Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Leonard’s of Great Neck Nu sunt eu sora cea drăguţă. Şi nu sunt nici cea deşteaptă. Sunt cea hazlie. De fapt, mi se spune aşa de atâta timp, de atâţia ani, încât toată viaţa am crezut că e vorba despre un singur cuvânt: Ceahazlie. Dacă ar fi să mor, şi pe cuvântul meu că nu mi-aş dori una ca asta, dar dacă ar trebui să aleg un loc pentru aşa ceva, aş vrea să mor chiar aici, în toaleta femeilor de la Leonard’s of Great Neck. Oglinzile. Arăt suplaţional[1], chiar şi în 3D. Nu sunt savantă, dar e ceva cu înclinarea oglinzilor astea în mărime naturală, cu strălucirea tejghelelor albastre din marmură şi strălucirea aurie a candelabrelor bogat ornamentate, care îmi creează o iluzie optică, transformându-mi imaginea într-un beţişor roz pal, lung şi zvelt, de amestecat cocktailuri. Pentru mine, este a opta petrecere de nuntă (a treia la care am avut îndatoriri oficiale) la Leonard’s La Dolce Vita, numele oficial al salonului de nunţi din Long Island, preferat de familie. Toţi cei pe care îi cunosc, sau cel puţin toate rudele mele, s-au căsătorit aici. Eu şi surorile mele ne-am făcut debutul în 1984 ca domnişoare de onoare la nunta verişoarei noastre, Mary Theresa, care a avut la masa mirelui şi miresei mai mulţi cavaleri şi însoţitoare decât toţi invitaţii de la celelalte mese. O fi fost nunta verişoarei un schimb de jurăminte sacre dintre un bărbat şi o femeie, dar a fost şi un spectacol pe cinste, cu costume, coregrafie şi lumini speciale, care au făcut-o pe mireasă să arate ca o stea, pe ginere – băiatul cu recuzita. Mary T. se consideră italo-americană de spiţă regală, aşa că i-a adus pe Cavalerii lui Columb să străjuiască intrarea în Sala Veneţiană a Stelelor Strălucitoare. Cavalerii erau magnifici în smochingurile lor, cu eşarfe roşii, mantii negre şi tricornuri cu pene de marabu. M-am aşezat la locul meu în cortegiu, în spatele celorlalte fete, în timp ce orchestra cânta Nobody Does It Better, dar m-am întors s-o iau la fugă atunci când cavalerii şi-au ridicat săbiile, încrucişându-le deasupra noastră. Mătuşa Feen m-a prins şi mi-a tras un ghiont. Am închis ochii, am strâns buchetul şi am luat-o la fugă pe sub lamele scânteietoare, ca şi când aş fi încercat să scap nevătămată din locul acela. În ziua aceea, cu toată teama mea de obiecte ascuţite şi zăngănitoare, m-am îndrăgostit de Leonard’s. A fost prima mea ceremonie italienească la care participasem. Eram nerăbdătoare să cresc şi să le imit pe mama şi pe prietenele ei îmbrăcate de sus până jos în paiete, care beau Harvey Wallbangers din pahare mari de cristal. Când aveam nouă ani mi se părea că Leonard’s are stil. Nu conta că, văzut de pe aleea din Northern Boulevard, localul arăta ca un cazino alb din stuc de pe Riviera Franceză în drum spre Long Island. Pentru mine, Leonard’s era o Casă a Încântării. Experienţa La Dolce Vita începe când ajungi la intrare. Aleea circulară largă pentru maşini este o replică după Pemberley, al lui Jane Austen, şi seamănă şi cu intrarea de la Neiman Marcus, lângă mallul din Short Hills. Asta e chestia cu Leonard’s: de oriunde l-ai privi, îţi aminteşte de locuri elegante pe unde ai mai fost. Ferestrele mari, pe două niveluri, te duc cu gândul la clădirea Metropolitan Opera, în timp ce fântâna ornamentală seamănă perfect cu Fontana di Trevi. Aproape ai crede că eşti în mijlocul Romei până când îţi dai seama că, de fapt, apa care cade acoperă zgomotul circulaţiei de pe I-495. Grădina este o minune a artei peisagistice, cu dreptunghiuri lungi de merişor tuns, mărginită de şiruri scunde de tisă, garduri vii de lemn câinesc tăiate în forme ovale şi arbori de ienibahar în formă de conuri răsucite precum îngheţata. Tufişurile tunse cu măiestrie în formă de animale sunt aşezate pe straturi de pietre de râu lucioase, un preambul potrivit pentru sculpturile de gheaţă care tronează în restaurantul cu fructe de mare din interior. Luminile exterioare îţi aduc aminte de localurile de striptease din Las Vegas, dar sunt mult mai stilate, becurile ascunse dând locului o lumină care clipeşte difuz. Uşa de la intrare este flancată de arbuşti modelaţi în formă de semilună. Sub ei, tufişuri joase, rotunjite slujesc ca fundal pentru păsări ale paradisului, care răsar din tufişuri ca nişte umbreluţe de cocktail. În timp, prind un moment să-mi trag sufletul în toaleta pentru femei, orchestra cântă Burning Down the House. Pentru prima dată de când a început nunta surorii mele, Jaclyn, sunt singură, şi îmi place. A fost o zi lungă. Simt în ceafă încordarea întregii familii. Când o să mă mărit o să fug în secret direct la primărie pentru că oasele mele nu mai pot suporta presiunea unei alte nunţi extravagante, marca Roncalli. O să pierd crevetele în sos de bere şi pateul, dar o să supravieţuiesc. În lunile în care am pregătit această nuntă, aproape că m-am căptuşit cu un ulcer, iar acum, desfăşurarea ei îmi provoacă o zbatere a ochiului stâng pe care n-am putut s-o alin decât ţinând pe el o suzetă rece, subtilizată de la bebeluşul verişoarei mele, Kitty Calzetti, după ceremonia religioasă. În ciuda agitaţiei, este o zi minunată, fiindcă sunt fericită pentru sora mea cea mică, pe care îmi amintesc cum o ţineam în braţe în ziua în care s-a născut, ca pe un trandafir de porţelan Capodimonte. Îmi privesc în oglindă poşeta de seară Martini acoperită cu paiete (un dar al miresei de la petrecerea dinaintea nunţii) şi-mi spun: „Aş vrea să-i mulţumesc lui Kleinfeld din Brooklyn, care a făcut-o praf pe Vera Wang în ceea ce priveşte perfecţiunea rochiilor fără umeri. Şi aş vrea să-i mai mulţumesc lui Spanx, geniul corsetelor, care a transformat silueta mea în formă de pară într-una de placă de surf.“ Mă apropii de oglindă şi îmi verific dantura. Nu există nuntă italienească fără aperitive cu scoici presărate cu fire de pătrunjel, şi ştiţi unde rămân astea. Machiajul meu profesional făcut (la jumătate de preţ) de cumnata celei mai bune prietene a miresei, Nancy DeNoia, este cu adevărat rezistent. M-a fardat cam pe la opt dimineaţa, dar arăt impecabil, chiar şi acum, la ora cinei. „Datorită pudrei Banane de la LeClerc“, spunea sora mea mai mare, Tess. Şi ştia ce spunea: tenul ei a fost afectat de două naşteri. Avem şi fotografiile ca dovadă. Azi-dimineaţă, surorile mele, mama şi cu mine, drăgălaşe (aproape) fecioare, stăteam aliniate una lângă alta, pe scaune pliante, în faţa Oglinzii Mamei din Epoca de Aur a Hollywoodului, în dormitorul casei din Forest Hills, construită în stil Tudor. — Uită-te la noi, a spus mama, înălţându-şi bărbia ca o ţestoasă. Parcă am fi surori. — Chiar suntem surori, i-am amintit în timp ce mă uitam în oglindă la adevăratele mele surori. Mama a părut afectată… iar tu… tu eşti o mamă adolescentă. — Să nu exagerăm! Mama mea de şaizeci şi unu de ani, botezată Michelina după tatăl ei, Michael (toată lumea îi spune mamei „Mike“), cu faţa în formă de inimă, cu ochi căprui depărtaţi, cu buze pline şi strălucitoare de culoarea teracotei, se privea cu mândrie în oglindă. Era singura femeie din câte cunoşteam, care ajungea complet fardată la machior. Cu excepţia unicului meu frate mai mare, Alfred (Pastila Contraceptivă), şi a tatei (căruia i se spunea Olandezul), noi, surorile Roncalli, suntem ca un club exclusiv feminin, permanent deschis. Suntem cele mai bune prietene şi ne împărtăşim totul, cu două excepţii: nu vorbim niciodată despre vieţile noastre sexuale şi despre conturile din bancă. Suntem legate de tradiţii, de secrete şi de fierul de călcat al mamei. Legătura a fost cimentată atunci când eram mici. Mama organiza ieşiri „între noi, fetele“; ne-a târât la retrospectiva Nettie Rosenstein[2] de la Institutul American de Modă sau la primul nostru spectacol pe Broadway, ’night, Mother. Când ne împingea către ieşirea din teatru mama ne spunea „Cine credea că, la final, o să se sinucidă?“, îngrijorată că ne speriase pe viaţă. Priveam lumea din sală prin elegantul binoclu de operă al mamei. În fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului, ne ducea la Palm Court de la hotel Plaza, unde ne oferea ceaiul de vacanţă. După ce ne umflam de fursecuri acoperite cu frişcă sau cu gem de zmeură, ne fotografiam – bineînţeles împreună cu mama – în costumaţia adecvată ocaziei, sub portretul lui Eloise[3]. Atunci când Rosalie Signorelli Ciardullo a început să vândă pudră minerală şi farduri din camionetă, ghiciţi pe cine a înrolat mama ca modele ambulante? Pe Tess (ten uscat), pe mine (gras) şi pe Jaclyn (sensibil). Mama a făcut reclamă la produse pentru femei cu vârsta cuprinsă între treizeci şi treizeci şi nouă de ani, fără să-i pese că pe atunci avea cincizeci şi trei de ani. — Toţi marii artişti încep cu o pânză goală, a decretat Nancy DeNoia în timp ce îmi aplica pe frunte fond de ten de culoarea cerealelor Cheerios. Eram gata să-i spun: „Oricine foloseşte cuvântul «artist» probabil că nu este“, dar de ce să o contrazic pe femeia care avea puterea să te transforme pentru eveniment în Cher cu ajutorul uneltelor din mâna ei? N-am mai zis nimic în timp ce ea mă atingea uşor cu buretele pe obraji. — Mai mascăm nasul ăsta mare… a spus Nancy, exalând un miros de mentă în timp ce îmi aplica mici lovituri intenţionate la rădăcina nasului. Le simţeam exact ca pe apăsarea fermă pe care sora Mary Joseph de la unitatea MASH de la Holy Agony o exercita asupra unei pungi cu gheaţă atunci când am fost lovită de o bâtă de baseball la ora de sport, în clasa a şaptea. Asta ca să ştiţi, sora Mary J. a spus că în viaţa ei nu văzuse atâta sânge curgând din capul unui om, şi ştia ce spune, pentru că văzuse destule ca soră în Vietnam. Nancy Enervanta[4] s-a tras înapoi şi mi-a studiat faţa, ca un arhitect. — Nasul s-a dus. Acum pot să trec mai departe la remedieri. Am închis ochii, prefăcându-mă că meditez, astfel încât Nancy să înţeleagă aluzia şi să pună capăt comentariilor despre trăsăturile mele urâte. A ales o pensulă mică, a băgat-o în apă rece şi a răsucit-o într-un pătrăţel cu ceva maron-albăstrui înăuntru. Am simţit o mâncărime pe sprâncene în timp ce îmi vopsea perii minusculi. Am crescut cu Madonna, iar atunci când ea s-a pensat, m-am pensat şi eu. Acum plătesc pentru asta.   [1] Joc de cuvinte din lb. engl.: slimsational, de la slabă şi senzaţională (n.tr.) [2] Nettie Rosenstein (1890-1980), cunoscută creatoare de modă din New York (n.red.) [3] Protagonista unei serii de cărţi pentru copii, în vârstă de şase ani, care a locuit într-un apartament din hotelul Plaza împreună cu bona, câinele şi ţestoasa ei (n.red.) [4] De Annoying, în engl.; to annoy = a enerva (n.tr.)

PARTEA I Sfârşitul Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în paharul mic de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de-a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s-a părut că e conştientă. În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi-a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i-a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus-o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă. Elspeth şi-a întors faţa spre uşă. Ar fi vrut să strige „Robert”, dar dintr-odată şi-a simţit gâtul astupat. Era ca şi cum sufletul ei încerca să iasă din trup pe calea esofagului. Încercă să tuşească, să-i dea drumul, dar nu reuşi decât să bolborosească. Mă înec. Mă înec într-un pat… A simţit o apăsare intensă, după care a început să plutească; durerea dispăruse şi se uita în jos, din tavan, la trupul ei plăpând şi distrus. Robert stătea în uşă. Ceaiul îi frigea mâna, aşa că a pus paharul pe noptiera de lângă pat. Zorile începuseră să schimbe umbrele din încăpere din negru ca tăciunele într-un cenuşiu incert; altfel, totul părea să fie ca înainte. Închise uşa. Îşi dădu jos ochelarii rotunzi cu rame subţiri şi pantofii. Se urcă în pat, atent să n-o deranjeze pe Elspeth, şi se cuibări lângă ea. De săptămâni, ea avea o febră mistuitoare, dar acum temperatura ei se apropiase de normal. Robert îşi simţea pielea uşor încălzită acolo unde o atingea pe a ei. Elspeth ajunsese pe tărâmul obiectelor neînsufleţite şi-şi pierdea propria căldură. El îşi apăsă faţa în ceafa lui Elspeth şi respiră profund. Elspeth îl privea din tavan. Cât de familiar îi fusese, iar acum cât de străin părea. Vedea, dar nu putea să simtă, cum mâinile lui lungi îi apăsau talia – tot ceea ce ţinea de el era alungit, faţa toată, cu maxilarul de jos şi buza de sus neobişnuit de mare; avea un nas uşor coroiat şi ochi cufundaţi în orbite; părul lui castaniu se revărsase peste perna ei. Tenul i se făcuse palid de la şederea prea îndelungată în lumina de spital. Părea atât de nenorocit, de firav, şi totodată imens, cum şedea încovrigat în jurul trupului ei minuscul şi vlăguit; Elspeth îşi aminti de o fotografie pe care o văzuse cu mult timp în urmă în National Geographic, cu o mamă care-şi strângea în braţe copilul mort de foame. Cămaşa albă a lui Robert se şifonase; ciorapii aveau găuri în dreptul degetelor mari. Toate regretele, vinile şi dorurile din viaţa ei o năpădiră. „Nu”, îşi zise ea, „n-am să plec.” Dar ea plecase deja şi, într-o clipită, se afla altundeva, nimicnicie împrăştiată. Infirmiera i-a găsit după o jumătate de oră. A privit în tăcere la imaginea tânărului înalt, ghemuit în jurul femeii de vârstă mijlocie, plăpândă şi moartă. Apoi a plecat după brancardieri. Afară, Londra se trezea. Robert stătea culcat cu ochii închişi, ascultând zgomotul traficului de pe şosea, al paşilor de pe coridor. Ştia că în curând va trebui să deschidă ochii, să dea drumul trupului lui Elspeth, să se ridice în capul oaselor, apoi în picioare, să vorbească. Curând, va veni viitorul, fără Elspeth. Îşi ţinu ochii închişi, inhalându-i mireasma tot mai slabă, şi aşteptă. Ultima scrisoare Scrisorile soseau la fiecare două săptămâni. Nu veneau acasă. În fiecare joi, la două săptămâni, Edwina Noblin Poole mergea cu maşina zece kilometri până la oficiul poştal din Highland Park, la două oraşe depărtare de locuinţa ei din Lake Forest. Avea acolo o căsuţă poştală, una mică. În ea nu găsea niciodată mai mult de o scrisoare. De obicei, lua scrisoarea şi se ducea la Starbucks, unde o citea în timp ce bea un venti decofeinizat cu lapte de soia. Stătea într-un colţ, cu spatele la perete. Uneori, când se grăbea, Edie citea scrisoarea în maşină. După ce o citea, se ducea cu maşina în parcarea din spatele chioşcului de hotdog de pe 2nd Street, parca aproape de lada de gunoi şi dădea foc scrisorii. „De ce ţii o brichetă în torpedou?”, a întrebat-o Jack, soţul ei. „M-am plictisit de tricotat, aşa că m-am apucat de incendiat”, i-a replicat Edie. El s-a lăsat păgubaş. Jack ştia câteva lucruri despre scrisori, deoarece plătise un avocat să-i urmărească nevasta. Detectivul nu-i raportase nicio întâlnire, convorbire telefonică sau e-mail; absolut nicio activitate suspectă, în afara scrisorilor. Detectivul nu-i spusese de faptul că Edie căpătase obiceiul să se uite ţintă la el în timp ce ardea scrisorile, după care împrăştia cenuşa pe asfalt, tasând-o cu talpa pantofului. La un moment dat, i-a adresat salutul nazist. Începuse să-i fie teamă s-o urmărească. Edwina Poole avea ceva care-l tulbura pe detectiv; nu semăna deloc cu ceilalţi subiecţi ai lui. Jack insistase asupra faptului că nu aduna dovezi pentru un divorţ. „Vreau doar să ştiu ce face”, a precizat el. „Ceva e… diferit.” De obicei, Edie îl ignora pe detectiv. Nu i-a spus nimic lui Jack. S-a împăcat cu ideea, ştiind că individul ăla supraponderal, cu faţa lucioasă, n-avea cum să-i afle taina. Ultima scrisoare a sosit la începutul lui decembrie. Edie a luat-o de la oficiul poştal şi s-a dus cu maşina la plaja din Lake Forest. A parcat în cel mai depărtat loc de şosea. Era o zi foarte rece, cu un vânt tăios. Nu era nici pic de zăpadă pe nisip. Lacul Michigan avea o culoare maronie; vălurelele se spărgeau de muchiile stâncilor. Toate pietrele fuseseră atent aranjate pentru prevenirea eroziunii; plaja semăna cu un decor de teatru. Singura maşină din parcarea pustie era Honda Accord a lui Edie. A lăsat motorul pornit. Detectivul a avut o ezitare, apoi a oftat şi a tras maşina într-un loc situat la capătul opus al parcării. Edie i-a aruncat o privire. Chiar trebuie să am martori la treaba asta? O vreme, a stat şi a privit lacul. Aş putea să-i dau foc fără s-o citesc. Se gândea la cum ar fi arătat viaţa ei dacă ar fi rămas la Londra; ar fi putut să-l lase pe Jack să se întoarcă în America fără ea. Un dor aprig de geamăna ei o copleşi, aşa că scoase plicul din poşetă, îşi strecură degetul sub partea răsfrântă şi desfăcu scrisoarea.

 Sibila de Agustina Luis CONSIDERATĂ ÎNCĂ DE LA APAriţie, în 1954, un miracol, Sibila Agustinei Bessa Luis reprezintă nu numai deplina consacrare a autoarei, ci şi un moment de răscruce în literatura portugheză contemporană. Romanul primise în 1953, încă în manuscris, Premiul Delfini Guimarăes, acordat în unanimitate de un juriu prestigios din care făceau parte: Vitorino Nemeşio, Bran- quinho da Fonseca, Tomâs de Figueiredo şi Alvaro Lins. La publicare, în anul următor, Sibila este încununată cu o a doua distincţie literară: Premiul Ega de Queiros. Zece ani mai târziu, Eduardo Lourengo scria: „Fără a dori să împrumutăm rolul prea puţin confortabil al Ca- sandrei, presupunem că viitorii istorici ai literaturii noastre contemporane vor alege extraordinarul an 1953 ca piatră de hotar între două epoci culturale şi literare. La temelia acestei pietre de hotar, cu litere la fel de vii ca şi acum zece ani, străluceşte încă un nume enigmatic, desăvârşit de potrivit pentru ceea ce numeşte: Sibila. Dar lumea romanescă a Agustinei Bessa Luis, prin simpla ei apariţie, a deplasat centrul atenţiei literare. Are prea puţină importanţă faptul că epidermice curente îşi continuă cursul, cu mai mult sau mai puţin noroc. Este o literatură riouă cea pe care Sibila o inaugurează la noia Coloquio – Artes e Letras, nr. 26/1963). Într-adevăr, atât În Sibila cât şi în operele ulterioare, Agustina Bessa Luis nu s-a lăsat influenţată de mode sau tendinţe autohtone ori străine, nu a cedat teoriilor literare sau experimentelor imediate – într-o epocă dominată de neorealism şi de existenţialism de sursă fran- ce-u, de literatură freudistă creată cu precădere de scriitorii grupaţi în jurul revistei „Presenqau sau de resurecţia suprarealismului –, ci şi-a durat opera bazându-se pe valorile intrinseci ale creativităţii sale excepţionale, precum şi pe filonul clasic al literaturii veacului trecut, reprezentată în special de cele două mari modele ale naraţiunii lusitane: Cămilo Castelo Brânco şi Ega de Queiros. „Mai ales în ceea ce priveşte romanul, remarcă Âlvaro Manuel Machado, Agustina Bessa Luis rezolvă, mai bine decât oricare romancier portughez al secolului nostru, vechea şi facila opoziţie Camilo-Ega, adică roman naţional versus roman universal, opera ei romanescă devenind, în acelaşi timp, cea mai adine înrădăcinată în cultura portugheză, generic vorbind, şi eve mat cultural universală dintre toate. Orice mare creator trebuie să fie concomite7it un gânditor. Adică, în sinteză, trebuie să pună în chestiune cultura sa regândind cultura universală. Or, Agustina o face, după părerea mea, mai plenar decât oricare alt prozator portughez al secolului nostru. A (Âlvaro Manuel Machado – Agustina Bessa Luis – Vida e Obra, Areddia, Lisboa, 1979, p. 25). Operă de deplină maturitate creatoare, Sibila nu s-a ivit pe neaşteptate, ca şi cum nimic din ceea ce scrisese până atunci autoarea nu ar fi pregătit-o sau anunţat-c. Sibila este mai curând o continuare firească a primelor sale trei cărţi – a pletoricei „lumi închise “revelate de Mundo Fechado, a excesului de vitalitate care copleşeşte condiţia umană din Os Super-Homens şi a complexităţii fragmentare exprimate cu rigoare simbolistă în Contoş Impopulares. Astfel, raportat la volumele anterioare, romanul ne apare ca „un fel de catharsis stilistic, o carte-summa către care converg toate potenţiali- tăţile scrisului Agustinei Bessa Luisa (Âlvaro Manuel Machado – op. Cât., p. 37). În aceeaşi măsură, adăugăm noi, Sibila, este o carte profetică, care sintetizează tendinţele ulterioare ale scrisului său, o carte-cheie, indispensabilă pentru înţelegerea edificiului monumental care este opera scriitoarei portugheze. Începând cu Sibila, Agustina (familiaritate prin care portughezii îşi omagiază, ele fapt, valorile naţionale) iniţiază crearea unui univers romanesc propriu, laborios construit, cu o viziune extrem de personală asupra mediului cultural şi social portughez, încercând să dezvăluie succesivele straturi cognoscibile ale existenţei umane în temporalitate. Or, această pasiune pentru abisurile fiin- ţei devine la autoare pasiunea pentru scris, reflectatg. De uimitoarea vastitate a operei. Simplificând desigur, Sibila nu este altceva decât descrierea unei vieţi văzută ca portret. Întreaga carte se centrează pe figura Quinei (Joaquina Augusta), modestă proprietăreasă de ţară în nordul Portugaliei. Referinţele circumstanţiale (timp istoric, politică, elemente de civilizaţie) sunt relativ rare şi întâmplătoare pentru că, de fapt, Sibila reprezintă o transpunere a câmpului de conştiinţă a protagonistei, cu limitele şi mărcile sal-2 particulare. Pentru Quina (numele are în portugheză cono- taţii simbolice – aş quinas sunt cele cinci scuturi heraldice de pe stema Portugaliei), pământul „nu era un glob uşor turtit la poli, ci spaţiul limitat în care trăiau şi comunicau unii cu alţii, prietenii şi cunoscuţii ei “. Naraţiunea progresează aşadar în funcţie de mobilitatea privirii Quinei, respectându-se doar în aparenţă suita cronologică, căci neaşteptate salturi temporale vin să zdruncine sentimentul liniştitor al unui timp derulat linear. Acţiunile polarizează sau se aglomerează concentric, «nlumi închise “care pentru moment se deschid şi se întrepătrund», urmând traiectele sinuoase ale unor analogii subiective. Cu toate acestea, nu Quina este cea care vorbeşte în roman. La prima vedere, naratorul Sibilei pare a fi Germa (Germana), nepoata Quinei. Numele ei (germana înseamnă în portugheză vară primară) nu trebuie considerat o subliniere tautologică a unei înrudiri efective, ci revelarea unei profunde înrudiri spirituale, precum şi a unei relaţii „parazitare “între cele două personaje: Germa există numai în măsura în care poate interpreta „glasul sibilei sale “. Ea este artistul, „produsul cel mai gratuit al naturii. Cel care se poate defini ca o inutilitate imediată”, iar momentul aparent al declanşării actului de resuscitare a memoriei este întâlnirea, după mulţi ani, în. Casa din Vessada – casa Quinei – cu Bernardo Sanches, şi el un ultim descendent al aceleiaşi familii, odinioară vitală şi originală. Cu Bernardo Sanches, burghezul dandy şi snob, comunicarea nu este posibilă. Astfel, reconstituirea vieţii Quinei —’ întreaga carte – are loc în spaţiul abisal al unei secunde de tăcere între cei doi inter- */ Locutori. Ar părea, aşadar, că Germa este un personaj convenţional, împrumutat, din reţetele clasice, menit să introducă ficţiunea unei istorii personalizate. Este adevărat că Agustina Bessa Luis propune această convenţie, dar pentru a o mina subtil ulterior, căci nici Germei nu îi aparţine discursul, în el insinuându-se o voce nouă, un narator dotat cu o percepţie raţională de rang superior. Ca artist, Germa posedă intuiţia pentru caracterul deosebit al fiinţei care a fost Quina, ea este un fel de medium prin care o conştiinţă intelectuală, adevăratul narator, poate avea acces la existenţa personajului. Fiinţa vie trăieşte închisă în sine, nemijlocit. Artistul o percepe, făcând-o permeabilă intelectului care, meditând-o, o transpune în pagină, instanţa generatoare a scriiturii se situează, aşadar, la un nivel meta-discursiv, acţionând deja în categorial. Opera se înfăţişează ca un produs intelectual, rod al unei minţi ordonatoare care capturează prin intuiţie viaţa, făcând-o etern prizonieră în monument. În Sibila se conturează astfel o structură tripartită a instanţelor creaţiei literare şi, implicit, a lumii romaneşti: trăirea nereflexivă, intuiţia artistică şi intelectul ordonator, ceea ce ne aminteşte de clasica ierarhie: trup, suflet, spirit, pe care însă autoarea nu o valorizează unilateral, în sensul afirmării supremaţiei intelectului, ci o pune sub un tulburător semn de întrebare. Căci, paradoxal, Sibila, un roman, intelectual, nu face decât să. Interogheze misterui fiinţei umane, încercând neîncetat să răspundă întrebării puse în primul capitol al cărţii: cine a fost Quina cu adevărat?, dar lovindu-se tot timpul, dincolo de orice demers raţional, de o ~otlă obscură, indescifrabila, în faţa căreia cuvintele trebuie să se oprească învinse. Considerând misterul drept una din categoriile universului romanesc al scriitoarei, Âlvaro Manuel Machado distinge, potrivit sugestiilor lui Vladimir Jankelevitch, misterul de secret, ca două concepte antinomice. Dacă secretul poate fi pătruns, disecat, el reprezentând doar o stare de pre-cunoaştere insuficientă a obiectului, misterul rămâne circumscris şi incognoscibil, iar cunoaşterea nu face decât să îi revelc esenţa indestructibilă şi fecundă. Nu întâmplător Sibila se concentrează pe dezvăluirea tainei fiinţe umane, ca şi cum autoarea ar fi dorit să dea frâu liber unei creativităţi raţionale după ce a pos- tulăţ odată pentru totdeauna mistend ca faptul cel mai adine, inalienabil, al omului. Or, dacă misterul există, discursul devine epifania incognoscibilului, întregul eşafodaj baroc, elaborat cu minuţie prin acumularea şi îmbinarea detaliilor, în vif- tejuri succesive, servind în fond pentru a comunica – paradoxal – incomunicabilul. Natură abisală, Quina este o prezenţă ambiguă, con- sumindu-şi existenţa între tentaţia transcendentului şi înclinaţia spre valorile vieţii practice de un materialism adesea meschin. Ea este o sibilă nu pentru că ar face cu adevărat prevestiri semnificative, ci pentru că este populată de o forţă a cărei adâncime scapă propriei conştiinţe şi care conferă un relief simbolic unei vieţi altminteri banale. Este o sibilă pentru că – inconştient – îi transmite Germei mistend condiţiei umane, lăsând un mesaj şi o moştenire spirituală fiinţei de care s-a considerat întotdeauna străină. Este, în sfârşit, o sibilă pentru că, datorită ei, putem asculta glasul patetic al unei lumi apuse, prin excelenţă anonimă, ale cărei personaje ’ating eternitatea în măsura în care intră sub incidenţa privirii Quinei. Dincolo însă de câmpul acestei priviri, opacitatea este completă. Din unghiul ele vedere al unei retorici imanente, universul romanesc al Sibilei găseşte în sinecdocă figura mentală generativă a textului. Obiectele prezentate parţial, în momente diferite, se constituie treptat în mintea cititorului ca totalitate caleidoscopică. Sunt obiecte succesive, „cinetice”, niciodată prezentate ca globalitate, fragmente de percepţie, a căror condiţie esenţială de plenitudine o reprezintă desfăşurarea în timp. Numai timpul, şi el eliptic, este acela care le poate întregi, devenind astfel condiţia sine qua non a oricărei spaţiali- tati. Niciodată autoarea nu renunţă la fragmentar, nu cade pradă tentaţiei de a epuiza, de a da o viziune definitivă şi, în cele din urmă, statică a obiectului. Descrierea cea mai tradiţională în aparenţă alunecă într-o întâmplare semnificativă; detaliul proliferează, modificând direcţia naraţiunii. Cu toată fantezia faptică prezentă pe parcursul întregii cărţi, evenimentul nu este privilegiat în dauna altor elemente ficţionale, ceea ce contribuie la crearea unei senzaţii de lectură egal tensionată, fără momente de pauză, de respiraţie, prezente în romanul tradiţional. Deopotrivă, personajele Agustinei Bessa Luis, compuse din detalii, din amănunte persona- lizante sau pitoreşti nu îşi câştigă dreptul la individualitate decât printr-o răbdătoare acumulare. Ceea ce ni se impune, aşadar, este o scriitură barocă – în tradiţia profundă a spiritului lusitan – în care pasiunea pentru detaliu transformă ornamentul dintr-un element superfluu şi exterior într-un liant structural, şi în care reflecţia dezvăluie o gândire filosofică epurată de clişee aforistice sau moralizatoare. Aleatoriul perspectivei, deliberatul apel la revelarea altor şi altor faţete ale fiinţei, explică, de bună seamă, pasiunea pentru accidental, precum şi tentaţia pentru conceptualizaliitr-o alter nanţă continuă, dialectică. Agusţina se slujeşte de efemer, înţeles deopotrivă că tehnică.A. $. Tructy. Râi mozaicate, pentru a pune în lumină eternitatea naturii umane. . Printr-o fericită comparaţie, Alvaro Manuel Machado apropie scriitura barocă a Agustinei Bessa, Luis de arta rozasei. „Rozasa este, în catedralele gotice, un ornament — Dar un ornament esenţial, căci de el depinde întreg echilibrul construcţiei catedralei, unind lumea exterioară şi lumea interioară, mişcarea şi chietudinea, acţiunea şi contemplarea". Aşa cum rozasa este „încercarea de fixare a luminii fugitive într-un centru al viziunii totale, arta romanescă a Agustinei Bessa Luis mi se pare a fi o continuă căutare a cuvântului care fixează, chiar şi pentru un moment, o relaţie deambulatorie, o relaţie între corespondenţe neaşteptate, între fulgurante divagaţii^. Capodoperă a literaturii portugheze şi universale, în care proliferarea barocă a imaginii este domolită de seninătatea ironică a unui spirit clasic, iar clarviziunea anarhică a creativităţii debordante de luciditatea enigmatică a unei minţi ordonatoare, Sibila este una din acele creaţii perfecte care fascinează şi nelinişteşte deopotrivă. Iar perfecţiunea, ne spune Agustina Bessa Luis în O Şusto, „nu place lui Dumnezeu dacă nu e agilă ca fulgerul, creaţia nu e perfectă dacă nu poartă pecetea momentanului. S-a făcut lumină, nu s-au ţesut una câte una, razele soarelui cu perseverenţă, cu talent şi bun gustu. DAN CARAGEA — UNDEVA, PE VERANDA acestei încăperi, spuse Germana, se află înscrisă o dată ce aminteşte de epoca în care casa a fost reconstruită. Pe la 1870, un incendiu a mistuit-o până în temelii. Moşia este însă aceeaşi: aceleaşi ogoare, aceleaşi păşuni, luate în arendă de la Coroană acum mai bine de două sute de ani, şi care au rămas din tată în fiu în aceeaşi familie de oameni ai pământului. — Un fel de aristocraţie ab imo. Şi Bernardo râse, cu o ironie afabilă, puţin distrată. Cu un gest maşinal îşi scoase ochelarii, apoi îi puse la loc, potrivindu-le ramele de aur în şanţurile care păreau urme adânci de unghii. Clipi iute din ochi, ca şi când l-ar fi orbit Lumina, şi adăugă: „Ab imo, a pământului…” căci, pentru el, cultura era un privilegiu personal şi nu lăsa niciodată să-i scape ocazia de a o împărtăşi şi altora, cu generozitate. Bernardo aparţinea acelei ramuri a familiei care ajunsese de la capitalism la nivelul imediat superior al intelectualităţii şi aici se fixase ca o adevărată aristocraţie. Căci ce altceva este aristocraţia, dacă nu treapta cea mai înaltă pe care o societate doreşte să o atingă, supremaţia unei clase asupra celeilalte, impunerea valorilor ei, fie ele ale puterii, ale muncii, ale spiritului, în funcţie de epoca care le este favorabilă? Familia lui Bernardo Sanches dobândise un statut aristocratic, ceea ce însemna că se mulţumea să-şi împlinească o anume moştenire de obiceiuri, fraze, opinii, care, odată desprinse de personalităţile care le dăduseră originalitate, rămăseseră doar nişte imitaţii goale şi snoabe. De fapt – gândea Germana –, talentul imitaţiei ajunge să fie la fel de caraoteristio ca şi originalitatea, nu numai pentru anumite familii, ci chiar, în general, pentru anumite popoare. Bernardo Sanches era exponentul unei rase care fusese eroică şi magnifică atâta vreme cât istoria ei însemnase o chestiune de supravieţuire, dar care, dobândind siguranţă şi confort, căpătase o strălucitoare mediocritate. Germana, vara lui, era la rândul ei un rezultat al diverselor degenerescenţe – artistul, produsul cel mai gratuit al naturii, cel care se poate defini ca o inutilitate imediată. Era o creatură răbdătoare, timidă, care inspiră o încredere fără margini. Nu semăna câtuşi de puţin cu artiştii care se fac remarcaţi, în general, prin banalitatea lor excentrică, distingându-se de burghezi prin faptul că îşi trăiesc extravaganţele pe care aceştia şi le reprimă. Avea inteligenţa de a părea o fiinţă obişnuită. Una din plăcerile ei era de a se analiza ca re- ceptacol al unui lung trecut, loc în care prindeau viaţă cavalcada generaţiilor şi contradansul afinităţilor; aptitudini, gusturi, forme ce se transmit că nişte solii peste timp, se pierd, se dezbină, răsar din nou, identice cu versiunea de odinioară. Acum Germa se balansa neobosit într-un vechi rocking-chair care, la fiecare mişcare mai violentă, sălta pe podeaua pe care se aflau grămezi de mere proptite cu scânduri negeluite. Precum Quina — Gândi. Şi. Absorbită, începu să murmure un monolog domol, în timp ce privea cadrul uşii deschise spre bucătăria în care se zărea vatra măturată de cenuşă. — Ce spui, Germa? Întrebă Bernardo. O cerceta cu o curiozitate superficială, uşor iritat că altceva în afară de el însuşi îl putea nelinişti. Cum ea îl privea zâmbind, fără să-i vorbească, se gândi că era mai comod să continue să se simtă aici un oaspete dorit şi să considere chiar tăcerea ei drept un semn de amabilitate. În realitate, Germa nici măcar nu se gândea la el. Bernardo ştia că dacă ar fi lăsat ca această bănuială să prindă rădăcini, nu ar mai fi venit niciodată pe aici şi că, în adâncul sufletului său, s-ar fi născut o nevoie permanentă de răzbunare. Preferă aşadar să nu bage de seamă că, în acele clipe, Germa era complet înstrăinată şi absentă şi că încăperea cu tavanul scund, unde plutea o mireasmă de fân şi de mere, se umpluse de o nouă pre zenţă, vie, intensă şi familiară, caldă şi umană, ca atunci când te întorci pe meleagurile unde ai trăit odinioară şi sufletul răspândeşte în juru-i chemarea puternică a trecutului. Şi, dintr-o dată, Germa începu să vorbească despre Quina. Era în septembrie şi casa, ocupată temporar, începuse să-şi piardă aerul de părăsire şi de ruină, înlocuit acum de căldura glasurilor şi de zgomotul paşilor care călcau pe frunzele uscate de porumb risipite pe duşumea. Vremea era blândă. Pătrunsă de liniştea naturii vlăguite, care se desluşeşte în căderea unduitoare a frunzelor sau în curgerea inutilă a apei printre tulpinile secerate de porumb. De la moartea Quinei nu se mai simţise niciodată în casă emanaţia aceea de mister grotesc sau ingenuu pe care o aducea prezenţa ei. Iar Germa nu mai regăsea plăcerea de odinioară când, seara, lângă vatră, răscolea cenuşa, risipea jeraticul cu vătraiul, desena prin aer cercuri de foc cu cleştele încins sau căuta prin cotloane sfârleaza de Crăciun, pe care literele erau pictate cu vopsea din fructe otrăvitoare de pădure. Ah, această Quina, atât de ciudată, atât de dificilă, dar de care nu-şi putea aduce aminte fără un dor răscolitor, cine fusese ea cu-adevărat? Joaquina Augusta se născuse chiar în această casă, cu şaptezeci şi şase de ani în urmă. La naştere, fetiţa nu părea că o să trăiască mult. Era plăpândă. Vineţie, şi la încheietura mâinii stângi avea o pată roşiatică, pentru că în primele luni de sarcină, la tăierea porcului, maică-sa fusese împroşcată cu ficat crud. Era a doua fiică care izbutise să se nască într-o căsnicie de şapte ani – ceilalţi copii concepuţi neajungând să se împlinească într-un organism şubrezit de posturi disperate, de chinuri de femeie tânără al cărei soţ era cel mai mare crai din ţinut. Căci doamna Maria da Encarnaţâo, aleasă din mulţimea de fete ale casei Freixo, delicată, zveltă, cu părul bine întins peste tâmpie, mijlocul subţire strâns cu o centură neagră de şaten – aşa cum avea să rămână modă pentru toate femeile din familie – luase un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, despre care bă- trânele din partea Jocului spuneau, cu un ton binevoitor şi uşor complice, „că sucea capul femeilor”. Şi era adevărat. Se căsătoriseră într-o d. Fniirieaţă, fără ştirea nimănui. După ceremonie, mireasa îşi reluâse locul în casa părintească, amăgind astfel încă o vreme cortegiul de femei dispreţuite, printre care se numărau chiar propriile ei surori. De fapt, Francisco Ţeixeira era un fluş- turatic fericit. Avea o casă, pământ bun şi alte averi însemnate pe care însă le administra prost, pentru că era o fire petrecăreaţă, iubea plăcerile şi viaţa pe picior mare. Îi plăceau gesturile măreţe, generozitatea, însă trufia firii lui ţinea mai degrabă de o anume discreţie, decât de fanfaronade bătătoare la ochi. Dacă era cineva gata în orice clipă să răzbune o jignire, să pună mâna pe ciomag, să împartă lovituri în dreapta şi în stânga, speriind vitele şi făcând să ţipe bătrânele care se puneau pe fugă, cocârjate, încercând să salveze în poalele şortului ce le mai rămânea din coşurile cu ouă, acela era Francisco Ţeixeira. Mic. De statură, plin de nerv, prudent şi scurt la vorbă, era conştient de farmecul favoriţilor săi bălai în ochii femeilor, pentru care pielea oacheşă de maur nu făcea doi bani în chestiuni apolinice. Maria da Encarnagăo se îndrăgostise de el la nouă ani, într-o seară, când, trecând prin sat, nu izbutise să sară peste un şuvoi umflat de zăpezile iernii; apa spumega prăbuşindu-se într-o râpă peste care se încovoiau sorbii scuturaţi de vânt. — Ce faci aici, fetiţo? A cui eşti? Întrebă Francisco Ţeixeira, care tocmai trecea, cu gulerul pestriţ al mantalei acoperindu-i pe jumătate, obrazul. Maria răspunse cu un glas timid, însă sec şi înţepat.

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

Printre altele m-am apucat de fumat de Alan Montefiore Printre altele, m-am apucat de fumat este debutul literar al unei licenţiate la Harvard, care a cules cele mai râvnite burse şi distincţii – Aoibheann Sweeney. Înainte să facă pasul către statutul de romancier, tânăra scriitoare s-a apropiat de literatură din postura de critic. The New York Times Book Review, The Washington Post Book World sau The Village Voice Literary Supplement, publicaţiile care i-au găzduit recenziile, sunt o garanţie implicită pentru valoarea prozatoarei new-yorkeze. În New York s-a mutat la începutul anilor 90, imediat după încheierea studiilor, iar în prezent trăieşte în Prospect Heights, pestriţul cartier din Brooklyn, şi se ocupă de studii din sfera ştiinţelor umaniste, fiind directorul Centrului de Studii Umaniste de la City University, New York. Romanul cu care a debutat a început să prindă contur în timp ce încerca să obţină masteratul la Harvard, scriitoarea alegându-şi ca spaţiu de lucru diverse locuinţe dintr-o comunitate de artişti din Brooklyn.           Printre altele, m-am apucat de fumat e o poveste care începe pe o insulă din Mâine şi îşi atinge climaxul în New York, loc al unor descoperiri teribile despre trecut, dar şi al revelaţiilor despre straturi nebănuite ale sinelui. Miranda, fiica unui clasicist pasionat până la obsesie de perfecţiunea traducerii Metamorfozelor lui Ovidiu, îşi pierde mama la o vârstă fragedă. Cum tatăl e cufundat în gânduri străine de fetiţă şi în propriile studii, Miranda creşte singuratică, creându-şi propria lume din fantasme crescute în sălbăticia insulei. Totul se schimbă, însă, când tatăl se decide s-o trimită la New-York, la universitate, şi Miranda ajunge în mijlocul vechilor prieteni ai propriului părinte. De la ei află adevăruri şocante despre trecutul tatălui, dar şi despre felul dual în care ea însăşi poate iubi. Furtuna lui Shakespeare şi Metamorfozele lui Ovidiu sunt referinţe implicite care ghidează permanent intriga acestei poveşti despre descoperiri, transformare şi sexualitate.           Alina Purcaru                 Printre alte lucruri, m-am apucat de fumat. Ana spune că ar trebui să încetez cu chestia fată bună/fată rea şi are, evident, dreptate, dar, uneori, când am o ţigară în mână, străzile sunt periculos de pustii şi am băut câteva pahare după o zi de lucru şi observ luminile aprinse în diverse apartamente, scări şi clădiri întregi luminate, sclipiri roşii pe cer, mă gândesc la nopţile de pe insulă când eram mulţumită să stau singură afară, ascultând sirenele de ceaţă în întunericul acela plăcut, şi să gust aerul dulce-sărat.           Mama şi tata s-au mutat în Mâine când aveam aproape trei ani, astfel încât tatăl meu a putut să lucreze la o traducere a Metamorfozelor. Am crescut pe Crab Island, la vreo milă, pe apă, de un mic orăşel numit Yvesport care, cel mai adesea, era ascuns vederii noastre de o ceaţă groasă de Down East. La câteva luni după ce am ajuns acolo, mama s-a topit în ceaţă şi nu s-a mai întors. Ne-a pregătit nişte fulgi de ovăz dimineaţă şi după aceea a plecat în oraş. Când, în aceeaşi seară, nu se întorsese, tata a mai pregătit nişte fulgi de ovăz şi m-a dus la culcare: dimineaţa următoare l-a contactat prin radio pe domnul Blackwell, care a verificat dacă barca se afla la chei. În după-amiaza aceea Paza de Coastă a găsit barca, fără nici o zgârietură, eşuată pe ţărmul continental. Le-au trebuit trei zile să-i găsească trupul. Ne-au pus o mulţime de întrebări. Domnul Blackwell mi-a spus, mai târziu, că trebuie să fi murit îngheţată înainte de a se fi înecat – iarna sunt suficiente cam şase minute pentru ca inima să înceteze să mai bată. Nu era obişnuită cu bărcile, a spus el – trebuie să-şi fi Pier' dut echilibrul încercând să vadă pe unde călca.           Tatăl meu nu vorbea despre ea, dar domnul Blackwell trecea pe la noi în fiecare zi, după ce ea a murit, ca să ne pregătească prânzul şi cina. Eu eram convinsă că pe toată insula, în interiorul copacilor, erau femei. Când începea să bată vântul, ele şopteau şi-şi arătau reversul frunzelor, iar eu mă prefăceam că nu le aud. Îmi amintesc că stăteam în curte ore în şir în timpul verii, doar ascultându-mi respiraţia, simţind cum îmi amorţeau membrele – pândind amurgul, când liliecii aveau să zboare în zigzag printre copacii din spatele casei care se întunecau la culoare. Uneori, aproape că îmi simţeam pielea întărindu-mi-se ca scoarţa de copac, degetele de la picioare prinzând rădăcini în pământ. Braţele ridicându-se rigide spre cer. Tatăl meu uita că eram acolo şi îl urmăream mergând la fereastră, stând acolo timp îndelungat şi uitându-se afară, îmi plăcea să-mi imaginez că mă căuta pe mine, strigându-mă pe nume. Mi l-am închipuit oprindu-se în faţa noilor puieţi din grădină, studiindu-mă aşa cum nu se uitase niciodată la un copac până atunci, încercând să-mi întrezărească silueta subţire sub scoarţă. Coatele ar fi fost nodurile din crengile subţiri ale braţelor mele şi, într-un târziu, mi-ar fi recunoscut genunchii noduroşi, trunchiul cu pieptul neted.           Tatăl meu era irlandez şi, când era adolescent, se pregătea să devină preot, dar a ajuns să predea latina şi greaca, întâi în Boston, apoi în New York City, unde l-a ajutat pe un om care se numea Arthur Mitchell să fondeze Institutul pentru Studii Clasice. Are, pe birou, o fotografie cu el şi cu Arthur Mitchell: în ea, tatăl meu este înalt şi tânăr, părul său este negru ca pana corbului. Arthur Mitchell este mic de statură şi dichisit, ţinând un baston chiar deasupra solului, ca un suport pentru mers. Domnul Blackwell îşi aduce încă aminte Cum ne ducea, pe mama, pe tata şi pe mine, pe apă, până la insulă, în ziua în care am sosit acolo. Mama avea două valize albastre, iar tata – geanta lui din pânză groasă; cărţile au ajuns mai târziu. Domnul Blackwell spune că m-a cărat tot drumul până sus, printre tufe, până la casă, ferindu-mi de urzici picioruşele durdulii. Când tatăl meu a descuiat uşa casei, mobila, care fusese acoperită grijuliu cu cearşafuri, era pătată de găinaţ de pasăre. Domnul Blackwell m-a lăsat jos şi s-a îndreptat spre cămin, să verifice dacă oblonul fusese lăsat deschis. Un raton uriaş a ieşit din spatele canapelei şuierând şi scuipându-ne pe toţi patru. Mama a ţipat. Domnul Blackwell a spus că el crede că animalul e turbat; a ridicat suportul de pălării din fier şi l-a lovit cu el în cap. Craniul i s-a despicat şi a făcut atâta mizerie şi sânge înjur, încât tatăl meu a ieşit afară, pe veranda şubredă, să vomite. Bineînţeles că eu m-am dus drept spre animalul mort şi m-am aşezat pe vine ca să mă uit pe îndelete la el.

Cuvânt înainte Atul Gawande şi-a ales cea mai grea misiune pentru un chirurg: să scrie despre complicaţii. Să scrie deci o carte despre un subiect care pare să nu existe. Nu cunosc niciun chirurg în activitate care să recunoască faptul că are complicaţii. Nu se pomeneşte despre aşa ceva, conform ideii că, dacă nu vorbeşti despre complicaţii, ele chiar încetează să apară. Sau, cel puţin, credem că e bine să nu vorbim în public despre eşecuri, despre insuccese, despre greşeli, despre tot ceea ce merge, după o intervenţie chirurgicală, altfel decât ne-am dori atât noi, chirurgii, cât şi pacienţii noştri. Despre abaterile nefericite de la planul de tratament. O carte cu un subiect antipatic, pe care în literatura română de specialitate nu a îndrăznit să-l abordeze decât un singur chirurg, profesorul Dan Setlacec (Chirurgul şi lumea sa, 2004). Atul Gawande s-a născut în 1965 în Brooklyn, New York, într-o familie de medici imigranţi indieni; este chirurg la Brigham and Women’s Hospital din Boston şi profesor la Harvard Medical School. Scriitor de elită (are o rubrică permanentă la New Yorker), este produsul celei mai bune şcoli medicale din lume, locul la care se raportează, vrând-nevrând, tot ceea ce contează în medicina contemporană. Prima lui carte, Complications: A Surgeon’s Notes on an Imperfect Science, publicată în 2002, a devenit un bestseller tradus în peste o sută de ţări; şi, iată, e tradusă acum şi în România. Cartea încearcă să explice, să lămurească, să aducă problemele chirurgiei (uneori foarte grele, întotdeauna pasionante) în faţa cititorilor din afara lumii medicale. Şi asta spre binele tuturor, pacienţi, familii şi, nu în ultimul rând, medici.   Chirurgia este tot mai dependentă de progresul tehnologic. Se vorbeşte din ce în ce mai des de chirurgie endoscopică, laparoscopică, robotică sau genetică. Actul chirurgical se întemeiază tot mai mult pe date de biologie moleculară, pe analiza sofisticată a raportului cost/eficienţă, a riscurilor şi beneficiilor pe termen lung. Limbajul este tot mai specializat, mai îndepărtat de cel obişnuit. Şi aşa, treptat, lumea chirurgiei devine tot mai izolată, mai învăluită în mister şi magie, deşi e un teritoriu al întâmplărilor cruciale, bune sau rele, de fapt cele mai bune sau mai rele întâmplări cu putinţă: vindecarea, alinarea suferinţei, dar şi infirmitatea, durerea sau moartea. Literatura chirurgicală este abundentă, ea e exprimată însă într-un cod, adesea descifrabil doar de chirurgii acelui domeniu bine delimitat. Este puţin probabil ca un oncolog să înţeleagă în întregime o monografie de chirurgie cardiacă sau ca un urolog să poată pătrunde subtilităţile unui tratat de neurochirurgie. Nu e de mirare deci că problemele tratamentului chirurgical sunt înţelese incomplet de pacienţi şi jurnalişti, uneori total greşit, cu consecinţe de multe ori grave asupra acceptării tratamentului şi a înţelegerii noţiunii cruciale de risc. Riscul în chirurgie este preţul care trebuie plătit pentru beneficiile pe termen lung. Exemplul cel mai relevant e dat de chirurgia cancerului. O intervenţie chirurgicală de mică amploare, care să îndepărteze numai şi numai ţesutul care este evident, vizibil bolnav, trebuie de multe ori pusă în balanţă cu o aşa-zisă chirurgie radicală, care îndepărtează nu doar ţesutul malign propriu-zis, ci şi ganglionii limfatici din jurul lui. Ganglionii trebuie extirpaţi pentru că în ei se pot ascunde perfid celule canceroase de neobservat cu ochiul liber, celule ce constituie punctul de plecare pentru recidivă sau pentru viitoare metastaze, cu alte cuvinte pentru reapariţia bolii în viitor, în aceeaşi regiune sau în organe aflate la distanţă de tumora iniţială. O chirurgie limitată are riscuri de complicaţii mici (e foarte comodă pentru chirurg!), dar expune în mult mai mare măsură la teribile reapariţii ale bolii. Chirurgia radicală, dificilă, deşi generatoare în mai mare măsură de complicaţii imediate după intervenţia chirurgicală, dă şanse mult mai bune de supravieţuire pe termen lung. Ce este deci de făcut? Trebuie desigur cântărit riscul, pus în balanţă cu beneficiile pentru bolnav aşteptate de la operaţie. Uneori lucrurile sunt clare şi uşor de explicat, alteori însă decizia se află pe muchie de cuţit. Cum trebuie procedat? Cum e etic? Cum e legal? Cu un talent de autor de romane poliţiste, Gawande reuşeşte să ne aducă în faţa ochilor pacienţi cu probleme reale, o lume vie care dezvăluie cititorului lucruri altminteri teribil de greu de explicat pe înţelesul lui. Tot hăţişul de dificultăţi al deciziei chirurgicale, cu problematica acordului informat al pacientului, cu detalii care nu sunt simple decât pentru birocraţia juridică, dar care, în realitate, sunt la fel de complicate ca viaţa. Căci e vorba despre decizia unui om, chirurgul, asupra destinului altui om, pacientul. Cel dintâi este puternic şi informat, cel de-al doilea îşi riscă în această relaţie integritatea corporală, liniştea sufletească şi, uneori, viaţa. E o relaţie fragilă de încredere în decizia terapeutică şi, mai cu seamă, în cea chirurgicală, în care joacă un mare rol o mulţime de influenţe nemedicale. Contează dacă ultima operaţie de acelaşi tip a fost un succes sau un eşec, impactul acesteia asupra chirurgului. Contează personalitatea chirurgului, dacă este un om curajos sau mai degrabă prudent, contează ceea ce a văzut, ceea ce crede, contează impresiile, dorinţele sau emoţiile. Contează enorm ceea ce se numeşte intuiţie chirurgicală. Sunt deci importante în luarea unei decizii corecte lucruri imposibil de cuantificat, mărunte la prima vedere, dar care pot fi decisive. Există numeroase situaţii în care este limpede ca lumina zilei ce e făcut. O peritonită cu manifestări clare trebuie rezolvată, o hemoragie trebuie oprită. Există însă şi foarte multe situaţii în care nu-i evident ce este cel mai bine să faci. Sunt de luat decizii cu informaţii incomplete, sunt situaţii de incertitudine, cu riscuri greu de apreciat şi de pus în balanţă, cu beneficii discutabile. Există marele risc de a confunda dorinţele cu realitatea. Chirurgul nu este, neapărat, un om trist, dar el ar trebui să fie responsabil, deci apăsat de eventualitatea de a greşi, de a avea un eşec, de exact acele situaţii care fac chirurgia îngrozitor de grea, de frumoasă, uneori eroică, de multe ori tragică. Eşecuri a căror amintire te urmăreşte mereu, contracarate uneori de succese nesperate, cele care fac, la urma urmei, ca viaţa de chirurg să merite trăită.

Zile zbuciumate de Winston Graham volumul 3   CARTEA ÎNTÂI     Capitolul I În luna august a anului 1790, trei bărbaţi treceau călare pe poteca de catâri de pe lângă mina Grambler şi se îndreptau spre căsuţele răzleţe de la capul satului. Era seară şi soarele scăpătase; norii, mânaţi pe cer de vântul care sufla dinspre vest, începeau să se împurpureze în lumina amurgului. Chiar şi coşurile minei, care de mai bine de doi ani nu mai scoteau fum, căpătaseră o culoare caldă în lumina înserării. Porumbeii îşi făceau cuiburi într-o spărtură a celui mai înalt dintre cele două coşuri şi, în timp ce bărbaţii treceau, păsările tulburau liniştea care se aşternuse, cu bătăile lor de aripi. Câţiva copii în zdrenţe se dădeau într-un leagăn făcut de ei, legat între două barăci. Mai multe femei stăteau în pragul uşilor, cu braţele încrucişate, urmărind cu privirea călăreţii care treceau. Păreau oameni serioşi, respectabili; îmbrăcaţi sobru în haine negre, se ţineau drept în şa, cu un aer important. Nu treceau mulţi oameni de felul lor prin satul acesta aproape pustiu, care luase fiinţă şi existase numai pentru a servi mina şi care pierea încet-încet, acum, că mina era moartă. Se părea că oamenii vor trece prin sat fără să se oprească, dar în cele din urmă unul din ei făcu un semn şi toţi opriră caii în faţa unei cocioabe dărăpănate cum nu mai văzuseră până atunci. Era o colibă cu pereţi de pământ amestecat cu paie; un burlan ruginit ţinea loc de coş şi acoperişul era peticit cu bucăţi de pânză de sac şi lemn putred adus de ape. În faţa uşii deschise, pe o ladă răsturnată, şedea un bărbat cu picioare strâmbe, cioplind o bucată de lemn. Era încălţat cu cizme de călărie rupte, legate cu sfoară; avea pantaloni galbeni din piele de porc, o cămaşă de flanel cenuşiu murdară, cu o mânecă ruptă până la cot, şi o vestă de piele groasă neagră, cu buzunarele burduşite cu tot felul de nimicuri. Fluiera încet, dar când bărbaţii au descălecat, deschise gura şi se uită bănuitor la ei cu ochii lui injectaţi. Cuţitul rămase înfipt în lemn în timp ce-i măsura cu privirea. Conducătorul călăreţilor, un om înalt şi slab, cu ochii atât de apropiaţi încât părea că se uită cruciş, spuse: — Bună ziua. Dumneata eşti Paynter? Cuţitul se lăsă încet în jos. Omul cu picioare strâmbe ridică mâna murdară şi începu să-şi scarpine chelia lucioasă. — S-ar putea! Celălalt făcu un gest de nerăbdare: — Hai, omule. Ori eşti Paynter, ori nu eşti. Nu se poate şi una şi alta. — Ei, nu-s prea sigur. Oamenii dau prea uşor nume altora. S-ar putea să fie două sau chiar trei păreri. Depinde de ce aveţi nevoie de mine. — El e Paynter, spuse unul din bărbaţi. Unde ţi-e nevasta, Paynter? — S-a dus la Marasanvose. Dacă aveţi nevoie de ea… — Mă numesc Tankard, spuse aspru primul bărbat. Sunt procuror şi sunt însărcinat cu acuzarea în procesul inculpatului Poldark. Vrem să-ţi punem câteva întrebări, Paynter. Dumnealui e Blencowe, ajutorul meu. Domnul este Garth, una din părţile în cauză. Putem intra în casă? Pe faţa încreţită de culoarea lemnului de tec a lui Paynter apăru o expresie de inocenţă jignită, dar sub această falsă tentativă de apărare se putea observa un licăr de adevărată panică. — De ce veniţi să mă necăjiţi? Am spus tot ce-am avut de spus în faţa judecătorilor şi atât. Stau aici, în faţa casei mele, şi nu mă amestec cu nimeni. Duc o viaţă creştinească precum Sfântul Petru. Lăsaţi-mă în pace! — Legea trebuie să-şi urmeze cursul, spuse Tankard şi aşteptă ca Jud să se ridice. După scurt timp, uitându-se bănuitor de la unul la altul, Jud intră primul în casă. Se aşezară în coliba întunecoasă. Tankard se uita cu scârbă în jur şi, ridicându-şi pulpanele hainei ca să nu se murdărească, se aşeză şi el. Niciunul n-avea nas prea delicat, dar Blencowe, un bărbat scund, palid şi adus de spate, se uită melancolic la priveliştea plăcută de afară. — Nu ştiu nimic, spuse Jud. Aţi greşit adresa. — Avem motive să credem, spuse Tankard, că depoziţia dumitale în faţa judecătorului de instrucţie e mincinoasă. Dacă… — Iertaţi-mă, domnule Tankard, spuse Garth încet, dar v-aş ruga să mă lăsaţi să vorbesc puţin cu Paynter. Vă amintiţi că am spus mai înainte că ar fi mai multe căi în abordarea… Tankard îşi încrucişă braţele subţiri: — Da, da, foarte bine! Jud se uită cu ochii lui de buldog la noul adversar. I se părea că-l mai văzuse pe Garth trecând călare prin sat. Poate că spiona. Garth i se adresă pe un ton prietenos: — Înţeleg că ai fost odată servitorul căpitanului Poldark, dumneata şi soţia dumitale; l-aţi slujit mulţi ani şi pe tatăl său înainte? — S-ar putea. — Şi după ce l-aţi slujit cu credinţă ani de zile, aţi fost daţi afară fără preaviz, fără un cuvânt. — Aşa-i. N-a fost bine, nici cinstit, pot să spun. — Se spune, dar bagă de seamă că astea sunt zvonuri, înţelegi, se spune că te-a tratat în mod ruşinos – din cauza unei greşeli imaginare – că te-a bătut cu biciul şi că era să te înece sub pompă. E adevărat? Jud scuipă pe jos şi îşi arătă cei doi dinţi pe care-i mai avea. — Aşa ceva e împotriva legii, interveni Tankard, uitându-se cruciş. Act de violenţă împotriva persoanei. Ai fi putut să-l dai în judecată, Paynter. — Şi fac rămăşag că n-ar fi fost pentru prima dată, spuse Garth. — Nu, n-ar fi fost, adăugă Jud după un timp, sugându-şi dinţii. — În ziua de azi, cei ce-şi maltratează servitorii nu-i merită, spuse Garth. A apărut un nou principiu. Toţi oamenii sunt egali. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Franţa. — Aşa-i, ştiu asta, spuse Jud, apoi se opri. Nu era bine să-i lase să-şi bage nasul în treburile lui, să afle secretul vizitelor lui la Roscoff. Treaba asta cu Poldark putea să fie un pretext ca să-l prindă în cursă, să facă alte mărturisiri. — Blencowe, spuse Tankard, ai nişte coniac? Ne-ar prinde bine un strop, şi fără îndoială că şi lui Paynter.   …Afară se întuneca şi umbra în coliba plină de gunoaie se făcea mai deasă. — Să ştiţi asta de la mine, spuse Garth. S-a terminat cu aristocraţia. I s-a dus vremea. O să vină rândul oamenilor simpli să-şi dobândească drepturile. Şi unul din drepturile lor este să nu fie trataţi ca nişte animale şi să fie folosiţi ca sclavi, înţelegi ce spune legea, domnule Paynter? — Tot omul e împărat în casa lui, spuse Jud. Şi mai e şi habeas corpse[1] şi să nu te atingi de ce nu e al tău. — Când se încalcă legea, spuse Garth, ca aici în ianuarie, de multe ori e greu ca justiţia să acţioneze cum ar trebui. Aşa că legea se aplică aşa cum se poate. Şi când au loc tulburări şi distrugeri şi alte răutăţi asemănătoare, dacă sunt prinşi conducătorii, ceilalţi, micii delincvenţi care i-au urmat, sunt lăsaţi în pace. În cazul nostru, căpetenia e cunoscută. — S-ar putea. — Nu încape nicio îndoială. Dar e greu de găsit o mărturie în care să te poţi încrede, o mărturie a unui om demn de încredere ca dumneata… Şi bagă de seamă că dacă justiţia nu poate găsi probe împotriva conducătorului, atunci va căuta mai departe şi-i va scoate la iveală pe delincvenţii mai mărunţi. Ăsta-i adevărul, domnule Paynter, aşa cum mă vezi şi te văd, aşa că cel mai bine pentru toată lumea este ca adevăratul vinovat să stea în boxa acuzării. Jud ridică paharul şi-l puse iar jos pentru că era gol. Blencowe îi întinse repede sticla cu coniac. Se auzi un gâlgâit plin de mulţumire când Jud o duse la gură şi începu să bea. — Nu înţeleg de ce aţi venit la mine, când se ştie că eu n-am fost acolo, spuse el precaut. Omul nu poate să vadă mai departe decât îl duc ochii. — Ascultă, Paynter, spuse Tankard, neluând în seamă semnele pe care i le făcea Garth. Ştiu mult mai multe decât crezi tu. Cercetările durează de aproape şapte luni. Ai face mai bine dacă ai spune tot. — Ce să spun?… — Ştiu că ai cooperat activ cu Poldark în dimineaţa naufragiului. Ştiu că ai fost pe plajă toată ziua şi toată noaptea cât a durat răzmeriţa. Ştiu că ai avut un rol important, opunându-te reprezentanţilor Coroanei când unul dintre ei a fost rănit grav şi, în multe privinţe, eşti tot atât de vinovat ca stăpânul tău… — N-am auzit niciodată în viaţa mea ceva mai neadevărat! Eu? Tot atât de aproape am fost de epavă cum sunt acum… — Dar aşa cum ţi-a explicat Garth, suntem dispuşi să trecem asta cu vederea dacă accepţi să fii martorul acuzării. Avem multe mărturii împotriva lui Poldark, dar vrem să le dăm mai multă greutate. E clar că nu-i datorezi credinţă lui Poldark. Ai arătat chiar tu că te-a tratat în mod ruşinos! Hai, omule, înţelege că e de datoria ta să ne spui adevărul. Plin de demnitate, Jud se sculă în picioare. — Şi, adăugă Garth, ar merita să o faci. Jud se răsuci pe călcâie şi se aşeză iar pe scaun. — Ce-aţi spus? — Nimic oficial, desigur. N-ar fi potrivit. Dar mai sunt şi alte căi. Jud scoase capul pe uşă să vadă dacă nu cumva venea Prudie. Nu se vedea nimeni. Aşa făcea întotdeauna când se ducea să-şi vadă rudele. Se uită pieziş la fiecare dintre bărbaţii din casă, ca şi cum ar fi vrut să le afle intenţiile. — Ce alte căi? Garth scoase punga din buzunar şi o scutură zornăind banii. — Justiţia doreşte o condamnare. Statul e dispus să plătească pentru o informaţie corectă. În secret, desigur. Strict ca între prieteni. Ca şi cum ar oferi o recompensă pentru arestarea cuiva, cum s-ar spune. Nu-i aşa, domnule Tankard? Nimic altceva. Tankard nu răspunse. Jud luă paharul şi sorbi ultima picătură de coniac. Mormăi ca pentru sine: — Întâi ameninţări şi acuma mită. Mită, pe legea mea! Arginţii lui Iuda. Să depun mărturie la curtea de justiţie împotriva unui vechi prieten. Mai rău ca Iuda, că el a făcut-o în secret. Şi pentru ce? Treizeci de arginţi îmi închipui că ăştia n-ar oferi nici măcar atâta. Ar vrea s-o fac pentru douăzeci sau chiar zece. Nu-i cuminte, nu-i cinstit, nu-i creştineşte, nu-i drept. După un timp, Garth spuse: — Zece guinee acum şi zece după proces. — Aha! exclamă Jud. Exact cum am crezut. — S-ar putea să ridicăm până la cincisprezece. De data asta Jud se ridică încet, îşi supse dinţii şi încercă să fluiere, dar avea buzele uscate. Îşi ridică pantalonii şi băgă două degete în buzunarul vestei ca să ia un pic de tabac. — Nu-i cinstit să veniţi pe capul omului aşa, mormăi el. Mi se-nvârte capul. Veniţi peste o lună. — Sesiunea curţii de judecată e fixată la începutul lui septembrie. Tankard se ridică şi el. — Nu avem nevoie de o depoziţie lungă, spuse el. Câteva fraze cu faptele principale, aşa cum le ştii… şi promisiunea să le repeţi la timpul potrivit. — Şi ce ar trebui să spun? — Adevărul, desigur, sub jurământ. Garth îl întrerupse repede: — Adevărul, desigur, dar poate că am putea să-ţi arătăm ce am dori noi în primul rând. Dorim să avem o mărturie despre actele de violenţă împotriva soldaţilor. Asta s-a întâmplat în noaptea de şapte spre opt ianuarie. Erai pe plajă atunci, nu-i aşa, domnule Paynter? Fără îndoială că ai văzut tot ce s-a întâmplat. Jud părea bătrân şi îngrijorat. — Nu… Nu-mi amintesc nimic acuma. — Ar merita douăzeci de guinee dacă ţi-ai aduce aminte. — Douăzeci de guinee acum şi douăzeci după? — …Da. — Merită pentru o poveste ca asta. — Noi vrem adevărul, omule, spuse Tankard nerăbdător. Ai fost sau nu martor la actele de violenţă? Garth puse punga pe o măsuţă cu trei picioare, veche şi şubredă, care îi aparţinuse lui Joshua Poldark. Începu să numere douăzeci de monezi de aur. — Ce, spuse Jud uitându-se lung la bani, atunci când i-am crăpat capul soldatului ăla şi toţi ăilalţi au fost goniţi de pe plajă mai iute decât veniseră? Ce-am mai râs când am văzut! Asta aţi vrut să spuneţi? — Desigur. Şi participarea căpitanului Poldark la ce s-a întâmplat Odată cu lăsarea nopţii, umbrele umpleau coliba. Zornăitul monezilor semăna cu sunetul unei ape curgătoare şi, o clipă, lumina rămasă zăbovi pe insula de aur mat pe care o formaseră monezile. — Ei, spuse Jud înghiţind, cred că o să ţin minte destul de bine; deşi eu nu am luat parte direct. Am fost… pe acolo tot timpul. Ezită, apoi scuipă iar. De ce nu mi-aţi spus de la început ce vreţi?   * În ziua următoare, o femeie tânără, călare, trecu prin Grambler în direcţia opusă, pe lângă biserica din Sawle; ocoli Trenwith şi începu să coboare pe poteca abruptă spre Golful Trevaunance. Era brunetă, destul de înaltă şi era îmbrăcată într-un costum de călărie strâns pe corp; pe cap purta o pălărie mică, de forma unui tricorn. Cunoscătorii n-ar fi spus că e frumoasă, dar puţini bărbaţi ar fi trecut pe lângă ea fără să-i arunce o a doua privire. Lăsând în urmă turnătoria, al cărei fum ocru la culoare uscase vegetaţia din golf, călăreaţa se îndreptă în direcţia opusă, spre Place House, conacul solid, ghemuit parcă la pământ ca să reziste vântului şi furtunilor dinspre mare. Când descălecă, se vedea bine că tânăra femeie era nervoasă. Cu mâna ei înmănuşată strângea mereu frâul şi când apăru un valet să ia calul, îşi găsi cu greu cuvintele ca să i se adreseze. — Sir John Trevaunance, doamnă? Să văd dacă este acasă. Pe cine să anunţ? — Doamna Poldark. — Doamna Poldark. Da… da, doamnă. I se păru ei sau în ochii omului văzu trezindu-se interesul? Poftiţi, doamnă, urmaţi-mă, vă rog. O pofti într-o cameră mică, plăcută, care se deschidea spre seră, şi după ce aşteptă câteva minute apăru un servitor care îi spuse că Sir John e acasă şi o va primi. Acesta se afla într-o cameră lungă, un birou cu vedere spre mare. Simţi o uşurare când văzu că e singur, cu excepţia unui câine de vânătoare ghemuit la picioarele lui. Observă că e mult mai puţin impunător decât se temuse: nu era mult mai înalt decât ea, iar pe faţa lui roşie se citea o expresie de jovialitate. — Supusul dumneavoastră, doamnă, spuse el. Luaţi loc vă rog. Aşteptă până se aşeză pe marginea unui scaun, apoi se aşeză şi el la birou. Ţinu ochii plecaţi un minut, ştiind că o examinează din cap până în picioare şi acceptând cercetarea lui atentă ca făcând parte din încercarea prin care trecea. El spuse prudent: — N-am avut plăcerea. — Nu… Pe soţul meu îl cunoaşteţi bine… — Desigur. Am fost parteneri de afaceri până… de curând. — Ross a fost foarte mâhnit când a trebuit să renunţe la asocierea cu dumneavoastră. Era atât de mândru de ea. — Hm! Împrejurările ne-au fost potrivnice, doamnă. Nu e vina nimănui. Toţi am pierdut bani în această afacere. Ridică privirile spre el şi observă că ceea ce văzuse la ea îl impresionase plăcut. Această calitate de a plăcea bărbaţilor era unul din puţinii factori care-i dădeau curaj când se afla în societate. Încă nu o considera ca putere, ci ca ceva care-i întărea curajul. Ştia că vizita ei contravenea etichetei, şi probabil că şi el o ştia. De unde şedeau, amândoi puteau să vadă fumul topitoriei acoperind încet golful. După un moment, el i se adresă rece: — După cum ştiţi… hm… Societatea a fost reînfiinţată sub o nouă conducere. Falimentul concernului a fost o lovitură pentru noi toţi, dar înţelegeţi situaţia. Clădirile se aflau pe pământul meu, de fapt chiar sub nasul meu, investisem mai mult capital decât toţi ceilalţi şi ar fi fost o nebunie să le las să se ruineze nefolosite. S-a ivit ocazia să obţinem şi alte capitaluri şi era la mintea omului că trebuie să profit de ocazie. Sper că domnul căpitan Poldark înţelege cum stau lucrurile. — Sigur că da, răspunse Demelza. Sunt sigură că v-ar dori succes în orice întreprindeţi, chiar dacă n-ar lua şi el parte. Sir John clipi din ochi: — Sunteţi amabilă să spuneţi asta. Până acum nu acoperim decât cheltuielile, dar cred că lucrurile se vor îndrepta. Îmi permiteţi să vă ofer ceva de băut? Un pahar cu vin alb? — Nu, mulţumesc… Ezită, apoi: Sau poate un pahar de Porto dacă nu vă deranjează prea mult. Ridicând ironic o sprânceană, Sir John sună clopoţelul. S-a adus vinul şi în timp ce-l beau au avut o conversaţie plăcută. Au vorbit despre mine, vaci, trăsuri şi vremea rece. Demelza deveni mai degajată şi Sir John mai puţin bănuitor. — Ca să spun drept, zise Demelza, cred că vremea e de vină că avem atâtea neplăceri cu animalele. Noi avem o vacă frumoasă, o cheamă Emma; până acum două săptămâni dădea lapte mult, dar acum i s-a oprit. S-a mai întâmplat şi cu alta, deşi asta nu mă surprinde… — Eu am una din rasa Hereford; valorează o grămadă de bani, spuse Sir John. A fătat pentru a doua oară acum două săptămâni şi acum e bolnavă, complet paralizată. L-am chemat pe Phillips, veterinarul, de cinci ori. M-ar durea inima s-o pierd. — Viţelul e sănătos? — Da, dar e rău şi pentru el. Minta nu se poate ţine pe picioare. Are ceva şi la dinţi, i se mişcă… şi coada pare ruptă. Phillips nu ştie ce să mai facă şi nici omul meu de aici, care o îngrijeşte. — Mi-amintesc când locuiam în satul Illuggan, spuse Demelza, că a fost şi acolo un caz asemănător. Vaca preotului s-a îmbolnăvit de aceeaşi boală, şi tot după ce fătase. — Şi a găsit remediul? — Da, domnule, l-a găsit. — Cum? — Ei bine, nu eu trebuie să spun dacă preotul a făcut bine sau nu, nu-i aşa? A chemat-o pe o bătrână numită Meggy Dawes – îmi amintesc că locuia pe celălalt mal al râului. Se pricepea de minune să vindece negi şi scrofuloza. Odată a venit la ea un băiat care avea ceva urât la ochi. Imediat ce… — Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu vaca, doamnă. — A, da! Pot să o văd, Sir John? Aş vrea mult s-o văd, ca să-mi dau seama dacă are aceeaşi boală ca vaca preotului. — Vă duc chiar eu s-o vedeţi, vă rog, doamnă. Mai doriţi un pahar de Porto, ca să rezistaţi? Câteva minute mai târziu au traversat curtea pietruită din spatele conacului şi au intrat în grajdul unde zăcea vaca. Demelza observă acareturile solide, construite din piatră. Ar fi dorit să fie ale ei. Vaca zăcea culcată pe o parte. Ochii ei blânzi erau trişti, dar resemnaţi. Un bărbat se sculă de pe un scaun de lemn şi se postă respectuos lângă uşă. Demelza se aplecă să examineze vaca. Proceda cu profesionalism, aşa cum învăţase în cei şapte ani petrecuţi la Nampara, nu în copilăria ei la Illuggan. Picioarele animalului erau paralizate şi coada părea ruptă în două cam pe la jumătate. — Da, spuse Demelza, este aceeaşi boală. Meggy Dawes îi zicea „coadă ruptă”. — Şi remediul? — E remediul ei, nu al meu. — Da, da, înţeleg Demelza îşi umezi buzele: — A spus că trebuie să tai coada aici, cam la vreo două palme de la vârf, acolo unde pare ruptă, să bagi în tăietură o ceapă cu sare multă – pe care să o fixezi bine cu o sfoară groasă – să o ţii acolo vreo săptămână, apoi să desfaci legătura. Să-i dai câte puţină mâncare şi un întăritor făcut din părţi egale de rozmarin, ienupăr şi seminţe de nucşoară fără coajă. Îmi amintesc foarte bine. Aşa a spus. Demelza se uită lung la baronet, care îşi muşca buza de jos. — N-am auzit niciodată acest remediu, dar şi boala asta e rară. Sunteţi prima persoană care pare să o fi cunoscut. Am să-l încerc. Dumneata ce spui, Lyson? — E mai bine decât să laşi bietul animal să sufere, domnule. — Aşa cred şi eu. Am auzit că bătrânele astea fac minuni când e vorba de boli mai puţin cunoscute. Aţi putea să repetaţi cele spuse, doamnă Poldark, ca să înveţe şi Lyson? — Cu plăcere. Traversară iar curtea şi intrară în casă. Sir John spuse: — Sper că domnul căpitan Poldark nu-şi face griji din cauza procesului care se apropie. Imediat ce rosti cuvintele, regretă imprudenţa. Simţea că Demelza evitase dinadins subiectul ca să-l oblige pe el să-l aducă în discuţie. Dar ea nu începu să pledeze în favoarea lui Ross, cum se temuse. — Ce aş putea spune? Sigur că suntem destul de supăraţi. Eu îmi fac mai multe griji decât el. — O să se termine curând şi cred că aveţi şanse de achitare. — Credeţi într-adevăr, Sir John? Asta îmi dă mult curaj. Veţi fi şi dumneavoastră în oraş, la Bodmin, în timpul sesiunii curţii cu juri? — Cum aţi spus? De fapt, nu ştiu. De ce mă întrebaţi? — Am auzit că se vor ţine alegeri în septembrie şi, cum procesul are loc la şase septembrie, am crezut că s-ar putea să fiţi acolo. — Vreţi să spuneţi ca să-l ajut pe fratele meu? O, are el singur grijă de el. Baronetul se uită neîncrezător la Demelza pe a cărei faţă calmă nu se putea citi ce gândea. Chiar dacă m-aş afla în oraş, aş avea prea multe de făcut ca să mă duc şi la tribunal. În plus, cu tot respectul, doamnă, trebuie să spun că nu mi-ar plăcea să văd un vechi prieten într-o situaţie neplăcută. Îi doresc numai bine, desigur, dar nimănui nu-i place să vadă într-un proces un motiv de distracţie. — Am auzit că vor fi doi judecători, spuse ea. — O, nu doi în acelaşi proces. Cred că îşi vor împărţi rolurile. Wentworth Lister nu e un om rău, deşi sunt ani de când nu ne-am mai văzut. Puteţi fi sigură că judecata va fi dreaptă. Justiţia britanică va avea grijă. Câinele se apropiase şi stăpânul lui luă un biscuit dintr-un sertar şi i-l dădu. — Nu pot să înţeleg, spuse Demelza, cum un om, un judecător, poate veni de undeva de departe ca să judece un proces şi să-i studieze toate aspectele în câteva ore. Nu mi se pare posibil. Nu caută să afle adevărul, el singur, înainte de a începe procesul? Sir John zâmbi: — O să vă surprindă cât de repede poate ajunge la o concluzie o minte obişnuită cu această muncă. Şi să ştiţi că nu depinde de judecător, ci de juriu şi acesta e format din oameni de aici, din Cornwall, oameni ca noi, aşa că există toate motivele să iasă totul bine. Mai doriţi puţin vin? Demelza refuză. — E cam tare, cred, dar are buchet. Când se vor termina toate, mi-ar face plăcere să veniţi pe la noi, domnule. Ross m-a rugat să vă invit. Sir John răspunse că va fi încântat. Câinele răspândi firimiturile pe podea. Demelza se ridică să plece. Sir John adăugă: — Mă voi ruga ca tratamentul pentru Minta să reuşească. Demelza la fel, dar nu-şi trădă îndoielile. — Poate că o să-mi trimiteţi veşti cum îi merge? — Desigur, şi între timp, dacă mai treceţi pe aici, aş fi încântat să vă văd. — Mulţumesc, Sir John. Câteodată trec călare pe coastă. E bine pentru sănătate. Drumul nu e bun pentru cal, dar îmi place priveliştea şi aerul înviorător. Sir John o conduse până la uşă şi o ajută să încalece, admirându-i silueta fină şi ţinuta dreaptă. Când ieşea pe poartă, un bărbat intra călare pe un cal sur.   * — Cine era? întrebă Unwin Trevaunance, punându-şi mănuşile gri peste un teanc de cecuri. Fratele mai mic al lui Sir John făcea totul cu premeditare, dând importanţă unor fapte care nu aveau niciuna. Avea treizeci şi şase de ani, era înalt, cu o figură leonină; părea sigur de sine şi avea o personalitate mult mai impresionantă decât fratele lui. Totuşi Sir John făcea afaceri bănoase, iar Unwin nu. — Soţia lui Ross Poldark. Atrăgătoare femeie! N-am cunoscut-o până acum. — Ce voia? — Asta nu ştiu încă, spuse Sir John. Nu părea să vrea ceva. Unwin avea o cută între sprâncene care se adâncea când se încrunta: — N-a fost servitoare înainte, sau cam aşa ceva? — S-au mai ridicat şi altele, înaintea ei şi cu mai puţine talente, sunt sigur. Are o oarecare eleganţă în mişcări. Peste câţiva ani va fi greu să o deosebeşti de o femeie educată. — Şi n-a venit să ceară nimic? Mă îndoiesc. Mie mi se pare că e o femeie periculoasă. — Periculoasă? — Am schimbat cu ea o privire când pleca. Mă pricep să judec oamenii, John. — Şi eu mă pricep, Unwin, şi cred că pot să-mi asum riscul afirmând asta. Sir John îi mai dădu un biscuit câinelui. Mi-a oferit un remediu bun ca s-o vindec pe Minta, deşi să fiu al naibii dacă cred că va avea efect… L-ai găsit pe Ray? — Da, da. I-am vorbit despre Caroline, spunându-i că vrea să-şi întrerupă călătoria şi să fie la Bodmin în timpul alegerilor; dar i-a scris şi Caroline. Aşa e ea; m-a rugat să-i spun unchiului ei, apoi i-a scris chiar ea! — E prea tânără. Ai răbdare cu ea, Unwin. Va trebui să ai răbdare. E capricioasă, instabilă. Şi mai sunt şi alţii care o consideră o partidă bună, nu numai tu. Unwin înfipse dinţii în vârful cravaşei. — Bătrânul e un zgârcit înrăit. Azi-dimineaţă umbla cu mâinile lui râioase prin dosarele cu socoteli; şi casa, care nici în vremurile bune nu arăta a conac, e gata să se dărâme pentru că nu o repară. Nu e un cadru potrivit în care Caroline să-şi petreacă jumătate din viaţă. — Ai să poţi schimba toate astea. — Da, odată şi odată. Dar Ray n-are mai mult de cincizeci şi trei sau cincizeci şi patru de ani. Poate să mai trăiască vreo zece ani. Unwin se duse la fereastră şi contemplă marea, care era liniştită acum. Norul care acoperea aproape faleza stâncoasă întunecase culoarea apei, făcând-o să devină verde-închis. Câţiva pescăruşi se cocoţaseră pe peretele casei şi ţipau răguşit. Omului acesta înalt, obişnuit acum cu viaţa la Londra, scena i se părea melancolică. — Penvenen are nişte păreri cu totul neobişnuite. Spunea azi-dimineaţă că sunt prea mulţi reprezentanţi ai Cornwallului în Parlament. Spune că locurile ar trebui redistribuite şi atribuite oraşelor noi din interiorul ţării. Fleacuri şi prostii. — Nu da atenţie micilor lui slăbiciuni. Deseori spune astfel de lucruri ca să irite lumea. Aşa e el. Unwin se întoarse de la fereastră. — Sper să nu mai avem alegeri şapte ani. Mă va costa cam două mii de lire numai pentru plăcerea de a fi ales – şi ştii că asta nu e tot – şi de fapt e de-abia începutul. În ochii fratelui mai mare apăru un semnal de alarmă, aşa cum se întâmpla ori de câte ori era vorba de bani — Ţi-ai ales singur profesia, băiete. Sunt alţii care o duc mai rău. Carter din Grampound îmi spunea că va trebui să plătească până la trei sute de guinee un vot. Se ridică să sune. — Doamna Poldark m-a întrebat dacă voi fi la Bodmin când va avea loc sesiunea curţii cu juri. Mă întreb cu ce scop?   [1] Habeas corpus – lege care, în Anglia, garantează libertatea individuală a cetăţenilor englezi. Prevede prezenţa fizică a deţinutului în faţa curţii pentru ca astfel să se statueze validitatea arestării. Jud confundă corpus cu corpse, care înseamnă cadavru. (n. tr.).

PARTEA ÎNTÂI   1. CĂMINUL   Tatăl meu a fost negustor. Ocupa, cu chirie, un apartament la etajul întâi al unei case modeste din centrul oraşului. În aceeaşi casă îşi avea şi prăvălia, şi biroul, ca fi depozitele de mărfuri şi celelalte dependinţe necesare pentru bunul mers al afacerilor. La etajul întâi, în afară de apartamentul locuit de noi, nu mai era decât un singur apartament, locuit de o familie alcătuită din două persoane în vârstă, un bărbat şi soţia lui, cu care luam masa împreună o dată sau de două ori pe an, fie că ne duceam noi la ei, fie că veneau ei la noi, tind se ivea un prilej, ca de pildă o sărbătoare, sau o zi menită, după datini, vizitelor sau urărilor de bine. Tata avea doi copii: eu, primul născut, şi o fată, cu doi ani mai mică decât mine. Fiecare dintre noi, copiii, aveam, în apartament, câte o odăiţă. Acolo trebuia şi ne vedem de treburile ce ne fuseseră impuse încă din copilărie şi tot acolo dormeam. Mama avea grijă să ne respectăm programul, dar din când în când ne îngăduia să zăbovim în camera ei de zi şi să ne jucăm în voia Tata stătea mai tot timpul în prăvălie şi în birou. La ora douăsprezece venea sus, în apartament, şi prânzeam cu toţii în sufragerie. Slujbaşii tatei luau masa cu noi, iar cele două slujnice şi rândaşul de la magazie aveau masă lor în camera slugilor. Nouă, copiilor, ni se dădeau bucate simple. Tata şi mama mâncau din când în când friptură şi beau de fiecare dată câte un pahar de vin bm primeau şi ei friptură şi câte un pahar din acelaşi vin. La început, tata nu avusese decat un contabil şi doi vânzători; mai târziu a avut patru. În apartament mai era şi o cameră măricică, pe pereţii căreia se aflau nişte dulapuri late, nu prea adânci, marchetate şi frumos lustruite. Dulapurile aveau uşi cu geamuri, iar în spatele geamurilor perdeluţe verzi de mătase, şi erau ticsite cu cărţi. Tata pusese perdelele de mătase verde, deoarece nu putea să sufere ca titlurile, scrise, după olpicei, cu litere aurii pe cotoarele cărţilor, să poată fi citite de alţii, de parcă s-ar fi fălit cu biblioteca lui. Zăbovea adesea cu încântare în faţa acelor dulapuri, ori de câte ori găsea o clipă de răgaz, după prânz sau la alte ore, deschidea uşile unuia din de, contempla cărţile, scotea una, o răsfoia, şi o punea la locul ei. Seara nu lipsea de acasă decât arareori, când treburile îl reţineau în târg sau când se ducea cu mama la vreun spectacol, ceea ce făcea câteodată cu plăcere; dar de obicei, seara, tata stătea un ceas, câteodată şi două sau chiar mai mult, la o masă veche, cioplită cu măiestrie, aşezată în bibliotecă pe un covor la fel de preţios, şi citea. Atunci n-avea voie nimeni să-l deranjeze, necum să intre în bibliotecă. Apoi ieşea şi spunea că ne putem aşeza la cină, la care slujbaşii nu mai erau de faţă şi care se servea numai în prezenţa mamei şi a noastră. În timpul cinei stătea de vorbă bucuros cu noi, copiii, şi ne spunea tot felul de lucruri, uneori şi poveşti hazlii şi basme. Cartea din care citea o punea întotdeauna frumuşel înapoi în dulapul din care o luase, iar dacă intrai în bibliotecă numaidecât după ce ieşise el, nu puteai observa nici cel mai mic indiciu că cineva făcuse lectură acolo cu o clipă înainte. Tata pretindea ca absolut nicio cameră să nu vădească urmele unei folosiri recente, ci să fie întotdeauna dereticată, ca o cameră de primire, dar pe de altă parte să exprime şi ce destinaţie are. Nu putea să sufere camerele bălmăjite, cum le spunea el, adică cele care pot servi în acelaşi timp pentru mai multe scopuri: pentru dormit, pentru joacă şi aşa mai departe. Fiece lucru şi fiece am, obişnuia el să spună, trebuie să aibă o identitate precisă. Această trăsătură de maximă precizie ni s-a întipărit în minte şi ne-a făcut să respectăm poruncile părinţilor, chiar atunci când nu le înţelegeam. Aşa, bunăoară, nici chiar noi „copiii, nu aveam voie să intrăm în dormitorul părinţilor. Îngrijirea şi dereticarea acestuia îi erau încredinţate unei slujnice bătrâne. In camere erau atârnate ici şi colo tablouri, iar în unele camere se aflau mobile de pe vremuri, cu figuri năstruşnice cioplite în lemn, sau marchetate cu motive decorative vegetale şi geometrice. Tata mai avea şi un dulap cu monede, şi câteodată ne arăta unele din ele. Se găseau acolo, mai cu seamă, taleri de toată frumuseţea, pe care se puteau vedea bărbaţi înzăuaţi sau chipuri cu plete bogate; şi mai erau unele din timpuri străvechi, cu minunate capete de flăcăi sau femei, şi una cu un bărbat cu aripi la picioare. Tata mai avea şi nişte pietre, în care erau săpate tot soiul de lucruri. Punea mare preţ pe acele pietre şi spunea că provin de la poporul oel mai priceput în artă din toate timpurile, şi anume de la grecii din vechime. Uneori le arăta unor prieteni, iar aceştia zăboveau îndelung în faţa casetei cu monede, ţineau câte o monedă în mâini şi vorbeau despre ea. Uneori, destul de rar, primeam oaspeţi. Când şi când mai erau poftiţi la noi şi copii, şi aveam voie să ne jucăm cu ei, iar alteori, mai des, ne duceam noi în vizită, cu părinţii, la cunoscuţi care aveau copii, şi ne jucam acolo. Nu mergeam la şcoală, ci învăţam acasă, cu profesori particulari, iar orele de cursuri, împreună cu aşa-numitele ore de lucru, în care trebuia să ne facem lecţiile, alcătuiau un program de la care nu aveam voie să ne abatem. Mama era o femeie afectuoasă. Ne iubea nespus de mult, şi, ca să ne facă plăcere, ne-ar fi îngăduit, fără doar şi poate, dte o abatere de la regula statornicită, dacă nu s-ar fi temut de tata. Trebăluia de zor prin casă, se îngrijea de toate, rânduia totul, nu îngăduia, din pricina temerii amintite, nicio abatere, şi era pentru noi o întruchipare a binelui, tot atât de desăvârşită şi de vrednică de veneraţie ca şi tata. În casă purta, de obicei, rochii foarte simple. Numai când trebuia să iasă undeva cu tata îşi punea rochiile splendide de mătase şi bijuteriile, încât ne apărea ca o zână din cărţile noastre cu poze. Am băgat însă de seamă că purta întotdeauna pietre simple de tot, deşi foarte strălucitoare, şi că tata n-o împodobea niciodată cu cele cio plite, despre care spunea totuşi că ar avea pe ele figuri grozav de frumoase. Cât timp noi, copiii, eram încă mici, mama îşi petrecea fietare vară la ţară împreună cu noi. Tata nu putea să ne ţină tbvărâşie, deoarece treburile îl reţineau în oraş, dar venea la ţară în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare, rămânea la noi toată ziua şi ne lăsa să facem pe gazdele. Îl vizitam şi noi pa el în oraş, odată sau de două ori pe săţitămâilă, şi atunci făcea el pe gazda şi ne ospăta. Ehipă câţiva ani, acest fel de viaţă a încetat, la început fiindcă tata înaintase în vârstă, şi nu mai putea dedi cu greii să s# lipsească de mama, pe care o respecta profund, iar mai târziu şi datorită faptului că izbutise să cumpere, într-un cartier mărginaş, o casă cu grădină, uh<ie puteam să respirăm aer curat, să facem mişcare şi sa stăm, cum am zice, tot anul la ţară. Cumpărarea casei de la periferie a însemnat o mare bucurie. Ne-am mutat din casa veche şi întunecoasă din centru în casa spaţioasă şi luminoasă de la periferie Tata pusese în prealabil să fie reparată de sus până jos, dar chiar şi după ce ne-aih mutat în ea, tot mai lucrau feluriţi meşteşugari în unele camere Casa era destinată exclusiv familiei noastre; în afară de noi nu mai locuiau îrr ea decât slujbaşii prăvăliei, precum şi, ca paznic şi grădinar, un bărbat mai în vârstă, cu soţia şi cu fiica lui. În. Casa aceea, tata şi-a amenajat ca bibliotecă o cameră cu muk mai încăpătoare decât avusese în apartamentul din cfentlu Totodată a rezervat o cameră anume pentru tablouri, căci în centru, din pricina lipsei de spaţiu, tablourile fuseseră răspândite în diferite încăperi. Pereţii acestei noi camere â tablourilor au fost acoperiţi cu un tapet castaniu închis, cu care ramele poleite formau un frumos contrast. Pe jos a fost întins un covor de culoare pastelată, ca să nu influenţeze perceperea culorilor tablourilor. Tata şi^a comandat şi un şevalet de lemn cafeniu şi l-a instalat în camera tablourilor, ca să poată să aşeze pe eJ câte o pânză şi s-o privească în lumină prielnică. Pentru mobilele vechi, cioplite şi intarsiate, a fost amenajată o altă cameră. Tata adusese cândva de la munte un tavan cioplit din lemn de tei şi de coconar. A dispus să fie montat în camera cu pricina şi l-a completat cu câteva adaosuri, care nu şp… băgau de seamă, încât până la urmă părea că este tavanul original al camerei. Nouă, copiilor, ne-a plăcut grozav, astfel că, atunci când, seara, tata şi mama se duceau în camera veche ca să lucreze ceva şi ne luau şi pe noi, zăboveau cu îndoită plăcere acolo şi îi rugam să ne povestească despre vremurile în care fuseseră făcute asemenea minunăţii. La capătul unui culoar de lemn, care, la parterul casei, ducea până în grădină, tata a pus să se construiască o odăiţă de sticlă, adică o odăiţă cu cei doi pereţi dinspre grădină alcătuiţi numai din geamuri, ceilalţi doi pereţi fiind de lemn-, în această odăiţă a adăpostit arme vechi din felurite epoci şi de felurite tipufi. Numeroase tulpini de iederă se căţărau, din grădină, pe ramele geamurilor şi intrau şi în cameră, unde se încolăceau pe piesele şarpantei de lemn, aşa că, atunci când era deschis un ochi de geam, prin care sufla vântul, iedera foşnea în jurul armelor vechi. Unei ghioage mari de lemn, care se afla în odăiţă, unde se lăfăia cu ghinturile ei înfricoşătoare, tata îi spunea „luceafărul de dimineaţă”, ceea ce noi, copiii, nu puteam înţelege, deoarece luceafărul de dimineaţă ni se părea cu mult mai frumos. Mai era o odăiţă pe care tata o căptuşise cu măţaşe roşie, meşteşugit tighelită; dar nimeni nu ştia încă ce anume ar fi putut să-şi găsească loc acolo. în grădinţă erau pomi fructiferi pitici, straturi de legume şi de flori, iar la capătul ei, de unde puteai privi munţii, care, la o depărtare de o jumătate de milă, descriu im arc mare în jurul oraşului, se aflau copaci înalţi şi pajişti. Vechea seră a. Fost în parte reparată şi în parte mărită printr-un adaos. în plus, casa mai avea o curte mare, deschisă spre grădină. Când iarba grădinii era udă, aveam voie să ne jucăm în curte, spre care dădeau ferestrele cămărilor, precum şi cele ale bucătăriei, unde trebăluia mama. Tata se ducea în fiecare zi în oraş, la prăvălie şi la birou. Potrivit rânduielii, slujbaşii îl însoţeau. La ora douăsprezece venea la masă, împreună cu slujbaşii cărora nu le venise rândul să vegheze în prăvălie în timpul orei de masă. După-amiază tata se întorcea, de cele mai multe ori, în târg. Duminicile şi zilele de sărbătoare Ie petrecea cu noi. Întrucât acum dispuneam de mai mult spaţiu, primeam mult mai des musafiri din oraş. Aceştia veneau la noi cu copiii lor, şi ni se dădea voie să ne zbenguim în curte sau în grădină. Profesorii au continuat să vină la noi, la periferie., aţa cum veniseră mai înainte în centru. De teamă ca, datorită şederii îndelungate la birou, să nu se aleagă cu vreo boală, tata, la stăruinţele mamei, îşi îngăduia în fiecare zi un răgaz, pe care îl folosea spre a face mişcare. Atunci se ducea fie la o galerie de pictură, fie la vreun prieten, care avea şi el tablouri, fie la vreun străin, care avea cine ştie ce rarităţi. Vara, în zilele de sărbătoare, dacă era vreme frumoasă, mai ieşeam uneori şi la iarbă verde şi ne petreâeam ziua într-un sat sau la munte. Mama, care se arăta din cale afară de îndntată de cumpărarea casei de la periferie, se ocupa, cu zel sporit, de gospodărie. În fiecare sâmbătă, rufăria „albă ca floarea de cireş” strălucea în grădină, în locul rezervat pentru întinsul rufelor, iar în casă, camerele erau dereticate sub supravegherea ei, una câte una, în afară de cele care adăposteau minunăţiile tatei, unde curăţenia se făcea întotdeauna numai sub ochii lui. De fructele, florile şi legumele din grădină, mama se ocupa împreună cu tata. Îi mersese vestea prin împrejurimi, astfel că vecinele veneau şi îi cereau slugi care îşi făcuseră ucenicia în casa noastră. Când am crescut mai măricei, ne-am simţit zi de zi tot mai atraşi de tovărăşia părinţilor. Tata ne arăta tablourile şi ni le explica. Ne-a spus că nu are decât tablouri vechi şi de preţ, şi că preţul acela poate fi obţinut oridnd, dacă se iveşte vreodată nevoia de a le vinde. Când ne plimbam, ne explica efectele luminii şi umbrei, ne învăţa numele culorilor obiectelor şi ne arăta liniile care iscă mişcarea, dar o mişcare în repaos, căci repaosul şi mişcarea sunt temeiul oricărei opere de artă. Vorbea cu noi şi despre cărţile sale. Ne-a spus că există cărţi în care sunt cuprinse toate câte s-au întâmplat cu neamul omenesc de la începutul lui şi până în vremea noastră, că într-însele sunt povestite vieţile • unor bărbaţi şi femei care s-au bucurat cândva de mare faimă şi care au trăit de mult, unii din ei cu peste lfi ide ani în urmă. Ne-a mai spus că în alte cărţi este cuprins tot ce au aflat oamenii, în mulţi ani, despre lume şi despre alte lucruri, în legătură cu alcătuirea şi structura lor. Unele nu ne arată, ce-i drept, ce s-a întâmplat sau cum sunt rânduite toate cele de pe lume, ci mai degrabă ce şi-au închipuit oamenii că s-ar fi putut întâmpla, sau ce gândesc ei cu privire la cele lumeşti şi la cele mai presus de fire. Cam pe atunci a murit un unchi al mamei. Mama a moştenit bijuteriile soţiei lui, care se prăpădise înaintea lui, iar noi, copiii, restul averii. Ca tutore al nostru natural, tata a plasat cu garanţie pupilară întreaga sumă şi i-a adăugat, an de an, dobinzile. În cele din urină, când am devenit adolescenţi, instrucţia obişnuită, pe care o primiserăm până atunci, a încetat treptat. Mai întâi au părăsit 9cena profesorii care ne învăţaseră noţiunile elementare ale cunoştinţelor socotite, Sn zilele noastre, drept trebuincioase tuturor oamenilor; apoi s-au împuţinat şi cei care ne iniţiaseră în materiile predate de obicei copiilor meniţi să facă parte din păturile mai cultivate sau mai distinse ale societăţii. Soră-mea, pe lângă materiile la care urma să se desăvârşească în continuare, a fost nevoită să pătrundă încetul cu Încetul şi tainele gospodăriei şi să-şi însuşească rosturile ei de căpetenie, ca să poată călca într-o bună zi, cu cinste, pe urmele mamei. În ceea ce mă priveşte, după ce mi-am însuşit cunoştinţele considerate, în şcolile noastre, ca premergătoare iniţierii în aşa-numita cultură generală, strict necesară oricui în viaţă, am mers înainte în unele discipline, în care, fiind mai anevoioase, nu mă puteam lipsi de îndrumare. Într-o bună zi s-a pus chestiunea carierei mele viitoaie, şi atunci tata a luat o hotărâre pe care mulţi au dezapro- bato-o cu toată energia. Anume, a hotărât să mă fac om de ştiinţă universal. Fusesem până atunci extrem de sârgu- incios la învăţătură şi îmi însuşisem, plin de zel, orice materie nouă pe care mi-o predaseră profesorii, astfel că, de câte ori erau întrebaţi cum am scos-o la capăt într-o anumită disciplină, aveau întotdeauna numai cuvinte de laudă. Cariera respectivă mi-o alesesem eu însumi, iar tata îmi încuviinţase alegerea. Mi-o alesesem, deoarece simţeam un fel de îndemn lăuntric, care mă mâna în această direcţie. În pofida tinereţii mele, mi-am dat seama încă de pe atunci că nu-mi voi putea însuşi toate ştiinţele; dar ce şi cât aş putea învăţa, era pentru mine un lucru tot atât de nelămurit, pe cât era de nelămurită şi atracţia mea spre activitatea ştiinţifică. Nu întrezăream nici foloase deosebite, pe care le-aş fi putut obţine prin strădaniile mele, ci mi se părea doar că aşa trebuie să procedez, ca şi cum viitorul ar ascunde ceva temeinic şi important. Cum să pornesc, insă, la drum şi de unde să încep, nu ştiam nici eu, şi nici ai mei nu ştiau. Nu aveam nici cea mai mică tragere de inimă pentru o anumită disciplină, ci toate mi se păreau vrednioe de studiat Nu aveam niciun punct de reper, din care să pot deduce că sunt înzestrat cu o capacitate excepţională pentru o anumită ramură ştiinţifică, şi niciuna nu mi se părea cu neputinţă de biruit. Ai mei n-au putut descoperi nici ei vreun indiciu din care să reiasă că aş avea o Înclinare certă pentru un anumit domeniu. Nu enormitatea unui asemenea început i-a fost luată în nume de. Rău tatei, ci i s-a spus că ar fi trebuit să mă îndrepte şpre o, profesiune care să fie de folos societăţii şi căreia să-l închin timpul şi viaţa, ca să pot odată şi odată să părăsesc această lume cu cugetul împăcat că mi-am făcut datoria. La această critică, tata a replicat că omul nu există pe lume numai de dragul societăţii, ci în primul rând pentru el însuşi. Şi că dacă existenţa lui se desfăşoară în mod ireproşabil pentru el însuşi, ea va fi de folos şi societăţii. Cel pe care Dumnezeu l-a menit să devină cel mai bun pictor din lume, ar păgubi omenirea dacă ar ţine să se facă, bunăoară, jurist, iar dacă, potrivit voinţei divine, ajunge cel mai mare pictor, aduce şi lumii cel mai mare folos. Acest adevăr se manifestă întotdeauna printr-un imbold lăuntric, care îl împinge pe om către un anumit ţel şi pe care este bine să-l urmeze. Cum ar putea altminteri să-şi dea seama ce menire are pe lume, – de artist, de general, de judecător, – dacă n-ar exista un spirit care să i-o spună şi care să-l călăuzească spre acele ţeluri, ca să-şi afle fericirea şi împlinirea? Dumnezeu le orânduieşte pe toate în aşa fel, încât talentele să fie împărţite just, iar fiecafe f. Rrahă rarp trebuie 4ăcută pe fame să “fiefărntâ; şi să ntl vină o vreme când toţi oamenii vor fi arhitecţi. În aceste talente profesionale sunt cuprinse şi cele sociale, iar la marii artişti, jurişti, oameni politici, sunt cuprinse întotdeauna şi echitatea, toleranţa, dragostea de ţară. Din asemenea plămadă de bărbaţi, care şi-au cultivat cât mai deplin imboldul lăuntric, au ieşit de cele mai multe ori, în vremuri de restrişte, binefăcătorii şi salvatorii patriei lor. Există inşi care susţin ci s-au făcut negustori, sau medici, sau slujbaşi de stat, numai spre binele omenirii; în cele mai multe cazuri, această afirmaţie nu corespunde adevărului. Dacă nu i-a îndemnat chemarea lăuntrică, atunci ei nu fac, prin spusele lor, decât să tăinuiască un motiv mai josnic, şi anume faptul că meseria nu le-a fost decât un mijloc de a-şi procura bani şi bunuri şi de a-şi asigura existenţa. Mulţi din ei au îmbrăţişat o anumită profesiune fără să-şi fi cântărit cu luare-aminte alegerea, sau au îmhrăţişat-o siliţi de cine ştie ce împrejurări, şi ca să nu-şi mărturisească slăbiciunea, invocă binele omenirii, pe care, chipurile, l-au urmărit Apoi, mai există încă o categorie ciudată de oameni, care vorbesc fără încetare despre binele obştesc: cei coi probleme personale. Aceştia sunt mereu La strâmtoare, au întruna necazurţ şi neplăceri, datorită propriei lor uşurinţe, şi recurg, drept explicaţie, la procedeul cel mai comod: dau vina pe orânduirea socială şi spun că, de fapt, nu se gândesc decât la patrie şi că doresc să-i îndrepte pe cât posibil lipsurile. Dar când se întâmplă să-i cheme într-adevăr patria, o bagă în aceeaşi oală cu proprile lor probleme. În vremuri de cumpănă, aceşti oameni se dovedesc a fi cei mai egoişti, ba chiar, adeseori, şi cei mai crunţi. Pe de altă parte, nu încape îndoială că există şi oameni pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu o deosebită înclinare şi vocaţie socială. Aceştia se consacră, dintr-o pornire lăuntrică, problemelor oamenilor, le şi înţeleg mai clar decât alţii, sunt încântaţi dacă le pot rezolva şi-şi jertfesc adeseori viaţa pentru vocaţia lor. Iar în răstimpul, fie el îndelungat, fie el de-o clipă, în care îşi jertfesc viaţa, se simt fericiţi, deoarece şi-au urmat imboldul lăuntric. în acţiunile noastre, Dumnezeu nu ne-a pus înainte, drept scop, folosul, nici cel personal, nici cel public, ci a conferit practicării virtuţii un farmec al ei şi o frumuseţe a ei. Spre acest ţel năzuiesc firile alese. Cel ce face binele numai pentru că răul este dăunător neamului omenesc se află destul de jos pe scara fiinţelor morale. Acela va fi îndemnat să recurgă la păcat, de îndată ce ar aduce astfel vreun folos omenirii sau lui însuşi. Astfel de oameni sunt şi cei în stare să folosească orice mijloc şi care fac rău atât patriei, cât şi familiei lor şi propriei persoane. În vremurile în care au acţionat li s-a spus oameni de stat, dar ei n-au fost decât imitaţii de oameni de stat, iar folosul vremelnic realizat de ei a fost un fals folos şi s-a dovedit, în zilele judecăţii, o tristă fatalitate. Tata nu era stăpânit de egoism, dovadă faptul că îndeplinea fără plată, în consiliul oraşului, o funcţie publică, că deseori lucra toată noaptea în acea funcţie şi că, în treburile obşteşti, se afla mereu, cu sume înseemnate, la loc de frunte. Spunea că trebuie să fiu lăsat în voia mea şi că, până la urmă, din nedumerire se va desprinde la ce sunt bun şi ce rost îmi este menit pe lume, Am fost îndemnat să-mi continui exerciţiile fizice. Încă de pe vremea dnd eram încă foarte mici am fost puşi să facem cât mâi multă mişcare. Aceasta a fost una din pricinile de căpetenie pentru care vara ne-o petreceam la ţară, iar grădina casei de la periferie a fost unul din motivele principale pentru care tata a cumpărat casa. Eram lăsaţi de obicei, de mici copii, să umblăm şi să fugim în toată voia, şi nu eram opriţi decât atunci când cădeam frânţi de oboseală. În oraş luase fiinţă un aşezământ, în care se practicau, după o anumită regulă, exerciţii fizice, menite să solicite toate părţile trupului, după nevoile fiecăreia, şi să ajute la dezvoltarea lor firească. Tata mi-a dat voie să frecventez acel aşezământ, după ce a cerut sfatul unor oameni cu experienţă şi după ce a văzut cu ochii lui tot ce se făcea acolo. Întrucât pentru fete nu exista pe atunci un asemenea aşezământ, tata a pus să i se instaleze soră-mi, într-o încăpere a apartamentului nostru, toate aparatele pe care el şi medicul casei, un adept al unor astfel de prac- tici, le-au socotit necesare, iar soră-mea a fost nevoită să execute toate exerciţiile-permise de acele aparate. Cumpărarea casei de la periferie a înlesnit şi mai mult instalarea aparatelor. Nu numai că dispuneam de mai mult spaţiu înlăuntrul casei, spre a putea instala, în condiţii mai prielnice şi pe o suprafaţă mai mare, toate aparatele necesare pentru exerciţiile fizice, dar mai aveam curtea şi grădina, unde se puteau practica exerciţii fizice şi unde se mai puteau instala şi alte aparate. Faptul că făceam toate astea cu dragă inimă se înţelege de la sine, datorită elanului şi neastâmpărului tinereţii. Încă din copilărie în- văţaserăm să înotăm şi ne duceam vara aproape zilnic, chiar atunci când locuiam la periferie, de unde druânul era mai lung, la bazinul de înot. Chiar şi pentru fete se înfiinţaseră, pe atunci, bazine de înot speciale. În plus, făceam cu plăcere drumeţii lungi, mai cu seamă vara. Când ne aflam în aer liber, afară din oraş, părinţii ne îngăduiau, – mie şi soră-mi, să colindăm prin împrejurimi. Străbăteam atunci drumuri lungi sau ne urcam pe munte, apoi ne întorceam la locul în care ne aşteptau părinţii. La început ne însoţea, de cele mai multe ori, un slujitor, dar mai târziu, când am mai crescut, am fost lăsaţi să umblăm singuri. Pentru ca părinţii să poată ajunge mai uşor şi mai comod în orice loc din afara oraşului, tata a cumpărat după dtva timp doi cai, iar argatul, care până atunci fusese grădinar şi, din când în dnd, supraveghetorul nostru, a ajuns şi vizitiu. Intr-o şcoală de călărie, în care se puteau antrena, la ore diferite, băieţii şi fetele, am învăţat să călărim, iar mai târziu ni s-au fixat anumite zile ale săptămânii şi anumite ore, în care puteam să facem exerciţii de călărie. În grădină aveam posibilitatea să sar la loc fix, să merg pe semduri înguste, să mă caţăr pe spaliere şi să arunc discuri de piatră spre o ţintă sau la o depărtare cât mai mare. Surorii mele, deşi toată lumea o trata ca pe o domnişoară, îi plăcea grozav să ajute la muncile gospodăreşti mai grele, dovedind nu numai că se pricepe, dar că-i poate întrece în destoinicie chiar pe cei care, încă din copilărie, făcuseră asemenea munci. Părinţii nu numai că nu puneau piedici acestor activităţi ale ei, ci chiar le încurajau. Soră-mea mai făcea şi lectură, cânta acoiâipanimdu-se la pian sau la harfă, şi picta cu acuarele. După ce mi s-a luat şi ultimul profesor, care îmi dăduse lecţii de limbi străine, şi după ce, în ramurile ştiinţifice în care, datorită faptului că erau mai grele sau mai importante, fusese socotită necesară o instruire mai îndelungată, am înaintat În aşa măsură, încât nu mai era nevoie de profesor, s-a pus problema cum să se procedeze în legătură cu cariera ştiii/ţifică aleasă de mine, dacă eia cazul să se întocmească un anumit plan şi dacă să fie angajaţi profesori în vederea îndeplinirii lui. M-am rugat să nu mi se mai ia niciun profesot, dedarând că mă voi strădui să mă descurc singur. Tata mi-a îndeplinit dorinţa, iar eu am fost înclntat că am ajuns să stau pe propriile mele picioare.

Tara zapezilor de Yasunari Kawabata     Din tunelul lung de hotar trenul intră în ţara zăpezilor. Întunericul albi până-n străfunduri. Opriră la halta de semnalizare. Fata care stătuse pe bancheta din faţa lui Shimamura se ridică să deschidă geamul de lângă el. Un suflu de aer înzăpezit se prelinse înăuntru. Aplecată adânc pe fereastră, fata îl strigă pe şeful de haltă, cum strigi pe cineva de tare departe. Cel chemat, un omuleţ îmbrobodit până deasupra nasului cu un fular gros, cu căciula de blană trasă zdravăn peste urechi, păşi mărunt prin zăpadă către ei, cu un lămpaş aprins în mână. Ce frig trebuie să fie, gândi Shimamura privind la nişte barăci, desigur ale administraţiei haltei, care păreau zgribulite, presărate ici şi colo sub poalele muntelui. Albeaţa zăpezii, înghiţită de întuneric, nu ajungea până la ele. — Eu v-am chemat, domnule şef de haltă. Cum o mai duceţi? — A, dumneata eşti, Yoko? Te-ntorci acasă? Straşnic ger s-a lăsat. — Am auzit că l-aţi ajutat pe fratele meu să găsească de lucru. V-aţi dat multă osteneală cu el. — Cred că n-o să-i priască în pustietăţile astea. E tânăr, bietul băiat. — E un copil! Vă rog mult să-l ajutaţi. — Bucuros. Ce-i drept, munceşte cu tragere de inimă. Şi-apoi, o să aibă în curând multă treabă la noi. Anul trecut am avut nămeţi mari. La vremea avalanşelor au stat trenurile-n loc şi nu mai pridideau sătenii cu gătitul pentru călători. — Dar ce gros v-aţi îmbrăcat! Şi fratele meu îmi scria de curând că nu poartă nici vestă! — Eu unul mi-am pus patru chimonouri unul peste altul. Băieţii ăştia! Trag la măsea de cum dă frigul şi pe urmă cad la pat cu fierbinţeală. Şi omul ridică lanterna făcând un semn către barăci. — Bea şi el? — Nu. — Sunteţi în drum spre casă? — Încă nu. Am o vătămătură şi trec întâi pe la doctor. — O, îmi pare rău. Cu tot paltonul îmbrăcat peste chimonouri, şeful de haltă părea dornic să încheie conversaţia asta în picioare. Aşa că îi întoarse spatele fetei şi mai mormăi: — Ai grijă de dumneata. Şi să auzim de bine! — Spuneţi-mi, fratele meu o fi de serviciu acum? Yoko aruncă o privire cercetătoare pe deasupra peisajului înzăpezit. — Vă rog încă o dată, mult de tot, ocupaţi-vă de el! Avea o voce tulburător de frumoasă. Un timbru înalt, ca un ecou venit din zăpada noptatică. Trenul se urni, dar ea rămase aplecată pe fereastră. Când ajunse în dreptul omului care păşea pe terasament, Yoko îi strigă din nou: — Nu uitaţi, domnule, spuneţi-i fratelui meu să vină pe-acasă când ia liber. Vă rog! — Biiine! se mai auzi de-afară. Yoko închise geamul şi-şi duse palmele la obrajii îmbujoraţi de frig. Trei pluguri de zăpadă aşteptau la poalele munţilor ninsorile mari. La intrările în tunel, spre nord şi sud, erau instalate semnalizatoare electrice pentru avalanşe. Cinci mii de muncitori erau gata pentru deszăpeziri, fără a mai socoti pe cei două mii din asociaţia „Tinerii Pompieri”. La gândul că fratele lui Yoko lucrează aici, la halta care în curând va fi înghiţită de nămeţi, interesul lui Shimamura pentru fată crescu. Spun „fată”, fiindcă aşa o socotea Shimamura. Deşi n-avea cum să ştie în ce relaţii se afla cu tovarăşul ei de drum. Judecând după gesturi, păreau căsătoriţi. El era vizibil bolnav. Dar, de fapt, rezerva naturală între un bărbat şi o femeie dispare când bărbatul e bolnav. Şi-atunci, cu cât sunt mai gingaşe îngrijirile ei, cu atât mai mult cei doi dau impresia unui cuplu. În fond, o femeie devine aproape maternă îngrijind un bărbat mult mai în vârstă decât ea, şi asta pentru un ochi din afară aduce cu intimitatea conjugală. Dar, desprinzând conştient imaginea fetei de bărbatul pe care-l însoţea, Shimamura îşi dădu seama limpede că e necăsătorită. Concluzia venea poate şi din faptul că o privise lung înainte, în împrejurări oarecum neobişnuite. Asta se petrecuse cu vreo trei ore în urmă. Shimamura se juca plictisit cu arătătorul mâinii stângi, mişcându-l încolo şi-ncoace. Îşi dădu seama că singur degetul acesta îi aduce în minte, caldă şi apropiată, imaginea femeii spre care călătorea. Pe ea o uitase, şi amintirea i se împăienjenea de câte ori încerca s-o recheme. Numai degetul părea că păstrează atingerea pielii ei. Shimamura avea senzaţia ciudată că degetul îl ademeneşte spre femeia îndepărtată. Îl duse la nas, vrând parcă să simtă din nou parfumul trupului ei şi, distrat, trase cu el o linie pe geam. În clipa următoare, îşi înghiţi un strigăt de uimire: pe locul atins de degetul lui plutea desluşit un ochi ireal de femeie. Reveni brusc din visarea care îl dusese departe: în geam se răsfrângea profilul fetei aşezate în faţa lui în compartiment. Întunericul de-afară, lumina electrică aprinsă în vagon transformaseră geamul într-o oglindă, dezvăluită numai atunci când, distrat, trăsese o linie prin aburul ce-l înceţoşa. Ochiul acela singur din oglindă era izbitor de frumos. Shimamura îşi apropie faţa de geam şi, cu expresia unui călător plictisit care priveşte într-o doară afară, îşi trecu toată palma peste el. Fata stătea uşor aplecată înainte, cu privirea aţintită la bărbatul culcat alături. Acesta îşi adunase parcă toată puterea în umeri, şi faţa lui cu ochi nemişcaţi avea o expresie gravă. Îşi sprijinea capul pe marginea ferestrei şi-şi ridicase picioarele îndoite pe banchetă. Erau într-un compartiment de clasa a treia. Bărbatul stătea pieziş faţă de Shimamura, astfel încât acesta nu-l putea vedea în geam decât până la urechi. Fata în schimb era aşezată chiar în faţa lui şi ar fi putut s-o privească direct. Dar, când cei doi se urcaseră în tren, Shimamura plecase ochii, izbit de frumuseţea rece a fetei, şi văzuse atunci mâinile palide ale bărbatului care le ţineau încleştate pe ale ei. Fiindcă surprinsese gestul, i se părea acum o indiscreţie să privească a doua oară într-acolo. Bărbatul din oglindă părea destins, faptul că-şi odihnea privirea pe bustul fetei îl liniştea vizibil. Cu toată slăbiciunea lui fizică, în jurul celor doi plutea o atmosferă de blândă armonie. El îşi făcuse pernă dintr-un capăt al fularului, celălalt îi acoperea gura şi obrajii. Din când în când fularul se desprindea moale şi-i aluneca peste nas. Dar nu apuca să întoarcă ochii, că fata i-l potrivea la loc cu o mână uşoară. Şi repetă gestul, inocentă, de atâtea ori, încât Shimamura se simţi iritat. În plus, alunecau mereu poalele paltonului care învelea picioarele bărbatului, atârnând pe banchetă. La fel de atentă, fata le potrivea îndată, făcând totul cu cea mai mare naturaleţe. Astfel, cei doi păreau să călătorească fără ţel într-o depărtare nesfârşită. Pe Shimamura nu-l întrista priveliştea lor, avea senzaţia că asistă la un joc ireal. Asta fiindcă îi vedea doar prin neobişnuita lui oglindă. În adâncul ei plutea peisajul de seară. Oglinda şi nălucile din ea se mişcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele n-aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparenţă fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare înceţoşată de seară. Ambele, topite şi amestecate, schiţau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiţă venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumuseţe. Deasupra munţilor amurgul mai păstra luciri roşietice şi, în peisajul privit prin fereastră, lucrurile îndepărtate nu se stinseseră. Dar îşi pierduseră culoarea şi câmpia era una şi-aceeaşi, neîntreruptă, până departe. Nimic în ea nu atrăgea ochiul, şi totuşi părea însufleţită de o putere nedefinită, de o stare de spirit care venea poate din chipul plutitor al fetei. Imaginea ei, opacă, întrerupea peisajul, dar, înconjurată cum era de umbre fugare, împrumuta o transparenţă ireală. Shimamura avu iluzia că prin trăsăturile fetei se perindă câmpia, dar din toată această curgere neîntreruptă nu putea reţine niciun contur desluşit. Lumina din compartiment era slabă, astfel că fereastra nu dobândea tăria unei oglinzi. Nu era propriu-zis reflectare ce vedea în ea. De aceea, privind-o îndelung, uită de persoanele din faţa lui şi văzu doar chipul de fată plutind ca o nălucire în priveliştea de seară. Atunci apăru lumina în ochiul din fereastră. Tăria oglinzii nu reuşea să stingă luminiţa din câmpie, dar nici lumina aceasta mică nu desfiinţa oglinda. Apăru doar trecătoare, fără să strălucească în chipul fetei, o luminiţă depărtată şi rece. Cu pâlpâirea ei aprinsă în pupilă, ochiul plutitor pe valurile înserării luci o clipă ca un licurici fermecător şi bizar. Yoko nu putea să ştie că e privită astfel. Era absorbită de grija pentru bolnav şi, chiar dacă şi-ar fi întors privirea spre Shimamura, bărbatul care se uita distrat pe fereastră nu i-ar fi atras nicio clipă atenţia. Admirând-o îndelung pe furiş, Shimamura uitase de prezenţa ei adevărată, răpit cum era de puterea magică a nălucirilor lui. Astfel că, în timpul conversaţiei ei serioase şi însufleţite cu şeful de haltă, Shimamura o privise cu interesul pe care îl ai pentru un personaj de roman. Când ajunseră la halta de semnalizare, fereastra era complet întunecată. Peisajul mişcător se stinsese şi lăsase oglinda golită de farmec. Chipul lui Yoko se răsfrângea acum desluşit, şi lui Shimamura i se păru că descoperă îndărătul gesturilor ei afectuoase un fel de răceală. Treptat, fereastra se aburi din nou şi el n-o mai sterse. O jumătate de oră mai târziu, Yoko şi bărbatul coborâră, neaşteptat, la aceeaşi staţie cu Shimamura, şi el întoarse capul încurcat, ca şi cum lucrul acesta l-ar fi privit în mod direct. Izbit de frigul tăios de pe peron, se ruşină de indiscreţia lui de adineauri, aşa că trecu pe lângă locomotivă fără să mai arunce o privire spre ei. Bărbatul se pregătea să coboare sprijinindu-se pe umerii lui Yoko, când îi opri un impiegat de mişcare cu mâna ridicată. Marfarul lung care apăru în clipa următoare din întuneric ascunse apoi privirilor lui Shimamura siluetele celor doi. Servitorul de la han, ieşit la gară în întâmpinarea oaspeţilor, era încotoşmănat ca un pompier la incendiu; avea căciula trasă peste urechi şi în picioare, cizme înalte de cauciuc. În sala de aşteptare stătea o femeie îmbrăcată într-un mantou albastru-închis, cu gluga ridicată. Se uita nemişcată pe fereastră, spre şinele de tren. Fiindcă ieşise din trenul încălzit, Shimamura nu simţea încă frigul de-afară. Venea pentru prima oară iarna în ţinutul zăpezilor, aşa că îl uimi îmbrăcămintea oamenilor de prin partea locului. — E chiar atât de frig de vă înfofoliţi cu toţii aşa? — Deh, ne pregătim şi noi pentru iarnă. După o ninsoare ca asta, când se-ndreaptă vremea, se lasă gerul, mai ales seara. O să dea îngheţul la noapte. — Chiar aşa? Shimamura aruncă o privire spre ţurţurii lucitori care atârnau de streşini, înainte de a se urca în maşină alături de servitorul hanului. Înconjurate de albeaţa zăpezii, acoperişurile scunde, înaintând în stradă, păreau şi mai povârnite. Tăcut, satul întreg dădea impresia că s-a retras din faţa zăpezilor, chircit şi cufundat în sine. — Adevărat, e frig de-a binelea. O simţi cum pui mâna pe ceva. — Anul trecut temperatura a coborât sub douăzeci de grade. — A nins mult? — Am avut zăpadă până pe la şapte-opt shaku[1] înălţime. S-a întâmplat să ajungă şi la doisprezece şi chiar treisprezece. — Asta ne aşteaptă deci şi anul ăsta. — Cam aşa e pe la noi. Până acum a căzut zăpadă numai de un shaku şi s-a mai şi topit din ea. — S-a şi topit? — Cât despre nămeţii cei mari, nu ştiu când or veni în iarna asta. Era la începutul lui decembrie. Shimamura avusese nasul înfundat; apoi răceala i se urcase până în creştetul capului, iar acum îi curgea nasul de-a binelea, ca eliberat dintr-odată, spălându-l parcă de orice impuritate. — Mai e pe-aici fata care locuia la profesoara de shamisen[2]? — Este, este. N-aţi văzut-o la gară? Era într-un palton albastru-închis. — A, ea era? Aş vrea s-o chem mai târziu la mine. — Chiar în seara asta? — Da, chiar în seara asta. — Spunea că se duce la gară să-l aştepte pe fiul profesoarei, care a venit cu ultimul tren de azi. Aşadar, bolnavul îngrijit de Yoko, pe care Shimamura îl privise în oglindă, era chiar fiul proprietăresei la care locuia ea, femeia pentru care se afla aici. Shimamura avu o tresărire, apoi întâmplarea nu i se mai păru atât de deosebită şi se miră chiar că nu-l tulbură mai mult coincidenţa. Ce legătură era oare între femeia de care degetul lui îşi amintea atât de bine şi fata în ochii căreia se aprinsese pentru o clipă luminiţa de dincolo de fereastră? Câte se întâmplaseră oare între ele şi câte aveau să se mai petreacă încă? Întrebările se înghesuiau în mintea lui Shimamura. Poate pentru că nu-şi revenise încă din mirajul oglinzii în care se răsfrângea peisajul de seară, se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliştilor din oglindă şi fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare.   Sezonul de schi nu începuse încă şi hanul, înconjurat de izvoarele calde, avea oaspeţi puţini. Shimamura ieşi din baia fierbinte şi, mergând spre camera lui, avu senzaţia că hanul întreg e adormit. În coridorul de lemn întunecat de vreme, paşii lui făceau să zăngănească uşor geamurile uşilor. La capătul îndepărtat al culoarului, lângă ghişeul de primire, se vedea, dreaptă, o siluetă de femeie. Poala chimonoului ei, desfăcută în evantai, se aşternea grea şi rigidă pe podeaua de lemn vechi, întunecat şi lustruit. Intrase deci între timp în rândul gheişelor? Shimamura avu o tresărire văzându-i chimonoul cu trenă. Femeia nu făcu nicio mişcare. Nu înaintă spre el. De departe, silueta ei împietrită părea chiar foarte încordată. Continuă să tacă chiar şi după ce Shimamura ajunse grăbit lângă ea. Atunci faţa i se crispă într-un zâmbet care, sub stratul gros de pudră, aducea mai mult cu o schimonoseală. Fără o vorbă, porniră amândoi spre camera lui. Se întâmplaseră multe între ei, atunci, demult. Iar el nu i-a trimis nicio scrisoare în tot acest răstimp, n-a venit s-o vadă, ba nici chiar cărţile despre dans pe care i le promisese atunci nu i le-a trimis. Ce-şi putea ea închipui decât că a izgonit-o cu uşurinţă din amintire? Ar fi fost momentul să încerce o scuză, măcar acum, cât de târziu. Totuşi, mergând alături de ea, fără să-i vadă faţa, înţelese că nu era în femeia aceasta nici urmă de reproş; dimpotrivă, venea spre el un fel de chemare duioasă, răspândită de tot trupul ei. Atunci ştiu că orice cuvânt al lui ar fi sunat fals şi ridicol şi, fără să se mai împotrivească, se lăsă învăluit de tulburarea molatică şi ameţitoare care plutea în jurul ei. Ajunşi lângă scară, Shimamura ridică până-n dreptul ochilor ei pumnul stâng cu arătătorul întins: — Uite, el te ţine minte si-acum. — Adevărat? Fata îi luă degetul şi, fără să-i dea drumul, urcă scările în urma lui, lăsându-se parcă târâtă în sus. În odaie, lângă kotatsu[3], dădu drumul mâinii şi se făcu deodată roşie ca para focului, până la ceafa. Încurcată, dădu să se agaţe din nou de degetul lui şi îngăimă: — Îşi mai aduce aminte de mine? — Celălalt, de la mâna stângă. Shimamura îşi trase dreapta dintre palmele ei, o vârî sub kotatsu la căldură şi-i întinse pumnul stâng. Faţa ei se destinse îndată. — Acuma ştiu. Cu un zâmbet mic, îi deschise pumnul şi, îngândurată, îşi lipi obrajii de palma bărbatului. — E adevărat că mă mai ţine minte? — Dar e un frig aici! Până şi părul parcă ţi-a îngheţat! — La Tokyo n-a nins până acum? — Ştii, mi-ai spus multe atunci şi n-ai avut dreptate. Dacă era cum ziceai tu, cine ar mai fi bătut atâta cale până aici pe frigul ăsta, la sfârşit de an?   „Atunci…” Asta fusese într-o primăvară, la vremea când trece primejdia avalanşelor şi încep plimbările pe munţii înecaţi în frunziş proaspăt. La han, crenguţele tinere de akebi fuseseră luate de pe mese. Shimamura, care la Tokyo ducea un trai leneş şi inactiv, venise să regăsească aici contactul pierdut cu natura şi cu sine însuşi, făcând plimbări lungi de unul singur prin împrejurimi. Astfel, după şapte zile de peregrinări prin munţi, coborâse într-o seară la hanul cu izvoare calde. Atunci îi venise ideea să cheme o gheişă. Dar în sat tocmai se inaugura un drum nou şi pentru sărbătorire transformaseră în săli de banchet până şi magazia cu gogoşi de viermi de mătase din mica sală de teatru a satului. Cele vreo duzină de gheişe de prin partea locului nu făceau faţă la un banchet atât de mare, astfel încât fusese chemată în ajutor o fată care locuia la profesoara de shamisen şi care mai luase parte la câteva asemenea petreceri, retrăgându-se însă totdeauna după două sau trei dansuri. Slujnica de la han care îi povestise lui Shimamura toate acestea adăugă că nu va putea să găsească în seara aceea o gheişă liberă; dar poate că fata aceea, care trebuia să se fi întors de la banchet, n-ar avea nimic împotrivă să vină. Îi mai explică apoi că fata nu e tocmai o gheişă – de fapt, nu era nici măcar o viitoare gheişă, deşi era uneori chemată la petreceri mai mari să danseze pentru oaspeţi atunci când celelalte nu aveau chef s-o facă, fiind astfel de mare ajutor. Pe de altă parte, nu prea venea când era vorba de un singur oaspete. Cu toate acestea, nu putea fi socotită o simplă diletantă. Iată ce îi spusese slujnica. Caraghioasă poveste, gândise Shimamura fără să-i dea prea multă importanţă. Totuşi, când, o oră mai târziu, fata îşi făcu apariţia în odaia lui, condusă de slujnică, bărbatul se ridică uimit. Fata o reţinu de mânecă pe slujnică atunci când aceasta dădu să plece. Pe Shimamura îl izbise din prima clipă neobişnuita, extraordinara ei curăţenie. Îşi închipui că era curată şi proaspătă până şi în gropiţele de sub degetele picioarelor. Poate era numai o exagerare, o iluzie a ochilor lui impresionaţi de strălucirea acelui început de vară. Fata era îmbrăcată ca o gheişă, deşi nu purta trenă. Chimonoul de vară, dintr-o tesătură uşoară, era încins cu un obi[4] nepotrivit de scump şi preţios, ceea ce îi dădea un aer oarecum trist. Începură să vorbească despre munţii dimprejur, şi atunci slujnica se retrase. Fata nu cunoştea nici măcar numele piscurilor care se zăreau din sat. Shimamura comandase sake, dar n-avea chef să bea. Atunci începu ea să-i povestească, neaşteptat de sincer, viaţa ei. Se născuse în „ţara zăpezilor”, ajunsese la Tokyo şi găsise un protector care s-o răscumpere din ucenicia de gheişă şi s-o dea la o profesoară de dansuri japoneze clasice (fiindcă îşi dorise dintotdeauna să înveţe dansul). Protectorul murise după un an şi jumătate. Mai departe fata nu voia să povestească, deşi viaţa ei începuse cu adevărat după aceea. Spunea că are optsprezece ani şi, dacă era adevărat, faptul că părea de douăzeci şi unu era liniştitor pentru Shimamura. Când veni vorba despre teatrul kabuki, fata ştia mai multe decât el despre stilurile actorilor şi despre viaţa lor particulară. Parcă aştepta demult un partener de discuţii ca el. Transportată de propriile ei cuvinte, vorbea cu un fel de dăruire molatică, în care Shimamura văzu un ecou al lumii de plăceri din cartierele cu gheişe din Tokyo. Părea să ştie multe şi despre firea bărbaţilor. Shimamura găsea în ea o înclinaţie înnăscută pentru profesia de gheişă. Pe de altă parte, el, care trăise o săptămână de izolare şi singurătate, se lăsă năpădit de căldura omenească pe care o împrăştia fata şi simţi un fel de prietenie pentru ea. Lăsă să se reverse asupra ei o parte din entuziasmul pe care-l treziseră în el muntele şi singurătatea prelungită. În ziua următoare, fata îşi depuse lucrurile de baie în pragul odăii lui şi intră să mai stea puţin de vorbă. Dar Shimamura nu-i dădu timp să îngenuncheze după cuviinţă pe rogojină, ci o rugă îndată să cheme o gheişă pentru el. — Eu, să vă chem o gheişă? — Sper că ai înţeles ce vreau să spun. — Asta e nemaipomenit. Nici în vis nu mi-ar fi trecut prin gând că mi-aţi putea cere tocmai mie aşa ceva. Se îndreptă repede spre fereastra glisantă şi privi lung la munţii din depărtări, în timp ce în obraji i se urca roşeaţa. — Nu sunt pe-aici asemenea femei. — Asta nu-mi prea vine să cred. — Dar e adevărul adevărat! Se răsuci cu o mişcare bruscă spre el şi se aşeză pe pervaz. — Nimeni nu poate sili o gheişă să facă aşa ceva. Fiecare e liberă să hotărască singură. Şi, în ceea ce-l priveşte pe patronul hanului, el nu se amestecă în lucrurile astea. Vă spun că e adevărat! Puteţi întreba pe oricine. De altfel, n-aveţi decât să încercaţi singur. — Dar eu aş vrea s-o chemi dumneata. — De ce tocmai eu? — Pentru că ţin la dumneata. Şi fiindcă nu vreau să-ţi pierd prietenia, n-am de gând să mă ating de dumneata. — Din prietenie, deci… Păru o clipă amuzată, apoi indignarea reveni: — Asta-i bună! Să mi se ceară mie asemenea servicii! — Dar nu văd nimic deosebit în asta. Am strâns prea multă energie aici, la munte. Nu mi-e capul limpede. Aşa că nu mi-e uşor să stau cu dumneata la taifas aşa, în linişte.   [1] Shaku – măsură de lungime de 0,3 m. [2] Instrument tradiţional japonez, cu trei coarde. [3] Vas pentru jăratic, susţinut de un schelet de lemn, acoperit cu o pătură [4] Brâu cu care se încinge chimonoul.

Ce nu știi nu-ți poate face rău, dar ea știe și trebuie să uite ceea ce știe. E secret secret secret. Trebuie să se prefacă a nu ști și a nu a fi știut niciodată, altminteri acest lucru îi va face rău. În casa de acolo sălășluiește secretul și tot ce vrea ea e să nu știe. Stă la fereastră. Nu se simte nici măcar o adiere de vânt care să miște perdelele albe, și afară iarba s-a uscat sub ultimele raze de soare. E vară, și pe amurgite, iar ea încă nu e în pat. Are aproape opt ani și e prea devreme pentru culcare. Toți fac câte ceva altundeva și nimeni nu se uită la ea. Umbrele copacilor sunt negre pe pajiște și trandafirii târzii au margini aurii. Un petic de apă argintie sclipește printre frunzele de salcie plângătoare. Acela e lacul. Lebede înoată pe lac, și ea ar putea să meargă jos la apă să privească păsările albe. Nu ar ști nimeni și ce nu știi nu-ți poate face rău. Trebuie să plece, să evadeze, dincolo de covorul țesut cu flori și copaci strâmbi, și apoi ușa se deschide și ea se află pe coridor, și acolo e mereu întuneric, chiar și când afară strălucește soarele, și o liniște densă cuprinde tot spațiul și se întinde pe scări în jos, și ea coboară de pe o treaptă pe cealaltă în vârful picioarelor, ca să nu o deranjeze. Picturile de pe pereți se holbează la ea când trece pe lângă ele. Naturi moarte și peisaje revarsă culori ciudate și propria lumină în tăcere, iar portretele strigă după ea, și ea nu le aude. Podeaua de marmură din hol e ca o tablă de șah cu alb și negru, și ea are grijă să sară peste pătratele negre pentru că, dacă nu o faci, cu siguranță are să se întâmple ceva rău și poate că tocmai a atins un pătrat negru în drum spre grădină, dar asta nu ar conta, nu-i așa? Apoi ajunge pe iarbă și aerul e blând, și ea fuge cât de repede poate pe scările terasei în jos, și peste pajiște, și pe lângă toate florile, și printre garduri vii înalte tunse în formă de conuri și sfere și spirale, până când ajunge la grădina sălbatică, unde plantele îi ating ușor fusta, și ea fuge și fuge până acolo, unde sunt întotdeauna lebedele, dar ele au plecat. Au plutit spre țărmul îndepărtat. Le vede. Nu se află prea departe, așa că începe să meargă. Ceva îi atrage privirea. E în stufăriș și e ca o pată neagră în apă și, când ajunge puțin mai aproape, arată ca un cearșaf sau o bucată de pânză, și plante acvatice și crengi gri-verzui de salcie cu frunze ca niște degete slabe acoperă o parte din ea. De-ar putea ajunge mai aproape de locul unde apa întâlnește malul, ar putea să întindă mâna să o tragă și să vadă ce e. Apa e rece pe mâna ei și e ceva care arată ca un picior împins afară de sub material. Oare ar putea fi cineva care înoată? Nimeni nu înoată fără să se miște. Deodată se face frig peste tot în jurul ei și ce nu știe nu-i va face rău, dar ea știe că asta e greșit. Asta e rău. Ar trebui să fugă să aducă pe cineva, dar nu-și poate opri mâna să se întindă spre pânza întunecată care stă întinsă pe suprafața lacului. Trage de această pânză, și ceva greu vine înspre ea, și timpul se dilată atât de mult, încât momentul se prelungește la nesfârșit și o față cu ochi sticloși deschiși și piele palidă verzuie, și părul complet desfăcut și întinzându-se ca o buruiană îngrozitoare ce crește întinzându-se într-o formă neregulată și plutește pe apa argintie și intră și iese din gura deschisă, și ea simte cum începe să strige, dar nu iese niciun sunet, și se întoarce și fuge înapoi spre casă. Trebuie să vină cineva. Trebuie să ajute cineva, și ea fuge să-i cheme, să-i aducă, și strigă, și nimeni nu o aude. Degete ude scufundate se ridică din lac și se întind peste iarbă și în sus în casă, pentru a o atinge, și ea le va simți mereu, chiar și când va fi foarte bătrână, și ea cunoaște degetele și cunoaște fiecare cută a pânzei îmbibate de apă și ochii care nu văd șiroind de apă argintie și părul desfăcut. Acum le știe pe toate și nu poate înceta niciodată, niciodată să le cunoască.   Miercuri, 21 august 2002   „Am alergie la mama”, se gândea Rilla. Se lăsă pe spate în cadă, închise ochii, bucurându-se de spuma cu aromă de vanilie și de apa fierbinte. Se întâmpla de absolut fiecare dată. Șarpele se întorsese. Ea îl simțea cum se descolăcea de acolo de unde sălășluia, atât de adânc în capul ei, încât în majoritatea timpului uita că era acolo. Un șarpe alb, așa și-l imagina ea, răsucindu-se și desfășurându-se și înfășurându-se cumva în jurul diferitelor părți ale creierului ei, pentru a-i cauza singurele dureri de cap pe care le avusese vreodată. Cefalee datorată stărilor de tensiune, fusese de părere doctorul, când Rilla pomenise odată despre problemă, dar bineînțeles că nu îi mărturisise ce anume îi provoca durerea. Ea știa exact. Era Leonora, mama ei, și nu doar ea. „Am alergie la tot pachetul, își spunea ea; Willow Court, Gwen, întregul sistem. De fiecare dată când trebuie să merg în vizită în acel loc e la fel: șarpele alb își strânge buclele solzoase ale trupului în jurul capului meu și îmi simt totodată inima bătând ciudat.” Zâmbi. De obicei, după doar câteva ore în prezența mamei ei, Rilla își revenea suficient pentru a funcționa într-un mod mai mult sau mai puțin normal, dar nu era chip să scape: perspectiva vizitei Leonorei o umplea de ceva ce se apropia de groază. Oare de ce se temea? Se uită împrejur în baie, refugiul ei, vizuina ei. Era încăperea pe care o iubea cel mai mult din lumea întreagă. Mica ei casă („Ce inteligent din partea ta, scumpo, să găsești o căsuță atât de încântătoare! Și încă în Chelsea!” spusese Leonora pe vremea aceea) era, în funcție de punctul fiecăruia de vedere, fie, în mod trist, una care necesita o redecorare totală, fie culmea șicului boem. Rilla însăși era de părere că ea și casa ei se potriveau bine. „Am trecut de floarea vârstei, se gândea adesea, dar încă mai avem farmec, oh da!” Cel puțin reușise să își cumpere o casă a ei, ceea ce era mai mult decât se putea spune despre Gwen, sora ei mai mare, care nu locuise niciodată altundeva decât la Willow Court, sub privirea scrutătoare a Leonorei. Rilla nu putea înțelege nici în ruptul capului cum supraviețuia sora ei. Părea destul de fericită, dar la Gwen nu se știa niciodată cu adevărat. Poate că ani de zile murise de dorul de a pleca de acolo și nu spusese niciun cuvânt. Martiriul implicat ar fi fost tipic, dar după toate probabilitățile, Gwen se obișnuise cu propria captivitate. Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce alegeau ea și soțul ei să își petreacă zilele în Wiltshire, ar fi murmurat fără îndoială ceva despre ce privilegiu era să aibă grijă de picturile bunicului lor Ethan Walsh („Colecția Walsh”, așa o numea ea) și alte chestii la fel de plicticoase. Nu ar fi menționat că îngrijirea permanentă a Leonorei și devotamentul ei de o viață față de casă și proprietate făcuseră să fie cel mai firesc lucru din lume ca ea să moștenească Willow Court după moartea Leonorei. Ei bine, Gwen n-avea decât. Rilla ar fi considerat obligația de a sta acolo pentru totdeauna ca un fel de sentință, dar era conștientă că majoritatea oamenilor nu împărtășeau părerea ei. „Majoritatea oamenilor, se gândea ea, înseamnă sora și mama mea. De ce să îmi pese de ceea ce cred ele? Am patruzeci și opt de ani, iar baia mea e treaba mea și a nimănui altcuiva.” Se uită la lumânările de pe polița lungă de lângă oglindă. Erau o jumătate de duzină și ea le aprindea de fiecare dată când făcea baie, seara sau dimineața. Micile sfeșnice simple care le susțineau erau din sticlă mată: albastru și roz, și unul de un alb sidefiu care îi plăcea Rillei cel mai mult dintre toate. Nimeni nu vedea rostul, și cum ar putea ea explica vreodată tresăltarea din inima ei, când se uita fix la flăcările pâlpâitoare, sau cum o încântau formele de ceară colorată ce creșteau în incrustații stranii pe sfeșnice, și cum aroma lor discretă îi vorbea despre tihnă și frumusețe și despre toate felurile de consolare. Și plantele. Era o junglă deasupra chiuvetei și pe pervazul ferestrei, și vegetația (cu aproape fiecare frunză de o nuanță diferită, unele albăstrui, unele cu tente de galben sau maro, unele vărgate, altele striate, sau pătate, sau cu picățele) forma o grădină pentru ea, și pe deasupra una care necesita puțină atenție, pentru că ea o lăsa intenționat să crească în neștire, delectându-se cu ramurile și cârceii care se revărsau peste marginile ghivecelor lor și se târau pe jos peste plăcile de gresie, atingând marginea căzii. Gwen fusese prima care văzuse baia după ce fusese renovată, și nu trebuise să spună niciun cuvânt. „Eu sunt de vină, se gândi Rilla. Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine dacă îmi amintesc totul, după ani și ani, atât de clar.” După ce se holbase la cadă și la chiuvetă în tăcere, se întorsese și spusese: — Ești sigură că nu e un pic prea mult? Rilla era pe atunci îndrăgostită la nebunie de Jon, pe cale de a se căsători cu el, și tot ce făcea era exuberant, vesel, plin de pasiune. Jon Frederick era un star de muzică pop, și, cu toate că el nu fusese niciodată, nici chiar în culmea faimei lui, chiar în vârf, ei formaseră unul dintre cuplurile strălucitoare de tineri din Londra acelor timpuri. Ea tocmai jucase într-un film, Creaturi nocturne, care era o prostioară, dar cel puțin fusese bine plătită și, impulsionată de către Jon, îl însărcinase pe artistul Curtis Manstrum să picteze cada și chiuveta. El era renumit pentru fântânile lui și perfectase o tehnică de acoperire a chiuvetelor cu decorații foarte colorate, care puteau rezista ani la rând. Făcuse o operă splendidă pe cada Rillei, așa încât cineva de la o revistă venise să o fotografieze și, pentru o vreme, fusese subiectul de discuție al Londrei – subiectul, în orice caz, al acelor oameni din Londra care aveau obiceiul să vorbească despre asemenea lucruri. — De ce? îi răspunsese Rilla lui Gwen, și pentru prima dată văzuse totul prin ochii surorii ei: albastru și verde și roz în vârtejuri inspirate din Matisse, care te amețeau doar uitându-te le ele, acoperind fiecare centimetru de porțelan, luându-ți ochii cu strălucirea lor șuierătoare. — Păi… ezitase Gwen. „Nu-și găsește cuvintele potrivite, se gândise Rilla. E nepoata unui artist celebru și cu toate astea nu are idee. Este înconjurată zilnic de toate picturile alea și nu se poate gândi la niciun blestemat de lucru inteligent de spus.” În final, și doar pentru că fusese întrebată în mod direct, Gwen murmurase: — Culorile sunt cam puternice, nu-i așa? Și toate desenele alea mie mi se par un pic deplasate. Mult peste normal. Nu fi așa de mâhnită, Rilla! Tu ai întrebat. Și nu eu am să fac baie aici, nu-i așa? — Nu, așa e, zisese Rilla. Am văzut ce ai făcut tu în baia ta de lângă dormitor. Cât vezi cu ochii, roz piersică; chiuvetă piersică, vană piersică și prosoape piersică însemnate cu El și Ea, împăturite cu grijă pe suportul de prosoape încălzit. — Nu-i nevoie să fii obraznică, obiectase Gwen. Rilla își înghițise un „Du-te naibii” care îi veni în minte și se grăbise să-i arate drumul afară, pentru ca gusturile delicate ale surorii ei să nu mai fie jignite. Până în ziua de azi își amintea cum cuvintele lui Gwen o făcuseră să simtă că procedase greșit, prea țipător, era una care atrăgea atenția asupra sa. Dezaprobată. Deci, de ce continua să facă vizite? De ce nu se distanța de toată treaba asta afurisită? Dragostea, ca de obicei, era răspunsul. Împletită printre toate celelalte sentimente care o cuprindeau de fiecare dată când se gândea la familia ei, încurcată, ferecată atât de puternic, încât încercarea de a o separa, ar fi distrus-o complet, așa era dragostea pe care o simțea pentru mama și sora ei. Nu avea încotro. Toată vorbăria aia cu „sângele apă nu se face” nu era, așa se părea, nimic altceva decât adevărul. Era ca și cum Leonora și Gwen ar fi fost părți din ea, părți pe care le găsea dificile și iritante de cele mai multe ori, și totuși părți din structură. Totodată, erau unele lucruri pe care și le amintea din copilărie, care încă mai străluceau, în definitiv, și asemenea amintiri nu le dai la o parte în grabă. Le ții ca pe un fel de talisman care să te păzească împotriva celorlalți, a lucrurilor la care nu suporți să te gândești. Rilla se ridică în capul oaselor și își stoarse un burete de apă pe umăr. „Și ele mă iubesc, se gândi, chiar dacă nu sunt de acord cu mine, Gwen și mama. Chiar dacă nu sunt chiar genul de persoană cu care și-ar împărți timpul, dacă nu aș fi ruda lor de sânge, și ele au probabil nevoie de mine în viața lor.” Se întrebă dacă Gwen își mai amintea sau nu un incident în baie, de când erau ele mici. Rilla nu uitase. Își luase într-o zi cariocile și desenase peste tot pe pereții albi. Nu era un accident. Își amintea cum se gândise: „pereții vor fi mai frumoși cu pești peste tot”, și se dusese și luase cariocile din camera copiilor și le dusese în baie, întinzându-le într-o parte, lângă chiuvetă, și apoi se apucase să traseze contururi drăguțe de pești și să le coloreze cu grijă cu nuanțele ei cele mai bune de turcoaz, purpuriu și portocaliu. Arătau frumos. Cât de fericită avea să fie mama ei când avea să îi vadă înotând acolo, de-a curmezișul peretelui! Rilla avea doar șapte ani și nu putea ajunge foarte sus, chiar dacă stătea pe scaun, dar erau o sumedenie de pești, și mai adăugase și niște alge, altminteri n-ar fi fost marea potrivită. Când terminase, o chemase pe Gwen să vină să vadă. Gwen se albise toată. Culoarea îi dispăruse din obraji, apoi se întorsese din nou, devenind toată roșie și rumenă, de parcă s-ar fi rușinat. — Se va supăra, Rilla. Ai stricat tot peretele. — Nu, nu l-am stricat, răsese Rilla. L-am făcut frumos. Uită-te la pești! Nu-ți place? — E oribil și am să-i spun lui mami. O s-o pățești așa de rău. O să vezi tu. Rilla ieși din cadă și găsi unul dintre prosoapele moi enorme, care o acopereau din cap până-n picioare. Zâmbi. „Și chiar am pățit-o”, se gândi. Nicio cină în seara aceea, și apoi nicio vizită la circ, și privitul de la fereastră, în timp ce Gwen se ducea cu mama cu mașina să vadă clovnii și elefanții. Ce am mai plâns și am suspinat și am implorat, dar mama era neînduplecată. „Trebuie să înveți, Rilla dragă”, spusese, „înainte de a te năpusti să strici ceva și pentru că nu te-ai gândit cum trebuie.” Chiar și după tot acest timp, nedreptatea o rodea. Atât de des fuseseră prost înțelese lucrurile pe care ea le întreprinsese ca să-i facă pe plac Leonorei. Rilla se întreba uneori dacă baia ei superdecorată nu era, după toți acești ani, un mod de a se împotrivi tuturor celor care au considerat că peștii ei copilărești și algele marine nu au făcut nimic altceva decât să strice un perete frumos și curat. „A te năpusti” erau cuvintele care răneau cu adevărat, acelea care se strecuraseră sub piele și rămăseseră acolo mai mult de patruzeci de ani. „A te năpusti” încă atrăgea după sine resentimente. Rilla se îndreptă spre dormitor. Ivan era treaz, fredonând fals, în timp ce se uita în ziar. Ea trebuia să se pregătească. Voia să ajungă la Willow Court cât de devreme posibil și categoric înainte de cină. Stând în fața măsuței de toaletă, Rilla se uită cu atenție în oglinda triplă și văzu mult prea multe imagini reflectate ale iubitului ei, întins, deja complet îmbrăcat, pe patul din spatele ei. Ea nu putea să se decidă ce era mai deprimant – să îl privească pe el sau să contemple epava în care ea se transformase deodată. Acolo în baie era ușor să simuleze că mai era încă acea creatură splendidă cu piele catifelată din fotografie, care o sfida de după sticlele îngrămădite de parfum. „Ce prostie, se gândi, să mă simt legată de un film de acum peste douăzeci de ani. Trebuie să fiu masochistă. Părul ăla, unduindu-se pe o pernă împodobită cu dantelă, și umerii ăia perfecți în cămășuța de noapte „de satin… nu-i de mirare că monstrul, sau orice o fi fost în Creaturile nopții, era tentat.” Inelele pe care le purta în fotografie încă mai erau pe undeva, argint împodobit cu montură de pietrele lunii și opaluri. I se permisese să le păstreze, printr-o minune. Vag, Rilla se gândi dacă ar merita să întoarcă apartamentul cu susu-n jos, ca să le găsească. Probabil că nu. Jumătate de fotografie era cu trandafiri albi, revărsându-se de pe pat și aproape afară din ramă, ca o avalanșă. David, regizorul, irosise atât de mult timp, stivuindu-i, aranjând carpeta de blană peste picioarele ei și având grijă ca ea să se lase pe spate pe așternut exact în unghiul potrivit. „Ar trebui să o iau de aici, se gândi. E ridicol să o țin acolo ca un memento. Poate aș putea să o acopăr complet cu o eșarfă sau ceva.” Se privi și oftă. Zâmbi. Asta era o greșeală. Puteau oare toate ridurile astea și cearcănele și pielea moale a gâtului și a bărbiei să fi apărut peste noapte? „Am doar patruzeci și opt de ani, se gândi. Legea lui Murphy, asta era. Uită-te la Gwen, cu doi ani mai mare și toată lapte și trandafiri, niciodată cu mai mult de o pată de pudră și un strat subțire de ruj la ocazii speciale. Nu există nicio dreptate afurisită pe lume! „Auzea vocea mamei ei spunând, așa cum o făcea întotdeauna: „Frumusețea nu are nimic de-a face cu asta, Cyrilla dragă. Sora ta e o persoană, iar tu ești alta, și mie îmi sunteți amândouă dragi”. Leonora era singura persoană de pe lume căreia îi era îngăduit să folosească numele cu adevărat prea stupid cu care o împovărase pe fiica ei cea mică la naștere. Sora ei trebuia să se mulțumească doar cu Gwendolen. Nu era strălucit, dar cel puțin oamenii auziseră de el. Când Rilla mersese prima dată la școală, toți o întrebaseră: „Cyrilla e un nume de familie?” Dar de-abia își puteau înăbuși râsul ori de câte ori era rostit, așa că ea îl scurtă foarte repede, și așa scurt rămăsese de cele mai multe ori. Desigur, dacă ar fi trăit tatăl ei, el ar fi putut încerca din răsputeri să sugereze ceva mai inteligent, dar Rilla era dispusă să parieze că mama ei ar fi ieșit învingătoare, așa cum făcea de obicei. Peter Simmonds, tatăl Rillei, murise într-un accident de mașină cu șase luni înainte de a se naște ea. Rilla știa că era destul de irațional, dar ea se simțise întotdeauna vag răspunzătoare, de parcă ea ar fi fost de vină pentru accidentul care, după spusele Leonorei, fusese rezultatul indirect al faptului că îi spusese lui Peter că era din nou însărcinată. Subiectul nu era unul pe care Rilla să îl fi discutat cu Leonora, dar atât ea, cât și Gwen crescuseră cu povești despre relația care existase între părinții lor. În toate privințele, dragostea asta era ca dintr-un basm: ieșită din comun, neschimbătoare și cu mult mai profundă decât pasiunile oarecum obișnuite, trăite de alți oameni. Desigur că Leonorei îi trebuiră câțiva ani să își revină după moartea soțului ei. Rilla avea impresia că își amintea casa liniștită și pe mama. Ei în negru, plânsă, la masa de dimineață, dar nu știa dacă liniștea și tristețea din capul ei erau cu adevărat amintiri sau doar povești care i se spuseseră mai târziu de către Leonora și pe care și le imagina ea. Fotografii cu tatăl ei, un bărbat înalt, arătând oarecum milităros, cu păr roșcat și privire severă, se găseau în albume la care de-abia se uita cineva vreodată în zilele astea. — De ce te uiți așa urât, Rilla, iubito? veniră sunetele leneșe ale lui Ivan, parțial răgușite de la țigările din seara trecută, dar mai ales dintr-o afectare bine exersată. — Nimic, zise Rilla, doar că va fi nevoie de enorm de multe palme pentru a restaura ceva asemănător cu fața mea. Își păstră vocea slabă, pentru ca Ivan să nu îi cunoască adevăratele sentimente. Nu avea deloc intenția să încerce să explice teama din inima ei legată de perspectiva zilelor care urmau. — Ești frumoasă, iubita mea, zise Ivan. Ești o frumusețe crepusculară. — Și tu mănânci rahat, zise Rilla, aplicându-și mai mult fond de ten decât ar fi recomandat Monsieur (sau poate Madame) Lancome, pe obraji și frunte, și având grijă să se întindă perfect pe gât și pe linia bărbiei. Ăsta era un lucru care se putea spune despre lucratul (sau, în cazul Rillei, cel mai adesea nelucratul) în industria filmului și în teatru. Chiar te învăța totul despre posibilitățile, farmecul, puterea transformatoare a machiajului. Toată lumea era ocupată cu construirea de euri, de măști despre care credeau că i-ar putea interesa pe ceilalți. Ivan, bunăoară, semăna remarcabil cu un vampir și exploata asta la maximum. Era străin, era înalt și slab, avea o grămadă de dinți și o piele foarte palidă și ochi pe care el însuși îi descria drept „hipnotici”. Se apucase de o decorare gen Hammer Horror în apartamentul său, pe care Rilla încerca să îl evite pe cât putea, reușind să facă în așa fel încât să ajungă mereu aici în cele din urmă. Zâmbi din nou spre propria imagine din oglindă. Casa ei nu era tocmai Căminul Ideal, dar chiar dacă era la fel de încărcată ca a lui Ivan, era totodată confortabilă și nu exista nimic gotic în ea. — Acum ești fericită, zise el. Îți amintești de aseară. — Nu te măguli, scumpule! zise Rilla tăios, dar regretă instantaneu. Nu era cel mai bun iubit din lume, dar era mai bun decât nimic. Îmi pare rău, Ivan. Sunt un pachet de nervi din cauza întoarcerii în casa mamei. N-am ce face. — Zâmbești, continuă Ivan, în timp ce eu plâng? Ce am să mă fac fără tine? Cum am să suport asta? Cum am să trăiesc? — Oh, maturizează-te, dragule, sincer! Sunt doar câteva zile. Nu trebuie să fii melodramatic. — Nu mă iubești! Nu ai putea vorbi așa dacă ai simți ceva pentru mine. Ea nu putea să-l contrazică. Nu îl iubea, bineînțeles că nu, dar se mira că el își dăduse seama de asta. Rilla credea că se poartă rezonabil de afectuos și era întotdeauna deschisă când venea vorba de o partidă de sex, dar inima ei, ei bine, acela era teritoriu străin și fusese ani de zile în afara zonei permise. Era dificil uneori să potrivească felul în care era acum cu acela de pe vremea lui Hugh Kenworthy, prima ei iubire. Treceau luni de zile și Hugh pur și simplu nu se gândea deloc la ea, dar când își amintea de acea perioadă (șaisprezece ani, simțind totul cu atâta pasiune, încât părea că nu mai exista pentru ea bariera pielii, simțea un fel de revărsare care o inunda, un amestec din acea dorință veche care o făcea să-i fie greu să își recapete răsuflarea, și vestigii ale furiei pe care o resimțea pentru Leonora și pentru ceea ce făcuse. Rilla reveni în prezent. — Nu are nimic de-a face cu iubirea, explică ea cu răbdare. Ți-am spus totul despre asta. Mama împlinește șaptezeci și cinci de ani, iar petrecerea e strict o afacere de familie, altminteri bineînțeles că te-aș lua. Doar știi asta. Rilla își contură gura cu o culoare numită trandafir sepia și adăugă luciu de buze, crezând că nu poți sclipi și străluci prea mult. Avea o părere foarte proastă despre culori mate și bej și toată filosofia mai-puțin-e-mai-mult. Torturi cu cremă, vin roșu și mâncare de ere’ veți cu supliment de lipie, la asta râvnea ea. Nu fusese prea sinceră în legătură cu afacerea de familie. Partenerii, soții, prietenii, prietenele erau cu toții invitați, dar Rilla nu se gândise niciun moment să îl ia pe Ivan. Știa exact cum ar reacționa mama ei văzându-l. Ar fi, o, atât de politicoasă și ar zâmbi cu zâmbetul care o făcea pe Mona Lisa să arate categoric mai deschisă, comparativ cu ea, și ar spune ceva de genul: „Bun venit la Willow Court, domnule Posnikov”, dar ochii ei verzui ar măsura cu privirea unghiile ușor neîngrijite, și nările ei s-ar dilata aproape imperceptibil, și ochii ei ar înlătura toate prefăcătoriile și ar descoperi cine știe ce adevăruri îngrozitoare despre sărmanul Ivan. Iar el, fără ca măcar să-i fie adresat un cuvânt, ar înțelege, ca să folosesc încă o expresie de-a Leonorei, că nu e „unul dintre noi”. — Acuma chiar ridică-te, Ivan, te rog, zise Rilla. Trebuie să decid ce să iau. Chiar vreau să ajung la Willow Court cât de curând posibil. Începu să arunce haine din dulap pe pat. De ce aproape tot ce avea era fie mătăsos, fie de satin sau cu pene sau mărgele, sau cumva ca un costum dintr-un spectacol? Ori de câte ori mergea în vizită la Willow Court, simțea nevoia să găsească o deghizare, un costum care să nu o facă pe Leonora să strâmbe instantaneu din nas. De ce nu reușea să poarte fuste simple și bluze apretate? Probabil că ar vărsa ceva pe ele, dacă într-adevăr le-ar purta. — Aleg eu pentru tine, se oferi Ivan. Știu de ce ai nevoie. Doar sunt designer vestimentar, nu? — OK, zise Rilla. Imaginează-ți că mă îmbraci pentru o piesă în trei acte montată într-o casă de țară. Ferestre franțuzești, băuturi pe terasă. Știi, genul ăsta de chestii. Se deplasă spre scaunul de lângă fereastră și oftă. — E imposibil să-ți iasă mai rău decât mie. Cu o grijă surprinzătoare, Ivan ridică pe rând câte o haină și le puse pe majoritatea deoparte, oftând ușor deznădăjduit. În cele din urmă spuse: — Cred că asta va fi suficient, nu? Rilla se uită peste ceea ce alesese și observă că da, într-adevăr, șifonul verde s-ar putea potrivi bine pentru o petrecere de vară, că fusta țigănească bordo probabil că ar da bine cu bluza albă de in, că pantalonii negri și câteva tricouri de jerseu mătăsos ar putea să nu fie prea hidoase pentru plimbări matinale în grădină. Ivan adăugă câteva eșarfe foarte fine („Georgina von Etzdorf…” murmură respectuos în timp ce le puse cu grijă pe pernă) și apoi trecu la alegerea unui colier dintre cele atârnate pe un colț al oglinzii de la toaletă. — Asta, cred, zise el, alegând un șir lung de perle, evident false. N-am mai văzut niciodată așa ceva – perle care nu sunt rotunde! Scoase un sunet care era cel mai apropiat de un râs pe care și-l permitea. — Da, îmi plac foarte mult, zise Rilla. Sunt din America. Perle pătrate! Ajung. Închise ochii și îl lăsă pe Ivan să scotocească prin cutia ei cu cercei. Ce conta, sincer, dacă stăteai bine să te gândești? Indiferent cum era îmbrăcată, toată vizita avea să fie cumplită. Singurul lucru la care încerca în fiecare minut din viață să nu se gândească, să îl împingă în cel mai întunecat, cel mai secret colț al inimii, era cunoscut tuturor celor care veneau. Dacă aveau să vorbească despre asta? Cum avea ea să suporte? Rilla închise ochii și inspiră adânc, ca să se calmeze. Willow Court. Atâtea fantome, atâta durere, și mama ei, Leonora Simmonds, monarh asupra a tot ce cuprindeai cu privirea, în special picturile. „O, Doamne, se gândi Rilla. Ce am făcut să merităm acele picturi în familia noastră?”   Rilla lăsă sunetul vocii lui Billie Holiday să umple mașina: tristă și catifelată și încărcată de durere. Dulce, dar cu o bordură de întuneric de jur-împrejur, ca o graniță. Din când în când fredona odată cu ea, umplându-și spațiile din cap cu sunetul propriei voci. Știa că peisajul se desfășura în fața geamului, dar ea nici măcar nu aruncă o privire. Îl văzuse de mult prea multe ori, în drumul ei de întoarcere la Willow Court. Gwen va umbla de colo-colo dintr-o cameră într-alta, se gândea, controlând dacă toți aveau prosoapele potrivite. Va fi avut grijă ca picturile să fie proaspăt șterse de praf. Și eu voi sta în Camera Albastră, unde mă pune mama întotdeauna pentru că dă spre spate. Fără priveliștea lacului. Rilla tremura, în ciuda căldurii. Nu mai fusese acolo de ani de zile, dar în cele mai rele vise, ea încă mai vedea apa sclipind cu un fel de fluorescență. „Nu, gândește-te la Gwen! Așa ești în siguranță.” Gwen cea ordonată și organizată, care purta pantaloni bine croiți din material bun, care costă o mică avere, dar cu toate astea, arătau ca niște pantaloni comuni. Și cămășile ei erau cele mai bune, și Rilla știa sigur că fiecare costase o groază de bani, dar ce sens avea, dacă culorile erau atât de discrete? Roz discret, albastru spălăcit și nuanța favorită a minimalismului, crem, care nu făceau nimic pentru Gwen, măcar de-ar fi știut. Nu că sora ei nu ar fi fost atrăgătoare. Era. Avea înfățișarea unei fete tinere, și nu a unei fete tinere dolofane. Părul ei negru încărunțise în genul de sare-și-piper elegant, pentru care alții plăteau o avere la salon, și pielea ei era ca fildeșul. Rilla tânjea să o facă roșu de Burgundia și turcoaz și auriu, dar Gwen nici nu voia să audă de asta. Poate că tot ceea ce sărmanul ei cumnat căutase când alergase după alte femei, în timpul anilor de început ai căsniciei lor, era puțină culoare. Rilla simți o împunsătură de rușine pentru simplul fapt că avusese un asemenea gând, dar asta nu excludea această posibilitate. James Rivera, care începuse probabil viața drept Jaime, fusese alesul surorii ei. Era frumos și elegant și doar suficient de spaniol pentru a avea un nume exotic de familie, dar fusese educat în țara aceasta, deci nu era chiar foarte ciudat. „Ce-ar fi dacă…” era un joc prostesc, în cel mai fericit caz, dar Rilla se întrebase uneori, oarecum aiurea, ce s-ar fi întâmplat dacă Hugh Kenworthy nu i-ar fi ocupat în acele zile toate gândurile și în stare de somn. Oare s-ar fi oprit privirea lui James asupra ei? Oare ea ar fi vrut asta? Nu se mai gândea la asta mai deloc, dar în vremurile trecute, una dintre temele principale de bârfă în familie, ori de câte ori se adunau doi sau trei departe de Willow Court, era: „oare știe Gwen?” Aproape din ziua în care se măritase sora ei, Rilla știuse că James îi era infidel. Era mereu „la Londra” sau „plecat peste noapte”, și mai era și ocazia despre care Rilla nu vorbise niciodată cu nimeni, când ea îl văzuse pe el și pe – cum o chema? Milly? Molly? Așa ceva – una dintre fetele tinere angajate să ajute la creșterea copiilor, arătând îmbujorată și zburlită, ieșind din foișorul din grădină de mână cu James. Și el văzuse că ea îi văzuse. Milly sau Molly nu mai rămăsese prea mult în serviciul lor după asta. „Gwen trebuie să știe, se gândi Rilla. Nu se poate să nu știe. Ce tipic pentru ea, să nu spună nimic.” Nu era genul ei să pună în pericol echilibrul familiei. Stoicismul ei părea să fi fost răsplătit. În ziua de azi, James părea a fi o minune de om, deși îi plăcea cam prea mult alcoolul, și Rilla observase adesea încruntarea îngrijorată a surorii ei și buzele țuguiate când soțul ei se servea cu încă un pahar. Ordine, de asta era Gwen interesată. Ordine și Colecția Walsh. Slavă Domnului că Leonora o avea cel puțin pe una dintre fete care să continue după ce ea nu avea să mai fie. Să fii înțepenit în acel căsoi enorm, înconjurat de mai multe tablouri fantomatice decât îți puteai imagina, asta era ideea Rillei despre iad. Și apoi ajunse la Willow Court. Porțile de fier forjat erau larg deschise. Frunzele stejarilor stacojii care mărgineau aleea spre casă erau încă verzi. Rilla își simți brusc gura uscată. Încetini mult mașina. Știa că Leonora și Gwen se vor fi uitat pe fereastră după ea și aveau să o aștepte pe scările din față, și, bineînțeles, erau acolo, ca niște siluete dintr-un tablou. Le văzu de la o depărtare destul de mare: Leonora, dreaptă și calmă, stând o treaptă mai sus decât Gwen. Rilla opri mașina și coborî cât de elegant putu, conștientă de privirea mamei asupra ei. Se grăbi pe scări în sus să o sărute pe sora ei. — Scumpo, zise și își aruncă brațele în jurul lui Gwen, brusc cuprinsă de afecțiune. Poate ar trebui să facă mai mult efort să o întâlnească pe Gwen singură. Poate ar trebui să o invite la Londra? — Ce super că te văd! Am ajuns devreme, nu-i așa? N-a fost trafic mai deloc, destul de surprinzător. Urcă la nivelul următor să o îmbrățișeze pe mama ei. — Rilla! Leonora zâmbi, dar rămase destul de nemișcată când fiica ei cea mică o sărută. „Pudră, mirosind a zahăr pudră, se gândi Rilla, și piele fină, și undeva în inima ei, ceva care nu vrea să cedeze, să se relaxeze. Ceva înghețat.” — Mamă, arăți minunat! Ca de obicei. Și era adevărat. Pielea Leonorei nu era ridată mai deloc, și ochii ei – verzi strălucitori, așa păreau. Cât despre structura oaselor, ei bine, după cum îi spunea mereu Ivan, nu exista nicio bază mai bună pentru frumusețe decât oase bune. Rilla știa că indiferent ce oase ar fi avut, erau cam prea bine acoperite și aștepta ca mama ei să facă vreo aluzie la câte kilograme pusese pe ea de ultima dată când o văzuse, dar nu, Leonora spuse doar: Și tu arăți minunat, Rilla scumpă. A trecut atâta vreme de când nu te-am văzut. Mi-a fost dor de tine, așa că sunt foarte încântată că ai sosit puțin mai devreme. Leonora se opri și o scrută pe fiica ei mai atent. — Și chiar arăți puțin obosită. Nu-i nimic. Poți să te odihnești cât și cum vrei, acum că ești aici. Rilla de-abia se abținu să spună: Slabe speranțe! Leonora chiar o iubea, constată ea cu un junghi de vinovăție cunoscut, pe care îl simțea ori de câte ori trebuia să își amintească acest lucru. Numai că îi era greu să-și exprime afecțiunea într-un mod firesc, asta era tot. Rilla bălmăji ceva despre a-și lua gențile din portbagaj și a le duce sus. — Tu stai în Camera Albastră, iubito, zise Leonora. Știu că te simți confortabil acolo. Gwen te va ajuta să te instalezi și apoi vei avea timp berechet să te schimbi pentru cină. Eu mă voi ocupa de scrisori în seră, dar să vii jos când ești gata. Mi-e dor să stăm la taclale, dacă nu ești prea obosită după un drum așa de lung. Zâmbi spre Rilla, apoi se întoarse și intră, mergând așa ca întotdeauna – încet și ca și când lumea s-ar uita la ea. Ceea ce, reflectă Rilla, chiar se întâmpla foarte des. Merse la portbagajul mașinii cu Gwen. Scoaseră împreună bagajele și intrară în casă, ducând fiecare câte o geantă. Niște cabluri încâlcite șerpuiau pe gresia alb cu negru din hol. — Deci sunt deja aici, nu-i așa? Oamenii de la televiziune? întrebă Rilla în timp ce o urma pe Gwen pe scări în sus. — Sean Everard, el e regizorul, vine mâine, zise Gwen, întorcând capul ca să vorbească peste umăr, dar restul echipei e aici. Fac ceea ce numesc „stabilirea cadrelor”. Sunt într-adevăr foarte buni. În cea mai mare parte a timpului de-abia ne dăm seama că sunt aici. Locuiesc jos la Fox and Goose și iau și toate mesele acolo. Aproape că dădu nas în nas cu un bărbat ghemuit pe coridor, cu o cameră de filmat pe umăr. — O, Doamne, Ken! exclamă Gwen. Nu te-am observat acolo. Și-mi pare foarte rău, dar credeam că s-a înțeles că partea asta a coridorului e în afara zonei permise. Am discutat despre toate astea cu Sean și sunt sigură că ți-am spus și ție. — Scuze, scuze, spuse Ken. Căutam dormitorul doamnei Simmonds. E acolo un tablou cu niște lebede, mi se pare… — O! Gwen se relaxă puțin. Era evident pentru Rilla că dacă Leonora își dăduse acordul ca el să vină aici sus, atunci era altceva. E în regulă atunci. Doar că se află pe celălalt coridor. Ai luat-o la dreapta în loc de stânga la capătul scărilor. Se mai întâmplă. — Așa e! zise Ken și se îndepărtă. Rilla observă că erau în fața fostei camere a copiilor. — Casa de păpuși e tot acolo, nu-i așa? întrebă ea. — O, da. Dar mama susține cu fermitate că nu au voie să filmeze asta. Înaintă cu pași mari de-a lungul coridorului spre Camera Albastră, cu Rilla imediat în urma ei. Nu se schimbase de la ultima ei vizită, doar că Gwen pusese trandafiri de culoarea pielii într-o vază, pe masa de lângă fereastră. — Ce trandafiri Buff Beauty minunați, Gwennie, îți mulțumesc foarte mult! Gwen roși la auzul poreclei copilăroase. — Ție-ți plac ăia care înfloresc toată vara, știu… murmură și puse jos bagajul pe care îl cărase. Se întoarse să plece, dădu să spună ceva de genul „Ne vedem mai târziu”, dar Rilla o întrerupse. — Mă duc să arunc o privire. La casa de păpuși. Hai cu mine, Gwen, haide! Sigur e timp? Nu ai nimic de făcut exact acum, în minutul ăsta, nu-i așa? Gwen ezită, apoi spuse: — O, atunci, bine. Dar numai un moment.

Ross Poldark de Winston Graham volumul 1   PROLOG     Joshua Poldark a murit în martie 1783. În acelaşi an, în februarie, simţind că i se apropie sfârşitul, trimise după fratele său de la Trenwith. Charles veni călare, pe calul său roib, într-o după-amiază rece, cenuşie. Prudie Paynter, grasă, cu părul lins şi faţa oacheşă, îl conduse direct în camera de dormit, unde Joshua zăcea sprijinit de perne în patul lui mare de lemn. Cu ochii mici, de un albastru spălăcit, Charles se uită chiorâş prin încăpere, observând dezordinea şi murdăria, apoi îşi ridică pulpanele hainei şi se lăsă greoi într-un scaun de paie care scârţâi sub greutatea lui. — Ei, ce mai faci, Joshua? — Eh, ce să fac, Charles? — Proastă treabă. — Proastă într-adevăr. — Când crezi că ai să fii iar pe picioare? — Nu se ştie. Bănuiesc că mă cheamă cimitirul. Charles făcu o grimasă. N-ar fi ţinut seama de aceste vorbe dacă n-ar fi aflat cu totul altceva. Sughiţă o dată – în ultimul timp călăritul nu-i pria – şi încercă să-i dea curaj. — Fugi de-aici, omule! Guta, la picioare, nu a omorât niciodată pe nimeni. Numai când se suie la cap e periculoasă. — Choake e de altă părere. Umflăturile au altă cauză. De data asta cred că prostul ăsta bătrân are dreptate. Deşi, Dumnezeu să mă ierte, după toate aparenţele tu ar trebui să zaci aici, de vreme ce eu sunt numai pe jumătate cât tine. Charles aruncă o privire în jos, peste jiletca neagră, brodată, care se întindea ca o pajişte începând de sub bărbie. — Carnea mea e sănătoasă. Orice om se îngraşă când ajunge la o vârstă mijlocie. N-aş vrea să fiu un slăbănog ca vărul William-Alfred. Joshua se uită la el ironic, dar nu mai zise nimic şi amândoi tăcură. De mulţi ani, fraţii nu prea aveau ce să-şi spună şi la această ultimă întâlnire era greu să găsească un subiect de conversaţie. Charles, fratele mai mare şi mai bogat, care moştenise casa părintească, moşia şi numele, capul familiei şi personalitate respectată în tot districtul, bănuise întotdeauna că fratele mai mic îl dispreţuieşte. Joshua îi stătuse întotdeauna ca un spin în ochi. Joshua nu făcuse niciodată ceea ce se aşteptase de la el: să devină preot sau să intre în armată sau să se căsătorească şi să-l lase pe Charles să administreze el domeniul. Pe Charles nu l-ar fi supărat câteva greşeli, dar există o limită şi Joshua o depăşise. Faptul că se purtase mai bine în ultimii ani nu ştergea vechile necazuri pe care i le produsese. Cât despre Joshua, om cinic şi cu puţine iluzii, n-avea de ce să se plângă – nici de viaţă, nici de fratele său. Îşi trăise viaţa din plin, iar pe fratele său îl ignorase. Era un sâmbure de adevăr în răspunsul la cuvintele lui Charles: „Eşti încă destul de tânăr, omule. Eşti cu doi ani mai mic decât mine şi eu sunt bine sănătos”. Joshua îi răspunse: „Doi ani ca vârstă, poate, dar n-ai trăit nici pe jumătate din plin ca mine”. Charles supse măciulia de abanos a bastonului şi se uită pieziş prin cameră, cu ochii pe jumătate închişi. — Războiul ăsta blestemat nu s-a sfârşit încă. Preţurile cresc. Grâul e şapte şi opt şilingi baniţa. Untul, nouă pence livra. Ross vrea să fie la fel şi preţul aramei. Ne gândim să deschidem o nouă galerie la Grambler. Optzeci de stânjeni. Poate că o să acopere cheltuielile, deşi mă îndoiesc. Ai scos ceva de pe pământ anul ăsta? — Am vrut să te văd ca să discutăm despre război, spuse Joshua, încercând să se ridice mai sus pe perne şi respirând greu. Mai sunt câteva luni numai până se va confirma pacea provizorie. Şi atunci Ross va veni acasă, iar poate că eu nu voi fi aici să-l întâmpin. Eşti fratele meu, deşi nu ne-am prea înţeles bine niciodată. Vreau să-ţi spun cum stau lucrurile şi să te las pe tine să ai grijă de toate până se va întoarce el acasă. Charles lăsă bastonul din gură şi zâmbi precaut, ca şi cum i-ar fi cerut un împrumut. — Nu prea am timp, să ştii. — N-o să-ţi ia mult timp. Am puţin, aproape nimic, de lăsat moştenire. Pe masa de lângă tine e o copie a testamentului meu. Citeşte-l când ai timp. Pearce are originalul. Charles bâjbâi cu mâna lui grasă, neîndemânatică şi luă o bucată de pergament de pe masa şubredă, cu trei picioare din spatele lui. — Când ai avut ultima dată veşti de la el? întrebă Charles. Ce să fac dacă nu se întoarce? — Moşia o va moşteni Verity. Vinde-o dacă găseşti cumpărători; n-o să iei mult pe ea. Am specificat totul în testament. Verity va moşteni şi partea mea din Grambler, pentru că ea e singura din familia ta care a mai venit să mă vadă de când a plecat Ross. Joshua se şterse la nas cu cearşaful murdar. Dar Ross se va întoarce. Am veşti de la el după ce au încetat luptele. — Mai sunt încă multe primejdii. — Eu simt că va veni, spuse Joshua. Sunt convins. Vrei să facem un rămăşag? O să plătim când ne vom întâlni. Trebuie să existe ceva bani şi pe lumea cealaltă. Charles se uită din nou la faţa ridată şi pământie care fusese atât de frumoasă. Se simţea uşurat că Joshua nu-l rugase nimic mai mult, dar îi era greu să renunţe la precauţie. Şi lipsa de respect faţă de cineva pe patul de moarte i se păru nelalocul ei şi o dovadă de nepăsare. — Vărul William-Alfred a fost pe la noi zilele trecute. A întrebat de tine. Joshua se strâmbă. — I-am spus că eşti bolnav, continuă Charles. A sugerat că dacă nu mai doreşti să-l chemi pe Prea Sfinţitul domn Odgers, poate că ai dori consolare spirituală de la cineva din familia ta. — Adică de la el. — Singurul preot, acum că soţul lui Betty s-a dus. — Nu vreau să vie niciunul din ei, spuse Joshua. Deşi cred că intenţia ta a fost bună. Dar dacă crede că mi-ar face bine să-mi mărturisesc păcatele, să nu-şi închipuie că mi-aş spune secretele unuia din neamul meu. Prefer să vorbesc cu Odgers, hămesitul ăla mic şi sfrijit. Să nu vie nimeni din ai mei. — Dacă te răzgândeşti, spuse Charles, trimite-l pe Jud să mă anunţe. Joshua mormăi ceva, apoi adăugă: — O să aflu curând ce-i cu mine. Dar chiar dacă au vreun sens pompa şi rugăciunile lor, de ce să-i mai chem acum? Mi-am trăit viaţa şi, slavă Domnului, am trăit-o din plin! Ce rost mai are să plâng acuma? Nu-mi pare rău, şi nu vreau să-i pară nimănui rău de mine. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Asta-i tot. Se făcu tăcere în cameră. Afară vântul sufla mişcând plăcuţele de ardezie de pe acoperiş şi pietrele care le ţineau. — Trebuie să plec, spuse Charles. Casa ta e ca o cocină; cei doi Paynters, servitorii tăi, nu fac nicio curăţenie. De ce nu angajezi pe cineva de încredere? — Sunt prea bătrân ca să mai schimb măgarii. O s-o facă Ross. O să facă el ordine. Charles rânji neîncrezător. N-avea o părere prea bună despre posibilităţile lui Ross. — E la New York acum, spuse Joshua, cu o parte din garnizoană. Rana i s-a vindecat. A avut noroc să scape din asediul de la Yorktown. Acum e căpitan în Regimentul de Infanterie 62. Nu ştiu unde i-am pus scrisoarea, că ţi-aş arăta-o. — Francis mi-e de mare ajutor acuma, spuse Charles. La fel ar fi fost şi Ross pentru tine dacă ar fi stat acasă în loc să se ţină după francezi şi colonişti. — Mai e ceva, spuse Joshua. Ai mai văzut-o sau ai mai auzit ceva despre Elizabeth Chynoweth în ultima vreme? După o masă bogată, întrebările ajungeau mai greu până la creierul lui Charles şi când mai era vorba şi de fratele său trebuia să vadă dacă nu ascundeau ceva. — Cine e asta? întrebă el stângaci. — Fiica lui Jonathan Chynoweth. O cunoşti. O fată subţire, blondă. — Şi, şi ce-i cu asta? întrebă Charles. — Te-am întrebat dacă ai văzut-o. Ross vorbeşte mereu despre ea. E o fată drăguţă. Speră să o găsească aici când se va întoarce şi cred că este un aranjament potrivit. O căsătorie timpurie o să-l potolească şi ea n-ar putea găsi un soţ mai bun, deşi n-ar trebui să spun asta eu care sunt tatăl lui. Suntem două familii bune, vechi. Dacă aş fi fost pe picioare, m-aş fi dus eu să-l văd pe Jonathan la Crăciun, ca să stabilim totul. Am mai vorbit noi, mai demult, dar a spus să aşteptăm până se întoarce Ross. — Trebuie să plec, spuse Charles ridicându-se şi toate oasele îi trosniră. Sper că băiatul o să se domolească dacă se întoarce, fie că se însoară, fie că nu. Se înhăitase cu cine nu trebuie. — Te vezi cu familia Chynoweth? întrebă Joshua, refuzând să schimbe subiectul pentru a vorbi de propriile lui lipsuri. Aici nu am nicio legătură cu lumea şi Prudie n-are urechi decât pentru bârfele din Sawle. — Îi vedem din când în când, Verity şi Francis i-au văzut în vara asta la o petrecere în Truro… A! Uite-l pe Choake. Ei, acum n-o să mai fii singur. Spuneai că nu vine nimeni să te vadă. Eu trebuie să plec. — Vine numai să vadă cât de repede mă dau gata pilulele lui. Asta-i politica lui. Ca şi cum mi-ar păsa dacă vulpea e în vizuină sau umblă să vâneze pui. — Fă cum vrei. Pentru cât era de voluminos, Charles se mişcă destul de repede, îşi luă pălăria, mănuşile şi se pregăti de plecare. Apoi se apropie stângaci de pat, gândindu-se cum era mai bine să-şi ia rămas bun. Afară se auzi zgomotul copitelor unui cal trecând pe sub fereastră. — Spune-i că nu vreau să-l văd, zise Joshua iritat. Să-i dea leacurile lui proastei de nevastă-sa. — Linişteşte-te, răspunse Charles. Să nu uit, mătuşa Agatha îţi transmite salutări; mi-a spus că trebuie să bei bere fiartă şi să mănânci zahăr şi ouă. Spune că astea te vor vindeca. Joshua se enervă şi mai tare. — Mătuşa Agatha e o buruiană bătrână şi înţeleaptă. Spune-i că am să-i urmez sfatul. Şi mai spune-i că am să-i păstrez un loc lângă mine. Începu să tuşească. — Dumnezeu să te aibă în pază, spuse Charles repede şi, ieşi din cameră. Joshua rămase singur. Petrecuse multe ceasuri singur de când plecase Ross, dar asta nu părea să fi avut vreo importanţă până acum o lună, când căzuse la pat. Acum singurătatea începea să-l deprime şi tot felul de închipuiri îi treceau prin minte. Pentru un om obişnuit cu traiul în aer liber şi cu o activitate zilnică, nu era viaţă să stea ţintuit la pat de dureri într-o cameră întunecoasă. N-avea nimic altceva de făcut decât să se gândească la trecut, şi trecutul nu era întotdeauna subiectul cel mai plăcut. Se gândea mereu la Grace, soţia lui moartă de mult. Fusese mascota lui. Cât trăise ea, toate merseseră bine. Mina pe care o deschisese şi îi dăduse numele ei aducea profituri bune; casa asta o construise plin de mândrie şi speranţe; avusese doi fii. Renunţase la nebuniile din tinereţe, se cuminţise, promiţând să-l întreacă pe Charles în multe lucruri; construise casă în ideea ca ramura lui din familia Poldark să prindă rădăcini la fel de trainice ca ramura principală din Trenwith. Odată cu Grace, tot norocul îl părăsise. Casa era construită numai pe jumătate, mina secase şi odată cu moartea lui Grace dispăruse şi stimulentul de a investi bani sau de a munci pentru amândouă. Clădirea o terminase într-o oarecare măsură, deşi mai erau multe de făcut. Apoi mina Wheal Vanity se închisese şi micul Claude Anthony murise. Îi auzi pe doctorul Choake şi pe fratele său vorbind în faţa uşii de la intrare; vocea îngroşată de tenor a fratelui său, vocea lui Choake, groasă, înceată, pompoasă. Pe Joshua îl cuprinseră furia şi neputinţa. Ce dracu’ voiau vorbind acolo, la uşa lui, discutând despre el, fără îndoială, dând din cap şi spunând că n-ai la ce să te mai aştepţi. Sună clopoţelul de lângă pat şi aşteptă fierbând de mânie să audă lipăitul papucilor lui Prudie. Ea veni în cele din urmă, greoaie şi de-abia zărindu-se în cadrul uşii. În lumina slabă, Joshua se uită la ea cu ochii lui miopi. — Adu lumânări, femeie. Vrei să mor pe întuneric? Şi spune-le ălora doi să plece. Prudie stătea cocoşată ca o pasăre prevestitoare de rele. — Cine? Doctor Choake şi domnul Charles, da? — Cine altcineva? Ea plecă şi Joshua începu iar să fiarbă de mânie, auzind conversaţia înăbuşită nu departe de uşa lui. Se uită după baston, hotărât să mai facă un efort să se scoale şi să se ducă la ei. Dar vocile se auziră din nou mai tare luându-şi rămas bun. Auzi apoi tropotul calului pe pietre, îndreptându-se spre râu. Era Charles. Acum venea rândul lui Choake… Se auzi un ciocănit puternic în uşă, cu biciuşca, şi doctorul intră în cameră. Thomas Choake era originar din Bodmin; practicase medicina la Londra, se căsătorise cu fiica unui fabricant de bere şi se întorsese în ţinutul său natal, unde cumpărase ceva pământ lângă Sawle. Era un bărbat înalt, aspru, cu o voce puternică, sprâncene groase, cărunte şi o gură slobodă. Aici, printre boiernaşii de ţară, experienţa căpătată la Londra îi era de mare folos; simţea că era la curent cu medicina modernă. Era doctorul mai multor mine din regiune şi mânuia bisturiul cu acelaşi curaj ca şi cum s-ar fi dus la vânătoare. Joshua îl considera un impostor şi se gândise de multe ori să-l cheme pe doctorul Pryce din Redruth. Îl împiedica numai faptul că nu avea mai multă încredere în doctorul Pryce. — Ei, ia să vedem, spuse doctorul Choake. Am avut oaspeţi, da? O să ne simţim mai bine, fără îndoială, după vizita fratelui dumitale. — Am scăpat de o grijă, spuse Joshua. Ăsta e motivul pentru care l-am chemat. Cu degetele lui groase, doctorul Choake luă pulsul bolnavului. — Tuşeşte! zise el. Joshua ascultă în silă. — Starea noastră e cam la fel, spuse chirurgul. Boala nu s-a înrăutăţit. Am luat pilulele? — Charles e de două ori cât mine. Pe el de ce nu-l îngrijeşti? — Dumneata eşti bolnav, domnule Poldark, nu fratele dumitale. Nu prescriu nimic dacă nu mi se cere. Choake ridică plapuma şi începu să palpeze piciorul umflat al pacientului. — E cât un munte, mormăi Joshua, nu poate să-şi mai vadă picioarele. — Ei hai, domnule. Fratele dumitale nu e mai altfel decât alţii. Îmi aduc aminte, când eram la Londra… — Au! — Doare? — Nu, spuse Joshua. Choake îl palpă din nou ca să fie mai sigur. — E clar că piciorul stâng merge mai prost. E prea multă apă în ambele picioare. Dacă am putea face inima să o pompeze afară… Îmi amintesc, când eram la Londra, că am fost chemat să examinez o victimă de pe urma unei încăierări într-o cârciumă din Westminster. Se certase cu un evreu italian care a scos un pumnal şi l-a înfipt până în plăsele în burta pacientului meu. Dar stratul protector de grăsime era atât de gros, încât vârful cuţitului n-a ajuns până la maţe. Tipul era voinic. Ia să vedem, ţi-am luat sânge ultima dată când am fost aici? — Da, mi-ai luat. — Cred că de data asta n-o să o facem. Inima e cam sensibilă. Stăpâneşte-te, domnule Poldark. Calmul ajută trupul să secrete umorile necesare. — Spune-mi, interveni Joshua, îi mai vezi pe cei din familia Chynoweth? Chynoweth din Cusgarne, îi ştii. L-am întrebat pe fratele meu, dar mi-a dat un răspuns evaziv. — Chynoweth? Îi văd din când în când. Cred că sunt sănătoşi. Desigur, eu nu sunt medicul lor de casă şi nu ne facem vizite. „Nu, se gândi Joshua, doamna Chynoweth are ea grijă de asta. Îmi miroase mie ceva, un şiretlic, la Charles”, adăugă el perspicace. — Pe Elizabeth o vezi? — Pe fată? E şi ea pe acolo. — A existat o înţelegere în privinţa ei între mine şi tatăl ei. — Da? N-am auzit nimic. Joshua se ridică mai sus pe perne. Conştiinţa începea să nu-i dea pace. Era prea târziu să se mai trezească în el această calitate latentă, dar îşi iubea fiul, pe Ross, şi în lungile ore de suferinţă începuse să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să facă mai multe în interesul fiului său. — Cred că o să-l trimit pe Jud acolo mâine, mormăi el. Am să-l rog pe Jonathan să vină să mă vadă. — Mă îndoiesc că domnul Chynoweth va putea să vină; acum au loc sesiunile trimestriale ale judecătoriilor de pace. A, iată o surpriză plăcută!… Prudie Paynter intră greoaie în cameră cu două lumânări. Flacăra galbenă îi lumina faţa roşie, plină de sudoare, încadrată de un păr negru. — Aţi luat doctoria, da? şopti ea răguşit. Joshua se întoarse iritat spre doctor: — Ţi-am mai spus, Choake. Am să înghit pilulele, am promis, dar poţiunea şi fierturile astea să nu le văd. — Îmi amintesc, spuse Choake, apăsând pe fiecare cuvânt, când practicam medicina ca tânăr medic în oraşul Bodmin, unul din pacienţii mei, un domn în vârstă care suferea rău de pietre la rinichi şi retenţie urinară… — Nu sta acolo, Prudie, se răsti Joshua la servitoare, ieşi afară. Prudie se opri din scărpinat şi ieşi din cameră în silă. — Deci crezi că o să mă fac bine, de? întrebă Joshua înainte ca doctorul să poată continua. Când o să fiu iar pe picioare? — Hm, am spus că e vorba numai de o mică ameliorare. Trebuie să te mai îngrijeşti o vreme. O să te punem pe picioare înainte de întoarcerea lui Ross. Urmează tratamentul cu regularitate şi ai să vezi că te faci bine… — Ce face soţia dumitale? întrebă Joshua maliţios. Întrerupt din nou, Choake se încruntă şi răspunse: — Destul de bine, mulţumesc. Faptul că grăsuţa şi peltica Polly, deşi nu avea nici jumătate din vârsta soţului ei, în afară de zestrea ei nu adusese niciun copil în familie, era un veşnic reproş împotriva ei. Atâta timp cât ea nu dădea rod, doctorul nu avea nicio influenţă asupra femeilor spre a le convinge să nu mai cumpere peliniţă şi alte fierturi suspecte de la ţigăncile nomade. 2 Doctorul plecase şi Joshua rămase iar singur – singur până a doua zi dimineaţă. Putea, trăgând mereu de cordonul clopoţelului, să-i cheme pe Jud şi pe Prudie până se duceau şi ei la culcare, dar după aceea nu mai era nimeni, şi-apoi, pe măsură ce boala lui înainta, ei dădeau semne de surzenie. Ştia că îşi petreceau mai toate serile bând şi când se îmbătau bine, nimic nu-i mai putea mişca. Dar n-avea puterea să-i certe ca înainte. Altfel ar fi stat lucrurile dacă Ross ar fi fost acasă. De data asta, Charles avea dreptate, dar numai în parte. El, Joshua, îl îndemnase să plece. Nu credea că băieţii trebuie ţinuţi acasă ca să facă pe lacheii. Trebuiau să stea pe picioarele lor. Apoi, ar fi fost ruşinos să-l vadă pe fiul său trimis în judecată pentru că luase parte la vreun atac împotriva agenţilor fiscali sau acuzat de contrabandă cu alcool şi altele. Judecătorii din Cornwall nu l-ar fi condamnat poate, dar mai erau şi datoriile la cărţi. Grace ar fi trebuit să fie acolo, Grace pe care moartea i-o răpise acum treisprezece ani. Acum era singur şi curând avea să i se alăture soţiei sale în mormânt. Nu se mira că nu se mai gândea la nicio altă femeie din viaţa sa. Creaturi dătătoare de plăceri într-un joc plin de atracţii, cu cât mai înflăcărate cu atât mai bine, dar uitate imediat ce le cucerise. Lumânările curgeau din cauza curentului care intra pe sub uşă. Începea să bată vântul. Jud spusese că marea se umflase în dimineaţa aceea; după o perioadă de vreme rece şi liniştită, furtuna şi ploaia se porneau din nou. Simţi că ar fi vrut să mai vadă o dată marea care şi acum spăla stâncile din dosul casei. Nu-l lega nimic sentimental de mare. Nu-l interesau nici primejdiile, nici frumuseţea ei; pentru el, marea era o cunoştinţă apropiată ale cărei virtuţi şi defecte, zâmbete sau accese de mânie, ajunsese să le înţeleagă. Şi pământul la fel. Era oare arat pământul lui, Long Field? Fie că Ross se căsătorea, fie că nu, nu prea avea cu ce să trăiască fără pământ. Cu o soţie bună, care să aibă grijă de toate… Elizabeth era singură la părinţi; un mare avantaj de care merita să ţii seamă – familia Chynoweth nu era prea bogată, dar tot aveau câte ceva. Trebuia să se ducă să vorbească cu Jonathan, să se înţeleagă asupra căsătoriei. „Uite ce e, Jonathan, avea să spună, Ross nu prea are bani, dar există pământul şi până la urmă asta contează…” Joshua începu să moţăie. Îşi închipui că se plimbă pe moşia sa, Long Field, mărginită la dreapta lui de mare. Vântul puternic îi apăsa greu umerii. Un soare strălucitor îi încălzea spatele şi aerul avea gustul vinului scos din pivniţa rece. Fluxul se retrăsese de pe plaja Hendrawna şi soarele desena dâre lucitoare pe nisipul ud. Long Field fusese arat, semănat şi acum încolţea. Dădu ocol câmpului până ajunse la capătul cel mai îndepărtat, numit Damsel Point, unde ţărmul cobora în trepte şi bolovani până la mare. Apa se umfla învolburându-se, schimbându-şi culoarea, şiroind pe stâncile în terase. Cu un scop precis în minte, coborî stâncile până când apa rece îi cuprinse brusc genunchii, simţind o durere chinuitoare în picioare, la fel ca durerea pe care o simţise când i se umflaseră în ultimele luni. Nu se opri însă, ci se lăsă să alunece în apă până când îi ajunse la gât. Apoi se îndreptă spre mal. Era nespus de bucuros că se afla din nou în mare după o perioadă de doi ani. Respiră adânc de plăcere, lăsând apa să-i atingă ochii clipocind. Letargia i se strecură încet în membre. Cu sunetul valurilor în urechi şi în inimă, se lăsă să plutească în derivă şi se cufundă în întunericul moale şi rece. Joshua adormi. Afară, ultimele raze de lumină se stinseră încet de pe cer, lăsând casa, copacii, pârâul şi stâncile în întuneric. Vântul se răci, bătând tare, fără oprire dinspre vest, suflând printre clădirile ruinate de pe deal ale minei, făcând să foşnească vârfurile merilor, ridicând câte un colţ din acoperişurile de stuf ale hambarelor, vârând stropi de ploaie rece prin oblonul spart al bibliotecii unde doi şobolani căutau câte ceva cu mişcări prudente, zvâcnind printre mobile şi prin praf. Pârâul se învolbura, bolborosea în întuneric şi, deasupra lui, o poartă de mult lăsată în paragină se balansa în ţâţâni. În bucătărie, Jud Paynter deschise încă o sticlă cu gin şi Prudie mai puse un buştean pe foc. — Se înteţeşte vântul, lua-l-ar naiba, spuse Jud. Bate mereu. Bate şi când vrei şi când nu vrei. — O să mai avem nevoie de lemne până dimineaţă, spuse Prudie. — Ia scaunul ăsta, răspunse Jud. Lemnul e tare şi o să ardă mocnit. — Dă-mi ceva să beau, mă vierme, spuse Prudie. — Ia-ţi singură, răspunse Jud. Joshua dormea…  

Încă nu s-a terminat prima după-amiază pe aceste insule şi am şi văzut ceva atât de grav, Incit trebuie să-ţi cer ajutor, fără ocolişuri, fără nici o delicateţe. Voi încerca să mă explic ordonat. Acesta este primul paragraf al primei scrisori a nepotului meu, locotenentul de marină Enrique Nevers. Dintre prieteni şi rude, se va găsi cine să spună că nemaipomenitele şi uluitoarele lui aventuri par să explice acel ton de alarmă, dar că ei, „intimii" ştiu că adevărata explicaţie o dă caracterul lui timid. Găsesc în acel paragraf proporţia de adevăr şi greşeală pe care o pot avea cele mai bune profeţii; afară de asta, nu cred că e drept să-1 definesc pe Nevers ca laş. E adevărat că el însuşi a recunoscut că era un erou cu totul nepotrivit pentru catastrofele care i s-au întâm-plat. Nu trebuie să uităm care erau adevăratele sale preocupări; şi nici ceea ce era extraordinar în acele catastrofe. Din ziua în care am plecat din Saint-Martin până azi, m-am gândit necontenit, ca în delir, la Irene, spune Nevers, cu obişnuita lui lipsă de pudoare, şi continuă: M-am gândit de asemenea la prieteni, la nopţile de causerie în vreo cafenea de pe Rue Vauban, printre oglinzi întunecate, la hotarul iluzoriu al metafizicii. Mă gândesc la viaţa pe care am lăsat-o şi nu ştiu pe cine să urăsc mai mult, pe Pierre sau pe mine însumi. Pierre este fratele meu mai mare; ca şef al familiei, a hotărât îndepărtarea lui Enrique; lui îi revine responsabilitatea. La 27 ianuarie 1913, nepotul meu s-a îmbarcat pe Nicolăs Baudin, în direcţia Cayenne. Cele mai bune momente ale călătoriei le-a petrecut cu cărţile lui Jules Verne, cu o carte de medicină Bolile tropicale pe înţelesul tuturor, sau scriind la lucrarea sa Addenda la Monografia asupra cercetărilor lui Oleron; cele mai neplăcute momente, fugind de conversaţii despre politică sau despre viitorul război, conversaţii pe care apoi a regretat că nu le-a ascultat, în cală, călătoreau vreo patruzeci de deportaţi; după mărturisirea proprie, noaptea îşi imagina (mai întâi ca o povestire pentru a uita teribilul destin, apoi, involuntar, cu insistenţă aproape supărătoare) că coboară în cală, răzvrătindu-i. În colonie nu există pericol de a recădea pradă acestor închipuiri, declară el. Tulburat de spaima de a trăi într-o închisoare, nu făcea deosebiri: paznicii, puşcăriaşii şi eliberaţii, toţi îi repugnau. La 18 februarie a debarcat la Cayenne. L-a primit adjutantul Legrain, un om zdrenţăros, un fel de frizer de campanie cu pâr blond cârlionţat şi ochi albaştri. Nevers l-a întrebat de guvernator. — E pe insule. — Să mergem să-1 vedem. — Bine, răspunse moale Legrain. Avem timp să ne ducem până la Palatul Administraţiei, să luăm ceva şi să ne odihnim. Până ce nu pleacă Schelcher-ul, nu puteţi merge. — Când pleacă? — Pe 22. Mai erau patru zile. S-au urcat într-o trăsură nenorocită, acoperită, întunecoasă. Nevers nu a prea văzut oraşul. Locuitorii erau negri, sau albi gălbejiţi cu bluze prea largi şi cu pălării mari de pai; sau deţinuţii cu dungi roşii şi albe. Locuinţele erau nişte căsuţe de lemn de culoare gălbuie sau roz, ori verde închis sau albastru deschis. Nu exista pavaj; uneori îi învăluia un nor subţire de praf roşiatic. Nevers scrie: modestul Palat al Administraţiei îşi datorează faima etajului şi lemnului din ţinut, trainic ca piatra, pe care iezuiţii l-au folosit la construcţie. Carii şi umezeala au început să-l atace. Zilele astea pe care le-a petrecut în capitala închisorii i-au părut o şedere în infern r. Se gândea mult la slăbiciunea lui, la momentul în care, pentru a evita discuţiile, con-simţise să meargă la Cayenne, îndepărtân-du-se pentru un an de logodnica lui. Se temea de orice: de boală, de accident, de neîndeplinirea funcţiilor care îi vor amâna sau împiedica întoarcerea, până şi de trădarea de neconceput a Irenei. Şi-a închipuit că era condamnat la acele calamităţi, deoarece permisese, fără opoziţie, să se dispună de soarta lui. Printre deţinuţi, eliberaţi şi temniceri se considera un deţinut. În ajunul plecării pe insule, nişte domni Frinzine l-au invitat la cină. L-a întrebat pe Legrain dacă putea să se scuze. Legrain a spus că erau persoane „foarte sus-puse" şi că nu se cuvenea să se pună rău cu ele. A adăugat: — De altfel sunt acum de partea dumneavoastră. Guvernatorul a ofensat toată lumea bună din Gayenne. Este un anarhist. Am căutat un răspuns dispreţuitor, strălucitor, scrie Nevers. Cum nu l-am găsit imediat, a trebuit să mulţumesc pentru sfat, să intru în acea politică perfidă şi să fiu primit la nouă fix de domnii Frinzine. 1 Une saison en enfer. A început să se pregătească cu mult înainte. Împins de teama că-i vor pune întrebări, sau poate de o diabolică dorinţă de simetrie, a studiat în Larousse articolul despre închisori. Să fi fost nouă fără douăzeci când a coborât pe peronul Palatului Administraţiei. A traversat piaţa cu palmieri, s-a oprit să contemple respingătorul monument al lui Victor Hugues, a îngăduit unui văcsuitor să-i dea oarecare lustru şi ocolind grădina botanică a ajuns în faţa casei Frinzine. Era foarte mare şi verde, cu pereţi groşi-/de cărămidă. O portăreasă ceremonioasă l-a condus pe lungi coridoare de-a curmezişul distileriei clandestine şi, în porticul unui salon acoperit cu covoare purpurii şi cu incrustaţii aurii pe pereţi, a strigat numele său. Erau vreo douăzeci de persoane. Nevers îşi aducea aminte de foarte puţine: de stăpânii casei, domnul Filip, de doamna fără nume şi de Carlota, copila de doisprezece sau treisprezece ani, cu totul obezi, mărunţi, lucioşi, rozulii, de un domn Lambert, care l-a înghesuit într-un colţ, în faţa unui munte de prăjituri şi l-a întrebat dacă nu credea că cel mai important lucru la un om era demnitatea. (Nevers a înţeles alarmat că aştepta un răspuns; dar a intervenit alt invitat: „Are dreptate, atitudinea guvernatorului." Nevers s-a îndepărtat. Voia să descopere „misterul" guvernatorului, dar nu dorea să se complice cu intrigi. A repetat fraza necunoscutului, a repetat fraza lui Lambert, şi a spus: „Orice lucru este simbolul oricărui lucru", şi a rămas satisfăcut fără temei.) îşi aducea aminte, de asemenea, de o doamnă Wernaer. Le dădea târcoale galeş şi el s-a apropiat să-i vorbească. Imediat a aflat evoluţia lui Frinzine, regele minelor de aur ale coloniei, până nu de mult om de serviciu într-o prăvălie debăuturi; a aflat, de asemenea, oă Lambert era comandantul insulelor, că Pedro Castel, guvernatorul, se stabilise în insule şi că trimisese la Gayenne pe comandant. Acest lucru ridica obiecţii: Gayenne fusese totdeauna sediul administraţiei; dar Castel era un subversiv, voia să stea singur cu deţinuţii. Doamna 1-a acuzat, de asemenea, pe Castel că scrie şi că publică în prestigioase periodice profesionale, mici poeme în proză. Au trecut în sufragerie. La dreapta lui Nevers s-a aşezat doamna Frinzine şi la stânga sa, soţia preşedintelui Băncii Guyanei; în faţă, dincolo de patru garoafe care se arcuiau peste o vază înaltă de sticlă albastră, Carlota, fiica gazdelor. La început s-a râs şi a fost mare animaţie. Nevers a observat că în jurul său conversaţia lâncezea, dar, mărturiseşte, că atunci când îi vorbeau, nu răspundea. Încerca să-şi amintească ce pregătise în acea după-amiază din Larousse. În sfârşit, a depăşit acea amnezie, bucuria răzbătea în cuvinte şi cu oribil entuziasm a vorbit despre manieratul Bentham, autorul lucrării Apărarea cometei şi inventatorul calculului bedonic şi al închisorilor panoptice; a evocat, de asemenea, sistemul de închisoare cu munci inutile, şi ipocrizia din Aubum. A crezut că observă cum unele persoane profitau de tăcere ca să schimbe subiectul; mult timp după aceea i-a trecut prin cap că poate nu era oportun să vorbească de închisori la acea adunare; s-a simţit intimidat, nemaiascultând puţinele cuvinte care se spuneau, până când, dintr-o dată, a auzit de pe buzele doamnei Frinzine (cum auzim noaptea propriul nostru strigăt care ne trezeşte) un nume: Rene Ghill. Nevers „explică": eu, deşi inconştient, puteam.'să-mi amintesc de poet; făptui că ii evoca doamna Frinzine era de netvnceput. A întrebat-o cu impertinenţă: — Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Ghill? — Îl cunosc bine. Nu ştiu de câte ori m-a ţinut pe genunchii lui, în cafeneaua tatălui meu, la Marsilia. Eram o copilă. O domnişoară, atunci. Cu subită veneraţie, Nevers a întrebat-o ce-şi amintea despre poetul armoniei. — Eu nu-mi aduc aminte nimic, dar fiica mea (poate să ne recite un vers de preţ. Trebuia acţionat, şi Nevers a vorbit imediat despre Cugetările lui Oleron, acel mare coutumier care a stabilit drepturile oceanului. A încercat să-i înflăcăreze pe comeseni împotriva renegaţilor sau străinilor care pretindeau că Richard Inimă de Leu era autorul Cugetărilor; de asemenea, i-a prevenit împotriva candidaturii mai romantice dar atât de înşelătoare a Eleonorei de Guyenne. Le-a spus că acele bijuterii (ca şi nemuritoarele poeme ale bardului orb) ' nu erau opera unui singur geniu; erau produsul cetăţenilor insulelor noastre, eficienţi şi deosebiţi ca fiecare particulă a unei aluviuni. Şi-a amintit în sfârşit de uşuratecul Pardessus şi i-a îndemnat stăruitor pe cei prezenţi să nu se lase amăgiţi de erezia sa strălucitoare şi perversă. Odată mai mult, a trebuit să presupun că subiectele mele interesau alte restrânse categorii de oameni, mărturiseşte Nevers, dar a simţit compasiune pentru persoanele care-1 ascultau şi a întrebat: — Guvernatorul va dori să mă ajute în cercetările mele asupra Cugetărilor? Întrebarea era absurdă; dar spera să le ofere cuvântul „guvernator", ca plinea şi circul, spre a-i face fericiţi. Au discutat despre cultura lui Castel; au convenit asupra „farmecului său personal"; Lambert a încercat să-1 compare cu un savant dintr-o carte: un bătrân foarte slab, care plănuia să fure Opera Comică. Conversaţia a deviat asupra clădirii Operei Comice şi asupra teatrelor care erau mai mari — cele din Europa, sau cele din America? Doamna Frinzine a spus că bieţii gardieni flămânzeau din cauza grădinii zoologice a guvernatorului. — Dacă n-ar avea crescătoriile lor de găini. Insistă, strigând ca să fie auzită. Printre garoafe, o privea pe Carlota; continua să rămână tăcută, ţinându-şi cu precauţie ochii aţintiţi în farfurie. La miezul nopţii a ieşit pe terasă. Sprijinit de balustradă, contemplând vag copacii din grădina botanică, întunecaţi şi argintii în strălucirea lunii, a recitat poeme de Ghill. S-a întrerupt; a crezut că simte o uşoară rumoare; s-a gândit: este foşnetul pădurii americane; părea mai curând un zgomot de veveriţe sau de maimuţe; atunci a văzut o femeie care-i făcea semne din parc; a încercat să contemple arborii şi să recite poeme de Ghill; a auzit însă râsul femeii. Înainte de-a pleca a văzut-o încă o dată pe Carlota. Era în camera în care se îngrămădeau pălăriile invitaţilor. Carlota întinse un braţ scurt, cu mâna închisă; apoi o deschise; nedumerit, Nevers văzu ceva strălucind; era o sirenă de aur. — Ţi-o dăruiesc, spuse copila, cu simplitate. Atunci au intrat nişte domni, şi Carlota a închis mâna. În noaptea aceea n-a dormit. Se gândea la Irene şi îi apărea Carlota, obscenă şi inevitabilă; a trebuit să-şi promită că   Niciodată nu se va duce pe insulele Salvacion; că se va întoarce pe Re cu primul vas. La 22 s-a îmbarcat pe ruginitul Schelcher. Printre doamne negre, palide, cu rău de mare şi printre cuşti mari cu pui, bolnav încă din cauza cinei din ajun, a călătorit spre insule. L-a întrebat pe un marinar dacă nu exista alt mijloc de comunicaţie între insule şi Cayenne. — O duminică Schelcher-ul, cealaltă Rimbaud-vl. Dar cei de la administraţie n-au de ce să se plângă, cu şalupa lor. Totul a fost funest de dnd am plecat din Re, scrie, dar văzlnd insulele am simţit o bruscă dezolare. De multe ori îşi imaginase sosirea, dar sosind a simţit că îşi pierdea toate speranţele: nu mai exista miracol, nu mai exista calamitate care să-1 împiedice să-şi ocupe postul la închisoare. Recunoaşte apoi că aspectul insulelor nu este neplăcut. Mai mult încă, datorită palmierilor înalţi şi a stâncilor, erau imaginea insulelor pe care le visase mereu cu Irene; cu toate acestea, îl respingeau în mod irezistibil şi mizerabila noastră fermă din Saint-Martin apărea ca o lumină în amintirea lui. La trei după-amiază a ajuns pe insula Real. Notează: pe chei mă aştepta un ovrei brunet, un oarecare Dreyfus. Nevers imediat îl tratează drept „domnul guvernator". Un gardian îi murmură la ureche: — Nu este guvernatorul, este Dreyfus, eliberatul. Probabil că Dreyfus n-a auzit, pentru că u spus că guvernatorul lipsea. Îl conduse la secţia lui de la administraţie; nu avea romantica (dar decăzuta) splendoare a palatului din Cayenne; era locuibilă. — Sunt la dispoziţia dumneavoastră, spuse Dreyfus în timp ce deschidea valizele. Misiunea mea este să-1 servesc conştiincios pe domnul guvernator şi pe dumneavoastră, domnule locotenent. Ordonaţi ce doriţi. Era un om de statură mijlocie, cu tenul verzui, cu ochi foarte mici şi strălucitori. Vorbea fără să se mişte, cu o totală suavitate. Ascultând, închidea ochii pe jumătate şi abia deschidea gura: în expresia lui există un sarcasm evident, o duritate disimulată. — Unde este guvernatorul? — Pe insula Diavolului. — Să~mergem acolo. — Imposibil, domnule locotenent. Domnul guvernator a interzis accesul pe insulă. — Şi dumneata îmi interzici să umblu? Fraza era slabă. Dar Nevers a ieşit trântind uşa cu putere. Imediat Dreyfus a apărut alături de el. L-a întrebat dacă putea să-1 însoţească şi a zlmbit cu o greţoasă dulceaţă. Nevers nu i-a răspuns; s-au plimbat împreună. Insula nu este un loc plăcut: In toate părţile oroarea de a vedea deţinuţi, oroarea de a te arăta liber printre deţinuţi. — Guvernatorul vă aşteaptă cu nerăbdare, spuse Dreyfus. Sunt sigur că în seara aceasta chiar vă va vizita. Nevers a crezut că simte o oarecare ironie. Se întreba: este o simplă modalitate de a vorbi sau perspicacitatea lui de evreu i-a dezvăluit că eu îl blestemam pe guvernator? Dreyfus l-a elogiat pe guvernator şi s-a felicitat pentru norocul lui Nevers (de a petrece câţiva ani de tinereţe la umbra unui şef atât de înţelept şi binevoitor), şi pentru propriul său noroc. — Sper să nu fie ani, zise Nevers cu îndrăzneală şi corectă: sper că nu va trebui să petrec ani alături de dumneata. Ajunsese până la nişte stânci mari pe coastă. A contemplat insula San Jose (în faţă), insula Diavolului (între valuri, mai departe). Credea că e singur. Dintr-o dată, Dreyfus i-a vorbit cu tonul său cel mai suav. A simţit o ameţeală şi teamă că va cădea în mare. — Eu sunt. Dreyfus continuă: Am plecat, domnule locotenent. Dar aveţi grijă. E uşor să aluneci pe muşchiul stâncilor şi de jos din apă vă privesc rechinii. A continuat să contemple insulele (cu mai multă grijă, ascunzând faptul că avea mai multă grijă). Atunci când a rămas singur, a făcut cumplita descoperire. A crezut că vede şerpi enormi în vegetaţia insulei Diavolului; şi, uitând pericolul care-1 pândea în mare, a făcut câţiva paşi şi a văzut în plină zi, ca şi Cawley în noaptea astrologică a lacului Neagh, sau, ca pieile roşii pe lacul Hor-conilor, un animal verzui antedeluvian; absorbit s-a îndreptat către alte stânci; nefastul adevăr s-a dezvăluit: insula Diavolului era „camuflată'. O casă, o curte interioară de ciment, nişte stânci, un mic pavilion, erau „camuflate". Ce înseamnă asta? Scrie Nevers. Că guvernatorul este un persecutat? Un nebun? Sau asta înseamnă război? Credea în ipoteza războiului; cerea mutarea lui pe un vas. Sau voi petrece aici întreg războiul, departe de Irene, sau voi fi un dezertor? El adăugă într-un post-scriptum: sunt opt ore de când am sosit. Nu l-am văzut încă pe Castel, nu l-am putut interpela asupra acestor camuflaje, n-am putut auzi încă minciunile lui. II 23 februarie. Nevers a cutreierat insulele Real şi San Jose (în scrisoarea lui din 23 îmi spune: încă n-am găsit un pretext pentru a mă prezenta pe insula Diavolului). — Insulele Real şi San Jose n-au mai mult de trei kilometri pătraţi fiecare; cea a Diavolului este puţin mai mică. După Dreyfus, erau în total vreo şapte sute cincizeci de locuitori: cinci pe insula Diavolului (guvernatorul, secretarul guvernatorului şi trei prizonieri politici), patru sute pe insula Real şi ceva mai mult de trei sute patruzeci pe San Jose. Principalele construcţii sunt pe insula Real: administraţia, farul, spitalul, atelierele, depozitele şi „şopronul roşu". Pe insula San Jose există un campament înconjurat de un zid, şi o clădire „cetatea", compusă din trei pavilioane: două pentru condamnaţii la recluziune solitară şi unul pentru nebuni. Pe insula Diavolului este o clădire cu terase care pare nouă, câteva colibe cu acoperiş de paie şi un turn dărăpănat. Puşcăriaşii nu sunt obligaţi să execute nici o muncă; aproape toată ziua rătăcesc liberi pe insule (cu excepţia celor întemniţaţi în „cetate" care nu ies niciodată). A văzut deţinuţii: în celule foarte mici, umede, singuri, cu o bancă şi o zdreanţă, auzind zgomotul mării şi larma necontenită a nebunilor, se extenuează ca să scrie cu unghiile un nume, un număr, pe pereţi, deja îndobitociţi. A văzut nebunii: goi, printre resturi de legume, urlând. S-ă întors pe insula Real; a străbătut şopronul roşu. Avea faima de a fi locul cel mai corupt şi sângeros din colonie. Temnicerii şi deţinuţii aşteptau vizita sa. Totul era în ordine, într-o murdărie şi mizerie de neuitat, comentează Nevers cu excesiv sentimjentalism. Intrând la spital, s-a înfiorat. Era un loc aproape plăcut. A văzut mai puţini bolnavi decât în „cetate" şi decât în şopronul roşu. A întrebat de doctor. — Doctor? De multă vreme nu avem, i-a răspuns un gardian. Guvernatorul şi secretarul îngrijesc de bolnavi. Deşi o să dştig numai duşmănia guvernatorului, scrie, voi încerca să-i ajut pe deţinuţi. Apoi îl încearcă acest gând obscur: acţio-nând astfel mă voi face complicele existenţei puşcăriilor. Adăugă că va evita orice ar putea amâna întoarcerea lui în Franţa. III. Guvernatorul continua să rămână în insula Diavolului, ocupat cu lucrări misterioase pe care Dreyfus le ignora, sau spunea că le ignoră. Nevers a decis să descopere dacă ascundeau vreun pericol. Trebuia să acţioneze cu multă prudenţă; pentru a se apropia de insulă, pretextul de a duce alimente sau corespondenţă nu era valabil; e adevărat că exista o şalupă şi mai multe bărci; dar exista, de asemenea, un funicular şi un ordin de a-1 folosi. Dreyfus a spus că foloseau acel aparat (în care nu încape un om) pentru că în jurul insulei Diavolului marea era de obicei agitată. Au privito. Era calmă. Atunci Dreyfus 1-a întrebat dacă credea că funicularul fusese instalat din ordinul lui Castel. — Aparatul era montat când am venit aici, adăugă. Din nenorocire, mai trebuiau să treacă mulţi ani, până să-1 numească guvernator pe domnul Castel. — Şi cine locuieşte pe insulă? Întrebă Nevers (distrat: Dreyfus îi spusese asta în 23). Guvernatorul, domnul De Brinon şi trei deţinuţi politici. Mai era unul, dar guvernatorul 1-a transferat la şopronul roşu. Lucrul acesta (să pui un deţinut politic între deţinuţi de drept comun), trebuie să Fi cauzat o indignare foarte făţişa şi generală; atât de generală încât Nevers a descoperit-o chiar şi în cuvintele fanaticului adept al guvernatorului. Nevers însuşi s-a simţit jignit repetându-şi că nu va tolera infamia. Apoi a întrevăzut că fapta lui Castel îi v oferea ocazia cel mai puţin periculoasă de a verifica ce se întâmpla în insula Diavolului; s-a gândit că deţinutul nu ar avea nimic împotrivă să vorbească (şi că dacă ar vrea, ar fi de ajuns să simuleze aversiunea faţă de Castel). L-a întrebat pe Dreyfus cum îl chema pe deţinut. — Ferreol Bemheim. A adăugat un număr. Nevers a scos un carnet şi a notat datele în faţa lui Dreyfus. Apoi l-a întrebat cine era De Brinon. — O minune, un Apollo, spuse Dreyfus cu sincer entuziasm. Este un tânăr infirmier, de familie nobilă. Secretarul guvernatorului. — De ce nu există medici pe insulă? — Totdeauna a existat un medic, dar acum guvernatorul şi domnul De Brinon îi îngrijesc ei înşişi pe bolnavi. Niciunul dintre cei doi nu era medic. S-ar putea motiva că nici Pasteur nu era, comentează Nevers cu maliţiozitate. Nu ştiu dacă e prudent să stimulezi vracii. În „Cetate" şi în şopronul roşu a văzut tot felul de bolnavi, de la anemici până la leproşi, îl condamna pe Castel, se gândea că trebuia să scoată din insule pe bolnavi, să-i trimită la un spital. În cele din urmă a descoperit că pătimaşa lui dezaprobare nu era străină de o puerilă teamă de a nu se contamina, de a nu o mai vedea încă o dată pe Irene, de a nu rămâne în insule, câteva luni, până la moarte.

Așa se face pe la noi   Lamarat Minar nu locuia în Iwojen, spre deosebire de Halid, bărbatul cu dinți maronii, șoferul taxiului alb marca Mercedes, care, grație meseriei lui cunoștea fiece deal, fiece culme și fiece văiugă din acel ținut. Halid știa chiar și de unde veneau toate zumzetele respective, bâzâitul care în după-amiaza aceea răzbătea din orișice agavă, țârâitul stăruitor al greierilor. Halid, șoferul de taxi, era omul care străbătea toate drumurile, nu îndrăznea să se-nsoare și credea că scaunele de grădină sunt pentru puțoi. Într-un fel sau altul, Halid își mai putea aduce aminte chiar și de figura lui Lamarat Minar, fiul fiului tatălui din acel sătuc de la malul mării, băiatul care nu mai călcase în Iwojen de la vârsta de zece ani. Halid își aducea aminte bine de Lamarat, de unde se vede imediat că locuitorii acelui ținut, cu excepția morților, și-au cultivat un obicei bolnăvicios – acela de a nu uita nimic. Și încă un lucru pe care nu-l uitase Halid – „hârbul șoselelor”, cum îl numeau șchiopii, orbii și surzii care, ascunși cu toții prin cârciumi și prin curți interioare, își spălau picioarele pe care nu le puteau mișca, vedea sau auzi (dar le puteau mirosi), ținându-le sub un robinet și îndepărtând ritualic jegul dintre degete – era nașterea aceluiași Minar, într-un sat din Iwojen, într-o casă pătrată, în clipa în care bunica făcea clătite pentru puturoasa de noră-sa. Șoferul de taxi povestea despre nașterea aceea oricui era dornic s-asculte și să dea cinci dirhami pentru drumul prin ținutul Iwojen până la orășelul F. De la graniță. Așa cum putea povesti și despre cordonul ombilical și despre iuțeala bătrânei – de câte ori nu auzise el minciuna aceea adevărată pe care între timp o credea toată lumea –, de unde se vedea că băiatul păstrase o oarecare legătură cu acel ținut asemenea unui hrean cu frunze bogate care, în mod straniu, cu cât creștea mai departe de rădăcină, cu atât devenea mai roditor, încăpățânându-se să crească și într-un pământ tare ca piatra și uscat. Lamarat Minar, băiatul de 20 de ani care se urcase în taxi, se născuse undeva în Iwojen. Ținutul acela e presărat pretutindeni cu excremente de animale, sate și pâlcuri de case răsfirate. Când vii în Iwojen dinspre mare, dai mai întâi de satul Mira Mora, o adunătură pestriță de așezări ridicate în jurul unui izvor; ceva mai încolo, înainte să ajungi la pădurea de conifere, se află satul Tintin, iar la est de dealuri, Jefella. După ce treci de pădurea de conifere, poți să-ți îndrepți pașii fie spre Mossarat, Ezeboch sau Verster. Apoi ajungi în F., orașul de la graniță unde fac popas taximetriștii și africanii, aflat la intrarea în Melilliar, colonie a coroanei spaniole, orașul unde săpunul, margarina la pachet și detergentul OMO sunt mult mai ieftine, produse de contrabandă strecurate cu miile pe sub rochii sau burnuzuri. Melilliar mai este, de asemenea, singurul oraș din Iwojen unde găsești mai multe femei – mult mai multe femei – decât bărbați. Și dacă treci mai departe sau, întâmplător, vii dintr-acolo, mai e Al Mahala, un oraș plin cu emigranți, ticsit de maghernițe îngrămădite una într-alta. Iar aici, bărbații sunt mult mai numeroși decât femeile. (Aproape toți bărbații din Al Mahala își caută o femeie, încât mai-mai că le vine să strige: „O femeie, o femeie, îmi dau și mintea pentru o femeie!”) Acesta era orașul unde tatăl lui Lamarat, așa cum îi șade bine unui emigrant, a construit o casă, o casă cu cinci stâlpi și o canalizare care, în scurtă vreme, s-a înfundat cu mamă și libărci. Tot acesta era și orașul unde, în schimbul unei case, tatăl lui Lamarat își dăduse fata de nevastă fratelui său, care avea să fugă de la propria lui nuntă. Toate acestea s-au petrecut în satul care era mai îndepărtat de Al Mahala decât oricare alt sat din Iwojen, un sat numit… Touarirt. Satul Touarirt număra câteva case pe malul mării și era locul unde, printre stâne de oi și cotețe de păsări, între „Vântul din San Antonio” și „Casa noastră”, în casa zisă „Vizuina lupului” se născuse Lamarat Minar sau, cel puțin, așa i se spusese lui. Lamarat Superstițiosul („De ce-mi zici așa?”), Lamarat Nebunul („Glumești sau vorbești serios?”), Lamarat Necumpătatul, Tainicul, Dușmănosul, Cel-ce-scrâșnește-din-dinți, Prefăcutul, Cel-crescut-strâmb („Oare până când poate îndura un om atâtea porecle? Poate până când se ramolește?”), care venise să stea câteva zile în satul lui natal ca să ia parte la o nuntă de neuitat, se născuse într-o însorită zi de sâmbătă, fiind fiul unui tată și al unei mame care înainte să se căsătorească locuiseră unul deasupra altuia pe coasta unui deal din inima satului, la malul Mării Mediterane, într-o vreme care unuia dintre ei i se părea foarte îndepărtată, iar altuia i se părea c-a fost ieri, dar, în orice caz, cu mult, mult timp înainte de apariția anticoncepționalelor și a copiilor cu malformații cauzate de talidomidă. Două familii locuiau la numai o aruncătură de băț una de alta și într-una dintre case locuia un băiat, iar în cealaltă o fată – și-așa a început toată tevatura – care ani de zile mai târziu, la vremea cuvenită, aveau să devină tatăl și mama aceleiași persoane. Singurul lucru care despărțea cele două case în care locuiau familiile viitorilor părinți ai lui Lamarat Minar era un șir de cactuși, încărcați cu ditamai fructele verzi, roșii, arămii și galbene, care împânziseră tot peticul de pământ ce se întindea cum se cuvine între cele două case în formă de cub. În jurul acelei palme de pământ se întindeau terase pe care familia tatălui cultiva grâu. — Un țăran n-o duce mereu greu în viața de zi cu zi, îi zisese adesea bunicul lui Lamarat Minar tatălui său, pe când îl creștea dorind să facă din el un fermier. Trebuie doar să faci ceea ce au făcut strămoșii noștri cu sute de ani înaintea noastră, ce m-a învățat pe mine tata și ce-am să te-nvăț și eu pe tine: iei sămânța, o împrăștii și te rogi ca Sidi Rabi să facă restul. Tatăl binecuvântă aceste învățături cu un scurt, dar înflăcărat inshallah[1], potrivit în orice ocazie. Și, în chip ciudat, tocmai pe acea bucată de pământ plină de cactuși, printre holdele de grâu, printre cele câteva rugăciuni rostite în fiecare zi, s-a aprins iubirea dintre tatăl lui Lamarat Minar și mama-cu-plete-negre-ca-abanosul. Toate gesturile de tandrețe dintre cei doi aveau loc pe palma aceea de pământ înțesată de un talmeș-balmeș de fructe de cactus-culege-le-decojește-le-mănâncă-le unde îndrăgostiții încercau să petreacă împreună cât mai mult timp. Și iubirea lor dădea în pârg odată cu fructele de cactus, în răstimpul uneori lung, alteori scurt dintre asfințitul soarelui și ultima rugăciune mormăită de tații și mama lor, ocupați cu privitul în altă parte (căci Mecca se afla în cealaltă direcție). Dar, păzea, căci primejdia pândește de pretutindeni, din fiece ungher și fiece colț. Tineri îndrăgostiți, nu-i lăsați pe ceilalți să vadă ce e-n inimile voastre, căci își vor înfige acolo pumnalele lor boante. Băiatul și fata erau înnebuniți unul după altul, ce-i drept, dar nu erau atât de înnebuniți după cuțitele băgăcioșilor, așa că-și aranjau întâlnirile astfel încât să nu afle nimeni de iubirea lor înflăcărată, în momentele când toți oamenii din Touarirt fie își făceau rugăciunea, fie luau cina, fie le făceau pe amândouă în același timp, deși acest lucru necesită o măiastră îndemânare cum arareori s-a văzut în Touarirt și-n împrejurimi sau chiar nu s-a mai pomenit vreodată. Cei doi tineri se iubeau de mama focului, acolo, printre fructele de cactus ce păreau bătute-n cuie pe trunchiurile înalte ale cactușilor și printre excrementele umane, căci, întâmplător, peticul acela de pământ era folosit și ca latrină de cele două familii, iar fecalele păreau să răsară direct din pământ. Mai că-ți vine să te ridici în picioare și să strigi: „E-un început cam șubred pentru un viitor trainic!” Și apoi îți vine să stai jos și să zici: „Ce vorbești, nu-i lucru ușor ca, la fiece mișcare, să ai grijă să nu calci, Doamne ferește, în rahatul cuiva și să mai stai și cu ochii-n patru ca nu cumva să te vadă cineva! Într-adevăr, nu-i câtuși de puțin caca-maca.” Și totuși, din când în când, în pofida tuturor măsurilor de prevedere se mai întâmpla ca unul dintre ei să calce într-un rahat. „Nu-i nimic, dragule, șoptea mama netulburată când cârnatul îi mânjea papucul, cică rahatul aduce noroc, parc-așa se zice.” Și vorbele curgeau iar și iar, dulci ca mierea și zahărul, căci vorba dulce mult aduce. După datina locului, tatăl promitea c-o să-i dea aproape tot ce avea el pe dinăuntru: inima, ficatul, plămânii, splina, mațele, stomacul, creierul, limba și așa mai departe, toate cele, mai puțin sula, căci avea să vină și rândul ei, dar mai târziu. Un întreg haggis[2] de organe era pus la bătaie pentru ca mama să priceapă că pasiunea tatălui pentru ea era totală. Și ce făcea mama? Mama asculta, dând din cap aprobator, căci tare frumoase i se mai păreau vorbele acelea. Și, uneori, de la pasiunea revărsată de tată într-un mod atât de caraghios, mamei i se făcea o foame teribilă și-ncepeau să-i chiorăie mațele. Iar atunci mama o lua dintr-odată la sănătoasa, fugind de pe câmpul cu cactuși, ca și cum ar fi văzut ceva sau pe cineva care urmărea să le sfârtece inimile, făcea slalom în vârful picioarelor printre grămăjoarele de rahat și lua pe furiș din bucătărie pâine și ceapă goală, apoi se-ntorcea în goană, se strecura cu grijă prin rândurile de cactuși și mânca delicatesele împreună cu tata, după care cei doi se priveau adânc în ochi. — Dacă ar fi să mă iau după filmele alea așa-zis romantice care rulează în Melilliar acum ar trebui să fac ceva, se gândi tatăl… Dar ce anume? Ce naiba ar trebui să fac?… Și pentru că porumbeii erau nevoiți să țină seama de restul lumii, întâlnirile lor erau întotdeauna deosebit de scurte și, după ce se-ntuneca de-a binelea, se desprindeau unul din brațele celuilalt și se duceau fuga-fuguța acasă, la spălat, mâncat, spus rugăciunea și trezit ca de obicei dis-de-dimineață pentru o nouă zi.   Pentru viitorul tată al lui Lamarat o nouă zi însemna să trudească pe diversele terase pe care le deținea familia lui, împrăștiate pe tot cuprinsul satului. Din pricina reliefului deluros al ținutului și a drumurilor înguste pe care nu puteau trece animalele de pus la jug, în Touarirt trebuiau construite terase, fapt care aducea cu sine o muncă istovitoare pentru tată. Machiler Minar era tatăl tatălui, Teroet Minar, și stăpânea câteva terase mici cu pământ nisipos și fierbinte pe care cultiva viță-de-vie. Cinstitul gospodar mai izbutise să prăsească și niște ceapă, niște cartofi și niște morcovi pe câteva palme de pământ pe care le avea la câțiva kilometri mai încolo, pe terenurile din vale, lângă așa-numita casă San Antonio – „care-și trage numele de la un spaniol care a locuit odată acolo”, îi povestea tatăl tatălui. Din când în când, recolta era vândută la vreo zece kilometri mai la nord, în Melilliar, colonia coroanei spaniole, unde Machiler mergea călare, ducând legumele în coșuri de nuiele. Familia o ducea bine de pe urma negoțului și toată lumea era fericită. Până aici toate bune. Tare fericită mai era și familia care locuia în casa din spatele rândurilor de cactuși, cea a viitoarei mame a lui Lamarat. Spre deosebire de toată suflarea din Touarirt și poate din tot restul ținutului Iwojen, ocupanții acestei locuințe pătrate, ridicată din lut, șipci de bambus și balegă de cal, nu se îndeletniceau cu asemenea activități umile cum ar fi să semeni, să ari, să culegi și apoi să te duci la Melilliar cu sacii plini de struguri și ceapă. Familia din acea casă, o mamă și patru fiice despre care se spunea – deși eu unul nu le-am văzut și nici Halid Hârbul Șoselelor nu le-a văzut pe cele patru surori, dar lumea vorbește, așa c-o fi adevărat – că se întreceau în frumusețe una pe alta și că știau și ele acest lucru, trăiau pe spinarea generoasă a tatălui lor care era plecat, hăt departe, în Franța, unde lucra în minele de cărbuni, undeva pe lângă Strasbourg. La răstimpuri, familia primea câte un mandat poștal cu o mulțime de franci și din când în când câte o poză cu tata pe bicicletă, tata pe motocicletă, tata în Mercedez Benz și tata la pensiune (cu mătura-n mână, privind spre obiectiv). Ca urmare a acestei avuții picate din cer, cele patru fete care locuiau în acea casă și-mpărțeau aceeași cameră ajunseseră cu ușurință să deprindă virtuți care nu erau la mare preț în Touarirt. Așa că nu era pentru nimeni un lucru de mirare că acele patru nimfe, Jamina (cea mai mare), Minora, Zoulika și Batita (mezina) făceau casă bună cu înfumurarea, lenea și trufia. — Ne dă mâna să stăm degeaba toată ziua și dacă tot ne permitem să stăm degeaba, de ce-am mai face și altceva decât să vorbim despre cum stăm degeaba, își ziceau ele una alteia apărându-și poziția privilegiată. Apoi chicoteau și-și scuturau pletele satisfăcute de această logică circulară pe care o născociseră, o logică asemănătoare cu o altă logică la fel de circulară prin care una dintre surori, să zicem Batita, se ridica, își desfăcea părul negru ca abanosul, se ducea în fața oglinzii și, în timp ce-și atingea și mângâia ușor trupul, le zicea celorlalte fete: — Uitați-vă la mine ce frumoasă sunt, ce umeri fini am, ce ochi minunați, ce buze dulci, ce brațe rotunde, ce urechiușe mici, deosebite, nemaipomenite! Fără-ndoială că sunt cea mai frumoasă fată din țară, de pe pământ. Surioarelor, spuneți drept, nu credeți că sunt puțin cam prea frumoasă pentru lumea din jur? Și celelalte surori dădeau din cap în semn că da, iar și iar, la nesfârșit până ce-i venea rândul următoarei să folosească pieptenele și să-și perie vanitatea bolnăvicioasă. Dacă v-ați auzi vorbind, toantelor! V-ați îndrăgostit de oglindă, de uleiul pentru păr. Dar credeți că m-auzeau? Firește că nu. Nu le cunosc pe fete, am auzit povestea lor prin diverse cafenele, trecând din gură-n gură, de la ureche la ureche, încât stau și mă întreb dacă satul Touarirt chiar a existat cu adevărat. Grație banilor care curgeau întruna din nord și a faptului că mama nu se pricepea deloc să socotească cam câți dinari făceau un franc, fetele își permiteau toate acele oglinjoare și mărgeluțe la care țărăncuțele din sat puteau numai să viseze și se răsfățau cu rochițe înflorate și baticuri negre ca abanosul luate „de la oraș”. Dar bunăstarea nu se mărginea la haine și bijuterii. În casă se găseau din belșug pește și carne (așa că motivul pentru care mama-i dădea mereu să mănânce tatălui numai ceapă cu pâine rămâne un mister; să fi fost oare o tradiție romantică locală?), iar toate acele bunătăți care erau puse pe masă în fiecare seară se depuneau pe pântece și pe șolduri, pe brațe, pe fund și pe obrăjori, formând rotunjimi generoase. Atât fetele, cât și mama arătau mai sănătoase decât erau de fapt, căci în pofida acelui surplus de energie fizică, cât era ziua de lungă nu făceau nimica nimicuța. (De pildă, înainte să se mărite, Jamina – fata care mai târziu, în împrejurări neobișnuite și cu ajutorul dinților ascuțiți ai soacrei sale, l-a adus pe lume pe primul ei născut, Lamarat Minar – nu copsese niciodată o pâine, nu fiersese un ou, nu dăduse vreodată cu secera printr-un lan de grâu, nu pusese niciodată într-un castron niște carne sau pește din oală; de fapt, singura dată când fusese preocupată de furnizarea hranei fusese în acele zile când inima începuse să-i bată mai tare și, în numele Dragostei, îl alimenta pe iubitul ei cu pâine și ceapă, dar, dat fiind că Jamina căzuse atunci pradă unor forțe mai puternice decât ea, nu se pune.) Cu inima ușoară și conștiința curată putem așadar conchide că fetele erau fudule, îmbuibate și afectate și, lucru deloc de neglijat, că în pofida acestor cusururi, erau singurele fete din sat cu care-ți era drag să stai de vorbă, căci nu te mai săturai să le privești. Drept urmare, atenția băieților din sat părea neistovită. Atât de mult încât, la un moment dat, mama ar fi putut deschide chiar o bancă de organe cu toate acele măruntaie făgăduite de pretendenți, despre care ajungeau vești la urechile ei. Când fetele stăteau afară înaintea casei și-și treceau una alteia mâinile prin părul negru ca abanosul de parcă-ar fi fost o ceată de maimuțe, toată lumea din jur le lăuda frumusețea. Din satele din împrejurimi veneau întruna flăcăi care o întrebau pe mamă când avea de gând fata cea mare să se așeze la casa ei. Iar pe mamă, care nu era prea frumoasă de felul ei, toate lucrurile acestea o scoteau din pepeni: — Când o să vină tatăl vostru, o să vedeți voi ce-o să facă; o să se repeadă cu ciocanul după toți nepoftiții ăștia și-o să le smulgă ochii din cap, unul câte unul, până când, de atâta durere, n-o să mai știe dacă-s vii sau morți. — Haide, mamă, știi cum sunt băieții ăștia, dorm toți în aceeași cameră, noaptea au vise fierbinți. Cu puțină bunăvoință, s-ar putea spune că mama lui Lamarat și surorile ei credeau încă din fragedă pruncie că toată lumea se învârte în jurul strălucirii lor doar pentru că pur și simplu nu întâlniseră pe cineva mai frumos decât ele. Dar, de fapt, fetele erau chiar obișnuite. Însă băieții din satul Touarirt (unde în zilele noastre nu mai găsești nici băieți neghiobi și nici fete frumoase) aveau să-și dea seama de asta abia după ce se duseseră unul câte unul sau în gașcă la oraș și văzuseră pentru prima oară la cinema americance, franțuzoaice și indience care-și arătau picioarele și buricul. Cu cât se duceau băieții mai des la oraș, cu atât le priveau cu alți ochi pe cele patru fete pe care, coborând de-a lungul Muntelui de Zahăr, le puteau vedea cum își târăsc picioarele prin curte, cum își piaptănă pletele ținând în mâna stângă câte o oglindă sau cum merg legănându-se de atâta plictiseală. — Știi ce cred eu? îi zise într-o zi fatidică un consătean viitorului tată, în timp ce coborau de-a lungul teraselor de pe Muntele de Zahăr, mergând pe cărăruile întortocheate ce treceau pe lângă cimitirul Sidi Gallush. — Ia spune, ce crezi? întrebă tatăl cu sfială în timp ce gândurile îi zburau la fata pe care o cunoștea încă din primii ani de viață și care devenise cu vremea tot mai frumoasă, în ținutul acela sălbatic, de pământ arid și balegă de cal, fapt care făcea să-i transpire tot mai mult picioarele și degetele și să se taie tot mai des cu secera când reteza grâul și apropia prea mult tăișul de mână. — Eu cred, continuă consăteanul, că fetele alea patru din vale nu fac doi bani. Ce-i cu toată fandoseala aia cu oglinjoare și mărgeluțe? Stau toată ziua degeaba ca niște porci puși la îngrășat despre care nu știi dacă vor ajunge vreodată buni de tăiere. Nu, n-aș da nici doi bani pe ele. Nici nu se compară cu franțuzoaica aia. Ai văzut ce țâțe avea, cum îi stăteau umflate în decolteu, incredibil de mari. M-am excitat așa de rău că nici nu mi-am dat seama când am ejaculat pe mână. Un intelectual ar putea interveni acum zicând: — Dacă înțeleg eu bine, apariția acelui spațiu de defulare numit cinematograf a marcat sfârșitul frumuseții mitice a celor patru țărăncuțe și începutul, de facto, al demistificării lor. Și adevăr ar grăi acel domn ager la minte, căci din acel moment nu s-a mai găsit niciun fraier care să se uite la fete. Niciunul, cu excepția unui personaj mai sucit: viitorul tată. Viitorul tată era profund dezgustat de restul flăcăilor din sat care începuseră să câștige bani ba din contrabanda cu țigări, ba muncind ca zilieri în construcții și astfel nu mai era nevoie să se folosească de capre, căci își puteau ostoi pofta de futaifutaifutai în Melilliar. Ce depravați, se gândea tatăl. În felul acesta, Jamina va fi în curând a mea. Și își dădea seama că acum era momentul să-i facă și mai abitir curte Jaminei, să-i arunce ocheade și mai convingătoare, să fredoneze și mai des acele cântece tembele din filmele cu cowboy ori de câte ori trecea ea pe lângă el când mergea să-și viziteze rudele în cine știe ce cocioabă… Trebuia doar să fie stăruitor, să se roage mai des și să se gândească mai puțin la alte femei și atunci această combinație de virtuți avea să-i aducă negreșit succesul. Și succesul nu s-a lăsat așteptat. Viitoarea mamă și surorile ei au început să-și dea tot mai mult seama că popularitatea lor printre băieți, ca să nu mai vorbim de visele umede pe care le provocau cândva în mintea lor, începuseră să se domolească, dacă nu chiar sleiseră de-a binelea, și că trebuia să schimbe placa cât mai repede dacă nu voiau să se trezească fete bătrâne. Și adevărul e că n-aveau deloc chef să se ajungă până acolo… Din fericire, viitoarea mamă a înțeles repede că țărănoiul ăla din deal, ăla cu urechi de elefant, cum îl numeau în glumă cele trei surori, pusese un ochi sau chiar doi pe ea. Și mama începu să-i răspundă tot mai mult la ocheade. Asta spre marea stupefacție a surorilor ei. Că el o voia pe ea, era lesne de înțeles, dar că ea îl voia pe el, era ceva ce nu puteau pricepe. — Ai luat-o razna de-a binelea? îi zise una dintre surori. Cu țărănoiul ăla cu urechi de elefant? Mai așteaptă, surioară, poți să găsești pe altul mai bun de-atât. — Și unde mai pui, o necăji mezina, că nu ești deloc genul care se mărită, care-și ia bărbat și-n orice caz nu un astfel de bărbat care o să-ți ia cerceii și-o să-i folosească pe post de agățătoare pentru palton. — Are dreptate, adăugă următoarea. Gândește-te puțin, surioară, ce naiba! O să te muncească mai rău ca pe hoții de cai! Ba mai mult, o să te trateze ca pe o broască râioasă care nu mai știe încotro s-apuce! Și cele trei surori o țineau așa tot timpul, în sufragerie, în dormitor, chiar și în bucătărie (un loc unde nu intrau niciodată de obicei), urmărind-o chiar și noaptea cu avertismentele lor bine intenționate. „O să te rănească! E un monstru! O să te mănânce cu fulgi cu tot, nesăbuito!” Și-o luau pe sora lor în zeflemea, dar mai ales pe el, băiatul din deal, ăla cu urechi de elefant și mâini noduroase puțind a ceapă. Deși se simțea rănită de vorbele surorilor ei, Jamina era neînduplecată și le răspundea, pe un ton mustrător și cicălitor: — La, ilaha, ilalah, aveți grijă, căci cine râde de altul atrage un blestem pe capul său, și încerca să-și concentreze cât mai mult atenția asupra tatălui, răspunzându-i la toate încercările lui de a o cuceri ba cu o ocheadă jucăușă, ba cu o împunsătură. — Nu mai fluiera așa tare, vecine, c-o să te sufoci, îl tachina Jamina când trecea pe lângă terasă, mergând fără vreo țintă precisă, și-l privea cum bate grâul. Oare asta înseamnă că vrea să se mărite cu mine? se întreba tatăl și, tresărind în fața acestei concluzii premature, se tăia din nou cu secera la câteva degete deodată. Dar la niciun an mai târziu – în pofida replicilor usturătoare ale surorilor – după ce tatăl a înfulecat 150 de castroane cu ceapă și pâine proaspătă și după ce mama și-a curățat de 15 ori papucul mânjit de rahat, tatăl a pus piciorul în prag. — Destul cu pupăturile, cu vorbele dulci și întâlnirile romantice, i-a zis el mamei, te măriți cu mine ori ba? Nu pot trăi numai cu dragostea și ochii tăi. Și mama a zis da.   [1] Termen din limba arabă; rostindu-l, vorbitorul face apel la bunăvoința divină pentru ca un eveniment viitor, dorit de el, să se petreacă (n. red.). [2] Fel de mâncare tipic scoțian, asemănător drobului, preparat din măruntaie de oaie, ceapă și mirodenii (n. red.).

Prefaţă   Retipărite nu demult la Paris, presa franceză anunţa apariţia Memoriilor doamnei de Boigne într-o formulă pe cât de publicitară, pe atât de ademenitoare: „Patru regimuri, trei revoluţii, ultimii regi ai Franţei, Chateaubriand, Ţarul…” Şi, într-adevăr, sute de pagini, printre care rar se poate întâmpla ca gândul să-ţi fugă sau plictisul să te cuprindă. Fineţea observaţiei este permanent dublată de reflexie, iar ineditul prezent la orice pas. Scriiturii moderne, vii, i se impune însă lectura adecvată. Parcurs alert, punctat de întrebări şi de asociaţii spontane, pe care cugetul descoperă aceleaşi permanenţe omeneşti. Perspicacităţii asociindu-i-se apoi inteligenţa, face ca remarca să dezgolească personajele dintr-o singură trăsătură de condei. Şi ce ar putea să-i scape unui spirit când necruţarea-i stă în orice gând? Nevoind deloc numai să consemne, credem noi, pe datul oferit istoric, memorialista îşi încearcă ascuţişul cugetului ori de câte ori i se oferă perspectiva generalizării. Iar dacă întâmplător cineva asociază fulguraţiile straniei contese de Boigne cu premoniţiile marchizului de Coustine, profeţiile privindu-ne vremea, capătă limpezimi carteziene. Funestele destine regale, autarhia ţaristă şi intempestivitatea cazacă privite străveziu, se transfigurează în formule istorice de după care răzbat declinuri şi cicluri spengleriene. Omenescul, indiferent de haina istorică pe care ar îmbrăca-o fenomenul ales spre manifestare, se revelează în mereu aceleaşi zvâcniri, tendinţe şi aspiraţii. Şi cui, citind finele observaţii ale distinsei doamne de Boigne i-ar putea scăpa gândul că-n istorie numai recuzita se schimbă? Chateaubriand i-a intuit primul calităţile, la care se şi referă alegoric, în timp ce Proust îi împrumută manierele. N-o copiază însă căci reflexia îi scapă din pricina retrospectivei. Distorsiunea doamnei de Boigne e perspectivă, iar gândul permanent ancorat într-un viitor pe care prezentul şi trecutul îl legitimează perfect. Deci nu „memorii”, ci pretexte istorice pentru cel mai subtil joc al perspicacităţii. Aşa ni se par observaţiile ciudatei contese de Boigne şi aşa le şi propunem interesatului cititor de polisemii. E drept însă că nu oricine citind orizontal textul, se poate delecta cu perspicacitatea-i sclipitoare. Satisfacţia ar presupune şi perpendicularitatea unui gând căutător de semne sub învelişuri limpezi şi curajul unor asociaţii în care frica de concluzii n-ar avea ce căuta. Aşa că nu Balzac, ci Stendhal (portretelor fizice substituindu-li-se cele psihice), după cum şi-n istorie Ranke mai înaintea oricui s-ar ocupa doar de fapte, se impun ca modele asociative celui ce vrea neapărat exemple. Născută dintr-o familie nobilă, cu „situaţie”, consolidată încă din anul una mie, distanţarea-i faţă de contemporaneitatea pe care n-o „iartă” şi patosul aristocratic cu care alteori ia parte la evenimente, fac din ea una dintre cele mai interesante figuri ale epocii. Proust o ia drept model pentru bizara doamnă de Villeparisis, Chateaubriand pretext al unor şfichiuiri; doamna de Staël îi caută prietenia; nu o neglijează în relaţiile ei nici doamna Récamier, iar Tocqueville se pare că era mai interesat de observaţiile ei decât de ale oricărui contemporan. Jansenistă mai degrabă decât iezuită, nu s-a sfiit ori de câte ori a fost cazul să sacrifice aparenţa spectaculară a fenomenului principiului său antrenant, adevărul vrut, celui simţit, şi proza, intenţiei premergătoare. Mondenităţii nu i-a făcut concesii decât în limitele bunei creşteri şi-n ciuda mariajului nereuşit (cu un general mai în vârstă cu treizeci de ani decât ea), compromisului social nu i-a acordat nici măcar circumstanţele „sacrei convenţii nupţiale”. Deziluzionare?! Prea puţin sau poate doar consecinţele unei lucidităţi dureroase la care nu s-ar mai putea adăuga, nici măcar intenţional, deliciile unei refulări subliniate. Prostia e sancţionată de ea prompt, oricui ar aparţine, uscăciunea şi sterilitatea fiind şi ele crud dezvăluite, iar vanitatea subliniată de două ori, în orice împrejurare. Nimeni şi nimic nu e cruţat, Analiza-i fină clivează orice escamotare şi deseori răsturnări de perspectivă scot la iveală cele mai ascunse ticluiri. Abordarea „cazurilor” se face numai „de jos în sus”, iar pozei deseori atât de piezişă nu-i scapă niciun detaliu. Absolutismul, ce-i drept, o stinghereşte, dar monarhia n-o supără decât atunci când nu este constituţională. Puterii îi preferă însă diplomaţia; devoţiunea superficială îi repugnă şi artificiozitatea nu o suportă. Este, de fapt, de înţeles; crescută aristocratic şi supradotată intelectual, cum ar fi putut tolera artificiul fără acoperire şi ignominia? Lui Ludovic al XVI-lea nu-i iartă nici „jocurile” maritale, după cum nu trece cu vederea nici superficialitatea unor curteni; şi totuşi, majestuozitatea, ca principiu, îi impune, raportând însă la ea întregul deboş pentru a întări fresca. Pe Ludovic al XVIII-lea îl vede în tot dezechilibrul inteligenţei încurcate în inutil, în jocul unei politici neesenţiale, iar pe Carol al X-lea, inteligent, bigot, desfrânat şi stupid, neputând renunţa la senzualitate, într-o lume care-i repugnă totuşi. Şi precum monarhul, aşa şi Curtea aristocrată şi impotentă. Ducii, conţii şi pairii îşi concurează suveranul în cele mai vane aspiraţii, în timp ce primejdiile le ameninţă surparea privilegiilor. Burbonii sunt cei mai ilustrativi în acest sens şi cu ei doamna de Boigne este şi cea mai neînduplecată în sancţionarea laşităţii. La cei din ramura Savoiardă o supără degenerescenţa unei vieţi tensionate haotic de abjecţie şi desfrâu. Şi după cum nici reginei Angliei nu-i iartă senzualismul excesiv, deşi rafinat, nici ţarului nu-i trece cu vederea duritatea esenţei de cazac. Până şi suveranului pontif îi reproşează ramolismentul şi turpitudinea, nepermise totuşi la vârsta lui. Respect îi impune doar politica externă a lui Vergennes şi tratatul de la Versailles care-i restaurează Franţei întreg prestigiul compromis. Pe Calonne, Loménie şi Brienne îi tratează drept incapabili, în timp ce toată admiraţia i-o acordă lui Necker, prolificul ministru de finanţe, convulsiv antrenat să realizeze imposibilul pe care doar Talleyrand îl izbuteşte. Şi ca şi La Rochefoucauld, nu-şi stăpâneşte incisivitatea decât în faţa lui Richelieu şi Decazes, care imprimă istoriei Franţei un mers mai liberal, împreună cu baronul Louis. Carbonarii o entuziasmează, dar numai ca factor reactiv în faţa unui rău nevindecabil totuşi. Iar lui Carol al X-lea, cu toate succesele expediţiei lui în Alger (în care vede însă şi raptul unei monarhii hrăpăreţe), nu-i iartă mai ales ordonanţele din 25 iulie 1830 în urma cărora se dizolvă Camera, se modifică radical Carta şi se suprimă întreaga libertate a presei. Măsură îndrituită din punct de vedere totalitar, provocând însă revoluţia din 1830, şi ulterior sfârşitul monarhiei. Furioasă de eşecurile unor capete încoronate incapabile să înţeleagă istoria, le atacă întreaga recuzită cu o deosebit de fină ironie. Şi toţi, începând cu majestăţile lor şi sfârşind cu ultimele elemente ale unei ierarhii de păpuşi îşi primesc judecăţile aspre şi consideraţiile meritate, în care exactitatea observaţiei se asociază cu rigoarea spiritualului detaşat de compromisul cotidian. Uşurinţa cu care aceştia conduc popoarele o revoltă însă cel mai mult iar duritatea reprimantă de-a dreptul îi repugnă. De o inteligenţă tot atât de efervescentă ca a doamnei de Staël, îşi face din politică tărâm de studiu, iar din observaţie prim instrument de lucru. N-o împiedică în exersarea suplului intelect decât limitele bunei cuviinţe şi ale creşterii sale alese. Motiv de altfel nou, pentru care şi portretistica ei vizează mai puţin aspectele fizice ale personajelor cât personalitatea lor, fineţea observaţiei şi puterea-i de pătrundere aducând, mai degrabă, prin perspicacitate şi dezinvoltură, cu cele ale unui La Rochefoucauld sau Retz decât ale unui Saint-Simon sau Rollin. Nici nu l-ar fi putut astfel surprinde pe Chateaubriand în posturi mai puţin grandioase decât cele vrute de el sau pe doamna Récamier în intimitatea relaţiilor sale cu ducele de Orléans, marea ei slăbiciune monarhică, pe care atâtea ambiţii şi interese o împinseseră spre tronul Franţei. Să trăieşti în culisele atâtor monarhii, să-ţi dai seama de „subsolurile” atâtor aranjamente, să treci prin trei revoluţii cu restauraţiile lor şi să apuci un „fin du siecle” cu toate evenimentele sale semnificative, ni se pare însă nu numai destin ci şi şansă istorică. Cum altfel ar fi putut observa ea ce a observat la personajele sale, dacă acestea, aidoma celor din teatrul shakespearian, desprinse de grija cotidianului şi totuşi atât de preocupate de el, n-ar fi avut toată libertatea şi posibilităţile de a-şi proiecta istoric aspiraţiile, intenţiile, ambiţiile şi vrerile sau exersa intelectul întru diatribă şi reflexie? Şi totuşi, cu inteligenţa-i vie, n-a vrut decât să pătrundă, să-şi explice ca să expună şi, poate (de ce nu, când viaţa alături de un soţ mult mai în vârstă decât ea o privase de atâtea alte delicii?), compensativ, să-şi ofere satisfacţia unor gânduri sau intuiţii fără oprelişti. În afară de aceasta, pascaliana-i remarcă (întâlnită de altfel şi la La Rochefoucauld) privind imixtiunile inimii în treburile minţii, motivaţiile şi explicaţia compromisului, îndrituirea pesimismului raţional, recomandarea raţionalismului liberal şi a unei supleţe amestec „d’ésprit de finesse et de géométrie” operând şi-n discurs şi-n politică fac din ea nu numai îndrăzneţul martor al vremii sale, ci şi judecătorul ei. Mai puţin extremistă decât ar fi intenţionat să fie, sau cum am mai spus, exprimându-ne în limbajul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, jansenistă mai degrabă decât iezuită este, în orice i az, o conştiinţă vie şi nepătată a acelor vremi (atât de complexe, de altfel), animată mai ales de dorinţa relevării adevărului, indiferent care ar fi fost acesta, a recunoaşterii celor mai ascunse vreri şi imbolduri spre acţiune, păstrând totuşi măsura în proiecte şi acel „juste milieu” francez în judecăţile-i de valoare. Aşa se explică faptul că-n salonul ei din Faubourg Saint Gérmain (ce modă şi ce „spaţiu” al dezbaterilor spirituale!) aristocraţia feminină n-o uluieşte, ca pe Balzac de pildă, cea masculină n-o entuziasmează, iar manierele şi trucurile unor abilităţi versatile nu-i stârnesc prea mult admiraţia, ştiind să zgârie întotdeauna pojghiţa prea marii politeţi, ca să descopere sub ea adevăratele intenţii ale orgolioaselor eu-ri. „Il est trop poli pour être honnête” era doar o formulă franceză stabilită în acele secole. Şi cum s-ar fi putut ca tocmai spiritul ei să nu dea dovadă de o astfel de prevedere?   *   Cititorului nostru i se pun însă în faţă spre lectură numai o parte din imensitatea observaţiilor şi amintirilor neastâmpăratei contese. E o selecţie totuşi judicios făcută, întrucât, prin alegere, nu s-a urmărit atât relevarea picanteriei, a aventurii, a laturii umoristice sau a acelui „coté d’ésprit” francez, cât prezentarea înaltei aristocraţii din acea vreme, pe care, de fapt, o animau aceleaşi şi aceleaşi mari probleme omeneşti. Iar „mătuşa” care-şi aminteşte (formula autoarei memoriilor pentru motivaţia titlului) e doar un „trouvail” justificativ pentru opera recomandată ca mijloc terapeutic împotriva degringoladei morţii şi a pierderii tradiţiilor. Demersul creativ este şi el interesant. La început o nevoie de a trăi într-un trecut în care o proiecta prezentul lipsit de nădejde, apoi dorinţa de a-şi potoli regretele unor amintiri care nu se lăsau nici ele uitate, mai ales într-o vreme atât de torsionată de suferinţă; motivaţie generală sau explicaţie a imboldului determinativ în elaborare. Ca desen, însă, lucrurile sunt mult mai simple. Mai întâi, o desfăşurare a amintirii amintirilor moştenite dintr-o mare familie aristocratică despre viaţa de la Curtea din Versailles şi care, deşi descrise cu dezinvoltura femeii care ar lucra la gherghef, (formula contesei), prezintă totuşi un deosebit interes pentru iniţierea în tainele culiselor monarhale şi în descrierea etichetei de la Curte, de pildă, nu interesează atât faptul în sine, cât gustul artistic care-l determină cu toate normele estetice după care se şi desfăşoară. Obiceiurile de la Curtea regală nu sunt însă interesante pentru complicaţia sau strălucirea lor, cât pentru simbolica pa care o reprezintă în demersul instituirii unor permanenţe cărora atât regele cât şi marea aristocraţie trebuie să le facă faţă. Dar oare rigorile ţinutei nu le trădează pe cele ale spiritului? Monarhul, de pildă, trebuia să strălucească nu numai în ţinută, ci şi în replici: „Se vede, îi spunea el unui jucător de table cu care juca zilnic şi care juca cu multă patimă, se vede că joci pe banii dumitale, în timp ce eu joc pe ai altora”. Iar regina să-l secondeze, vădind, dacă nu aceleaşi calităţi spirituale, cel puţin aceeaşi modă în augustele-i desfăşurări. Adică, reţinerea-n manifestările de orice gen, măsura-n lucruri, cochetăria şi deseori numai aceasta, mai ales în relaţiile afectiv-amoroase. Pentru ea era astfel firească şi chiar binevenită curtea pe care i-o făcea contele suedez Fersen, după cum, însă, tot dictat de modă, îi era şi refuzul patimei acestuia în momentul când tensiunea sa afectivă depăşise o anumită măsură (aşa se explică şi îndepărtarea lui de la Curte şi plecarea în America). De unde şi reţeta: devotament fără margini în afecţiune, sinceritate) respect, dar şi o deosebită discreţie în manifestare. Faţă de aceste precepte de conduită, de o rigoare uneori de-a dreptul stingheritoare, toată admiraţia, mai puţin însă interesul, decât doar estetice, deoarece era firesc ca manifestările aristocratice să fie îndeaproape observate tocmai în cadrul impus de ele. Aşa se explică lumina deloc favorabilă în care este prezentată doamna de Polignac, doamnă de onoare, dar a cărei prestanţă e ştirbită de un comportament în care se vădeşte lipsa de caracter – concept atât de riguros forjat şi el în anteriorul secol al clasicismului – şi de spirit. Nici contelui de Artois, apoi, cu tot rangul său, nu i se poate trece cu vederea lipsa de stil în comportamentul pe care-l etala cu prea multă dezinvoltură, precum şi ticăloşia, privită însă tot ca semn al unei şi mai grave lipse de gust. În aceeaşi măsură, însă, nici soţiei sale, contesa de Artois, nu i se iartă prostia, morocăneala şi dizgraţiozitatea. Xenofilia lui Ludovic al XVI-lea, o altă trăsătură a caracterului respectivului monarh, privită însă ca semn de mare largheţe a spiritului, e tot atât de amendată când farsa i se substituie obiectului fără putinţă de depistare. Cazul prinţilor Chio, doi ţărani, de fapt, din Berry, care-l păcăliseră pe rege dându-se drept moştenitori ai imperiului din Orient, fără însă ca ţinuta, manierele şi comportamentul lor, rămase de altfel proverbiale în istorie, să le trădeze vreodată adevărata origine. Orice morav, gest sau fapt mai răsunător este analizat în lumina canoanelor bunei cuviinţe şi taxat ca valoare după gradul semnificaţiei sale. Ce importanţă capătă astfel ţinerea sfeşnicului în momentul ceremonialului culcării regelui, când lumina acestuia trebuia să-i faciliteze rostirea rugăciunii, cerere de coborâre a graţiei divine pentru întregul regat! Şi aceasta într-un ansamblu aproape ritualic de gesturi în care până şi ridicolul ulterior, prevăzut însă, era circumscris de indignare. Revoluţia din 1789, ca şi celelalte la care a asistat, e considerată ca un revers al neglijenţelor monarhice, al unui orbitor orgoliu aristocratic faţă de abuzurile comise-n cotidian, ceea ce trădează o mai mare apropiere a gândirii contesei de Boigne de Bossuet, decât de iluminiştii secolului al XVIII-lea, iar Emigraţia un fapt istoric salvator doar din punct de vedere fizic pentru aristocraţia franceză, câtuşi de puţin şi pentru prestigiul ei, pe care nici Restauraţia nu reuşeşte să-l mai restabilească în vechile tipare. Cu ocazia emigrării e prezentată însă şi nobilimea italiană şi engleză, monarhia napolitană, londoneză, precum şi toate moravurile legate de viaţa curteană străină. Moment critic, de altfel, pe fundalul căruia se profilează caractere, se năruie prestigii, se verifică autenticităţi şi se restabilesc principii uitate. Prilej însă atât de, manifestare a ridicolului cât şi a grandorii, modestiei sau sincerităţii. Dar nu mai puţin şi ocazie de verificare a dictonului că după cum talentul nu poate acoperi turpitudinea, nici eticheta o falsă nobleţe. De remarcat însă pentru aristocraţia engleză din acea perioadă un fapt deosebit de interesant: amestecul său de suprarafinament francez, de imaginaţie, fineţe şi gust, cu o deosebită nepăsare faţă de grosolănia vulgară (cavalerul Legard). Raportate apoi la aceleaşi criterii de judecată, interesante sunt şi observaţiile referitoare la mutaţiile pe care oamenii le pot suferi pe parcursul duratei, atunci când la orizontul dezastrului nu se-ntrevede nicio speranţă. Cazul acelui servitor al familiei de Osmond, Bermont, oscilând între grandoare şi josnicie tocmai în funcţie de momentele în care îi apare şi dispare bunul simţ. În aceleaşi circumstanţe, autoarea memoriilor se judecă însă şi pe sine, acuzându-se dar şi motivându-şi în acelaşi timp gestul mariajului făcut la înghesuială. Necugetarea e pusă pe seama tinereţii, iar consecinţele suportate cu deplina conştiinţă a intenţiei sacrificiului făcut. Francheţe deci, apoi stoicism şi resemnare, în lumina celei mai necruţătoare lucidităţi. Niciodată însă ea n-a ascuns nici parvenitismul soţului său, voinţa-i de putere şi postura ei de păpuşă-automat (cu toată subţirimea educaţiei şi a intelectului său) în mâinile lui. Dar nici n-a cârtit împotriva ei, socotind-o ca pe un preţ al salvării propriilor părinţi. De fapt, datorită acestui mariaj şi datorită situaţiei de emigrantă, vede şi întreg spaţiul vest-european, Italia, Elveţia, Ţările-de-Jos şi Anglia, spectru etnic a cărui unitate de structură e asigurată de unitatea, de participarea la o cultură cu dominante creştine. Zgârcenia saxonă o motivează însă ca revers al risipei atât de condamnată dealtminteri din punct de vedere moral; prevederea germană o socoteşte ca semn al grijei (caracteristică fundamentală a autenticităţii), iar disponibilitatea italiană ca pe o mare virtute a spiritului latin, generos şi puternic. Restauraţia şi sfârşitul Imperiului reprezintă perioada în care dispersării îi urmează reafirmarea spiritului pe baza evidenţelor obţinute şi a învăţămintelor trase. Din păcate însă o experienţă vastă, dar se pare că nu şi suficientă pentru ca erorile să nu se mai repete. Nevoia de compensare prevalând evidenţa măsurii, va duce din nou la excese pe care insul, privat odinioară de necesar, nemaiputându-se stăpâni, le va converti iar în imperative, astfel ajungându-se din nou la reacţii şi conflicte istorice. Numai că răgazul postrevoluţionar e şi prilej de noi aprofundări şi mijloc de contractare al unor noi relaţii culturale. Din contactul cu Chateaubrind reţine patosul grandorii romantice, iar din prietenia cu doamna de Staël, fiica lui Necker, subtilitatea reflexiei distilate prin două etnii, mijloc deosebit de eficace în crearea unei înţelegeri ameliorate a spiritului francez faţă de cel german. Doamna Récamier o fascinează cu abilitatea-i procedurală – manifestată la toate nivelurile şi-n toate împrejurările – cu gustu-i deosebit de rafinat, cu diplomaţia ei şi, în orice moment, cu ţinuta. De la actorul Talma reţine naturaleţea expresiei verbale, lipsa de emfază, iar de la Benjamin Constant arta de a-şi transpune în scris observaţiile. Îi repudiază însă atât gelozia lui cât şi a doamnei de Staël, explicându-şi-o, totuşi, la amândoi, prin izbucnirile pasionale anulatoare a principiilor clasice de păstrare a echilibrului. Pe seama fricii de singurătate îşi pune – atât ei cât şi lui Chateaubriand şi lui Byron, pe care-i cunoscuse foarte bine – întreaga creaţie. Motiv declanşator al procesului poate, cauză unică însă, în niciun caz. Dar se pare că uneori şi cele mai subtile spirite simplifică.

Kyoto de Yasunari Kawabata             C a p i t o l u l   î n t â i   FLORI DE PRIMĂVARA       Înfloriseră viorelele pe trunchiul bătrânului arţar. „O, iată că au dat şi anul acesta în floare!” îşi spuse Chieko zărindu-le şi întâmpinând astfel în gând gingaşa primăvară. În grădina aceea mică, înghesuită printre clădiri, arţarul părea un adevărat uriaş, cu trunchiul lui abia puţin mai gros decât trupul lui Chieko dar parcă puteai asemui trupul tinerei fete cu trunchiul acela ros de vânturi şi ploi, cu scoarţa lui aspră, năpădită de muşchi… Cam în dreptul şoldului lui Chieko, arţarul se pleca lin, ca apoi, după ce-i trecea de creştet, să se arcuiască spre dreapta. De aici, din îndoitura trunchiului, porneau crengile răsfirându-se prelungi peste întreaga grădină, acoperind-o cu ramuri aplecate, îndoindu-se parcă sub grele poveri. Puţin sub îndoitura arţarului erau doua scorburi şi-n amândouă se cuibărise câte o tufă mică de viorele ce înfloreau în fiecare primăvară. Erau acolo de când se ştia Chieko pe lume, stând aşa, la o palmă una de alta, şi după ce crescuse mai mare se gândea câteodată: „Oare se pot ele întâlni”? S-or fi cunoscând viorelele între ele? De parcă „a te întâlni” sau „a te cunoaşte” ar putea însemna ceva pentru nişte viorele! Primăvară de primăvară, nu înfloreau mai mult de trei sau poate cinci viorele în fiecare din cele două scorburi din trunchiul arţarului, dar erau frunze şi flori în fiecare an. De fiecare dată când le venea vremea „să se trezească la viaţă” şi Chieko le vedea, zăbovea pe terasă sau lângă trunchiul arţarului, privindu-le cuprinsă de tulburare şi-n inimă cu un simţământ de singurătate. „Aici să te naşti şi aici să trăieşti mereu…” Dintre clienţii ce veneau la prăvălie şi vedeau şi lăudau falnicul arţar, rar se întâmpla ca vreunul să bage de seamă că pe trunchiul lui înfloreau viorele. Copacul vânjos, noduros, bătrân dar puternic încă, acoperit până-n creştet de muşchi, mai era şi acum plin de semeţie şi farmec. Greu să mai observi şi bietele viorele ce creşteau în scorburile lui. Dar cei care ştiau de rostul viorelelor erau fluturii. Chiar acum când le zărise şi Chieko, un roi de fluturaşi albi se ridică de pe pământ într-o plutire lină spre trunchiul copacului şi începu să fâlfâie în jurul florilor. Arţarul dăduse frunzuliţe roşii, fluturii jucăuşi îl învăluiau într-o sclipire albă, iar frunzele şi florile viorelelor erau ca două umbre mai întunecate pe verdele crud al muşchiului ce învelea copacul. Era o zi blândă de primăvară învăluită într-o ceaţă străvezie.   Fluturii zburaseră, dar Chieko mai rămânea pe terasă privind viorelele. Se uita la ele şi parcă le spunea în şoaptă: „Ce frumos aţi înflorit şi anul ăsta de dragul meu! Ce drăguţ din partea voastră!” Chiar la rădăcina copacului, aşezat cam sub cele două tufe de viorele, se afla un felinar vechi de piatră. Tatăl ei îi explicase odată că figura de pe piciorul felinarului îl reprezintă pe Cristos. — Nu pe Fecioara Maria? întrebase atunci Chieko. La Kitano, în apropiere de templul Tenjin, am văzut un chip mai mare al Fecioarei Maria care semăna cu acesta. — Dacă ar fi Fecioara Maria, ar trebui să aibă pruncul în braţe, spusese tatăl laconic. Nu poate fi decât Cristos. — Ah, da… încuviinţase Chieko dând din cap. Pe urmă întrebase: — Au fost şi creştini printre strămoşii noştri? — Da’ de unde! Felinarul ăsta a ajuns întâmplător aici, l-o fi adus vreun grădinar sau vreun pietrar. Nu-i cine ştie ce de capul lui… Se poate ca felinarul acesta să fi rămas din acele vremuri de demult când creştinismul era încă prigonit în Japonia. Piatra era tocită şi mâncată de vreme, iar din figura roasă de vânturile şi ploile câtorva secole nu se mai distingeau decât vag capul, trupul şi picioarele. La vremea lui, trebuie să fi fost o lucrare executată cu foarte multă migală. Tot ce mai puteai bănui acum era că mânecile largi atârnau până jos, şi că oricine ar fi fost, stătea drept şi-şi ţinea mâinile împreunate pe piept. Forma propriu-zisă nu se mai putea recunoaşte, dar impresia pe care ţi-o făcea era cu totul alta decât aceea pe care ţi-o lăsau figurile de piatră ale lui Buda sau Jizo. Dacă înainte vreme fusese obiect de cult sau numai o podoabă exotică – nu mai ştia nimeni. Acum felinarul creştin era ţinut acolo în grădina prăvăliei, lângă rădăcina bătrânului arţar, doar pentru aspectul său de lucru străvechi. E adevărat că dacă se întâmpla să atragă atenţia vreunui client, tatăl lui Chieko spunea: — E un Crist! Dar asta se întâmpla rar. Căci cine observa felinarul înnegrit de vreme, nu stătea să-l privească mai de aproape, un felinar de grădină fiind un lucru foarte obişnuit. Întâlneşti câte unul – două la toate casele. Privirile fetei coborâră acum de la viorele la Cristul de piatră. Nu urmase vreo şcoală de misionari, dar pentru simplul motiv că-i plăcea limba engleză, fusese adesea la biserică şi citise şi Biblia. Nu se simţea însă îndemnată să aducă vreo ofrandă de flori, nici să aprindă lumânări în faţa vechiului felinar înnegrit de vreme. Nicăieri pe piatra lui nu era săpată vreo cruce. Viorelele de deasupra Cristului de piatră îi păreau a fi inima Fecioarei Maria. Chieko îşi plimbă privirile de la felinar la viorele şi deodată îi veniră în minte greieraşii ei de casă. Nişte greieraşi cântători, pe care-i creştea într-o oală de porţelan vechi de Tamba. Viorelele de pe trunchiul arţarului le descoperise de mult, pe când greieri de casă se-apucase să crească de-abia de vreo patru-cinci ani. Atunci auzise pentru prima oară greieri cântându-şi cântecul lor neîntrerupt, la o prietenă de-a ei de la şcoala medie oare-i ţinea în cameră; şi adusese şi ea câţiva acasă. — Ce trist trebuie să fie, spusese atunci Chieko, să trăieşti într-o oală! Dar prietena ei i-a răspuns că e mult mai bine aşa pentru ei decât dacă i-ai ţine într-o colivie deschisă, lăsându-i pur şi simplu să piară. Se pare că aceşti greieri sunt foarte căutaţi şi că există şi unele mănăstiri unde se fac adevărate crescătorii de greieri. Între timp, greieraşii lui Chieko se înmulţiseră. Erau atâţia, încât îi ţinea acum în două oale de porţelan vechi de Tamba. An de an, în jur de întâi iulie, apăreau puii, şi pe la mijlocul lui august începeau să cânte. Se năşteau, cântau, se înmulţeau şi mureau în aceeaşi oală strimtă şi întunecată. Dar astfel li se păstra seminţia şi era mai bine decât dacă ar fi trăit o viaţă scurtă de-o singură generaţie într-o colivie deschisă. Şi totuşi, dacă stai să te gândeşti: să-ţi petreci toată viaţa într-o oală! O oală să înfăţişeze întregul univers! Chieko ştia că „Tot universul într-o oală” era o străveche legendă din China. În oala din poveste se aflau palate, şi-n palatele acelea găseai din belşug cele mai alese vinuri şi cele mai felurite şi gustoase mâncăruri – într-o ţară fermecată de dincolo de lumea noastră pământeană. Legenda asta era povestită de pustnicii din munţi. Fireşte însă că greierii nu trăiau în oală pentru a scăpa de deşertăciunile lumii. Poate că nici nu ştiau că stau într-o oală. Şi totuşi, trăiau aşa mai departe. Cea mai mare surpriză pentru Chieko a fost o dată când a observat că puii de greier din oala în care nu schimbase bărbătuşii erau mai pricăjiti şi mai firavi. Crescătorii de greieri ştiu lucrul acesta şi, ca să evite răul, au grijă să facă mereu schimb de bărbătuşi. Acum nu era încă vremea greierilor. Nu era toamnă, ci primăvară, dar faptul că Viorelele de pe trunchiul arţarului au făcuto pe Chieko să-şi aducă aminte de greieri nu era cu totul lipsit de semnificaţie. Greierii, bunăoară, erau în oală pentru că-i pusese ea acolo, dar cum ajunseseră viorelele să-şi găsească locul în scorburi? Oricum ar fi, aşa cum au înflorit viorelele, aşa vor ieşi şi greierii anul ăsta când le va veni vremea şi vor începe să cânte. „Aşa trăieşte natura…?” Uşoara boare a primăverii se juca în părul fetei. Chieko îşi dădu şuviţele răvăşite după urechi. Se gândea la viorele şi la greieri şi-i asemuia cu viaţa ei. „Şi eu…?” Era o zi de primăvară în care întreaga fire pulsa, trezindu-se la viaţă. Numai Chieko stătea privind pierdută la nişte amărâte de viorele. Se făcuse vremea mesei şi vânzătorii din prăvălie începeau să se pregătească de plecare. Chieko îşi aminti că-i timpul să se pregătească şi ea pentru întâlnirea pe care o avea ca să meargă la sărbătoarea cireşilor înfloriţi.   Mizuki Shinichi îi telefonase ieri şi o invitase la templul Heian. Un prieten de-al lui, coleg de facultate, ca să mai câştige ceva parale se angajase pentru câteva săptămâni controlor de bilete la intrarea în grădina templului şi-l anunţase că acum era momentul când dăduseră toţi cireşii în floare. — Mi l-am angajat ca paznic personal, aşa că suntem în siguranţă, spusese Shinichi râzând uşor, şi râsul lui suna frumos. — Ne păzeşte şi pe noi? întrebase Chieko. — Păi, e paznic de poartă, ce vrei, trebuie să lase toată lumea să treacă! şi Shinichi râse iarăşi scurt. Dar dacă vrea Chieko, putem intra fiecare pe cont propriu şi ne întâlnim sub cireşii din grădină. Chiar dacă unul dintre noi va trebui să aştepte puţin, va privi singur cireşii. Doar e vorba de flori de care nu te poţi sătura privindu-le. — Dacă-i aşa, poate că Shinichi preferă să se ducă singur…? — Câtuşi de puţin! Dar ce ne facem dacă dă o ploaie straşnică la noapte şi scutură toate florile? — Atunci, nu ne rămâne decât să admirăm frumuseţea florilor scuturate. — Asta-i bună! Nişte petale strivite de ploaie şi scuturate-n noroi? auzi colo: frumuseţea florilor scuturate… — Eşti un afurisit! — Care dintre noi?   Chieko îşi alese un chimono în culori discrete. Se îmbrăcă şi ieşi din casă. Templul Heian e un templu vestit pentru serbările ce ţin de vechi tradiţii. Clădirile lui nu sunt însă prea vechi. Ele au fost înălţate în anul 1895 în amintirea împăratului Kammu, cel care cu mai bine de o mie de ani în urmă strămutase capitala ţării în Kyoto. Dar poarta zeilor şi capela exterioară au fost clădite după modelul porţii Oten şi al marii săli Daigoku din vechea reşedinţă imperială Heian, iar în dreapta şi-n stânga treptelor de la intrare cresc şi aici câte un portocal şi un cireş. E locul unde a avut loc în lanul 1938 celebrarea trecerii în rândul zeilor a împăratului Komei, ultimul care a domnit la Kyoto înainte de strămutarea reşedinţei imperiale la Tokyo. E un templu în care se fac multe căsătorii. Dar adevărata minune de aici o constituie cireşii, cu ramurile lor aplecate şi-acum pline de semeţie şi farmec încărcate de flori de-un roşu aprins. Ei sunt lucrul cel mai caracteristic pentru grădina templului Heian. Şi, în fond, ce-ar putea simboliza mai bine primăvara străvechiului oraş imperial Kyoto decât acest belşug de flori aprinse de cireş? De cum intră în grădină, roşul cireşilor năpădi în inima lui Chieko. „O, iată că am întâlnit şi anul acesta adevărata primăvară din Kyoto!” gândi ea şi rămase locului. Nu se mai sătura privind. Dar unde-i Shinichi? Să nu fi sosit încă? Se hotărî să nu admire florile înainte de al găsi pe Shinichi. O porni la vale, printre ramurile de cireş ce atârnau până jos. Îl zări culcat pe-o pajişte, ceva mai în vale. Stătea cu mâinile sub ceafă şi ochii închişi.   Surprinsă că-l găseşte aşa pe Shinichi, îşi zise că nu se cade să aştepţi în felul acesta o fată. Dar ceea ce o izbi în primul rând nu era atât lipsa de politeţe faţă de ea, cât indecenţa trupului său tolănit în iarbă. La ea acasă, în viaţa de toate zilele, nu prea avusese prilejul să vadă bărbaţi dormind şi nu era obişnuită. Poate că aşa o fi stând şi-n grădina universităţii, culcat în iarbă, cu capul sprijinit pe braţ, sau tolănit pe spate şi purtând discuţii interesante şi spirituale cu colegii lui. Fără îndoială că nu-i vorba decât de-o obişnuinţă de-a lui Shinichi! Vreo patru-cinci femei mai bătrâne şedeau lângă Shinichi. Îşi despachetaseră gustarea din cutii şi mâncau, sporovăind cât le ţinea gura. „Poate că l-a amuzat şi de aceea se aşezase lângă ele, iar apoi I-o fi furat somnul pe nesimţite!” îşi zise Chieko căutând să ia lucrurile în glumă şi să-l scuze, dar nu-şi putu stăpâni roşeaţa care-i îmbujora obrajii. Stătu aşa fără să ştie ce să facă. Nu-i venea să-l strige pe Shinichi. În cele din urmă vru să plece de acolo… Era pentru prima oară că-l vedea dormind. Era îmbrăcat corect, în uniforma de student şi avea părul pieptănat şi periat cu grijă. Genele lui lungi semănau cu genele unui copil, îşi întoarse privirile de la faţa lui. — Chieko! strigă Shinichi, sărind în picioare. Dintr-odată, Chieko simţi că nu mai are chef de nimic. — Nu se face să dormi într-un loc ca ăsta. Te poate vedea toată lumea. — Nici n-am dormit. Ştiu tot ce s-a-ntâmplat de când a venit Chieko. — Nu-i frumos din partea ta! — Ce-ar fi făcut Chieko dacă n-aş fi strigat-o? — De când am venit, te-ai prefăcut tot timpul că dormi? — „Ia te uită ce fericită arată această tânără domnişoară care se apropie de mine!” mi-am spus şi m-a cuprins puţin tristeţea. În afară de asta, mă cam doare capul. — Fericită? Eu, fericită? — ............... — Te doare capul? — Nu, nu mă mai doare. — Arăţi cam palid. — Nu-ţi face griji, mi-a trecut. — Ţi-e faţa albă ca o lamă de sabie. Mai spuseseră şi alţii despre faţa lui că-i albă ca lama lucioasă a unei săbii, dar de la Ghieko o auzea pentru prima oară. Cuvintele fetei stârniră în ei o tresărire fierbinte. — Dar sabia aceasta nu e periculoasă pentru tine, Chieko. E o sabie blândă ca şi florile, spuse el şi râse.   Chieko se-ntoarse urmată de Shinichi. Urcară puţin şi se-ndreptară spre intrarea galeriei dinspre apus. — Aş vrea să pot vedea toate florile. Dar toate, toate, spuse ea. Era de ajuns să arunci o privire asupra peretelui de cireşi roşii plângători de la intrarea galeriei dinspre apus că primăvara şi punea stăpânire pe sufletul tău. — Aici e-ntr-adevăr primăvară! Ramurile cireşilor atârnă lungi şi subţiri, acoperite până-n vârf de flori cu petale de-un roşu aprins. Ai zice că nici nu-i vorba despre nişte pomi înfloriţi, ci de flori înşirate pe ramuri. — Asta-i locul în care-mi plac florile cel mai mult, spuse Chieko, şi-l conduse pe Shinichi spre colţul galeriei. Acolo era un cireş cu ramurile întinse până departe. Shinichi se opri privindu-i florile de-aproape. — Ce feminine sunt! exclamă el. Zău, dacă te uiţi la ele mai de aproape! Rămurelele atârnă atât de delicate, şi florile sunt atât de plăpânde şi de cărnoase totodată… Roşul aprins al florilor de cireş părea străbătut de sclipiri purpurii. — Nu le-am simţit niciodată până acum atât de feminine. Ce farmec au, şi ce culoare! spuse Shinichi. Părăsiră cireşul şi porniră mai departe, îndreptându-se spre lac. Drumul se îngusta la un moment dat şi acolo era un loc de odihnă. Câţiva vizitatori şedeau pe un covor stacojiu şi beau ceai. — Chieko, Chieko! strigă cineva. Din mica ceainărie ascunsă în umbra aleii numite „Puntea inimilor senine” ieşi Masako îmbrăcată într-un chimono cu mâneci lungi. — Nu vrei să mă ajuţi puţin, Chieko? Sunt cu profesorul nostru. Avem invitaţi la ceai şi am cam obosit. — Aşa cum sunt îmbrăcată? Nu văd cum te-aş putea ajuta. Cel mult, la bucătărie. — Nu-i nimic, e bine şi la bucătărie… Cu servitul am să mă ocup eu. — Dar nu sunt singură. Când îl observă pe Shinichi, Masako o-ntrebă şoptindu-i la ureche: — Logodnicul tău? Chieko negă dând uşor din cap. — Îţi face curte? Chieko clătină iarăşi din cap. Shinichi o luase între timp înainte. — Atunci, ce faci, nu vrei să vii cu el înăuntru? stărui Masako. E loc destul. Chieko nu se lăsă convinsă. Alergă după Shinichi şi-i spuse: — E o prietenă de la cursurile de ceremonia ceaiului. E frumoasă, nu-i aşa? — Mai degrabă comună, aş zice. — Nu vorbi aşa tare. Dacă te aude! spuse Chieko şi-i făcu un semn de salut lui Masako, care rămăsese locului privind în urma lor.

Justine sau Nenorocirile virtutii Marchizul de Sade O, prietene! Fărădelegea în splendoarea ei este ca fulgerul, ale cărui înşelătoare lumini în­frumuseţează preţ de‑o clipă atmosfera doar pentru a‑l prăvăli în hăurile mor­ţii pe nenorocitul pe care l‑au orbit. Bunei mele prietene Qa, Constance1, ţie îţi dedic această operă; căci nu­mai tu, pildă şi, totodată, slava spiţei tale, conto­pind sufletul cel mai sensibil cu cea mai dreaptă şi mai lu­minată minte, numai tu ai cum să cunoşti dulceaţa lacrimilor pe care le smulge virtutea aflată‑n suferinţă. Cum ură porţi sofismelor libertinajului şi necredinţei, cum lupţi fără‑ncetare împotrivă‑le prin faptele şi vorbele tale, teamă nu mi‑e că te‑ar primejdui acelea pricinuite, în me­moriile de faţă, de soiul personajelor alese; cinismul anu­mitor trăsături (îndulcite totuşi atât cât s‑a putut) nu te va speria mai mult; viciul este acela care, gemând că a fost dat în vileag, ţipă ca din gură de şarpe de‑ndată ce‑l atacă cineva. Procesul lui Tartuffe a fost făcut de nişte bigoţi; cel al Justinei va fi lucrarea libertinilor, iar de ei nu prea mă tem: motivele‑mi dezvăluite de către tine nu‑şi vor găsi vreodată dezminţirea; părerea ta îi e de‑ajuns gloriei mele, şi‑s nevoit, după ce ţi‑am plăcut, fie să fiu pe placul tutu­ror, fie să aflu alinare pentru toate ocările. Ideea acestui roman (şi nu atât de roman pe cât s‑ar crede) este, fără‑ndoială, nouă; virtutea ce‑i mai tare decât 1 Marie-Constance Quesnet, actriţă. Sade o cunoaşte în august 1790, după pronun­ţarea divorţului de Renée-Pélagie de Montreuil, şi‑i va rămâne credincios până la sfârşitul vieţii (N. red.). viciul, răsplătirea binelui, pedepsirea răului, iată spre ce se‑ndreaptă de obicei toate lucrările de soiul acesta; ar tre­bui să ne fie lehamite! Dar să oferi pretutindeni viciul triumfător şi virtutea victimă a  propriilor ei sacrificii, să arăţi o nefericită ce ră­tăceşte din nenorocire în nenorocire; jucărie a samavol­niciilor; batjocura tuturor dezmăţurilor; lovindu‑se de cele mai necreştineşti şi monstruoase metehne; zăpăcită de cele mai îndrăzneţe, cele mai înşelătoare sofisme; pra­dă celor mai iscusite ademeniri, celor mai de neînfrânt is­pite; neavând ca să se‑mpotrivească atâtor neajunsuri, atâtor urgii, ca să îndepărteze atâta desfrâu, decât un su­flet gingaş, o minte limpede şi mult curaj: într‑un cuvânt, să te încumeţi la cele mai îndrăzneţe imagini, cele mai ne­maipomenite situaţii, cele mai înfricoşătoare cugetări şi cele mai energice trăsături de penel, cu singura dorinţă de a obţine, din toate acestea, una dintre cele mai subli­me lecţii de morală pe care o va fi primit vreodată omul; înseamnă, nu‑i aşa?, s‑ajungi la ţintă pe o cale prea puţin umblată până astăzi. Să fi izbutit, Constance? O lacrimă a ochilor tăi îmi va aduce ea triumful? După ce vei fi citit Justine, rosti‑vei oare: “O, în faţa atâtor zugrăviri ale fărădelegii, cât de mândră sunt că iubesc virtutea! Cât de sublimă este‑n su­ferinţă! Şi câtă frumuseţe îi dau nenorocirile!” O, Constance! Rosteşte aceste vorbe şi munca‑mi este încununată. apodopera filosofiei ar trebui să înfăţişeze pe larg <^ mijloacele de care se slujeşte Providenţa pentru a ajunge la acele rosturi pe care pentru om le plănuieşte şi, mai apoi, pildă să dea de purtări care să‑i îngăduie acestui nefericit individ biped să afle cum trebuie să meargă pe drumul plin de spini al vieţii, astfel încât să preîntâmpine ciudatele toane ale acestei fatalităţi ce‑a că­pătat atâtea diferite nume, fără ca, astfel, cineva să fi iz­butit a o cunoaşte sau defini. Dacă, plini de respect pentru convenţiile noastre socia­le şi neîndepărtându‑ne vreodată de stăvilarele ce ni le impun, se întâmplă, cu toate acestea, să nu fi întâlnit de­cât mărăcini, pe când cei răi nu culegeau decât roze, n‑or socoti oare atunci unii oameni, lipsiţi de‑o fire virtuoasă îndeajuns de statornicită pentru a se pune mai presus de‑aceste observaţii, că e mai bine să se lase în voia şu­voiului decât să i se împotrivească? Nu vor spune ei că Virtutea, oricât de frumoasă ar fi, devine totuşi cea mai proastă hotărâre pe care ai putea s‑o iei atunci când ea‑i prea slabă pentru a lupta împotriva viciului şi că, într‑un veac stricat până‑n străfunduri, cel mai sigur e să faci ca toţi ceilalţi? Puţin mai învăţaţi, dacă vreţi, şi abuzând de luminile pe care le‑au dobândit, nu vor rosti ei oare, la­olaltă cu îngerul Jesrad din Zadig, că nu există rău pe lume din care să nu se nască vreun bine şi că, la urma ur­melor, pot să se dedea răului, pentru că, în fapt, nu‑i de­cât unul dintre modurile de‑a face binele? Şi nu vor adău­ga că planului general puţin îi pasă de cutare sau cutare este mai degrabă bun sau rău, că, dacă nenorocirea urmă­reşte cu‑nverşunare virtutea, iar belşugul însoţeşte nele­giuirea, lucrurile fiind întru totul egale în faţa Naturii, e nesfârşit mai bine să‑şi afle un rost printre răii care huzu­resc decât printre virtuoşii care dau greş? Este, aşadar, im­portant să preîntâmpinăm asemenea primejdioase sofis­me ale unei false filosofii; esenţial să arătăm că pildele de nefericită virtute, date unui suflet stricat, în care mai sunt totuşi câteva principii bune, pot înturna pomenitul suflet la ce e bine, la fel de sigur ca atunci când i‑am fi arătat pe‑această cale a virtuţii cei mai strălucitori lauri şi cele mai măgulitoare răsplătiri. Căci, şi nu‑i nici o îndoială, e o cruzime să fii nevoit a înfăţişa o groază de nenorociri ce‑o copleşesc pe femeia blândă şi gingaşă, care nu se‑aba-te cu nimic de la virtute, şi, pe de altă parte, belşugul de huzururi ce se revarsă asupra celora care‑o zdrobesc sau chinuiesc pe‑aceeaşi femeie. Şi dacă totuşi vreun bine se va naşte din înfăţişarea acestor pătimiri, de ce‑am simţi vreo remuşcare că le‑am arătat? Putea‑vom să avem vreo supărare c‑am stabilit un fapt din care înţeleptul, a cărui buchisire nu‑i lipsită de rod, va înţelege lecţia atât de utilă a supunerii faţă de poruncile Providenţei şi fatalul aver­tisment că, adesea, Cerul loveşte pe lângă noi, numai ca să ne întoarcă la‑ndatoririle noastre, tocmai pe‑acea fiin­ţă care părea să le fi împlinit întru totul pe‑ale ei? Acestea‑s sentimentele ce ne vor călăuzi lucrarea şi tocmai din aceste pricini îi cerem cititorului îngăduinţă faţă de sistemele eronate ce sunt rostite de gura perso­najelor noastre şi situaţiile, uneori cam greu de îndurat, pe care, din iubire de‑adevăr, a trebuit să i le‑aducem în faţa ochilor. Doamna contesă de Lorsange era una dintre acele preo‑tese ale lui Venus, al cărei noroc e lucrarea unui chip dră­gălaş şi‑a multor rătăciri în purtare, iar ale cărei titluri, cât de pompoase‑ar fi, nu‑s de găsit decât în arhivele Cytherei, făurite de neobrăzarea ce şi le ia şi susţinute de tâmpa credulitate care le dă: brunetă, un mijlocel frumos, ochi cu o privire‑aparte; de‑o necredinţă pe potriva vre­murilor care, împodobind cu înc‑un farmec pasiunile, pune mai mult preţ pe femeile în care aceasta se ghiceş­te; puţin răutăcioasă, nici urmă de principii, fără să se tea­mă de nimic, dar cu inima nu‑ndeajuns de deşănţată ca orice urmă de sensibilitate să se fi stins; mândră, liberti­nă; astfel era doamna de Lorsange. Şi totuşi, această femeie primise cea mai bună educa­ţie; fiică a unui foarte bogat bancher parizian, fusese cres­cută, împreună cu o soră, pe numele ei Justine, mai mică decât ea cu trei ani, într‑una dintre cele mai faimoase aba‑ţii ale capitalei, în care, până la vârsta de doisprezece şi de cincisprezece ani, nici uneia nu i se refuzase vreun sfat, vreun dascăl, vreo carte sau talent. În vremurile acestea de restrişte pentru virtutea a două fete, se treziră într‑o singură zi fără nimic: un faliment îngrozitor îl aruncă pe tatăl lor într‑o situaţie aşa de cru­dă, încât muri de supărare. După o lună, soţia îl urmă‑n mormânt. Două rude haine, de departe, se sfătuiră ce să facă cu cele două orfeline; dintr‑o moştenire înghiţită de creanţe, fiecare se‑alegea doar cu o sută de scuzi. Cum nimeni nu‑şi luă grija lor, poarta mănăstirii le fu larg deschisă, li se dădu zestrea şi libertatea de‑a deveni ce vor pofti. Doamna de Lorsange, ce se numea pe‑atunci Juliette şi care avea deja, cu mici deosebiri, firea şi mintea de la trei­zeci de ani, vârstă la care ajunsese în timpul întâmplării pe care o vom povesti, nu păru sensibilă decât la plăcerea de a fi liberă, fără să se gândească o clipă la cumplitele ne­norociri ce‑i rupeau lanţurile. Cât despre Justine, în vâr­stă, după cum am spus, de doisprezece ani, ea avea o fire închisă şi melancolică, ce o făcu mult mai din plin să sim­tă toată grozăvia stării sale. Înzestrată cu o tandreţe, cu o sensibilitate surprinzătoare, în locul artei şi şireteniei su­rorii ei, era doar de‑o nevinovăţie, de‑o candoare care aveau s‑o împingă în multe capcane. Această tânără cu atâtea însuşiri mai avea şi‑o înfăţişare blândă, cu totul di­ferită de aceea cu care natura o înfrumuseţase pe Juliette; pe câtă pricepere, viclenie, cochetărie vedeai în trăsături­le uneia, pe‑atâta ruşine, bună‑cuviinţă şi sfială admirai în cealaltă; un chip de Fecioară, nişte ochi mari şi albaştri, plini de suflet şi de simţire, o piele strălucitoare, un mij­loc mlădios şi subţirel, un glas duios, dinţi de fildeş şi cele mai frumoase cosiţe blonde, iat‑o în mare pe‑această fer­mecătoare mezină, ale cărei nevinovate farmece şi ginga­şe trăsături sunt mai presus de penelul nostru. Li se dădură douăzeci şi patru de ore şi uneia, şi celei­lalte ca să părăsească mănăstirea, lăsându‑li-se‑n grijă să se căpătuiască, cu cei o sută de scuzi, unde vor pofti. Juliette, încântată să‑şi fie singură stăpână, voi o clipă să şteargă lacrimile Justinei, apoi, văzând că n‑o să izbuteas­că, se apucă s‑o certe în loc să o aline; îi reproşa că e sen­sibilă; îi spuse, cu o filosofie cu mult deasupra vârstei sale, că pe lumea aceasta omul nu trebuie să‑şi facă sân­ge rău decât pentru ceea ce îl afectează personal; că e cu putinţă să afli în tine însuţi senzaţii fizice de o volupta­te îndeajuns de vie ca să înăbuşi toate suferinţele mora­le al căror şoc ar putea fi dureros; că acest procedeu de­venea cu atât mai important de pus în practică, cu cât adevărata înţelepciune consta nesfârşit mai mult în du­blarea sumei propriilor plăceri decât în înmulţirea ace­leia a chinurilor; că, într‑un cuvânt, nu există nimic ce nu trebuie făcut pentru a slei această făţarnică sensibili­tate, de pe urma căreia numai ceilalţi trag foloase, în timp ce nouă ne aduce doar necazuri. Cu greu se împie­treşte însă o inimă bună, ea se‑mpotriveşte cugetărilor unei minţi rele, iar bucuriile ei o alină pentru calpele străluciri ale deşteptăciunii. Luând‑o altfel, Juliette îi spuse atunci soră‑sii că, cu vârsta şi cu chipul pe care le aveau şi una, şi cealaltă, era cu neputinţă să moară de foame. Îi pomeni de fata veci­nilor care, după ce fugise din casa părintească, era astăzi ţinută ca‑n palme şi mult mai fericită, fără îndoială, de­cât dacă ar fi rămas în sânul familiei; că trebuie neapărat să te păzeşti să crezi că măritişul face fericirea unei fete; că, prinsă‑n rânduielile himenului, ea are, pe lângă mul­te toane de‑ndurat, să se aştepte la o neînsemnată porţie de plăceri; în schimb, dedându‑se libertinajului, ele tot ar putea să se ferească de hachiţele ibovnicilor ori să‑şi afle alinarea în numărul lor. Justina fu îngrozită de‑aceste cuvântări; spuse că pre­feră moartea josniciei şi, oricât stărui soră‑sa, refuză de fiecare dată să se mute cu ea, de îndată ce‑o văzu hotărâ­tă spre o purtare care o făcea să tremure. Aşa că cele două fete se despărţiră, fără nici o făgăduin­ţă de a se mai întâlni vreodată, din moment ce vederile lor erau atât de deosebite. Cum să se învoiască Juliette, care avea, aşa cum pretindea, să devină o mare doamnă, să primească o fetişcană ale cărei porniri virtuoase, dar de rând, erau în stare s‑o dezonoreze? Iar Justine, la rân‑du-i, voia ea oare să‑şi primejduiască neprihănirea în preajma unei făpturi perverse care avea să devină victima tagmei desfrânaţilor şi a dezmăţului public? Ambele îşi spuseră, aşadar, adio pe vecie şi ambele părăsiră mănăs­tirea încă de a doua zi. Mângâiată în pruncie de croitoreasa mamei sale, Justine crede că această femeie se va înduioşa văzând‑o la anan­ghie; o caută, îi povesteşte nenorocirile ei, îi cere de lucru... de‑abia dacă e recunoscută; e dată afară cu răutate. — O, Cerule! spune biata făptură; trebuie oare ca pri­mii paşi pe care‑i fac în lume să fie deja împovăraţi de ne­cazuri?! Cândva, femeia aceasta mă iubea, de ce mă alun­gă astăzi? Vai! pentru că sunt orfană şi săracă: pentru că n‑am nimic pe lume şi pentru că oamenii nu sunt jude­caţi decât după ajutorul şi plăcerile pe care ceilalţi îşi în­chipuie că le pot primi de la ei. Înlăcrimată, Justine se duce la duhovnicul ei; îşi zugră­veşte starea cu nevinovăţia plină de însufleţire a vârstei sale... Era într‑o rochiţă albă; frumosul păr îi era cu ne­păsare strâns sub o bonetă mare: pieptul, de‑abia înmu­gurit, era ascuns sub doi sau trei coţi de ţesătură fină; pe chipul ei drăgălaş, puţin cam palid din pricina necazuri­lor care o rodeau, câteva lacrimi îi împânzeau ochii şi îi făceau să fie şi mai grăitori. — Uitaţi‑vă, părinte, îi spuse ea sfinţiei sale... Da, ui‑taţi-vă în ce situaţie supărătoare pentru o fată am ajuns; mi‑am pierdut tatăl şi mama... Cerul mi i‑a luat la vâr­sta când aveam mai multă nevoie de ajutorul lor... Au murit în ruină, părinte; nu mai avem nimic. Iată tot ce mi‑au lăsat, continuă ea, arătându‑şi cei doisprezece lu­dovici... şi nici măcar un colţişor unde să‑mi pun căpşo‑rul... O să vă fie milă de mine, nu‑i aşa, părinte!? Sunteţi păstorul credinţei, iar credinţa a fost întotdeauna virtu­tea inimii mele; în numele acestui Dumnezeu pe care îl ador şi a cărui voce sunteţi, spuneţi‑mi, ca un al doilea tată, ce trebuie să fac... ce trebuie să mă fac? Milostivul popă răspunse, uitându‑se cu băgare de sea­mă la Justine, că parohia e plină; că‑i greu să se împovăreze cu alte pomeni, dar dacă Justine voia să‑l slujească, dacă voia să facă treaba de jos, în bucătărie s‑ar fi găsit mereu un coltuc de pâine pentru ea. Şi cum, pe când zicea aces­tea, dumnezeiescul tălmaci îi trecuse mâna pe sub bărbie, dându‑i un sărut mult prea lumesc pentru un om al bi­sericii, Justine, care‑l înţelesese mult prea bine, îl împin­se, spunând: — Părinte, nu vă cer nici de pomană şi nici vreun loc de slujnică; a trecut prea puţină vreme de când am pără­sit o stare deasupra aceleia care poate face pe cineva să dorească aceste două milostenii, ca să mă văd silită să le implor; cer sfaturile acelea de care au nevoie tinereţea şi nenorocirile mele şi vreţi să mi le vindeţi cam prea scump. Ruşinându‑se de faptul că fusese dat în vileag, popa o alungă degrabă pe mica făptură, iar nefericita Justine, de două ori respinsă încă din prima zi a condamnării sale la singurătate, intră într‑o casă unde vede o tăbliţă cu un anunţ, închiriază o cămăruţă mobilată la etajul cinci, o plăteşte dinainte şi‑aici se lasă în voia lacrimilor cu atât mai amare, cu cât e simţitoare şi cu cât mica‑i mândrie numai ce‑a fost din greu pusă la încercare. Să ni se‑ngăduie s‑o părăsim o vreme aici, ca să ne în­toarcem la Juliette şi ca să povestim cum, din nevoinţa din care o vedem ieşind şi fără să aibă mai multe pe lume decât soru‑sa, ea a ajuns totuşi, în cincisprezece ani, fe­meie nobilă, cu treizeci de mii de livre rentă, cu giuvae‑ricale foarte frumoase, două sau trei case atât la oraş, cât şi la ţară şi, deocamdată, cu inima, averea şi încrederea domnului de Corville, consilier de stat, bărbat aflat la mare cinste şi pe cale de‑a intra în minister. Cariera fu l>lină de spini şi bineînţeles că nimeni n‑are nici o în­doială în această privinţă: prin cea mai ruşinoasă şi dură ucenicie îşi croiesc domnişoarele acestea drum în via­ţa; şi cutare se află azi în patul vreunui prinţ, poate pur­tând încă pe trup umilitoarele urme ale brutalităţii li­bertinilor, în mâinile cărora au aruncat‑o tinereţea şi nepriceperea. Ieşind de la mănăstire, Juliette se duse s‑o caute pe o femeie al cărei nume îl auzise pomenindu‑i-se acelei tinere prietene de prin vecini; stricată aşa cum avea ea chef să fie şi stricată de această femeie, intră‑n vorbă, cu bocceluţa sub braţ, cu o rochie albastră în neorânduia­la, cu părul desfăcut şi cu cel mai drăgălaş chip de pe lume, de‑i adevărat că, pentru anumite priviri, neruşi­narea poate să aibă farmec; îşi povesteşte viaţa acestei femei şi o roagă s‑o ocrotească aşa cum a făcut şi cu fos‑la ei prietenă. — Câţi ani ai? o întrebă cumătră Duvergier. — Cincisprezece peste câteva zile, doamnă, răspunse Juliette. — Şi niciodată nici un muritor, continuă matroana... — Oh! Nu, doamnă, vă jur, replică Juliette. — Dar uneori, în aceste mănăstiri, spuse baba... vreun duhovnic, vreo măicuţă, vreo prietenă... Îmi trebuie do­vezi sigure. — Nu ţine decât de dumneavoastră să le obţineţi, doamnă, răspunse Juliette roşind. Şi după ce băbătia s‑a împopoţonat cu o pereche de ochelari şi‑a cercetat cu mare grijă lucrurile dinspre toa­te părţile: — Haide, îi zise ea copilei, n‑ai decât să rămâi aici şi, cu multă băgare de seamă la sfaturile mele, nesfârşită bu­năvoinţă şi supuşenie când ai de‑a face cu muşteriii, cu­răţie, chiverniseală, cinste faţă de mine, dibăcie cu sura­tele tale şi viclenie cu bărbaţii, în zece ani, o să te‑aduc în stare să‑ţi afli un locşor de stat la caturile mai de jos2, cu o comodă, o oglindă, o servantă; iar arta pe care o vei fi dobândit la mine te va ajuta să‑ţi faci rost de restul. După ce‑i dă aceste sfaturi, cumătră Duvergier pune mâna pe bocceluţa Juliettei; o întreabă dacă are ceva pa­rale şi, cum aceasta îi mărturisise mult prea deschis că are o sută de scuzi, draga de mamaie îi şi ia, încredinţând‑o pe noua‑i pensionară că va băga mica sumă la loterie3 pentru ea, dar că nu trebuie ca o domnişoară să aibă bani. — E, îi spuse ea, un mijloc de a face rău şi, într‑un veac atât de stricat, o fată cuminte şi de neam trebuie să se fe­rească cu grijă de ceea ce poate s‑o ducă în cine ştie ce cap­cană, îţi vorbesc spre binele tău, micuţa mea, adăugă bă­bătia, şi trebuie să‑mi fii recunoscătoare pentru ceea ce fac. O dată predica sfârşită, nou‑venita este înfăţişată sura­telor sale; i se arată odaia din casă şi, încă de‑a doua zi, fecioria i‑e pusă la mezat. 2 în Franţa secolului al XVIII-lea, până şi etajele caselor corespund unei stricte ie­rarhii sociale. Vezi şi p. 16, unde Justine găseşte adăpost la etajul cinci, hărăzit să­racilor (N. red). 3 în Franţa, prima loterie, regală, a fost creată în 1660, ca sursă de venituri pentru stat (N. red.). În patru luni, marfa e vândută succesiv la aproape o sută de persoane; unii se mulţumesc cu trandafirul, alţii, mai gingaşi sau mai desfrânaţi (căci problema nu şi‑a aflat rezolvarea), vor să deschidă bobocul ce‑nfloreşte alături. I )e fiecare dată, cumătră Duvergier strâmtează, repune totul în bună stare şi, vreme de patru luni, ştrengărită îi oferă publicului tot feciorie. La sfârşitul acestui spinos noviciat, Juliette capătă în cele din urmă patalamaua de soră bună la toate; din această clipă, este pe deplin recu­noscută ca fată a casei; de‑atunci îi împărtăşeşte grijile şi câştigurile. Altă ucenicie; dacă, în prima şcoală, cu niscai­va rătăciri numai, Juliette a slujit Natura, în cea de‑a doua îi uită legile; aici îşi strică întru totul moravurile; trium­ful pe care vede că‑l dobândeşte în viciu îi ticăloşeşte în întregime sufletul; simte că, născută fiind pentru fărăde­lege, trebuie măcar s‑o facă pe picior mare şi să nu mai lâncezească într‑o stare de supuşenie care, silind‑o la ace­leaşi greşeli, înjosind‑o deopotrivă, nu‑i aduce, nici pe departe, acelaşi câştig. E pe placul unui bătrân senior ne­maipomenit de desfrânat care, la început, n‑o cere decât pentru ce‑i trebuie pe moment; ea are arta de a‑l lăsa s‑o ţină ca‑n palme; apare, în sfârşit, la spectacole, la prome­nade, alături de cavalerii ordinului Cytherei; toţi o pri­vesc, îi repetă vorbele, o invidiază, iar şireata făptură e atât de pricepută în toate acestea, că‑n mai puţin de pa­tru ani aduce la sapă de lemn şase bărbaţi, dintre care cel mai sărac avea o rentă de o sută de mii de scuzi. Nu era nevoie de mai mult ca să i se ducă faima; orbirea oamenilor de lume e de o aşa natură, încât, cu cât mai necinstită s‑a dovedit una dintre aceste creaturi, cu atât mai aprig îşi doresc ei să‑i ajungă pe listă; se pare că gra­dul înjosirii şi ticăloşirii sale devine măsura sentimente­lor pe care aceştia îndrăznesc să i le arate. Juliette împlinise de curând douăzeci de ani, atunci când un oarecare conte de Lorsange, gentilom din Angers, în vârstă de vreo patruzeci de ani, se îndrăgosti aşa de tare de ea, că se hotărî s‑o ia de nevastă: îi dărui o rentă de douăsprezece mii de livre, îi făgădui şi restul averii dacă avea să moară înaintea ei; îi dădu o casă, servitori, livrea şi un soi de respectabilitate în lume care, în doi sau trei ani, izbuti să‑i facă uitate începuturile. Şi aici, nenorocita Juliette, uitând toate simţămintele obârşiei şi bunei sale creşteri; stricată de sfaturi rele şi cărţi primejdioase; grăbită să se bucure singură, să aibă un nume şi nici un fel de lanţuri, îndrăzni să se dedea vino­vatului gând de a‑i scurta zilele bărbatului ei. O dată ză­mislit acest plan odios, ea şi‑l păstră în minte; din nefe­ricire, îl desăvârşi în aceste periculoase clipe în care trupul e‑aţâţat de greşelile spiritului; momente în care oricine îşi refuză cu atât mai puţine, cu cât nimic nu se împotri­veşte neorânduielii dorinţelor sau neînfrânării poftelor şi cu cât voluptatea căpătată nu‑i deplină decât din pricina nenumăratelor lanţuri sfărâmate ori a sfinţeniei lor. Dacă, prin întoarcerea la înţelepciune, visul s‑ar spulbera, nea­junsul n‑ar fi prea mare, aceasta fiind povestea păcatelor minţii; se ştie că ele nu fac nimănui nici un rău, dar, din nefericire, oamenii merg mai departe. Ce‑o să fie, îndrăz­nesc aceştia să‑şi spună, îndeplinirea acestui gând, când numai întrezărirea lui înflăcărează, tulbură într‑atât. Bles­temata himeră capătă o nouă viaţă, iar existenţa‑i este o fărădelege. Doamna de Lorsange împlini, din fericire pentru ea, totul în aşa taină, că se puse la adăpost de orice bănuială şi înmormânta, o dată cu bărbatul, urmele înfiorătoarei nelegiuiri care îl vâra în groapă. Redevenită liberă şi contesă, doamna de Lorsange se întoarse la vechile‑i obiceiuri; dar, crezându‑se ceva în lume, puse în purtarea‑i mai puţină neruşinare. Nu mai era o fată întreţinută, ci o văduvă bogată care dădea fru­moase supeuri, la care Curtea şi oraşul erau prea fericite să fie primite; femeie decentă, într‑un cuvânt, şi care to­tuşi se culca pentru două sute de ludovici şi se oferea pen­tru cinci sute pe lună. Până la douăzeci şi şase de ani, doamna de Lorsange mai făcu niscaiva strălucitoare cuceriri; aduse la sapă de lemn trei ambasadori străini, patru vameşi, doi episcopi, un cardinal şi trei cavaleri din ordinele regelui; cum rar se întâmplă însă ca omul să se oprească după o primă fă­rădelege, îndeosebi atunci când totul s‑a sfârşit cu bine, nenorocita Juliette se mânji cu alte două nelegiuiri pe po­triva celei dintâi; una, ca să‑l fure pe un ibovnic de‑al ei, ce‑i încredinţase o sumă frumuşică, de care familia aces­tui bărbat nu ştia nimic şi pe care doamna de Lorsange putu s‑o pună la adăpost prin această îngrozitoare fap­tă; cealaltă, ca să aibă mai degrabă o moştenire de o sută de mii de franci pe care unul dintre adoratori i‑o lăsa pe numele unui terţ, însărcinat să‑i dea banii după deces. La aceste grozăvii, doamna de Lorsange mai adăugă trei sau patru pruncucideri. Teama de a nu‑şi strica drăgăla­şul mijlocel, dorinţa de‑a ascunde o dublă cădere în pă­cat, totul o făcu să se hotărască să sugrume, încă din faşă, dovada dezmăţurilor sale; iar neştiutele fărădelegi, ca şi celelalte, n‑o împiedicară pe această femeie iscusită şi am­biţioasă să găsească zi de zi alţi fraieri. E, prin urmare, adevărat că belşugul poate să însoţeas­că purtarea cea mai rea şi că, în chiar mijlocul neorân‑duielii şi al stricăciunii, tot ceea ce oamenii numesc feri­cire poate să se reverse asupra vieţii; dar adevărul acesta crud şi cumplit să nu tulbure pe nimeni; pilda nenoroci­rii ce asupreşte pretutindeni virtutea şi pe care o vom oferi degrabă să nu‑i frământe defel pe cei vrednici de cinstire; această beatitudine a fărădelegii e înşelătoare, nu‑i decât o amăgire; căci, fără legătură cu pedeapsa pe care, bineînţeles, Providenţa le‑o păstrează acelora mo­miţi de izbânzile sale, ei hrănesc în străfundurile sufletu­lui un vierme care, rozându‑i neîncetat, îi împiedică să se bucure de aceste făţarnice luciri şi nu le lasă în inimi, în loc de desfătări, decât sfâşietoarea amintire a nelegiuiri­lor care i‑au dus acolo unde sunt. Cât despre nefericitul pe care soarta îl prigoneşte, îşi are sufletul drept alinare, iar bucuriile lăuntrice pe care i le aduc propriile virtuţi îl despăgubesc pentru nedreptatea oamenilor. Aceasta era, aşadar, starea daraverilor doamnei de Lorsange, când domnul de Corville, în vârstă de cincizeci de ani, ce se bucura de‑ncrederea şi respectul pe care le‑am zugrăvit mai sus, se hotărî să se sacrifice pe de‑a-ntregul pentru această femeie şi să o aibă pentru totdeauna. Fie băgare de seamă, fie curtenie, fie pricepere din partea doamnei de Lorsange, totul îi izbuti şi trecuseră deja pa­tru ani de când trăia cu ea, de parcă i‑ar fi fost nevastă le­gitimă, când dobândirea unui minunat domeniu pe lân­gă Montargis4 îi sili atât pe unul, cât şi pe celălalt să se ducă să petreacă ceva vreme în această provincie. Într‑o seară, când timpul frumos îi făcuse să‑şi prelun­gească plimbarea de la domeniul unde locuiau până la Montargis, prea obosiţi şi unul, şi celălalt ca să încerce să se întoarcă după cum veniseră, se opriră la un han unde adastă poştalionul de Lyon, gândind ca de‑acolo să tri­mită un om călare să le caute o caleaşca. Se odihneau într‑o sală scundă şi răcoroasă din casa cu pricina, ce dă­dea spre curte, când călătorii din trăsura despre care toc­mai am vorbit intrară în han. E o trecere destul de firească de vreme să te uiţi la oa­menii care coboară dintr‑un poştalion; poţi să pui rămă­şag pentru soiul de personaje care se află acolo şi, dacă ai numit o târfă, un ofiţer, câţiva preoţi şi un călugăr, e aproape întotdeauna sigur c‑ai să câştigi. Doamna de Lorsange se ridică, domnul de Corville o urmează şi amândoi se veselesc văzând cum pătrunde în han hurdu‑căita adunătură. Părea că nu mai e nimeni în trăsură, când un cavaler din jandarmeria călare, scoborându‑se dinăuntru, primi în braţe, de la unul dintre tovarăşii lui aşezat şi el în acelaşi loc, o fată de vreo douăzeci şi şase, 4 Orăşel situat la 110 kilometri de Paris, într‑unui dintre departamentele centrale ale Franţei, Loiret (N. red.). douăzeci şi şapte de ani, îmbrăcată cu ie ponosită din in­dian şi înfăşurată până la sprâncene cu o ditamai mante -la de tafta neagră. Era legată ca o criminală şi într‑atât de slăbită, încât neîndoios ar fi căzut, de n‑ar fi susţinut‑o paznicii. La un strigăt de surpriză şi de groază ce‑i scapă doamnei de Lorsange, tânăra se întoarce şi lasă să se vadă cel mai frumos mijlocel din lume, chipul cel mai nobil, cel mai drăgălaş, cel mai atrăgător, în sfârşit, toţi nurii cei mai îndrituiţi să placă, al căror vino‑ncoace era înmiit de‑acea gingaşă şi răscolitoare mâhnire pe care nevino­văţia o adaugă trăsăturilor frumuseţii. Domnul de Corville şi ibovnica lui vor cu tot dinadin­sul să afle ce‑i cu biata fată. Se apropie şi‑l întreabă pe unul dintre paznici ce a făcut nefericita. — E acuzată de trei fărădelegi, răspunde cavalerul, este vorba de‑un omor, de furt şi de incendiu; dar vă mărtu­risesc că tovarăşul meu şi cu mine n‑am condus nicioda­tă vreun nelegiuit cu atâta silă; este cea mai blândă făp­tură şi care pare cea mai cinstită. — Ah, ah, spune domnul de Corville, nu e oare cu pu­tinţă să avem de‑a face cu una dintre acele neghiobii obiş­nuite tribunalelor mărunte... şi unde s‑a înfăptuit fără­delegea? — Într‑un han, la câteva leghe de Lyon, acolo a şi fost judecată; potrivit obiceiului, merge la Paris pentru confir­marea sentinţei şi se va întoarce ca să fie executată la Lyon. Doamna de Lorsange, care se apropiase şi care auzea tot, îi mărturisi în şoaptă domnului de Corville dorinţa pe care‑o avea de a afla din chiar gura fetei povestea nenorocirilor sale, iar domnul de Corville, care nutrea şi el aceeaşi dorinţă, le‑o împărtăşi celor doi paznici, spu‑nându-le cine este. Aceştia nu crezură de cuviinţă că tre­buie să i se împotrivească, aşa că hotărâră că e nevoie să‑şi petreacă noaptea la Montargis; cerură nişte odăi mai bune; domnul de Corville se puse chezaş pentru prizo­nieră, aceasta fu dezlegată; şi, după ce‑o siliră să îmbuce câte ceva, doamna de Lorsange, care nu se putea împie­dica s‑o căineze amarnic şi care, fără îndoială, îşi zicea sieşi că “această făptură, poate nevinovată, este totuşi tra­tată ca o nelegiuită, în timp ce mie‑mi merge totul de mi­nune... mie, care sunt mânjită de fărădelegi şi grozăvii”; doamna de Lorsange, cum spuneam, de îndată ce‑o văzu pe această biată fată un pic întremată, un pic alinată de mângâierile pe care cu toţii se grăbeau să i le dea, o rugă să zică prin ce întâmplare, cu o înfăţişare atât de blândă, se afla într‑o aşa de tristă împrejurare. — Să vă istorisesc povestea vieţii mele, doamnă, spuse frumoasa nefericită, adresându‑se contesei, înseamnă să vă ofer cea mai izbitoare pildă a nenorocirilor nevinovă­ţiei, înseamnă să învinovăţesc puterea cerească, înseam­nă să mă plâng de voia Celui de sus, este un soi de răz­vrătire împotriva dumnezeieştilor sale intenţii... nu îndrăznesc... Lacrimi curseră atunci din belşug din ochii înduioşă­toarei copile şi, după ce le lăsă în voie o vreme, îşi înce­pu povestirea după cum urmează: — Îmi veţi îngădui să‑mi ascund numele şi obârşia, doamnă; fără să fie de neam mare, e cinstită şi nu eram sortită umilinţei la care mă vedeţi acum silită. Mi‑am pierdut părinţii la o vârstă fragedă; am crezut că, cu pu­ţinul ajutor pe care mi‑l lăsaseră, mă pot aştepta la un loc pe placul meu şi, refuzându‑le pe toate acelea care nu erau astfel, am mâncat, fără să‑mi dau seama, la Paris, unde am venit pe lume, puţinul pe care îl aveam; cu cât eram mai săracă, cu atât eram mai dispreţuită; cu cât ne­voia de sprijin mi‑era mai mare, cu atât mai puţin nă­dăjduiam să‑l şi primesc; dar, dintre toate răutăţile pe care le‑am îndurat la începuturile nenorocitei mele stări, dintre toate îngrozitoarele vorbe ce mi s‑au spus, n‑o să vă pomenesc decât ceea ce mi s‑a întâmplat la domnul Dubourg, unul dintre cei mai avuţi vameşi din capitală. Femeia la care locuiam mă trimisese la el, ca la cineva ale cărui trecere şi bogăţii puteau, în cel mai sigur mod, să îndulcească vitregia sorţii mele. După ce am aşteptat foar­te mult timp în anticamera acestui bărbat, am fost con­dusă la el; domnul Dubourg, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, numai ce se dăduse jos din pat, înfăşurat într‑un halat de casă uşor care de‑abia de‑i ascundea toate cele; valeţii se pregăteau să‑l coafeze; îi dădu afară şi mă între­bă ce voiam. — Vai, domnule, i‑am răspuns eu de‑a dreptul zăpă­cită, sunt o biată orfană care n‑a împlinit nici paispreze­ce ani şi care cunoaşte deja toate întruchipările nenoro­cirii; vă implor compătimirea, aveţi milă de mine; din suflet vă rog; şi atunci îi povestii pe îndelete toate relele, greutatea de a‑mi găsi un loc pe lume, un pic poate chiar şi amărăciunea pe care o simţeam în a afla unul, nefhnd născută pentru această stare. Nenorocirea de care am avut parte în toată vremea aceasta mâncând puţinul pe care‑l aveam... Lipsa de lucru, nădejdea pe care‑o nutream că o să‑mi uşureze traiul; tot ceea ce dictează, în sfârşit, elo‑cinţa nefericirii, mereu neaşteptată într‑un suflet simţi­tor, mereu împovărând îndestularea... După ce m‑a as­cultat fără prea mare băgare de seamă, domnul Dubourg mă întrebă dacă am fost cuminte. — N-aş fi nici atât de săracă şi nici atât de strâmtora‑tă, domnule, i‑am răspuns, dacă aş fi voit să încetez de a mai fi astfel. — Dar, îmi spuse la toate acestea domnul Dubourg, cu ce drept pretinzi ca oamenii bogaţi să îţi aducă alinare, dacă nu‑i slujeşti în nimic?

PERSONAJELE         EMIL STRÂMBULEANU BUNGRĂZESCU MATEI PINTENARU MARCHIZUL DIDINA STRÂMBULEANU OLGA MARIA           ACTUL ÎNTÂIU     În casa avocatului Emil Strâmbuleanu. Un hol în care intri prin vestibilul din fund. Imediat, la dreapta, o fereastră mare cu geamuri late, apoi, pe planul întâi, o uşă care duce în camera de lucru. La stânga, pe acelaşi plan, altă uşă care duce în dormitor. Mai sus de această uşă sunt câteva trepte care duc în restul apartamentului. Divan mare, în fund, între aceste trepte şi larga deschizătură a vestibulului. Lângă el e o mescioară cu telefon. Fotoliuri, tablouri, covoare, etc.…       SCENA I DIDINA, MARIA   (E întuneric. Didina, după o noapte de aşteptare, a aţipit pe divan. Intră Maria care, de dimineaţă, vine să scuture. Vede pe stăpână-sa şi se opreşte speriată. Zgomotul a trezit-o pe Didina).   DIDINA: Nu te speria. Eu sunt. MARIA (îngrijorată): Nu v-a fost bine, coniţă? DIDINA (încă nedumerită): Cât e ceasul? MARIA: Trecut de şapte. DIDINA (se ridică speriată): Dimineaţa!? MARIA: Sigur. Venisem să scutur. (În vreme ce Didina intră iarăşi la grije). Nici eu n-am dormit toată noaptea. DIDINA (neglijent): Ţi-a fost rău? MARIA: Nu, dar cu Vasile, care nici azi noapte n-a venit acasă. DIDINA: Nici el n-a venit? (indignată) Păcătoşii! MARIA (zâmbeşte uşor): Cum văd eu, n-a venit nici conaşul. DIDINA: N-a venit. Ori i s-a întâmplat ceva, ori… MARIA: Nu i s-a întâmplat nimic. Când li se întâmplă ceva, li se întâmplă acasă! Vasile vine acasă, când îi e rău; când nu vine ştiu că e sănătos. DIDINA: Da, dar conaşului nu i se întâmplă niciodată să lipsească de acasă noaptea. L-am aşteptat până la două, trei, patru, pe urmă n-am mai putut şi m-am culcat pe divan. MARIA: Poate c-a venit şi s-a dus să se culce, fără să ştiţi. DIDINA (e în dreptul uşii din stânga): Aş! (Deschide uşa şi cheamă) Emil! Da’ de unde!… (Închide uşa) Vezi-ţi de treabă. (Pauză) Mă gândeam să telefonez lui frate-meu, să se intereseze, dar mi-e că fac mai rău. MARIA: Nu mai telefonaţi, coniţă, că vine conaşul!… Eu n-am niciun frate ca să-i telefonez şi Vasile vine totdeauna. DIDINA: Bine… Vasile…! MARIA: La fel sunt toţi, coniţă! Ori boier ori…! La fel, sunt, când dau de una. Care le face cu ochiul. Eu… ce să vă spun, m-am obişnuit. O să vă obişnuiţi şi dumneavoastră. DIDINA: Îţi foarte mulţumesc. Eu nu suport!… MARIA: Aşa spuneam şi eu la început, dar pe urmă m-am gândit că tot cu el e mai bine şi ne-am împăcat. DIDINA: Bine… tu…!… MARIA: La fel suntem toate, coniţă!… Ori cucoane, ori…! Tot aia e. De cât să-i schimbăm mereu, mai bine ştii că ai omul tău. Păcătos cum o fi, dar vede de tine. DIDINA: Aşa judeci tu. Eu mă despart de un astfel de bărbat şi nu-mi mai trebuie nimeni. MARIA: Aşa judecaţi dv., şi pe urmă tot vă trebui… DIDINA (plictisită, schimbă vorba): Vezi-ţi la treabă!… Pe urmă pregăteşte-mi baia, şi… (Rămâne pe gânduri.) MARIA: Şi…? DIDINA: Nimic. (Iese prin stânga.)   (Maria desface perdelele şi pe urmă deschide fereastra. E ziuă de-a binelea. Cu cârpa de praf începe să scuture un scaun tocmai când prin fund intră Emil Strâmbuleanu. Treizeci şi ceva de ani. O eleganţă nu prea căutată. Puţin dezorientat, înaintează ca omul ce se simte vinovat).     SCENA II   EMIL, MARIA   EMIL (în şoaptă): Pst!… (Maria îl vede, încetează cu scuturatul.) Ce faci acolo? (Îşi scoate pardesiul şi-l pune pe divan). MARIA: Scutur!… EMIL: Coniţa doarme? MARIA: Nu pot să ştiu, că acuma s-a culcat. EMIL: Acum? Da’ ce, a fost la bal? MARIA: Nu. V-a aşteptat toata noaptea. Era foarte îngrijată. EMIL: Să-i fie de bine. MARIA: Vroia chiar sa telefoneze fratelui dumneaei. EMIL (îngrijat): Şi? MARIA: N-a mai telefonat, dar era foarte îngrijata!… Am găsit-o aici! (Închide fereastra.) EMIL: Lasă deschis, să între aerul. (Maria deschide fereastra.) MARIA: Mi-era să nu va fie răcoare!… EMIL (răstit): Lasă deschis şi vezi-ţi de treabă!.. Să nu faci zgomot până nu intru în iatac. (Maria stă, Emil în vârful picioarelor merge spre uşa din stânga tocmai când intră Didina care se opreşte pe prag. Emil se zăpăceşte şi caută un mijloc de a ieşi din încurcătură.) Tocmai întrebam de tine.     SCENA III   MARIA, EMIL, DIDINA   DIDINA (aspră): Buna dimineaţa, domnule! Aţi petrecut bine? EMIL: Ce vorbă-i aia: „petrecut bine”? Am stat şi eu, ca omul care… este… DIDINA (Măriei): Du-te jos!… Aud paşi în curte. Trebuie să fi venit Vasile!… MARIA (cu inima la loc): Ah!… Păcătosul!… (Iese repede prin fund luând pălăria şi pardesiul de pe divan.) EMIL: Ce e cu Vasile?… DIDINA: N-auzişi?… Un ticălos!… Bărbatul ei care n-a venit azi noapte acasă!… EMIL (cu ifos): Dacă i se întâmplă des, atunci Maria are dreptate!… DIDINA (iritată): Ticăloşenia nu se măsoară pe numărul ticăloşeniilor!… Nu, domnule! O singură dată, e de ajuns, ca să nu mai meriţi niciun fel de consideraţie. (Emil dă din umeri.) Emil, unde mi-ai fost azi noapte?… De ce n-ai venit acasă, la ora când vii totdeauna? EMIL: Pentru că nu sunt tren, să viu la ora fixă. Pe urmă şi trenul întârziază. De ce n-aş întârzia eu?… Hai să ne culcăm!… Sunt obosit… tu eşti obosită… DIDINA: De unde ştii? EMIL: Mi-a spus Maria că nu te-ai culcat. Amândoi suntem obosiţi... Hai să ne culcăm. (Vrea să treacă, dar Didina îl opreşte.) DIDINA: Un mijloc foarte simplu, pentru a ocoli explicaţiile. EMIL (enervându-se): Ce explicaţii? N-am de dat niciun fel de explicaţii!… Dă-te la o parte, fii cuminte şi nu mai umbla cu fleacuri. DIDINA (neclintită): Emil, unde mi-ai fost azi noapte? EMIL (plictisit): În oraş!… DIDINA: Unde şi la cine? Am dreptul să întreb unde mi-ai umblat azi noapte. EMIL: Ai dreptul sa întrebi, dar şi eu am dreptul să nu-ţi răspund. DIDINA: Cum? EMIL: Te-am învăţat cu nărav. Tot acasă şi acasă!… Am fost şi eu… care… e… nu… care aşa… şi… (Spune vorbe fără şir.) Eu… (Încurcat.) Am fost în oraş! DIDINA: Oraşul e mare. Unde? În ce loc? EMIL: Treaba mea. DIDINA: Treaba dumitale, dar şi treaba mea. EMIL: Tocmai. Pentru că e şi treaba mea şi treaba ta hai să ne vedem de treabă! DIDINA: Nu, Emil, nu!… Să nu crezi că scapi uşor cu glumele astea! (Trece prin faţa lui, şi merge spre fereastră, de o închide.. El vrea să iasă prin stânga, dar îl opreşte tonul hotărât al Didinci.) Nu sunt femeie s-o laşi noaptea singură, ca să te duci să petreci. EMIL (exasperat): Odată, dragă!… Odată mi s-a întâmplat şi mie!… DIDINA: Odată şi e destul ca să pricep ce mă aşteaptă. EMIL: Nu te-aşteaptă nimic Didino! Nu te-aşteaptă nimic! Era bine să nu mă aştepţi nici tu. (Încurcat) Am fost şi eu… asta… cu băieţi şi a trecut vremea fără să bag de seamă. DIDINA: Unde? La ora asta toate localurile sunt închise. Toate cârciumile se închid. EMIL: Te rog! Eu nu umblu prin cârciumi! DIDINA: Va să zică ai fost la cineva!… La cine? EMIL: Lasă-mă în pace, că ai început să mă plictiseşti. Eu nu dau socoteală nimănui. DIDINA: Da? Nimănui? Bine!… Va să zică eşti liber să faci ce vrei!... EMIL: Da!… Sunt liber să fac ce vreau. DIDINA: Bine!… Atunci, şi eu sunt liberă să fac ce vreau!… EMIL: Poftim!… N-ai decât să faci ce vrei. (Începe să râdă.) DIDINA: Nu, dragă, nu! Îmi respect prea mult casa ca s-o fac de râs!… EMIL: Foarte bine. DIDINA: Dar trebuie s-o respecţi şi tu. După cinci ani de căsătorie găsesc că ai început prea devreme. EMIL: Prea devreme, şi te superi cam venit prea târziu. DIDINA: Una şi cu una fac două: ori îmi spui unde mi-ai fost azi noapte, ori plec pentru totdeauna. EMIL: E ridicol să ne certăm pentru asemenea prostii. DIDINA: Nu e nicio prostie. Nu-nţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Crescendo cu plâns) Nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Aleargă la telefon unde îşi compune numărul.) Eu nu aştept ca lucrurile să se repete. Vreau de la început o lămurire… Vreau de la început o lămurire… EMIL: Ce faci femeie? Cui mai telefonezi acuma? DIDINA: Telefonez fratelui meu să vie… să-i spui tot… şi să mă ia de aici!... (În telefon) Allo! (lui Emil) Nu pot să fiu ridicolă. EMIL (exasperat): Da’ cine ţi-a spus că eşti ridicolă? DIDINA (cu gura în receptor şi cu ochii la Emil): Dumneata care eşti un ticălos!… Care eşti un ticălos… Care nu mai ai un pic de demnitate… Care te-ai murdărit şi ai batjocorit casa… târându-mă şi pe mine în mocirla dumitale… Mizerabile!… Om fără caracter!… Ticălos!… Ticălos!… EMIL: Didino!… Vino-ţi în fire pentru numele lui Dumnezeu!… Ce-am făcut? Ce s-a întâmplat? DIDINA (în telefon): De ce te superi dragă!… Nu ţi-am spus nimic. Cum?… Batjocură… Mocirlă…? Nu mă adresam ţie... E vorba de… (Lui Emil, care râde observând gafa Didinei) Că eşti şi de o necuviinţă fără seamăn! O femeie!… O femeie care nu ştie cum să se poarte mai frumos… Care nu te a jignit cu nimic… şi de care îţi baţi joc!… Să ştie lumea te-ar omorî cu pietre…!… Creatură infamă!… (în telefon) Ce! Cum, cine? Care te scoală din somn la opt de dimineaţa să te înjure? Nu pe tine, pe domnul care e aicea! Aici e Didina. (Închide telefonul) Domnul, care vine acasă la ziuă şi îşi lasă nevasta, toată noaptea, cu inima sărită… Care vine şi n-are bunul simţ să găsească un cuvânt frumos, un cuvânt care s-o ’mpace… (se ridică de pe divan unde telefonase) …un cuvânt care să-i liniştească grijile!… EMIL: Acum cu cine vorbeşti? DIDINA (mirată): Cu tine! Mai e cineva aicea cu care să pot vorbi? EMIL: Nu; dar înainte vorbeai cu Matei şi mă înjurai pe mine. DIDINA: Cu dumneata vorbesc. Cu dumneata care m-ai adus la disperare. EMIL: Deschide geamul că e cald şi să ne certăm pe răcoare. DIDINA: Mie mi-e frig. EMIL: Lasă să intre aerul. (Merge de-l deschide). DIDINA: Fireşte. După o noapte de chef, îţi trebuie ferestrele deschise. Mie, dupe o noapte nedormită mi-e frig. EMIL (răstit): Puţin îmi pasă!… Nu mă mai necăji. Isprăveşte!… Ce-am ajuns eu aici!… Am ajuns să fiu controlat la fiecare pas?… De-aia m-am însurat, ca să mă bag la stăpân? (Trece spre uşa din stânga.) DIDINA (încremenită): Ah!… Spune aşa!… Spune, că dupe cinci ani de căsătorie, ţi s-a urât cu mine, că ai găsit pe cineva cu care vrei să mă schimbi! Şi cine e mizerabila care vrea să-mi strice casa. (Merge la fereastră şi închide geamul.) Spune-mi cine e femeia la care ai stat până la ziuă? EMIL: Deschide geamul. DIDINA: Nu-l deschid!… Trebuie să ne răfuim! Trebuie să-mi spui tot. Trebuie să-mi explici. EMIL: Deschide geamul, că mă sufoc. DIDINA: Sufocă-te, plesneşte, da’ nu-l deschid. EMIL: Didino, deschide geamul. În casa mea eu fac ce vreau!... DIDINA: Nu-l deschid!… EMIL (scos din fire): Deschide-l!… DIDINA: Nu!… EMIL: Deschide-l… DIDINA: Nu!… EMIL (înfuriat pune mâna pe primul obiect care-i vine la îndemână şi zvârle în geamul care se sparge): Acum mai închide-l! DIDINA (speriată): Nu-l mai închid, dar mă duc să mă îmbrac şi plec. EMIL: Îmbracă-te, şi pleacă, pentru că în timp ce te îmbraci ai să te linişteşti şi nu mai pleci! DIDINA: Asta vă e suprema speranţă. Să ne liniştim!… Nu, domnule!… Sunt femei şi femei. Eu nu îndur asemenea jigniri. (Se aşază pe divan şi plânge.) EMIL (înduioşat): Jignire? Pentru ca am întârziat într-o noapte… Pentru că m-am antrenat la vorbă… (subit) cu un prieten şi n-am prins de veste că s-a făcut ziuă! DIDINA (mirată): Cu un prieten? Cu ce prieten? Îţi cunosc toţi prietenii, şi niciunul nu e din cei cari să stea în oraş până la ziuă. EMIL: Îi cunoşti tu pe toţi, dar uite că pe ăsta nu-l cunoşti. DIDINA: Cine e? EMIL: Unul care îţi face în necaz de nu-l cunoşti (Amuzat de întorsătura lucrurilor.) Unu… aşa… pe care nu l-am văzut eu de douăzeci de ani. DIDINA: Bravo! Şi cât ţi-a trebuit ca să scorneşti minciuna asta? EMIL (senin): Nu mi-a trebuit mult de loc. DIDINA: Ca să minţi! EMIL: Nu! Ca să-l găsesc. DIDINA: Emil! EMIL: Da. DIDINA: Caută altceva. Ceva mai inteligent. EMIL: Mai inteligent decât prietenul meu? S-ar putea una ca asta? Dacă nu era inteligent, şedeam eu cu el până la ziuă de vorbă? DIDINA: Cum? Menţii această enormitate? Continui să spui că ai stat până acuma cu un prieten pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? Ce fel de prieten e ăsta pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? EMIL: Un prieten pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani. Eu nu l-am văzut de douăzeci de ani, el nu m-a văzut de douăzeci de ani; nu ne-am văzut de patruzeci de ani! (Râde, dar văzând că ea nici nu zâmbeşte se încurcă din ce în ce mai râu) Un prieten… de şcoală! Na, dacă vrei să ştii. Un prieten cu care am făcut liceul şi de care m-am despărţit acum douăzeci de ani. (S-a răcorit.) DIDINA: Şi unde a fost până acuma? EMIL: De unde vrei să ştiu? Era, timp de douăzeci de ani, să dau telegrame după el: „unde eşti, mă, că m-am însurat şi vrea Didina să ştie unde eşti!” DIDINA: Şi nu l-ai mai întâlnit niciodată? EMIL: Nu l-am mai întâlnit, pentru că… e prieten cu mine… nu l-am mai văzut de douăzeci de ani… DIDINA: Mi-ai mai spus, dar cum se face că nu v-aţi mai văzut? EMIL: Pentru că nu e din Bucureşti. Vezi? E… de la… (caută) … de la asta… de la… Piteşti! Uite, vezi? Ţi-am spus tot. Vechi prieten de şcoală, nu l-am văzut de douăzeci de ani şi acuma e la Piteşti. (răcorit) Hai, să ne culcăm. DIDINA (neclintită în ton şi în atitudine): Şi… cum în cheamă? EMIL: Cum îl cheamă?… Ce-ţi pasă ţie cum îl cheamă! Ce e prieten cu tine, şi dacă ţi-oi spune ai să-l ştii? DIDINA: N-o să-l ştiu dar vreau să ştiu cum îl cheamă. EMIL (încolţit): Îl cheamă… (de-odată răstit)… i-a lasă-mă în pace şi nu mă mai chinui cu interogatoriile astea! Îl cheamă, cum îl cheamă…! Ca tot omul are câte un nume… pe mine mă cheamă Emil, pe tine te cheamă Didina… pe el îl cheamă aşa… (Dar urmărit de privirea severă a Didinei îi scapă un nume de care şi el se miră când la rostit) ... Bungrăzescu! Uite, vezi: Bungrăzescu! La catalog venea pe pagina întâi la B. Eu pe pagina patra la S. Strâmbuleanu. (complet liniştit) Bungrăzescu Traian! Traian Bungrăzescu. DIDINA (calmă): Bungrăzescu nu e un nume adevărat. E un nume făcut. EMIL: Fireşte. I l-a făcut tat-su! DIDINA: Nu! I l-ai făcut tu acuma. EMIL: Da’ ce eu sunt tat-su? DIDINA: L-ai inventat la repezeală!… Ai căutat un nume!… Şi cum, când cauţi un nume nu găseşti niciodată la îndemână, ai inventat acuma, pe Bungrăzescu. Cum poate admite cineva să-l cheme Bungrăzescu!! EMIL: Mă mir şi eu!… Dar ăsta a admis. De la părinţi, moştenim sau nu moştenim avere, numele însă îl moştenim totdeauna. De aia sunt şi oameni care şi-l schimbă. Bungrăzescu ăsta nu şi l-a schimbat! Să-l vezi tare nostim gras şi plin de haz!… De-aia am şi stat cu el până la ziuă. Bungrăzescu!… Chiar numele îţi indică un om cu haz!… N-ai văzut, sunt nume care îţi indică aspectul persoanei!… De pildă: Esmeralda!… O femeie voinică şi chipeşă, ca un jandarm călare. Lenuţa!… ceva drăguţ şi mic!… Didina!… femeie energică şi pusă pe ceartă!… La bărbaţi: Alexandru! Grav şi îndatoritor!… Costică!… un ăla aiurit!… Gică!… un pisălog!… Emil!… un tip simpatic care inspiră încredere, şi care… (Vrea să se apropie de ea; Didina se fereşte.) DIDINA: Nu!… Acest Bungrăzescu îmi măreşte şi mai mult bănuiala!… Emil!… Minciuna ce-ai scornit, e menită să ascundă o infamie şi mai mare!… Tremur toată! Ce-ai făcut azi noapte, Emil, de ce ai sfărâmat liniştea noastră!… EMIL: Vai de mine!… A sfărâmat-o… ăsta… cum am zis că-l cheamă? DIDINA: Vezi că nu ţi-l mai aduci aminte! EMIL: Parcă-l văd!... Şedea cu mine într-o bancă şi-mi sufla!… La concursuri uite aşa copiam dupe el! (mimează) Era foarte silitor!… Premiantul întâi!… Eu? Un leneş! Tata trecea examenele pentru mine!… De-aia am şi ajuns ceva şi el nu e nimic!… Ai băgat de seamă că nu se mai ştie nimic de premianţii cu care am fost în şcoală, în vreme ce tot leneşii de pe atunci, suntem azi cineva. Uite cum venea clasa!… Acolo era catedra. Dincoace tabla neagră. Pe catedră, profesorul care când deschidea catalogul ne băga pe amândoi în răcori. Pe urmă, nu mai puteam de bucurie când profesorul ajungea la… Z… de-l scotea pe Zamfirescu. (Văzând că nu reuşeşte să schimbe vorba, continuă revede şi enervat.) Veneam de la şcoală împreună şi treceam amândoi pe o stradă unde la… numărul… cinci… şedea o văduvă care ne pândea la geam de după nişte perdele portocalii. (Se opreşte brusc.) Acuma tu eşti geloasă pe văduva aia. A fost acum douăzeci de ani. Să tot fi avut atunci patruzeci, acum are şaptezeci, a murit… (Iarăşi vede că nu prinde intenţia.) Dădeam examenele împreună, adică el învăţa şi mie îmi sufla… (brusc)… A! Să vezi ce ni s-a întâmplat odată la istorie. Profesorul mă întreabă pe mine prin ce se caracteriza domnia lui Neron. Disperat mă uitam la prietenul meu… ăsta… (Enervat plesneşte din degete)… care, neputând altfel, scrisese mare pe o hârtie: Roma, şi alături pusese un chibrit. Eu pricep imediat şi spui tare: prin enunţarea teoriei chibritului la Roma. Toată clasa a început să râdă şi pe mine m-a dat afară. De unde să-mi dea în gând că un chibrit stins pe o hârtie însemnează că Nerone dăduse foc Romei. (Obosit şi grăbit să termine.) Ei, dragă, după douăzeci de ani de la afacerea asta ne întâlnim pe stradă. „Tu eşti, mă, Emil mă!” Îmi spune el mie… Eu sunt, mă… (Plesneşte din degete)… acesta...” Îi zic eu lui. Şi ne-am pupat… şi ne-am pus pe vorbă… şi… ne-am pupat… acuma ţie îţi pare rău că m-am pupat cu el. Nu! Am văzut de douăzeci de ani; ia să nu te văd douăzeci de ani, să vezi cum te-aş pupa. (repede) Şi am intrat într-un local, am luat câte o bere, şi din vorbă în vorbă… DIDINA: … şi din bere în bere… EMIL: … tocmai, din vorbă-n bere şi din bere-n vorbă… s-a făcut ziuă, fără să băgăm de seamă. (răcorit) Asta e tot! Vezi ce simplu el Nu-nţeleg de ce ţi-ai făcut atâta sânge rău. E aşa de simplu. Încă la despărţire, prietenul meu… ăsta… (plesneşte din degete)… cum dracu am spus că-l cheamă…? DIDINA: Pe cine? EMIL: Pe prietenul meu. Adineaori ţi-am spus cum îl cheamă. DIDINA: De unde să mai ştiu!… Tu l-ai inventat, tu trebuie să-l ţii minte. EMIL: Cum să-l ţiu minte, dacă nu l-am mai văzut de 20 de ani! DIDINA: L-ai văzut azi noapte. (Se ridică) EMIL: Dar cei 20 de ani dinainte nu-i pui la socoteală? Omul uită!… Spune-mi, frate, cum am spus că-i cheamă? DIDINA: Minţi cu neruşinare, Emil. Am stat să ascult ca să văd până unde merge fantezia spiritului tău inventiv. Nu te-aş fi crezut în stare. EMIL: Spune-mi frate cum îl cheamă? Adu-ţi aminte. DIDINA (se ridică de pe divan scârbită, ca să iasă prin stânga): Nu ştiu. Să-ţi fie ruşine, că nu-l ţii minte! EMIL (enervat): Să-ţi fie ruşine, ţie, că nu ţii minte un nume atât de uşor! Îl cheamă… (Intră Maria prin fund. Acuma e cu şort Şi bonetă în cap.)     SCENA IV EMIL, DIDINA, MARIA   MARIA (anunţând): Domnul Bungrăzescu. EMIL (luminat): Bungrăzescu!… Aşa el… Bungrăzescu! (Apoi mirat se uită lung la Maria.) Da’ tu de unde ştii cum îl cheamă? MARIA: Pe cine? EMIL: Pe prietenul meu? MARIA (simplu): Mi-a spus dumnealui! EMIL (încremenit): Cine ţi-a spus? MARIA: Dumnealui! A sunat. L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a spus: Bungrăzescu, prieten cu conaşul. EMIL (aiurit şi transpirat): Ieşi afară!... MARIA: Eu ies, dar dumnealui să intre?... EMIL: Cine să intre? MARIA: Domnul Bungrăzescu!… EMIL: A venit Bungrăzescu la mine? MARIA: Da, a sunat şi mi-a spus că-l cheamă Bungrăzescu!… DIDINA: Ai auzit bine? MARIA: Da, coniţă! Ei, Doamne!… Parcă e mare lucru să ţii minte un nume!… DIDINA: Uite că dumnealui nu-l ţinea minte!… EMIL: A venit Bungrăzescu? Acuma? La mine? Ori tu ai înnebunit ori eu am halucinaţii? DIDINA: Dar, în definitiv, dacă există într-adevăr, de ce te miri că a venit? EMIL: Tocmai! Spune-i să poftească. (Maria iese.) DIDINA: Tare sunt curioasă să-l văd. EMIL: Şi eu!… DIDINA. Tu? De ce? EMIL (încurcat): Păi… Spunea că se duce să se culce…     SCENA V   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU   (În uimirea amândurora, intră Bungrăzescu. Un băiat tânăr şi chefliu. Cu pardesiul pe umeri şi pălăria în mână, volubil şi familiar)   BUNGRĂZESCU: Eu sunt Emil dragă!… De ce atâta ceremonie, până când să mă primeşti!… (Emil se şterge de năduşeală şi se uită lung la el.) Uite, n-am vrut să plec din Bucureşti până nu cunosc pe soţia ta şi să-i cer scuze pentru că din pricina mea ai întârziat azi noapte. EMIL: Da… foarte bine… îţi mulţumesc… uite pe nevastă-mea… BUNGRĂZESCU (sărutându-i mâna): Sărut mâna doamnă. Eu sunt Bungrăzescu. Traian Bungrăzescu. Vechiu prieten de şcoală cu soţul d-tale. DIDINA: Sunt încântată, domnule! BUNGRĂZESCU: Să mă iertaţi că din cauza mea. Emil v-a pricinuit o îngrijorare, dar ţineam să vă spun: femeile sunt atât de bănuitoare în asemenea ocazii — că Emil a stat cu mine până la ora când s-a întors acasă. (Se uită la el şi începe să râdă.) DIDINA: Nu m-am îndoit un singur moment, domnule, că bărbatul meu, care vă descria gras… (Se uită la Emil.) BUNGRĂZESCU: Da… în şcoală eram gras… şi pe urmă m-am schimbat mult. EMIL: Da… S-a schimbat! DIDINA: Sunt nespus de fericită că vă cunosc domnule… BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! DIDINA: Ştiu. Mi-a spus bărbatul meu. Luaţi loc. Emil, oferă un scaun. EMIL: Ce să fac? DIDINA: Să oferi un scaun domnului Bungrăzescu. (Emil, încremenit se aşază pe fotoliul de lângă el.) BUNGRĂZESCU: O vizită atât de matinală… DIDINA: Nu se ia în seamă ora la un prieten atât de bun. BUNGRĂZESCU: Colegi de şcoală. Nu ne-am văzut de 20 de ani. Şedeam amândoi într-o bancă… el nu învăţa nimic, şi eu îi suflam. La concurs copia dupe mine. Ţineam caietul meu în aşa fel încât să poată citi ce scriu. Eu eram totdeauna premiant şi el… să te spui? (Emil nu-şi ia ochii de la el)… El un leneş! Tat-său trecea examenele pentru el, şi cu toate astea a ajuns avocat mare. Mâine, poimâine, ministru. Aţi văzut vreun premiant să ajungă ceva dupe ce iese din şcoală? Nimic! Iacă eu. DIDINA: Sunteţi din provincie? EMIL: De la… BUNGRĂZESCU (cu un gest liniştitor): Piteşti!… EMIL: Piteşti? (Cască ochii şi se şterge de năduşeală.) DIDINA: De ce te miri? Nu mi-ai spus şi tu că d-l Bungrăzescu e din Piteşti. BUNGRĂZESCU (repede): Când intra profesorul şi deschidea catalogul ca să ne cheme la lecţie, eu, Bungrăzescu, eram pe pagina întâi la B. El ia S… Strâmbuleanu!… Îmi făcea cu cotul şi pe amândoi ne treceau năduşelile până ajungea de-l scotea pe Zamfirescu!… (Didina se uită la Emil.) EMIL: Da. Ţi-am spus eu: Zamfirescu. Duiliu Zamfirescu. DIDINA: Aţi fost în şcoala cu Duiliu Zamfirescu?… Scriitorul? BUNGRĂZESCU: Nu. Cu altul. Zamfirescu Teodoru. EMIL (ca s-o dreagă): Tata lui Duiliu. Aşa îl chema la lecţie: tata lui Duiliu ieşi la tablă! BUNGRĂZESCU: Regulat veneam de la şcoala împreună şi treceam pe o stradă unde la No. 5 şedea o văduvă. De ea ne-am adus aminte şi azi noapte. (lui Emil) Ce s-o fi făcut, Emil dragă, văduva de la geamul cu perdelele portocalii? Văduva de la numărul 5? EMIL (înmărmurit): S-a mutat la numărul trei! BUNGRĂZESCU: Eu îi suflam din bancă. Odată la un examen de istorie i-am pus un chibrit lângă hârtia pe care scrisesem Roma, ca să ştie că Nerone dăduse foc Romei. EMIL (se dă câţiva paşi înapoi): Şi asta ştii?… (Îşi revine şi râde silit.) Şi de asta îţi aduci aminte? BUNGRĂZESCU: Cum să nu-mi aduc, a rămas celebră. D1DINA (cu un amestec de mulţumire şi surpriză): De ce nu vrei să iei loc… sau poate vrei un ceai? La ora asta!… Dupe o noapte nedormită… BUNGRĂZESCU: Vă mulţumesc. DIDINA: Să pui să-l pregătească. În vremea asta am timp să mă schimb şi eu. Iartă-mă că te-am primit aşa… dar… de dimineaţă… BUNGRĂZESCU: Eu trebuie să fiu iertat, c-am intrat aşa. Dar nu regret. Nici nu mi-a spus Emil cât e de frumoasă nevasta lui!… DIDINA (zâmbind măgulită): E momentul când trebuie să mă retrag. BUNGRĂZESCU: Şi momentul când eu trebuie că regret o atât de impresionantă dispariţie. DIDINA (ieşind prin fund): Puţină răbdare să aduc ceaiul.     SCENA VI EMIL, BUNGRĂZESCU   (Emil urmăreşte pe Didina până dispare apoi se întoarce uluit)   EMIL: Cine eşti, nene? Spune-mi repede, că-nebunesc!… BUNGRĂZESCU (simplu): Bungrăzescu. EMIL: Ce Bungrăzescu, domnule, că Bungrăzescu nici nu există. L-am inventat eu şi nici nu-mi aduceam aminte cum îl cheamă. Cu mine să nu faci pe nebunul. Cine eşti? De unde vii? Şi ce cauţi? Nu te-am văzut în viaţa mea şi de-odată mă pomenesc că-mi intri în casă; ştii tot ce am vorbit cu nevastă-mea, şi ce e mai extraordinar e că tot ce-i spusesem nu era decât o invenţie momentană ca să-i risipesc bănuielile. BUNGRĂZESCU: Vezi cum eşti? Ingratule!… În loc să-mi mulţumeşti că te-am scăpat din bucluc, vrei acuma să mă iei la palme. EMIL: Explică-te, domnule, că mă ia dracul. Mă dor picioarele şi mi s-a muiat capul! BUNGRĂZESCU: Nu, domnule Strâmbuleanu!… Lucrul e foarte simplu! Veneam de la un chef şi treceam pe strada asta. În dreptul casei d-tale aud că se sparge un geam. Până să-mi dau seama, că nu e cineva care a dat cu o piatră în mine aud în casă o ceartă şi, ca om curios, am stat să ascult. Imediat mi-am dat seama că e o dispută conjugală: Un soţ care vine acasă la ziuă şi o soţie care îi face scene. Mi-am zis aşa: „De ce să nu fac omului un serviciu!” Am auzit cum stă toată chestia, mi-am luat inima în dinţi, am sunat la scară şi-am intrat. Eu sunt Bungrăzescu! Eu sunt Bungrăzescu pe care imaginaţia dumitale l-a născocit pentru a risipi, bănuielile doamnei Strâmbuleanu… EMIL: Bine, dar de unde cunoşti toate amănuntele pe care eu însumi nu aş mai fi fost în stare să le repet… Cu Roma, cu arderea văduvei… cu arderea Romei şi văduva arsă… BUNGRĂZESCU: Le am auzit, când ascultam la fereastră. EMIL: Şi de unde ai ştiut cum mă cheamă? BUNGRĂZESCU: Asta e!… N-ai spus cum te striga la catalog. Şi pe urmă nu eşti avocat? N-ai firmă afară, Emil Strâmbuleanu? EMIL (dezmeticindu-se, începe să râdă): Auzi, domnule, ce să-i dea prin cap? Da spune şi dumneata: nu înnebuneai în locul meu? Acuma, ce să-ţi spun, că ai ascultat la fereastră… treacă-meargă... O indiscreţie şi-atât: dar că ai intrat şi în casă, asta e mare obrăznicie! (Râde şi se apropie de el.) Îţi mulţumesc din toată inima… (Îi ia mâna, dar cum Bungrăzescu e cu pardesiul pe umeri Emil apucă numai mâneca.) Dumneata n-ai mână? BUNGRĂZESCU: Cum să n-am! Am două! EMIL: Dă-mi-le pe amândouă să ţi le strâng şi să-ţi mulţumesc. Nici nu şti ce-ai făcut. Ca să înţelegi ar fi fost destul să treci peste două săptămâni. Tot aicea mă găseai. Eu explicând de zor şi ea nimic! Nici nu şti cine e! BUNGRĂZESCU: Lasă că am auzit-o. EMIL: Ai auzit-o, dar n-ai văzut-o. Îţi mulţumesc şi dacă îmi dai voie... (Pune mâna în buzunar)… ori poate te superi. Iartă-mă, nu ştiu cine eşti? BUNGRĂZESCU: Mulţumesc, nu primesc nimica!… O să mă duc!… EMIL: Păi…! Vezi!… că nu se poate. Trebuie să iei ceaiul. Odată ce-ai primit, trebuie să-l bei. Când o veni nevastă-mea şi nu te-o găsi aicia, o luăm de-a capo! Aşa, şi la început te privea cam cu neîncredere… BUNGRĂZESCU: Îi spui dumneata că n-am putut să aştept!… Şi că am să viu altă dată la o oră mai convenabilă. EMIL: Nu, nu!… Nu se poate! Altă dată să nu mai vii niciodată, dar acuma trebuie să rămâi să-ţi bei ceaiul. BUNGRĂZESCU: Îl iau la cafenea!... EMIL: Eşti neînsurat? BUNGRĂZESCU: Slava Domnului! Nu văd eu ce e aia să fii însurat!… EMIL: Eşti neînsurat? Atunci rămâi! Cum o să te duci la cafenea acuma? La ora asta? Frig şi pustiu. Scaunele pe mese şi mesele pe sub scaune. Nu te mai duce. Rămâi. BUNGARZESCU: Cum văd eu, cunoşti bine cafeneaua. Se vede că ţi se întâmplă des să vii la ziuă acasă. EMIL: Nu mi s-a întâmplat niciodată. BUNGRĂZESCU: Atunci, azi noapte? EMIL: Indiscret eşti domnule! Mă cunoşti de o secundă şi vrei să mă destăinuiesc. BUNGRĂZESCU: La club. EMIL: Nu. Joc cărţi dar nu la club. BUNGRĂZESCU (amuzat): Am priceput. O metresă! EMIL (speriat): Sst! Te-aude! Asta ascultă pe la uşi. (După ce s-a asigurat că nu e nimeni alături se întoarce clipind din ochi.) Şi asta ştii? BUNGRĂZESCU: Îmi închipui. Ia spune-mi cine e? Măritată? EMIL (şiret): Nu. Vânzătoare într-o florărie. BUNGRĂZESCU: Întreţinută de dumneata. EMIL (confidenţial): Da! (râd amândoi) Nici nu ştii, dragă domnule… dar cum te cheamă? BUNGRĂZESCU: Lasă nu mai şti, că ai să te încurci în nume. EMIL: Ai dreptate. Foarte bine. Să-ţi spun tot aşa cum am spus că te cheamă. Nici nu ştii, dragă… dar cum am spus eu că te cheamă? (Bungrăzescu tace) Numele pe care l-am spus eu neveste-mii când ascultai la fereastră! BUNGRĂZESCU (căutând să şi-l aducă aminte): Am uitat. EMIL: Ieşi afară. Ieşi afară şi haide la cafenea să ni-l aducem aminte, că altfel e cu bucluc. (Îl împinge spre ieşire.) BUNGRĂZESCU: Stai, stai că mi-l aduc aminte. EMIL: Imposibil. E foarte greu. BUNGRĂZESCU (chinuindu-se): Brângorean… Brangurian… Bungră… EMIL (radios): … zescu! BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! Altceva mai uşor nu puteai să găseşti? EMIL: Puteam. Era foarte lesne. „Cum îl cheamă? Ionescu!” Aş! Se uita la mine cu nişte ochi turbaţi. Eu m-am fâstâcit şi m-am pomenit inventând un nume pe care să-l ia dracu! BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu… Aurel! EMIL: Nu, nu! Am spus altfel. Bungrăzescu… Decebal!… Nu, nu! Nu e Decebal. Cel de-alături. BUNGRĂZESCU: Alături? EMIL: Da. Pe calendar. Stau vis-a-vis. Unul cu barbă lungă: Decebal şi altul tuns… Traian. Bungrăzescu Traian. BUNGRĂZESCU: Aşa! Şi spune-mi ce vroiai să-mi spui. EMIL: De florăreasa mea? Nici nu ştii dragă Bungrăzescule ce înseamnă. În viaţa unui om, o fată frumoasă în cadrul unei florării. Olga! O cheamă Olga! Numai vocale! Olga! Când spui Olga parcă îţi unge Dumnezeu gura cu miere. I-am luat o odaie la hotel Palace, dar noaptea nu rămân niciodată acolo. Mai întâi pentru că nu pot lipsi de-acasă, şi pe urmă nu e agreabil ca dimineaţa să vezi cum se trezeşte din somn femeia iubită şi se spală pe dinţi. Aseară însă m-am dus cu Olga mea la teatru, pe urmă ne-am abătut pe la Alcazar, mai târziu am adus-o la hotel şi… din una-n alta s-a făcut ziuă. De-aicea tot buclucul. BUNGRĂZESCU: Trebuie s-o laşi. EMIL: Pe Olga? Ferească Dumnezeu. Eu nu pot să trăiesc fără Olga mea. BUNGRĂZESCU: Atunci de ce nu divorţezi? EMIL: De Didina? Ferească Dumnezeu. Eu îmi iubesc nevasta la nebunie. Sunt un tip pirandellian. Eu am o dublă personalitate. Acasă sunt un soţ ideal şi în oraş un amant impecabil. (Zgomot de voci în culise; Emil se turbură.) St!… Vine nevastă-mea. Schimbă vorba! BUNGRĂZESCU (îşi scoate pardesiul şi-l zvârle pe divanul din fund.): Lasă Emil dragă..! Ce s-au mai făcut vechii noştri colegi de şcoală…? EMIL: Da, săracii!… Vechii noştri…! A murit! BUNGRĂZESCU: Ştiu. Dumnezeu să-i ierte. (A întrat Didina, care şi-a schimbat toaleta, urmată de Maria care aduce tava cu serviciul de ceai)     SCENA VII   EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA   DIDINA (în timp ce pregăteşte ceaiul şi pune ceaşca pe măsuţa de lângă fotoliu): Cine a murit? EMIT: Unul! Nu-l cunoşti tu! Tot un prieten de-ai nostru! BUNGRĂZESCU: Da. Şi cu ăla şedeam într-o bancă amândoi. EMIL: Trei. Eram trei în aceiaşi bancă, cu ăsta care şedea la mijloc! DIDINA: Era însurat? EMIL: Foarte însurat. Şi să vezi cum îl mai plânge nevastă-sa. Aşa sunteţi toate. Cât trăim ne faceţi zile fripte şi după ce murim plângeţi de vă topiţi. DIDINA: Ea nu s-a mai remăritat? EMIL: Nu, pentru că trăieşte cu unu… BUNGRĂZESCU (îi vine în ajutor): Chiar cu mai mulţi… EMIL: Cu mai mulţi, şi tot din vina răposatului. Îl visa mereu şi cineva i-a spus să dea de pomană ce-i plăcea lui. Şi, acuma, ce-i plăcea lui… ea dă de pomană! DIDINA: Gură rea! BUNGRĂZESCU (lui Emil, după ce s-a uitat bine la Maria): Nostimă jupâneasă ai dumneata. Parcă e din cele care apar pe scenă la teatru. EMIL: Nici nu m-am uitat la ca. O avem de-o săptămână. Pe urmă eu nu prea mă uit la jupânese… BUNGRĂZESCU: Foarte rău faci. La asta să te uiţi. EMIL: Ia vezi-ţi de treaba, şi nu mai umbla cu astfel de sfaturi. DIDINA (invitând pe Bungrăzescu): Uite, pune rom cât vrei. Aici ai zahărul; poate că nu e destul de dulce. BUNGRĂZESCU: Mulţumesc. (Trece pe fotoliu; Maria a ieşit cu tava; Emil merge spre divan, ia pălăria lui Bungrăzescu şi caută să ghicească ceva din iniţialele de pe căptuşeală.) DIDINA: Şi o să mai staţi mult prin Bucureşti? EMIL (repede): Două, trei zile! BUNGRĂZESCU: Poate chiar o săptămână. DIDINA: Ştii pentru ce? Pentru că m-am gândit să stai la noi. (Emil speriat face semne disperate lui Bungrăzescu care se amuză şi căruia nu-i displace invitaţia.) BUNGRĂZESCU: N-aş vrea sa va deranjez. DIDINA: Odată ce noi suntem aceia care te invitam şi insistăm să rămâi, însemnează că nu ne deranjezi de loc. (Lui Emil care făcea semne disperate în spatele ei.) Nu-i aşa Emil? Un vechi prieten de şcoală, care să stea la hotel când noi avem camera de mosafiri liberă? EMIL: Sigur. Crezi că nu i-am spus şi eu? Vechi prieten de hotel să stea la şcoală când musafirii sunt liberi! Dar el nu vrea! Aşa e, mă, că mi-ai spus că nu vrei? BUNGRĂZESCU: Fireşte, ar fi prea mare deranjul. EMIL: Şi pe urmă să-ţi spun ceva. El nu e singur. E cu nevastă-sa! DIDINA (mirată): Sunteţi şi însurat? EMIL: Cum? Nu ştiai? (Face cu ochiul lui Bungrăzescu care s-a-necat cu ceaiul.) DIDINA: De unde să ştiu? Tu nu mi-ai spus nimica. EMIL: A! E-nsurat de doi ani. De aia nici nu poate primi invitaţia noastră. E cu nevastă-sa la Bucureşti. DIDINA: Cu atât mai bine, vine şi doamna, şi-o să puteţi sta mai mult. EMIL: Nu, nu se poate! Sunt foarte grăbiţi. El nici ceaiul n-a vrut să şi-l bea. Spunea că-l aşteaptă cu ceaiul la Piteşti. I-am spus să rămâie măcar pentru ceai şi… ceai în sus, ceai în jos… (disperat)… Ce-ai cu el dragă? Lasă-l în pace dacă nu vrea. DIDINA: Emil a insistat să primeşti ceaiul şi eu insist să rămâi la noi. BUNGRĂZESCU: Doamnă…! EMIL: Trebuie să întrebe întâiu şi pe nevastă-sa. DIDINA: Va primi şi dumneaei. Ştiu ce-nseamnă şederea la hotel pentru o femeie tânără care şi-a lăsat gospodăria. Te rog, să te duci s-o iei şi să veniţi amândoi. Uite eu mă duc să pregătesc odaia de musafiri, unde o să fiţi ca acasă. (Se urcă pe scară) EMIL: Bine Didino, dar dacă omul primeşte numai aşa… din gentileţe, şi totuşi, invitaţia noastră îl plictiseşte. Bungrăzescule, spune-mi drept, suntem prea vechi prieteni ca să nu mărturiseşti că nu vrei. BUNGRĂZESCU (cu gura pe jumătate): Adevărul e că… EMIL: Vezi? DIDINA (de sus): Mi-ar părea foarte rău dacă ne-aţi refuza. (Iese.)     SCENA VIII EMIL, BUNGRĂZESCU   BUNGRĂZESCU: Ţi-am spus eu că trebuia să plec. EMIL: Nu face nimic. Pleci acuma. (Merge de ia pardesiul şi pălăria de pe divan). BUNGRĂZESCU: O să trebuie să mă însor, ca să viu cu nevastă-mea. EMIL: Lasă. Nu te mai însura şi nu mai veni. BUNGRĂZESCU: Imposibil. N-auzi că m-aşteaptă! EMIL: Ce să te-aştepte. Nu te aşteaptă deloc. Du-te, dragă! Du-te-nvârtindu-te! (Îmbrăcându-l cu sila.) Du-te odată! Du-te cu Dumnezeu! BUNGRĂZESCU (calm): Decât să mă duc cu Dumnezeu, mai bine mă duc cu tramvaiul. În tramvai e lume multă şi poate îmi găsesc o nevastă. EMIL (agasat): N-ai nevoie să-ţi cauţi nevastă, domnule, e de ajuns să cauţi un telefon. O chemi pe nevastă-mea la aparat… vezi bagă de seamă… adu-ţi minte cum te cheamă şi cum o cheamă, că eu rămân singur cu ea… şi-i spui că regreţi foarte mult, dar soţia dumitale nu poate primi invitaţia. Dacă vezi că nevastă-mea insistă spune-i c-aţi fost chemaţi grabnic la Piteşti. Ai priceput? BUNGRĂZESCU: Am priceput, dar chestia e foarte complicată. Nevastă… telefon…! Eu n-am nici una nici alta. EMIL: Atunci, uite ce ai să faci: dai o telegramă, cât vrei de lungă. (Bagă mâna în buzunar.) O plătesc eu şi… poţi să n-o mai trimeţi. Cât costă cuvântul? BUNGRĂZESCU: Depinde de ce fel de cuvânt. Pe cuvântul de onoare, de pildă, nu-dau niciun ban! (Sonerie afară.)     SCENA IX   EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA   (Maria iese din fund şi trece la uşa de intrare. Didina coboară de sus)   DIDINA: Trebuie să fie Matei care s-o fi speriat când i-am telefonat azi de dimineaţă. (Merge în fund ca să-l primească.) EMIL: Vezi ce încurcături îmi faci! Mi-l aduseşi şi pe ăsta pe capul meu! BUNGRĂZESCU: Dar ăsta cine mai e? EMIL: Fratele neveste-mii. Un ţicnit. A fost judecător de instrucţie în Ardeal şi, când s-a schimbat guvernul, l-au dat afară de tâmpit ce era. BUNGRĂZESCU: Şi d-aia s-a ţicnit? EMIL: D-aia. A rămas cu meteahna anchetelor. Oriunde vede ceva, face cercetări. Stai să spui să nu-l primească. (Îi iese înainte. Bungrăzescu rămâne în scenă şi îi râde Măriei, care trece ca să se suie sus.)     SCENA X   MARIA, BUNGRĂZESCU   MARIA: Poftiţi, să vă arăt unde e odaia dumneavoastră. BUNGRĂZESCU: Mi-ar plăcea mai mult să ştiu unde e odaia dumitale. (Maria se ruşinează şi dispare iute pe scară sus.)     SCENA XI   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI   MATEI (tip grav cu ochelari): Vă spun drept că m-am şi speriat. La 7 dimineaţa mă scoală telefonul, cu un glas de femeie, care mă face ticălos, canalie, lipsit de demnitate, mizerabil, care târăsc lumea în mocirlă. EMIL: Didina! Ea se repede aşa, ca să prăpădească omenirea. MATEI: Bine. Pe urmă, am priceput. Dar până să-mi dau seama…! DIDINA (prezentând): Fratele meu, Matei Pintenaru, judecător de instrucţie. MATEI (grav): Fost. Pentru că guvernul, printre alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă scoată din magistratură. Domnul? BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu. DIDINA: Un vechiu prieten din copilărie al lui Emil. MATEI (încântat): Aţi venit la cumnatul meu pentru un proces? DIDINA: Nu. Lasă, c-am să-ţi explic eu. Deocamdată domnul Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras, ca să-şi aducă nevasta şi să stea la noi câteva zile. EMIL: Nu cred. MATEI (surprins): De ce? EMIL: Adică… Nu cred ca nevastă-sa să admită. BUNGRĂZESCU: Nu cred nici eu. DIDINA (lui Bungrăzescu): Încearcă şi insistă. MATEI: Domnul Bungrăzescu şi mai cum? BUNGRĂZESCU: Calendar! Adică, vorba vine! Traian. MATEI: Nu sunteţi de fel din Bucureşti? BUNGRĂZESCU: Nu. De la Piteşti. MATEI (radios, lui Emil): Ai văzut? Imediat am descoperit. Ai să mă-ntrebi, cum? Uşor! Didina spusese adineauri, că d. Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras. La hotel! Bine, dar la hotel stai şi când locuieşti în Bucureşti. A adăogat însă: „Să-şi aducă nevasta, — probabil d.na Bungrăzescu — ca să stea la voi câteva zile!” Va să zică dumnealor sunt din provincie. BUNGRĂZESCU: Chiar aşa. La revedere! (Îi de mâna.) La revedere Emil. EMIL: La revedere, dar să nu ne mai vedem. DIDINA (veselă): V-aştept. (Îl petrece până în pragul uşii din fund şi apoi se întoarce) Foarte simpatic!     SCENA XII DIDINA, EMIL, MATEI   EMIL: Acum două ceasuri nici nu credeai că există. MATEI: Câţi n-or fi şi mai simpatici şi nu-i ştim că există. La dreptul vorbind aşa de simpatic, nu mi se pare. Eu cunosc omul de la prima vedere. EMIL: Şi cum ţi se pare? MATEI: Un om prea serios şi oamenii serioşi, nu sunt simpatici. EMIL: Te-ai convins imediat că e om serios? MATEI: Imediat. Nu-mi trebuie mult ca să-mi fac o convingere. EMIL: Şi cum ţi-ai făcut-o? MATEI: Auzind că vrea să părăsească hotelul, pentru a-şi aduce nevasta într-o casă cumsecade. Hotelul, înţelegi nu e ceva potrivit pentru o femeie onestă. Într-un hotel stau tot soiul de oameni: aventurieri, oameni fără căpătâiu, femei întreţinute. Toate crimele eu le-am anchetat în hotel. În hoteluri se petrec furturile, şantajele, scandalurile, eţetera. EMIL: Din tot ce-mi spui tu acuma reţin un singur lucru şi îmi place că pe Bungrăzescu îl socoţi drept un om serios. MATEI: Foarte serios. Antipatic de serios ce e. EMIL: Vezi, Doamnă? Cred că ai încredere în fratele dumitale, pe care — de altfel nu ştiu pentru ce — l-ai trezit din somn aşa de dimineaţă. MATEI: Şi cu nişte înjurături, dragă Emil, că dacă le auzeai… EMIL: Cum să nu le aud? Mie îmi erau adresate! MATEI: Ţie?! (Didinei care, pe divan, râde cu fata în perine.) Lui? Şi mai râzi? DIDINA: Destul am plâns toată noaptea. MATEI: Ai plâns? Vasăzică te-ai certat. DIDINA: N-aveam cu cine pentru că domnu, n-a dormit acasă. MATEI: N-a dormit acasă? Va să zică ai rămas în oraş. EMIL: Da! MATEI: Am bănuit imediat. Eu nu mă-nşel niciodată. EMIL: Nici nu era greu. Când un om nu-i acasă, e în oraş. MATEI: Nu. Poate să fie şi-n provincie. EMIL: Şi de unde ştii tu că n-am fost în provincie? MATEI: Pentru că, în cazul acesta, ar fi ştiut şi ea şi n-ar mai fi plâns. EMIL: Bravo! MATEI (radios): Simplu! Nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă! EMIL: Dacă-i aşa, spune-mi tu, mie, cu cine am fost în oraş? MATEI: Cu domnul Bungrăzescu. EMIL: Din ce deduci? MATEI: Pentru că l-am găsit aici; ceea ce însemnează că aţi petrecut împreună şi la ziuă te-a adus acasă. EMIL: Bravo! Vezi ce bine e, să ai în familie un judecător de instrucţie. MATEI: Te-a adus acasă, pentru că e prea serios ca să-şi lase singur, în drum, un prieten, cu care a petrecut toată noaptea. EMIL: Perfect. DIDINA: Numai, că n-au venit împreună. MATEI: Şi mai bine! Şi mai serios! A avut remuşcări şi-a venit să vadă, dacă nu cumva te-ai rătăcit. EMIL: Bravo, Matei! Asta e! Ce păcat că soră-ta nu e în stare să facă asemenea raţionamente până nu se pripeşte cu telefoanele injurioase şi cu scene şi mai penibile. MATEI: Femeilor le lipsesc asemenea discernăminte. Domnul Bungrăzescu, Didino, e un om foarte serios, cu care poţi lăsa pe soţul tău fără nicio grijă. (Vede geamul spart.) A! Un geam spart! Cineva care a vrut să se introducă pe fereastră. (Se apropie de fereastră.) EMIL: Mă, eu te bănuiesc pe tine. (schimbând tonul) Nu începe cercetări pentru că aşa cum ai luat-o n-ajungi la niciun fel de rezultat. Geamul l-am spart eu, într-un moment de enervare, certându-mă cu Didina. MATEI: Arată-mi pumnul. EMIL: Poftim! MATEI: L-ai spart cu altceva, pentru că altfel ai fi avut zgârieturi pe mână. EMIL: Aşa e! Aici ai nimerit-o! Am aruncat cu ceva, dar nu mai ştiu cu ce. MATEI: Se va găsi uşor. Facem un inventar cu tot ce-a fost aici înainte de spargere, pe urmă controlăm, şi obiectul care va lipsi, e acela cu care ai spart geamul. Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă! EMIL (Didinei, care e lângă ei): Scapă-mă pe mine de ăsta, că altfel mai sparg un geam zvârlindu-l pe fereastră. MATEI: Totuşi, o să-mi permit să iau un ciob. EMIL: Ia-le pe toate. Îmi faci chiar un serviciu. MATEI: Pe toate, nu! Unul singur ca să examinez amprenta digitală. EMIL: Numai să nu te tai. MATEI: Îl înfăşur bine în batistă şi mă voi duce la serviciul antropometric. O să vă comunic rezultatul. Cât priveşte cearta dintre voi doi, mă bucur că n-a avut urmări grave, afară de geamul care se repară. EMIL: O să-l pună un geamgiu. MATEI: Fireşte. EMIL: Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă? (Didinei) Ia-l d-aicea că vreau să dorm puţin până la ora tribunalului. DIDINA: Cum să dormi, dragă? Trebuie să vină oamenii ăia. EMIL: Care oameni? DIDINA: Bungrăzescu şi nevastă-sa. EMIL: Lasă-mă dragă cu Bungrăzescu. S-a isprăvit! A murit! MATEI: Cine? EMIL: Bungrăzescu. DIDINA: Ce vorbă-i asta?! MATEI: O lămurire se impune. Ştii tu ceva? Bănuieşti ceva? EMIL: M-aţi plictisit! Auzi acolo! M-aţi pus sub tutelă? Spui şi eu o vorbă şi pe urmă îmi cereţi concluziuni în scris. DIDINA: De ce crezi tu că n-au să mai vină? EMIL: Pentru că mi-a spus că e greu să-şi facă geamantalele şi să se mute pentru câteva zile. Altă dată  când vor mai veni la Bucureşti, au să tragă direct la noi. Dar aşa… pe nepusă masă… să-şi lase oamenii hotelul şi să…! De altfel ai să vezi că ne scrie, sau ne telefonează. (Soneria afară.) Uite! Trebuie să fie un bilet prin care ne anunţă, că regretă, dar e chemat grabnic la Piteşti. (Convins.) Pe ăsta, dragă, n-o să-l mai vedem. (În vremea asta Didina aşteaptă în pragul uşii din fund şi Matei e în dreptul ferestrei. Prin fund intră Bungrăzescu, care sărută mâna Didinei.)     SCENA XIII   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI   DIDINA: Aşa e! N-o să-l mai vedem! (Uitându-se mirată.) Şi Doamna? BUNGRĂZESCU: E în vestibul. Tot nu cutează să intre. DIDINA (iese în întâmpinarea persoanei care încă nu se vede): Vai! Se poate? Timiditate de provincială. (Dispare.) EMIL (repede lui Bungrăzescu): Te ţii de farse. De ce-ai venit omule? De ce-ai mai venit? Era bine cum ne-nvoisem. Trimeteai un bilet şi se isprăvea. BUNGRĂZESCU: Nu te supăra, dar am prins lipici de casa d-tale. (În uşă apare Didina la braţ cu o midinetă de toată nostimada.)     SCENA XIV   DIDINA, OLGA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI, MARIA (cu un geamantan în mână)   DIDINA: Uite, Emil, ce drăguţă-i doamna Bungrăzescu. Şi timidă ca o fată mare. EMIL (rămâne uluit şi se clatină): Da??… A, da!! Fată mare! Cum să nu!… Bună dimineaţa fată mare! (Îşi dau mâna. Olga, înaintează timidă şi complet dezorientată.) DIDINA: Să-ţi prezint pe fratele meu, Matei Pintenaru, magistrat. MATEI: Fost! Pentru că guvernul, pe lângă alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă destituie nemotivat. EMIL (în timp ce vorbesc ceilalţi): Ce făcuşi, omule? Cum se poate să-mi faci una ca asta? Ia-o de-aici! DIDINA (Olgăi ducând-o spre scara din dreapta): Şi acuma vino să-ţi vezi odaia unde ai să fi ca la dumneata acasă. (Trec amândouă prin faţa lui Emil care se sileşte să fie amabil şi ca să mascheze acel „ia-o de-aici” spune:) Ia-o… pe-aici! (şi arată scara pe unde ies cele două femei. Apoi brusc se întoarce spre Bungrăzescu şi mai mult în şoaptă, din pricina lui Matei care s-a dus să examineze fereastra) Ce-mi făcuşi nenorocitule!     SCENA XV   MATEI, BUNGRĂZESCU, EMIL   BUNGRĂZESCU (arătându-l pe Matei): Sst!! EMIL: M-ai scăpat dintr-un bucluc, dar m-ai băgat în altul. Mai bine mă lăsai în pace, că mă descurcam eu cum puteam. BUNGRĂZESCU: Îmi trebuia cineva, care să treacă drept nevastă-mea. EMIL: Şi tocmai pe asta ai găsit-o? BUNGARZESCU: Pe care, alta, puteam să conving să vie atât de repede? EMIL: Da’ de unde ai ştiut-o? Cum ai găsit-o? BUNGRĂZESCU: Olga! Mi-ai spus c-o cheamă Olga, şi că-i ţii o odaie la hotel Palace. M-am aruncat într-o maşină şi m-am dus direct acolo. Tocmai se dedea jos ca să meargă la florăria ei. EMIL: Şi ce i-ai spus? BUNGRĂZESCU: I-am spus că ştii dumneata, şi că e spre fericirea ei. EMIL: Trebuie să fie cineva tâmpit, ca să creadă astfel de lucruri. BUNGRĂZESCU: Păi tâmpită şi e. EMIL: Tâmpit sunt şi eu, şi ea, şi dumneata. Ne-am molipsit de la tâmpitul ăla. (Arată pe Matei) Şi pe urmă cum o să vă culcaţi aicea? Dumneata nu poţi să dormi într-un pat cu Olga mea. Dacă vrei să dormi cu Matei, te las dar cu Olga, nu! BUNGRĂZESCU: Nici nu ţiu! Ea o să se culce aicea şi eu o să mă duc acasă. Lumea din casă are să creadă că am plecat dis de dimineaţă după treburi şi o să viu la dejun ca s-o iau pe Olga şi să plecăm unde ai spus dumneata… La… Piteşti. (Emil rămâne uluit de tot ce i se întâmplă.) MATEI (lui Bungrăzescu): Eram sigur c-ai să vii. Aparenţele nu mă înşală nici odată. Eşti un om cumsecade şi nu-ţi convenea hotelul, foarte nepotrivit, când eşti însurat cu o femeie tânără şi onestă. Aşa e? BUNGRĂZESCU: Exact! MATEI: Am priceput imediat situaţia. (Merge spre Emil.) Vezi, Emil? Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă. (Văzându-l că nu răspunde şi că s-a schimbat la faţă.) Da’ ce ai? EMIL (încurcat): Eu?… Am ceva? (Se sileşte să fie vesel.) MATEI: Da. Pari schimbat. Ai îngălbenit şi transpiri. EMIL (ştergându-şi fruntea eu batista): Se poate!… Emoţia!… Revederea după atâţia ani cu-n vechiu prieten din copilărie. (Îl înjură printre dinţi pe Bungrăzescu.) MATEI: Am priceput. Eşti fericit. Aşa e? EMIL: Da. Tocmai. Sunt fericit. Foarte fericit. Să-ţi dea Dumnezeu, toată viaţa, fericirea mea de-acuma. MATEI (radios: Am priceput imediat. Era şi foarte simplu. Nu? Ce zici? (lui Bungrăzescu) Nimic nu-mi scapă!!   CORTINA piesa audio o puteti asculta aici.....https://latimp.eu/408/incurca-lume-teatru-audio-comedie/

Prima noapte — Vă rog să nu faceți glume nepotrivite sau să încercați să băgați degetul în gura fetei adormite, i-a atras atenția femeia de la pensiune bătrânului Eguchi. De fapt această casă nu prea putea fi numită pensiune, etajul întâi era format numai din două camere, camera de aproximativ 13 m2 în care stătea el acum de vorbă cu femeia și camera alăturată, care era probabil un dormitor și, după câte își putuse da seama, nici la parterul îngust nu părea să existe vreo altă cameră de oaspeți. Casa nu avea nici firmă de pensiune la intrare. Poate nu se putea pune firmă din cauza secretului pe care-l ascundea. Înăuntru domnea o liniște perfectă. În afară de femeia care îl întâmpinase la poartă și care-i vorbea acum, nu văzuse pe nimeni și, fiind acolo pentru prima dată, nu își putea da bine seama dacă era patroana acelui local sau doar o slujnică. Oricum, știa că era mai bine să nu pună prea multe întrebări indiscrete în calitate de client. Femeia avea între patruzeci și cincizeci de ani și era mică de statură. Vocea îi era tânără și modul ei de a vorbi era parcă intenționat molcom, încât nu puteai sesiza mișcarea buzelor subțiri. Când vorbea nu îl privea în față. În adâncul ochilor negri avea o scânteiere care topea într-o clipă neîncrederea interlocutorului și ea însăși, cu calmul dat de experiență, părea incapabilă să suspecteze pe cineva. I-a preparat ceai verde cu apa care fierbea pe cămin, într-un ceainic de metal. Calitatea ceaiului verde, precum și cantitatea, erau extrem de rafinate pentru locul și situația aceea, făcându-l pe Eguchi să se simtă deodată în largul lui. În alcov era atârnat un peisaj de Kawai Gyokudo[1], o reproducere desigur, reprezentând un sat de munte îmbrăcat în culori calde de toamnă. Nimic în acea cameră nu părea să ascundă un mister. — Să nu încercați să treziți fata, pentru că orice ați face, ea nu se va trezi. Doarme adânc și nu știe nimic din ce se petrece și nici cine a fost cu ea peste noapte, a repetat femeia. De aceea nu trebuie să fiți îngrijorat că cineva ar putea fi indiscret. Bătrânul Eguchi nu a dat glas nenumăratelor îndoieli care îi încolțiseră în minte. — Fetele de aici sunt foarte frumoase. Și nu primim decât clienți de încredere. În loc să încuviințeze, Eguchi și-a privit ceasul. — Ce oră este? — Unsprezece fără un sfert. — S-a făcut deja unsprezece? Știu că persoanelor în vârstă le place să se culce devreme și să se scoale devreme, așa că puteți să mergeți la culcare oricând doriți, a spus femeia, ridicându-se și deschizând puțin ușa camerei vecine. A folosit mâna stângă. Poate era stângace. Eguchi a urmat-o, ținându-și respirația. Ea și-a aplecat capul prin ușa întredeschisă și a aruncat o privire în cameră. Silueta ei văzută din spate nu avea nimic deosebit, iar gestul de a privi astfel în cameră îi devenise cu siguranță firesc, dar pe Eguchi l-a îngrijorat. Pe modelul cu tobe japoneze al brâului de la chimono era desenată o pasăre mare și ciudată. Nu știa ce pasăre e. Dar oare de ce avea ochi și picioare care păreau atât de reale dacă era doar un desen? Bineînțeles că nu era ceva grotesc, ci doar un model neinspirat, dar ceea ce îl îngrijora și îl intriga pe Eguchi în momentul în care privea silueta întoarsă a femeii era tocmai această pasăre. Stofa brâului era de un galben-pal spre alb. Camera vecină părea întunecată. Femeia a împins ușa ia loc, dar nu a încuiat-o, și a pus cheia pe masa din fața lui Eguchi. Vorbea firesc, ca și cum nu se întâmplase nimic. — Uitați cheia. Odihnă plăcută! Dacă nu puteți dormi aveți lângă pernă niște somnifere. — Nu aveți puțin vin? — Aici nu se servește vin. — Nici măcar așa, pentru somn, înainte de culcare? — Nu. — Fata e dincolo, în cameră? — Da, vă așteaptă dormind adânc. — A, da? s-a mirat puțin Eguchi. Oare când intrase fata în cameră? Și de când dormea acolo? Când femeia crăpase ușa și privise înăuntru, voise oare să se încredințeze că fata adormise? Deși prietenii de vârsta lui care veneau aici îi povestiseră că fata aștepta dormind și nu se trezea deloc, totuși acum, la fața locului, acest lucru i se părea de necrezut. — Vă schimbați aici? Femeia părea pregătită să îl ajute. Eguchi nu a răspuns. — Se aude zgomotul valurilor. Și al vântului… — Valurile fac zgomotul acesta? — Noapte bună, s-a retras femeia, fără să-i răspundă. Rămas singur, bătrânul Eguchi a cercetat cu privirea camera în care se afla, apoi ochii i s-au oprit asupra ușii care ducea în camera alăturată. Era o ușă din scândură de brad. Părea să nu fi fost construită odată cu casa, ci adăugată ulterior. Privind bine, îți dădeai seama că și peretele despărțitor fusese probabil inițial un perete glisant, fusuma, iar pentru a construi camera secretă a „frumoaselor adormite” fusese transformat într-un perete adevărat. Era de aceeași culoare cu ceilalți pereți, dar se vedea că vopseaua era mai nouă. Eguchi a luat cheia pe care o lăsase femeia. Era o cheie obișnuită. Dar, deși ținea cheia în mână ca și cum era pregătit să se ducă dincolo, nu s-a ridicat. Așa cum spusese femeia, zgomotul valurilor se auzea puternic. Se auzeau ca și cum s-ar fi spart, lovindu-se de o stâncă înaltă, iar această casă mică s-ar fi aflat în vârful stâncii. Era vuietul unui vânt care prevestea apropierea iernii. Poate că poziția casei crea acest sentiment de iarnă, sau poate că totul era numai în mintea lui Eguchi, pentru că, în realitate, deși focul era slab, în cameră nu era frig. Era chiar o regiune cu o climă blândă. Încă nu începuseră să cadă frunzele. Pentru că ajunsese seara târziu, Eguchi nu putuse vedea bine locul, dar simțise mirosul mării. Trecând de poartă, pătrunsese într-o grădină prea mare pentru acea casă, în care erau mulți pini și arțari bătrâni. Pe cerul puțin întunecat se conturau puternic umbrele acelor subțiri de pin negru. Probabil că acest loc fusese odinioară o reședință de vară. Cu mâna cu care luase cheia și-a aprins o țigară și după doar două-trei fumuri a stins-o în scrumieră aproape întreagă. Apoi a fumat pe îndelete o a doua țigară. În loc să privească ironic emoția ușoară care-l cuprinsese, avea un sentiment de imensă deșertăciune. Avea obiceiul să bea puțin vin pentru a adormi, dar somnul îi era superficial și deseori bântuit de coșmaruri. Nu putea uita versurile dintr-un poem al unei femei care murise de tânără de cancer, „Pentru nopțile când cineva nu poate dormi trebuie să pregătești o broască râioasă, un câine negru și un cadavru de înecat”. Își aminti și acum acele versuri și îl străfulgeră gândul că fata care dormea, adică fata care fusese adormită în camera vecină, ar putea fi un fel de înecată. La acest gând avu o ezitare să se ridice și să se ducă acolo. Nu știa ce li se dădea  fetelor ca să doarmă, dar, cum păreau căzute într-o transă în care aproape că își pierdeau cunoștința, era posibil ca fata care îl aștepta să aibă pielea de culoare cenușiu-întunecat, ca și cum ar fi luat droguri, să aibă cearcăne și trupul uscat și slab, cu oasele împungând prin piele. Sau poate are trupul umflat, moale și rece. Poate că doarme sforăind încet, lăsând să i se vadă gingiile scârbos de vineții. Firește că la cei șaizeci și șapte de ani ai lui, Eguchi petrecuse în compania femeilor și câteva nopți îngrozitoare. Și mai ales pe acelea nu le putea uita. Urâțenia nu venea din faptul că femeile erau urâte, ci din cotiturile nefericite ale vieții lor la acel moment. Eguchi nu mai voia cu nici un preț să repete la vârsta asta o astfel de experiență neplăcută. Exact la acest lucru se gândise când a venit aici. Căci ce putea fi mai groaznic decât un bătrân neputincios care încerca să se cuibărească o noapte întreagă lângă o fată tânără care dormea tot timpul? Dar oare nu venise și el aici căutând această plăcere extrem de nefirească a bătrânilor? Femeia spusese că nu veneau decât clienți de încredere și cei care frecventau acest loc chiar păreau așa. Și bătrânul prieten care îi recomandase lui Eguchi acest loc încetase să mai fie bărbat. Și îi recomandase acest loc, crezând poate că și Eguchi era în aceeași situație. Probabil că femeia era obișnuită cu astfel de clienți și de aceea nu îl privise cu milă sau curiozitate pe Eguchi. Datorită faptului că avea încă multe lucruri care îl interesau și de care se ocupa, Eguchi nu ajunsese încă ceea ce femeia înțelegea prin „client de încredere”, dar încerca să fie așa. Depindea de ce simțea în momentul respectiv, de locul în care se afla și de persoana cu care vorbea. Era hărțuit de urâțenia bătrâneții și se gândea că nefericirea și neputința bătrânilor care veneau în acest loc nu erau departe nici de el. Însuși faptul că venise aici nu era decât un semn sigur că acestea se apropiau. Și poate tocmai de aceea nu se gândise nici o clipă să încalce regulile impuse bătrânilor care veneau aici. Dacă îți pui în gând să le respecți, poți cu siguranță să le respecți. Acest loc părea un club secret al bătrânilor, un club cu puțini membri, iar Eguchi nu venise aici nici să dea în vileag secretele clubului, nici să strice convențiile și regulile. Faptul însuși că acest loc nu îi trezea prea mult curiozitatea era un semn că îmbătrânise. „Unii clienți spun că visează frumos aici. Alții spun că își amintesc de tinerețe”, îi reveniră lui Eguchi în minte cuvintele femeii care-l întâmpinase. S-a sprijinit cu o mână de masă, s-a ridicat și, cu o față impasibilă, a deschis ușa din lemn de pin care ducea în camera vecină. — A! Exclamația i-a fost smulsă lui Eguchi de draperia de catifea de culoare roșu-închis. Culoarea părea și mai intensă prin contrast cu lumina slabă din încăpere, iar în fața draperiei părea că plutește o lumină ireală care i-a dat senzația că pătrunsese în lumea iluziei. Draperia înconjura toată camera. Și ușa din lemn de brad pe care intrase era ascunsă de draperie, în dreptul ei fiind înnodat capătul acesteia. Încuind ușa și dând la o parte draperia, Eguchi s-a uitat la fata adormită. Nu se prefăcea doar că doarme, respirația ei trăda un somn adânc. Bătrânului i s-a tăiat răsuflarea la vederea neașteptatei frumuseți a fetei. Nu doar frumusețea ei era uimitoare, ci și vârsta ei fragedă. Nu îi vedea decât fața, întoarsă spre el, dar părea să aibă sub douăzeci de ani. A simțit cum în piept i se trezea o viață nouă. Încheietura mâinii drepte îi ieșea de sub pătură, iar mâna stângă părea întinsă în voie. Mâna dreaptă, cu degetul mare ascuns pe jumătate sub obraz, se întindea pe pernă de-a lungul chipului adormit, iar vârfurile degetelor, datorită moliciunii somnului, erau îndoite lejer înăuntru, dar nu într-atât încât să nu ghicești gropițele fermecătoare care se formau la baza acestora. Culoarea sângelui tânăr se intensifica pe măsură ce înainta din dosul palmei spre vârful degetelor. Era o mână albă, unduitoare și moale. — Dormi? Nu te scoli? a spus Eguchi, dorind să-i atingă mâna, dar a strâns-o doar în palmă și a scuturat-o ușor. Și-a dat seama că fata nu avea să se trezească. Fără să-i lase mâna, i-a privit fața, întrebându-se ce fel de fată o fi în viața obișnuită. Nu avea sprâncenele atinse de fard, iar genele închise îi erau dese și frumoase. A simțit aroma părului ei. Prins în mrejele fetei, lui Eguchi i s-a părut peste o vreme că valurile răsună puternic. S-a smuls totuși din visare, și-a pus pijamaua. Dându-și seama abia acum că încăperea era luminată de sus, s-a uitat și a văzut că în tavan erau două ferestruici mici, acoperite cu hârtie japoneză, iar lumina lămpii pătrundea pe acolo. O astfel de lumină era poate potrivită pentru culoarea roșu-închis a draperiei, sau poate că fusese aleasă pentru a face să strălucească în roșul draperiei pielea fetei, ca ea să pară neomenesc de frumoasă… se gândea în voie Eguchi, care de obicei nu prea avea timp pentru astfel de reflecții. Totuși culoarea draperiei, cu toată lumina, nu se reflecta și pe obrajii fetei. Ochii lui Eguchi se obișnuiseră încet-încet cu lumina acestei camere, deși, de fapt, era prea luminoasă pentru el, care totdeauna dormea cu lumina stinsă. Se părea însă că lumina din tavan nu putea fi stinsă. În acea lumină a observat că așternutul era de fulgi moi. Temându-se să nu o trezească pe fata care nu putea fi trezită, a intrat ușor lângă ea în așternut. Fata era complet goală. În plus, nu păru să tresară sau să se ferească când l-a simțit așezându-se lângă ea. Chiar dacă dormea adânc, era de așteptat măcar o tresărire la o fată atât de tânără, când simțea un bărbat lângă ea, dar Eguchi, gândindu-se că ea nu dormea de fapt un somn obișnuit, și-a întins trupul alături, având mare grijă să nu o atingă. Fata avea genunchii puțin îndoiți în față, așa că Eguchi nu-și putu găsi o poziție comodă a picioarelor. Deși dormea pe partea stângă, nu-și încrucișase genunchiul drept peste stângul într-o poziție de apărare, ci avea genunchiul drept puțin lateral, iar Eguchi și-a dat seama, chiar fără să privească, că piciorul drept era întins ușor. Unghiul pe care îl forma umărul stâng pe care dormea fata și unghiul șalelor ei nu se potriveau, din cauza poziției întoarse a trupului. Nu părea să fie prea înaltă. Vârful mâinii pe care Eguchi o apucase și o scuturase părea inert și căzuse acolo în poziția în care îl lăsase el. Când și-a tras perna, mâna ei a căzut din nou. Eguchi și-a pus cotul pe pernă și, privind mâna fetei, a murmurat: „Chiar că pare vie”. De fapt, nu se îndoise nici o clipă că e vie și era mai mult un murmur de admirație față de farmecul ei extrem, însă apoi acest murmur abia rostit i s-a părut de rău augur. Oare pentru fata adormită fără să știe nimic viața nu se oprise în loc și nu era cufundată într-un haos fără fund al lipsei cunoștinței? Pentru că nu există păpuși vii, nu putea fi o păpușă vie, dar era făcută să fie ca o jucărie vie pentru ca bătrânii care nu mai erau bărbați să nu se simtă stânjeniți. Sau poate din contră, pentru acei bătrâni ea nu reprezenta o jucărie, ci viața însăși. Era o viață pe care o puteai atinge fără teamă. Pentru ochii atinși de presbitism ai lui Eguchi mâna fetei de lângă el era cu atât mai frumoasă și mai moale. Era unduitoare la atingere, dar nu-i putea vedea conformația fină. Spre vârful degetelor culoarea sângelui cald se intensifica și bătrânul a observat că aceeași culoare o avea la lobul urechilor. Urechile i se iveau prin păr. Și roșeața lobilor urechilor, și prospețimea fetei au străpuns adânc pieptul bărbatului. Eguchi era pentru prima dată în această casă misterioasă și venise împins de curiozitate, dar probabil că bătrânii neputincioși veneau aici dintr-o bucurie și o durere mult mai intense. Părul fetei părea să nu fi fost tăiat niciodată. Poate că era atât de lung ca bătrânii să-l poată atinge. Eguchi, sprijinindu-și capul de pernă, a ridicat părul fetei și i-a descoperit urechile. Umbra părului din spatele urechilor era albă. Și gâtul, și umerii erau imaculați. Nu avea rotunjimi de femeie. Bătrânul și-a încordat privirile și a cercetat camera. Lucrurile pe care le scosese de pe el erau așezate acolo, dar hainele fetei nu se vedeau nicăieri. Poate le-a luat femeia, sau poate că fata intrase de la început goală în cameră. La gândul ăsta a tresărit. Fata era complet expusă privirilor lui. N-avea de ce să fie tulburat, doar știa că fata fusese adormită și în acest scop, dar a închis ochii, acoperind cu pătura umerii goi ai fetei. Pe când în jur se răspândea mirosul fetei, a simțit deodată în nări mirosul specific de prunc nou-născut. Era mirosul acela ca de lapte al unui sugar. Acest miros era mai puternic și mai dulce decât cel al fetei. „Nu e posibil ca această fată să aibă un prunc și laptele, umflându-se, să-i șiroiască acum din sâni.” Eguchi i-a privit ceafa și obrajii, și apoi linia feciorelnică a gâtului. Deși era deja sigur, a ridicat pătura care-i acoperea umerii și a privit-o. Era clar că nu arăta a femeie care alăptează. I-a atins ușor sânii și nu erau umezi. Dar dacă, presupunând că avea sub douăzeci de ani, puteai spune cu siguranță că nu era la vârsta să alăpteze, tot atât de sigur era și faptul că nu mai era nici la vârsta când putea avea miros de lapte ca un bebeluș. Era clar că avea mirosul specific de femeie. Și totuși Eguchi era sigur, chiar și acum, că simțise miros de prunc. Era oare doar o iluzie de moment? Nu știa de ce ar fi putut avea o astfel de iluzie, dar poate mirosul de nou-născut se revărsase dintr-un spațiu adânc al inimii lui? Pe când se gândea la asta a fost cuprins de un sentiment de singurătate plină de tristețe. Mai mult decât tristețe și singurătate, era deșertăciunea înghețată a bătrâneții. Apoi acest sentiment s-a preschimbat în duioșie și milă față de fata care răspândea mirosul unei tinereți calde. Poate voia să-și alunge gândul brusc și rece al unei vini. A simțit cum în trupul fetei răsună muzică. O muzică plină de iubire. Ar fi vrut să evadeze, dar, privind cei patru pereți ai camerei, toți erau acoperiți de draperie și părea să nu existe nici o ieșire. Deși acea draperie, de culoare roșu-aprins, care reflecta lumina din tavan, părea moale, nu se unduia nici un pic. Fata adormită și bătrânul erau închiși acolo amândoi. — Nu te scoli? Nu te scoli? a întrebat Eguchi, apucându-i umărul și scuturându-l. Apoi i-a ridicat capul. Trezește-te, trezește-te! Sentimentul puternic pe care îl simțea față de fată îl făcuse să facă asta. Îi devenise deodată de nesuportat gândul că fata dormea, că nu-i vorbea, că nu știa că dormea alături de el, Eguchi, și nu-i cunoștea nici măcar fața sau vocea. Nu-i putea transmite fetei nici măcar o fărâmă din existenţa lui. Dar fata nu avea să se trezească, iar el simțea pe braț greutatea capului ei cufundat în somn. Totuși ușoara încruntare a sprâncenelor care îi apăru pe chip putea fi înțeleasă cu siguranță ca un răspuns viu al ei. Eguchi a încremenit. Dacă fata s-ar trezi prin această atingere, nu s-ar risipi oare misterul acestei case despre care bătrânul Kiga îi spusese că „e ca și cum ai dormi cu o zeiță budistă, interzisă privirii oamenilor”? Cu siguranță fetele adormite erau pentru bătrânii „clienți de încredere” o tentație și o aventură pe care le puteau gusta fără să se teamă. Bătrânul Kiga și alții îi spuseseră că numai atunci când stăteau lângă fetele adormite mai simțeau că trăiesc. Când Kiga venise să îl viziteze, văzând în grădină ceva roșu care căzuse pe mușchiul ofilit de toamnă, se dusese imediat să-l ridice, curios să vadă ce e. Era fructul roșu al unui dafin japonez. Ici-colo erau căzute astfel de fructe. Kiga luase numai unul și, rotindu-l între degete, îi vorbise lui Eguchi despre misterul acestei case. Îi spusese că atunci când nu mai putea suporta deznădejdea bătrâneții se ducea acolo.   [1] Pictor japonez (1873-1957) (n.tr.).

Era inevitabil, într-o zi Silas avea să dea peste cineva din trecut, cineva care fusese într-o poziţie de putere şi care profitase de asta. Cineva care îi influenţase viaţa nu într-un mod vag, aşa cum fusese influenţată viaţa tuturor, cum se spunea, pentru că puterea îi corupe chiar şi pe cei mai buni, ci direct şi brutal. Oameni cumsecade făcuseră tot felul de lucruri pe care nu avuseseră cum să nu le facă, pentru că fuseseră corupţi de toată puterea pe care ceva sau cineva le-o dăduse. „Rahat, gândi SilaS. Întotdeauna altcineva sau altceva e responsabil pentru „un context mai larg” care îi scuteşte pe oameni de responsabilitatea pentru lucrurile pe care le fac.” Silas îl privi. Omul avea părul rar, în şuviţe pieptănate pe spate pentru a-i ascunde chelia, gulerul hainei îi era plin de mătreaţă, avea un început de burtă, pantofi Pick’n Pay şi ciorapi asortaţi. Se întinse ca să împingă ceva pe tejghea şi se întoarse spre locul unde stătea Silas, cu o conservă de tomate în mână, nemişcat. Da, era Du Boise. Fran9ois du Boise. Aceeaşi vivacitate în ochii albaştri. Totuşi, un pic mai lent, gândi Silas, când Du Boise întoarse capul dintr-o parte în alta, urmărind-o pe casieriţă cum introducea preţurile mărfurilor pe care le cumpărase în casa de marcat. Silas se apropie, dând din greşeală peste o femeie care stătea la coadă în spatele lui Du Boise, îl privi cum împingea marfa, deşi casieriţa ar fi putut s-o facă punând banda în mişcare. Cumpărături tipice de pensionar. Conserve de fasole, ton, lapte cu termen lung de valabilitate, pâine albă feliată, cafea instant, ceai de rooibos1, cremă adezivă pentru proteza dentară. Toate fără nume de firmă. Deci nenorocitul nu mai avea dinţi. Silas îşi imagină faţa furioasă a Lydiei dacă s-ar fi întors acasă fără cumpărături. Azi e duminică şi magazinele sunt deschise doar până la unu. Ar presupune cu voce tare că ar trebui să le facă ea a doua zi, pentru că slujba lui era prea importantă ca să-şi permită să-şi ia liber. Totuşi, îşi lăsă căruciorul şi îl urmă pe Du Boise afară din magazin. La jumătatea mall-ului, pe lângă vitrinele la care Du Boise se oprea să se uite din când în când cu un gest familiar, Silas începu să se întrebe de ce naiba urmărea un poliţist pensionar în supermarket. Du Bois făcuse acele lucruri cu mult timp înainte. Nouăsprezece ani. Iar Silas se obişnuise să trăiască cu ceea ce făcuse Du Boise, absorbise oroarea acelui moment în şuvoiul vieţii sale, o amintire ştearsă care doar rareori apărea la suprafaţa conştiinţei. De ce era important, acum când situaţia se inversase, iar Silas ar putea să folosească puterea poziţiei sale actuale pentru a-i face viaţa nenorocitului un iad? Avea în nări mirosul omului, un iz de metabolism în dezintegrare, ca şi cum ar fi fost un vânător care dădea deodată peste vânatul rănit. Du Boise se opri la o cafenea şi-şi trase un scaun, pregătindu-se să se aşeze. Silas îl ajunse, se aşeză în faţa lui, dar avu un moment de îndoială. Drace, omul părea mult mai în vârstă decât Du Boise pe care şi-1 amintea. Apoi se uită în ochii la fel de uimiţi ai omului. — Du Boise? Locotenent Du Boise? — Da, spuse el şi-1 măsură pe Silas din cap până-n picioare, uimirea schimbându-i-se în enervare. Se aşeză, oftând 1 Plantă aromată pentru ceai care creşte în Africa de Sud. 10 obosit, încercând să atragă atenţia celor din jur. Iată un tânăr care necăjea un bătrânel, un pensionar. — Îţi aduci aminte de mine? întrebă Silas. Du Bois se lăsă pe spătarul scaunului, iar aerul său de vulnerabilitate, expresia lui care spunea cineva-se-leagă-de-mine îl făcu pe un agent de pază să se apropie. — Ar trebui să-mi amintesc? întrebă el încet. Prinse privirea agentului de pază, se ridică de pe scaun şi-şi împinse căruciorul către ieşire. Silas se uită cum dispărea în lumina soarelui, se uită la agentul care îl observa şi apoi se întoarse. Furia pe care o simţea se localizase în stomac, o aciditate care îl făcu să tragă un vânt cu putere, fără să-i pese de oamenii care se adunaseră ca martori la o posibilă scenă. Agentul vorbi la staţie, proprietarul cafenelei trase ostentativ scaunul la locul lui, sub masă. Silas simţi furia în inimă de astă dată. Conduse până acasă şi, fără să-i spună nimic Lydiei, luă un pachet de şase beri din frigider şi o luă pe Tudhope Avenue în sus, spre parc. Găsi o insuliţă de verdeaţă în iarba ţepoasă. Un grup de vagabonzi, care zâmbeau generos, se strânseră să-i facă loc. Zâmbi şi el, dar ignoră subînţelesul. Puse între picioare pachetul mare cu şase beri, încă nedesfăcut, şi se întinse sprijinit în coate. Silas îşi aduse aminte cum se uitase Lydia la el, cum pusese foile deoparte pentru a-1 privi cum lua berile din frigider şi cum pleca. Ochii ei îl urmăriseră cum trecea prin faţa ferestrei la care stătea, iar când s-a întors să închidă poarta, îi văzuse oboseala de pe faţă. Probabil se întreba ce traumă care nu putea fi povestită adusese acasă. Se simţi vinovat pentru un moment, apoi deschise o cutie şi bău cu înghiţituri mari, lungi. Se opri, râgâi, îl auzi pe unul dintre vagabonzi spunând că „anumiţi oameni o duc bine în Africa de Sud”. Silas se întoarse şi se uită la ei sfidător, apoi continuă să bea, încet, potolindu-şi setea, până când ochii începură să-i lăcrimeze, faţa i se înroşi şi simţi o căldura în obraji. Vagabonzii se ridicară şi plecară, dezgustaţi. Mai liniştit acum, îşi întinse picioarele şi le zâmbi trecătorilor. Parcul, chiar dacă avea peluzele cam ponosite şi gardul prăbuşit, oferea adăpost de zgomotul şi agitaţia străzii. Aşezat la o intersecţie aglomerată, îi aducea aminte de acele oaze de verdeaţă care îţi apăreau pe neaşteptate în cale şi unde puteai intra fără prea multă pregătire. Nu avea nimic din acea ceremonie „hai să mergem în parc” pe care o adoptaseră cei care se mutaseră în suburbii. Era o oază mică, unde începeai prin a intra singur, mânat de un imbold de a căuta singurătatea, iar liniştea în care stăteai şi savurai o bere atrăgea un întreg grup care ţi se alătura, fiecare cu muniţia proprie. Curând, se forma un grup care stătea în cerc şi vorbea despre femei, un şir curgător de observaţii şi contra-observaţii dure, niciunul din subiecte nefiind destul de serios sau de bine gândit ca să îndepărteze plăcerea petrecerii unei după-amieze plăcute, departe de realitate. Nimeni nu-ţi cerea răspunsuri imediate sau confidenţe, curând uitai care fusese problema care te adusese acolo, pe tine şi pe sticla ta de bere, erai doar unul dintre cei care-şi merită dreptul la intimitate. Până când o soţie sau o mamă, sau un duet teribil format din ambele, venea să-ţi spună că nu aşa se rezolvau problemele, bând pe stradă ca un puşti, sau mai rău, ca un tsotsi1 care se apucase de găinării pentru că îl copleşise viaţa. Iar băutul pe stradă era un delict, fie el mare sau mic. Era mai rău când veneau poliţiştii, cu ochi reci şi ameninţători, când îşi ambalau motoarele dubei până când prietenii se împrăştiau încet, ca o turmă de animale tâmpite, nemulţumite, mânate contra voinţei lor departe de sursa de apă preferată. 1 Film dramatic a cărui acţiune se petrece în Africa de Sud, lângă Johannesburg, câştigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 2005, al cărui personaj principal, Tsotsi, este un mic mafiot. Silas deschise cea de-a treia bere şi se întinse pe iarbă sprijinindu-şi capul pe celelalte trei. Soarele îl obliga să închidă ochii, şi în curând simţi cum îl cuprinde o moleşeală fierbinte. Probabil aşa se bucurau de soare orbii: ridicân-du-şi feţele către soare, către Ra, zeul orbilor. Toţi avem nevoie de lumină adevărată, nu numai de lumina artificială, gândită, a imaginaţiei. — Doamne, cât de insensibil eşti! ar fi spus Lydia, dacă i-ar fi împărtăşit gândul. Un gând inofensiv, uşor, născut într-un moment de reală relaxare. L-ar fi pedepsit pentru el. Lydia avea o minte care nu ierta. Ce era oare în sufletul ei acum? Ei bine, o să afle cât de curând. O să-i spună despre Du Boise. Nu se pricepea la secrete…, mda, aproape deloc, îl şoca faptul că vorbeau puţin în ultima vreme, mai ales despre lucruri practice: maşina trebuie dusă la reparat, robinetele curg, iarba e prea mare în spatele casei. Şi despre Mikey. Când vorbea despre Mikey, Lydia ieşea oarecum din carapace. Nu spunea tot ce avea pe suflet, doar frânturi, îngrijorarea reuşind să producă fisuri în calmul exterior pe care-1 afişa, îl ruga mereu pe Silas să „intervină”, să arate interes pentru fiul său. Nu-şi dădea seama ce mult se schimbase Mikey, cum nu mai era copilul vesel de altădată? — Toţi creştem, Lyd, şi deodată totul nu mai e atât de simplu. I-ar fi plăcut să poată să spună asta, dar nu îndrăznea. — Încearcă să vorbeşti cu el, Silas, încearcă să vezi ce probleme are, ştii tu, fete, droguri, tinerii au tot soiul de probleme din astea. — Adică vrei să spui că nu vorbeşte cu tine? Cineva se aşeza în faţa lui Silas şi-i luă soarele. Aşa-i trebuia dacă adormise într-un parc public în centrul cartierului Berea. Oamenii spuneau că te puteai trezi fără pantofi. — Tată! Deschise ochii şi se ridică. Mikey îi zâmbea în acel mod condescendent pe care-1 păstra pentru momentele în care Silas era beat. — Tată, trebuie să mergem la Jackson şi la Mam Agnes la trei. Era mâna Lydiei. Ea îl trimisese pe Mikey să-1 găsească, să-1 umilească în public, să-1 ducă acasă ţinându-1 de umăr. Asta nu se mai întâmplase de multă vreme. Silas şi-o imagina pe Lydia spunându-i lui Mikey că bunica era îngrijorată. Mam Agnes se baza pe faptul că Mikey o s-o ducă la nuntă în Lenasia, pentru că Jackson nu voia să meargă. Bunicul lui Mikey era un tip ciudat, aşa cum sunt bărbaţii. Nu-i plăceau prietenii lui Mam Agnes nu pentru că erau indieni, ci pentru că bârfeau. Şi cu siguranţă pentru că nu beau. Iar Jackson avea peste nouăzeci de ani. Toate astea i le spunea pe un ton matern, plin de o intimitate cicălitoare. Probabil Mikey citea, sau asculta muzică, sau pur şi simplu stătea şi se uita în gol. Se uita la mama lui, nu rugător, ci doar încercând să-i transmită faptul că-1 plictisea, apoi se ridica şi pleca să-1 caute pe Silas. Se uită la mine într-un fel anume, spunea Lydia. Ca şi cum el ar fi adultul şi eu copilul. Mikey întinse o mână şi-1 ajută pe Silas să se ridice. Era un gest camaraderesc – Silas ştia – un avertisment că trebuia să se aştepte la dispreţ atunci când va ajunge acasă. Trase un vânt puternic în timp ce se ridica. — Doamne, tată! spuse Mikey şi se îndepărtă. Pe Silas nu-1 interesa mânia lui. Ii aducea înţelegerea de care avea nevoie şi pe care ştia că Lydia nu i-o va oferi, o recunoaştere a micimii sale, a capacităţii sale de a fi slab, îl elibera de furie şi îl umplea de un sentiment de împlinire care era oarecum uşor, deşi era însoţit de o râgâială groaznică şi de o emisie de vânturi mirositoare. 14 Lucruri simple care-i ajută pe oameni să meargă înainte. Lydia 1-a rugat pe Mikey să conducă, ca şi cum ar fi demonstrat nevoia de a avea „un bărbat în casă”. De obicei, ea ţinea să şofeze chiar şi atunci când Silas era treaz. Femeile se pricep mai bine la lucruri de-astea, noi n-avem asemenea orgolii. Mikey, care-şi luase carnetul de curând, era cel care conducea acum, repede şi sigur pe autostradă, încet şi cu grijă când o luau pe drumul spre Soweto. Soarele de după-amiază era acoperit de pâclă. Când ajunseră în faţa casei lui Jackson şi a lui Mam Agnes, Silas spuse că aşteaptă în maşină. Nu era bine să lase vehiculul nesupravegheat, şi, în orice caz, „Eşti în tura de noapte şi nu putem sta mult” îi spuse el Lydiei, pe când aceasta se îndepărta. Jackson, cu faţa stacojie din cauză că băuse în soare toată după-amiaza şi cu pantalonii scurţi fluturându-i pe picioarele slabe, se clătină ieşind pe poartă. — Sielas, Sielas, o să te fure cu tot cu nenorocita de maşină, spuse Jackson, delectându-se cu tonul muzical pe care-1 folosea pentru a-i accentua numele. De ce nu vii înăuntru să bem ceva? Silas intră să bea o bere cu tata socru. Mam Agnes le aruncă priviri de reproş, în timp ce faţa Lydiei deveni dură ca piatra. Mam Agnes, îmbrăcată ca „regina albinelor deghizată”, după părerea lui Silas, făcu o remarcă la adresa bărbaţilor care nu făceau decât să bea bere toată ziua, apoi îi dădu lui Mikey cheile de la maşina lui Jackson (un Rover vechi, dar rezistent, care trebuia să fie condus încet, după spusele proprietarului). Singurul lucru pe care-1 dorea pentru nepotul ei era să nu devină niciodată un nătâng băutor de bere. Mikey şi Mam Agnes plecară sub privirile atente ale lui Jackson, în timp ce Lydia se îndrepta spre maşina lor. Silas dădu berea pe gât şi se duse după ea. Merseră înapoi în oraş. Lydia nu avu nici o reacţie la râgâielile lui continue. Se concentra asupra volanului, uitându-se la ceas din când în când. — L-am văzut pe Du Boise azi. — Pe cine? — Pe Du Boise, locotenentul Du Boise. Lydia nu făcu nici un comentariu. Mâinile i se încleştară pe volan. — Unde? — La mall. — Din cauza asta n-ai făcut cumpărăturile? Se uită pe fereastră. Ieşiseră din pâclă. Cerul era acoperit de nori negri. Deschise fereastra şi un val de aer proaspăt, umed, pătrunse în maşină. — L-am recunoscut imediat. Bătrân şi decrepit, dar era el. Erau ochii lui. Şi vocea lui arogantă. Lydia îl privi, apoi îşi întoarse atenţia asupra traficului. El încercă să-i prindă privirea din nou, dar ea se uita drept înainte. — Ai vorbit cu el? întrebă ea după un timp, ca din întâmplare. — Da. Se uită din nou la eA. Întorcea maşina şi ieşea de pe autostradă spre Doorfontein, aplecându-se la curbă. — N-am vrut. L-am urmărit afară din magazin şi, deodată, am dat peste el. Era aşezat, ca şi cum m-ar fi aşteptat. Lydia se întinse şi se uită în oglinda laterală pe când încetinea ca să intre în traficul din oraş. — Dumnezeule, Lydia, s-a întâmplat dintr-o dată, am dat pur şi simplu peste el. Un accident idiot. Opri maşina la jumătatea aleii, scoase cheia din contact şi ieşi. Silas rămase nemişcat câteva momente, apoi o urmă. Când ajunse în casă’ ea era deja în dormitor şi-şi schimba hainele. — Lydia… — O să întârzii, Silas, sunt de serviciu în seara asta. 16 Se aşeză pe pat şi începu să se uite la ea cum se îmbrăca. Halatul alb de asistentă îi dădea un aer nou de prospeţime, îşi înjură neîndemânarea când ciorapii i se prinseră în fermoarul fustei, îşi ridică fusta, reuşi să scoată marginea ciorapilor dintre dinţii fermoarului şi îi trase pe pulpe şi pe fese. Picioarele îi deveniră deodată mai senzuale, îşi trase fusta în jos, îşi puse ecusonul auriu gravat cu numele ei, ecuson de care mama ei fusese foarte mândră odinioară, înşfacă poşeta şi cheile maşinii. Spuse un „Pa” grăbit şi-1 lăsă pe Silas stând pe pat. Auzi uşa închizându-se cu obişnuitul clic abia perceptibil al yalei. Era întotdeauna foarte puţin zgomotoasă, precisă în tot ce făcea. Auzi maşina pornind, mai întâi motorul turat şi apoi torcând liniştit. Se duse la bucătărie şi deschise o bere, o turnă într-un pahar înalt pe care îl înclină spre sticlă până când aproape se umplu. Ţinu paharul drept, continuând să toarne, încet, până se formă un strat de spumă delicată, fără să dea pe dinafară. Dar în curând îi dispăru plăcerea pe care o simţise în timp ce turna berea. Balonat deodată, lăsă paharul de bere şi sticla goală pe masa lungă şi austeră din bucătărie şi se aşeză pe scaunul vechi şi confortabil pe care-1 recuperase din casa mamei lui din Doornfontein, când locul fusese declarat „alb” şi familia fusese evacuată. Aceea fusese ultima oprire nomadă a mamei lui în drumul ei de la o suburbie la alta, urmărită, credea ea, de oamenii în costume gri care făcuseră legile apartheidului, în ochii lui, a lua scaunul din ruinele casei şi a vieţii maniei sale era singurul lucru sentimental pe care-1 făcuse în viaţă. Acum, acesta scârţâia sub greutatea lui, făcând liniştea din casă şi mai profundă. Căldura zilei şi toată berea pe care o băuse îl făcură să se simtă moleşit, îşi ridică privirea către soarele care cobora în spatele clădirilor înalte de la marginea cartierului Berea, îşi aduse aminte de soarele care intra prin fereastra mare, pătrată, din prima casă a lui şi a Lydiei din Noordgesig, un oraş lângă Soweto, îşi aminti liniştea zilei care murea în căsuţa aceea, şi zgomotele străzii. Erau multe astfel de duminici liniştite când Lydia refuza să facă dragoste cu el, iar el adormea şi se trezea când soarele din fereastra pătrată făcea loc razelor reci de lună, iar ea îi spunea că e vremea cinei. Şi apoi, mai târziu, luna se vedea în cadrul unei ferestre care părea cunoscută şi totuşi era atât de diferită, mai îndepărtată chiar decât acea fereastră din Noordgesig pe care arhitecţii o puseseră acolo ca şi cum s-ar fi răzgândit, după ce terminaseră planul casei. Auzi vocea Lydiei, şi ea diferită, răguşită şi plină, vibrând ca vocea unei cântăreţe, prea joasă ca să fie amplificată prin megafoane stricate. „Naai her, naai her good!” spuse o altă voce, în timp ce altcineva râdea pe fundalul zgomotului unui motor, şi apoi vocea Lydiei deveni ascuţită şi urcă într-un ţipăt înainte de a cădea într-un geamăt atât de îndepărtat încât părea să vină din visele sale. Silas se trezi din somnul provocat de bere şi, se afundă în scaunul confortabil. Gura îi era uscată. Afară se lăsase întunericul. Auzi motorul maşinii mergând, se uită pe fereastră şi văzu scaunul gol şi uşa deschisă. Se duse afară împiedicându-se, simţi cum îi bătea ploaia în faţă, opri motorul, se uită în jur şi o văzu pe Lydia stând pe scaunul de răchită în colţul întunecat al verandei. Probabil trecuse pe lângă eA. Închise uşa maşinii şi o încuie. — Lyd, te simţi bine? — Nu, Silas, nu mă simt bine. Se apropie de ea cu un sentiment care nu prevestea nimic bun. Era în starea aceea când nimic n-o putea consola. Ca în ziua când fusese ucis Steve Biko şi când îl jelise cu amărăciune, deşi avea doar şaptesprezece ani şi nu ştia ce însemna Biko. — Silas, mă gândesc că ar putea să omoare oameni… uite-aşa, spusese ea, pocnind din degete la fel cum făceau 18 băieţii isteţi, şi apoi devenise atât de tăcută încât el ştia că o supărase. Apoi veni ziua când fusese descoperită infidelitatea lui Silas – singura pe care o făptuise, insista el. Se culcase cu o femeie, o tovarăşă din „mişcare”. Lydia se enervase nu numai din cauză că el trădase încrederea pe care o aveau unul în celălalt, care era singurul lucru adevărat în mariajul lor atunci, ci şi pentru că aşa aflase că era implicat în mişcarea clandestină. Trebuise să-i spună asta pentru ca ea să înţeleagă „contextul”, pentru ca furia ei să nu fie „direcţională greşit”. Mai târziu, aflase că femeia era măritată şi că soţul ei era în închisoare la data aventurii. Îl întrebase pe Silas cum putuse să facă asta şi se enervase şi mai tare când el încercase să se justifice. Cei implicaţi în mişcare erau în pericol permanent, spunea el, şi asta crea un anumit sentiment de intimitate, era foarte greu să eviţi asemenea lucruri. Ea îi spusese să nu mai folosească lupta ca pe o scuză pentru faptul că o înşelase, mai erau şi alţi oameni decenţi care erau „implicaţi” dar nu profitau de asta pentru a se călări precum câinii în călduri. Apoi enervarea se transformase într-o crustă invizibilă, impenetrabilă, care o făcea inabordabilă, insensibilă la orice rugăminte din partea lui. Îşi puse mâna în jurul ei acum şi simţi aceeaşi răceală implacabilă. — Dumnezeule, Lydia, ţi-e frig, hai înăuntru. Îşi ridică picioarele pe scaun şi-şi aduse genunchii la piept. — Silas, uitasem… — Îmi pare rău, am dat peste el din întâmplare. — Ai ales să-ţi aduci aminte, ai ales să vii acasă şi să-mi spui. — Ştii că nu-ţi pot ascunde nimic. Îşi retrase braţul şi se duse să se aşeze pe zidul verandei. — Nu e un lucru pe care să-1 uiţi aşa uşor, pe care să-1 uiţi vreodată. — Toţi aceşti ani nu am vorbit nimic despre asta. — Nu era nevoie. Se uită la el cu ochi dispreţuitori. — Nu era nevoie? Ce vrei să spui? — Era o vreme când trebuia să ne obişnuim să trăim cu acele lucruri. — Cu ce să ne obişnuim, Silas? Pe mine m-a violat, nu pe tine. — M-a rănit şi pe mine. — Asta e. Suferinţa ta. Ţi-ai adus aminte suferinţa ta. — Drace, Lydia, nu am vrut să spun asta. Eram acolo, neajutorat, legat într-o maşină a poliţiei, urlând ca un nebun. — Deci nu m-ai auzit strigând? — Bineînţeles că am auzit, altfel de unde era să ştiu? — Ştiai că nu era un strigăt de plăcere. — La naiba, Lydia, ştiu care e diferenţa, ştiu să deosebesc durerea de plăcere. Lydia se ridică, reacţia ei de furie fiind încetinită de răceala pe care o simţea. — Nu ştii nimic despre durere. E o amintire pentru tine, o rană a egoului tău, o teorie. Îşi apropie faţa de a lui. — Nu poţi nici măcar să începi să-ţi imaginezi durerea. Statură unul în faţa celuilalt pentru un moment, apoi el se lăsă în scaunul de răchită. — Da, cred să mi-am imaginat că durerea nu e un lucru real. Dar am trăit cu ea atât de mult că a devenit reală. Aproape douăzeci de ani. Durerea ţipetelor tale, râsul lui, ochii lui reci când te-a adus înapoi la maşină. — Ce altceva îţi aduci aminte? — Faţa acelui sergent Seun, fratele nostru negru, ruşinea neagră, brutală. — Nu-ţi aduci aminte faţa mea, lacrimile mele… El închise ochii aproape în acelaşi timp cu ea. Când îi deschise din nou, ea era în casă şi forma un număr de telefon. O urmă. — Unde suni? — La spital, să le spun că nu pot veni în seara asta. E târziu oricum, dar cred să aşa e politicos. Îi luă telefonul şi întrebă de asistenta de serviciu, îi spuse că Lydia e bolnavă, că va suna a doua zi ca să le spună cum se simţea. — Nu ştiu, are febră, spuse el şi puse telefonul în furcă încet. Lydia stătea în faţa chiuvetei de la bucătărie şi bea un pahar de apă. Intră şi se sprijini de frigider. — Lydia, trebuie să facem faţă. — Să facem faţă la ce? — La lucrurile prin care am trecut amândoi, îi văzu zâmbetul sarcastic. — Dar, la dracu’, ştii că şi eu am trecut prin aceleaşi momente. — Nu ţipa la mine, ştii că nu-mi place. — Îmi pare rău. Se duse în camera din faţă. El voi să o urmeze, dar îşi aduse aminte că nu-i plăcea să vină după ea când se certau, deşi trecerea din cameră în cameră era un semn de disperare, o disperare peste care trebuia să fie ajutată să treacă. Dar el nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile dacă o urmărea şi încerca să o consoleze cu un gest sau o vorbă. Se sprijini de frigider, simţindu-1 cum vibrează, şi alunecă în jos până se aşeză pe vinE. Îşi aduse aminte cum îi pusese poliţia să facă „tauza”, pe vine, cu picioarele larg desfăcute şi sărind ca broasca, în aşa fel încât să le cadă orice ar fi ascuns în anus sau să-i doară atât încât să-i facă să ţipE. Închise ochii şi zâmbi. — Te amuzi. Lydia se întorsese în bucătărie. Se ridică. — Mi-am aminte cum ne puseseră să facem chestia aia. — Care? — Tauza, când eram în închisoare. Ei strigau „Tauza!” iar tu trebuia să sari ca o broască astfel ca ei să poată să vadă dacă ai ascuns ceva în anus. — Şi aveai? — Rahat, ce puteai să ascunzi în anus? — Un penis. — Drace, Lydia. — Ei bine, trebuie să ascundem mereu penisuri între buci, amintirea lor fiind mereu acolo. Chiar şi pe cele pe care nu le-am invitat înăuntru. — Cristoase, Lydia. — Cristoase, ce? — Trebuie să luăm măsuri. — Ce anume, să vorbim cu cei din Comisia Adevărului? — De ce nu? — Crezi că arhiepiscopul Tutu a fost vreodată regulat în fund împotriva voinţei sale? — Care-i diferenţa? — Diferenţa e că nu va înţelege niciodată cum e să fii violat, cum e să-şi bată cineva joc de tine în timp ce te violează, să simţi înăuntru cuţitul fierbinte – acea bucată de carne inutilă numită penis – transformându-se într-un instrument de tortură. — Nu toţi bărbaţii sunt insensibili, Lydia. Se aşeză aproape de el. — Vrei să ştii ce e sensibilitatea? Îşi ridică fusta, îşi trase ciorapii în jos şi-i lăsă să cadă. — Uite aici, pune mâna. Îi luă mâna şi i-o puse în vagin. — Nu, nu. 22 — Hai, pune mâna înăuntru, tot pumnul, pipăie membrana delicată, acele buze ca de copil pe care le are vaginul unei femei, asta e sensibilitate! Îi luă degetul şi i-1 introduse în vagin şi tresări atunci când degetele lui atinseră ceva moale, îşi trase mâna, ieşi pe verandă, se lăsă pe spate şi îşi ţinu faţa în ploaie până când simţi apa în gură. Când reveni, ea era lângă el, desculţă, sorbind din berea pe care el o lăsase. — La naiba, Lyd, berea aia s-a trezit. — Vreau să fie ca un bărbat. Acră. — Dacă vrei să bei bere, îţi torn una proaspătă. — Vreau să fie trezită. Ca respiraţia unui bărbat. Bău şi se strâmbă, dezgustată. — L-ai omorî pentru mine? — Pe cine? — Pe Du Boise. — Lydia… — Dacă ai fi bărbat adevărat, 1-ai fi omorât pe loc, chiar acolo, la mall, i-ai fi împrăştiat creierii, ai fi făcut să-i ţâşnească sângele. — Glumeşti. — Glumesc? Ţi-a luat femeia, ţi-a regulat nevasta, te-a pus să asculţi cum o făcea. Am devenit proprietatea lui, până şi ţipetele mele erau instrumentul lui. Eşti bărbat, crezi în onoare şi în toate rahaturile astea… — Lydia, opreşte-te. — Ştii cum mi-a spus în timp ce mă regula? — Pentru numele lui Dumnezeu, Lydia. — Mi-a spus lucruri obscene. Silas o apucă pe Lydia şi începu s-o scuture. Paharul de bere îi scăpă din mânĂ. Îl sărută pe gură, îl strânse în braţe şi îi supse limba aşa cum făcea doar când era într-ade-văr pasionată. Avea gust de hamei, de fructe amare. Trase aer în piept, apoi se sprijini de el, cu capul pe pieptul lui, plângând, făcând mişcări de dans cu picioarele. El o legănă, mirat cât de înalt părea pe lângă ea. Se uită în jos la ea, la spatele ei suplu şi văzu băltoaca de sânge întinzându-se încet pe podea, îşi văzu pantofii cufundaţi în lichidul întunecat şi strălucitor, îi văzu picioarele dansând cu paşi mici şi delicaţi pe marginile ascuţite ale cioburilor paharului de bere. La sfârşitul zilei, care i se păruse a fi cea mai lungă din viaţa lui, o duse pe Lydia la spital. Pe verandă, se agăţase de el, plângând încet, ignorându-i rugăminţile de a nu mai dansa; se rănea atât de tare încât avea să piardă prea mult sânge şi era în pericol să moară, în cele din urmă, trebui să o ia în braţe, ca şi cum ar fi fost încă fata subţirică, uşoară pe care o dusese în pat odinioară, pe când nu erau căsătoriţi încă, un gest romantic care o făcuse să chicotească, stricându-le prima scenă de dragoste, în camera din casa mamei lui (din toate celelalte lucruri, îşi amintea cum făcuse repede întuneric în cameră, trăgând draperiile, ca şi cum ar fi încolţit un animal). Se împletici până la canapea, unde o întinse pe Lydia, extenuat de greutatea de mort a trupului ei care şchiopăta. O ascultă cum plângea încet şi văzu cum sângele picura pe cuvertura albă, aleasă de el, şi pe care ea o considerase foarte nepractică.

Demelza de Winston Graham volumul                    CARTEA ÎNTÂI     Capitolul I Furtuna care s-a stârnit când se năştea Julia ar fi putut fi o prevestire. De obicei în luna mai nu izbucneau vijelii puternice, dar clima în Cornwall e capricioasă ca un copil nou-născut. Fusese o primăvară destul de liniştită, la fel de blândă ca vara şi iarna care o precedaseră. Pământul se acoperise deja cu o verdeaţă bogată. Apoi, în luna mai se porniră ploile şi vântul, florile începură să se scuture, iar fânul, culcat la pământ, părea să ceară ajutor. În noaptea de cincisprezece mai Demelza simţi primele dureri. La început apucă strâns una din coloanele patului şi se gândi bine înainte de a spune ceva. Cugetase vreme îndelungată cu un calm filosofic la încercarea care o aştepta, nu-l tulburase niciodată pe Ross cu alarme false şi nu voia să înceapă tocmai acum. Cu o seară înainte săpase florile în grădină. Pe când se întuneca, găsise un arici şi se jucase cu el, încercând să-l convingă să mănânce pâine cu lapte. Intrase în casă numai când cerul se înnorase şi se făcuse frig. Poate că durerea de-acum, din mijlocul nopţii, se datora doar oboselii. Da, ce-i drept, cam exagerase. Dar când începu să simtă ca şi cum cineva s-ar fi suit cu genunchii apăsând-o pe şira spinării, îşi dădu seama că nu oboseala era de vină. Atinse braţul lui Ross care se trezi imediat. — Ce e? — Cred, spuse ea, că va trebui s-o chemi pe Prudie. Ross se ridică în capul oaselor. — De ce? Ce s-a întâmplat? — Mă doare. — Unde? Vrei să spui că… — Da, spuse ea strâmbându-se de durere. Şi cred că ar fi bine s-o chemi pe Prudie. Ross se dădu repede jos din pat şi îl auzi cum aprinde lumânarea cu amnarul. Flacăra pâlpâi luminând camera: grinzile groase din lemn de tek, perdelele mişcându-se în suflul brizei, scaunul de lângă fereastră tapiţat cu mătase groasă, trandafirie, pantofii ei lăsaţi aşa cum îi aruncase din picioare, unul cu talpa în sus, ocheanul lui Joshua, pipa lui Ross, o muscă furişându-se încet. Se uită la Demelza şi văzu imediat că spunea adevărul. Zâmbea palid ca şi cum i-ar fi cerut scuze. Traversă camera până la masa de lângă uşă şi umplu un pahar un coniac. — Bea asta. Îl trimit acum pe Jud să-l aducă pe doctorul Choake. Începu apoi să se îmbrace. — Nu, nu, Ross; nu-l trimite încă. E noapte. Probabil că doarme. Săptămâni la rând discutaseră în contradictoriu dacă să-l cheme sau nu pe Thomas Choake. Demelza nu putea uita că nu mai departe de un an în urmă era doar o simplă servitoare şi că Choake, deşi nu era nici el decât un biet doctor, avea totuşi o mică moşie cumpărată cu banii soţiei lui; iar moşia asta îl situa pe o treaptă superioară de pe care cei de-o seamă cu Demelza nu puteau fi priviţi altfel decât ca nişte simple obiecte. Asta, desigur, până se căsătorise cu Ross. De atunci se schimbase, ştia cum să se poarte, avea maniere alese; totuşi un doctor era altceva. În faţa unui doctor era în dezavantaj. Dacă durerea era prea mare, cu siguranţă că ar fi înjurat aşa cum învăţase de la tatăl ei şi nu s-ar fi mulţumit să-ngâne câteva „Au, mă doare! Vai de mine! Doamne, Dumnezeule!”, scuzabile la o doamnă în durerile facerii. Să naşti şi să fii obligată în acelaşi timp să te porţi ca o doamnă era ceva ce ar fi depăşit-o pe Demelza. Mai mult decât atât, nu ar fi suportat prezenţa unui bărbat. Aşa ceva nu era decent. Elizabeth, vara ei, născuse în prezenţa doctorului, dar Elizabeth era aristocrată, prin naştere şi educaţie, şi privea altfel lucrurile. Ea, Demelza, ar fi preferat-o pe bătrâna mătuşă Betsy Triggs de la Mellin, care vindea peşte şi se pricepea de minune la naşteri. Ross însă nu cedase, aşa că răspunsul lui tăios, „O să-l trezim din somn”, nu o luă prin surprindere. — Ross! îl chemă ea. Pe moment durerea dispăruse. — Da? Candela lumina slab faţa puternică, brăzdată de-o cicatrice; în părul lui negru, ciufulit acum, apăreau luciri de aramă, cămaşa îi era descheiată la piept. Omul acesta de care o lega o intimitate atât de strânsă, omul acesta atât de rezervat, închis în el uneori, era un adevărat aristocrat. — Te rog, spuse ea, înainte de a pleca, te rog! Ross veni lângă pat. Urgenţa apăruse atât de repede, când el dormea, încât nu avusese încă timp să simtă altceva decât spaimă că-i venise timpul, şi uşurare că în curând se va termina. Când o sărută, îi văzu faţa umedă de sudoare şi fu cuprins de frică şi compasiune. Îi luă faţa între mâini, dădu la o parte părul ei negru şi se uită un moment în ochii tinerei sale soţii. Nu erau jucăuşi şi veseli ca de obicei, dar nici nu se citea în ei frica. — Mă întorc. Mă întorc numaidecât. Ea făcu un gest de dezaprobare: — Nu te întoarce, Ross. Du-te şi spune-i lui Prudie, atât. Aş prefera să nu mă vezi aşa cum sunt acum. — Dar Verity? Ai vrut neapărat să vină Verity. — Trimite-i vorbă mâine dimineaţă. Nu e bine să o scoţi din casă în timp de noapte. O sărută din nou. — Spune-mi că mă iubeşti, Ross. Se uită la ea surprins. — Ştii că te iubesc! — Şi spune-mi că n-o iubeşti pe Elizabeth. — Şi n-o iubesc pe Elizabeth. Ce altceva ar fi putut spune când nici el nu ştia exact? Nu era omul care să-şi dezvăluie uşor cele mai intime sentimente, dar acum îşi dădea seama că n-avea nicio putere să o ajute; numai cuvintele lui ar fi putut să o ajute. Nimic altceva nu are importanţă în afară de tine, spuse el. Să nu uiţi ce îţi spun. Toate rudele şi prietenii, şi Elizabeth şi casa asta şi mina… aş renunţa la toţi şi la toate, şi tu ştii asta, ştii asta foarte bine. Şi dacă n-o ştii, înseamnă că în toate lunile astea n-am reuşit să te fac să înţelegi şi n-am să îndrept nimic numai cu vorbe. Te iubesc, Demelza, am fost atât de fericiţi, şi vom mai fi. Păstrează această fericire, iubita mea. Păstreaz-o bine, nimeni altul în locul tău n-ar putea… — O voi păstra, Ross, spuse ea, mulţumită de tot ce-i spusese. O sărută din nou, se întoarse şi mai aprinse câteva lumânări, luă una şi ieşi repede din cameră, simţind ceara fierbinte curgându-i pe mână. De ieri vântul încetase, se simţea numai briza. Nu ştia cât e ceasul, dar bănuia că e în jur de două. Deschise uşa de cealaltă parte a scării şi intră în dormitorul unde se odihneau Jud şi Prudie. Scârţâitul prelung al uşii care se închidea prost se amesteca cu sforăitul puternic al lui Prudie. Ross se strâmbă plin de dezgust simţind mirosul sufocant de sudoare şi de aer închis. Aerul nopţii putea fi periculos, dar măcar ziua ar fi putut să deschidă fereastra ca să iasă mirosul neplăcut din cameră. Dădu la o parte perdelele patului şi-l scutură pe Jud de umăr. Jud deschise gura arătând doi dinţi mari care semănau cu pietrele de mormânt. Îl scutură iar cu putere. Căciuliţa cu care dormea noaptea îi alunecă de pe cap şi o picătură de ceară îi căzu pe chelie. Jud se trezi. Începu să înjure, dar văzându-l pe Ross, se ridică în şezut pe marginea patului, frecându-şi scăfârlia. — Ce s-a întâmplat? — Demelza e bolnavă. Cum să-i spună altfel despre Demelza când omul o ştia de când avea treisprezece ani, din ziua în care Ross o adusese acasă în zdrenţe, copil al nimănui? Du-te imediat şi adu-l pe doctorul Choake şi scoal-o pe Prudie. E nevoie de ea. — Ce are? — Au început durerile. — O, atâta lucru! Am crezut că e bolnavă. Jud se uită încruntat la bucăţica de ceară pe care o râcâise de pe cap. Ne descurcăm noi, Prudie şi cu mine. Prudie cunoaşte toate treburile astea. Nu-i greu de învăţat. Nu ştiu de ce atâta zarvă pentru nimica toată. Nu-i uşor, e adevărat, dar o dată ce-ai învăţat… — Scoală-te! Jud înţelese că trebuie să se scoale, apoi o trezi pe Prudie. Faţa ei lată şi lucioasă apăru printre şuviţele de păr negru, încâlcit şi slinos. Îşi şterse nasul pe un colţ de cearşaf. — Vai de mine! Mă duc să văd. Săraca fată! Începu să-şi pună corsetul murdar peste cămaşa de noapte. Ştiu cum s-a întâmplat cu mama. Mi-a spus cum a fost când eram pe cale să ies. M-am mişcat, m-am sucit. A fost rău de tot. Eram ca un şoricel fără vlagă. Nimeni nu credea c-o să ajung botezul. — Du-te la ea imediat, spuse Ross. Eu îl scot pe Darkie din grajd. N-ai nevoie de şa. — Poate c-am să călăresc pe deşelate până acolo, spuse Jud în silă. Dar dacă aluneci pe-ntuneric? Cazi în cap, şi-ţi rupi gâtul şi te-ai dus! Ross coborî scările în fugă. Înainte de a ieşi afară, se uită la ceasul cel nou pe care îl cumpărase pentru salon. Era trei fără zece. Curând se va crăpa de ziuă. Noaptea totul părea mai grav. În grajd nu reuşea să pună şaua pe Darkie, bâjbâind pe întuneric cu degete stângace. Se gândea că toate femeile trec prin această încercare, era ceva obişnuit în viaţa lor, sarcinile se succedau ca anotimpurile de vară. Trebuia să-l trimită pe Jud, să-l ajute să stea bine în şa; dacă ar fi căzut, prostul ar fi întârziat ore întregi. S-ar fi dus el, dar nu avea încredere să o lase pe Demelza singură cu cei doi Paynter. În faţa casei, Jud se încheia la pantaloni sub un liliac. — Nu ştiu dacă am să văd pe unde s-o iau, spuse el. E întuneric beznă. Ar trebui să am un felinar atârnat de o prăjină, o prăjină lungă. — Suie pe cal, că dacă nu te pocnesc eu cu o prăjină. Jud se sui. — Şi ce fac dacă nu vine? — Adu-l, spuse Ross, şi-l plesni pe Darkie peste crupă. Când Jud ajunse în Fernmore, la casa lui Thomas Choake, privi dispreţuitor la clădirea mică, doar cu puţin mai mare ca o fermă de ţară; doctorul ăsta, îşi spuse el, îşi dă aşa nişte aere de parc-ar locui în castelul Blenheim. Descălecă şi bătu în uşă. Casa era înconjurată de copaci mari; ciorile şi corbii se treziseră şi zburau în cercuri croncănind. Jud se uită în sus adulmecând aerul. Ieri, la Nampara, păsările zburaseră toată ziua neliniştite. La a şaptea bătaie, o fereastră se deschise scârţâind, deasupra uşii, şi un cap apăru ca dintr-un ceas cu cuc. — Hei, omule! Ce e? Ce naiba faci atâta zgomot? După voce şi sprâncenele groase, Jud ştiu că stârnise din cuib pasărea care trebuia. — M-a trimis căpitanul Poldark să vă aduc, mormăi el. Dem… ăăă doamnei Poldark îi e rău şi are nevoie de dumneavoastră. — Care doamnă Poldark, omule? Care doamnă Poldark? — Doamna Demelza Poldark, de la Nampara. E la prima naştere. — Şi ce s-a întâmplat? — I-a venit timpul. — Fugi de-aici, omule! Am văzut-o săptămâna trecută şi i-am spus căpitanului Poldark că nu va naşte până în iunie. Du-te şi spune-le că-mi menţin părerea. Fereastra se închise cu zgomot. Jud Paynter era un om pe care nu-l lăsa indiferent reaua-voinţă a oamenilor, dar care ţinea şi la comoditatea lui personală şi atunci nu-l mai interesa altceva; însă câteodată o întâmplare îl scotea dintr-ale lui, împingându-l să acţioneze. Iar acum era vorba de o astfel de întâmplare. De unde la început fusese nemulţumit de slăbiciunea şi strâmbăturile Demelzei şi de asprimea cu care Ross îl scosese afară din casă în acea dimineaţă urâtă de mai, fără să-i fi dat măcar o înghiţitură de rom înainte, reflectând mai bine ajunse la concluzia că Ross era stăpânul lui, iar Demelza era de aceeaşi categorie cu Ross. După trei minute doctorul Choake scoase iar capul pe fereastră. — Ce e, omule? Ai să spargi uşa! — Să veniţi cu mine, aşa mi s-a spus! — Obraznicule! O să pun ciomagul pe tine! — Unde-i calul? Mă duc să-l scot până vă puneţi pantalonii. Doctorul se retrase. Se auzi vocea peltică a lui Polly Choake care scoase şi ea capul ciufulit pe fereastră. Cei doi se sfătuiră, apoi Choake strigă de sus: — Aşteaptă-mă. Venim în zece minute. Jud cunoştea bine ciudăţeniile doctorului, aşa că înţelese că va veni el singur. După vreo douăzeci de minute porniră amândoi într-o tăcere de gheaţă. Ciorile zburau mereu în cercuri, croncănind. Se crăpa de ziuă. Spre nord-est se zăreau dungi verzui de lumină şi cerul spre răsărit părea de un galben palid, pe alocuri portocaliu în umbrele nopţii. Un răsărit sălbatic şi totuşi ciudat de liniştit. După vântul din ultimele zile, calmul era adânc. Când trecură pe lângă mina Grambler, ajunseră din urmă un grup de fete care se duceau la lucru cântând. Vocile subţiri şi proaspete ale tinerelor sunau plăcut în faptul dimineţii. Jud observă că oile lui Will Nanfan stăteau strânse la un loc într-un colţ ferit al câmpului. Pe drum, până la Nampara, doctorului îi trecu supărarea. Când ajunse, nu începu să se plângă, ci îl salută ţeapăn pe Ross şi urcă greoi scările. Îşi dădu seama că alarma nu era falsă. Rămase o jumătate de oră cu Demelza, îndemnând-o să aibă curaj şi spunându-i că n-avea de ce să se teamă. Apoi, văzând că tot nu se simte bine şi că asudă mult, crezu că are febră şi, pentru orice eventualitate, îi luă sânge. Demelzei i se făcu rău, dar doctorul era mulţumit, socotind că reacţia dovedea că tratamentul lui oprise febra. Dacă mai bea şi o infuzie de chinchină[1] o dată pe oră febra nu va mai reveni. Apoi plecă acasă să ia micul dejun. Ross stătu mult sub pompă lăsând să curgă apa pe el, încercând astfel să gonească gândurile negre ale nopţii. Când să intre în casă văzu în depărtare o siluetă îndesată urcând dealul călare. O strigă pe Jinny Carter, care tocmai sosise la lucru ca în fiecare zi: — Cine era? Doctorul Choake? Jinny stătea aplecată peste copilul ei pe care-l ţinea într-un coş în bucătărie. — Da, domnule. Spunea că n-o să se nască înainte de nouă, zece dimineaţa. A promis că până atunci o să se-ntoarcă. Ross încercă să-şi ascundă enervarea. Jinny se uită la el cu ochii ei credincioşi. — Cine te-a ajutat la naştere, Jinny? o întrebă el. — Mama, domnule. — Vrei să te duci să o aduci, Jinny? Am mai multă încredere în ea decât în prostul ăla bătrân. Ea se înroşi de plăcere. — Da, domnule. Mă duc imediat. O să vină bucuroasă. Făcu un pas să plece, dar se opri uitându-se la copil. — Am eu grijă de fetiţa ta, spuse Ross. Ea îi aruncă o privire, apoi îşi puse repede boneta albă şi ieşi din bucătărie. Ross intră în casă. Se opri o clipă la picioarele scării, nemulţumit de liniştea care domnea acolo, trecu apoi în salon, unde îşi turnă un pahar cu coniac, urmărind cu privirea silueta zveltă a lui Jinny care dispărea repede în direcţia satului. Se întoarse în bucătărie. Micuţa Kate nu se mişcase din loc; stătea pe spate dând din picioruşe, gângurind şi râzând la Ross. Avea deja nouă luni şi nu-şi văzuse încă tatăl care ispăşea o pedeapsă de doi ani pentru braconaj în închisoarea Bodmin. Spre deosebire de fraţii ei mai mari, care semănau cu tatăl ei, micuţa Kate era o adevărată Martin; păr castaniu, ochi albaştri, pistrui mărunţi pe năsucul cât un nasture. Nimeni nu făcuse focul în bucătărie în dimineaţa asta, micul dejun nu era pregătit. Ross scormoni cenuşa, dar cărbunii erau stinşi. Pregăti câteva surcele şi aprinse focul tot întrebându-se iritat unde plecase Jud. Ştia că va fi nevoie de apă fiartă, prosoape, ligheane, şi nu era nimic pregătit. Dracu’ să-l ia pe Choake, cu impertinenţa lui cu tot! Nici măcar nu-l aşteptase să vorbească cu el înainte de a pleca. De la o vreme relaţiile dintre ei doi se răciseră. Ross nu putea să o sufere pe proasta lui de nevastă care răspândise tot felul de bârfe despre Demelza; şi când lui Ross nu-i plăcea cineva, îi era greu să n-o arate. Acum fierbea de mânie că se afla la discreţia acelui bătrân prost, încăpăţânat, încrezut, retrograd, care era singurul doctor din regiune. Când focul începu să ardă, intră Jud şi odată cu el vântul năvăli în bucătărie. — Se pregăteşte ceva, spuse el uitându-se la Ross cu ochii lui injectaţi. Marea se umflă, e hulă. Ross dădu din cap nerăbdător. Da, cu o zi înainte marea începuse să se umfle. — Valurile se năpustesc în toate părţile biciuite de vânt. Hula s-a dus aproape şi marea e albă de spumă, ca barba lui Joe Trigg. — Ai grijă de Kate, Jud, spuse Ross. Şi pregăteşte între timp ceva de mâncare. Mă duc sus.   * Ross auzea vântul suflând puternic în depărtare. Când se uită pe fereastra dormitorului, văzu că marea era presărată cu valuri înspumate care se năpusteau din toate părţile ciocnindu-se şi spărgându-se, pulverizând apa în mii de picături minuscule. Pe pământ vântul sufla mai domolit, în rafale, dar din loc în loc vârtejurile se repezeau peste apă cu forţa unui animal nărăvaş. Cât timp Ross s-a aflat în cameră, Demelza s-a străduit să se poarte normal, dar el îşi dădu seama că abia aştepta să-l vadă plecat. Nu o putea ajuta. Amărât, coborî iar, la timp ca s-o întâmpine pe doamna Zacky Martin, mama lui Jinny. Cu faţa ei lată, pricepută, cu ochelarii pe nas, intră în bucătărie strănutând, cu un cârd de cinci copii mici după ea, vorbindu-le, certându-i, explicându-i lui Ross că n-avea cu cine să-i lase acasă – doi erau ai lui Jinny, trei erau ai ei, cei mai mici; îi dădu bineţe lui Jud, şi-l întrebă ce mai face Prudie. Simţi mirosul de prăjeală al fripturii de porc şi începu să vorbească despre mâncare; se interesă apoi de starea bolnavei, le spuse că şi pe ea o luaseră frigurile, dar băuse o fiertură cu mirodenii, lapte şi alcool înainte de a pleca de acasă. Îşi suflecă mânecile, îi spuse lui Jinny să pună la fiert pelin negru şi sămânţă de rapiţă că sunt mai bune decât toate leacurile doctoriceşti ca să ia durerile, şi dispăru în sus pe scări înainte de a apuca cineva să-i răspundă. Copiii şedeau fiecare pe câte un scaun din bucătărie, timizi, ţepeni, ca popicele la bâlci, aşteptând să fie doborâte. Jud se scărpină în cap, scuipă în foc şi trase o înjurătură. Ross se întoarse în salon. Pe masă era o dantelă începută la care lucra Demelza. Lângă dantelă se afla un jurnal de modă, proaspăt sosit de la Londra, pe care i-l împrumutase Verity. Camera era în neorânduială, praful nu fusese şters. Se uită la ulmii de afară care se clătinau ca la cutremur. Merii, deşi mai adăpostiţi, se îndoiau sub suflarea puternică a vântului. Norii negri goneau pe cer. Luă o carte în mână. Citi câteva rânduri fără să înţeleagă nimic Se auzi vântul urlând în vale. Doamna Zacky intră. — Ei, cum merge? — Merge bine, domnule căpitan. N-aveţi nicio grijă! Ne descurcăm noi, Prudie şi cu mine! Până se-ntoarce doctorul Tommie, o să fie gata. Ross lăsă cartea din mână: — Eşti sigură? — Sigur că da. Eu am născut unsprezece. Mai sunt şi cei trei ai lui Jinny. Am ajutat-o pe Betty Nanfan cu gemenii ei, pe Sue Vigus cu patru, din care trei în afara căsătoriei. Doamna Zacky nu avea destule degete ca să-i numere. Acu’ o să fie mai greu, nu ca la Jinny, dar să nu vă fie teamă, o să facem treabă bună. Mă duc să aduc nişte coniac, să-i dau o înghiţitură. O s-o ajute. Casa se cutremură brusc sub rafalele puternice ale vântului. Ross se uită pe fereastră la vremea dezlănţuită. Furia împotriva lui Choake creştea în el ca furtuna de afară. Judecata îi spunea că Demelza va scăpa, dar nu putea suporta gândul că nu i se dădea atenţia cuvenită. Demelza suferea şi nu erau lângă ea decât două femei bătrâne şi neîndemânatice. Se duse la grajd, fără să ţină seama de furtună. Ajuns la uşă, se întoarse să privească spre Hendrawna şi văzu nori de spumă care se ridicau din apa mării şi zburau ca nisipul dus de furtună. Faleza părea acoperită de fum. De-abia deschisese uşa grajdului, când vântul i-o smulse din mână trântind-o cu putere, iar pe el lipindu-l de perete. Văzu că-i va fi imposibil să călărească pe furtună. Porni pe jos. Nu era departe, numai la vreo două mile de mers. O ploaie de frunze, iarbă, pietricele şi crengi rupte se abătu asupra lui de cum ocoli colţul casei. În spatele lui vântul ridica valuri de apă mânându-le spre cer, unindu-le cu norii. Altădată l-ar fi îngrijorat distrugerea recoltei, acum asta nu părea să aibă vreo importanţă. Nu era o simplă vijelie, ci o furtună care se dezlănţuise brusc ca şi cum forţele acumulate ale urgiei, ţinute în frâu o vreme, trebuiau să se descarce într-un ceas. O cracă de ulm se rupse şi căzu de-a curmezişul pârâului. Se împiedică de ea, dar trecu mai departe întrebându-se dacă va putea ajunge până sus pe deal. Ajunse la ruinele minei Wheal Maiden, se aşeză să-şi tragă sufletul şi începu să-şi frece mâna lovită. Vântul smulgea bucăţele de piatră din zidurile vechi de granit şi pătrundea urlând prin toate găurile şi crăpăturile. După ce trecu de pădurea de pini, îl întâmpină cu toată forţa vântul care sufla dinspre câmpia Grambler, aducând cu el ploaia amestecată cu ţărână şi pietriş. Furtuna ridica în aer tot pământul arat proaspăt, frunzele, mlădiţele verzi, tot ce întâlnea în cale. Norii cenuşii se târau jos, aproape de capul lui, storşi de apă, zburând ca nişte zdrenţe alungate de mânia lui Dumnezeu. La Fernmore, doctorul Choake se pregătea să-şi ia micul dejun.   * Mâncă rinichi fript, şuncă, stând la îndoială dacă să mai ia puţin cod afumat înainte de a fi luat de pe masă şi păstrat cald pentru soţia lui care îşi lua micul dejun în pat, mai târziu. I se făcuse foame după drumul din dimineaţa aceea şi făcuse gălăgie că masa nu era gata când s-a întors. Choake avea convingerea fermă că servitorii nu trebuie lăsaţi să lenevească şi să se îngraşe. Bătaia puternică în uşă de-abia se auzi, acoperită de zgomotul tunetelor şi vântului. — Dacă mă caută cineva, Nancy, nu sunt acasă, spuse el ţâfnos, încruntând din sprâncene. — Da, domnule. Se hotărî, după ce-l mirosi, să mănânce puţin peşte, dar era iritat că trebuie să se servească singur. Îşi propti burta de masă, luă cu cuţitul o bucăţică şi o înghiţi. Cineva tuşi uşor în spatele lui ca şi cum ar fi vrut să se scuze că-l deranjează. — Iertaţi-mă, domnule. Căpitanul Poldark. — Spune-i… Doctorul Choake ridică ochii şi văzu în oglindă, în spatele servitoarei, silueta înaltă a unui om ud leoarcă de ploaie. Ross intră în cameră. Îşi pierduse pălăria, iar dantela de la mâneci îi atârna ruptă în fâşii. Apa lăsase o dâră pe cel mai bun covor turcesc al doctorului Choake. Dar ceva în ochii lui Ross îl determină pe Choake să nu observe apa de pe covor. Poldark făcea parte dintr-o familie de nobili care trăiau în Cornwall de două sute de ani, pe când Choake, cu toate aerele pe care şi le dădea, era de origină obscură. Se sculă în picioare. — Vă deranjez de la masă, spuse Ross. — S-a întâmplat ceva? — Vă amintiţi, cred, spuse Ross, că v-am angajat să o asistaţi pe soţia mea la naştere. — Păi, totul merge bine. Am examinat-o cu atenţie. Copilul se va naşte azi după-amiază. — V-am angajat ca să staţi cu ea şi să o îngrijiţi, ca doctor, nu ca un vraci ambulant. Choake se albi la faţă. — Adu-i căpitanului Poldark un pahar cu vin de Porto, îi porunci el lui Nancy, care urmărise scena cu gura căscată. Apoi, se întoarse către Ross şi, uitându-se la el de sus şi încercând să-l pună în inferioritate, îl întrebă: Ei, şi ce vă nemulţumeşte? Individul n-avea nici bani şi era şi mult mai tânăr decât el, doctorul. I-am îngrijit pe tatăl dumitale, pe unchiul dumitale, pe vărul dumitale şi pe soţia lui, pe vara dumitale Verity. Niciunul din ei nu mi-a pus la îndoială tratamentul. — Îi priveşte ce fac. Unde vă este haina? Îmbrăcaţi-vă! — Nu pot să merg călare pe vijelia asta! Uită-te la dumneata! Mi-ar fi imposibil să încalec! — Ar fi trebuit să vă gândiţi la asta când aţi plecat de la Nampara. Uşa se deschise şi intră Polly Choake cu părul pus pe moaţe şi îmbrăcată într-o rochie de casă amplă, de culoarea cireşei. Când dădu cu ochii de Ross scoase un ţipăt. — O, căpitanul Poldark! N-am ştiut! Pe aşa o vreme! Urletul vântului, sus la mine, mă îngrozeşte! Mi-e teamă să nu smulgă acoperişul, Tom, şi să nu-mi cadă în cap. Şi cum o să arăt eu atunci? — Las-că nici aşa n-arăţi prea bine cu capul vârât prin uşă, se răsti soţul ei iritat. Ori intri, ori ieşi, dar, te rog, hotărăşte-te! Polly intră, îmbujorată, se uită cu coada ochiului la Ross şi îşi aranjă părul. Uşa se trânti după ea. — Nu pot să mă obişnuiesc cu vijeliile astea din Cornwall. Jenkin spune că s-au desprins cinci plăci de pe acoperişul de la cămară, poate chiar mai multe. Cum se simte soţia dumneavoastră, domnule căpitan? Choake îşi scoase tichia de pe cap şi îşi puse în loc peruca. — O să o ia vântul, spuse Ross. — Pleci pe vremea asta, Tom? N-ai să poţi merge nici călare, nici pe jos. Şi gândeşte-te că s-ar putea să cadă copaci. E periculos. — Căpitanul Poldark e neliniştit din cauza soţiei sale, spuse Choake pe un ton neutru. — E aşa de urgent? Trebuie să te duci imediat? Îmi amintesc că la mama a durat opt ore şi patruzeci până să mă nasc eu. — Atunci şi soţul dumitale va trebui să aştepte opt ore şi patruzeci, spuse Ross. Aşa am eu poftă, doamnă Choake. Supărat, doctorul aruncă haina de casă vişinie cu care era îmbrăcat, luă altă haină şi se duse să aducă trusa şi haina de ploaie, răsturnând-o aproape pe Nancy care venea cu vinul de Porto. La întoarcere vântul bătea dintr-o parte. Choake îşi pierduse peruca şi pălăria, dar Ross recuperă peruca şi o vârî sub haină. Când au ajuns sus, lângă mina Wheal Maiden, suflau amândoi greu şi erau uzi până la piele. Înaintea lor apăru o siluetă măruntă înfăşurată într-o pelerină cenuşie. — Verity, spuse Ross când o ajunseră din urmă, nu trebuia să vii pe vremea asta. Ea îi zâmbi, cu zâmbetul ei larg, generos. — Când se ducea la mină, Betty, fata doamnei Zacky i-a văzut pe Jud şi pe doctorul Choake şi i-a spus soţiei lui Bartle. Îşi sprijini faţa udă de un copac. Staulul s-a dărâmat. Am dus vacile în magazia unde facem bere. Troliul la mina lui Digory a căzut, dar cred că nu e nimeni rănit. Ea cum se simte, Ross? — Destul de bine, cred. Ross o luă de braţ pe Verity şi porniră după doctor care înainta poticnindu-se, cu mantaua fluturându-i în vânt. Ross se gândise de multe ori că dacă unui bărbat i s-ar fi permis să-şi ia o a doua nevastă ar fi luat-o pe vara lui, pentru bunătatea şi generozitatea ei şi pentru efectul liniştitor pe care-l avea întotdeauna asupra lui. Începea deja să se ruşineze de mânia lui. Tom Choake avea părţile lui bune şi fără îndoială că îşi cunoştea meseria mai bine decât doamna Zacky Martin. Îl ajunseră din urmă pe Choake când trecea peste ramura de ulm căzută. Doi meri erau la pământ şi Ross se întreba ce va zice Demelza când va vedea ce a rămas din grădina ei. Când va vedea… Grăbi pasul. Îl cuprinse iar supărarea gândindu-se la femeile acelea care se învârteau prin casă, în timp ce Demelza se chinuia fără ajutor. Şi Choake, care plecase fără un cuvânt. Când au intrat, au văzut-o pe Jinny suind în grabă scările cu un lighean plin cu apă clocotită în mâini. Nu le aruncă nici măcar o privire. Doctorul Choake era atât de istovit încât intră în salon, se aşeză pe primul scaun, şi încercă să-şi recapete suflarea. Se uită la Ross şi spuse: — Vă mulţumesc pentru perucă. Ross turnă coniac în trei pahare. Îi oferi unul lui Verity care căzuse pe un scaun. Părul ei negru, buclat, era brăzdat de dâre umede acolo unde gluga nu-l acoperise. Îi zâmbi lui Ross şi spuse: — Am să mă duc sus când e gata doctorul Choake. Apoi, dacă totul merge bine, am să-ţi pregătesc ceva de mâncare. Choake înghiţi coniacul şi întinse paharul ca să-i mai toarne. Ross îi turnă, ştiind că alcoolul îi dă mai multă putere. — O să luăm micul dejun împreună, spuse Choake, mai vesel la gândul că în curând va mânca. Să mergem sus să liniştim pe toată lumea şi pe urmă să mâncăm. Ce aveţi de mâncare? Verity se ridică. Pelerina îi căzu de pe umeri lăsând să se vadă rochia gri de stofă groasă, udă şi plină de noroi pe poale. Ross însă nu-i văzu decât faţa pe care se citea uimirea, ca şi cum ar fi avut o vedenie. — Ce e? — Ross, cred că am auzit… Ascultară toţi. — O, spuse Ross aspru, sunt copii în bucătărie, în cămară, peste tot, chiar şi în dulapurile cu haine. De toate vârstele şi mărimile. — Sst! Tăceţi! spuse Verity. Choake luă trusa cu instrumente bâjbâind după ea cu gesturi stângace şi făcând mult zgomot. — Ăsta nu-i ţipăt de copil mare, spuse ea brusc. Ascultară iar. — Hai să mergem sus să vedem, rosti Choake stânjenit. O să mâncăm când coborâm. Deschise uşa. Ceilalţi îl urmară, dar la piciorul scării se opriră. Sus, în capul scării, era Prudie tot în cămaşa de noapte, peste care îmbrăcase la repezeală o haină; mare şi umflată, părea un sac prea plin, gata să plesnească. Se aplecă, uitându-se la ei, cu faţa ei lungă, roşie şi lucioasă. — S-a făcut! strigă cu vocea ei groasă ca de orgă. E fată. Ţi-a făcut o fată! N-am văzut până acum gâză mai frumoasă ca asta. I-am pocit niţel faţa, da-i voinică şi vioaie ca un mânz. Auzi-o numai cum ţipă! După un moment de tăcere, Choake îşi drese glasul ameninţător şi puse piciorul pe prima treaptă, dar Ross îl împinse la o parte şi urcă primul.   [1] Chinchină – arbore exotic din a cărui scoarţă se extrage chinina.