Victor Hugo

Anul 93 de Victor Hugo PARTEA ÎNTÂI – PE MARE   CARTEA ÎNTÂI – PĂDUREA SAUDRAIE   În ultimele zile ale lunii mai 1793, unul dintre batalioanele pariziene aduse în Bretania de către Santerre cerceta înfricoşata pădure Saudraie din Astillé. Să tot fi fost cel mult vreo trei sute de oameni, deoarece batalionul fusese decimat de încrâncenările războiului. La vremea aceea, în urma luptelor de la Argonne, Jemmapes şi Valmy, din primul batalion parizian, alcătuit cândva din şase sute de voluntari, nu mai rămăseseră decât douăzeci şi şapte de oameni, din cel de-al doilea treizeci şi trei, iar din cel de-al treilea cincizeci şi şapte. Vremuri de lupte legendare. Batalioanele trimise de la Paris în Vendée însumau nouă sute doisprezece oameni. Fiecare dintre ele era înzestrat cu câte trei guri de foc. Unităţile fuseseră puse pe picioare în cel mai scurt timp. În ziua de 25 aprilie, Gohier fiind ministru de justiţie iar Bouchotte ministru de război; secţia Bon-Conseil propusese să se trimită în Vendée nişte batalioane de voluntari; unul dintre membrii Comunei, Lubin, întocmise raportul; în ziua de 1 mai, Santerre era în măsură să pună în mişcare douăsprezece mii de ostaşi, treizeci de obuziere şi un batalion de tunari. Aceste batalioane, organizate în cel mai scurt timp, s-au dovedit a fi atât de iscusit întocmite, încât slujesc drept model până în ziua de azi; companiile de linie de foc din vremea noastră sunt organizate după sistemul lor; odată cu înfiinţarea acestor batalioane s-a modificat proporţia dintre numărul soldaţilor şi cel al subofiţerilor. În ziua de 28 aprilie, comuna din Paris dăduse voluntarilor lui Santerre cuvântul de ordine: Nici milă, nici cruţare. La sfârşitul lui mai, dintre cei douăsprezece mii de oameni plecaţi din Paris, opt mii căzuseră în luptă. Batalionul ce pătrunsese în pădurea Saudraie înainta cu băgare de seamă. Nimeni nu se grăbea. Oamenii erau cu ochii în patru. Soldatul are un ochi la spate a spus Kléber. Mergeau aşa de multă vreme. Cât să fi fost ceasul? În ce răstimp al zilei se aflau oare? Greu de spus, căci de obicei în asemenea hăţişuri sălbatice dăinuie tot timpul zilei un fel de amurg, iar în codrul cu pricina nu e niciodată lumină. Pădurea Saudraie era un tărâm tragic. În inima acestor bungeturi, războiul civil îşi începuse, încă din luna noiembrie 1792, vărsările sale de sânge; Mousqueton, sângerosul şchiop, ieşise din sânul acestor primejdioase desişuri; crimele săvârşite aici erau atât de numeroase încât ţi se făcea părul măciucă. Nu exista, cred, loc mai fioros. Soldaţii se afundau în pădure cu prudenţă. Pretutindeni era o risipă de flori; jur împrejur se înălţa o împletitură de înfiorate rămurişuri ce lăsa să se răspândească boarea răcoroasă şi desfătătoare a frunzelor; întunecimea verde era străpunsă pe alocuri de razele soarelui; pe jos, săbiuţa, stânjenelul de baltă, narcisele de câmp, sânziana, a cărei floricică măruntă vesteşte vremea frumoasă, brânduşa de primăvară smălţau şi întreţeseau cu fireturi covorul adânc de verdeaţă în care mişunau tot soiul de muşchi, începând cu cel în formă de omidă şi sfârşind cu cel ce seamănă cu o stea. Ostaşii înaintau pas cu pas, pe tăcute, îndepărtând încetişor mărăcinişurile. Deasupra baionetelor, păsările ciripeau. Pădurea Saudraie este una din acele sihle în care odinioară, în vremuri paşnice, se făcea pârpără, adică vânătoare nocturnă de păsări; în locul păsăretului acum erau vânaţi oamenii. Bungetul era format numai din mesteceni, fagi şi stegari; pământul era neted; muşchiul şi iarba deasă înăbuşeau zgomotul paşilor omeneşti; nicio potecă, nicăieri, sau doar câte un firicel de cărare ce se curma numaidecât; tufani de ilex, porumbari, ferigi, hăţişuri de osul-iepurelui, mărăcinişuri înalte; nu era chip să vezi un om la zece paşi. În răstimpuri se iţea printre tufişuri câte un bâtlan sau câte o găinuşă-de-baltă, vădind vecinătatea mlaştinilor. Ostaşii mărşăluiau. Mergeau la voia întâmplării, cu inima strânsă, temându-se să nu dea tocmai peste ceea ce căutau. Când şi când întâlneau în cale urme de tabere, locuri pârjolite, ierburi călcate în picioare, cruci închipuite din două beţe, crengi însângerate. Ici clocotise ciorba, dincoace se slujise liturghia, iar mai încolo fuseseră pansaţi răniţii. Dar cei ce trecuseră prin partea locului îşi luaseră tălpăşiţa. Unde puteau fi acum? Departe de tot, probabil. Sau poate ascunşi undeva în preajmă, cu flinta în mână. Pădurea părea pustie. Batalionul înainta cu şi mai multă fereală. Singurătate, deci atenţiune. Nu se vedea ţipenie de om; un motiv mai mult să se teamă c-ar putea fi cineva. Era vorba doar de o pădure rău famată. Oricând se puteau aştepta să cadă într-o capcană. Treizeci de grenadieri, trimişi în chip de cercetaşi sub comanda unui sergent, mergeau înainte, la o distanţă destul de mare de grosul trupei. Vivandiera batalionului plecase împreună cu ei. Vivandierele[1] sunt oricând gata să însoţească avangărzile. Îşi pun viaţa în primejdie, ce-i drept, dar cel puţin mai au câte ceva de văzut. Curiozitatea este una din formele sub care se manifestă bravura femeilor. Deodată, soldaţii micului detaşament avură acea tresărire ce-i încearcă îndeobşte pe vânători în clipa când ajung la un pas de bârlogul fiarei. Se auzise un freamăt în adâncul unui desiş şi parcă se zărise mişcând ceva printre frunze. Soldaţii îşi făcură semne. Ofiţerii n-au nevoie, de obicei, să se amestece în misiunea încredinţată cercetaşilor care trebuie să pândească şi în acelaşi timp să cerceteze cu atenţie locurile; ceea ce trebuie făcut se îndeplineşte de la sine. În mai puţin de un minut punctul în care se simţise mişcarea fu încercuit; strânse roată, flintele îl împresurau gata să tragă; miezul întunecat al desişului fu luat la ochi din toate părţile deodată şi ostaşii, cu degetul pe trăgaci şi privirea aţintită asupra locului îndoielnic, nu mai aşteptau decât comanda sergentului ca să-i împroaşte cu plumbi. Între timp însă vivandiera se încumetase să arunce o privire printre mărăcinişuri şi în momentul în care sergentul se pregătea să ordone: Foc! femeia strigă: — Staţi! Apoi întorcându-se spre soldaţi: — Nu trageţi, camarazi! Şi se năpusti în hăţiş. Ceilalţi o urmară. Într-adevăr se afla cineva acolo. În inima bungetului, la marginea unuia din acele mici luminişuri rotunde pe care le croiesc în pădure cuptoarele de mangal arzând rădăcinile copacilor, într-un fel de firidă în rămuriş, căptuşită cu frunze şi deschisă ca un alcov, o femeie şedea pe covorul de muşchi, ţinând la sân un prunc care sugea şi pe genunchi capetele blonde a doi copilaşi adormiţi. Asta era capcana. — Ce cauţi aici dumneata? strigă vivandiera. Femeia înălţă capul. Vivandiera adăugă furioasă: — Ce stai acolo? Ai căpiat? Pe urmă: — N-a lipsit mult şi te-ar fi curăţat! Apoi, către soldaţi: — E o femeie, îi înştiinţă ea. — Ce naiba, parcă noi nu vedem! spuse un grenadier. — Auzi colo, să vii în pădure ca să te facă zob! Cui poate să-i treacă asemenea nerozie prin cap? continuă vivandiera. Uimită, speriată, împietrită, femeia privea ca prin vis puştile, săbiile, baionetele, chipurile fioroase din jurul ei. Cei doi copii se treziră şi începură a scânci. — Mi-e foame! spuse unul. — Mi-e frică, zise celălalt. Pruncul sugea mai departe. — Tu eşti cel mai cuminte, îl lăudă vivandiera. Mama amuţise de groază. — Nu-ţi fie teamă, îi strigă sergentul, suntem batalionul Boneta-Roşie.   [1] Vivandieră – femeie care însoţea trupele militare pentru a vinde soldaţilor produse alimentare şi alte articole de consum. [n.ed.electronice].

Bug Jargal de Victor Hugo   I …Venind rândul căpitanului Leopold d’Auverney, acesta deschise ochii mari şi mărturisi acelor domni că adevărul adevărat era că nu ştia nicio întâmplare din viaţa sa, care să preţuiască într-atâta, încât să le reţină atenţia. — Dar, căpitane, îi vorbi locotenentul Henri, se spune că totuşi aţi călătorit şi că aţi văzut lumea. Nu e adevărat că aţi fost în Antile, în Africa şi în Italia, în Spania?… Ah, căpitane, iată câinele dumneavoastră şchiop. D’Auverney tresări, lăsă să-i cadă ţigara de foi şi se întoarse brusc spre intrarea cortului, în clipa în care un câine imens alergă spre el şchiopătând. Trecând, câinele stinse ţigara căpitanului; acesta nici nu băgă de seamă. Câinele îi linse picioarele, dădu bucuros din coadă, lătră, se zbengui cât ştia de frumos, după care se întinse lângă el. Căpitanul, emoţionat, întristat, îl mângâia absent cu mâna stângă, desfăcându-şi cu cealaltă cureaua caschetei şi repeta din când în când: „În sfârşit, ai apărut, Rask! Ai apărut!” În cele din urmă, exclamă: „Dar cine te-a adus?” — Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane… De câteva minute, sergentul Thadée ridicase pânza cortului şi stătea în picioare, cu braţul drept înfăşurat în redingotă, cu ochii în lacrimi, contemplând în tăcere încheierea odiseei. La urmă, îndrăzni să spună: „Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane…” D’Auverney ridică privirile. — Tu, Thad? Şi cum dracului ai fost în stare?… Bietul câine! Îl credeam în tabăra englezilor. Unde ai izbutit să-l găseşti? — Slavă domnului! Sunt, căpitane, la fel de vesel ca domnul nepotul dumneavoastră când îl puneaţi să decline cornu-coarnă; cornu-al coarnei… — Dar, spune-mi odată unde ai izbutit să-l găseşti? — Nu l-am găsit, căpitane; m-am cam dus să-l caut. Căpitanul se ridică şi întinse sergentului mâna, dar mâna sergentului rămase mai departe înfăşurată în redingotă. Căpitanul nu luă seama la asta. — Vedeţi că… adică, de când s-a pierdut Rask ăsta, săracul, am priceput, cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, că vă lipsea ceva. Ca să n-ascund nimica, îmi vine să cred că în seara în care n-a venit, ca de obicei, să-mpart raţia de pâine cu el, n-a lipsit mult ca bătrânul Thad să-nceapă să se smiorcăie ca un plod. N-am făcut-o, slavă Domnului; n-am plâns decât de două ori în viaţă: întâia oară când… în ziua în care… Şi sergentul îşi privi cu îngrijorare superiorul. A doua oară, când i-a dat prin minte nepricopsitului ăluia de Balthazar, caporalul dintr-a şaptea semibrigadă, să mă pună să curăţ o legătură de ceapă. — Pare-mi-se, Thadée, izbucni în râs Henri, că nu ne-ai spus cu ce prilej ai plâns întâia oară. — Fără îndoială, bătrâne, când te-a îmbrăţişat Latour-d’Auvergne, prim grenadier al Franţei? întrebă cu dragoste căpitanul, mângâind câinele mai departe. — Nu, căpitane, dacă sergentul Thadée a putut plânge, asta nu s-a putut întâmpla, cred că sunteţi de părerea mea, decât în ziua în care a strigat foc! asupra lui Bug-Jargal, numit şi Pierrot. Un nor trecu peste chipul lui d’Auverney. Se apropie iute de sergent şi voi să-i strângă mâna; dar, în ciuda acestui exces de cinstire, bătrânul Thadée o ţinu mai departe ascunsă sub mantie. — Da, căpitane, continuă Thadée, dându-se înapoi cu câţiva paşi, pe când dʼAuverney îşi aţintea asupra lui privirile pline de o expresie penibilă; da, am plâns cu prilejul acela; şi, pe cinstea mea dacă nu era vrednic de asta! Era negru, e adevărat, dar şi pulberea tunului tot neagră este şi… şi… Bunul sergent ar fi dorit să încheie victorios bizara sa comparaţie. Se poate să fi existat ceva adevărat în această apropiere ce părea să aibă preţ în gândirea sa, dar se strădui în van să îi dea o formă şi, ca să spunem aşa, după ce îşi atacă ideea în mai multe rânduri şi din toate poziţiile, așa cum face un general ce nu izbuteşte să cucerească o cetate, ridică, pe neaşteptate asediul şi urmă fără să se sinchisească de zâmbetul tinerilor ofiţeri ce îl ascultau. — Spuneţi, căpitane, vă mai amintiţi de păcătosul ăla de negru, cum a venit, abia trăgându-şi sufletul, tocmai în clipa în care fuseseră aduşi cei zece camarazi ai lui? Trebuise să-i legăm… Eu comandam. Şi îi dezlegă el însuşi, ca să le ia locul, deşi ei nu voiau; dar nu s-a lăsat. Ah! Ce mai om! Solid ca Gibraltarul! Şi, ce spuneţi căpitane, cum stătea acolo, ca şi când l-aş fi poftit la dans; şi câinele lui, Rask ăsta, care a-nţeles ce urma să-i facem şi mi-a sărit în piept… — Thad, de obicei nu laşi să treacă partea asta din poveste fără să-l mângâi pe Rask; ia te uită cum te priveşte! — Aveţi dreptate, spuse Thadée stânjenit; se uită la mine, săracul Rask, dar… Bătrâna Malagrida-mi zicea că poartă ghinion să mângâi cu mâna stângă. — Şi de ce nu-l mângâi cu dreapta? îl întrebă d’Auverney surprins, băgând de seamă pentru întâia oară mâna înfăşurată în redingotă şi paloarea de pe chipul lui Thad. Tulburarea sergentului păru să sporească. — Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, eu… Câine şchiop aveţi; mă tem c-o s-aveţi şi sergent ciung. Căpitanul sări ca ars de pe scaun. — Cum? Ce? Ce spui, bătrânul meu Thadée? Ciung!… Arată-mi mâna. Ciung, Doamne, Dumnezeule! D’Auverney tremura; sergentul îşi dădu binişor la o parte mantaua şi înfăţişă privirilor superiorului său braţul legat cu o batistă însângerată. — Doamne, Doamne! şopti căpitanul dezlegând pânza încetişor. Dar spune-mi, bătrâne, cum… — Ei, simplu. V-am mai spus că băgasem de seamă necazul dumneavoastră de când ni-l luaseră ticăloşii de englezi pe Rask, dogul lui Bug… Mi-a fost de ajuns. Azi am hotărât să-l aduc înapoi, chiar şi cu preţul vieţii, iac-aşa, ca să pot cina cu poftă. D-aia, după ce i-am lăsat vorbă lui Mathelet, ordonanţei dumneavoastră, să vă perie bine uniforma de câmp, că mâine luptăm, am şters-o pe nevăzutelea din tabără, înarmat numai cu sabia, şi am luat-o peste garduri, ca s-ajung mai degrabă în tabăra englezilor. Nici n-atinsesem primele linii de apărare, când, cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, am zărit într-o pădurice de pe stânga o ceată de ostaşi roşii. Am înaintat să adulmec ce făceau şi, cum nu luau seama la mine, l-am văzut pe Rask, în mijlocul lor, legat de un copac, pe când doi milorzi, goi ca nişte păgâni, până-aicişa, îşi tot cărau la pumni de sunau ca toba mare a unei semibrigăzi. Erau doi englezi particulari care, dacă nu vă supăraţi, se băteau în duel pentru câinele dumneavoastră. Numai că Rask m-a zărit, li s-a smucit odată din zgardă că i s-a rupt laţul şi m-am pomenit cu şmecherul pe urmele mele. Înţelegeţi că ceilalţi din şleahtă nu s-au lăsat mai prejos. Mă năpustesc asupra pădurii. Rask mă urmăreşte. Primele gloanţe îmi şuieră pe la urechi. Rask lătra: din fericire nu-l puteau auzi din pricina strigătelor lor – câine francez, câine francez! Ca şi cum câinele dumneavoastră n-ar fi un câine bun şi voinic din San-Domingo. Dar, ce contează! Străbat lăstărişul şi tocmai mă găteam să ies din el, când doi roşii se proţăpesc în faţa mea. Scap de unul cu ajutorul sabiei, şi aşa m-aş fi descotorosit şi de celălalt dacă n-avea pistolul încărcat… Asta-i cu braţul drept. Nu face nimic! Câinele francez i-a sărit la beregată, ca şi când l-ar fi cunoscut de mult; englezul a căzut sugrumat, că, pe cinstea mea, a fost o îmbrăţişare cam tare… Păi, dar de ce se încăpăţâna dracul ăla şi se ţinea de capul meu, ca săracul de seminarist? Ei, şi iată-i şi pe Thad şi pe Rask din nou în tabără. Nu-mi pare rău decât că n-a vrut bunul Dumnezeu să-mi dăruie asta mâine, în luptă. Asta e! Chipul bătrânului sergent se înnegrise la gândul că nu fusese rănit în plină bătălie. — Thadée!… strigă căpitanul pe un ton iritat. Apoi adăugă mai blând: Cum poţi fi atât de nebun ca să te expui în halul ăsta pentru un câine?… — N-a fost pentru un câine, căpitane; era pentru Rask. Trăsăturile lui d’Auverney se înseninară iar. Sergentul continuă: — Pentru Rask, dogul lui Bug… — Destul! Destul! Bătrânul meu Thad, strigă căpitanul, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Hai, sprijină-te de mine, adăugă după o scurtă tăcere, să mergem la ambulanţă. Thadée îl urmă după ce rezistă cât se cuvenea respectului datorat. Câinele ce, în timpul acestei scene, rosese cu mare plăcere frumoasa blană de urs a stăpânului său, se ridică, luându-se după ei.  

Han din Islanda de Victor Hugo I   Nu mă pot dumiri, spunea regele Cornu, Cine naiba o fi; să aşteptam; Căci nimic bun nu ne-a venit vreodată de-acolo. GENERALUL H. Revolta iadului   L-ai văzut? Cine l-a văzut? — Eu nu. — Cine atunci? — Habar n-am. STERNE, Tristram Shandy   — Vezi unde duce dragostea, vecine Niels? Biata Guth Stersen nu ar zăcea acum aci, pe lespedea neagră, ca o stea de mare uitată de valuri, dacă i-ar fi stat gândul numai la reparatul bărcii sau la cârpitul plaselor tatălui ei, bătrânul nostru prieten. Sfântul Uzuf, pescarul, să-i aline durerea! — Şi nici logodnicul ei, îngână o voce ascuţită şi tremurată, Gill Stadt, băiatul ăsta frumos pe care-l vedeţi întins alături de ea, nu s-ar afla acum aci dacă, în loc să-i caute-n coarne lui Guth şi să umble după câştig în blestematele alea de mine din Roeraas, şi-ar fi petrecut tinereţea legănându-l pe frăţine-su cel mic, în copaia agăţată de grinzile afumate ale colibei sale. — S-a zis cu ţinerea dumitale de minte, mătuşă Olly, răspunse vecinul Niels, cel căruia i se vorbise; Gill n-a avut niciun frate, şi durerea bietei văduve Stadt trebuie să fie cu atât mai amară, căci coliba îi e acum pustie de-a binelea; iar de va ridica ochii către cer ca să-şi mai aline jalea, va da doar de tavanul bătrânesc, de unde mai atârnă leagănul gol al pruncului ei, ajuns flăcău şi dus acum din astă lume. — Vai de biata mamă! reluă bătrâna Olly, căci în ce-l priveşte pe tânăr, e numai vina lui; ce-a cătat să se facă miner la Roeraas? — Aşa-i, spuse Niels, blestematele alea de mine ne mănâncă un om de fiecare ascalin de aramă pe care ni-l dau. Ce zici, cumetre Braal? — Minerii sunt toţi nişte smintiţi, îi răspunse pescarul. Dacă vrea să trăiască, peştele nu trebuie să iasă din apă şi nici omul să se vâre sub pământ. — Şi totuşi, se împotrivi un tânăr din mulţime, Gill Stadt nu avea încotro: a fost nevoit să lucreze în mină ca să-şi poată duce acasă logodnica. — Nu trebuie să-ţi pui niciodată viaţa în joc, îl întrerupse Olly, pentru o dragoste care nici nu face cât ea şi nici nu o umple. Halal aşternut de nuntă i-a pregătit Gill iubitei lui! — Vrei să spui că fata s-a înecat de durere aflând de moartea tânărului? întrebă un gură-cască. — Aiurea! exclamă cu glas răsunător un militar ce-şi croise drum prin mulţime, o ştiu eu pe fată; era într-adevăr logodită cu un tânăr miner care de curând a fost zdrobit de o stâncă în galeriile subterane de la Storwaadsgrube, lângă Roeraas; dar mai era şi ibovnica unui camarad de-al meu; alaltăieri a vrut să se strecoare la Munckholm ca să serbeze cu iubitul ei moartea logodnicului; barca s-a lovit de o stâncă, s-a răsturnat, şi fata s-a înecat. Se ridicară atunci mai multe glasuri deodată: — Cu neputinţă, jupâne soldat! ţipau bătrânele. Tinerele amuţiseră, iar vecinul Niels îi aminti răutăcios pescarului Braal vorbele lui de adineauri: vezi unde duce dragostea! Văzând împotrivirea muierilor, militarului îi cam sărise muştarul şi le ocărâse, numindu-le cotoroanţe din peştera de la Quiragoth, ocară pe care ele nu erau dispuse s-o îndure în tăcere, când, deodată, se auzi o voce ascuţită şi poruncitoare care striga: Gura, gura, palavragioaicelor curmând astfel gâlceavă. Toţi amuţiră, aşa cum îşi încetează găinile larma când ţipă cocoşul. Dar, înainte de a merge mai departe, s-ar cuveni poate să descriem locul în care se petrecea scena; era – cititorul a şi ghicit, fără îndoială – una din acele clădiri lugubre pe care mila publică şi prevederea socială o hărăzesc cadavrelor necunoscute, ultimul adăpost al morţilor care, cei mai mulţi, au trăit o viaţă amară; unde se adună trecătorul nepăsător, observatorul morocănos sau binevoitor, adesea prieteni sau rude înlăcrimate, cărora o lungă îngrijorare nu le-a mai lăsat decât o jalnică speranţă. În vremurile acelea, depărtate de zilele noastre, şi prin meleagurile puţin civilizate în care mi-am dus cititorul, nu-i venise nimănui în gând, ca în oraşele noastre de noroi şi aur, să transforme aceste depozite în monumente totodată sinistre şi elegante. Lumina zilei nu pătrundea prin vreo deschizătură meşteşugită, de-a lungul unei bolţi artistic sculptate, până la acele paturi unde oamenii par a fi voit să lase morţilor câteva din comodităţile vieţii şi unde perna pare pusă pentru somn. Dacă se întredeschidea uşa paznicului, ochiul, obosit de cadavre goale şi hidoase, nu avea, ca azi, plăcerea de a se odihni pe mobile elegante şi copii veseli. Moartea domnea acolo în toată urâţenia şi scârboşenia ei, şi nimeni nu se încumetase încă să-i împodobească cu ciucurei şi panglicuţe scheletul descărnat. Sala în care se aflau interlocutorii noştri era spaţioasă şi întunecată, ceea ce o făcea să pară şi mai mare; lumina zilei se furişa doar prin uşa pătrată şi joasă care dădea spre portul Drontheim şi printr-un luminator grosolan tăiat în tavan, prin care, după anotimp, odată cu luciri albe şi stinse, cădeau ploaia, grindina sau zăpada peste cadavrele culcate chiar dedesubt. Sala era împărţită de-a curmezişul de o balustradă de fier nu prea înaltă. Publicul avea acces în jumătatea din faţă prin uşa pătrată; într-a doua jumătate se vedeau şase lespezi lunguieţe de granit negru, aşezate una lângă alta. Paznicul şi ajutorul său, care locuiau în încăperile din spate ale edificiului învecinat cu marea, puteau intra în ambele secţii prin câte o uşă laterală, mai mică. Minerul şi logodnica sa ocupau două din paturile de granit; trupul fetei părea intrat în descompunere, căci începuseră să apară pete vineţii pe membre de-a lungul vinelor. Trăsăturile lui Gill păreau aspre, întunecate, dar cadavrul era atât de mutilat, încât nu-ţi puteai da seama dacă fusese chiar aşa de frumos cum spunea bătrâna Olly. Discuţia pe care ne-am străduit s-o redăm cu fidelitate se pornise în faţa acestor resturi desfigurate, în mijlocul unei mulţimi mute. Un bărbat înalt, uscăţiv şi înaintat în vârstă, aşezat cu braţele încrucişate şi capul plecat pe rămăşiţele unui scaun, în colţul cel mai întunecat al sălii, păruse a nu se sinchisi de vorbele schimbate până ce se sculă deodată strigând: — Gura, gura, palavragioaicelor! şi-l apucă pe soldat de braţ. Lumea tăcu; soldatul se întoarse şi izbucni într-un hohot de râs când îşi văzu ciudatul interlocutor, faţa albă, părul rar şi murdar, degetele prelungi şi îmbrăcămintea de piele de ren a acestuia, îi justificau pe deplin ilaritatea. Un murmur se ridică atunci printre femeile amuţite o clipă: — Este paznicul Spladgestului[1]. — Portarul blestemat al morţilor! — Diabolicul Spiagudry! — Vrăjitorul blestemat… — Gura, palavragioaicelor, gura! Dacă azi e zi de sabat, căraţi-vă înapoi la măturile voastre; altminteri au să plece singure prin văzduh. Daţi-i pace acestui respectabil moştenitor al războinicului zeu Thor. Şi Spiagudry, străduindu-se să zâmbească îmbietor, i se adresă soldatului. — Spuneai, viteazule, că această netrebnică muiere… — Ticălosul! şopti Oliv; suntem pentru el doar nişte netrebnice muieri, pentru că nu capătă pe un trup de-al nostru, dacă-i încape în gheare, decât treizeci de ascalini, dar patruzeci pentru un pârlit de leş bărbătesc. — Gura, babelor, repetă Spiagudry; zău aşa, aceste fiice ale diavolului sunt ca ceaunele lor; când se încălzesc trebuie să cânte. Ia spune-mi, viteazule prinţ al spadei, crezi că iubitul acestei Guth, camaradul tău, se va omorî de durere că a pierdut-o?…   [1] Morga din Drontheim (N.A.).

Notre Dame de Paris de Victor Hugo   Februarie 1831                            Cartea întâi                                          1                                    Sala Mare   Se împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase luni şi nouăsprezece zile de când parizienii se treziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau din răsputeri în tripla incintă formată de Cité, de Universitate şi de Oraş. Şi totuşi, 6 ianuarie 1482 nu e o zi căreia istoria să-i fi păstrat amintirea. În evenimentul care punea astfel în mişcare, de cu zori, clopotele şi pe cetăţenii Parisului, nu era nimic de seamă: nici vreun atac al picarzilor sau al burgunzilor, nici procesiunea vreunei racle cu moaşte, nici vreo răzmeriţă de-a studenţilor în oraşul Laas, nici vreo intrare a numitului nostru preatemut senior, măria sa, regele, şi nici măcar o spânzurare mai de soi a tâlharilor sau a tâlhăriţelor la Tribunalul Parisului. Nu era nici măcar sosirea neaşteptată, întâlnită atât de des în secolul al cincisprezecelea, a vreunei solii gătite cu zorzoane şi pene. Trecuseră abia două zile de când ultima cavalcadă de felul acesta, alaiul solilor flamanzi însărcinaţi să încheie căsătoria prinţului moştenitor cu Marguerite de Flandre, îşi făcuse intrarea în Paris, spre marele plictis al domnului cardinal de Bourbon, care, ca să-i fie pe plac regelui, trebuise să primească bine toată şleahta aceasta rustică de burgmeisteri flamanzi şi să-i distreze, la locuinţa sa, palatul Bourbon, cu o preafrumoasă moralitate[1], satiră şi farsă, pe când o ploaie cu băşici îi uda, la poartă, măreţele tapiserii. În ziua de 6 ianuarie, ceea ce făcea să tresalte inimile întregului norod al Parisului, cum spune Jean de Troyes, era dubla solemnitate, împerecheată din vremuri imemorabile, a zilei Regilor şi a Sărbătorii Nebunilor. În ziua aceea trebuia să fie aprins focul de sărbătoare în Piaţa Grève, să fie plantat arborele de mai la Capela Braque şi să se joace un mister la Palatul de Justiţie. Strigarea fusese făcută din ajun, cu sunet şi trâmbiţă pe la răspântii, de către oamenii domnului prévôt[2], înveşmântaţi în frumoase tunici de lână violetă, cu ţesătură rară, şi având cruci mari albe pe piept. Mulţimea de cetăţeni şi de cetăţene se îndrepta deci din toate părţile, de cu zori, lăsându-şi casele şi prăvăliile încuiate, spre unul dintre cele trei locuri mai sus amintite. Fiecare se hotărâse fie pentru focul de sărbătoare, fie pentru arborele de mai, fie pentru mister. Şi trebuie spus, spre lauda străvechiului bun-simţ al mulţimii de gură-cască, că cei mai mulţi se îndreptau spre focul de sărbătoare, care era cât se poate de potrivit cu anotimpul, sau spre mister, care urma să fie reprezentat în Sala Mare a palatului, bine acoperită şi bine închisă, şi că mai toţi curioşii păreau înţeleşi să lase bietul arbore de mai neînflorit, să dârdâie singur sub cerul de ianuarie, în cimitirul Capelei Braque. Mulţimea se îndesa mai ales pe aleile Palatului de Justiţie, ştiut fiind că solii flamanzi, sosiţi cu două zile înainte, aveau de gând să asiste la reprezentarea misterului şi la alegerea papei nebunilor, care trebuia să aibă loc tot în Sala Mare. În ziua aceea nu era lesne să pătrunzi în Sala Mare, cunoscută totuşi pe atunci drept cea mai spaţioasă încăpere acoperită din lume. (E adevărat că Sauvai nu măsurase încă Sala Mare a castelului din Montargis.) Piaţa Palatului, ticsită de lume, oferea curioşilor de la ferestre aspectul unei mări în care cinci sau şase străzi, ca tot atâtea guri de fluvii, revărsau clipă de clipă noi valuri de capete. Valurile mulţimii, sporind neîncetat, se ciocneau de colţurile caselor care ieşeau ici-colo în afară, ca nişte promontorii, în bazinul neregulat al pieţei, în centrul înaltei faţade gotice a palatului, scara cea mare, urcată şi coborâtă necontenit de un dublu curent care, după ce se spărgea de peronul intermediar, se împrăştia în valuri largi pe cele două pante laterale, scara cea mai mare deci şiroia neîncetat în piaţă ca o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul miilor de picioare făceau mare zarvă şi mare vuiet. Din timp în timp, vuietul şi zarva se dublau, curentul care împingea mulţimea spre scara cea mare dădea înapoi, se tulbura, se învârteja. De vină erau loviturile vreunui arcaş sau calul vreunui jandarm care lovea cu copitele ca să restabilească ordinea; admirabilă tradiţie pe care poterele vechi au lăsat-o moştenire poterelor din vremea conetabililor, iar acestea – trupelor de jandarmi călări, care, la rândul lor, au transmis-o jandarmeriei noastre din Paris. La uşi, la ferestre, la lucarnele podurilor, pe acoperişuri, mişunau mii de feţe de oameni cumsecade, calme şi cinstite, privind palatul, privind gloata şi mulţumindu-se cu atât; căci mulţi dintre locuitorii Parisului se mulţumesc să privească spectatorii, iar un zid în dosul căruia se petrece ceva e de ajuns pentru a ne stârni curiozitatea. Dacă nouă, celor din 1830, ne-ar fi cu putinţă să ne amestecăm în gând cu parizienii din secolul al cincisprezecelea şi să intrăm odată cu ei, smuciţi, înghiontiţi, răsturnaţi, în sala imensă a palatului, atât de neîncăpătoare la 6 ianuarie 1482, spectacolul nu ni s-ar părea nici lipsit de interes, nici lipsit de farmec, şi am avea în jurul nostru numai lucruri atât de vechi, încât ni s-ar părea cu totul noi. Dacă cititorul îngăduie, vom încerca să regăsim cu gândul impresia pe care ar fi încercat-o odată cu noi, păşind pragul Sălii Mari, în mijlocul mulţimii în sumane, în pieptare şi în fuste plisate, scurte. Mai întâi, zumzet în urechi, ochi orbiţi. Deasupra capetelor, o dublă boltă în ogivă, căptuşită cu sculpturi în lemn, vopsită în culoarea cerului, presărată cu flori de crin aurite; sub picioare, un pavaj de marmură albă şi neagră. La câţiva paşi de noi, un stâlp uriaş, apoi încă unul şi încă unul; cu totul, şapte stâlpi în lungul sălii sprijinind, la mijlocul ei, coborâşurile dublei bolţi. În jurul primilor patru stâlpi, tarabele negustorilor, sclipind de giuvaieruri din sticlă şi de tinichele poleite; în jurul ultimilor trei, bănci de lemn de stejar, roase şi lustruite de nădragii pricinaşilor şi de robele procurorilor. De jur-împrejurul sălii, de-a lungul peretelui înalt, între uşi, între ferestre, între stâlpi, nesfârşitul şir al statuilor tuturor regilor Franţei, începând de la Faramond; regi trândavi, cu braţele atârnate şi cu ochii plecaţi; regi viteji şi bătăioşi, cu capetele şi mâinile îndrăzneţ ridicate spre cer. Apoi, în lungul ferestrelor ogivale, vitralii în o mie de culori; la ieşirile largi ale sălii, uşi bogate, sculptate fin; şi totul, bolţile, stâlpii, zidurile, pervazurile, îmbrăcămintea pereţilor, uşile, statuile, acoperite de sus până jos cu o splendidă culoare albastră şi aurie, care, puţin întunecată încă de pe vremea când o privim, pierise aproape cu totul sub praf şi sub pânzele de păianjen în anul Domnului 1549, când du Breul o mai admira încă, din obişnuinţă. Să ne închipuim acum sala aceasta imensă şi lungă luminată de razele plumburii ale unei zile de ianuarie, năpădită de o mulţime pestriţă şi zgomotoasă care se scurge de-a valma de-a lungul pereţilor şi se învârteşte în jurul celor şapte stâlpi, şi vom avea o idee generală despre întregul tablou căruia vom încerca să-i arătăm mai precis ciudatele amănunte.   [1] Lucrare dramatică medievală în versuri. [2] Mare magistrat feudal, cu felurite atribuţii: în text îl vom denumi uneori după funcţiile îndeplinite.  

Oamenii marii de Victor Hugo   ARHIPELAGUL MÂNECII Cataclismele de demult Atlanticul macină coastele Franței. Presiunea curentului polar ne schilodește țărmul dinspre apus. Meterezele noastre împotriva mării sunt mânate de la Saint Valéry-sur-Somme la Ingouville, blocuri uriașe de stâncă se prăvălesc, valurile rostogolesc nori albi de bolovăniș, porturile ni se înnămolesc de atâta nisip și pietriș, la gurile fluviilor ni se închide calea. Zilnic se desprinde câte un crâmpei din pământul Normandiei și dispare sub valuri. Această uluitoare acțiune de măcinare, azi încetinită, a fost cândva înfiorătoare. Numai pintenul uriaș al peninsulei Finistère a fost în stare s-o frâneze. De puterea curentului polar și de violența acțiunii lui de surpare îți poți da seama după scobitura pe care a produs-o între Cherbourg și Brest. Formarea în acest chip a Golfului Mânecii în dauna pământului francez s-a petrecut înaintea erei istorice. Se cunoaște totuși data ultimei violențe hotărâtoare a oceanului asupra coastei franceze. În anul 700, șaizeci de ani înaintea urcării pe tron a lui Carol cel Mare, o furtună violentă a desprins Jersey-ul de Franța. Asemenea Jersey-ului, se pot vedea azi și creștetele altor crâmpeie de uscat înghițite mai demult de apele oceanului. Aceste creștete care se înalță din apă sunt azi insule. Este ceea ce se cheamă arhipelagul normand. Viețuiește acolo un harnic furnicar omenesc. Acțiunii mării, care a pricinuit prăpădul, i-a urmat acțiunea omului, care a făurit un popor. Guernesey Granit la miazăzi, nisip la miazănoapte; ici stânci abrupte, colo dune. Un povârniș de pajiști, cu unduiri de coline și reliefuri stâncoase; drept ciucuri acestui covor verde, învrâstat de cute, spuma oceanului; de-a lungul coastei, baterii la nivelul solului; din loc în loc, turnuri cu deschizături pentru ochit; cât e plaja de lungă se vede jos un parapet masiv, întretăiat de creneluri și de scări, pe care-l năpădește nisipul și pe care-l atacă valul, unicul asediator de temut; niște mori cu aripile smulse de furtună; câteva, la Valle, la Ville-au-Roi, la Saint-Pierre-Port și la Torteval se mai învârt încă; pe coastă, mici golfuri de ancorat; pe dune, turme, și lângă ele, fugind de colo-colo și adulmecând, câinele ciobanului și câinele văcarului; căruțele ușoare ale negustorilor de la oraș gonesc pe drumurile desfundate; multe case negre, unse cu smoală pe partea dinspre apus, spre a fi ferite de ploaie; cocoși, găini, bălegar; pretutindeni ziduri ciclopice; minunate erau cele din vechiul port – din păcate azi distruse – cu blocurile lor informe, cu stâlpii lor puternici și lanțurile lor grele; ferme împrejmuite de arbori uriași; țarini cu garduri de zid gros de piatră, înalte până la brâu, ce desenează pe câmpii o ciudată tablă de șah; ici și colo câte un meterez în jurul unui teren năpădit de scaieți, colibe de granit, bordeie întărite ca niște cazemate, cabane ce pot sfida ghiuleaua; uneori, în locul cel mai sălbatic, dai de o clădire nouă, nu prea mare, cu clopot deasupra; e o școală; două-trei pâraie prin fundul livezilor; ulmi și stejari; un crin făcut anume parcă pentru Guernesey – Guernesey lily – pe care nu-l întâlnești decât aici; când vine vremea muncilor de vară, vezi pluguri cu câte opt cai; în fața caselor, clăi mari de fân, înălțate pe blocuri de piatră așezate-n cerc; tufișuri de măcieși plini de ghimpi; pe alocuri, printre livezi și grădini de zarzavat – grădini lucrate în vechiul stil francez, cu tise tăiate geometric, cu garduri vii de merișor tuns, cu vase baroce; flori rare cresc prin curțile țăranilor, rododendroni printre cartofi; pretutindeni, pe iarbă, covoare de varec[1], de culoarea urechiușei; în zare, zece clopotnițe gotice; aproape tot atâtea flori iarna ca și vara. Acesta-i Guernesey-ul. Guernesey (urmare) Pământul, amestecat până la saturație cu pulbere de stâncă. E viguros; nămolul și algele marine, care servesc de îngrășământ, adaugă sare granitului, de unde rezultă o fertilitate nemaiîntâlnită; seva face minuni; magnolii, mirt, dafini, oleandri, hortensii albastre; fucsiile sunt peste măsură de mari; găsești bolți de verbină cu floarea bătută; ziduri întregi de mușcate; portocali și lămâi crescând sub cerul liber; de struguri nici pomeneală, căci ei nu se coc decât în sere; aceștia, însă, sunt minunați; cameliile au înălțimea arborilor; prin grădini întâlnești flori de aloes mai înalte decât casa. Atrăgător pe această parte a țărmului, Guernesey este înfricoșător pe cealaltă. Coasta apuseană, devastată, e veșnic bântuită de vânturile dinspre larg. Numai brizanți[2], vijelii, mici golfuri de adăpost, bărci peticite, pârloage, lande, cocioabe, uneori câte un cătun sărăcăcios, și, tremurând parcă, cirezi de vite slabe, iarbă pipernicită. Și sărată, și sărăcie lucie, sub aspectul ei cel mai crunt. Dacă sapi nisipul depus de apele mării în micul golf Vason, găsești acolo arbori. Există în locul acela, sub un misterios strat de nisip, o pădure întreagă. Pescarii, tratați cu asprime de această coastă apuseană bântuită de vânturi, au devenit piloți îndemânatici. Marea ce scaldă insulele Mânecii nu se aseamănă cu nicio altă mare. În golful Cancale, din apropierea acestora, e locul unde nivelul fluxului atinge cea mai mare înălțime de pe întregul glob. Primejdiile mării … Coasta apuseană a Guernesey-ului e plină de locuri primejdioase. Valurile au crestat-o cu multă măiestrie. Uneori, oceanul te pune aici în fața unor situații neașteptate, de care trebuie să te ferești. Iată, de pildă, unul din capriciile cele mai obișnuite ale rozei vânturilor din insulele Mânecii: furtuna se dezlănțuie de la sud-est; apoi se așterne liniștea, o liniște deplină; răsufli ușurat; asta ține uneori o oră; și deodată, uraganul, care dispăruse spre sud-est, se ivește dinspre nord-vest; îl aveai la început în spate, acum îl ai în față; e vijelia răsturnată. Dacă nu ești un pilot încercat și un vechi lup de mare. Și dacă, profitând de răstimpul de liniște, n-ai fost destul de prevăzător să faci o manevră în sens contrar în timp ce vântul își schimbă direcția, totul s-a sfârșit, nava se sfărâmă în bucăți și se scufundă. Aproape niciodată nu-i liniște în partea aceasta a oceanului. Stâncile În arhipelagul Mânecii coasta e în cea mai mare parte sălbatică. Interiorul acestor insule e plin de farmec, țărmurile sunt însă aride și mohorâte. Marea Mânecii fiind o Mediterană în miniatura, valurile ei sunt scurte și violente, iar undele – un plescăit. Din această cauză, falezele par ciocănite în chip ciudat, iar coasta prezintă săpături adânci. Cine trece de-a lungul acestor țărmuri vede perindându-i-se în fața ochilor un șir întreg de imagini amăgitoare. În fiecare clipă stânca încearcă să te înșele. Nimic mai straniu decât aceste miraje. Iată gigantice broaște de piatră, ieșite fără îndoială din apă ca să respire; călugărițe uriașe zoresc grăbite, cu capul aplecat spre orizont; iar prin cutele împietrite ale vălului lor vezi trecând parcă suflul vântului: regi cu coroane din lavă vulcanică stau gânditori pe tronuri masive de pe care se prelinge spuma mării: fel de fel de ființe pitite în stâncă își scot brațele în afară; li se văd degetele răsfirate ale mâinilor. Toate acestea nu sunt însă decât stânci lipsite de formă. Apropie-te, și nu mai rămâne nimic. Sunt fenomene caracteristice stâncilor. Iată aici o fortăreață, acolo un templu străvechi: dincolo o grămadă de ruine și de ziduri surpate, imaginea jalnică a unui oraș pustiu. Dar nu există nici templu, nici oraș, nici fortăreață: e numai faleza. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi, te abați din drum sau faci vreun ocol, țărmul ia forme mereu noi; nu există caleidoscop care să se descompună mai repede; imaginile se destramă și renasc iarăși; perspectiva se va ține de năzbâtii. Blocul acesta e un trepied, apoi se preface în leu, și mai târziu într-an înger, care-și întinde aripile; pe urmă, ia forma unui om care șade și citește o carte. Nimic nu-și schimbă forma mai iute decât norii, cu excepția stâncilor.   [1] Varec – plantă marină din familia algelor; crește pe stânci și este aruncată de mare pe coaste; servește la îngrășatul pământului. [2] Brizanți – stânci submarine.