Victor Hugo

Mizerabilii Cosette de Victor Hugo volumul 2 I – Ce se poate vedea venind de la Nivelles Acum un an (în 1861), într-o frumoasă dimineaţă de mai, un drumeţ, cel ce povesteşte întâmplarea de faţă, venea de la Nivelles şi se îndrepta spre La Hulpe. Mergea pe jos. O luase printre două rânduri de copaci, pe o şosea lată, pietruită, care şerpuia pe nişte dealuri înşirate unul după altul, înălţând drumul şi scoborându-l, întocmai ca nişte valuri uriaşe. Trecuse de Lillois şi de Bois Seigneur Isaac. Spre apus se zărea clopotniţa acoperită cu ţiglă din Braine-l’Alleud, care seamănă cu o oală întoarsă. Lăsase în urmă o pădure pe un dâmb, iar la o cotitură de drum lăturalnic, lângă un fel de spânzurătoare putredă, pe care sta scris: Vechea barieră nr. 4, o cârciumă, pe faţada căreia se putea citi: La răscruce de vânturi. Echabeau. Cafenea particulară. După vreo mie de paşi de la cârciumă, se pomeni în mijlocul unei vâlcele, unde se află o apă care trece pe sub arcul unui podeţ din marginea drumului. Grupul de arbori răzleţi şi foarte verzi, care năpădesc valea pe o parte a drumului, se împrăştie de partea cealaltă prin livezi şi se îndreaptă cu gingăşie şi fără nicio rânduială înspre Braine-l’Alleud. Acolo, în dreapta, la marginea drumului, se afla un han; o trăsurică pe patru roţi stătea în faţa uşii, în jurul lui un morman de araci pentru hamei, un plug, o movilă de mărăcini uscaţi lângă un gard viu, nişte var care fumega într-o groapă pătrată, o scară în dreptul unui şopron vechi, cu pereţii de nuiele. O fetişcană plivea într-o holdă pe deasupra căreia zbura, adus de vânt, un afiş mare, galben, pesemne al unei reprezentaţii dintr-altă parte, de la vreo serbare câmpenească. Pe după colţul hanului, în dreptul unei bălţi, în care se bălăcea un cârd de raţe, se pierdea în mărăciniş o potecuţă prost pietruită. Drumeţul o luă pe acolo. După vreo sută de paşi făcuţi pe lângă un zid din veacul al XV-lea, acoperit de o streaşină de olane puse în muchie, ajunse în faţa unei porţi de piatră boltite, aşezate pe o temelie dreaptă, în stilul sever Ludovic al XIV-lea, încadrată de alte două basoreliefuri. O faţadă fără podoabe domina această poartă; un perete perpendicular pe faţadă ajungea aproape până la poartă, făcând cu ea, dintr-odată, un unghi drept. Pe pajiştea dinaintea porţii zăceau trei grape, printre care creşteau de-a valma toate florile de mai. Poarta era închisă. Avea două obloane hodorogite, împodobite cu un ciocan vechi şi ruginit. Era o zi însorită; prin crengile copacilor trecea un freamăt molcom de primăvară care părea că vine mai degrabă de prin cuiburi decât din văzduh. O păsărică sprintenă, pesemne îndrăgostită, cânta în neştire în vârful unui copac. Drumeţul se aplecă şi se uită cu băgare de seamă la piatra din stânga, unde văzu, în partea de jos a porţii, o spărtură rotundă, destul de mare, care semăna cu golul unei sfere. În clipa aceea, canaturile se dădură la o parte şi ieşi o ţărancă. Îl văzu pe călător şi îşi dădu seama la ce se uită. — O ghiulea franţuzească a făcut asta! zise ea. Şi adăugă: Şi ce vezi colo, mai sus, în poartă, lângă pironul ăla, e gaura făcută de una mai mare. Asta n-a străpuns lemnul. — Cum îi spune locului ăstuia? întrebă drumeţul. — Hougomont, spuse ţăranca. Drumeţul se ridică. Făcu câţiva paşi şi se uită peste gard. În zarea depărtată, printre copaci, zări un fel de colnic şi pe colnicul ăsta ceva care, din depărtare, părea un leu. Se afla pe câmpul de luptă de la Waterloo.

Anul 93 de Victor Hugo PARTEA ÎNTÂI – PE MARE   CARTEA ÎNTÂI – PĂDUREA SAUDRAIE   În ultimele zile ale lunii mai 1793, unul dintre batalioanele pariziene aduse în Bretania de către Santerre cerceta înfricoşata pădure Saudraie din Astillé. Să tot fi fost cel mult vreo trei sute de oameni, deoarece batalionul fusese decimat de încrâncenările războiului. La vremea aceea, în urma luptelor de la Argonne, Jemmapes şi Valmy, din primul batalion parizian, alcătuit cândva din şase sute de voluntari, nu mai rămăseseră decât douăzeci şi şapte de oameni, din cel de-al doilea treizeci şi trei, iar din cel de-al treilea cincizeci şi şapte. Vremuri de lupte legendare. Batalioanele trimise de la Paris în Vendée însumau nouă sute doisprezece oameni. Fiecare dintre ele era înzestrat cu câte trei guri de foc. Unităţile fuseseră puse pe picioare în cel mai scurt timp. În ziua de 25 aprilie, Gohier fiind ministru de justiţie iar Bouchotte ministru de război; secţia Bon-Conseil propusese să se trimită în Vendée nişte batalioane de voluntari; unul dintre membrii Comunei, Lubin, întocmise raportul; în ziua de 1 mai, Santerre era în măsură să pună în mişcare douăsprezece mii de ostaşi, treizeci de obuziere şi un batalion de tunari. Aceste batalioane, organizate în cel mai scurt timp, s-au dovedit a fi atât de iscusit întocmite, încât slujesc drept model până în ziua de azi; companiile de linie de foc din vremea noastră sunt organizate după sistemul lor; odată cu înfiinţarea acestor batalioane s-a modificat proporţia dintre numărul soldaţilor şi cel al subofiţerilor. În ziua de 28 aprilie, comuna din Paris dăduse voluntarilor lui Santerre cuvântul de ordine: Nici milă, nici cruţare. La sfârşitul lui mai, dintre cei douăsprezece mii de oameni plecaţi din Paris, opt mii căzuseră în luptă. Batalionul ce pătrunsese în pădurea Saudraie înainta cu băgare de seamă. Nimeni nu se grăbea. Oamenii erau cu ochii în patru. Soldatul are un ochi la spate a spus Kléber. Mergeau aşa de multă vreme. Cât să fi fost ceasul? În ce răstimp al zilei se aflau oare? Greu de spus, căci de obicei în asemenea hăţişuri sălbatice dăinuie tot timpul zilei un fel de amurg, iar în codrul cu pricina nu e niciodată lumină. Pădurea Saudraie era un tărâm tragic. În inima acestor bungeturi, războiul civil îşi începuse, încă din luna noiembrie 1792, vărsările sale de sânge; Mousqueton, sângerosul şchiop, ieşise din sânul acestor primejdioase desişuri; crimele săvârşite aici erau atât de numeroase încât ţi se făcea părul măciucă. Nu exista, cred, loc mai fioros. Soldaţii se afundau în pădure cu prudenţă. Pretutindeni era o risipă de flori; jur împrejur se înălţa o împletitură de înfiorate rămurişuri ce lăsa să se răspândească boarea răcoroasă şi desfătătoare a frunzelor; întunecimea verde era străpunsă pe alocuri de razele soarelui; pe jos, săbiuţa, stânjenelul de baltă, narcisele de câmp, sânziana, a cărei floricică măruntă vesteşte vremea frumoasă, brânduşa de primăvară smălţau şi întreţeseau cu fireturi covorul adânc de verdeaţă în care mişunau tot soiul de muşchi, începând cu cel în formă de omidă şi sfârşind cu cel ce seamănă cu o stea. Ostaşii înaintau pas cu pas, pe tăcute, îndepărtând încetişor mărăcinişurile. Deasupra baionetelor, păsările ciripeau. Pădurea Saudraie este una din acele sihle în care odinioară, în vremuri paşnice, se făcea pârpără, adică vânătoare nocturnă de păsări; în locul păsăretului acum erau vânaţi oamenii. Bungetul era format numai din mesteceni, fagi şi stegari; pământul era neted; muşchiul şi iarba deasă înăbuşeau zgomotul paşilor omeneşti; nicio potecă, nicăieri, sau doar câte un firicel de cărare ce se curma numaidecât; tufani de ilex, porumbari, ferigi, hăţişuri de osul-iepurelui, mărăcinişuri înalte; nu era chip să vezi un om la zece paşi. În răstimpuri se iţea printre tufişuri câte un bâtlan sau câte o găinuşă-de-baltă, vădind vecinătatea mlaştinilor. Ostaşii mărşăluiau. Mergeau la voia întâmplării, cu inima strânsă, temându-se să nu dea tocmai peste ceea ce căutau. Când şi când întâlneau în cale urme de tabere, locuri pârjolite, ierburi călcate în picioare, cruci închipuite din două beţe, crengi însângerate. Ici clocotise ciorba, dincoace se slujise liturghia, iar mai încolo fuseseră pansaţi răniţii. Dar cei ce trecuseră prin partea locului îşi luaseră tălpăşiţa. Unde puteau fi acum? Departe de tot, probabil. Sau poate ascunşi undeva în preajmă, cu flinta în mână. Pădurea părea pustie. Batalionul înainta cu şi mai multă fereală. Singurătate, deci atenţiune. Nu se vedea ţipenie de om; un motiv mai mult să se teamă c-ar putea fi cineva. Era vorba doar de o pădure rău famată. Oricând se puteau aştepta să cadă într-o capcană. Treizeci de grenadieri, trimişi în chip de cercetaşi sub comanda unui sergent, mergeau înainte, la o distanţă destul de mare de grosul trupei. Vivandiera batalionului plecase împreună cu ei. Vivandierele[1] sunt oricând gata să însoţească avangărzile. Îşi pun viaţa în primejdie, ce-i drept, dar cel puţin mai au câte ceva de văzut. Curiozitatea este una din formele sub care se manifestă bravura femeilor. Deodată, soldaţii micului detaşament avură acea tresărire ce-i încearcă îndeobşte pe vânători în clipa când ajung la un pas de bârlogul fiarei. Se auzise un freamăt în adâncul unui desiş şi parcă se zărise mişcând ceva printre frunze. Soldaţii îşi făcură semne. Ofiţerii n-au nevoie, de obicei, să se amestece în misiunea încredinţată cercetaşilor care trebuie să pândească şi în acelaşi timp să cerceteze cu atenţie locurile; ceea ce trebuie făcut se îndeplineşte de la sine. În mai puţin de un minut punctul în care se simţise mişcarea fu încercuit; strânse roată, flintele îl împresurau gata să tragă; miezul întunecat al desişului fu luat la ochi din toate părţile deodată şi ostaşii, cu degetul pe trăgaci şi privirea aţintită asupra locului îndoielnic, nu mai aşteptau decât comanda sergentului ca să-i împroaşte cu plumbi. Între timp însă vivandiera se încumetase să arunce o privire printre mărăcinişuri şi în momentul în care sergentul se pregătea să ordone: Foc! femeia strigă: — Staţi! Apoi întorcându-se spre soldaţi: — Nu trageţi, camarazi! Şi se năpusti în hăţiş. Ceilalţi o urmară. Într-adevăr se afla cineva acolo. În inima bungetului, la marginea unuia din acele mici luminişuri rotunde pe care le croiesc în pădure cuptoarele de mangal arzând rădăcinile copacilor, într-un fel de firidă în rămuriş, căptuşită cu frunze şi deschisă ca un alcov, o femeie şedea pe covorul de muşchi, ţinând la sân un prunc care sugea şi pe genunchi capetele blonde a doi copilaşi adormiţi. Asta era capcana. — Ce cauţi aici dumneata? strigă vivandiera. Femeia înălţă capul. Vivandiera adăugă furioasă: — Ce stai acolo? Ai căpiat? Pe urmă: — N-a lipsit mult şi te-ar fi curăţat! Apoi, către soldaţi: — E o femeie, îi înştiinţă ea. — Ce naiba, parcă noi nu vedem! spuse un grenadier. — Auzi colo, să vii în pădure ca să te facă zob! Cui poate să-i treacă asemenea nerozie prin cap? continuă vivandiera. Uimită, speriată, împietrită, femeia privea ca prin vis puştile, săbiile, baionetele, chipurile fioroase din jurul ei. Cei doi copii se treziră şi începură a scânci. — Mi-e foame! spuse unul. — Mi-e frică, zise celălalt. Pruncul sugea mai departe. — Tu eşti cel mai cuminte, îl lăudă vivandiera. Mama amuţise de groază. — Nu-ţi fie teamă, îi strigă sergentul, suntem batalionul Boneta-Roşie.   [1] Vivandieră – femeie care însoţea trupele militare pentru a vinde soldaţilor produse alimentare şi alte articole de consum. [n.ed.electronice].

Oamenii marii de Victor Hugo   ARHIPELAGUL MÂNECII Cataclismele de demult Atlanticul macină coastele Franței. Presiunea curentului polar ne schilodește țărmul dinspre apus. Meterezele noastre împotriva mării sunt mânate de la Saint Valéry-sur-Somme la Ingouville, blocuri uriașe de stâncă se prăvălesc, valurile rostogolesc nori albi de bolovăniș, porturile ni se înnămolesc de atâta nisip și pietriș, la gurile fluviilor ni se închide calea. Zilnic se desprinde câte un crâmpei din pământul Normandiei și dispare sub valuri. Această uluitoare acțiune de măcinare, azi încetinită, a fost cândva înfiorătoare. Numai pintenul uriaș al peninsulei Finistère a fost în stare s-o frâneze. De puterea curentului polar și de violența acțiunii lui de surpare îți poți da seama după scobitura pe care a produs-o între Cherbourg și Brest. Formarea în acest chip a Golfului Mânecii în dauna pământului francez s-a petrecut înaintea erei istorice. Se cunoaște totuși data ultimei violențe hotărâtoare a oceanului asupra coastei franceze. În anul 700, șaizeci de ani înaintea urcării pe tron a lui Carol cel Mare, o furtună violentă a desprins Jersey-ul de Franța. Asemenea Jersey-ului, se pot vedea azi și creștetele altor crâmpeie de uscat înghițite mai demult de apele oceanului. Aceste creștete care se înalță din apă sunt azi insule. Este ceea ce se cheamă arhipelagul normand. Viețuiește acolo un harnic furnicar omenesc. Acțiunii mării, care a pricinuit prăpădul, i-a urmat acțiunea omului, care a făurit un popor. Guernesey Granit la miazăzi, nisip la miazănoapte; ici stânci abrupte, colo dune. Un povârniș de pajiști, cu unduiri de coline și reliefuri stâncoase; drept ciucuri acestui covor verde, învrâstat de cute, spuma oceanului; de-a lungul coastei, baterii la nivelul solului; din loc în loc, turnuri cu deschizături pentru ochit; cât e plaja de lungă se vede jos un parapet masiv, întretăiat de creneluri și de scări, pe care-l năpădește nisipul și pe care-l atacă valul, unicul asediator de temut; niște mori cu aripile smulse de furtună; câteva, la Valle, la Ville-au-Roi, la Saint-Pierre-Port și la Torteval se mai învârt încă; pe coastă, mici golfuri de ancorat; pe dune, turme, și lângă ele, fugind de colo-colo și adulmecând, câinele ciobanului și câinele văcarului; căruțele ușoare ale negustorilor de la oraș gonesc pe drumurile desfundate; multe case negre, unse cu smoală pe partea dinspre apus, spre a fi ferite de ploaie; cocoși, găini, bălegar; pretutindeni ziduri ciclopice; minunate erau cele din vechiul port – din păcate azi distruse – cu blocurile lor informe, cu stâlpii lor puternici și lanțurile lor grele; ferme împrejmuite de arbori uriași; țarini cu garduri de zid gros de piatră, înalte până la brâu, ce desenează pe câmpii o ciudată tablă de șah; ici și colo câte un meterez în jurul unui teren năpădit de scaieți, colibe de granit, bordeie întărite ca niște cazemate, cabane ce pot sfida ghiuleaua; uneori, în locul cel mai sălbatic, dai de o clădire nouă, nu prea mare, cu clopot deasupra; e o școală; două-trei pâraie prin fundul livezilor; ulmi și stejari; un crin făcut anume parcă pentru Guernesey – Guernesey lily – pe care nu-l întâlnești decât aici; când vine vremea muncilor de vară, vezi pluguri cu câte opt cai; în fața caselor, clăi mari de fân, înălțate pe blocuri de piatră așezate-n cerc; tufișuri de măcieși plini de ghimpi; pe alocuri, printre livezi și grădini de zarzavat – grădini lucrate în vechiul stil francez, cu tise tăiate geometric, cu garduri vii de merișor tuns, cu vase baroce; flori rare cresc prin curțile țăranilor, rododendroni printre cartofi; pretutindeni, pe iarbă, covoare de varec[1], de culoarea urechiușei; în zare, zece clopotnițe gotice; aproape tot atâtea flori iarna ca și vara. Acesta-i Guernesey-ul. Guernesey (urmare) Pământul, amestecat până la saturație cu pulbere de stâncă. E viguros; nămolul și algele marine, care servesc de îngrășământ, adaugă sare granitului, de unde rezultă o fertilitate nemaiîntâlnită; seva face minuni; magnolii, mirt, dafini, oleandri, hortensii albastre; fucsiile sunt peste măsură de mari; găsești bolți de verbină cu floarea bătută; ziduri întregi de mușcate; portocali și lămâi crescând sub cerul liber; de struguri nici pomeneală, căci ei nu se coc decât în sere; aceștia, însă, sunt minunați; cameliile au înălțimea arborilor; prin grădini întâlnești flori de aloes mai înalte decât casa. Atrăgător pe această parte a țărmului, Guernesey este înfricoșător pe cealaltă. Coasta apuseană, devastată, e veșnic bântuită de vânturile dinspre larg. Numai brizanți[2], vijelii, mici golfuri de adăpost, bărci peticite, pârloage, lande, cocioabe, uneori câte un cătun sărăcăcios, și, tremurând parcă, cirezi de vite slabe, iarbă pipernicită. Și sărată, și sărăcie lucie, sub aspectul ei cel mai crunt. Dacă sapi nisipul depus de apele mării în micul golf Vason, găsești acolo arbori. Există în locul acela, sub un misterios strat de nisip, o pădure întreagă. Pescarii, tratați cu asprime de această coastă apuseană bântuită de vânturi, au devenit piloți îndemânatici. Marea ce scaldă insulele Mânecii nu se aseamănă cu nicio altă mare. În golful Cancale, din apropierea acestora, e locul unde nivelul fluxului atinge cea mai mare înălțime de pe întregul glob. Primejdiile mării … Coasta apuseană a Guernesey-ului e plină de locuri primejdioase. Valurile au crestat-o cu multă măiestrie. Uneori, oceanul te pune aici în fața unor situații neașteptate, de care trebuie să te ferești. Iată, de pildă, unul din capriciile cele mai obișnuite ale rozei vânturilor din insulele Mânecii: furtuna se dezlănțuie de la sud-est; apoi se așterne liniștea, o liniște deplină; răsufli ușurat; asta ține uneori o oră; și deodată, uraganul, care dispăruse spre sud-est, se ivește dinspre nord-vest; îl aveai la început în spate, acum îl ai în față; e vijelia răsturnată. Dacă nu ești un pilot încercat și un vechi lup de mare. Și dacă, profitând de răstimpul de liniște, n-ai fost destul de prevăzător să faci o manevră în sens contrar în timp ce vântul își schimbă direcția, totul s-a sfârșit, nava se sfărâmă în bucăți și se scufundă. Aproape niciodată nu-i liniște în partea aceasta a oceanului. Stâncile În arhipelagul Mânecii coasta e în cea mai mare parte sălbatică. Interiorul acestor insule e plin de farmec, țărmurile sunt însă aride și mohorâte. Marea Mânecii fiind o Mediterană în miniatura, valurile ei sunt scurte și violente, iar undele – un plescăit. Din această cauză, falezele par ciocănite în chip ciudat, iar coasta prezintă săpături adânci. Cine trece de-a lungul acestor țărmuri vede perindându-i-se în fața ochilor un șir întreg de imagini amăgitoare. În fiecare clipă stânca încearcă să te înșele. Nimic mai straniu decât aceste miraje. Iată gigantice broaște de piatră, ieșite fără îndoială din apă ca să respire; călugărițe uriașe zoresc grăbite, cu capul aplecat spre orizont; iar prin cutele împietrite ale vălului lor vezi trecând parcă suflul vântului: regi cu coroane din lavă vulcanică stau gânditori pe tronuri masive de pe care se prelinge spuma mării: fel de fel de ființe pitite în stâncă își scot brațele în afară; li se văd degetele răsfirate ale mâinilor. Toate acestea nu sunt însă decât stânci lipsite de formă. Apropie-te, și nu mai rămâne nimic. Sunt fenomene caracteristice stâncilor. Iată aici o fortăreață, acolo un templu străvechi: dincolo o grămadă de ruine și de ziduri surpate, imaginea jalnică a unui oraș pustiu. Dar nu există nici templu, nici oraș, nici fortăreață: e numai faleza. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi, te abați din drum sau faci vreun ocol, țărmul ia forme mereu noi; nu există caleidoscop care să se descompună mai repede; imaginile se destramă și renasc iarăși; perspectiva se va ține de năzbâtii. Blocul acesta e un trepied, apoi se preface în leu, și mai târziu într-an înger, care-și întinde aripile; pe urmă, ia forma unui om care șade și citește o carte. Nimic nu-și schimbă forma mai iute decât norii, cu excepția stâncilor.   [1] Varec – plantă marină din familia algelor; crește pe stânci și este aruncată de mare pe coaste; servește la îngrășatul pământului. [2] Brizanți – stânci submarine.  

Cea din urma zi a unui condamnat la moarte de Victor Hugo   Capitolul  I Condamnat la moarte! Iată cinci săptămâni de când trăiesc cu acest gând, mereu singur, veşnic înfricoşat şi încovoiat sub greutatea lui! Adineauri – căci mi se pare că au trecut ani, nu săptămâni – eram un om ca şi ceilalţi. Fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă, mă preocupa un gând. Spiritul meu tânăr şi bogat era plin de fantezii; se bucura, desfăşurându-şi-le unele după altele, neîncetat şi fără ordine, brodând cu nesfârşite arabescuri, aspra şi străvezia pânză a vieţii. Fete tinere, măreţe veşminte episcopale, bătălii câştigate, teatre cu zgomot şi lumină şi apoi fecioare tinere şi plimbări întunecoase în noapte pe sub braţele castanilor. Era mereu sărbătoare în închipuirea mea. Puteam să gândesc la ce voiam. Eram liber… Acum m-au închis. Trupul meu zace într-o temniţă. Mintea mi-e aţintită spre un gând. Un gând groaznic, crunt, necruţător! Nu mi-a rămas decât un gând, decât o convingere, decât o siguranţă: sunt condamnat la moarte! Orice aş face, acest gând stăruie ca o nălucă de plumb lângă mine, singură şi triumfătoare, alungându-mi orice bucurie, stând faţă în faţă cu mine, nenorocitul, zgâlţâindu-mă cu mâini de gheaţă, când vreau să întorc capul, sau să închid ochii. Se strecoară sub toate formele, când mintea ar vrea să scape de el. Se amestecă, la fel, unui refren îngrozitor, în orice cuvânt ce mi se spune. Se apropie odată cu mine de zăbrelele hidoase ale temniţei. Mă urmăreşte când sunt treaz, îmi spionează somnul chinuit, şi-mi reapare în vis sub forma unui cuţit. Tresar din somn, urmărit de el şi-mi spun: — Ah! Acesta nu-i decât un vis! Ei bine! înainte chiar ca ochii-mi osteniţi să fi reuşit să se întredeschidă, pentru ca să vadă acest gând necruţător însemnat în groaznica realitate care mă înconjoară, pe lespedea umedă a celulei, în razele slabe ale lămpii de noapte, în pânză ordinară a hainelor mele, pe chipul posac al soldatului de pază, a cărui sabie străluceşte printre gratii şi parcă un glas mi-a şi murmurat la ureche: — Condamnat la moarte!   Capitolul  II Era într-o dimineaţă însorită de august! Se împliniseră trei zile de când începuse procesul meu. Trei zile de când numele şi crima mea adunau în fiecare dimineaţă o mulţime de spectatori care se năpusteau pe băncile sălii de judecată, ca nişte corbi în jurul unui hoit. Trei zile de când toată această fantasmagorie de judecători, martori, avocaţi, procurori, trecea şi iar trecea pe dinaintea mea, când caraghioasă, când cruntă, dar totdeauna mohorâtă şi fatală. În primele două nopţi de nelinişte şi de groază n-am putut să dorm. A treia zi am adormit de mâhnire şi osteneală. La miezul nopţii lăsasem pe juraţi deliberând. M-au readus pe paiele din celulă şi am căzut într-un somn adânc, într-un somn de uitare. Primele ceasuri de odihnă după multe zile de zbucium… Eram încă cufundat în acest somn adânc, când au venit să mă trezească. De data aceasta n-au fost de-ajuns numai pasul greoi şi bocancii ghintuiţi ai temnicerului, zăngănitul legăturii de chei şi scârţâitul răguşit al zăvoarelor, pentru ca să mă scoată din amorţeală. A trebuit să-mi ajungă în urechi glasul lui aspru, iar mâna-i puternică să mă apuce de braţ, strigând: — „Scoală-te!” Am deschis ochii şi m-am ridicat înspăimântat. În aceeaşi clipă, prin fereastra strâmtă şi înaltă a celulei, am zărit pe tavanul săliţei de-alături un reflex galben. Ochii deprinşi cu întunericul din închisori, pot să recunoască soarele. Iubesc soarele. — E vreme frumoasă! spusei temnicerului. El stătu câteva clipe fără să-mi răspundă, ca şi cum ar fi chibzuit dacă merit un cuvânt; apoi cu oarecare greutate, mormăi. — Se poate. Am rămas nemişcat, cu mintea pe jumătate amorţită, zâmbind, cu ochii fixaţi spre acea scânteiere aurită care lumina tavanul. — Iată o zi frumoasă! repetai. — Da! îmi răspunse omul. Eşti aşteptat. Aceste cuvinte, ca firul care curmă zborul insectei, mă readuseră numaidecât la realitate. Am revăzut deodată, ca la lumina unui fulger, întunecata sală de şedinţe a Curţii cu juraţi, masa judecătorilor încărcată cu zdrenţe însângerate, cele trei rânduri de martori cu feţe stupide, pe cei doi jandarmi, la cele două capete ale băncii, robele negre mişcându-se, capetele mulţimii fremătând în fund, în umbră şi pe cei doisprezece juraţi care vegheaseră (în timp ce eu dormisem) oprindu-şi privirea asupra mea. M-am sculat. Îmi clănţăneau dinţii, îmi tremurau mâinile şi nu ştiam unde să-mi găsesc îmbrăcămintea. Picioarele nu mă mai ţineau. La primul pas, m-am împiedicat ca un hamal prea împovărat. Totuşi, urmai pe temnicer. Cei doi jandarmi mă aşteptau în pragul celulei. Mi-au pus cătuşele, care aveau câte o broască complicată. Şi au închis-o cu grijă. Stăteam nemişcat: puneau o maşinărie, deasupra altei maşinării. Trecurăm printr-o curte interioară. Aerul curat al dimineţii mă învioră. Ridicai capul. Cerul era albastru şi razele calde ale soarelui, frânte peste coşuri înalte, descriau unghiuri mari de lumină pe vârful zidurilor înalte şi posomorâte ale închisorii. Era într-adevăr frumos. Am suit o scară în spirală. Străbăturăm un coridor, apoi altul. Se deschise o uşă prin care răbufni o adiere caldă. Intrai. Ivindu-mă, se auzi un zgomot de arme şi voci. Băncile trosniră mişcându-se. Străbătui sala lungă prin mulţimea de oameni înconjurată de soldaţi şi mi se părea că sunt centrul de care spânzură firele care luminau aceste feţe uimite şi atente. În acea clipă, îmi dădui seama că sunt fără cătuşe, dar n-am putut să-mi amintesc nici unde şi nici când mi le-au scos. Se făcu linişte adâncă. Ajunsesem la locul meu. Gălăgia încetând în mulţime, gândurile mi se limpeziră. Am înţeles deodată ceea ce întrezărisem până atunci: că sosise momentul hotărâtor şi că mă aduseră acolo să-mi aud sentinţa. Nu ştiu cine ar putea să-mi lămurească felul în care mi-a venit gândul fără să-mi pricinuiască groază. Ferestrele erau deschise. Aerul şi zgomotul oraşului pătrundeau desluşit de afară. Sala era luminată ca pentru o nuntă. Razele soarelui schiţau ici şi colo forma luminoasă a ferestrelor, când lungită pe pardoseală, când desfăşurată pe mese, când frântă în unghiul zidurilor. Din romburile strălucitoare ale ferestrelor fiecare rază desena în aer o mare prismă de praf de aur. Judecătorii, în fundul sălii, păreau mulţumiţi. Fireşte se bucurau că se apropie sfârşitul. Faţa preşedintelui, luminată de reflexul unui geam, avea ceva liniştit şi blând. Un tânăr substitut vorbea vesel cu o doamnă frumoasă cu pălărie roz căreia, prin favoare, i se dăduse un loc în spatele lui. Numai juraţii păreau istoviţi de osteneală. Unii căscau chiar, înfăţişarea nu-i arăta că ei trebuie să dea o sentinţă de condamnare la moarte. Pe figurile acestor târgoveţi cumsecade nu se vedea decât o mare dorinţă de a dormi. În faţa mea era o fereastră larg deschisă. Auzeam cum râd pe chei vânzătoarele de flori. Pe marginea ferestrei, o floare frumoasă, galbenă, scăldată de o rază de soare, se juca cu vântul într-o crăpătură a pietrei. Cum ar fi putut să se nască un gând sinistru în mijlocul atâtor senzaţii duioase? Năpădit de aer şi soare, n-am putinţă să mă gândesc la altceva decât la libertate. Nădejdea străluci în mine, precum ziua strălucea în jurul meu şi, încrezător, am aşteptat sentinţa ca şi cum ai aştepta izbăvirea şi viaţa. Între timp veni şi avocatul meu. Era aşteptat. Mâncase bine şi cu poftă. Se aşeză la locul lui şi întorcându-se spre mine, zâmbi.  

Mizerabilii Marius de Victor Hugo volumul 3  I – Parvulus[1] Parisul are un copil şi pădurea o pasăre. Pasărea se cheamă vrabie; copilul se numeşte ştrengar. Împerecheaţi aceste două noţiuni: una care cuprinde toată văpaia vieţii, cealaltă, toată lumina zorilor; atingeţi aceste scântei, Parisul şi copilăria, şi va ţâşni o mică făptură – Homuncio, ar spune Plaut[2]. Această mică făptură e veselă. Nu mănâncă în fiecare zi, însă, dacă i se năzare, se duce la teatru în fiecare seară. N‑are cămaşă pe el, nici ghete în picioare, nici adăpost. E ca păsările cerului, care nu cunosc nimic din toate acestea. Are între şapte şi treisprezece ani, trăieşte în ceată, bate străzile, locuieşte în aer liber, poartă nişte pantaloni vechi (ai lui taică‑său), care‑i cad peste călcâie, o pălărie veche (a altui tată), care‑i cade peste urechi, şi o singură bretea de şiret galben; aleargă, pândeşte, caută, pierde vremea, trage din lulea, înjură ca un birjar, colindă cârciumile, cunoaşte toţi hoţii, se tutuieşte cu femeile de stradă, vorbeşte graiul apaşilor, cântă cântece deşănţate şi n‑are niciun dram de răutate în inimă. Fiindcă poartă în suflet un mărgăritar – nevinovăţia; şi mărgăritarele nu se topesc în noroi. Cât timp omul e copil, Dumnezeu îl vrea nevinovat. Dacă ai întreba uriaşul oraş: „Cine‑i acesta?” el ţi‑ar răspunde: „E copilul meu”.     II – Câteva semne particulare Ştrengarul Parisului este piticul uriaşului. Să nu exagerăm, acest heruvim al mocirlei are câteodată o cămaşă, dar numai una; are câteodată pantofi, dar fără pingele; are câteodată o locuinţă şi ţine la ea fiindcă o găseşte acolo pe maică‑sa, dar îi place mai mult strada, fiindcă acolo se întâlneşte cu libertatea. Îşi are jocurile lui, răutăţile lui, hrănite de ura împotriva burghezilor; metaforele lui: a fi mort, pe limba lui se zice – să miroşi florile de la rădăcină; meseriile lui: să aducă o birjă când trebuie, să coboare scara trăsurilor, să ia dijmă pentru a trece pe cineva dintr‑o parte a străzii într‑alta când plouă cu găleata, spunând că face pod, să strige proclamaţiile autorităţilor în favoarea poporului francez, să scotocească printre pietrele străzii; are şi moneda lui, făcută din toate bucăţile de aramă, rotunjite, care se găsesc pe drum. Cursul acestor ciudate monezi, care se numesc zdrenţe, e bine supravegheat şi statornic în mica boemă a copiilor. În fine, îşi are fauna lui, pe care o cercetează cu luare‑aminte prin toate ungherele; boul lui Dumnezeu, păduchele „cap‑de‑mort”, păianjenul de câmp şi „drăcoaica”, o insectă neagră care te ameninţă răsucindu‑şi codiţa înarmată cu două coarne. Îşi are balaurul lui din poveşti, cu solzi pe burtă şi care nu e şopârlă, cu bube pe spinare şi totuşi nu e broască, o lighioană care locuieşte în găurile cuptoarelor de var sau în canalele părăsite, neagră păroasă, cleioasă, târâtoare, când iute, când domoală, şi care nu ţipă, dar te priveşte şi e atât de groaznică, încât nimeni n‑a văzut‑o încă. Dihania asta o numeşte „surdul”. A căuta „surzi” printre pietre este plăcerea cutezătorilor. O altă plăcere este să salţi o piatră de caldarâm şi să găseşti corcolaci. Fiecare colţişor al Parisului e vestit prin descoperirile interesante pe care le poţi face acolo. Se găsesc urechelniţe pe şantierul ursulinelor[3], dai de miriapozi la Panthéon[4], se găsesc mormoloci în şanţurile de pe Câmpul lui Marte[5]. Cât priveşte vorbele de spirit, acest copil le are şi el pe ale lui, întocmai ca Talleyrand. Nu este mai puţin cinic, dar e mai cinstit. E de o veselie nebănuită. Îi zăpăceşte pe negustori cu râsul lui nebun. Gama lui trece cu voioşie de la comedia înaltă la farsă. Iată o înmormântare. Printre cei care‑l petrec pe mort e şi un medic. — Ia te uită, strigă ştrengarul, au început doctorii să‑şi ducă operele la groapă! Un altul, din mulţime, e surprins de un bărbat grav, împodobit cu ochelari şi ceasornic, care se întoarce spre el supărat: — Derbedeule, te‑am prins! Mi‑ai luat nevasta de mijloc! — N‑am luat nimic, domnule. Caută‑mă!     [1] Diminutivul cuvântului latin parvus, înseamnă foarte mic. [2] Autor comic latin din secolul III‑II î.e.n. Numeroasele personaje populare din piesele sale vorbesc limba latină a maselor; homuncio însemnând omuleţ. [3] Pensionul din Cartierul latin al acestui ordin călugăresc a fost dărâmat pe vremea restauraţiei pentru a face loc unor locuinţe. [4] Monument din Paris (Cartierul latin), clădit în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea pe locul vechii biserici Sfânta Genoveva. Revoluţia burgheză l‑a transformat în lăcaş al gloriilor naţionale, înmormântând acolo pe Voltaire şi Rousseau. [5] Vast teren din apusul Parisului, rezervat în secolul al XVIII‑lea exerciţiilor militare. Ulterior a fost transformat în parc. În tinereţea lui Victor Hugo era încă separat prin şanţuri de restul oraşului.