Thomas Hardy

Tess d'Urberville de Thomas Hardy volumul 1 FAZA ÎNTÎI TÎNĂRA FATĂ                                                   I     Într-o seară de pe la sfîrşitul lunii mai, un om între două vîrste se întorcea de la Shaston acasă în satul Marlott, din valea vecină Blakemore sau Blackmoor. Avea picioarele slăbănoage şi un mers puţin aplecat spre stînga. Din cînd în cînd clătina din cap cu înţeles, ca şi cum şi-ar fi dat singur drep­tate, deşi nu se gîndea la nimic deosebit. Ţinea în mînă un coş gol — coşul în care ducea de obicei ouăle la piaţă. Pălăria pe care o purta avea borul boţit şi marginea soioasă, uzată mai ales în locul de unde o apuca, atunci cînd şi-o scotea din cap. Cum mergea aşa, îi ieşi în cale un pastor mai în vîrstă, călare pe o iapă sură; pastorul îngîna o melodie. — Bună seara, părinte, spuse omul cu coşul. — Bună seara, sir John, îi răspunse pastorul. Drumeţul mai făcu vreo cîţiva paşi, apoi se opri şi se întoarse. — Să nu-ţi fie cu supărare, părinte, dar ultima oară cînd am fost la tîrg ne-am întîlnit tot pe dru­mul ăsta şi cam tot la vremea asta, tot „Bună seara, părinte” ţi-am spus, şi dumneata tot „Bună seara, sir John” mi-ai răspuns, — Chiar aşa, zise pastorul. — Şi acum o lună... la fel. — Se prea poate. — Ei, şi de ce mi-oi fi zicînd mereu sir John, cînd eu de fapt sînt Jack Durbeyfield, precupeţul, şi nimic mai mult. Pastorul se apropie puţin de el şi-i răspunse: — Iaca aşa mi-a venit... Şi după o clipă de şovă­ială adăugă: De fapt ţi-am spus sir John din pri­cina unor descoperiri pe care le-am făcut de curînd, pe cînd cercetam genealogiile familiilor de pe me­leagurile astea ca să întocmesc o nouă istorie a comitatului. Sînt pastorul Tringham din Stagfoot Lane, specialist în antichităţi. Dar ia spune-mi, Dur­beyfield, nu ştiai că eşti urmaş direct din vechea familie a cavalerilor d’Urberville, ce se trag din Sir Pagan d’Urberville, renumitul cavaler care, aşa cum reiese din arhivele mănăstirii Battle, a venit din Normandia cu Wilhelm Cuceritorul[1]? — Zău dacă am auzit vreodată de una ca asta, părinte. — Şi totuşi aşa e... Ia ridică puţin bărbia să-ţi văd mai bine profilul... Da, da... nasul... şi bărbia familiei d’Urberville... puţin degenerate, ce-i drept. Străbunul dumitale, sir John, a fost unul dintre cei 12 cavaleri care au luptat alături de seniorul nor­mand d’Estremaviila la cucerirea comitatului Gla- morganshire. Ramuri ale familiei dumitale au avut castele răspîndite prin mai toată regiunea. Numele lor sînt consemnate în codicele tezaurului de pe vremea regelui Ştefan[2]. Unul dintre strămoşii du­mitale din timpul regelui Ioan[3], de bogat ce era, a dăruit cavalerilor Ospitalieri[4] un întreg domeniu, ca să nu-ţi mai spun că în timpul domniei lui Eduard al Il-lea[5] strămoşul dumitale Briand a fost chemat la Westminster să ia parte la marele con­siliu. Aţi decăzut puţin în timpul lui Oliver Cromwell[6], dar fără urmări serioase, iar sub domnia lui Carol al II-lea[7] aţi fost făcuţi cavaleri ai ordinului „Stejarul Regal” ca răsplată că l-aţi slujit cu cre­dinţă pe rege... Da, da, au existat generaţii întregi de sir John în familia dumitale şi dacă titlul de cavaler s-ar moşteni, aşa cum se moşteneşte cel de baronet, şi aşa cum se obişnuia în vremurile de demult, cînd bărbaţii erau cavaleri din tată în fiu, dumneata ai fi acum sir John. — Nu mai spune! — Ba, da! Cu alte cuvinte, încheie plin de con­vingere pastorul, bătîndu-se cu cravaşa peste picior, aproape că-n toată Anglia nu mai există familie ca a dumitale.     [1]Wilhelm I Cuceritorul (1027—1087) — duce de Normandia şi rege al Angliei între 1066—1087. În 1066, cu ajutorul unor oşti de normanzi şi francezi, el a cucerit Anglia, sfărîmînd cu cruzime rezistenţa populaţiei locale.   [2] Ştefan de Blois — rege al Angliei între 1135 şi 1154.   [3] Ioan fără de Ţară — (1167—1216) — rege al Angliei în­tre 1199 şi 1216.   [4] Ordin religios cu caracter militar, ai cărui membri se nu­meau de fapt „Cavaleri ai Sf. Ioan din Ierusalim” şi erau cunoscuţi sub numele de „Ospitalieri”, ordinul fiind înfiinţat într-un spital din Ierusalim (anul 1048).   [5] Rege al Angliei între 1307 şi 1327.   [6] Cromwell (1599—1658) — fruntaş al revoluţiei burgheze din Anglia secolului al XVII-lea, conducătorul independenţilor — partidul burgheziei comercial-industriale mijlocii şi al no­bilimii mijlocii îmburghezite.   [7] Rege al Angliei între 1660 şi 1685.              

Vizitati si siteul nostru audio-video unde gasiti filmul.............https://latimp.eu/tess-durberville-film-subtitrat-romana-1979-drama-romantica/

Primarul din Casterbridge de Thomas Hardy Într-o seară de vară târzie, înainte ca veacul al nouăsprezecelea să-şi fi depănat o treime din firul său, un bărbat tânăr şi o femeie purtând un copil în braţe se îndreptau pe jos spre satul Weydon-Priors, din Wessex-ul de Sus. Erau îmbrăcaţi simplu, dar nu sărăcăcios, deşi stratul de praf adunat pe încălţările şi hainele lor de pe drumul, desigur foarte lung, pe care-l străbătuseră, dădea acum înfăţişării lor un aspect nu tocmai îngrijit. Bărbatul era înalt şi zdravăn, cu chipul negricios şi sever. Văzut din profil, unghiul său facial prezenta o înclinare atât de mică, încât era aproape drept. Purta o haină scurtă de catifea castanie, mai nouă decât restul costumului său, compus dintr-o vestă de barchet cu nasturi albi de os, pantaloni din acelaşi material, jambiere de piele şi o pălărie de pai acoperită cu pânză neagră, lucioasă. Pe spate purta, legat cu o curea, un coş de răchită din care ieşea mânerul unei custuri pentru tăiat fânul, iar o coarbă pentru legatul baloturilor de fân se zărea de asemenea prin deschizătura coşului. Pasul său măsurat, fără grabă, era pasul muncitorului agricol stăpân pe meseria lui, diferit de mersul târşâit, dezordonat al zilierului de rând. Felul cum călca apăsat mai dovedea şi o oarecare încăpăţânată şi cinică indiferenţă, proprie omului nostru, care se vădea până şi în cutele regulate ale pantalonilor de barchet, ce se formau când pe piciorul drept, când pe cel stâng, în timp ce paşii îl purtau înainte. Dar ceea ce era cu deosebire neobişnuit în mersul acestei perechi şi ceea ce ar fi atras atenţia oricărui observator, chiar şi unuia mai puţin perspicace, care altfel nu i-ar fi băgat în seamă, era tăcerea totală în care mergeau. Păşeau alături atât de apropiaţi, încât de departe ar fi dat impresia unei conversaţii duse cu voce joasă, plină de confidenţe şi interes reciproc; dar văzuţi mai de aproape, se putea observa că bărbatul citea sau se prefăcea că citeşte o foaie cu versuri tipărite, pe care o ţinea cu oarecare dificultate în faţa ochilor, cu mâna trecută prin cureaua coşului de răchită. Dacă această ocupaţie aparentă era cauza reală, sau dacă o alesese numai pentru a evita o convorbire care l-ar fi plictisit, nimeni afară de el nu ar fi putut-o spune cu siguranţă; dar tăcerea lui era statornică şi femeia nu simţea în niciun fel căldura prezenţei lui. În realitate, ea mergea pe drum singură, doar cu copilul în braţe; uneori cotul îndoit al bărbatului aproape că îi atingea umărul, căci păşea cât putea mai aproape de el, fără însă a-l atinge; nu părea că doreşte să-i ia braţul şi nici el nu se gândea să i-l ofere; în loc să pară surprinsă de tăcerea lui nepăsătoare, o primea ca pe un lucru firesc. Dacă se auzea vreo vorbă din partea micului grup, aceasta era doar câte o şoaptă rostită de femeie pentru copilul ei – o fetiţă în rochie scurtă şi botoşei albaştri împletiţi – şi gângureala de răspuns a copilului. Principala, aproape singura atracţie a chipului tinerei femei era mobilitatea lui. Când privea în jos, într-o parte, spre fetiţă, devenea frumoasă, mai ales fiindcă atunci chipul ei se lumina de razele soarelui roşietic, care-i punea transparenţe pe pleoape şi pe nări şi jeratic pe buze. Când păşea însă obosită în umbra vreunui gard viu, gândind în tăcere, avea expresia împietrită, aproape apatică, a celui ce se aşteaptă la orice, în afară poate de lucruri bune, din partea timpului şi a întâmplării. Prima expresie era opera naturii; cea de a doua, probabil opera civilizaţiei. Că bărbatul şi femeia erau soţ şi soţie şi părinţii fetiţei purtate în braţe, nu exista nicio îndoială. Nicio altă legătură decât aceasta n-ar fi putut explica atmosfera de lâncedă intimitate pe care cei trei o purtau ca un nimb, în timp ce păşeau înainte pe drum. Nevasta privea mai tot timpul înainte, deşi cu puţin interes; peisajul care i se desfăşura în faţa ochilor era la fel cu oricare altul ce s-ar fi putut afla în aproape orice loc din orice comitat al Angliei în acel anotimp: un drum nici drept nici cotit, nici neted nici deluros, mărginit de garduri vii, pomi şi alte plante ale căror frunze luaseră culoarea verde închis a vegetaţiei sortite pieirii, în drumul ei către nuanţe mai întunecate, către galben-brun şi roşcat. Iarba de pe taluzul şoselei şi cele mai apropiate ramuri ale tufelor erau pudrate de praful spulberat de vehicule grăbite; acelaşi praf era aşternut în strat gros pe şosea, înăbuşind paşii ca un covor; toate astea, împreună cu mai sus pomenita lipsă de conversaţie, făceau să se audă cu uşurinţă orice sunet venit de aiurea. Mult timp nu s-a auzit însă nimic, în afară de glasul unei păsări anemice cântând un banal cântec de seară – cântec ce se auzea fără îndoială pe acelaşi deal şi la aceeaşi oră, chiar cu aceleaşi inflexiuni, triluri şi acute, întâmpinând orice asfinţit în acel timp al anului, de secole fără de număr. Dar pe măsură ce se apropiau de sat, la urechi le ajunse zvon de glasuri şi zăngănit metalic, venind dintr-un loc mai înalt ce nu se putea vedea încă, ascuns fiind de frunzişul arborilor. Când în sfârşit se zăriră primele case răzleţe din Weydon-Priors, întâlniră un săpător de napi, cu sapa pe umăr şi cu o desagă cu merinde atârnată de ea. Cel care citea ridică imediat ochii. — E rost de vreo treabă pe-aici? întrebă el flegmatic, arătând spre satul din faţă cu mâna în care ţinea foaia tipărită. Şi gândind că muncitorul nu l-a înţeles, adăugă: Ceva de lucru la strânsul fânului? Omul cu sapa şi începuse să clatine din cap: — Doamne păzeşte şi apără! Ce minte mai are şi omul ăsta, să cate la Weydon de lucru la fân, tocmai la vremea asta! — Atunci, se găseşte pe aici vreo casă de închiriat, vreo căsuţă nouă, ridicată de curând sau aşa ceva? Pesimistul răspunse tot printr-o negaţie. — Mai curând se găsesc dărâmături la Weydon. Cinci case s-au năruit anul trecut, şi anul ăsta trei; şi-s oameni care n-au unde sta, nici măcar o colibă cu acoperiş de paie; cam aşa merg lucrurile pe-aici, la Weydon-Priors. Cel care părea evident să fie cosaş de fân dădu din cap cu oarecare superioritate. Privind către sat, glăsui mai departe: — Se petrece totuşi ceva acolo, nu-i aşa? — Aşa-i, e zi de târg. Dar ce auzi acum e doar clinchetul şi forfota ălor care-i uscă de bani pe copii şi pe nătărăi. Vânzările şi cumpărăturile s-au făcut mai devreme. Am auzit huietul ăsta toată ziulica, cât am săpat aici, dar nu m-am dus să văd. Ce să caut eu acolo? Nu-i treaba mea. Omul cu nevasta şi copilul îşi continuară drumul şi în curând ajunseră la locul unde se ţinea târgul. Erau acolo ţarcuri în care sute de cai şi de oi fuseseră expuse şi vândute în cursul dimineţii. Aceste animale însă fuseseră mai toate luate de cumpărătorii lor şi acum, după cum spusese şi omul întâlnit pe drum, se mai încheiau doar puţine tranzacţii de seamă. Cea mai importantă din ele era vânzarea la licitaţie a câtorva vite prăpădite, ce nu se puteau da în alt fel, fiind refuzate de negustorii mai cu vază care veniseră şi plecaseră devreme. Totuşi, mulţimea era mai deasă acum decât în timpul orelor de dimineaţă, reprezentând o categorie mai uşuratică de vizitatori, care cuprindea argaţi învoiţi pentru câte o zi, câte un ostaş în permisie, negustoraşi din satele vecine şi alţii de acelaşi soi, oameni care se simţeau la largul lor printre panorame, tarabe cu jucării, figuri de ceară, monştri vorbitori, doftori, chipurile dezinteresaţi, care cutreierau lumea pentru binele public, măscărici, vânzători de mărunţişuri şi ghicitori ai soartei. Niciunul din cei doi călători proaspăt sosiţi nu avea chef de asemenea distracţii; priveau doar în jur pentru a afla vreun loc unde să cumpere ceva de-ale gurii, printre numeroasele corturi care smălţau pajiştea. Două dintre acestea ce se aflau mai aproape păreau la fel de ademenitoare, în lumina gălbui-roşietică a soarelui ce se stingea pe nesimţite. Unul era de pânză nouă, albă ca laptele şi purta steguleţe roşii în vârf; pe firmă scria: „Bere bună de casă şi cidru”. Celălalt cort era mai puţin nou; un mic burlan de tablă străpungea pânză în spate, iar în faţă se putea citi anunţul: „Aici se vinde fiertură de grâu”. Omul nostru cântări în minte cele două inscripţii şi înclină către primul cort.

Micile ironii ale vietii de Thomas Hardy I POVESTIRI DIN COMITATUL WESSEX Tulburarea moralistului CUM S-A VINDECAT DE RĂCEALĂ Un motiv sau altul a întârziat sosirea predicatorului metodist, aşa că în locul lui a venit provizoriu un tânăr. Domnul Stockdale, tânărul în chestiune, şi-a făcut modesta intrare în sat, necunoscut şi aproape nevăzut, în ziua de 13 ianuarie a anului o mie opt sute treizeci şi ceva. Acei săteni care se socoteau a fi păstoriţii lui au fost destul de încântaţi când l-au cunoscut, cu toate că deocamdată nu izbutise să capete îndeajuns din greutatea şi demnitatea necesare pentru a linişti conştiinţele celor o sută patruzeci de sectanţi metodişti pur sânge ce trăiau pe atunci la Nether-Moynton; de asemenea, nu avea destule calităţi pentru a sprijini şi mai mult oiţele rătăcitoare care dimineaţa se duceau la biserica oficială anglicană, iar seara, sau când era rost de vreo gustare, frecventau capela sectanţilor. În total erau cam vreo sută zece oameni dintr-ăştia şi iarna li se alătura şi dascălul, când era prea întuneric să mai poată observa preotul anglican cine trece pe stradă la ora şapte. Dar, ca să nu-l nedreptăţim, trebuie să recunoaştem că el nu-şi făcea din asta un obicei – şi nici prea multe griji. Tocmai din pricina suprapunerii de credinţe s-a stâr- nit în rândurile oamenilor suspuşi dar nu prea inteligenţi din ţinutul înconjurător celebra controversă demografică: cum era oare posibil ca o parohie de trei sute de adepţi nedezminţiţi ai bisericii oficiale şi aproape două sute şaizeci de sectanţi maturi să nu numere în totali decât patru sute patruzeci de adulţi? Întrucât persoana tânărului predicator era destul de interesantă, cei cu care a venit în contact s-au mulţumit să lase temporar la o parte întrebarea mai gravă privitoare la competenţa lui. Se spune că pe vremea aceea avea ochii destul de sentimentali, deşi fără vreo sclipire1 uşuratică; că avea părul ondulat şi stătură înaltă; ~â, în sfârşit, era un tânăr foarte prezentabil care exercita o influenţă favorabilă asupra credincioaselor de îndată ce-l vedeau şi-l auzeau, făcându-le să spună: „De ce n-am ştiut noi dinainte de a veni, ca să-l putem întâm- până cu mai multă căldură! “ Realitatea este că, ştiindu-l detaşat doar provizoriu şi neaşteptându-se la nimic remarcabil de la persoana ori învăţătura lui, şi femeile şi bărbaţii din parohie rămăseseră cam la fel de indiferenţi în privinţa sosirii sale, de parcă ar fi fost credincioşii cei mai obişnui#, iar el preotul lor titular. Aşadar, când a pus Stockdale piciorul în satul Nether-Moynton, nimeni nu-i asigurase locuinţă şi cu toate că venise cu un guturai straşnic de pe drum fu silit să rezolve singur problema. Întrebând pe unul şi pe altul, află că singurul loc din sat unde ar fi putut fi găzduit era casa unei anume doamne Lizzy Newberry, la capătul celălalt al străzii. Aceste informaţii i le furniză un tânăr, şi Stockdale îl întrebă cine e această doamnă Newberry. Băiatul îi zise că e văduvă. Adăugă că domnul Newberry fusese un om desL. Înstărit, după cum mergea vorba, şi se ocupase de agricultură. Însă se stinsese de boală de plămâni. În ceea ce priveşte convingerile doamnei Newberry, Stockdale înţelese că se numără printre şovăielnicii aflaţi la graniţa dintre cele două crezuri, adică mergea şi la biserica oficială şi la capelă sectei. — Bine, mă duc acolo, zise Stockdale, simţind că în absenţa unei gazde strict sectare n-ave a ceva mai bun de ales. — Cucoana e cam ciudată şi nu primeşte funcţionari de-ai stăpânirii, nici preoţi anglicani, nici prieteni de-ai lor sau alţii asemenea, zise cu oarecare neîncredere flăcăul. — Ei, asta ar putea fi un semn bun: mă duc la ea. Adică nu; mai bine du-te dumneata întâi şi întreab-o dacă-mi poate oferi o cameră. Mă găseşti la casa căruţaşului. Băiatul se întoarse după vreun sfert de oră şi spuse c. I doamna Newberry n-are nimic împotrivă să-l găzduiască, drept care Stockdale se duse până la casa ei. Era aşezată într-o grădină împrejmuită cu un gard viu şi părea destul de spaţioasă şi confortabilă. Cunoscu acolo o doamnă în vârstă cu care aranja să revină chiar în seara aceea întrucât satul n-avea han, iar el vroia să se instaleze cât mai curând cu putinţă. Nether-Moynton era un fel de centru al ţinutului, de la care urma să iradieze învăţătura lui către diferitele capele de priji împrejurimi. De la locuinţa căruţaşului, unde trăsese pentru moment, îşi trimise de îndată bagajul la doamnn Newberry. Seara se îndreptă de unul singur spre căminul lui temporar. Întrucât se socotea deja locatarul doamnei Newberry, lui Stockdale nu i se păru necesar să bată la uşă. In- trând fără zgomot, avu plăcerea de a auzi paşi uşori care se retrăgeau tiptil ca nişte şoricei în colţurile întunecoase. Înainta către hol – cum i se zicea camerei din faţă – deşi pardoseala ei de piatră nu prea era ascunsă de covor, care acoperea doar porţiunile pe unde călcau oamenii, lăsând în schimb pe sub mobile un de şert plin de nisip. Insă oricum era o încăpere îngrijită şi veselă la înfăţişare. Flăcările din cămin străluceau puternic, tremurând pe mulurile proeminenţe ale picioarelor mesei, jucându-se cu mânerele şi clanţele de alamă şi luminând mai mult porţiunea din faţa vetrei’ Un fotoliu foarte comod, acoperit cu o pătură din păr cal şi împodobit cu nenumărate ţinte de alamă, era tras inir-o parte a căminului. Serviciul de ceai era aşezat pe masă, capacul de la ceainic fusese ridicat, iar uţi clopoţel fusese pus exact în locul către care te-ai fi aşteptat să întindă instinctiv mina orice persoană aşezată pe scaunul cu spetează înaltă. Stockdale se aşeză acolo, fără să aibă deocamdată vreo obiecţie de un fel sau altul împotriva acestei camere şi îşi începu activitatea de locatar sunând clopoţelul. La această chemare răspunse o fetiţă care se strecură înăuntru şi-i făcu ceaiul. Îi spuse cu un accent provincial că se numeşte Martha-Sarah şi că locuieşte acolo – arătând cu capul către drum şi sat în general. Înainte ca Stockdale să fi făcut progrese foarte mari pe linia ceaiului şi a gustării, la uşa din spatele lui se auzi o bătaie uşoară şi, când el spuse: „Intră! “, un fosr.et de rochie îl făcu să întoarcă capul. Dădu cu ochii de o tânără foarte elegantă şi extrem de bine făcută, cu părul negru, cu o frunte lată, frumoasă şi plină de sensibilitate, cu nişte ochi care-i încălziră inima înainte de a-şi fi dat el măcar seama, şi cu o gură care – pentru cei ce ştiau să aprecieze frumuseţea – era un tablou în sine. — Mai doriţi ceva la ceai? Întrebă tânăra, înaintând câţiva paşi cu o expresie vioaie pe faţă, după ce împinse încet uşa cu mâna. — Nu, mulţumesc, zise Stockdale, gândindu-se mult mai puţin la răspunsul pe care-l dădu decât la întrebarea ce loc va fi ocupând tânăra în gospodăria respectivă. — Sunteţi sigur? Întrebă ea din nou, ca şi cum şi-ar fi clnt seama că el nu şi-a chibzuit bine răspunsul. Stockdale cercetă foarte conştiincios serviciul de ceai şi lucrurile de pe masă şi constată că toate sunt la locul lOT. — Absolut sigur, domnişoară Newberry. — Sunt doamna Newberry, Lizzy Newberry. Pe vremuri mă numeam Lizzy Simpkins. — O, scuzaţi-mă, doamnă Newberry. Dar până să mai apuce el să spună ceva, ea plecase. Stockdale păstră oarecari îndoieli în mintea lui până când veni Martha-Sarah să strângă masa. — A cui e casa asta, domnişoară? — A doamnei Lizzy Newberry, domnule. — Înseamnă că doamna Newberry nu e bătrâna pe care am văzut-o azi după-amiază? — Nu. Aia e mama doamnei Newberry. Doamna Newberry e aia de a intrat adineauri la dumneavoastră că vroia să vadă dacă sunteţi chipeş. Mai târziu spre seară, tocmai când Stockdale se aşeza la cină, intră din nou Lizzy Newberry: — Am venit chiar eu, domnule Stockdale, zise ea – şi preotul se ridică în picioare pentru a răspunde la accastă onoare. M-am temut că micuţa Martha n-o să înţeleagă destul de bine ce doriţi. Ce aţi vrea să min- caţi la cină? Avem friptură rece de iepure şi o bucată de şuncă. Stockdale spuse că o să-i fie de ajuns şi i se servi cina. Dar nici n-apucase bine să-şi taie din şuncă şi se auzi iar o uşoară bătaie în uşă. Între timp Stockdale învăţase deja că acest ritm al bătăilor indica degetele proprietăresei care-i încălzea inima, aşa că tinărul condamnat fu silit să înghită prima îmbucătură sub privirile binevoitoare ale gazdei. — Avem şi pui fript în casă, domnule Stockdale… adineauri am uitat să pomenesc de asta. Poate aţi vrea să vi-l aducă Martha-Sarah? Stockdale deprinsese îndeajuns arta curteniei potrivite pentru tineri ca să spună că nu vrea pui, decât dacă i-l aduce chiar ea; dar imediat după ce rostise aceste vorbe roşi din pricina nesăbuinţei lor galante, poate un pic? Exagerată pentru un bărbat serios care pe deasupra mai era şi faţă bisericească. Peste trei minute apăru şi puiul, dar spre marea surprindere a lui Stockdale, doar în mii- nile Marthei-Sarah. Fu dezamăgit, şi poate că de fapt asta şi fusese intenţia trimiterii fetiţei. Terminase cina şi nu se mai aştepta deloc la o apariţie a doamnei Newberry în seara respectivă, când ea bătu şi intră ca mai înainte. După înfăţişarea satisfăcută a lui Stockdale, proprietăreasa îşi dădu seama că n-a pierdut nimic, ţinându-se deoparte atunci când era aşteptată. Întâmplător, guturaiul de care suferea tânărul se agravase odată cu apropierea nopţii, şi înainte să apuce ea să rostească vreo vorbă, pe Stockdale îl podidiră nişte strănuturi pe care nu şi le mai putea opri. Doamna Newberry se înduioşa: — Văd că vi s-a înrăutăţit guturaiul, domnule Stockdale. Stockdale răspunse că într-adevăr îl supără destul de rău. — Păi mă bate gândul… reluă ea cu un aer şirei, uitându-se la tristul pahar de apă de pe masă pe care se pregătea să-l bea cumpătatul predicator. — Ce gând, doamnă Newberry? — Mă bate gândul că ar trebui să beţi ceva njai potrivit pentru vindecarea guturaiului decât apa aia rece. — Păi, zise Stockdale uitându-se la pahar, întrucât nu aveţi han aici, şi în sat nu putem găsi nimic mai bun, va trebui să mă mulţumesc cu asta. La care ea răspunse: — E ceva mai bun, nu prea departe de aici, dar nu t’hiiâr în casă. Eu cred. Zău, că ar trebui să încercaţi, altfel >-ar putea să vă îmbolnăviţi de tot. Da, domnule Stockdale, aşa trebuie să faceţi. Văzând că el dă să-i răspundă. Îl opri ridicându-şi un deget: Nu întrebaţi ce e, gustaţi şi o să vedeţi. Lizzv îl părăsi şi Stockdale o aşteptă cu o expresie de bună dispoziţie. Doamna se întoarse imediat cu boneta pe cap şi cu o pelerină pe umeri şi-i zise: — Iertaţi-mă, dar trebuie să vă deranjez rugându-vă să mă ajutaţi. Mama s-a culcat. Sunteţi amabil să puneţi şi dumneavoastră o haină groasă pe umeri şi să veniţi pe aici? Luaţi şi ceaşca aceea. Stockdale – tânăr însingurat care de săptămâni de zile suferise de dorul unei persoane asupra căreia să-şi revede interesul şi chiar şi prisosul de tandreţe – nu regretă deloc că trebuia să vină cu ea; aşadar, îşi urmă călăuza pe uşa din spate a casei şi prin grădină până la capitul ei care dădea într-un gard de zid. Nu era prea înalt şi dincolo de el Stockdale desluşi printre umbrele nopţii mai multe pietre de mormânt şi conturul clopotniţei bisericii. — Nu e greu să trecem pe aici, zise ea păşind pe un fel de treaptă lipită de gard; apoi, călcând pe coama gardului de zid şi coborând dintr-un salt pe terenul mai înălţat din partea cealaltă, aşa cum e de obicei pământul din cimitire, trecu dincolo. Stockdale o imită şi o urmă prin întuneric de-a curmezişul terenului accidentat până când ajunseră la uşa clopotniţei, pe care ea o închise uşurel de îndată ce intrară. — Ştiţi să păstraţi o taină? Îl întrebă ea pe un tor. Foarte muzical. Ca mormântul! Zise el cu căldură. Atunci ea scoase de sub pelerină un tiw frlinnr i prins pe. Care Stockdale nici nu-l observase. Lumina lui’ le arăl^ că se aflau în preajma scării de la galeria curului sub care zăcea un morman de vechituri, de ţoale felurile. Cele mai multe erau rame, strane, ; panouri, toate stricate sau putrede, şi diverse porţiuni din duşumea care într-un an sau altul fuseseră scoase din locul ocupat anterior în corpul clădirii şi înlocuite cu altele noi. — Vreţi să trageţi la o parte scândurile astea? Întrebă ea ridicând deasupra capului felinarul ca să-i lumineze mai bine locul. Sau ţineţi dumneavoastră felinarul până când le mut eu? — Lăsaţi că mă descurc, ’zise tânărul şi, urmându-i indicaţiile, descoperi, spre marea lui surprindere, u: şir de butoiaşe cu cercuri de lemn, fiecare cam cât butucul de la roţile unui car greu. După ce le scoase la iveală, Lizzy îl privi ţintă, de parcă ar fi vrut să ştie ce are de gând să spună. — Ştiţi ce sunt? Îl întrebă ea, văzându-l că tace. — Da, butoaie, zise Stockdale pe un ton neutru. De felul lui, era sătean din inima ţării, născut într-o familie foarte onorabilă şi crescut în ideea de a îmbrăca neapărat sutana; iar priveliştea ce i se dezvăluia acum îi sugera doar noţiunile în sine, fără nimic ’metafizic! 1 — Da, aveţi dreptate, sunt butoaie, îi răspunse ea pe un ton de (candoare perfectă, în cure, totuşi, se simţea şi o undă de ironie. Deodată Stockdale se uită la ea cu o bruscă presimţire proastă: — Nu cumva sunt de contrabandă? — Ba da. Sunt balerci cu rachiu care au plutii aşa, la întâmplare, prin întuneric, dinspre Franţa către Anglia. Pe vremea aceea, la Nether-Moynton şi prin împrejurimi oamenii zâmbeau întotdeauna auzind de păcatul denumit, în lumea din afară, „comerţ ilicit*; şi localnicii se refereau la aceste butoiaşe cu gin şi rachiu numindu-le „napitt. Aşadar, ignoranţa inocentă a lui Stockdale şi privirea sa alarmată din momentul când a bănuit taina lor tenebroasă i s-au părut lui Lizzy mai întâi ridicole, iar apoi teribil de stânjenitoare pentru impresia bună pe care ar fi vrut să i-o facă tânărului.

Jude nestiutul  de Thomas Hardy volumul 1 Jude neştiutul publicat în 1895 este ultimul roman al lui Thomas Hardy. După această data, scriitorul care a dat una dintre cele mai specifice expresii ale tragismului modern, pără­seşte domeniul prozei pentru a scrie poezie. A rămas însă în istoria literaturii în primul rând ca romancier. Thomas Hardy a explicat într-o prefaţă scrisă cu prilejul reedi­tării romanului Jude neştiutul motivul care l-a îndemnat să pă­răsească uneltele de romancier. Nici romanul care precedase tra­gica istorie a lui Jude, anume Tess d’Urberville, n-avusese parte de o primire favorabilă din partea publicului şi a presei. Pesi­mismul disperat, ignorarea prejudecăţilor curente într-o societate puritană, cum era societatea victoriană, de către autor şi crea­turile sale, şocaseră. Scris într-un moment de criză spirituală şi intimă, romanul de faţă conţine pagini de atac pasional împo­triva unor legislaţii socotite absurde – în primul rând, legislaţia căsătoriei – atac care explică o primire oficială nefavorabilă. Astăzi aceste izbucniri violente adresate unor instituţii cu mare forţă de coerciţiune în riguroasa eră victoriană sună strident atunci când imprimă cărţii un caracter din cale afară de tezist. Instituţiile şi legile denunţate ca absurde îşi găsesc însă locul într-un roman al destinului, în măsura în care alcătuiesc acel mecanism tragic, în angrenajul căruia se năruie aspiraţiile unor conştiinţe elevate, eşuează fiinţe de o rară frumuseţe morală. Aşa şi înţelegea de altfel romancierul lucrurile, fiindcă vedea în legislaţia crudă a căsătoriei „un punct de vedere potrivit pentru fabula unei tragedii, povestită de dragul prezentării unor amă­nunte ce conţin multe adevăruri universale şi în speranţa că s-ar putea găsi (într-o asemenea fabulă) anume elemente de catarsis aristotelic”. Referirea la teoria autorului Poeticei asupra funcţiei elibera­toare, catartice a tragediei, ni-l arată pe Thomas Hardy plasându-se el însuşi în seria inaugurată de poeţii tragici ai antichităţii. Ideea de fatum, analogiile cu tragedia antică revin de altfel frecvent în paginile cărţilor sale. În romanul de faţă, referirile la vechii poeţi tragici sunt atribuite unuia dintre personajele prin­cipale: „Aş zice că o soartă tragică s-a înverşunat împotriva Atrizilor”. Într-unul din momentele cele mai deznădăjduite ale romanului sunt invocate cuvintele corului din Agamemnon: „Lucrurile sunt aşa cum sunt şi vor ajunge la dezlegarea care le este sortită”. Fundalul predilect al tragediilor lui Hardy este Wessexul, pro­vincia natală a scriitorului încremenită în cadre seculare de viaţă. Cu o istorie ce urcă în trecut până în epoca celţilor şi păstrând urme ale cultului druidic şi ale ocupaţiei romane, Wessexul şi în general, peisajul lui Hardy participă la acţiune cu o intensitate cerută de însăşi natura conflictului tragic în epoca romancierului englez. Ca şi landa din romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi, ca şi oceanul în Moby Dick al lui Melville, natura lut Hardy asigură proiecţia intrigilor romancierului pe acel fond de generalitate şi eternitate pretins de tragedie. Fiindcă nu e interesat de „caractere” ci de destine, Hardy simte nevoia acestui spaţiu elementar şi neschimbător care este peisajul Wessexului[1]. Chiar atunci când scena se mută din ambianţa naturală în cadrul civilizaţiei, adică în decorul citadin, determinismul an­cestral reprezentat de pământul natal rămâne atât de puternic, încât dezrădăcinarea devine factorul care declanşează acţiunea tragică. Tensiunea tragică poate fi rezultatul unui dezacord între încremenirea de veacuri a lumii rurale din care provin aproape toate personajele lui Hardy şi apariţia elementelor ţinând de o civilizaţie artificială sau mercantilă. Nenorocirea care striveşte viaţa argatei Tess şi chiar ultimul act al tragediei care se joacă în umbra giganţilor de piatră din Stonehenge sunt nu numai o dovadă a cruzimii „căpeteniei nemuritorilor” ci şi rezultatul zguduirii unor tradiţii multiseculare prin pătrunderea unor relaţii brutale în viaţa patriarhală a satului. Micile şi marile ironii ale vieţii, care alcătuiesc substanţa tematică a mai tuturor operelor lui Hardy (şi nu numai a povestirilor incluse în volumul Micile ironii ale vieţii) sunt atribuite unui destin de care este răspunzător când „căpetenia nemuritorilor”, când legislaţiile pământeşti.   *   Un roman al ratării, desigur – şi, spunând aceasta, adoptăm terminologia curentă în discutarea romanului realist ce s-a scris în secolul trecut, urmând a formula mai jos toate distincţiile cerute de modul specific în care tratează Hardy această temă, în jurul căreia, ca şi în jurul aceleia simetrice ei – tema ascen­siunii, a arivismului – s-a cristalizat materia epică a atâtor ro­mane de moravuri. Jude aparţine tipologiei năzuitorului strivit de o ambianţă ostilă într-o lume în care relaţiile dintre oameni capătă un ca­racter de impermeabilitate dezumanizată. Dar sfârşitul tragic al personajului reprezintă şi o sancţiune a destinului împotriva aceluia care a comis păcatul de a se transplanta. Jude Fawley este un copil de ţăran din Wessex, dirijat de o imperioasă şi mistuitoare vocaţie intelectuală. Sensibil şi pasionat, el resimte, din prima copilărie, atracţia aproape fascinantă a ştiinţei şi a frumuseţei intelectuale întruchipate în mintea lui de oraşul Christminster, oraş universitar plin de colegii şi de monu­mente istorice. Copilul Jude, ca mai toate personajele lui Hardy este conceput poetic; „Hardy mi se pare că e în mod esenţial un poet” scrie E.M. Forster[2], un poet care îşi construieşte romanele de la o mare înălţime. Ele sunt concepute ca tragedii sau tragicomedii.” Aşa se face că, în cazul lui Hardy ca şi al lui Dickens, nu se poate vorbi de o psihologie a copilului, ci de o viziune poetică prin intermediul căreia creatorul transmite parte din propria sa sensibilitate, din propriile sale amintiri unor personaje care înain­tează din copilărie spre maturitate „legaţi de mâini şi de picioare, în sunetele loviturilor de ciocan ale destinului”[3]. Nici unul dintre scriitorii secolului trecut – şi sunt foarte numeroşi – care s-au apropiat de tema copilăriei, n-au atribuit însă copilului o asemenea maturitate stranie, maturitate exacerbată de sentimentul acut al proastei întocmiri a lumii. E un sentiment al autorului proiectat asupra creaturii sale. O experienţă dure­roasă trăită de micul simbriaş în slujba unui fermier îl împinge spre cugetări răscolitoare, greu de atribuit minţii unui copil: „Înţelegea că pe măsură ce creşti descoperi noi răspunderi. Lucrurile nu se rânduiau chiar aşa cum îşi închipuise. Logica naturii era prea cruntă pentru ca el s-o încuviinţeze. Faptul că îndurarea faţă de unele făpturi însemna cruzime faţă de altele îi rănea simţul armoniei”. Micul Jude cunoaşte efectele cruzimii, trăieşte sentimentul aşteptării înfrigurate ca şi durerea speranţelor neîmplinite. Copilul aşteptând la marginea drumului apariţia unui trecător care să-i aducă veşti din cetatea visurilor formulează un gând de o tragică şi tulburătoare generalitate, rostit, de fapt, de glasul romancierului: „Dar nu a venit nimeni, pentru că nimeni nu vine niciodată”. Ceea ce urmează în viaţa adolescentului şi a tânărului este dezvoltarea epică, a uneia dintre cele mai vechi şi fundamentale teme poetico-alegorice: căutarea, căutarea idealului (la quéte the quest), temă tratată în acord cu viziunea tragică a roman­cierului. Vechea structura compoziţională a atâtor alegorii ale căutării este acoperită şi uneori mascată de depunerile unei com­puneri literare în interiorul căreia fuzionează fulguraţia poetica şi observaţia realistă cu detaliul naturalist. Jignit de vederea brutalităţii din natură şi din omenire, Jude se dăruieşte pătimaş visului său, întruchipat de cetatea învăţăturii Christminsterul pentru prima oară zărit de la distanţă de micul Jude de pe o scară proptită de Casa Neagră, într-un asfinţit când cetatea apare ochiului său vrăjit ca o mare de topaze, devine obiectul unui cult, la care Jude nu renunţă nici după ce oraşul cu ziduri severe, cupole, turnuri, biserici gotice, cre­neluri şi vechi colegii îl respinge, nici după ce ştie că nu face parte dintre „aleşi” şi că porţile colegiilor vor rămâne pe veci închise pentru el. Traiectorii tragice sunt câteva în acest roman. Drumul lui Phillotson, dascălul şi modelul uman al copilului dornic să primească harul ştiinţei, îl prefigurează pe acela al lui Jude. Şi pe învăţător „cetatea” devoratoare de idealuri ca şi biserica îl resping. Oraşul universitar Christminster (în realitate Oxford) este, în cartea lui Thomas Hardy, o prezenţă covârşitoare. Mai întâi ca ideal intangibil, ţinta unei ardente căutări. Prin aceasta el ţine de o zonă a sacralităţii şi dacă acceptăm limbajul criticii arhe­tipale, de simbolurile „centrului” (tabernaclu, sfântă a sfinte­lor etc.). Dar oraşul este şi o prezenţă palpabilă şi, ca atare, trăieşte prin zidurile şi pietrele lui, prin ansamblurile şi detaliile lui arhitectonice pe care Hardy – ca fost arhitect – şi pe care Jude – devenit meşter zidar – le văd, le simt, le reînvie în materialitatea lor şi prin valori de atmosferă. Thomas Hardy rămâne un mare evocator de oraşe, aşa cum este poetul unei naturi mitice, zonă a primordialului încremenită şi necontaminată de timp. Pădurea din romanul Cei din pădure, landa (Egdon Heath) din Întoarcerea băştinaşului, monoliţii uriaşi din Stonehenge (Tess d’Urberville) participă la acţiunea romanului lui Hardy, imprimă intrigilor acel element de forţă şi eternitate, de care tragedia are nevoie şi pe care poate doar în romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi, îl mai găsim astfel. Dar Jude neştiutul nu este, în mod precumpănitor, romanul peisajului rural. Există împrejurimile satului Marygreen cu lanu­rile de grâu semănate în depresiuni, cu cărările ce urcă pieptiş, povârnişurile dealurilor. Istoria e prezentă în landele Wessexului, în gorganele lui străvechi – urme de monumente romane –, în drumurile lui bătute pe vremuri de legiuni. Dar evocarea oraşului primează. Ea ni-l dezvăluie pe arhitect nu numai prin simţul arheologic şi viziunea (plastică a aceluia care ştie să vadă, dar şi prin acuitatea aceluia care deosebeşte ecoul unor paşi o uliţă îngustă dintre două ziduri de colegiu, de sunetul paşilor pe dalele unei curţi interioare sau pe sub boita unei biserici, a aceluia care cunoaşte, ca un experimentat meşter zidar, senzaţia pe care piatra veche mâncată de timp o prilejuieşte degetelor ce se plimbă, pe dantelăria unei clădiri gotice. Cu zidurile lui impenetrabile pentru băiatul de ţăran vrăjit de lumina ştiinţei umaniste, cu profesorii lui înveşmântaţi în solemne mantii purpurii, cu umbrele şi luminile, cu colegiile, bibliotecile, bisericile lui, Christminsterul nu este un simplu fundal pentru tragedia lui Jude. Este – aşa cum sunt de obicei în romanele lui Hardy oraşele şi peisajele – deopotrivă simbol şi actor principal în piesa care se joacă.[4]   [1] Vezi Edwin Muir, The Structure of the Novel, Hogarth Press, 1946, pp. 66–67. [2] E.M. Forster, Aspecte ale romanului, E.L.U., 1968, p. 98. [3] E.M. Forster, id., p. 98. [4] Vezi David Cecil, Hardy the novelist, Constable & Co., Londra, p. 66.