Thomas Hardy

Idila pe un turn de Thomas Hardy   CAPITOLUL 1   Într-o după amiază de iarnă timpurie, limpede dar nefriguroasă, la vremea când lumea vegetală arată ca un vălmăşag de schelete printre coastele cărora se strecoară raze jucăuşe de soare, o trăsură luxoasă se opri la poalele unui deal din Wessex. În locul unde şoseaua Melchester, pe care venise trăsura, se întâlneşte cu drumul ce duce spre un parc aflat la mică distanţă. Valetul coborî şi se îndreptă spre doamna aflată în trăsură, o tânără de vreo douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de ani. Doamna contempla, prin spărtura unui gard viu, fâşia de câmp ondulat ce se aşternea în faţă. Făcu o observaţie care-l determină şi pe valet să se uite în aceeaşi direcţie. Priveliştea cea mai bătătoare la ochi ce li se înfăţişa din acel punct, în mijlocul întinderii, era o colină circulară, izolată, nu foarte înaltă, ce forma însă un puternic contrast cromatic cu vastul teren arabil din jur, întrucât era acoperită cu o pădure de brazi. Copacii erau toţi de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi înălţime, aşa încât vârfurile lor schiţau întocmai conturul deluşorului pe care creşteau. Dar micul relief înveşmântat în brazi se mai deosebea de restul peisajului şi prin faptul că purta în creştet un turn, de forma unei coloane clasice, care, deşi era pe jumătate îngropat în plantaţie, se înălţa destul de mult deasupra crestelor copacilor. Asupra acestui turn se opriseră privirile doamnei şi ale valetului. — Şi deci nu e niciun drum care să ducă până acolo? întrebă tânăra. — Locul în care ne aflăm acum e punctul cel mai apropiat până unde poate ajunge trăsura, doamnă. — Atunci, să ne întoarcem acasă, spuse ea după o clipă de gândire. Şi trăsura îşi văzu mai departe de drum. Câteva zile mai târziu, aceeaşi doamnă, în aceeaşi trăsură, trecu din nou prin acelaşi loc. Şi din nou privirile i se întoarseră spre turnul ce se înălţa în depărtare. — Nobbs, se adresă doamna către vizitiu, n-ai putea să străbaţi câmpul ăsta, ca să ne apropiem cât mai mult de marginea plantaţiei unde se află coloana? Vizitiul măsură din priviri întinderea. — Uitaţi-vă ce e, doamnă, pe vreme uscată, să zic c-am mai putea înainta şontâc-şontâc până acolo, tăind pe la Five-and-Twenty Acres. Dar acuma, după câtă ploaie a căzut, pământul e aşa de năclăit şi de chiftit, încât n-ar fi deloc înţelept să încerc. — Poate că nu, răspunse doamna cu nepăsare. Dar ţine, te rog, minte să o faci când s-o mai zvânta. Şi din nou trăsura îşi văzu de drum, iar doamna nu-şi dezlipi privirile de pe porţiunea de deal, cu copacii albăstrii care-l înfăşurau şi cu coloana care se sumeţea în vârf, până când acestea nu-i dispărură din raza vizuală. S-a scurs o bună bucată de vreme până să cuteze doamna să facă o nouă plimbare cu trăsura pe acolo. Era luna februarie; pământul se uscase, deşi vremea şi decorul campestru erau foarte asemănătoare cu cele de la începutul iernii. Silueta familiară a turnului îi reaminti că, în sfârşit, se ivise un prilej prielnic pentru a-l cerceta mai îndeaproape. După ce îi dădu dispoziţii vizitiului, trăsura porni încet, hurducându-se pe drumul accidentat Cu toate că turnul era împlântat în domeniul strămoşesc al soţului ei, doamna nu-l vizitase niciodată, din pricina aşezării lui atât de izolate şi a terenului atât de greu de străbătut. Drumul până la poalele dealului era anost şi plin de hârtoape, dar când ajunse la capăt, coborî şi porunci ca trăsura să se întoarcă fără ea pe câmpul bolovănos şi s-o aştepte la marginea cea mai apropiată a şoselei, după care, porni să urce pe sub copaci. Coloana i se înfăţişa acum mult mai grandioasă decât îi apăruse văzută din şosea, sau din parc, sau de la fereastra din Welland House, reşedinţa ei destul de apropiată, de unde o privise de sute de ori, fără să-i fi deşteptat însă suficient interes pentru a-i investiga detaliile.  Turnul fusese zidit în secolul al optsprezecelea ca monument în memoria străbunicului soţului ei, un ofiţer respectabil, căzut în războiul american pentru independenţă, iar lipsa de interes a doamnei se datora în bună parte relaţiilor cu acest soţ, despre care vom vorbi mai departe. Ceea ce o adusese acum aici nu era decât simpla dorinţă de a întreprinde ceva mai deosebit — o dorinţă cronică a vieţii ei ciudat de singuratice. Se afla într-o dispoziţie în care ar fi fost gata să îmbrăţişeze orice ar fi izbutit să-i risipească în oarecare măsură acel ennui.[1] Ar fi întâmpinat cu plăcere până şi o nenorocire. Auzise că din vârful turnului poţi avea o vedere panoramică asupra a patru comitate. Şi hotărâse să-şi acorde azi atâta bucurie câtă îţi poate oferi perspectiva a patru comitate. Creasta împădurită a dealului fusese cândva (conform părerii unor specialişti în istoria antică) o veche tabără romană, dacă nu (aşa cum susţineau alţii) o veche poziţie de apărare britanică sau (după cum jura restul cărturarilor) o veche curte saxonă a Witenagemote[2], — cu rămăşiţe ale unui vallum[3] exterior sau interior, şi o potecă şerpuită, uşor de urcat, unduind până la marginile povârnite ale zidului. Acele de brad acopereau drumul cu un covor moale şi, din când în când, câte un rug de mure astupa spaţiile dintre trunchiuri. Nu după mult timp, tânăra se pomeni la baza coloanei. Monumentul fusese construit în stilul arhitectural clasic toscan şi era un turn gol pe dinăuntru şi cu trepte interioare. Atmosfera sumbră şi solitudinea care te învăluiau când te aflai la baza turnului erau într-adevăr impresionante. Suspinul copacilor din jur era mai răscolitor în acest loc; tulpinile subţiri şi drepte, legănate de briză, măsurau parcă secundele, ca nişte pendule răsturnate; câteva crengi sau rămurele măturau, foşnind, zidul, sau trosneau, frecându-se una de alta. Sub nivelul vârfului care se ivea dintre brazi, zidăria era pătată de licheni şi de mucegai, pentru că soarele nu răzbea niciodată prin acest giulgiu fremătător de vegetaţie albăstrie. În şanţurile dintre pietre creşteau petece de muşchi şi, ici-colo, insecte iubitoare de întuneric gravaseră pe mortar forme lipsite de orice înţeles sau stil omenesc, dar sugestive în ciudăţenia lor. Dincolo de vârfurile brazilor însă, lucrurile stăteau altfel: coloana se înălţa către cer, luminoasă şi veselă, de nimic împiedicată, curată şi poleită de soare. Locul era arareori vizitat, poate cu excepţia sezonului de vânătoare. Raritatea intruziunilor umane era vădită de labirintele urmelor de iepuri, de penele răzleţe ale păsărilor, de pieile năpârlite ale reptilelor şi de cărăruile bătătorite de veveriţe de-a lungul şi de-a latul trunchiurilor. Simplul fapt că plantaţia de brazi era o insulă în mijlocul unui câmp arabil explica în bună măsură lipsa de vizitatori. Puţini dintre cei neobişnuiţi cu asemenea locuri îşi pot da seama de efectul izolator al unui câmp lucrat, când nu se iveşte necesitatea imperioasă de a-l traversa. Colina aceasta rotundă, îmbrăcată în conifere şi rugi de mure, implantată în centrul unui câmp arabil de vreo patruzeci sau cincizeci de acri, era probabil mai rar vizitată decât ar fi fost o stâncă răsărită în mijlocul unui lac de aceeaşi întindere. Tânăra noastră înconjură coloana şi descoperi în partea opusă uşa prin care se pătrundea în interior. Vopseaua, dacă existase vreodată, fusese cu totul spălată de pe lemnul uşii, iar pe suprafaţa putredă a scândurilor se prelinseseră broboane de lichid ruginit de la cuie şi balamale, adunându-se în pete roşiatice. Deasupra uşii se găsea o placă de piatră pe care fuseseră, pare-se, gravate nişte litere sau nişte cuvinte; iar inscripţia, oricum o fi sunat ea, fusese complet tencuită de o masă de licheni. Şi iată în faţa ei această piesă arhitectonică, ridicată în năzuinţa de a imortaliza în chipul cel mai vizibil şi de neşters amintirea unui om. Numai că întreaga înfăţişare a monumentului îţi sugera doar uitarea. După toate probabilităţile, nici măcar o duzină de oameni din ţinut nu mai cunoşteau numele persoanei comemorate şi poate că nimeni nu avea habar dacă turnul e gol pe dinăuntru sau compact, ori dacă exista sau nu vreo tăblie care să indice data şi scopul construcţiei. Ea însăşi, care de cinci ani de zile locuise la o distanţă de maximum o milă de această coloană, nu se apropiase de ea până în acest moment. Şovăi puţin, dar constatând că uşa nu era încuiată, o împinse cu piciorul şi pătrunse în interior. Pe o treaptă văzu o bucată de hârtie de scris, care-i atrase atenţia prin faptul că părea nouă. Deci, în ciuda presupunerilor ei, exista o fiinţă umană care cunoştea locul. Dar cum bucata de hârtie era nescrisă, nu-i putu oferi niciun indiciu; totuşi, simţindu-se proprietara acestei coloane ca şi a întregului ţinut din jur, nevoia de a-şi afirma dreptul de posesiune a fost suficientă pentru a o îmboldi să meargă mai departe. Scara era luminată prin ferestruicile înguste tăiate în zid, aşa încât nu i-a fost greu să ajungă în vârf, mai ales că treptele nu erau tocite. Uşiţa care ducea pe acoperiş era deschisă şi, când aruncă o privire, avu în faţa ochilor un spectacol interesant. În mijlocul acoperişului plat, de metal, al coloanei, se afla un tânăr, aşezat pe un scăunel. Privea printr-un telescop mare, plasat pe un trepied. Prezenţa lui era atât de neaşteptată, încât doamna făcu un pas îndărăt, retrăgându-se în umbra uşii. Singurul efect pe care zgomotul paşilor ei îl avu asupra tânărului, fu un gest nervos al mâinii acestuia, menit să o împiedice să-l întrerupă, gest pe care-l făcu fără să-şi dezlipească ochiul de pe lentila instrumentului. Nemişcată pe locul unde se găsea, doamna cercetă înfăţişarea individului care părea să se simtă atât de acasă într-o clădire ce-i aparţinea, incontestabil, ei. Era un tânăr ce ar putea fi caracterizat, pe bună dreptate, printr-un cuvânt pe care cronicarul acestor întâmplări nu doreşte să-l folosească în legătură cu el, preferând să-l rezerve pentru zugrăvirea persoanelor de sex opus. A spune în zilele noastre despre un bărbat că este frumos nu înseamnă să-i provoci o mare fericire şi nici să-i conferi creditul pe care l-ar fi implicat asemenea afirmaţie în timpurile miturilor greco-romane. Dimpotrivă, reacţia lui ar fi contrarie, o atare caracterizare făcându-l să se simtă cel puţin stânjenit. De obicei, tânărul frumos se balansează atât de primejdios pe muchea devenirii unui filfizon care, la rândul lui, e gata să devină un Lothario sau un Don Juan printre fecioarele din jur, încât pentru o onestă înţelegere a eroului nostru se cuvine să subliniem şi să fiţi şi dumneavoastră convinşi de sublima sa lipsă de preocupare pentru propriu-i aspect fizic sau pentru înfăţişarea celorlalţi. Aşa cum era, băiatul şedea acolo în vârful turnului. Soarele îi lumina din plin faţa; pe creştet purta o tichie de catifea neagră, de sub care i se revărsa părul ondulat, de un blond strălucitor, ce-i punea în valoare obrajii rumeni. Avea acel ten cu care Rafael înfloreşte figura tânărului fiu al lui Zacharia[4] — adică o piele care, deşi netedă, e departe de suavitatea virginală, sugerându-ţi că s-a lăsat bătută de soare şi de vânt. Trăsăturile erau îndeajuns de puternic conturate încât să zădărnicească prima impresie a privitorului, anume că faţa lui semăna cu aceea a unei fete. Alături de tânăr se găsea o măsuţă de stejar, şi în faţa lui, telescopul.   [1] Plictisi (fr.) (n.tr.) [2] Consiliul suprem al Angliei în timpurile anglo-saxone (n.tr.) [3] Zid de apărare roman (n.tr.) [4] E vorba de figura lui Ioan Botezătorul care apare într-unul din ciclurile de Madone ale lui Rafael (n.tr.)    

Doi ochi albastri de Thomas Hardy PREFAŢA ACESTE CAPITOLE AU FOST scrise într-o vreme când mania restaurărilor bisericeşti, făcute la întimplare, se răspândise până în cele mai îndepărtate colţuri ale vestului Angliei, unde înfăţişarea sălbatică şi tragică a coastei era de mult în desăvârşită armonie cu aspra artă gotică a clădirilor ecleziastice, presărate de-a lungul ei, făcând ca orice încercare de inovaţie arhitectonică să creeze un mare dezacord. Să înlături învelişul medievalismului din care pierise orice duh părea un aci nu mai puţin absurd decât să te apuci de renovarea piscurilor înconjurătoare. Astfel s-a întâmplat ca închipuita poveste a’ trei inimi omeneşti, ale căror simţăminte nu erau lipsite de legătură cu aceste împrejurări materiale, să-şi găsească în întâm-plările inerente unor asemenea renovări ecleziastice un cadru potrivit de desfăşurare. Ţărmul şi regiunea de Ungă Castle Boterel încep să trezească interes şi vor fi curând recunoscute. Se cade să adaug că locurile acelea sunt printre cele mai înaintate spre apus dintre toate ungherele pe care le-am ales drept potrivite înălţării scenei unor drame imperfecte ale vieţii şi pasiunilor de provincie; şi se află aproape sau nu prea departe de nelămuritul hotar al regatului Wessex, ce se întinde mai încolo şi care, asemeni extremităţilor de apus ale aşezărilor americane, nu era statornic, înmntând necontenit. Aceste lucruri nu au, totuşi, prea mare însemnătate? Locul acela este, înainte de orice (pentru un om, cel puţin), un tărâm de vis şi de taină. Păsările spectrale, marea ca un linţoliu, viatul ce ridică spume, veşnicul monolog al apelor, florile de o nuanţa adine purpurie, ce par să se înalţe ca un abur din văgăunile dinspre ţărm, împrumută, prin ele însele, scenei o atmosferă de redenie de noapte ivită în asfinţit. O uriaşă stâncă de pe malul mării ocupă un loc aparte În povestire, şi pentru un unul sau altul, acuma dat uitării, această stâncă a fost descrisa în istorisirea noastră ca neavând nume. Simţul exactităţii ne cere sa precizăm că o stâncă masivă, care seamănă în multe privinţe cu stâncă din descriere, poartă un nume care nu s-a făcut celebru prin nimic.   Martie 1895. P.S. Prima ediţie a acestei povestiri în trei volume a. Văzut lumina tiparului la începutul verii anului /. V Acţiunea ei reprezintă faza romantică a unei idei dezvoltate în altă carte, scrisă mai. Târziu. Un critic cu matura judecată al acelei ediţii putea remarca, cu siguranţa. O imaturitate a concepţiilor despre viaţă şi a măiestriei artistice. Dar corectarea acestor lucruri cu experienţa anilor de mai târziu, chiar dacă ar fi fost posibilă, ar fi avut drept urmare, cum se întâmplă îndeobşte cu asemenea încercări, spulberarea, oricărei prospeţimi şi spontaneităţi din filele ei, aşa cum ne apar. Voi adăuga un cuvânt despre topografia acestei poveşti de dragoste, drept răspuns unor întrebări, deşi chestiunea poate părea lipsită de însemnătate. Conacul care poartă numele de „Endelstoiv House” există în mare măsură, în realitate, deşi poate fi găsit într-un loc cu câteva mile mai la sud de zona presupusă. La fel şi biserica din povestea noastră, care a fost plasată mai înspre ocean decât originalul.   Iunie 1912 T.H. O viorea în vârsta crudă a mindrei firi Timpurie, fără vlagă, gingaşă, iute pieritoare, parfum şi mlădiere de o clipă. Atâta doar.  „Vestală niândră-nscăunată pe un tron din Soare-Apune”     ELFRIDE SWANCOURT ERA O fată care-şi da uşor în vileag emoţiile. Esenţa lor aparte, însă, şi chipul în care se schimbau, pe măsura scurgerii orelor, nu se dezvăluiau decât celor ce erau martorii împrejurărilor în care ea îşi ducea viaţa. Făptura ei era o îmbinare de amănunte deosebit de interesante, ce-ţi părea neobişnuită, mai mult din pricina îmbinării în sine decât a elementelor îmbinate, luate în parte. De altfel, când stăteai de vorbă cu ea, forma şi substanţa trăsăturilor ei îţi rămâneau ascunse; şi această încântătoare putere de a împiedica o cercetare mai amănunţită a fiinţei sale de către un interlocutor nu era o urmare a acelei disimulări pe care o observi în purtarea unui om bine format (căci purtarea ei era copilăroasă şi abia şlefuită), ci a naivităţii pline de farmec a gândurilor cărora ea le dădea glas. Trăise, de când se ştia, o viaţă retrasă; acel monstrari digito 1 al oamenilor care se pierd în nimicuri nu-i măgulise orgoliul şi, la vârsta de nouăsprezece, douăzeci de ani, nu ştia mai multe despre viaţa de societate decât o orăşeancă de*eincisprezece ani. 1 A fi arătat cu degetul (lat). 2 Ceva observai, totuşi, la ea, şi acel ceva erau ochii, în ei vedeai esenţa întregii sale fiinţe; n-aveai de se să priveşti mai în adânc – toată viaţa ei era acolo. Ochii aceştia erau albaştri; albaştri ca depărtările toamnei, albaştri ca albastrul ce se întrezăreşte printre coamele pierdute ale dealurilor şi povârnişurilor împădurite într-o dimineaţă însorită de septembrie. Un albastru ceţos, străbătut de umbre, fără începui, fără întindere, şi pe care-l priveai în adâncuri, nu doar la suprafaţă* Iar dacă e să vorbim de prezentă, trebuie*să spunem că prezenţa ei nu era impunătoare, ci firavă. Există Temei a căror personalitate e în stare să domine întreaga atmosferă a unei săli de petrecere; personalitatea Elfridei nu era mai dominantă decât a unei pisicuţe. Elfride avea expresia gânditoare de pe chipul Madonei della Sedia, lipsindu-i, însă, extazul acesteia; căldura şi vioiciunea tipului feminin, atât de comun frumuseţilor lui Rubens, muritoare şi nemuritoare, fără senzualitatea lor obsedantă. Expresia caracteristică chipurilor de femei de pe pânzele lui Corregio, aceea a gândurilor omeneşti încărcate de doruri prea adinei pentru lacrimi, se ivea, ’ uneori, şi pe faţa ei, rar, însă, în împrejurări obişnuite. Momentul din viaţa Elfridei Swancourt, în care putem spune că se observă statornicirea unui curent emoţional mai profund, apăru într-o după-amiază de iarnă când – îndeplinindu-şi oficiile de gazdă – fata se trezi faţă în faţă cu un om pe care nu-l mai văzuse niciodată şi pe care-l privea cu curiozitatea şi interesul Mirandei, cum nu mai privise nicicând un muritor. Tocmai în ziua aceea, tatăl ei, pastor văduv al unei parohii din extremitatea scăldată de valurile mării a regiunii Lower Wessex, era chinuit de un atac de gută. Isprăvind supravegherea treburilor casnice, Elfride se simţi cuprinsă de nerăbdare, ieşi de mai multe ori din camera ei, urcă scara şi bătu la uşa odăii tatălui ei. „Intră” se auzea, de fiecare dată, dinăuntru, o voce puternică de om trăit în aer liber. — Tată, spuse Elfride într-un rând bărbatului de cincizeci de ani, bine făcut şi plăcut la înfăţişare, care zăcea pe pat înfofolit într-un halat, bolborosind şi spumegând ca o sticlă gata să pocnească şi lăsând, când şi când, să-i scape printre dinţi frânturi de cuvinte care aduceau a înjurături: Tată, astă-seară nu vii jos? 3 Elfride vorbise cu voce ridicată, pastorul fiind cam tare de ureche. — Nu prea cred… of, of, of!… Nu, nici pomeneală, Elfride. Uf, uf, uf! N-aş suferi nicio batistă pe afurisitul ăsta de deget, darămite un ciorap sau un papuc… Uf, uf, uf! Uite, iar m-apucă! Nu, până mâine nu mă dau jos din pat! — Atunci sper că omul ăla de la Londra n-o sa vină, că altfel nu ştiu ce-o să mă fac, tată. — Ei, da, o să fie cam neplăcut. ’<— N-aş crede să vină astăzi, r- De ce? — Fiindcă bate tare vântul. — Vântul? Ai şi tu nişte idei, Elfride! Unde s-a mai pomenit vânt care să ţină omu’ de la treburile lui? Uf, 1 şi degetul ăsta care m-a apucat aşa, pe nepusă masă!… Dacă vine, cred c-ar fi bine să-l trimiţi la mine, pe urmă dă-i ceva de mâncare şi rostuieşte-i un loc de dormit. Doamne, ce de belele pe capul nostru! — S-ar cădea să-i servesc cina? — Nu, ar fi o masă prea grea pentru un om care soseşte ostenit de la drum lung. — Atunci, un ceai? — Nu, nu-i destul de săţios. — O ceaşcă de ceai cu o gustare lângă ea. Ce zici? Avem friptură rece de pasăre, plăcintă de iepure, nişte prăjituri… de-alde-astea. — Bine, ceai şi o gustare. — Ce zici, să-i torn eu ceaiul, tală? — Bineînţeles! Doar eşti stăpâna casei! — Cum? Să stau cu un străin, până sfârşeşte masa, ’ cum aş sta cu o cunoştinţă, fără să mi-l fi prezentat nimeni înainte? — Ei, mai lasă prostiile astea cu prezentatul, fetiţo •  ce, n-ai minte? Un specialist, un om ocupat, trudit şi flămând, aflat pe drumuri din zori, n-o să aibă niciun chef să stea o seară întreagă la taclale şi să umble cu politeţuri. Lui nu-i trebuie decât ceva de mâncare şi găzduire, şi cine vrei să i le dea dacă nu tu, de vreme ce eu zac în pat ca un nevolnic? Eu n-aş zice că-i un lucru chiar aşa de cumplit. Ţi-au intrat tot soiul de bazaconii în cap din romanele alea cu care te tot îndopi. — Nu, nu-i chiar aşa cumplit când e limpede că e necesar, ca în cazul ăsta. Dar vezi, tată, dumneata eşti întotdeauna de faţă când avem oaspeţi la cină, chiar când e vorba de oameni cunoscuţi. Şi, de data asta, ne vine un oaspete din Londra, şi poate că şi lui o să i se pară cam ciudat. — Foarte bine. Să i se pară. — E partenerul lui Hewby? — Nu prea cred, dar s-ar putea să fie. — Ce vârstă o fi având oare? — N-aş putea să-ţi spun. Copia scrisorii mele către domnul Hewby şi răspunsul lui sunt în odaia mea de lucru, pe birou. Citeşte-le, şi ai să ştii şi tu despre musafirul nostru atât cât ştiu şi eu. — Le-am citit. — Ei, atunci ce rost mai au întrebările astea? Acoâo-x scris tot, mai mult n-am ce să-ţi spun. Uf, uf, uf!… Belea nenorocită! Fată netrebnică! Nu-mi pune nimic pe picior! Şi-o muscă mi se pare prea grea! — Ah, îmi pare rău, tată! Uitasem. Mă gândeam să nu-ţi fie, cumva, frig, spuse Elfride, trăgând repede pătura pe care-o aruncase pe picioarele bolnavului; şi aşteptând până ce expresia pricinuită de greşeala ei se şterse de pe faţa tatălui, ieşi din odaia lui şi se retrase iar în încăperile de jos. II „Era-ntr-o zi de iarnă, către seară” ClND, ODATĂ CU SCURGEREA ceasurilor „după-amiaza se contopi cu seara, nişte contururi în mişcare se iviră pe fundalul cerului, în vârful unui deal sălbatic şi pustiu al acelui district. Contururile delimitau doi oameni care, deocamdată, apăreau ca simple siluete într-un docar ce înainta împotriva vântului. Pe tot drumul acesta mohorât, de-a lungul ţinutului fără îngrădituri pe care-l străbăteau, cei doi abia dacă zăriseră o casă singuratică sau vreun drumeţ stingher; dar acum, la lăsarea serii, amurgul stins, la lumina căruia cu greu P izbuteau să desluşească o urmă de peisaj, se însufleţi la’ ivirea ddmoălă a planetei Jupiter, ce scinteia cu străluciri crescânde, şi a lui Sirius, care nu se da nici el bătut, revărsând de la locul lui raze peste umerii drumeţilor. Singurele lumini de pe pământ erau nişte pete de un roşu închis, sclipind ici-colo pe povârnişurile îndepărtate; potrivit lămuririlor pe care vizitiul ţinu să le dea călătorului, acolo ardeau focurile mocnite de turbă şi rădăcini de drobiţă aprinse în locurile unde islazul fusese desţelenit pentru cultivare. Vântul continua să bată, dar îşi mai potolise furia din timpul zilei, câţiva nori mărunţi, uşori şi alburii plutind jos, pe cer, spre sud, către Canal. Parcurseseră treisprezece din cele cincisprezece mile, distanta dintre capătul liniei de tren şi locul unde se sfâr-şea călătoria, când drumul lor o luă pe coasta unei văi lungi de câteva mile, unde scheletele iernatice ale unei vegetaţii mai bogate ca cea întâlnită până atunci vădeau un pământ mai gras, purtând urme de ocoluri şi lucrări mai gospodăreşti decât cele de pe colinele rămase în Lirmă. Ceva mai încolo, un luminiş printre ulmii ce urcau din acea vale roditoare dezvălui privirilor celor doi călători un conac. — Ăsta-i Endelstow House, proprietatea lordului Luxellian. Spuse vizitiul. — Endelstow House, proprietatea lordului Luxellian, repetă mecanic celălalt. Apoi întoarse capul şi privi clădirea ce abia se zărea, cu un interes pe care imaginea ei ştearsă nu părea nicidecum în stare să-l stârnească. Da, proprietatea lordului Luxellian, repetă el, după un timp, fără să-şi dezlipească ochii de pe clădire. — Ce, acolo mergem? — Nu, la casa parohială din Endelstow, aşa cum a fost vorba. — Ziceam că v-oţi fi răzgândit, domnule, că parcă prea v-aţi uitat lung într-acolo. La nimic nu v-aţi uitat aşa pân-acu’… — Nu, nu. Mă interesează casa asta, atâta tot. — Ei, mai e şi alţii pă care, vorba aia, îi interesează. — Da, dar nu din aceleaşi motive. — Păi, dacă vreţi să ştiţi, aflaţi că familia asta nu-i deloc mai brează ca a mea. — Cum aşa?

Departe de lumea dezlantuita de Thomas Hardy Capitolul I   Portretul fermierului Oak. O întîmplare   CÎND FERMIERUL OAK ZÎMBEA colţurile gurii i se lăţeau pînă la urechi; ochii i se îngustau, rămîneau cît două crăpături, şi din jurul lor porneau spre obraji o seamă de riduri – raze ale soarelui-răsare dintr-un desen stîngaci. Numele său de botez era Gabriel. În zilele de lucru, Oak era un tînăr cu judecată sănătoasă şi blajin din fire, cu mişcări potolite, îmbrăcat cuviincios. Duminica era altul: un om cu idei încîlcite, pornit să lase totul pe a doua zi, stînjenit de umbrelă şi ţeapăn în hainele lui de sărbătoare; într-un cuvînt, era omul care simţea că din punct de vedere moral, locul său ar fi fost în zona de mijloc, propovăduită de biserica laodiceană[1], acea întinsă zonă neutră, situată între cele două extreme ale parohiei: habotnicii şi beţivanii; mai bine zis, se ducea la biserică, dar căsca pe furiş atunci cînd adunarea credincioşilor ajungea la crezul nicean, iar cînd îşi punea în minte să asculte predica, se întreba ce-o să aibă de mîncare la cină. Dac-ar fi să ne luăm după judecata lumii, trecea mai degrabă drept om hain din fire atunci cînd prietenii şi cusurgiii erau în toane rele; cînd erau mulţumiţi, găseau că e om de treabă; iar cînd nu erau nici într-un fel, nici într-altul, vedeau în el un om a cărui ţinută morală era şi cu carne, şi cu brînză. De vreme ce în viaţa lui erau de şase ori mai multe zile lucrătoare decît duminici, adevărata lui înfăţişare era aceea pe care-o avea în hainele sale vechi; cînd vecinii îşi aminteau de el, şi-l închipuiau totdeauna îmbrăcat în felul acesta. Purta o pălărie de pîslă cu calota joasă, lăbărţată la bază din pricină că şi-o îndesa zdravăn pe cap, ca să fie sigur de ea cînd vîntul bătea puternic, şi avea o haină ca a doctorului Johnson; membrele inferioare îi erau strînse în jambiere obişnuite, de piele, iar picioarele i se lăfăiau în ghete din cale-afară de largi, lucrate astfel, încît oricine le-ar fi purtat ar fi putut să stea ziua întreagă într-o gîrlă, fără să se sinchisească: fiindcă meşterul, om conştiincios, chiar dacă mai greşea uneori croiala, se străduia în schimb să-şi despăgubească muşteriii, nefăcînd economie la măsură şi la materialele trainice. Domnul Oak purta asupra sa, în chip de ceas, un fel de orologiu mic de argint; cu alte cuvinte, era un ceas, dacă te luai după formă şi după întrebuinţare; dar dimensiunile arătau că e un mic orologiu. Acest instrument, ceva mai în vîrstă decît bunicul lui Oak, se deosebea prin aceea că mergea fie prea repede, fie deloc. De asemenea, cea mai scurtă dintre limbi se bălăbănea în jurul axului, aşa încît ceasul arăta foarte corect minutele, dar nimeni nu putea să fie pe deplin sigur de oră. Ceasul îşi dădea adesea în petic şi se oprea; atunci Oak îl buşea şi-l scutura şi astfel îi venea de hac. Neplăceri de pe urma celor două metehne n-avea, căci se pricepea să scape de ele: urmărea întruna drumul soarelui şi-al stelelor pe cer şi-l punea faţă în faţă cu ora arătată de ceasul lui; sau îşi lipea obrazul de geam la ferestrele vecinilor, pînă ce izbutea să-şi dea seama cît arată orologiul cu cadran verde din casă. Buzunăraşul de ceas al lui Oak ocupa o poziţie oarecum „înaltă” în brîul pantalonilor (aşezat foarte sus, sub vestă) şi ca să ajungă acolo era un chin; trebuie spus deci că la nevoie, Oak îşi scotea ceasul smucindu-şi trupul în lături, cu o straşnică opinteală: gura şi obrazul i se încordau pînă i se făceau stacojii, în timp ce lanţul, tras în sus, aducea la lumină ceasul cum ar fi adus o găleată dintr-un puţ. Dar unele persoane, înclinate spre visare, care-l văzuseră pe Gabriel Oak străbătînd unul din ogoarele sale într-o dimineaţă de decembrie, însorită şi nespus de blîndă, ar fi fost în măsură să-l privească şi-n altă lumină. Pe chipul lui se putea observa că multe din culorile şi trăsăturile tinereţii stăruiau încă şi la vîrsta bărbăţiei; ba ici-colo, în unele amănunte, care nu se dezvăluiau de la prima vedere, rămăseseră întipărite urmele băieţandrului de altădată. Era destul de înalt şi de lat în umeri ca lumea să-i preţuiască statura; pentru aceasta însă, ar fi trebuit să-şi ţină trupul mai sigur de sine, cum ar fi fost firesc. Dar atît la ţară cît şi la oraş, unii oameni arată într-un anumit fel, iar de vină nu sînt muşchii şi tendoanele, ci mai degrabă ceea ce gîndesc despre ei înşişi: oamenii aceştia îşi micşorează statura după cum se ţin. O modestie potolită, care i-ar fi stat bine unei vestale, părea să-i şoptească neîncetat că el nu are dreptul la mult loc în lumea asta; ea îl făcea să păşească fără să atragă privirile asupra sa, uşor aplecat, dar nicidecum încovoiat din umeri. Să te aştepţi să fii preţuit după cum arăţi, nu după cum te porţi e un cusur – dar cusurul acesta Oak nu-l avea. Ajunsese la vîrsta la care unui bărbat nu i se mai spune „un tînăr”, adică la anii cei mai frumoşi din viaţa unui om, cînd gîndurile şi simţămintele bărbatului sînt cu totul deosebite unele de altele. Trecuse de anii cînd tinereţea le amestecă la întîmplare sub chipul patimei, dar nu ajunsese încă la acea perioadă din viaţă cînd, sub înrîurirea soţiei şi a familiei, ele se înmănunchează din nou şi ajung prejudecată. Într-un cuvînt, avea douăzeci şi opt de ani şi era burlac. Ogorul pe care se afla în dimineaţa aceasta, urca pieptiş un deal numit Norcombe Hill. Peste un pinten al acestui deal, afundat între coaste abrupte, trecea drumul mare ce ducea de la Norcombe la Casterbridge. Aruncîndu-şi într-o doară privirea peste gardul viu, Oak zări, pe versantul din faţa lui, o căruţă cu arcuri, vopsită în galben şi cu desene vesele; căruţaşul care mîna cei doi cai mergea alături cu biciul ridicat în sus. Căruţa era încărcată cu obiecte de gospodărie şi glastre de flori, iar în vîrful ei stătea cocoţată o femeie tînără şi atrăgătoare. Nu trecuse nici o jumătate de minut de cînd această privelişte i se înfăţişase lui Gabriel, şi iată, căruţa se opri chiar în dreptul lui. — S-a dus codîrla, duduie, spuse căruţaşul. — Asta era! Am auzit eu căzînd ceva, răspunse fata cu un glas suav, însă nu deosebit de slab. Am auzit un zgomot pe cînd urcam dealul, dar nu mi-am dat seama ce-a fost. — Trag o fugă îndărăt. — Du-te, veni răspunsul. Caii, făpturi simţitoare, rămaseră nemişcaţi în timp ce paşii căruţaşului se topeau în depărtare. Fata nu se clinti de la locul ei; în juru-i stăteau îngrămădite claie peste grămadă mese şi scaune răsturnate, iar drept proptea le slujea banca de stejar din spatele căruţii; în faţă, întreaga încărcătură îşi înfăţişa podoabele: ghivece de muşcată, mirt şi cactuşi, la care se alătura colivia unui canar; toate păreau să fi fost luate de la ferestrele casei din care fata se mutase de curînd. Prin capacul întredeschis al unui coş de răchită îşi mijea ochii o pisicuţă şi, mieroasă, nu şi-i mai dezlipea de la păsărelele din jur. Cîtva timp, fata cea frumoasă îl aşteptă nemişcată pe căruţaş: în tăcerea înconjurătoare nu se auzea decît canarul care ţopăia în sus şi-n jos pe stinghia închisorii lui. Apoi tînăra privi cu luare-aminte în jos. Nu la canar, nici la pisică; se uita la un pachet dreptunghiular, învelit în hîrtie, aflat între cei doi. Întoarse capul să vadă dacă nu cumva venea căruţaşul. Omul nu se zărea; ochii fetei se îndreptară din nou spre pachet, căci gîndul părea că-i tot fuge la ceea ce se afla înăuntru. În sfîrşit, trase obiectul în poală şi dădu la o parte învelişul de hîrtie; din pachet apăru o oglinjoară cu suport în care fata începu să se cerceteze cu grijă. Buzele i se dezlipiră într-un surîs. Era o dimineaţă minunată; soarele învăluia într-o strălucire de purpură jacheta stacojie a fetei şi zugrăvea nuanţe delicate pe chipul ei luminos şi în părul ei negru. Mirtul, muşcatele şi cactuşii îngrămădiţi în jur, verzi şi plini de prospeţime într-un anotimp cînd frunzişul era mort, dădeau întregului tablou alcătuit din cai, căruţă, mobilă şi fată, un deosebit farmec primăvăratic. Ce-o făcea să se răsfeţe astfel, la oglindă, într-un loc unde nu o vedeau decît vrăbiile, mierlele şi fermierul, despre care nu-şi dădea seama că-i de faţă? — căci alţi ochi nu se aflau în preajma ei. Sau zîmbetul era prefăcut şi nu urmărea decît să dovedească priceperea ei în arta de a cuceri? Cine ştie! Roşi în faţa imaginii din oglindă, iar cînd aceasta îi întoarse chipul îmbujorat, roşi mai tare. Locul şi momentul potrivit pentru un astfel de gest – ora cînd femeia se îmbracă în iatacul ei – fuseseră înlocuite cu o călătorie în aer liber, aşa încît cochetăria fetei părea nespus de bizară. Tabloul era plin de gingăşie. Slăbiciunea – lege pentru femeie – ieşea acum semeaţă la lumina zilei, care-o înveşmînta în prospeţimea unui gest neobişnuit. Gabriel nu se putu împiedica să tragă de pe urma celor văzute, o concluzie amară, deşi ar fi dorit să fie mărinimos. Fata n-avea de ce să se privească în oglindă. Nu-şi potrivise pălăria, nu-şi netezise părul, nu-şi îndreptase vreo buclă – nu făcuse nimic care să arate că acesta-i fusese gîndul cînd luase în mînă oglinda. Se cerceta ca pe un frumos exemplar feminin produs de Natură şi atîta tot, iar gîndurile păreau să-i zboare spre drame îndepărtate, dar care ar fi putut să se petreacă aievea – drame în care erau amestecaţi şi bărbaţi; întrezărea clipe de glorie parcă hărăzite ei, căci în acest surîs se ghiceau bărbaţi cu inimi topite de dragoste, inimi ce se lăsau cucerite. Şi totuşi nu era vorba decît de o presupunere, iar întreaga înlănţuire a faptelor era atît de fără noimă, încît ar fi fost o nesăbuinţă să susţii că lucrurile tind spre vreun scop anumit.    l  Biserica laodiceană (a vechilor creştini din Phrygia Major, în Asia Mică) se caracterizează prin moderaţia sentimentelor religioase (n. tr.).