungea până la ele. — Eu v-am chemat, domnule şef de haltă. Cum o mai duceţi? — A, dumneata eşti, Yoko? Te-ntorci acasă? Straşnic ger s-a lăsat. — Am auzit că l-aţi ajutat pe fratele meu să găsească de lucru. V-aţi dat multă osteneală cu el. — Cred că n-o să-i priască în pustietăţile astea. E tânăr, bietul băiat. — E un copil! Vă rog mult să-l ajutaţi. — Bucuros. Ce-i drept, munceşte cu tragere de inimă. Şi-apoi, o să aibă în curând multă treabă la noi. Anul trecut am avut nămeţi mari. La vremea avalanşelor au stat trenurile-n loc şi nu mai pridideau sătenii cu gătitul pentru călători. — Dar ce gros v-aţi îmbrăcat! Şi fratele meu îmi scria de curând că nu poartă nici vestă! — Eu unul mi-am pus patru chimonouri unul peste altul. Băieţii ăştia! Trag la măsea de cum dă frigul şi pe urmă cad la pat cu fierbinţeală. Şi omul ridică lanterna făcând un semn către barăci. — Bea şi el? — Nu. — Sunteţi în drum spre casă? — Încă nu. Am o vătămătură şi trec întâi pe la doctor. — O, îmi pare rău. Cu tot paltonul îmbrăcat peste chimonouri, şeful de haltă părea dornic să încheie conversaţia asta în picioare. Aşa că îi întoarse spatele fetei şi mai mormăi: — Ai grijă de dumneata. Şi să auzim de bine! — Spuneţi-mi, fratele meu o fi de serviciu acum? Yoko aruncă o privire cercetătoare pe deasupra peisajului înzăpezit. — Vă rog încă o dată, mult de tot, ocupaţi-vă de el! Avea o voce tulburător de frumoasă. Un timbru înalt, ca un ecou venit din zăpada noptatică. Trenul se urni, dar ea rămase aplecată pe fereastră. Când ajunse în dreptul omului care păşea pe terasament, Yoko îi strigă din nou: — Nu uitaţi, domnule, spuneţi-i fratelui meu să vină pe-acasă când ia liber. Vă rog! — Biiine! se mai auzi de-afară. Yoko închise geamul şi-şi duse palmele la obrajii îmbujoraţi de frig. Trei pluguri de zăpadă aşteptau la poalele munţilor ninsorile mari. La intrările în tunel, spre nord şi sud, erau instalate semnalizatoare electrice pentru avalanşe. Cinci mii de muncitori erau gata pentru deszăpeziri, fără a mai socoti pe cei două mii din asociaţia „Tinerii Pompieri”. La gândul că fratele lui Yoko lucrează aici, la halta care în curând va fi înghiţită de nămeţi, interesul lui Shimamura pentru fată crescu. Spun „fată”, fiindcă aşa o socotea Shimamura. Deşi n-avea cum să ştie în ce relaţii se afla cu tovarăşul ei de drum. Judecând după gesturi, păreau căsătoriţi. El era vizibil bolnav. Dar, de fapt, rezerva naturală între un bărbat şi o femeie dispare când bărbatul e bolnav. Şi-atunci, cu cât sunt mai gingaşe îngrijirile ei, cu atât mai mult cei doi dau impresia unui cuplu. În fond, o femeie devine aproape maternă îngrijind un bărbat mult mai în vârstă decât ea, şi asta pentru un ochi din afară aduce cu intimitatea conjugală. Dar, desprinzând conştient imaginea fetei de bărbatul pe care-l însoţea, Shimamura îşi dădu seama limpede că e necăsătorită. Concluzia venea poate şi din faptul că o privise lung înainte, în împrejurări oarecum neobişnuite. Asta se petrecuse cu vreo trei ore în urmă. Shimamura se juca plictisit cu arătătorul mâinii stângi, mişcându-l încolo şi-ncoace. Îşi dădu seama că singur degetul acesta îi aduce în minte, caldă şi apropiată, imaginea femeii spre care călătorea. Pe ea o uitase, şi amintirea i se împăienjenea de câte ori încerca s-o recheme. Numai degetul părea că păstrează atingerea pielii ei. Shimamura avea senzaţia ciudată că degetul îl ademeneşte spre femeia îndepărtată. Îl duse la nas, vrând parcă să simtă din nou parfumul trupului ei şi, distrat, trase cu el o linie pe geam. În clipa următoare, îşi înghiţi un strigăt de uimire: pe locul atins de degetul lui plutea desluşit un ochi ireal de femeie. Reveni brusc din visarea care îl dusese departe: în geam se răsfrângea profilul fetei aşezate în faţa lui în compartiment. Întunericul de-afară, lumina electrică aprinsă în vagon transformaseră geamul într-o oglindă, dezvăluită numai atunci când, distrat, trăsese o linie prin aburul ce-l înceţoşa. Ochiul acela singur din oglindă era izbitor de frumos. Shimamura îşi apropie faţa de geam şi, cu expresia unui călător plictisit care priveşte într-o doară afară, îşi trecu toată palma peste el. Fata stătea uşor aplecată înainte, cu privirea aţintită la bărbatul culcat alături. Acesta îşi adunase parcă toată puterea în umeri, şi faţa lui cu ochi nemişcaţi avea o expresie gravă. Îşi sprijinea capul pe marginea ferestrei şi-şi ridicase picioarele îndoite pe banchetă. Erau într-un compartiment de clasa a treia. Bărbatul stătea pieziş faţă de Shimamura, astfel încât acesta nu-l putea vedea în geam decât până la urechi. Fata în schimb era aşezată chiar în faţa lui şi ar fi putut s-o privească direct. Dar, când cei doi se urcaseră în tren, Shimamura plecase ochii, izbit de frumuseţea rece a fetei, şi văzuse atunci mâinile palide ale bărbatului care le ţineau încleştate pe ale ei. Fiindcă surprinsese gestul, i se părea acum o indiscreţie să privească a doua oară într-acolo. Bărbatul din oglindă părea destins, faptul că-şi odihnea privirea pe bustul fetei îl liniştea vizibil. Cu toată slăbiciunea lui fizică, în jurul celor doi plutea o atmosferă de blândă armonie. El îşi făcuse pernă dintr-un capăt al fularului, celălalt îi acoperea gura şi obrajii. Din când în când fularul se desprindea moale şi-i aluneca peste nas. Dar nu apuca să întoarcă ochii, că fata i-l potrivea la loc cu o mână uşoară. Şi repetă gestul, inocentă, de atâtea ori, încât Shimamura se simţi iritat. În plus, alunecau mereu poalele paltonului care învelea picioarele bărbatului, atârnând pe banchetă. La fel de atentă, fata le potrivea îndată, făcând totul cu cea mai mare naturaleţe. Astfel, cei doi păreau să călătorească fără ţel într-o depărtare nesfârşită. Pe Shimamura nu-l întrista priveliştea lor, avea senzaţia că asistă la un joc ireal. Asta fiindcă îi vedea doar prin neobişnuita lui oglindă. În adâncul ei plutea peisajul de seară. Oglinda şi nălucile din ea se mişcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele n-aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparenţă fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare înceţoşată de seară. Ambele, topite şi amestecate, schiţau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiţă venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumuseţe. Deasupra munţilor amurgul mai păstra luciri roşietice şi, în peisajul privit prin fereastră, lucrurile îndepărtate nu se stinseseră. Dar îşi pierduseră culoarea şi câmpia era una şi-aceeaşi, neîntreruptă, până departe. Nimic în ea nu atrăgea ochiul, şi totuşi părea însufleţită de o putere nedefinită, de o stare de spirit care venea poate din chipul plutitor al fetei. Imaginea ei, opacă, întrerupea peisajul, dar, înconjurată cum era de umbre fugare, împrumuta o transparenţă ireală. Shimamura avu iluzia că prin trăsăturile fetei se perindă câmpia, dar din toată această curgere neîntreruptă nu putea reţine niciun contur desluşit. Lumina din compartiment era slabă, astfel că fereastra nu dobândea tăria unei oglinzi. Nu era propriu-zis reflectare ce vedea în ea. De aceea, privind-o îndelung, uită de persoanele din faţa lui şi văzu doar chipul de fată plutind ca o nălucire în priveliştea de seară. Atunci apăru lumina în ochiul din fereastră. Tăria oglinzii nu reuşea să stingă luminiţa din câmpie, dar nici lumina aceasta mică nu desfiinţa oglinda. Apăru doar trecătoare, fără să strălucească în chipul fetei, o luminiţă depărtată şi rece. Cu pâlpâirea ei aprinsă în pupilă, ochiul plutitor pe valurile înserării luci o clipă ca un licurici fermecător şi bizar. Yoko nu putea să ştie că e privită astfel. Era absorbită de grija pentru bolnav şi, chiar dacă şi-ar fi întors privirea spre Shimamura, bărbatul care se uita distrat pe fereastră nu i-ar fi atras nicio clipă atenţia. Admirând-o îndelung pe furiş, Shimamura uitase de prezenţa ei adevărată, răpit cum era de puterea magică a nălucirilor lui. Astfel că, în timpul conversaţiei ei serioase şi însufleţite cu şeful de haltă, Shimamura o privise cu interesul pe care îl ai pentru un personaj de roman. Când ajunseră la halta de semnalizare, fereastra era complet întunecată. Peisajul mişcător se stinsese şi lăsase oglinda golită de farmec. Chipul lui Yoko se răsfrângea acum desluşit, şi lui Shimamura i se păru că descoperă îndărătul gesturilor ei afectuoase un fel de răceală. Treptat, fereastra se aburi din nou şi el n-o mai sterse. O jumătate de oră mai târziu, Yoko şi bărbatul coborâră, neaşteptat, la aceeaşi staţie cu Shimamura, şi el întoarse capul încurcat, ca şi cum lucrul acesta l-ar fi privit în mod direct. Izbit de frigul tăios de pe peron, se ruşină de indiscreţia lui de adineauri, aşa că trecu pe lângă locomotivă fără să mai arunce o privire spre ei. Bărbatul se pregătea să coboare sprijinindu-se pe umerii lui Yoko, când îi opri un impiegat de mişcare cu mâna ridicată. Marfarul lung care apăru în clipa următoare din întuneric ascunse apoi privirilor lui Shimamura siluetele celor doi. Servitorul de la han, ieşit la gară în întâmpinarea oaspeţilor, era încotoşmănat ca un pompier la incendiu; avea căciula trasă peste urechi şi în picioare, cizme înalte de cauciuc. În sala de aşteptare stătea o femeie îmbrăcată într-un mantou albastru-închis, cu gluga ridicată. Se uita nemişcată pe fereastră, spre şinele de tren. Fiindcă ieşise din trenul încălzit, Shimamura nu simţea încă frigul de-afară. Venea pentru prima oară iarna în ţinutul zăpezilor, aşa că îl uimi îmbrăcămintea oamenilor de prin partea locului. — E chiar atât de frig de vă înfofoliţi cu toţii aşa? — Deh, ne pregătim şi noi pentru iarnă. După o ninsoare ca asta, când se-ndreaptă vremea, se lasă gerul, mai ales seara. O să dea îngheţul la noapte. — Chiar aşa? Shimamura aruncă o privire spre ţurţurii lucitori care atârnau de streşini, înainte de a se urca în maşină alături de servitorul hanului. Înconjurate de albeaţa zăpezii, acoperişurile scunde, înaintând în stradă, păreau şi mai povârnite. Tăcut, satul întreg dădea impresia că s-a retras din faţa zăpezilor, chircit şi cufundat în sine. — Adevărat, e frig de-a binelea. O simţi cum pui mâna pe ceva. — Anul trecut temperatura a coborât sub douăzeci de grade. — A nins mult? — Am avut zăpadă până pe la şapte-opt shaku[1] înălţime. S-a întâmplat să ajungă şi la doisprezece şi chiar treisprezece. — Asta ne aşteaptă deci şi anul ăsta. — Cam aşa e pe la noi. Până acum a căzut zăpadă numai de un shaku şi s-a mai şi topit din ea. — S-a şi topit? — Cât despre nămeţii cei mari, nu ştiu când or veni în iarna asta. Era la începutul lui decembrie. Shimamura avusese nasul înfundat; apoi răceala i se urcase până în creştetul capului, iar acum îi curgea nasul de-a binelea, ca eliberat dintr-odată, spălându-l parcă de orice impuritate. — Mai e pe-aici fata care locuia la profesoara de shamisen[2]? — Este, este. N-aţi văzut-o la gară? Era într-un palton albastru-închis. — A, ea era? Aş vrea s-o chem mai târziu la mine. — Chiar în seara asta? — Da, chiar în seara asta. — Spunea că se duce la gară să-l aştepte pe fiul profesoarei, care a venit cu ultimul tren de azi. Aşadar, bolnavul îngrijit de Yoko, pe care Shimamura îl privise în oglindă, era chiar fiul proprietăresei la care locuia ea, femeia pentru care se afla aici. Shimamura avu o tresărire, apoi întâmplarea nu i se mai păru atât de deosebită şi se miră chiar că nu-l tulbură mai mult coincidenţa. Ce legătură era oare între femeia de care degetul lui îşi amintea atât de bine şi fata în ochii căreia se aprinsese pentru o clipă luminiţa de dincolo de fereastră? Câte se întâmplaseră oare între ele şi câte aveau să se mai petreacă încă? Întrebările se înghesuiau în mintea lui Shimamura. Poate pentru că nu-şi revenise încă din mirajul oglinzii în care se răsfrângea peisajul de seară, se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliştilor din oglindă şi fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare.   Sezonul de schi nu începuse încă şi hanul, înconjurat de izvoarele calde, avea oaspeţi puţini. Shimamura ieşi din baia fierbinte şi, mergând spre camera lui, avu senzaţia că hanul întreg e adormit. În coridorul de lemn întunecat de vreme, paşii lui făceau să zăngănească uşor geamurile uşilor. La capătul îndepărtat al culoarului, lângă ghişeul de primire, se vedea, dreaptă, o siluetă de femeie. Poala chimonoului ei, desfăcută în evantai, se aşternea grea şi rigidă pe podeaua de lemn vechi, întunecat şi lustruit. Intrase deci între timp în rândul gheişelor? Shimamura avu o tresărire văzându-i chimonoul cu trenă. Femeia nu făcu nicio mişcare. Nu înaintă spre el. De departe, silueta ei împietrită părea chiar foarte încordată. Continuă să tacă chiar şi după ce Shimamura ajunse grăbit lângă ea. Atunci faţa i se crispă într-un zâmbet care, sub stratul gros de pudră, aducea mai mult cu o schimonoseală. Fără o vorbă, porniră amândoi spre camera lui. Se întâmplaseră multe între ei, atunci, demult. Iar el nu i-a trimis nicio scrisoare în tot acest răstimp, n-a venit s-o vadă, ba nici chiar cărţile despre dans pe care i le promisese atunci nu i le-a trimis. Ce-şi putea ea închipui decât că a izgonit-o cu uşurinţă din amintire? Ar fi fost momentul să încerce o scuză, măcar acum, cât de târziu. Totuşi, mergând alături de ea, fără să-i vadă faţa, înţelese că nu era în femeia aceasta nici urmă de reproş; dimpotrivă, venea spre el un fel de chemare duioasă, răspândită de tot trupul ei. Atunci ştiu că orice cuvânt al lui ar fi sunat fals şi ridicol şi, fără să se mai împotrivească, se lăsă învăluit de tulburarea molatică şi ameţitoare care plutea în jurul ei. Ajunşi lângă scară, Shimamura ridică până-n dreptul ochilor ei pumnul stâng cu arătătorul întins: — Uite, el te ţine minte si-acum. — Adevărat? Fata îi luă degetul şi, fără să-i dea drumul, urcă scările în urma lui, lăsându-se parcă târâtă în sus. În odaie, lângă kotatsu[3], dădu drumul mâinii şi se făcu deodată roşie ca para focului, până la ceafa. Încurcată, dădu să se agaţe din nou de degetul lui şi îngăimă: — Îşi mai aduce aminte de mine? — Celălalt, de la mâna stângă. Shimamura îşi trase dreapta dintre palmele ei, o vârî sub kotatsu la căldură şi-i întinse pumnul stâng. Faţa ei se destinse îndată. — Acuma ştiu. Cu un zâmbet mic, îi deschise pumnul şi, îngândurată, îşi lipi obrajii de palma bărbatului. — E adevărat că mă mai ţine minte? — Dar e un frig aici! Până şi părul parcă ţi-a îngheţat! — La Tokyo n-a nins până acum? — Ştii, mi-ai spus multe atunci şi n-ai avut dreptate. Dacă era cum ziceai tu, cine ar mai fi bătut atâta cale până aici pe frigul ăsta, la sfârşit de an?   „Atunci…” Asta fusese într-o primăvară, la vremea când trece primejdia avalanşelor şi încep plimbările pe munţii înecaţi în frunziş proaspăt. La han, crenguţele tinere de akebi fuseseră luate de pe mese. Shimamura, care la Tokyo ducea un trai leneş şi inactiv, venise să regăsească aici contactul pierdut cu natura şi cu sine însuşi, făcând plimbări lungi de unul singur prin împrejurimi. Astfel, după şapte zile de peregrinări prin munţi, coborâse într-o seară la hanul cu izvoare calde. Atunci îi venise ideea să cheme o gheişă. Dar în sat tocmai se inaugura un drum nou şi pentru sărbătorire transformaseră în săli de banchet până şi magazia cu gogoşi de viermi de mătase din mica sală de teatru a satului. Cele vreo duzină de gheişe de prin partea locului nu făceau faţă la un banchet atât de mare, astfel încât fusese chemată în ajutor o fată care locuia la profesoara de shamisen şi care mai luase parte la câteva asemenea petreceri, retrăgându-se însă totdeauna după două sau trei dansuri. Slujnica de la han care îi povestise lui Shimamura toate acestea adăugă că nu va putea să găsească în seara aceea o gheişă liberă; dar poate că fata aceea, care trebuia să se fi întors de la banchet, n-ar avea nimic împotrivă să vină. Îi mai explică apoi că fata nu e tocmai o gheişă – de fapt, nu era nici măcar o viitoare gheişă, deşi era uneori chemată la petreceri mai mari să danseze pentru oaspeţi atunci când celelalte nu aveau chef s-o facă, fiind astfel de mare ajutor. Pe de altă parte, nu prea venea când era vorba de un singur oaspete. Cu toate acestea, nu putea fi socotită o simplă diletantă. Iată ce îi spusese slujnica. Caraghioasă poveste, gândise Shimamura fără să-i dea prea multă importanţă. Totuşi, când, o oră mai târziu, fata îşi făcu apariţia în odaia lui, condusă de slujnică, bărbatul se ridică uimit. Fata o reţinu de mânecă pe slujnică atunci când aceasta dădu să plece. Pe Shimamura îl izbise din prima clipă neobişnuita, extraordinara ei curăţenie. Îşi închipui că era curată şi proaspătă până şi în gropiţele de sub degetele picioarelor. Poate era numai o exagerare, o iluzie a ochilor lui impresionaţi de strălucirea acelui început de vară. Fata era îmbrăcată ca o gheişă, deşi nu purta trenă. Chimonoul de vară, dintr-o tesătură uşoară, era încins cu un obi[4] nepotrivit de scump şi preţios, ceea ce îi dădea un aer oarecum trist. Începură să vorbească despre munţii dimprejur, şi atunci slujnica se retrase. Fata nu cunoştea nici măcar numele piscurilor care se zăreau din sat. Shimamura comandase sake, dar n-avea chef să bea. Atunci începu ea să-i povestească, neaşteptat de sincer, viaţa ei. Se născuse în „ţara zăpezilor”, ajunsese la Tokyo şi găsise un protector care s-o răscumpere din ucenicia de gheişă şi s-o dea la o profesoară de dansuri japoneze clasice (fiindcă îşi dorise dintotdeauna să înveţe dansul). Protectorul murise după un an şi jumătate. Mai departe fata nu voia să povestească, deşi viaţa ei începuse cu adevărat după aceea. Spunea că are optsprezece ani şi, dacă era adevărat, faptul că părea de douăzeci şi unu era liniştitor pentru Shimamura. Când veni vorba despre teatrul kabuki, fata ştia mai multe decât el despre stilurile actorilor şi despre viaţa lor particulară. Parcă aştepta demult un partener de discuţii ca el. Transportată de propriile ei cuvinte, vorbea cu un fel de dăruire molatică, în care Shimamura văzu un ecou al lumii de plăceri din cartierele cu gheişe din Tokyo. Părea să ştie multe şi despre firea bărbaţilor. Shimamura găsea în ea o înclinaţie înnăscută pentru profesia de gheişă. Pe de altă parte, el, care trăise o săptămână de izolare şi singurătate, se lăsă năpădit de căldura omenească pe care o împrăştia fata şi simţi un fel de prietenie pentru ea. Lăsă să se reverse asupra ei o parte din entuziasmul pe care-l treziseră în el muntele şi singurătatea prelungită. În ziua următoare, fata îşi depuse lucrurile de baie în pragul odăii lui şi intră să mai stea puţin de vorbă. Dar Shimamura nu-i dădu timp să îngenuncheze după cuviinţă pe rogojină, ci o rugă îndată să cheme o gheişă pentru el. — Eu, să vă chem o gheişă? — Sper că ai înţeles ce vreau să spun. — Asta e nemaipomenit. Nici în vis nu mi-ar fi trecut prin gând că mi-aţi putea cere tocmai mie aşa ceva. Se îndreptă repede spre fereastra glisantă şi privi lung la munţii din depărtări, în timp ce în obraji i se urca roşeaţa. — Nu sunt pe-aici asemenea femei. — Asta nu-mi prea vine să cred. — Dar e adevărul adevărat! Se răsuci cu o mişcare bruscă spre el şi se aşeză pe pervaz. — Nimeni nu poate sili o gheişă să facă aşa ceva. Fiecare e liberă să hotărască singură. Şi, în ceea ce-l priveşte pe patronul hanului, el nu se amestecă în lucrurile astea. Vă spun că e adevărat! Puteţi întreba pe oricine. De altfel, n-aveţi decât să încercaţi singur. — Dar eu aş vrea s-o chemi dumneata. — De ce tocmai eu? — Pentru că ţin la dumneata. Şi fiindcă nu vreau să-ţi pierd prietenia, n-am de gând să mă ating de dumneata. — Din prietenie, deci… Păru o clipă amuzată, apoi indignarea reveni: — Asta-i bună! Să mi se ceară mie asemenea servicii! — Dar nu văd nimic deosebit în asta. Am strâns prea multă energie aici, la munte. Nu mi-e capul limpede. Aşa că nu mi-e uşor să stau cu dumneata la taifas aşa, în linişte.   [1] Shaku – măsură de lungime de 0,3 m. [2] Instrument tradiţional japonez, cu trei coarde. [3] Vas pentru jăratic, susţinut de un schelet de lemn, acoperit cu o pătură [4] Brâu cu care se încinge chimonoul.

Ce nu știi nu-ți poate face rău, dar ea știe și trebuie să uite ceea ce știe. E secret secret secret. Trebuie să se prefacă a nu ști și a nu a fi știut niciodată, altminteri acest lucru îi va face rău. În casa de acolo sălășluiește secretul și tot ce vrea ea e să nu știe. Stă la fereastră. Nu se simte nici măcar o adiere de vânt care să miște perdelele albe, și afară iarba s-a uscat sub ultimele raze de soare. E vară, și pe amurgite, iar ea încă nu e în pat. Are aproape opt ani și e prea devreme pentru culcare. Toți fac câte ceva altundeva și nimeni nu se uită la ea. Umbrele copacilor sunt negre pe pajiște și trandafirii târzii au margini aurii. Un petic de apă argintie sclipește printre frunzele de salcie plângătoare. Acela e lacul. Lebede înoată pe lac, și ea ar putea să meargă jos la apă să privească păsările albe. Nu ar ști nimeni și ce nu știi nu-ți poate face rău. Trebuie să plece, să evadeze, dincolo de covorul țesut cu flori și copaci strâmbi, și apoi ușa se deschide și ea se află pe coridor, și acolo e mereu întuneric, chiar și când afară strălucește soarele, și o liniște densă cuprinde tot spațiul și se întinde pe scări în jos, și ea coboară de pe o treaptă pe cealaltă în vârful picioarelor, ca să nu o deranjeze. Picturile de pe pereți se holbează la ea când trece pe lângă ele. Naturi moarte și peisaje revarsă culori ciudate și propria lumină în tăcere, iar portretele strigă după ea, și ea nu le aude. Podeaua de marmură din hol e ca o tablă de șah cu alb și negru, și ea are grijă să sară peste pătratele negre pentru că, dacă nu o faci, cu siguranță are să se întâmple ceva rău și poate că tocmai a atins un pătrat negru în drum spre grădină, dar asta nu ar conta, nu-i așa? Apoi ajunge pe iarbă și aerul e blând, și ea fuge cât de repede poate pe scările terasei în jos, și peste pajiște, și pe lângă toate florile, și printre garduri vii înalte tunse în formă de conuri și sfere și spirale, până când ajunge la grădina sălbatică, unde plantele îi ating ușor fusta, și ea fuge și fuge până acolo, unde sunt întotdeauna lebedele, dar ele au plecat. Au plutit spre țărmul îndepărtat. Le vede. Nu se află prea departe, așa că începe să meargă. Ceva îi atrage privirea. E în stufăriș și e ca o pată neagră în apă și, când ajunge puțin mai aproape, arată ca un cearșaf sau o bucată de pânză, și plante acvatice și crengi gri-verzui de salcie cu frunze ca niște degete slabe acoperă o parte din ea. De-ar putea ajunge mai aproape de locul unde apa întâlnește malul, ar putea să întindă mâna să o tragă și să vadă ce e. Apa e rece pe mâna ei și e ceva care arată ca un picior împins afară de sub material. Oare ar putea fi cineva care înoată? Nimeni nu înoată fără să se miște. Deodată se face frig peste tot în jurul ei și ce nu știe nu-i va face rău, dar ea știe că asta e greșit. Asta e rău. Ar trebui să fugă să aducă pe cineva, dar nu-și poate opri mâna să se întindă spre pânza întunecată care stă întinsă pe suprafața lacului. Trage de această pânză, și ceva greu vine înspre ea, și timpul se dilată atât de mult, încât momentul se prelungește la nesfârșit și o față cu ochi sticloși deschiși și piele palidă verzuie, și părul complet desfăcut și întinzându-se ca o buruiană îngrozitoare ce crește întinzându-se într-o formă neregulată și plutește pe apa argintie și intră și iese din gura deschisă, și ea simte cum începe să strige, dar nu iese niciun sunet, și se întoarce și fuge înapoi spre casă. Trebuie să vină cineva. Trebuie să ajute cineva, și ea fuge să-i cheme, să-i aducă, și strigă, și nimeni nu o aude. Degete ude scufundate se ridică din lac și se întind peste iarbă și în sus în casă, pentru a o atinge, și ea le va simți mereu, chiar și când va fi foarte bătrână, și ea cunoaște degetele și cunoaște fiecare cută a pânzei îmbibate de apă și ochii care nu văd șiroind de apă argintie și părul desfăcut. Acum le știe pe toate și nu poate înceta niciodată, niciodată să le cunoască.   Miercuri, 21 august 2002   „Am alergie la mama”, se gândea Rilla. Se lăsă pe spate în cadă, închise ochii, bucurându-se de spuma cu aromă de vanilie și de apa fierbinte. Se întâmpla de absolut fiecare dată. Șarpele se întorsese. Ea îl simțea cum se descolăcea de acolo de unde sălășluia, atât de adânc în capul ei, încât în majoritatea timpului uita că era acolo. Un șarpe alb, așa și-l imagina ea, răsucindu-se și desfășurându-se și înfășurându-se cumva în jurul diferitelor părți ale creierului ei, pentru a-i cauza singurele dureri de cap pe care le avusese vreodată. Cefalee datorată stărilor de tensiune, fusese de părere doctorul, când Rilla pomenise odată despre problemă, dar bineînțeles că nu îi mărturisise ce anume îi provoca durerea. Ea știa exact. Era Leonora, mama ei, și nu doar ea. „Am alergie la tot pachetul, își spunea ea; Willow Court, Gwen, întregul sistem. De fiecare dată când trebuie să merg în vizită în acel loc e la fel: șarpele alb își strânge buclele solzoase ale trupului în jurul capului meu și îmi simt totodată inima bătând ciudat.” Zâmbi. De obicei, după doar câteva ore în prezența mamei ei, Rilla își revenea suficient pentru a funcționa într-un mod mai mult sau mai puțin normal, dar nu era chip să scape: perspectiva vizitei Leonorei o umplea de ceva ce se apropia de groază. Oare de ce se temea? Se uită împrejur în baie, refugiul ei, vizuina ei. Era încăperea pe care o iubea cel mai mult din lumea întreagă. Mica ei casă („Ce inteligent din partea ta, scumpo, să găsești o căsuță atât de încântătoare! Și încă în Chelsea!” spusese Leonora pe vremea aceea) era, în funcție de punctul fiecăruia de vedere, fie, în mod trist, una care necesita o redecorare totală, fie culmea șicului boem. Rilla însăși era de părere că ea și casa ei se potriveau bine. „Am trecut de floarea vârstei, se gândea adesea, dar încă mai avem farmec, oh da!” Cel puțin reușise să își cumpere o casă a ei, ceea ce era mai mult decât se putea spune despre Gwen, sora ei mai mare, care nu locuise niciodată altundeva decât la Willow Court, sub privirea scrutătoare a Leonorei. Rilla nu putea înțelege nici în ruptul capului cum supraviețuia sora ei. Părea destul de fericită, dar la Gwen nu se știa niciodată cu adevărat. Poate că ani de zile murise de dorul de a pleca de acolo și nu spusese niciun cuvânt. Martiriul implicat ar fi fost tipic, dar după toate probabilitățile, Gwen se obișnuise cu propria captivitate. Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce alegeau ea și soțul ei să își petreacă zilele în Wiltshire, ar fi murmurat fără îndoială ceva despre ce privilegiu era să aibă grijă de picturile bunicului lor Ethan Walsh („Colecția Walsh”, așa o numea ea) și alte chestii la fel de plicticoase. Nu ar fi menționat că îngrijirea permanentă a Leonorei și devotamentul ei de o viață față de casă și proprietate făcuseră să fie cel mai firesc lucru din lume ca ea să moștenească Willow Court după moartea Leonorei. Ei bine, Gwen n-avea decât. Rilla ar fi considerat obligația de a sta acolo pentru totdeauna ca un fel de sentință, dar era conștientă că majoritatea oamenilor nu împărtășeau părerea ei. „Majoritatea oamenilor, se gândea ea, înseamnă sora și mama mea. De ce să îmi pese de ceea ce cred ele? Am patruzeci și opt de ani, iar baia mea e treaba mea și a nimănui altcuiva.” Se uită la lumânările de pe polița lungă de lângă oglindă. Erau o jumătate de duzină și ea le aprindea de fiecare dată când făcea baie, seara sau dimineața. Micile sfeșnice simple care le susțineau erau din sticlă mată: albastru și roz, și unul de un alb sidefiu care îi plăcea Rillei cel mai mult dintre toate. Nimeni nu vedea rostul, și cum ar putea ea explica vreodată tresăltarea din inima ei, când se uita fix la flăcările pâlpâitoare, sau cum o încântau formele de ceară colorată ce creșteau în incrustații stranii pe sfeșnice, și cum aroma lor discretă îi vorbea despre tihnă și frumusețe și despre toate felurile de consolare. Și plantele. Era o junglă deasupra chiuvetei și pe pervazul ferestrei, și vegetația (cu aproape fiecare frunză de o nuanță diferită, unele albăstrui, unele cu tente de galben sau maro, unele vărgate, altele striate, sau pătate, sau cu picățele) forma o grădină pentru ea, și pe deasupra una care necesita puțină atenție, pentru că ea o lăsa intenționat să crească în neștire, delectându-se cu ramurile și cârceii care se revărsau peste marginile ghivecelor lor și se târau pe jos peste plăcile de gresie, atingând marginea căzii. Gwen fusese prima care văzuse baia după ce fusese renovată, și nu trebuise să spună niciun cuvânt. „Eu sunt de vină, se gândi Rilla. Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine dacă îmi amintesc totul, după ani și ani, atât de clar.” După ce se holbase la cadă și la chiuvetă în tăcere, se întorsese și spusese: — Ești sigură că nu e un pic prea mult? Rilla era pe atunci îndrăgostită la nebunie de Jon, pe cale de a se căsători cu el, și tot ce făcea era exuberant, vesel, plin de pasiune. Jon Frederick era un star de muzică pop, și, cu toate că el nu fusese niciodată, nici chiar în culmea faimei lui, chiar în vârf, ei formaseră unul dintre cuplurile strălucitoare de tineri din Londra acelor timpuri. Ea tocmai jucase într-un film, Creaturi nocturne, care era o prostioară, dar cel puțin fusese bine plătită și, impulsionată de către Jon, îl însărcinase pe artistul Curtis Manstrum să picteze cada și chiuveta. El era renumit pentru fântânile lui și perfectase o tehnică de acoperire a chiuvetelor cu decorații foarte colorate, care puteau rezista ani la rând. Făcuse o operă splendidă pe cada Rillei, așa încât cineva de la o revistă venise să o fotografieze și, pentru o vreme, fusese subiectul de discuție al Londrei – subiectul, în orice caz, al acelor oameni din Londra care aveau obiceiul să vorbească despre asemenea lucruri. — De ce? îi răspunsese Rilla lui Gwen, și pentru prima dată văzuse totul prin ochii surorii ei: albastru și verde și roz în vârtejuri inspirate din Matisse, care te amețeau doar uitându-te le ele, acoperind fiecare centimetru de porțelan, luându-ți ochii cu strălucirea lor șuierătoare. — Păi… ezitase Gwen. „Nu-și găsește cuvintele potrivite, se gândise Rilla. E nepoata unui artist celebru și cu toate astea nu are idee. Este înconjurată zilnic de toate picturile alea și nu se poate gândi la niciun blestemat de lucru inteligent de spus.” În final, și doar pentru că fusese întrebată în mod direct, Gwen murmurase: — Culorile sunt cam puternice, nu-i așa? Și toate desenele alea mie mi se par un pic deplasate. Mult peste normal. Nu fi așa de mâhnită, Rilla! Tu ai întrebat. Și nu eu am să fac baie aici, nu-i așa? — Nu, așa e, zisese Rilla. Am văzut ce ai făcut tu în baia ta de lângă dormitor. Cât vezi cu ochii, roz piersică; chiuvetă piersică, vană piersică și prosoape piersică însemnate cu El și Ea, împăturite cu grijă pe suportul de prosoape încălzit. — Nu-i nevoie să fii obraznică, obiectase Gwen. Rilla își înghițise un „Du-te naibii” care îi veni în minte și se grăbise să-i arate drumul afară, pentru ca gusturile delicate ale surorii ei să nu mai fie jignite. Până în ziua de azi își amintea cum cuvintele lui Gwen o făcuseră să simtă că procedase greșit, prea țipător, era una care atrăgea atenția asupra sa. Dezaprobată. Deci, de ce continua să facă vizite? De ce nu se distanța de toată treaba asta afurisită? Dragostea, ca de obicei, era răspunsul. Împletită printre toate celelalte sentimente care o cuprindeau de fiecare dată când se gândea la familia ei, încurcată, ferecată atât de puternic, încât încercarea de a o separa, ar fi distrus-o complet, așa era dragostea pe care o simțea pentru mama și sora ei. Nu avea încotro. Toată vorbăria aia cu „sângele apă nu se face” nu era, așa se părea, nimic altceva decât adevărul. Era ca și cum Leonora și Gwen ar fi fost părți din ea, părți pe care le găsea dificile și iritante de cele mai multe ori, și totuși părți din structură. Totodată, erau unele lucruri pe care și le amintea din copilărie, care încă mai străluceau, în definitiv, și asemenea amintiri nu le dai la o parte în grabă. Le ții ca pe un fel de talisman care să te păzească împotriva celorlalți, a lucrurilor la care nu suporți să te gândești. Rilla se ridică în capul oaselor și își stoarse un burete de apă pe umăr. „Și ele mă iubesc, se gândi, chiar dacă nu sunt de acord cu mine, Gwen și mama. Chiar dacă nu sunt chiar genul de persoană cu care și-ar împărți timpul, dacă nu aș fi ruda lor de sânge, și ele au probabil nevoie de mine în viața lor.” Se întrebă dacă Gwen își mai amintea sau nu un incident în baie, de când erau ele mici. Rilla nu uitase. Își luase într-o zi cariocile și desenase peste tot pe pereții albi. Nu era un accident. Își amintea cum se gândise: „pereții vor fi mai frumoși cu pești peste tot”, și se dusese și luase cariocile din camera copiilor și le dusese în baie, întinzându-le într-o parte, lângă chiuvetă, și apoi se apucase să traseze contururi drăguțe de pești și să le coloreze cu grijă cu nuanțele ei cele mai bune de turcoaz, purpuriu și portocaliu. Arătau frumos. Cât de fericită avea să fie mama ei când avea să îi vadă înotând acolo, de-a curmezișul peretelui! Rilla avea doar șapte ani și nu putea ajunge foarte sus, chiar dacă stătea pe scaun, dar erau o sumedenie de pești, și mai adăugase și niște alge, altminteri n-ar fi fost marea potrivită. Când terminase, o chemase pe Gwen să vină să vadă. Gwen se albise toată. Culoarea îi dispăruse din obraji, apoi se întorsese din nou, devenind toată roșie și rumenă, de parcă s-ar fi rușinat. — Se va supăra, Rilla. Ai stricat tot peretele. — Nu, nu l-am stricat, răsese Rilla. L-am făcut frumos. Uită-te la pești! Nu-ți place? — E oribil și am să-i spun lui mami. O s-o pățești așa de rău. O să vezi tu. Rilla ieși din cadă și găsi unul dintre prosoapele moi enorme, care o acopereau din cap până-n picioare. Zâmbi. „Și chiar am pățit-o”, se gândi. Nicio cină în seara aceea, și apoi nicio vizită la circ, și privitul de la fereastră, în timp ce Gwen se ducea cu mama cu mașina să vadă clovnii și elefanții. Ce am mai plâns și am suspinat și am implorat, dar mama era neînduplecată. „Trebuie să înveți, Rilla dragă”, spusese, „înainte de a te năpusti să strici ceva și pentru că nu te-ai gândit cum trebuie.” Chiar și după tot acest timp, nedreptatea o rodea. Atât de des fuseseră prost înțelese lucrurile pe care ea le întreprinsese ca să-i facă pe plac Leonorei. Rilla se întreba uneori dacă baia ei superdecorată nu era, după toți acești ani, un mod de a se împotrivi tuturor celor care au considerat că peștii ei copilărești și algele marine nu au făcut nimic altceva decât să strice un perete frumos și curat. „A te năpusti” erau cuvintele care răneau cu adevărat, acelea care se strecuraseră sub piele și rămăseseră acolo mai mult de patruzeci de ani. „A te năpusti” încă atrăgea după sine resentimente. Rilla se îndreptă spre dormitor. Ivan era treaz, fredonând fals, în timp ce se uita în ziar. Ea trebuia să se pregătească. Voia să ajungă la Willow Court cât de devreme posibil și categoric înainte de cină. Stând în fața măsuței de toaletă, Rilla se uită cu atenție în oglinda triplă și văzu mult prea multe imagini reflectate ale iubitului ei, întins, deja complet îmbrăcat, pe patul din spatele ei. Ea nu putea să se decidă ce era mai deprimant – să îl privească pe el sau să contemple epava în care ea se transformase deodată. Acolo în baie era ușor să simuleze că mai era încă acea creatură splendidă cu piele catifelată din fotografie, care o sfida de după sticlele îngrămădite de parfum. „Ce prostie, se gândi, să mă simt legată de un film de acum peste douăzeci de ani. Trebuie să fiu masochistă. Părul ăla, unduindu-se pe o pernă împodobită cu dantelă, și umerii ăia perfecți în cămășuța de noapte „de satin… nu-i de mirare că monstrul, sau orice o fi fost în Creaturile nopții, era tentat.” Inelele pe care le purta în fotografie încă mai erau pe undeva, argint împodobit cu montură de pietrele lunii și opaluri. I se permisese să le păstreze, printr-o minune. Vag, Rilla se gândi dacă ar merita să întoarcă apartamentul cu susu-n jos, ca să le găsească. Probabil că nu. Jumătate de fotografie era cu trandafiri albi, revărsându-se de pe pat și aproape afară din ramă, ca o avalanșă. David, regizorul, irosise atât de mult timp, stivuindu-i, aranjând carpeta de blană peste picioarele ei și având grijă ca ea să se lase pe spate pe așternut exact în unghiul potrivit. „Ar trebui să o iau de aici, se gândi. E ridicol să o țin acolo ca un memento. Poate aș putea să o acopăr complet cu o eșarfă sau ceva.” Se privi și oftă. Zâmbi. Asta era o greșeală. Puteau oare toate ridurile astea și cearcănele și pielea moale a gâtului și a bărbiei să fi apărut peste noapte? „Am doar patruzeci și opt de ani, se gândi. Legea lui Murphy, asta era. Uită-te la Gwen, cu doi ani mai mare și toată lapte și trandafiri, niciodată cu mai mult de o pată de pudră și un strat subțire de ruj la ocazii speciale. Nu există nicio dreptate afurisită pe lume! „Auzea vocea mamei ei spunând, așa cum o făcea întotdeauna: „Frumusețea nu are nimic de-a face cu asta, Cyrilla dragă. Sora ta e o persoană, iar tu ești alta, și mie îmi sunteți amândouă dragi”. Leonora era singura persoană de pe lume căreia îi era îngăduit să folosească numele cu adevărat prea stupid cu care o împovărase pe fiica ei cea mică la naștere. Sora ei trebuia să se mulțumească doar cu Gwendolen. Nu era strălucit, dar cel puțin oamenii auziseră de el. Când Rilla mersese prima dată la școală, toți o întrebaseră: „Cyrilla e un nume de familie?” Dar de-abia își puteau înăbuși râsul ori de câte ori era rostit, așa că ea îl scurtă foarte repede, și așa scurt rămăsese de cele mai multe ori. Desigur, dacă ar fi trăit tatăl ei, el ar fi putut încerca din răsputeri să sugereze ceva mai inteligent, dar Rilla era dispusă să parieze că mama ei ar fi ieșit învingătoare, așa cum făcea de obicei. Peter Simmonds, tatăl Rillei, murise într-un accident de mașină cu șase luni înainte de a se naște ea. Rilla știa că era destul de irațional, dar ea se simțise întotdeauna vag răspunzătoare, de parcă ea ar fi fost de vină pentru accidentul care, după spusele Leonorei, fusese rezultatul indirect al faptului că îi spusese lui Peter că era din nou însărcinată. Subiectul nu era unul pe care Rilla să îl fi discutat cu Leonora, dar atât ea, cât și Gwen crescuseră cu povești despre relația care existase între părinții lor. În toate privințele, dragostea asta era ca dintr-un basm: ieșită din comun, neschimbătoare și cu mult mai profundă decât pasiunile oarecum obișnuite, trăite de alți oameni. Desigur că Leonorei îi trebuiră câțiva ani să își revină după moartea soțului ei. Rilla avea impresia că își amintea casa liniștită și pe mama. Ei în negru, plânsă, la masa de dimineață, dar nu știa dacă liniștea și tristețea din capul ei erau cu adevărat amintiri sau doar povești care i se spuseseră mai târziu de către Leonora și pe care și le imagina ea. Fotografii cu tatăl ei, un bărbat înalt, arătând oarecum milităros, cu păr roșcat și privire severă, se găseau în albume la care de-abia se uita cineva vreodată în zilele astea. — De ce te uiți așa urât, Rilla, iubito? veniră sunetele leneșe ale lui Ivan, parțial răgușite de la țigările din seara trecută, dar mai ales dintr-o afectare bine exersată. — Nimic, zise Rilla, doar că va fi nevoie de enorm de multe palme pentru a restaura ceva asemănător cu fața mea. Își păstră vocea slabă, pentru ca Ivan să nu îi cunoască adevăratele sentimente. Nu avea deloc intenția să încerce să explice teama din inima ei legată de perspectiva zilelor care urmau. — Ești frumoasă, iubita mea, zise Ivan. Ești o frumusețe crepusculară. — Și tu mănânci rahat, zise Rilla, aplicându-și mai mult fond de ten decât ar fi recomandat Monsieur (sau poate Madame) Lancome, pe obraji și frunte, și având grijă să se întindă perfect pe gât și pe linia bărbiei. Ăsta era un lucru care se putea spune despre lucratul (sau, în cazul Rillei, cel mai adesea nelucratul) în industria filmului și în teatru. Chiar te învăța totul despre posibilitățile, farmecul, puterea transformatoare a machiajului. Toată lumea era ocupată cu construirea de euri, de măști despre care credeau că i-ar putea interesa pe ceilalți. Ivan, bunăoară, semăna remarcabil cu un vampir și exploata asta la maximum. Era străin, era înalt și slab, avea o grămadă de dinți și o piele foarte palidă și ochi pe care el însuși îi descria drept „hipnotici”. Se apucase de o decorare gen Hammer Horror în apartamentul său, pe care Rilla încerca să îl evite pe cât putea, reușind să facă în așa fel încât să ajungă mereu aici în cele din urmă. Zâmbi din nou spre propria imagine din oglindă. Casa ei nu era tocmai Căminul Ideal, dar chiar dacă era la fel de încărcată ca a lui Ivan, era totodată confortabilă și nu exista nimic gotic în ea. — Acum ești fericită, zise el. Îți amintești de aseară. — Nu te măguli, scumpule! zise Rilla tăios, dar regretă instantaneu. Nu era cel mai bun iubit din lume, dar era mai bun decât nimic. Îmi pare rău, Ivan. Sunt un pachet de nervi din cauza întoarcerii în casa mamei. N-am ce face. — Zâmbești, continuă Ivan, în timp ce eu plâng? Ce am să mă fac fără tine? Cum am să suport asta? Cum am să trăiesc? — Oh, maturizează-te, dragule, sincer! Sunt doar câteva zile. Nu trebuie să fii melodramatic. — Nu mă iubești! Nu ai putea vorbi așa dacă ai simți ceva pentru mine. Ea nu putea să-l contrazică. Nu îl iubea, bineînțeles că nu, dar se mira că el își dăduse seama de asta. Rilla credea că se poartă rezonabil de afectuos și era întotdeauna deschisă când venea vorba de o partidă de sex, dar inima ei, ei bine, acela era teritoriu străin și fusese ani de zile în afara zonei permise. Era dificil uneori să potrivească felul în care era acum cu acela de pe vremea lui Hugh Kenworthy, prima ei iubire. Treceau luni de zile și Hugh pur și simplu nu se gândea deloc la ea, dar când își amintea de acea perioadă (șaisprezece ani, simțind totul cu atâta pasiune, încât părea că nu mai exista pentru ea bariera pielii, simțea un fel de revărsare care o inunda, un amestec din acea dorință veche care o făcea să-i fie greu să își recapete răsuflarea, și vestigii ale furiei pe care o resimțea pentru Leonora și pentru ceea ce făcuse. Rilla reveni în prezent. — Nu are nimic de-a face cu iubirea, explică ea cu răbdare. Ți-am spus totul despre asta. Mama împlinește șaptezeci și cinci de ani, iar petrecerea e strict o afacere de familie, altminteri bineînțeles că te-aș lua. Doar știi asta. Rilla își contură gura cu o culoare numită trandafir sepia și adăugă luciu de buze, crezând că nu poți sclipi și străluci prea mult. Avea o părere foarte proastă despre culori mate și bej și toată filosofia mai-puțin-e-mai-mult. Torturi cu cremă, vin roșu și mâncare de ere’ veți cu supliment de lipie, la asta râvnea ea. Nu fusese prea sinceră în legătură cu afacerea de familie. Partenerii, soții, prietenii, prietenele erau cu toții invitați, dar Rilla nu se gândise niciun moment să îl ia pe Ivan. Știa exact cum ar reacționa mama ei văzându-l. Ar fi, o, atât de politicoasă și ar zâmbi cu zâmbetul care o făcea pe Mona Lisa să arate categoric mai deschisă, comparativ cu ea, și ar spune ceva de genul: „Bun venit la Willow Court, domnule Posnikov”, dar ochii ei verzui ar măsura cu privirea unghiile ușor neîngrijite, și nările ei s-ar dilata aproape imperceptibil, și ochii ei ar înlătura toate prefăcătoriile și ar descoperi cine știe ce adevăruri îngrozitoare despre sărmanul Ivan. Iar el, fără ca măcar să-i fie adresat un cuvânt, ar înțelege, ca să folosesc încă o expresie de-a Leonorei, că nu e „unul dintre noi”. — Acuma chiar ridică-te, Ivan, te rog, zise Rilla. Trebuie să decid ce să iau. Chiar vreau să ajung la Willow Court cât de curând posibil. Începu să arunce haine din dulap pe pat. De ce aproape tot ce avea era fie mătăsos, fie de satin sau cu pene sau mărgele, sau cumva ca un costum dintr-un spectacol? Ori de câte ori mergea în vizită la Willow Court, simțea nevoia să găsească o deghizare, un costum care să nu o facă pe Leonora să strâmbe instantaneu din nas. De ce nu reușea să poarte fuste simple și bluze apretate? Probabil că ar vărsa ceva pe ele, dacă într-adevăr le-ar purta. — Aleg eu pentru tine, se oferi Ivan. Știu de ce ai nevoie. Doar sunt designer vestimentar, nu? — OK, zise Rilla. Imaginează-ți că mă îmbraci pentru o piesă în trei acte montată într-o casă de țară. Ferestre franțuzești, băuturi pe terasă. Știi, genul ăsta de chestii. Se deplasă spre scaunul de lângă fereastră și oftă. — E imposibil să-ți iasă mai rău decât mie. Cu o grijă surprinzătoare, Ivan ridică pe rând câte o haină și le puse pe majoritatea deoparte, oftând ușor deznădăjduit. În cele din urmă spuse: — Cred că asta va fi suficient, nu? Rilla se uită peste ceea ce alesese și observă că da, într-adevăr, șifonul verde s-ar putea potrivi bine pentru o petrecere de vară, că fusta țigănească bordo probabil că ar da bine cu bluza albă de in, că pantalonii negri și câteva tricouri de jerseu mătăsos ar putea să nu fie prea hidoase pentru plimbări matinale în grădină. Ivan adăugă câteva eșarfe foarte fine („Georgina von Etzdorf…” murmură respectuos în timp ce le puse cu grijă pe pernă) și apoi trecu la alegerea unui colier dintre cele atârnate pe un colț al oglinzii de la toaletă. — Asta, cred, zise el, alegând un șir lung de perle, evident false. N-am mai văzut niciodată așa ceva – perle care nu sunt rotunde! Scoase un sunet care era cel mai apropiat de un râs pe care și-l permitea. — Da, îmi plac foarte mult, zise Rilla. Sunt din America. Perle pătrate! Ajung. Închise ochii și îl lăsă pe Ivan să scotocească prin cutia ei cu cercei. Ce conta, sincer, dacă stăteai bine să te gândești? Indiferent cum era îmbrăcată, toată vizita avea să fie cumplită. Singurul lucru la care încerca în fiecare minut din viață să nu se gândească, să îl împingă în cel mai întunecat, cel mai secret colț al inimii, era cunoscut tuturor celor care veneau. Dacă aveau să vorbească despre asta? Cum avea ea să suporte? Rilla închise ochii și inspiră adânc, ca să se calmeze. Willow Court. Atâtea fantome, atâta durere, și mama ei, Leonora Simmonds, monarh asupra a tot ce cuprindeai cu privirea, în special picturile. „O, Doamne, se gândi Rilla. Ce am făcut să merităm acele picturi în familia noastră?”   Rilla lăsă sunetul vocii lui Billie Holiday să umple mașina: tristă și catifelată și încărcată de durere. Dulce, dar cu o bordură de întuneric de jur-împrejur, ca o graniță. Din când în când fredona odată cu ea, umplându-și spațiile din cap cu sunetul propriei voci. Știa că peisajul se desfășura în fața geamului, dar ea nici măcar nu aruncă o privire. Îl văzuse de mult prea multe ori, în drumul ei de întoarcere la Willow Court. Gwen va umbla de colo-colo dintr-o cameră într-alta, se gândea, controlând dacă toți aveau prosoapele potrivite. Va fi avut grijă ca picturile să fie proaspăt șterse de praf. Și eu voi sta în Camera Albastră, unde mă pune mama întotdeauna pentru că dă spre spate. Fără priveliștea lacului. Rilla tremura, în ciuda căldurii. Nu mai fusese acolo de ani de zile, dar în cele mai rele vise, ea încă mai vedea apa sclipind cu un fel de fluorescență. „Nu, gândește-te la Gwen! Așa ești în siguranță.” Gwen cea ordonată și organizată, care purta pantaloni bine croiți din material bun, care costă o mică avere, dar cu toate astea, arătau ca niște pantaloni comuni. Și cămășile ei erau cele mai bune, și Rilla știa sigur că fiecare costase o groază de bani, dar ce sens avea, dacă culorile erau atât de discrete? Roz discret, albastru spălăcit și nuanța favorită a minimalismului, crem, care nu făceau nimic pentru Gwen, măcar de-ar fi știut. Nu că sora ei nu ar fi fost atrăgătoare. Era. Avea înfățișarea unei fete tinere, și nu a unei fete tinere dolofane. Părul ei negru încărunțise în genul de sare-și-piper elegant, pentru care alții plăteau o avere la salon, și pielea ei era ca fildeșul. Rilla tânjea să o facă roșu de Burgundia și turcoaz și auriu, dar Gwen nici nu voia să audă de asta. Poate că tot ceea ce sărmanul ei cumnat căutase când alergase după alte femei, în timpul anilor de început ai căsniciei lor, era puțină culoare. Rilla simți o împunsătură de rușine pentru simplul fapt că avusese un asemenea gând, dar asta nu excludea această posibilitate. James Rivera, care începuse probabil viața drept Jaime, fusese alesul surorii ei. Era frumos și elegant și doar suficient de spaniol pentru a avea un nume exotic de familie, dar fusese educat în țara aceasta, deci nu era chiar foarte ciudat. „Ce-ar fi dacă…” era un joc prostesc, în cel mai fericit caz, dar Rilla se întrebase uneori, oarecum aiurea, ce s-ar fi întâmplat dacă Hugh Kenworthy nu i-ar fi ocupat în acele zile toate gândurile și în stare de somn. Oare s-ar fi oprit privirea lui James asupra ei? Oare ea ar fi vrut asta? Nu se mai gândea la asta mai deloc, dar în vremurile trecute, una dintre temele principale de bârfă în familie, ori de câte ori se adunau doi sau trei departe de Willow Court, era: „oare știe Gwen?” Aproape din ziua în care se măritase sora ei, Rilla știuse că James îi era infidel. Era mereu „la Londra” sau „plecat peste noapte”, și mai era și ocazia despre care Rilla nu vorbise niciodată cu nimeni, când ea îl văzuse pe el și pe – cum o chema? Milly? Molly? Așa ceva – una dintre fetele tinere angajate să ajute la creșterea copiilor, arătând îmbujorată și zburlită, ieșind din foișorul din grădină de mână cu James. Și el văzuse că ea îi văzuse. Milly sau Molly nu mai rămăsese prea mult în serviciul lor după asta. „Gwen trebuie să știe, se gândi Rilla. Nu se poate să nu știe. Ce tipic pentru ea, să nu spună nimic.” Nu era genul ei să pună în pericol echilibrul familiei. Stoicismul ei părea să fi fost răsplătit. În ziua de azi, James părea a fi o minune de om, deși îi plăcea cam prea mult alcoolul, și Rilla observase adesea încruntarea îngrijorată a surorii ei și buzele țuguiate când soțul ei se servea cu încă un pahar. Ordine, de asta era Gwen interesată. Ordine și Colecția Walsh. Slavă Domnului că Leonora o avea cel puțin pe una dintre fete care să continue după ce ea nu avea să mai fie. Să fii înțepenit în acel căsoi enorm, înconjurat de mai multe tablouri fantomatice decât îți puteai imagina, asta era ideea Rillei despre iad. Și apoi ajunse la Willow Court. Porțile de fier forjat erau larg deschise. Frunzele stejarilor stacojii care mărgineau aleea spre casă erau încă verzi. Rilla își simți brusc gura uscată. Încetini mult mașina. Știa că Leonora și Gwen se vor fi uitat pe fereastră după ea și aveau să o aștepte pe scările din față, și, bineînțeles, erau acolo, ca niște siluete dintr-un tablou. Le văzu de la o depărtare destul de mare: Leonora, dreaptă și calmă, stând o treaptă mai sus decât Gwen. Rilla opri mașina și coborî cât de elegant putu, conștientă de privirea mamei asupra ei. Se grăbi pe scări în sus să o sărute pe sora ei. — Scumpo, zise și își aruncă brațele în jurul lui Gwen, brusc cuprinsă de afecțiune. Poate ar trebui să facă mai mult efort să o întâlnească pe Gwen singură. Poate ar trebui să o invite la Londra? — Ce super că te văd! Am ajuns devreme, nu-i așa? N-a fost trafic mai deloc, destul de surprinzător. Urcă la nivelul următor să o îmbrățișeze pe mama ei. — Rilla! Leonora zâmbi, dar rămase destul de nemișcată când fiica ei cea mică o sărută. „Pudră, mirosind a zahăr pudră, se gândi Rilla, și piele fină, și undeva în inima ei, ceva care nu vrea să cedeze, să se relaxeze. Ceva înghețat.” — Mamă, arăți minunat! Ca de obicei. Și era adevărat. Pielea Leonorei nu era ridată mai deloc, și ochii ei – verzi strălucitori, așa păreau. Cât despre structura oaselor, ei bine, după cum îi spunea mereu Ivan, nu exista nicio bază mai bună pentru frumusețe decât oase bune. Rilla știa că indiferent ce oase ar fi avut, erau cam prea bine acoperite și aștepta ca mama ei să facă vreo aluzie la câte kilograme pusese pe ea de ultima dată când o văzuse, dar nu, Leonora spuse doar: Și tu arăți minunat, Rilla scumpă. A trecut atâta vreme de când nu te-am văzut. Mi-a fost dor de tine, așa că sunt foarte încântată că ai sosit puțin mai devreme. Leonora se opri și o scrută pe fiica ei mai atent. — Și chiar arăți puțin obosită. Nu-i nimic. Poți să te odihnești cât și cum vrei, acum că ești aici. Rilla de-abia se abținu să spună: Slabe speranțe! Leonora chiar o iubea, constată ea cu un junghi de vinovăție cunoscut, pe care îl simțea ori de câte ori trebuia să își amintească acest lucru. Numai că îi era greu să-și exprime afecțiunea într-un mod firesc, asta era tot. Rilla bălmăji ceva despre a-și lua gențile din portbagaj și a le duce sus. — Tu stai în Camera Albastră, iubito, zise Leonora. Știu că te simți confortabil acolo. Gwen te va ajuta să te instalezi și apoi vei avea timp berechet să te schimbi pentru cină. Eu mă voi ocupa de scrisori în seră, dar să vii jos când ești gata. Mi-e dor să stăm la taclale, dacă nu ești prea obosită după un drum așa de lung. Zâmbi spre Rilla, apoi se întoarse și intră, mergând așa ca întotdeauna – încet și ca și când lumea s-ar uita la ea. Ceea ce, reflectă Rilla, chiar se întâmpla foarte des. Merse la portbagajul mașinii cu Gwen. Scoaseră împreună bagajele și intrară în casă, ducând fiecare câte o geantă. Niște cabluri încâlcite șerpuiau pe gresia alb cu negru din hol. — Deci sunt deja aici, nu-i așa? Oamenii de la televiziune? întrebă Rilla în timp ce o urma pe Gwen pe scări în sus. — Sean Everard, el e regizorul, vine mâine, zise Gwen, întorcând capul ca să vorbească peste umăr, dar restul echipei e aici. Fac ceea ce numesc „stabilirea cadrelor”. Sunt într-adevăr foarte buni. În cea mai mare parte a timpului de-abia ne dăm seama că sunt aici. Locuiesc jos la Fox and Goose și iau și toate mesele acolo. Aproape că dădu nas în nas cu un bărbat ghemuit pe coridor, cu o cameră de filmat pe umăr. — O, Doamne, Ken! exclamă Gwen. Nu te-am observat acolo. Și-mi pare foarte rău, dar credeam că s-a înțeles că partea asta a coridorului e în afara zonei permise. Am discutat despre toate astea cu Sean și sunt sigură că ți-am spus și ție. — Scuze, scuze, spuse Ken. Căutam dormitorul doamnei Simmonds. E acolo un tablou cu niște lebede, mi se pare… — O! Gwen se relaxă puțin. Era evident pentru Rilla că dacă Leonora își dăduse acordul ca el să vină aici sus, atunci era altceva. E în regulă atunci. Doar că se află pe celălalt coridor. Ai luat-o la dreapta în loc de stânga la capătul scărilor. Se mai întâmplă. — Așa e! zise Ken și se îndepărtă. Rilla observă că erau în fața fostei camere a copiilor. — Casa de păpuși e tot acolo, nu-i așa? întrebă ea. — O, da. Dar mama susține cu fermitate că nu au voie să filmeze asta. Înaintă cu pași mari de-a lungul coridorului spre Camera Albastră, cu Rilla imediat în urma ei. Nu se schimbase de la ultima ei vizită, doar că Gwen pusese trandafiri de culoarea pielii într-o vază, pe masa de lângă fereastră. — Ce trandafiri Buff Beauty minunați, Gwennie, îți mulțumesc foarte mult! Gwen roși la auzul poreclei copilăroase. — Ție-ți plac ăia care înfloresc toată vara, știu… murmură și puse jos bagajul pe care îl cărase. Se întoarse să plece, dădu să spună ceva de genul „Ne vedem mai târziu”, dar Rilla o întrerupse. — Mă duc să arunc o privire. La casa de păpuși. Hai cu mine, Gwen, haide! Sigur e timp? Nu ai nimic de făcut exact acum, în minutul ăsta, nu-i așa? Gwen ezită, apoi spuse: — O, atunci, bine. Dar numai un moment.