Victor Hugo

Mizerabilii  Fantine de Victor Hugo volumul 1 I – Domnul Myriel În 1815 domnul Charles‑François‑Bienvenu Myriel era episcop la Digne. Era un bătrân de vreo şaptezeci şi cinci de ani şi ocupa scaunul episcopal din Digne din 1806. Cu toate că acest amănunt nu are nicio legătură cu faptele pe care le vom istorisi, nu este poate de prisos – spre a fi cât mai exacţi – să amintim aici zvonurile şi vorbele care circulau pe seama sa, pe vremea când a sosit în eparhie. Adevărate sau nu, lucrurile ce se pun pe seama oamenilor ocupă adesea în viaţă şi mai ales în destinul lor tot atâta loc cât şi faptele pe care le săvârşesc. Domnul Myriel era fiul unui consilier al curţii de justiţie din Aix; viţă de magistraţi. Se povesteşte că tatăl lui, hărăzindu‑i moştenirea postului său, îl însurase foarte de tânăr, la optsprezece sau douăzeci de ani, după un obicei destul de răspândit în familiile magistraţilor. În pofida acestei căsătorii, Charles Myriel făcuse, zice‑se, să se vorbească multe pe seama sa. Era bine făcut, deşi cam mic de statură, elegant, distins, spiritual; tinereţea lui fusese închinată în întregime vieţii mondene şi aventurilor galante. Odată cu revoluţia, evenimentele se precipitară; familiile magistraţilor, decimate, izgonite, hăituite, se risipiră care încotro. Din primele zile ale revoluţiei, domnul Charles Myriel fugi în Italia. Nevasta lui muri acolo de o boală de piept, boală de care suferise mai demult. Copii nu aveau. Ce s‑a petrecut după aceea în viaţa domnului Myriel? Năruirea vechii societăţi franceze, prăbuşirea propriei lui familii, întâmplările tragice de la ’93[1] – mult mai groaznice poate pentru cei emigraţi, care le priveau de departe cu exagerarea spaimei – au făcut oare toate acestea să încolţească în mintea lui gândul renunţării şi al singurătăţii? În ameţeala desfătărilor şi a legăturilor care‑i umpleau viaţa, să fi primit el oare pe neaşteptate una din acele lovituri misterioase şi grozave, care câteodată doboară, izbindu‑l drept în inimă, chiar şi pe omul pe care catastrofele publice nu‑l pot clătina nici când îl lovesc în existenţa şi avutul său? Nimeni n‑ar fi putut s‑o spună; se ştia numai că se întorsese din Italia preoţit. În 1804 domnul Myriel era preot la Brignolles. Îmbătrânise şi trăia în cea mai mare singurătate. Pe vremea încoronării, o chestiune măruntă a parohiei sale, nu se mai ştie ce anume, îl aduse la Paris. Printre alte persoane cu vază, cărora le ceru sprijinul pentru enoriaşii săi, era şi domnul cardinal Fesch. Într‑o zi, când împăratul tocmai venise să‑i facă o vizită unchiului său, cucernicul preot – care aştepta în anticameră – se pomeni faţă în faţă cu majestatea sa. Napoleon, văzându‑se privit cu o oarecare curiozitate de către bătrân, se întoarse şi spuse dintr‑odată: — Cine‑i omul ăsta cumsecade care se uită aşa la mine? — Sire, zise domnul Myriel, dumneavoastră vă uitaţi la un om cumsecade, iar eu mă uit la un om mare. Fiecare dintre noi are ceva de câştigat. În aceeaşi seară, împăratul întrebă pe cardinal cum îl cheamă pe preot şi, puţin după aceea, domnul Myriel află cu cea mai mare surprindere că fusese numit episcop la Digne. Dar ce era adevărat din cele ce se povesteau despre tinereţea domnului Myriel? Nimeni nu ştia. Înainte de revoluţie prea puţine familii cunoscuseră familia Myriel. Domnul Myriel a fost sortit să îndure soarta oricărui nou‑venit într‑un târguşor unde nu lipsesc guri care flecăresc şi sunt prea puţine capete care gândesc. Trebuia să îndure, cu toate că era episcop şi tocmai pentru că era episcop. Dar, la urma urmei, flecărelile în care se pomenea numele său nu erau poate decât flecăreli, zvonuri, vorbe, trăncăneli, chiar mai puţin decât atât: „palavre”, cum se spune în graiul energic din miazăzi. Oricum, după vreo nouă ani de episcopat şi de şedere la Digne, toate aceste bârfeli, prilej de discuţii care preocupă la început orăşelele mici şi pe oamenii mărunţi, fură cu totul uitate. Nimeni n‑ar mai fi îndrăznit să vorbească despre ele, nimeni n‑ar fi îndrăznit măcar să şi le aducă aminte. La Digne domnul Myriel venise însoţit de o fată bătrână, domnişoara Baptistine, sora lui, care era cu vreo zece ani mai tânără decât el. N‑aveau în slujba lor decât o femeie de vârsta domnişoarei Baptistine, pe nume doamna Magloire, care, după ce fusese „servitoarea domnului preot”, purta acum îndoitul titlu de cameristă a domnişoarei şi de menajeră a monseniorului. Domnişoara Baptistine era o persoană înaltă, palidă, slabă, blândă: întruchipa idealul cuprins în cuvântul „respectabilă”, deoarece se pare că o femeie trebuie să fie mamă pentru a fi venerabilă. Nu fusese niciodată frumoasă, dar viaţa ei toată, care nu fusese decât un şir de fapte bune, o învăluise în cele din urmă în ceva imaculat şi luminos; odată cu bătrâneţea, dobândise ceea ce s‑ar putea numi frumuseţea bunătăţii. Fusese slabă în tinereţe şi ajunsese străvezie la maturitate, iar sub transparenţa aceasta se întrezărea îngerul. Era mai degrabă un suflet decât o fecioară. Întreaga ei fiinţă părea alcătuită din umbră; doar atât trup cât să mai fie femeie; o fărâmă de materie, închizând într‑însa o lumină; ochi mari, pururea plecaţi; pretext pentru ca un suflet să rămână pe pământ. Doamna Magloire era o bătrânică, albă, grăsună, dolofană, grăbită, care gâfâia mereu, pe de o parte din pricina treburilor, pe de alta din pricina astmei. Când venise în oraş, domnul Myriel fusese instalat în palatul episcopal, cu toate onorurile cerute de decretele imperiale, care‑l aşezară pe episcop îndată după comandantul garnizoanei. Primarul şi preşedintele curţii îi făcură vizita de rigoare, iar el făcu la rândul său prima vizită generalului şi prefectului. După instalare, oraşul aşteptă să‑l vadă pe episcop la lucru.     II – Domnul Myriel devine Monseniorul Bienvenu[2] Palatul episcopal din Digne se afla alături de spital. Era o clădire mare şi frumoasă, de piatră, ridicată la mijlocul secolului trecut de către monseniorul Henri Puget, doctor în teologie de la facultatea din Paris, abate de Simore, fost episcop de Digne pe la 1712. Palatul era o adevărată locuinţă seniorială. Totul era măreţ: apartamentele episcopului, saloanele, camerele, curtea de onoare, foarte mare, străbătută de alei cu arcade, după vechea modă florentină, grădinile plantate cu arbori falnici. În sala de mâncare, o lungă şi splendidă galerie care se afla la parter şi care dădea spre grădini, monseniorul Henri Puget dăduse o masă de gală la 29 iulie 1714 monseniorilor Charles Brûlart din Genlis, arhiepiscop de Embrun, Antoine de Mesgrigny, capucin[3], episcop de Grasse, Philippe de Vendôme, mare duhovnic al palatului şi abate la Saint‑Honoré din Lérins, François de Berton din Grillon, episcop şi baron de Vence, César de Sabran din Forcalquier, episcop‑senior de Glandève şi Jean Soanen, preot al congregaţiei, predicator obişnuit al regelui, episcop senior de Senez. Portretele acestor şapte cucernice personalităţi decorau sala, iar data memorabilă, 29 iulie 1714, era gravată cu litere de aur pe o placă de marmură albă.   [1] Aluzie la dictatura montaniardă din timpul revoluţiei burgheze din Franţa (1793–1794), când fracţiunea condusă de Robespierre şi Saint-Just ia o serie de măsuri antifeudale şi chiar anticapitaliste menite a desăvârşi revoluţia burghezo-democratică. Lovitura de stat din iulie 1794, înfăptuită de elementele moderate şi reacţionare din marea burghezie franceză, a pus capăt acestei culmi a revoluţiei numite de ei „teroare”. [2] Binevenit. [3] Călugăr din ordinul catolic al franciscanilor, întemeiat la începutul secolului al XIII-lea de italianul Francisc din Assisi; propovăduia mila faţă de animale.

Mizerabilii Jean Valjean de Victor Hugo volumul 5 I – Între Caribda mahalalei Saint-Antoine şi Scilla mahalalei Temple[1] Cele două baricade mai vrednice de amintit, despre care un observator al bolilor sociale ar putea să vorbească, nu aparţin epocii în care se petrece acţiunea acestei cărţi. Aceste baricade, amândouă simboluri sub aspecte diferite, ale unor întâmplări înfricoşătoare, au ieşit ca din pământ în timpul răzmeriţei nefericite din iunie 1848, adică a celei mai mari lupte de stradă din câte a cunoscut vreodată istoria. Se întâmplă uneori ca, împotriva principiilor, împotriva libertăţii, a egalităţii şi a fraternităţii, împotriva chiar a votului universal şi a guvernului prin şi pentru popor, golănimea, această mare disperată, să protesteze din străfundurile zbuciumului ei, ale descurajărilor, ale lipsurilor, ale frigurilor, ale deznădejdilor, ale duhorilor, ale neştiinţei şi ale întunericului ce o bântuie, şi gloata să deschidă focul împotriva poporului. Derbedeii atacă dreptul comun; ochlocraţia[2] se ridică împotriva demosului[3]. Asemenea zile sunt grozave, pentru că şi în nebunie există totdeauna o anumită parte de dreptate, pentru că în acest duel există şi o parte de sinucidere; cuvintele care vor să fie de ocară, ca: derbedei, golănime, ochlocraţie, gloată, mărturisesc, vai! e mai degrabă greşeala privilegiaţilor decât a dezmoşteniţilor. În ce ne priveşte, noi nu rostim niciodată aceste cuvinte fără durere şi fără respect, pentru că atunci când filosofia adânceşte faptele pe care le exprimă, găseşte adesea, alături de mizerie, multă măreţie. Atena era o ochlocraţie; Olanda a fost făurită de golănime[4]; mulţimea a salvat nu o dată Roma; şi gloata l-a urmat pe Hristos. Nu există gânditor care să nu fi contemplat uneori măreţiile din străfunduri. Fără îndoială că sfântul Ieronim[5] s-a gândit la golănimea aceasta şi la toţi aceşti bieţi oameni, la vagabonzii şi nenorociţii din care s-au ridicat apostolii şi martirii, când a rostit cuvintele pline de înţeles: Fex urbis, lex orbis.[6] Disperarea acestei mulţimi care suferă şi sângerează, violenţele ei nesăbuite împotriva principiilor care-i sunt însăşi viaţa, toate faptele sale săvârşite împotriva legilor, constituie lovituri de stat populare şi trebuie înăbuşite. Omul cinstit se devotează mulţimii şi tocmai din dragoste pentru ea, o combate. Dar cu câtă înţelegere o iartă, în timp ce-i ţine piept! Cât de mult o slăveşte, în timp ce-i stă împotrivă! Iată unul din rarele momente în care, făcând ceea ce trebuie să faci, simţi o pornire care-ţi tulbură convingerile şi aproape că te sfătuieşte să nu mergi mai departe; stăruieşti pentru că trebuie, dar conştiinţa împăcată e tristă şi îndeplinirea datoriei se împleteşte cu o strângere de inimă. Iunie 1848 a fost, ne grăbim s-o spunem, un eveniment deosebit şi aproape cu neputinţă de categorisit în filosofia istoriei. Trebuie să lăsăm la o parte tot ce am spus în trecut, când e vorba de această răscoală extraordinară, în care s-a simţit sfânta nelinişte a muncii care-şi cere drepturile. A trebuit să fie combătută, aşa cum se cuvenea, de vreme ce răscoala ataca însăşi republica. Dar, de fapt, ce a însemnat acel iunie 1848? O răzvrătire a poporului împotriva lui însuşi[7]. Când nu pierzi din vedere subiectul, nu te abate din drum nicio digresiune. Aşadar, fie-ne îngăduit să oprim o clipă atenţia cititorului asupra celor două baricade, cu totul excepţionale, despre care am pomenit şi care au caracterizat această răscoală. Una astupa intrarea în cartierul Saint-Antoine, cealaltă împiedica apropierea de cartierul Temple; niciodată nu le vor uita cei în faţa cărora s-au înălţat aceste două înfiorătoare capodopere ale războiului civil, sub cerul albastru, strălucitor, al lui iunie. Baricada Saint-Antoine era uriaşă; înaltă de trei caturi şi lată de şapte sute de picioare[8], închidea de la un capăt la altul răscrucea prin care se intra în cartier, adică trei străzi; brăzdată de şanţuri, de săpături, dantelată, crestată, crenelată de o despicătură uriaşă, susţinută de movile de pământ, care erau şi ele bastioane, cu capete care ieşeau în afară ici-colo, proptită solid de cele două ieşinduri ale caselor din cartier, baricada apărea ca o culme ridicată de ciclopi[9], în fundul faimoasei pieţe care a văzut ziua de 14 iulie. Pe străzile din spatele acestei baricade principale se ridicau, una peste alta, înaintând, alte nouăsprezece baricade. Era destul să le vezi, ca să simţi nesfârşita suferinţă, agonia foburgului în acel ultim ceas când deznădejdea se prăbuşeşte în catastrofă. Din ce era făcută baricada? Din prăbuşirea a trei case cu şase etaje, dărâmate dinadins, cum pretindeau unii. Din minunea săvârşită de toate mâinile, spuneau alţii. Avea înfăţişarea jalnică a tuturor construcţiilor urii: era o ruină. Ai fi putut întreba: cine a clădit aşa ceva? Dar ai fi putut întreba tot atât de bine: cine a distrus-o? Clocotul improvizase. Iată! Poarta asta! grilajul ăsta! streaşina asta! pervazul ăsta! plita asta sfărâmată! oala asta hârbuită! Daţi tot! Azvârliţi tot! Împingeţi, rostogoliţi, săpaţi, decimaţi, răsturnaţi, surpaţi tot! Se însoţeau aici pavajul, piatra de construcţie, grinda, drugul de fier, peticul, geamurile scoase din cercevele, scaunele desfundate, căpăţânile de varză, cârpele şi blestemele. Era ceva măreţ şi totodată meschin. Un talmeş-balmeş care parodia adâncul. Masa materiei lângă atom; pereţi smulşi şi străchini sparte; toate cioburile îşi dădeau mâna ameninţătoare: Sisif îşi aruncase stânca[10], iar Iov[11], hârbul. Într-un cuvânt: înfiorător! Era Acropola[12] golanilor. Povârnişul era împiedicat de căruţe răsturnate; un cărucior întins de-a curmezişul, cu osia spre cer, părea o cicatrice pe această faţadă chinuită, un omnibus împins în glumă cu umărul până în vârful grămezii, ca şi cum arhitecţii acestei sălbăticii ar fi vrut să adauge spectacolului înspăimântător o notă ştrengărească; îşi întindea oiştea fără hamuri spre nu ştiu ce cai ai văzduhului. Această grămadă uriaşă, această aluviune a răscoalei părea Ossa peste Pelion[13] a tuturor revoluţiilor; ’93 peste ’89, 9 termidor peste 10 august, 18 brumar peste 21 ianuarie, vendemiar peste prerial[14], 1848 peste 1830. Piaţa merita osteneala, şi baricada aceasta era demnă să apară chiar pe locul unde fusese dărâmată Bastilia. Dacă oceanul şi-ar face diguri, aşa şi le-ar construi. Pe această îngrămădeală diformă era întipărită furia valului. Care val? Mulţimea. Ai fi crezut că e un vuiet împietrit, sau că auzi, pe deasupra acestei baricade, zumzetul albinelor uriaşe şi întunecate ale progresului, în roi dezlănţuit, ca şi cum acolo le-ar fi fost stupul. Era un mărăciniş uriaş? O bacanală? O fortăreaţă? Părea că ar fi construit-o în goană un vârtej. În această redută era ceva de cloacă, şi în această dezordine ceva olimpian. Puteai să vezi, în acest vălmăşag bezmetic, grinzi de acoperişuri, frânturi de mansardă cu tapetele lor, cercevele de ferestre înfipte în dărâmături cu geamurile neatinse aşteptând tunul, vetre scoase din loc, dulapuri, mese, bănci, o harababură care urla, şi mii de rămăşiţe ale sărăciei, gunoaie pe care le-ar azvârli şi un cerşetor, care aveau în ele ceva de furie şi de neant. Ai fi spus că sunt zdrenţele unui popor, zdrenţe de lemn, de fier, de bronz, de piatră, şi că mahalaua Saint-Antoine le-ar fi aruncat acolo, la porţile ei, azvârlindu-le cu o lovitură de târn uriaşă şi ridicând o baricadă din propria ei mizerie. Bolovani ca nişte buturugi, lanţuri smulse, stâlpi cu umeri răsfrânţi ieşind din dărâmături, adăugau acestui edificiu al anarhiei întunecata imagine a vechilor chinuri îndurate de popor. Baricada Saint-Antoine făcea din orice o armă; adunase tot ce poate să arunce un război civil în capul societăţii; nu era o luptă, ci ultimul strigăt al deznădejdii.   [1] Scilla şi Caribda – stâncă şi vârtej din strâmtoarea Messinei, între Italia şi Sicilia; navigatorii din antichitate, pe corăbiile lor mici, se temeau deopotrivă de aceste două piedici şi ziceau că, dacă scapi de una, cazi negreşit victimă celeilalte; de aici expresia „din Scilla în Caribda” (din lac în puţ). [2] Formă de guvernare în care puterea este exercitată de gloată (din limba greacă: ochlos – gloată şi cratos – putere). [3] Popor (greaca veche). [4] Simplu joc de cuvinte care trimite la punctul de plecare al răscoalei Ţărilor-de-Jos spaniole împotriva lui Filip al II-lea. În 1566 un grup de nobili şi burghezi din Flandra şi Olanda s-au întrunit la Breda şi au hotărât să lupte pentru înlăturarea inchiziţiei spaniole. Puţin după aceea, o delegaţie s-a prezentat regentei Margareta de Parma, sora lui Filip al II-lea. Un curtean al acestuia îi trată obraznic pe postulanţi drept gueux (calici, golani). Răsculaţii adoptară această insultă ca o denumire cu care se mândreau. [5] Scriitor creştin din secolul al IV-lea. [6] Drojdia cetăţii, legea lumii (lat.). [7] În iunie 1848, de fapt, masele muncitoreşti pariziene au luat armele împotriva burgheziei. [8] Veche măsură franceză, echivalentă cu 0.3248 m. [9] Care, prin proporţiile ei, pare a fi opera unor ciclopi; aceştia erau, după legenda mitologică, nişte uriaşi. [10] Personaj mitologic, condamnat de zei să împingă în infern o stâncă care se rostogolea fără încetare înapoi. Stânca lui Sisif simbolizează o muncă grea şi neproductivă. [11] Personaj biblic menţionat de Vechiul Testament: un bogătaş arab, bun credincios al lui Iehova. Legenda spune că acesta l-a sărăcit ca să-l încerce, îmbolnăvindu-l totodată de lepră. [12] Cetăţuia mai multor oraşe din antichitatea greco-romană, clădită pe o înălţime centrală. Celebră a fost aceea din Atena pe care se ridicau templele numite Partenon şi Erehteion, giuvaiere ale arhitecturii ionice. [13] Ossa şi Pelion, munţi în Tesalia. Mitologia spune că uriaşii, răsculându-se împotriva lui Jupiter, au pus muntele Ossa peste Pelion. Expresia e folosită când e vorba de greutăţi şi sforţări inutile. [14] Date importante, cotituri în mersul revoluţiei din Franţa; în 1789 a izbucnit revoluţia; anul 1793 a adus dictatura iacobină, pregătită de răsturnarea monarhiei la 10 august 1792; la 9 termidor grupul reacţionar al Convențiunii a smuls puterea din mâinile lui Robespierre; vandemiar şi prerial sunt încercări de răsturnare a Convenţiunii termidoriene, care pregătea directoratul (1795–1799) – una regalistă, cealaltă populară, numite astfel, ca şi termidor şi brumar, după lunile calendarului republican; directoratul a fost desfiinţat prin lovitura de stat de la 18 brumar (1799) a lui Napoleon.   Vizitati si siteul audio-video unde puteti asculta teatru radiofonic si in curand puteti viziona filmul Mizerabilii in mai multe ecranizari.................https://latimp.eu/mizerabilii-de-victor-hugo-teatru-radiofonic-drama-1950/

Notre Dame de Paris de Victor Hugo   Februarie 1831                            Cartea întâi                                          1                                    Sala Mare   Se împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase luni şi nouăsprezece zile de când parizienii se treziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau din răsputeri în tripla incintă formată de Cité, de Universitate şi de Oraş. Şi totuşi, 6 ianuarie 1482 nu e o zi căreia istoria să-i fi păstrat amintirea. În evenimentul care punea astfel în mişcare, de cu zori, clopotele şi pe cetăţenii Parisului, nu era nimic de seamă: nici vreun atac al picarzilor sau al burgunzilor, nici procesiunea vreunei racle cu moaşte, nici vreo răzmeriţă de-a studenţilor în oraşul Laas, nici vreo intrare a numitului nostru preatemut senior, măria sa, regele, şi nici măcar o spânzurare mai de soi a tâlharilor sau a tâlhăriţelor la Tribunalul Parisului. Nu era nici măcar sosirea neaşteptată, întâlnită atât de des în secolul al cincisprezecelea, a vreunei solii gătite cu zorzoane şi pene. Trecuseră abia două zile de când ultima cavalcadă de felul acesta, alaiul solilor flamanzi însărcinaţi să încheie căsătoria prinţului moştenitor cu Marguerite de Flandre, îşi făcuse intrarea în Paris, spre marele plictis al domnului cardinal de Bourbon, care, ca să-i fie pe plac regelui, trebuise să primească bine toată şleahta aceasta rustică de burgmeisteri flamanzi şi să-i distreze, la locuinţa sa, palatul Bourbon, cu o preafrumoasă moralitate[1], satiră şi farsă, pe când o ploaie cu băşici îi uda, la poartă, măreţele tapiserii. În ziua de 6 ianuarie, ceea ce făcea să tresalte inimile întregului norod al Parisului, cum spune Jean de Troyes, era dubla solemnitate, împerecheată din vremuri imemorabile, a zilei Regilor şi a Sărbătorii Nebunilor. În ziua aceea trebuia să fie aprins focul de sărbătoare în Piaţa Grève, să fie plantat arborele de mai la Capela Braque şi să se joace un mister la Palatul de Justiţie. Strigarea fusese făcută din ajun, cu sunet şi trâmbiţă pe la răspântii, de către oamenii domnului prévôt[2], înveşmântaţi în frumoase tunici de lână violetă, cu ţesătură rară, şi având cruci mari albe pe piept. Mulţimea de cetăţeni şi de cetăţene se îndrepta deci din toate părţile, de cu zori, lăsându-şi casele şi prăvăliile încuiate, spre unul dintre cele trei locuri mai sus amintite. Fiecare se hotărâse fie pentru focul de sărbătoare, fie pentru arborele de mai, fie pentru mister. Şi trebuie spus, spre lauda străvechiului bun-simţ al mulţimii de gură-cască, că cei mai mulţi se îndreptau spre focul de sărbătoare, care era cât se poate de potrivit cu anotimpul, sau spre mister, care urma să fie reprezentat în Sala Mare a palatului, bine acoperită şi bine închisă, şi că mai toţi curioşii păreau înţeleşi să lase bietul arbore de mai neînflorit, să dârdâie singur sub cerul de ianuarie, în cimitirul Capelei Braque. Mulţimea se îndesa mai ales pe aleile Palatului de Justiţie, ştiut fiind că solii flamanzi, sosiţi cu două zile înainte, aveau de gând să asiste la reprezentarea misterului şi la alegerea papei nebunilor, care trebuia să aibă loc tot în Sala Mare. În ziua aceea nu era lesne să pătrunzi în Sala Mare, cunoscută totuşi pe atunci drept cea mai spaţioasă încăpere acoperită din lume. (E adevărat că Sauvai nu măsurase încă Sala Mare a castelului din Montargis.) Piaţa Palatului, ticsită de lume, oferea curioşilor de la ferestre aspectul unei mări în care cinci sau şase străzi, ca tot atâtea guri de fluvii, revărsau clipă de clipă noi valuri de capete. Valurile mulţimii, sporind neîncetat, se ciocneau de colţurile caselor care ieşeau ici-colo în afară, ca nişte promontorii, în bazinul neregulat al pieţei, în centrul înaltei faţade gotice a palatului, scara cea mare, urcată şi coborâtă necontenit de un dublu curent care, după ce se spărgea de peronul intermediar, se împrăştia în valuri largi pe cele două pante laterale, scara cea mai mare deci şiroia neîncetat în piaţă ca o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul miilor de picioare făceau mare zarvă şi mare vuiet. Din timp în timp, vuietul şi zarva se dublau, curentul care împingea mulţimea spre scara cea mare dădea înapoi, se tulbura, se învârteja. De vină erau loviturile vreunui arcaş sau calul vreunui jandarm care lovea cu copitele ca să restabilească ordinea; admirabilă tradiţie pe care poterele vechi au lăsat-o moştenire poterelor din vremea conetabililor, iar acestea – trupelor de jandarmi călări, care, la rândul lor, au transmis-o jandarmeriei noastre din Paris. La uşi, la ferestre, la lucarnele podurilor, pe acoperişuri, mişunau mii de feţe de oameni cumsecade, calme şi cinstite, privind palatul, privind gloata şi mulţumindu-se cu atât; căci mulţi dintre locuitorii Parisului se mulţumesc să privească spectatorii, iar un zid în dosul căruia se petrece ceva e de ajuns pentru a ne stârni curiozitatea. Dacă nouă, celor din 1830, ne-ar fi cu putinţă să ne amestecăm în gând cu parizienii din secolul al cincisprezecelea şi să intrăm odată cu ei, smuciţi, înghiontiţi, răsturnaţi, în sala imensă a palatului, atât de neîncăpătoare la 6 ianuarie 1482, spectacolul nu ni s-ar părea nici lipsit de interes, nici lipsit de farmec, şi am avea în jurul nostru numai lucruri atât de vechi, încât ni s-ar părea cu totul noi. Dacă cititorul îngăduie, vom încerca să regăsim cu gândul impresia pe care ar fi încercat-o odată cu noi, păşind pragul Sălii Mari, în mijlocul mulţimii în sumane, în pieptare şi în fuste plisate, scurte. Mai întâi, zumzet în urechi, ochi orbiţi. Deasupra capetelor, o dublă boltă în ogivă, căptuşită cu sculpturi în lemn, vopsită în culoarea cerului, presărată cu flori de crin aurite; sub picioare, un pavaj de marmură albă şi neagră. La câţiva paşi de noi, un stâlp uriaş, apoi încă unul şi încă unul; cu totul, şapte stâlpi în lungul sălii sprijinind, la mijlocul ei, coborâşurile dublei bolţi. În jurul primilor patru stâlpi, tarabele negustorilor, sclipind de giuvaieruri din sticlă şi de tinichele poleite; în jurul ultimilor trei, bănci de lemn de stejar, roase şi lustruite de nădragii pricinaşilor şi de robele procurorilor. De jur-împrejurul sălii, de-a lungul peretelui înalt, între uşi, între ferestre, între stâlpi, nesfârşitul şir al statuilor tuturor regilor Franţei, începând de la Faramond; regi trândavi, cu braţele atârnate şi cu ochii plecaţi; regi viteji şi bătăioşi, cu capetele şi mâinile îndrăzneţ ridicate spre cer. Apoi, în lungul ferestrelor ogivale, vitralii în o mie de culori; la ieşirile largi ale sălii, uşi bogate, sculptate fin; şi totul, bolţile, stâlpii, zidurile, pervazurile, îmbrăcămintea pereţilor, uşile, statuile, acoperite de sus până jos cu o splendidă culoare albastră şi aurie, care, puţin întunecată încă de pe vremea când o privim, pierise aproape cu totul sub praf şi sub pânzele de păianjen în anul Domnului 1549, când du Breul o mai admira încă, din obişnuinţă. Să ne închipuim acum sala aceasta imensă şi lungă luminată de razele plumburii ale unei zile de ianuarie, năpădită de o mulţime pestriţă şi zgomotoasă care se scurge de-a valma de-a lungul pereţilor şi se învârteşte în jurul celor şapte stâlpi, şi vom avea o idee generală despre întregul tablou căruia vom încerca să-i arătăm mai precis ciudatele amănunte.   [1] Lucrare dramatică medievală în versuri. [2] Mare magistrat feudal, cu felurite atribuţii: în text îl vom denumi uneori după funcţiile îndeplinite.  

Scrisori din calatorie de Victor Hugo   Franţa   1834   Meulan, 23 iulie, ora 8 şi jumătate dimineaţa. Fantezia m-a dus, Adela mea dragă, la Meulan, mică şi încântătoare localitate pe malul Senei, plină de ruine şi femei bătrâne… Are două biserici frumoase, una folosită ca hală de grâu, alta ca depozit de sare. Apoi se mai află şi fortificaţia lui Olivier-le-Daim[i], fără turnuri şi porţi, totul degradat prin diferite restaurări. Cu toate acestea, în ansamblu rămâne încântătoare, cu aşezarea ei fermecătoare pe malul apei, pe insule cu mulţi arbori şi vase de pescuit. Te-aş vrea aici, cu mine, bietul meu înger! Diligenţa de Rouen trece la ora zece. Dacă voi găsi un loc, o voi lua. În cazul acesta, nu voi fi la Paris decât vineri în cursul zilei. Ştii ce turbat sunt să văd Rouen. În ce priveşte Roche-Guyon, Montlhéry şi Soissons le las pentru altădată. Deci pe vineri cel mai târziu; îmbrăţişează pentru mine pe-ai noştri puişori. Cred că ospitalitatea celor din castelul Roches a fost ca întotdeauna excelentă. Pe curând, gândeşte-te că te iubesc şi iubeşte-mă. Eşti bucuria mea. Al tău, Victor   Évreux, 25 iulie Mi-a fost cu neputinţă să ajung la Rouen. Drumurile sunt pline de oameni fricoşi, goniţi din Paris de sărbătorile din iulie, şi de oameni curioşi, ce sunt dimpotrivă foarte atraşi de ele. După o mie de peripeţii pe care ţi le voi povesti – sper că te vor amuza –, bietul meu înger, iată-mă la Évreux. Voiam să plec astăzi de dimineaţă la Paris cu diligenţa de Cherbourg, care trece la ora opt. Dar nu-i chip de găsit vreun loc, nici la aceasta, nici la celelalte. Sunt, deci, obligat să mă mulţumesc cu trăsuri mai mici, destul de încete, dar ştii cât de mult îmi plac călătoriile ce-ţi îngăduie să vezi totul. Astăzi totuşi plâng că-mi întârzie bucuria de a te revedea şi de a te îmbrăţişa. Am văzut deja lucruri admirabile care îmi vor servi mult. Astăzi, voi revedea altele, catedrala şi Saint-Taurins, două minuni. Apoi cred că voi pleca din nou la patru cu trăsura de Rolleboise şi voi fi la Paris mâine, sâmbătă, către ora şapte, pentru cină. Pe mâine deci. Mii de sărutări.   Rennes, 7 august, joi, ora 5 şi jumătate dimineaţa. Îţi scriu repede câteva rânduri. Am ajuns la răsăritul soarelui împreună cu fetele lui Bernard care sunt cu totul încântătoare. În afară de câteva case vechi, oraşul nu este prea interesant. Verneuil, Mortagne, Mayenne, Laval sunt orăşele fermecătoare. Am trecut prin Vitré pe la miezul nopţii. Spune acest lucru tatălui tău; va înţelege părerea mea de rău. La Saint-Brieuc, domnişoarele Bernard mă vor părăsi. Transmite tatălui lor veşti bune despre ele şi toată prietenia mea. Îţi voi scrie de la Brest, unde voi fi mâine la aceeaşi oră. Adio, Adela mea. Te iubesc. Pe curând. Scrie-mi mult şi des. Tu eşti bucuria şi mândria vieţii mele. Îţi sărut fruntea şi ochii tăi frumoşi. Un cuvânt pentru Didine. Sărută-l pentru mine pe al nostru Toto.   Brest, 8 august. Am sosit. Sunt încă buimac după trei nopţi de poştalion, fără să mai număr şi zilele. Trei nopţi în pocnituri de bici şi în goana cailor, fără să bei, nici să mănânci, respirând abia, cu patru îndrăcite de roţi care înghit, câteşipatru, distanţele. Te asigur, sărmana mea prietenă mult iubită, că după ce ai coborât în goana cailor spre Brest printr-un văl de vânt şi ceaţă, fără să vezi nimic în faţa ochilor decât ploaia prin geamul închis, capul ţi-este greu de oboseală. Dar, ce nu-i obosită, întotdeauna gata să-ţi scrie, să se gândească la tine şi să te iubească, este inima sărmanului tău soţ bătrân, care a fost copil cu tine, cu toate că tu ai rămas mult mai tânără decât el, ca inimă, suflet şi chip. Nu am văzut încă nimic din Brest. Niciun monument, decât o biserică Ludovic al XV-lea, mare şi urâtă, cea mai Saint-Suplice din câte se pot închipui. Casele vechi nu au sculpturi. Mă tem că va trebui să mă resemnez la vizitarea ocnei şi a vaselor de război. La Saint-Brieuc, domnişoarele Bernard m-au părăsit; în locul lor s-a urcat în diligenţă un ofiţer de marină, om distins, domnul Esnonne. Are o foarte frumoasă soţie şi doi copii frumoşi. El foarte literar, iar soţia şi copiii plini de poezie. Poezia lor şi a mea vor vizita ocna împreună. Domnul Esnonne mă va ajuta să intru fără să fiu nevoit să-mi trădez incognitoul. De îndată ce voi avea o clipă liberă, îţi voi scrie. Desigur mă voi duce să văd Karnac[ii]. Mi-am înmuiat deja picioarele în ocean. Ce mai face dragul meu Toto? şi tu? şi toţi? Scrie-mi cât mai mult. Ştii cât te iubesc. Multe gânduri bune celor de la castelul Roches.   Brest, 9 august, ora 8 seara. La noapte, la ora patru, voi pleca la Auray pe imperiala diligenţei. Voi vedea Quiberon şi Karnac. De acolo socotesc să merg în susul Loarei, prin Nantes, până la Tours, cu un vapor, pe urmă de la Tours la Paris. Acolo te voi revedea, Adela mea, la fel de iubită, acolo voi regăsi frumoasa ta frunte pură şi înţelegătoare faţă de tot ce te înconjoară. Nu am găsit scrisori de la tine în ciuda speranţelor mele. Scrie-mi de acum înainte la Tours, post-restant, pe adresa Domnului baron Hugo. Asta îmi va crea un excelent incognito. Am vizitat astăzi portul Brest, un vas de război (Algésiras) şi ocna, toate pline de curiozităţi, producându-mi emoţii de tot felul. Am cumpărat de la ocnaşi câteva mărunţişuri. De acum încolo, Adela mea, zilele vor fi ocupate până la ultimul minut. De vreme ce sunt aici trebuie să văd totul. S-ar putea să nu-ţi mai pot scrie atât de des. Adu-ţi aminte că mă gândesc la tine şi la voi toţi. Cele mai bune gânduri celor de la castelul Roches.   Vannes, 12 august. Iată-mă la Vannes. Am fost ieri la Karnac într-o groaznică cabrioletă, pe nişte drumuri cumplite, şi la Lokmariaker, pe jos. Asta m-a costat opt leghe bune de mers până mi-au plesnit tălpile de la pantofi. Am adunat însă o mulţime de idei şi de subiecte, dragă prietenă, pentru taifasurile noastre din timpul iernii. Nu poţi să-ţi imaginezi cât de stranii şi sinistre sunt monumentele celtice. La Karnac am avut aproape un moment de disperare; închipuie-ţi că fantasticele pietre, despre care m-ai auzit vorbind atât de des, au fost aproape toate aruncate pe jos de ţărani neghiobi, pentru a-şi face ziduri şi case cu ele. Toate dolmenele[iii] cu excepţia unuia care are o cruce, sunt acum la pământ. Nu se mai văd decât peulvani[iv]. Îţi aminteşti? un peulvan este o piatră în picioare, aşa cum am văzut una împreună la Autun, în acea plăcută şi încântătoare călătorie din 1825.     Peulvanii din Karnac fac o impresie imensă. Sunt nenumăraţi şi aşezaţi în şiruri lungi. Tot monumentul, cromlehurile[v] şterse şi dolmenele distruse acopereau un câmp de aproape două leghe. Acum nu se mai văd decât ruine. Un lucru unic, care nu mai există. Ţară stupidă! popor stupid! conducere stupidă! La Lokmariaker, unde am ajuns cu greu, cu picioarele însângerate de hăţişuri, nu mai sunt decât două dolmene, dar frumoase. Unul, acoperit de o piatră enormă, a fost lovit de trăsnet care a spart piatra în trei bucăţi. Nu poţi să-ţi închipui ce linie sălbatică dau unui peisaj aceste monumente. M-am culcat la Auray, la bătrâna Seauneau, han excelent, şi am venit astăzi de dimineaţă la Vannes. Am aici o mie de lucruri de văzut, apoi voi pleca mâine la Nantes. Socotesc să trec totuşi pe la Tours; poţi să-mi expediezi acolo scrisorile. Scrie-mi des şi mult. Nu-i aşa, bietul meu înger, că-mi vei scrie des şi mult? Voi fi la Paris către data de 20. Îmbrăţişează-i pe toţi îngeraşii noştri pentru mine, biet păcătos. Spune-i domnişoarei Louise că mă gândesc cu înduioşare la toate amabilităţile ei faţă de Toto, iar Martinei mii de gânduri prieteneşti. Desigur, eşti încă la Roches în momentul în care îţi scriu. Îţi adresez acolo această scrisoare. Pe curând, Adela mea, te iubesc mai mult ca oricând.     [i] LE DAIN sau LE DAIM (Olivier Hecker), bărbier şi confident al lui Ludovic al XI-lea, folosit de rege în diverse misiuni. Sub Carol al VIII-lea, Le Dain este spânzurat ca urmare a modului abuziv în care a acţionat în strângerea impozitelor. [ii] Karnac, vechea denumire a comunei Carnac, situată în Morbihan (Franţa), şi celebră prin monumentele sale megalitice (mileniul al treilea î.e.n.). [iii] Dolmen (din fr. dolmen), monument funerar megalitic, format dintr-o lespede mare de piatră aşezată orizontal pe alte două dispuse vertical (în bretonă: toal, toi = masă; men = piatră). [iv] Peulvan (din fr. peulven, cuvânt de origine bretonă, sinonim cu menhir), bloc de granit izolat; menhir (cuvânt de origine bretonă, men = piatră; hir = lungă), monument megalitic, piatră lungă ridicată vertical. [v] Cromleh (cuvânt de origine galică şi bretonă), monument megalitic, alcătuit din mai multe pietre verticale, dispuse în cerc, la distanţe egale, în jurul unei pietre mari.  

Mizerabilii Cosette de Victor Hugo volumul 2 I – Ce se poate vedea venind de la Nivelles Acum un an (în 1861), într-o frumoasă dimineaţă de mai, un drumeţ, cel ce povesteşte întâmplarea de faţă, venea de la Nivelles şi se îndrepta spre La Hulpe. Mergea pe jos. O luase printre două rânduri de copaci, pe o şosea lată, pietruită, care şerpuia pe nişte dealuri înşirate unul după altul, înălţând drumul şi scoborându-l, întocmai ca nişte valuri uriaşe. Trecuse de Lillois şi de Bois Seigneur Isaac. Spre apus se zărea clopotniţa acoperită cu ţiglă din Braine-l’Alleud, care seamănă cu o oală întoarsă. Lăsase în urmă o pădure pe un dâmb, iar la o cotitură de drum lăturalnic, lângă un fel de spânzurătoare putredă, pe care sta scris: Vechea barieră nr. 4, o cârciumă, pe faţada căreia se putea citi: La răscruce de vânturi. Echabeau. Cafenea particulară. După vreo mie de paşi de la cârciumă, se pomeni în mijlocul unei vâlcele, unde se află o apă care trece pe sub arcul unui podeţ din marginea drumului. Grupul de arbori răzleţi şi foarte verzi, care năpădesc valea pe o parte a drumului, se împrăştie de partea cealaltă prin livezi şi se îndreaptă cu gingăşie şi fără nicio rânduială înspre Braine-l’Alleud. Acolo, în dreapta, la marginea drumului, se afla un han; o trăsurică pe patru roţi stătea în faţa uşii, în jurul lui un morman de araci pentru hamei, un plug, o movilă de mărăcini uscaţi lângă un gard viu, nişte var care fumega într-o groapă pătrată, o scară în dreptul unui şopron vechi, cu pereţii de nuiele. O fetişcană plivea într-o holdă pe deasupra căreia zbura, adus de vânt, un afiş mare, galben, pesemne al unei reprezentaţii dintr-altă parte, de la vreo serbare câmpenească. Pe după colţul hanului, în dreptul unei bălţi, în care se bălăcea un cârd de raţe, se pierdea în mărăciniş o potecuţă prost pietruită. Drumeţul o luă pe acolo. După vreo sută de paşi făcuţi pe lângă un zid din veacul al XV-lea, acoperit de o streaşină de olane puse în muchie, ajunse în faţa unei porţi de piatră boltite, aşezate pe o temelie dreaptă, în stilul sever Ludovic al XIV-lea, încadrată de alte două basoreliefuri. O faţadă fără podoabe domina această poartă; un perete perpendicular pe faţadă ajungea aproape până la poartă, făcând cu ea, dintr-odată, un unghi drept. Pe pajiştea dinaintea porţii zăceau trei grape, printre care creşteau de-a valma toate florile de mai. Poarta era închisă. Avea două obloane hodorogite, împodobite cu un ciocan vechi şi ruginit. Era o zi însorită; prin crengile copacilor trecea un freamăt molcom de primăvară care părea că vine mai degrabă de prin cuiburi decât din văzduh. O păsărică sprintenă, pesemne îndrăgostită, cânta în neştire în vârful unui copac. Drumeţul se aplecă şi se uită cu băgare de seamă la piatra din stânga, unde văzu, în partea de jos a porţii, o spărtură rotundă, destul de mare, care semăna cu golul unei sfere. În clipa aceea, canaturile se dădură la o parte şi ieşi o ţărancă. Îl văzu pe călător şi îşi dădu seama la ce se uită. — O ghiulea franţuzească a făcut asta! zise ea. Şi adăugă: Şi ce vezi colo, mai sus, în poartă, lângă pironul ăla, e gaura făcută de una mai mare. Asta n-a străpuns lemnul. — Cum îi spune locului ăstuia? întrebă drumeţul. — Hougomont, spuse ţăranca. Drumeţul se ridică. Făcu câţiva paşi şi se uită peste gard. În zarea depărtată, printre copaci, zări un fel de colnic şi pe colnicul ăsta ceva care, din depărtare, părea un leu. Se afla pe câmpul de luptă de la Waterloo.