Victor Hugo

Scrisori din calatorie de Victor Hugo   Franţa   1834   Meulan, 23 iulie, ora 8 şi jumătate dimineaţa. Fantezia m-a dus, Adela mea dragă, la Meulan, mică şi încântătoare localitate pe malul Senei, plină de ruine şi femei bătrâne… Are două biserici frumoase, una folosită ca hală de grâu, alta ca depozit de sare. Apoi se mai află şi fortificaţia lui Olivier-le-Daim[i], fără turnuri şi porţi, totul degradat prin diferite restaurări. Cu toate acestea, în ansamblu rămâne încântătoare, cu aşezarea ei fermecătoare pe malul apei, pe insule cu mulţi arbori şi vase de pescuit. Te-aş vrea aici, cu mine, bietul meu înger! Diligenţa de Rouen trece la ora zece. Dacă voi găsi un loc, o voi lua. În cazul acesta, nu voi fi la Paris decât vineri în cursul zilei. Ştii ce turbat sunt să văd Rouen. În ce priveşte Roche-Guyon, Montlhéry şi Soissons le las pentru altădată. Deci pe vineri cel mai târziu; îmbrăţişează pentru mine pe-ai noştri puişori. Cred că ospitalitatea celor din castelul Roches a fost ca întotdeauna excelentă. Pe curând, gândeşte-te că te iubesc şi iubeşte-mă. Eşti bucuria mea. Al tău, Victor   Évreux, 25 iulie Mi-a fost cu neputinţă să ajung la Rouen. Drumurile sunt pline de oameni fricoşi, goniţi din Paris de sărbătorile din iulie, şi de oameni curioşi, ce sunt dimpotrivă foarte atraşi de ele. După o mie de peripeţii pe care ţi le voi povesti – sper că te vor amuza –, bietul meu înger, iată-mă la Évreux. Voiam să plec astăzi de dimineaţă la Paris cu diligenţa de Cherbourg, care trece la ora opt. Dar nu-i chip de găsit vreun loc, nici la aceasta, nici la celelalte. Sunt, deci, obligat să mă mulţumesc cu trăsuri mai mici, destul de încete, dar ştii cât de mult îmi plac călătoriile ce-ţi îngăduie să vezi totul. Astăzi totuşi plâng că-mi întârzie bucuria de a te revedea şi de a te îmbrăţişa. Am văzut deja lucruri admirabile care îmi vor servi mult. Astăzi, voi revedea altele, catedrala şi Saint-Taurins, două minuni. Apoi cred că voi pleca din nou la patru cu trăsura de Rolleboise şi voi fi la Paris mâine, sâmbătă, către ora şapte, pentru cină. Pe mâine deci. Mii de sărutări.   Rennes, 7 august, joi, ora 5 şi jumătate dimineaţa. Îţi scriu repede câteva rânduri. Am ajuns la răsăritul soarelui împreună cu fetele lui Bernard care sunt cu totul încântătoare. În afară de câteva case vechi, oraşul nu este prea interesant. Verneuil, Mortagne, Mayenne, Laval sunt orăşele fermecătoare. Am trecut prin Vitré pe la miezul nopţii. Spune acest lucru tatălui tău; va înţelege părerea mea de rău. La Saint-Brieuc, domnişoarele Bernard mă vor părăsi. Transmite tatălui lor veşti bune despre ele şi toată prietenia mea. Îţi voi scrie de la Brest, unde voi fi mâine la aceeaşi oră. Adio, Adela mea. Te iubesc. Pe curând. Scrie-mi mult şi des. Tu eşti bucuria şi mândria vieţii mele. Îţi sărut fruntea şi ochii tăi frumoşi. Un cuvânt pentru Didine. Sărută-l pentru mine pe al nostru Toto.   Brest, 8 august. Am sosit. Sunt încă buimac după trei nopţi de poştalion, fără să mai număr şi zilele. Trei nopţi în pocnituri de bici şi în goana cailor, fără să bei, nici să mănânci, respirând abia, cu patru îndrăcite de roţi care înghit, câteşipatru, distanţele. Te asigur, sărmana mea prietenă mult iubită, că după ce ai coborât în goana cailor spre Brest printr-un văl de vânt şi ceaţă, fără să vezi nimic în faţa ochilor decât ploaia prin geamul închis, capul ţi-este greu de oboseală. Dar, ce nu-i obosită, întotdeauna gata să-ţi scrie, să se gândească la tine şi să te iubească, este inima sărmanului tău soţ bătrân, care a fost copil cu tine, cu toate că tu ai rămas mult mai tânără decât el, ca inimă, suflet şi chip. Nu am văzut încă nimic din Brest. Niciun monument, decât o biserică Ludovic al XV-lea, mare şi urâtă, cea mai Saint-Suplice din câte se pot închipui. Casele vechi nu au sculpturi. Mă tem că va trebui să mă resemnez la vizitarea ocnei şi a vaselor de război. La Saint-Brieuc, domnişoarele Bernard m-au părăsit; în locul lor s-a urcat în diligenţă un ofiţer de marină, om distins, domnul Esnonne. Are o foarte frumoasă soţie şi doi copii frumoşi. El foarte literar, iar soţia şi copiii plini de poezie. Poezia lor şi a mea vor vizita ocna împreună. Domnul Esnonne mă va ajuta să intru fără să fiu nevoit să-mi trădez incognitoul. De îndată ce voi avea o clipă liberă, îţi voi scrie. Desigur mă voi duce să văd Karnac[ii]. Mi-am înmuiat deja picioarele în ocean. Ce mai face dragul meu Toto? şi tu? şi toţi? Scrie-mi cât mai mult. Ştii cât te iubesc. Multe gânduri bune celor de la castelul Roches.   Brest, 9 august, ora 8 seara. La noapte, la ora patru, voi pleca la Auray pe imperiala diligenţei. Voi vedea Quiberon şi Karnac. De acolo socotesc să merg în susul Loarei, prin Nantes, până la Tours, cu un vapor, pe urmă de la Tours la Paris. Acolo te voi revedea, Adela mea, la fel de iubită, acolo voi regăsi frumoasa ta frunte pură şi înţelegătoare faţă de tot ce te înconjoară. Nu am găsit scrisori de la tine în ciuda speranţelor mele. Scrie-mi de acum înainte la Tours, post-restant, pe adresa Domnului baron Hugo. Asta îmi va crea un excelent incognito. Am vizitat astăzi portul Brest, un vas de război (Algésiras) şi ocna, toate pline de curiozităţi, producându-mi emoţii de tot felul. Am cumpărat de la ocnaşi câteva mărunţişuri. De acum încolo, Adela mea, zilele vor fi ocupate până la ultimul minut. De vreme ce sunt aici trebuie să văd totul. S-ar putea să nu-ţi mai pot scrie atât de des. Adu-ţi aminte că mă gândesc la tine şi la voi toţi. Cele mai bune gânduri celor de la castelul Roches.   Vannes, 12 august. Iată-mă la Vannes. Am fost ieri la Karnac într-o groaznică cabrioletă, pe nişte drumuri cumplite, şi la Lokmariaker, pe jos. Asta m-a costat opt leghe bune de mers până mi-au plesnit tălpile de la pantofi. Am adunat însă o mulţime de idei şi de subiecte, dragă prietenă, pentru taifasurile noastre din timpul iernii. Nu poţi să-ţi imaginezi cât de stranii şi sinistre sunt monumentele celtice. La Karnac am avut aproape un moment de disperare; închipuie-ţi că fantasticele pietre, despre care m-ai auzit vorbind atât de des, au fost aproape toate aruncate pe jos de ţărani neghiobi, pentru a-şi face ziduri şi case cu ele. Toate dolmenele[iii] cu excepţia unuia care are o cruce, sunt acum la pământ. Nu se mai văd decât peulvani[iv]. Îţi aminteşti? un peulvan este o piatră în picioare, aşa cum am văzut una împreună la Autun, în acea plăcută şi încântătoare călătorie din 1825.     Peulvanii din Karnac fac o impresie imensă. Sunt nenumăraţi şi aşezaţi în şiruri lungi. Tot monumentul, cromlehurile[v] şterse şi dolmenele distruse acopereau un câmp de aproape două leghe. Acum nu se mai văd decât ruine. Un lucru unic, care nu mai există. Ţară stupidă! popor stupid! conducere stupidă! La Lokmariaker, unde am ajuns cu greu, cu picioarele însângerate de hăţişuri, nu mai sunt decât două dolmene, dar frumoase. Unul, acoperit de o piatră enormă, a fost lovit de trăsnet care a spart piatra în trei bucăţi. Nu poţi să-ţi închipui ce linie sălbatică dau unui peisaj aceste monumente. M-am culcat la Auray, la bătrâna Seauneau, han excelent, şi am venit astăzi de dimineaţă la Vannes. Am aici o mie de lucruri de văzut, apoi voi pleca mâine la Nantes. Socotesc să trec totuşi pe la Tours; poţi să-mi expediezi acolo scrisorile. Scrie-mi des şi mult. Nu-i aşa, bietul meu înger, că-mi vei scrie des şi mult? Voi fi la Paris către data de 20. Îmbrăţişează-i pe toţi îngeraşii noştri pentru mine, biet păcătos. Spune-i domnişoarei Louise că mă gândesc cu înduioşare la toate amabilităţile ei faţă de Toto, iar Martinei mii de gânduri prieteneşti. Desigur, eşti încă la Roches în momentul în care îţi scriu. Îţi adresez acolo această scrisoare. Pe curând, Adela mea, te iubesc mai mult ca oricând.     [i] LE DAIN sau LE DAIM (Olivier Hecker), bărbier şi confident al lui Ludovic al XI-lea, folosit de rege în diverse misiuni. Sub Carol al VIII-lea, Le Dain este spânzurat ca urmare a modului abuziv în care a acţionat în strângerea impozitelor. [ii] Karnac, vechea denumire a comunei Carnac, situată în Morbihan (Franţa), şi celebră prin monumentele sale megalitice (mileniul al treilea î.e.n.). [iii] Dolmen (din fr. dolmen), monument funerar megalitic, format dintr-o lespede mare de piatră aşezată orizontal pe alte două dispuse vertical (în bretonă: toal, toi = masă; men = piatră). [iv] Peulvan (din fr. peulven, cuvânt de origine bretonă, sinonim cu menhir), bloc de granit izolat; menhir (cuvânt de origine bretonă, men = piatră; hir = lungă), monument megalitic, piatră lungă ridicată vertical. [v] Cromleh (cuvânt de origine galică şi bretonă), monument megalitic, alcătuit din mai multe pietre verticale, dispuse în cerc, la distanţe egale, în jurul unei pietre mari.  

Rinul de Victor Hugo   Scrisori către un prieten                                              PREFAŢA Acum câţiva ani, un scriitor, cel care a scris aceste rânduri, călătorea fără să aibă alt ţel decât să vadă copacii şi cerul, două lucruri care la Paris aproape că nu se mai pot vedea. Era singurul lui scop, aşa cum vor observa cititorii ce vor binevoi să răsfoiască paginile cărţii. Şi tot mergând înainte, aproape la întâmplare, a ajuns pe malurile Rinului. Întâlnirea cu acest mare fluviu a determinat ceea ce niciun alt incident din călătorie nu-i inspirase până în acea clipă, dorinţa de a vedea şi de a observa într-un scop determinat. Ea a fixat mersul rătăcitor al ideilor, a imprimat o semnificaţie precisă excursiei sale, la început capricioasă, şi a dat un miez studiilor întreprinse, într-un cuvânt, l-a făcut să treacă de la visare la gândire. Rinul este un fluviu despre care toată lumea vorbeşte şi pe care nimeni nu-l cercetează, pe care toată lumea îl vizitează şi pe care nimeni nu-l cunoaşte, pe care-l vezi în treacăt şi pe care-l uiţi în fugă, peste care toate privirile trec uşor şi pe care nicio minte nu-l aprofundează. Şi totuşi, ruinele lui stimulează imaginaţiile elevate, destinul lui preocupă minţile serioase; şi acest minunat fluviu lasă ochiului de poet, ca şi ochiului de pictor, să întrevadă, sub transparenţa valurilor lui, trecutul şi viitorul Europei. Scriitorul nu a putut să reziste tentaţiei de a examina Rinul sub acest dublu aspect. Contemplarea trecutului în monumentele care mor şi prevederea viitorului din rezultantele probabile ale faptelor vii, corespundeau firii lui de amator de antichităţi şi de visător. Şi-apoi, negreşit, într-o bună zi, poate curând, Rinul va reprezenta problema conflictuală a continentului. De ce să nu ne îndreptăm gândurile ceva mai devreme spre el? Chiar dacă eşti dăruit în aparenţă mai cu sârg unei alte preocupări, nu mai puţin importante, nu mai puţin fecunde, dar mai libere în timp şi spaţiu, trebuie să accepţi uneori şi anumite subiecte austere ale gândirii, atunci când ele ţi se impun. Căci dacă trăieşte cât de cât într-una din epocile hotărâtoare ale civilizaţiei, cel ce se numeşte poet se contopeşte obligatoriu cu toate, cu viaţa, cu istoria, cu filosofia, cu oamenii, cu evenimentele, şi el trebuie să fie oricând gata să înfrunte atât problemele practice cât şi pe celelalte. Trebuie să ştie la nevoie să facă un serviciu şi să pună mâna să muncească. Sunt zile în care fiecare locuitor trebuie, să fie soldat, în care orice pasager trebuie să fie marinar. În marele şi ilustrul veac în care ne aflăm, faptul că din prima zi n-ai dat înapoi în faţa grelei misiuni a scriitorului, înseamnă că ţi-ai impus legea de a nu da înapoi nicicând.     A guverna naţiuni înseamnă a-ţi asuma o responsabilitate; a vorbi minţilor înseamnă a-ţi asuma alta; şi oamenii inimoşi, cât de plăpânzi ar fi, de îndată ce-şi asumă o sarcină, o fac serios. Să culeagă fapte, să vadă lucrurile cu proprii ochi, să aprecieze greutăţile, să coopereze, dacă poate, la soluţii este însăşi condiţia misiunii scriitorului, dacă e sincer înţeleasă. Nu se cruţă, caută, încearcă să înţeleagă; şi, după ce a înţeles, se străduie să explice. El ştie că perseverenţa este o forţă. Şi această forţă poate fi întotdeauna adăugată slăbiciunii sale. Picătura de apă care cade de pe stâncă străpunge muntele; de ce oare picătura ce cade dintr-o minte n-ar străpunge marile probleme ale istoriei? Scriitorul care vorbeşte aici s-a dăruit, deci, cu toată conştiinţa şi cu tot devotamentul operei grave care i-a stat în faţă; şi, după trei luni de cercetări, într-adevăr foarte diferite, i s-a părut că din această călătorie de arheolog şi de curios, din recolta lui de poezie şi de amintiri, poate aduce idei imediat utile ţării sale. Cercetări foarte diferite, cuvântul este exact; dar el nu-i folosit aici într-un sens peiorativ. Tot căutând să sondeze problema viitorului pe care o oferă Rinul, autorul nu se ascunde, şi de fapt se va observa că cercetarea trecutului l-a preocupat, nu mai profund, ci mai stăruitor. Este de altfel de înţeles. Trecutul se află acolo, în ruine; viitorul, numai în germene. N-ai decât să deschizi fereastra spre Rin şi vezi trecutul; ca să vezi viitorul, trebuie să deschizi o fereastră în tine însuţi. Cât priveşte prezentul, călătorul a putut încă de pe atunci să constate două lucruri: primul, că Rinul este mult mai francez decât o cred germanii; al doilea, că germanii sunt mult mai puţin ostili decât o cred francezii. Această dublă convingere, definitiv căpătată şi de neclintit fixată, a devenit pentru scriitor unul dintre punctele de plecare ale cercetării problemei. Totuşi, feluritele lucruri pe care, în timpul acestei excursii, scriitorul le-a simţit sau le-a observat, le-a învăţat sau le-a ghicit, le-a căutat sau le-a găsit, le-a văzut sau le-a întrevăzut, el le-a aşternut pe drum în scrisori al căror aspect, foarte natural şi foarte naiv, trebuie explicat cititorilor. E un vechi obicei la el, datând de vreo doisprezece ani. De fiecare dată când pleacă din Paris, el lasă acolo un prieten adevărat şi drag, ţintuit în marele oraş de îndatoriri de fiece clipă, ce de-abia îi îngăduie să ajungă la casa lui de la ţară, la patru leghe de barieră. Acest prieten, care din tinereţea lor comună vroia din toată inima să fie alături de scriitor în tot ce face şi visează, pretinde de la prietenul său absent scrisori lungi, iar prietenul absent i le scrie. Ce conţin, se va vedea imediat: spovedania zilnică, cum a fost timpul, cum a apus soarele ieri, ce seară frumoasă sau ce dimineaţă ploioasă a fost; caleaşca în care s-a urcat, diligenţa sau căruţa; firma de la han, înfăţişarea oraşelor, forma pe care o avea un copac pe drum, convorbirile din diligenţă sau de pe imperiala ei; vizitarea unui mormânt celebru, întâlnirea cu o mare amintire, explorarea unui mare edificiu, catedrală sau bisericuţă de sat, căci bisericuţele de sat nu sunt mai puţin mari decât catedralele, Dumnezeu aflându-se şi într-una şi în cealaltă; toate zgomotele care se aud, culese de ureche şi tălmăcite de visare, dangătul clopotelor, bătaia nicovalei, pocnetul de bici al vizitiului, strigătul auzit în pragul unei închisori, cântecul fetei, înjurătura soldatului; imaginea tuturor ţinuturilor întretăiate în fiece clipă de frânturi din acea blândă ţară a fanteziei despre care vorbeşte Montaigne, în care visătorii zăbovesc bucuroşi; mulţimea de aventuri ce i se întâmplă, nu călătorului, ci minţii sale. Cu un cuvânt, totul şi nimic, scrisorile fiind mai degrabă jurnalul unei gândiri decât cel al unei călătorii. Şi în timp ce trupul se mută din loc, mulţumită drumului de fier, diligenţei sau vaporului, imaginaţia se deplasează şi ea. Capriciul gândirii trece fără nave peste mări, fără pod peste fluvii şi fără poteci peste munţi. Mintea oricărui visător se încalţă cu cizme de şapte leghe. Aceste două călătorii, contopite una într-alta, iată ce conţin aceste scrisori. Călătorul a mers pe jos toată ziua, adunând, primind sau recoltând idei, himere, incidente, senzaţii, viziuni, istorisiri, judecăţi, realităţi, amintiri. Pe înserat, intră într-un han şi, în timp ce i se pregăteşte cina, cere o pană, cerneală şi hârtie, se aşază cu coatele pe colţul unei mese şi scrie. Fiecare dintre scrisorile lui este sacul în care-şi goleşte ceea ce mintea lui a strâns peste zi, şi în acest sac, fără nicio tăgadă, se află adeseori mai mulţi bănuţi decât monede. Când se întoarce la Paris îşi revede prietenul şi nici că se mai gândeşte la jurnalul lui. Aşa a scris de doisprezece ani o groază de scrisori despre Franţa, Belgia, Elveţia, Ocean şi Mediterana şi le-a uitat. Aşa le-a uitat chiar şi pe cele scrise de pe Rin, când, anul trecut, prin forţa împrejurărilor, şi-a adus aminte de ele din cauza unei înlănţuiri de fapte ce trebuie prezentată aici. Ne amintim că acum şase sau opt luni s-a agitat dintr-o dată problema Rinului. Minţi, excelente şi nobile de altfel, au provocat în Franţa o controversă, destul de vie la acea epocă, şi, imediat, cum se întâmplă aproape totdeauna, s-au format două partide opuse, două partide extreme. Unii au considerat tratatele din 1815 ca un fapt împlinit şi, ca urmare, au lăsat malul stâng al Rinului Germaniei, nemaicerându-i decât prietenia; ceilalţi mai protestatari ca niciodată împotriva tratatelor din 1815, şi pe bună dreptate, după părerea noastră, au cerut cu violenţă malul stâng al Rinului şi au respins prietenia Germaniei[i]. Primii sacrificau Rinul pentru pace; ceilalţi sacrificau pacea pentru Rin. Dacă ne gândim bine şi unii şi ceilalţi aveau şi n-aveau dreptate. Între aceste două păreri exclusive şi diametral opuse, ni s-a părut că este loc şi pentru o părere împăciuitoare. Să se menţină drepturile Franţei fără a răni naţionalitatea germană. Aceasta era frumoasa problemă căreia, cel care scrie aceste rânduri a crezut că i-a întrevăzut soluţia în drumul lui pe Rin. O dată ce a apărut ideea, ea i s-a impus nu numai ca o părere, ci ca o îndatorire. Şi, orice îndatorire trebuie împlinită. Atunci când o problemă care interesează Europa, adică întreaga omenire, este obscură, oricât de puţină lumină ai avea, trebuie să, comunici această lumină. Judecata omenească, ca şi legea spartană, te obligă, în anumite cazuri, să-ţi exprimi părerea. Şi atunci scriitorul s-a apucat să scrie întrucâtva fără preocupare literară, ci numai cu sentimentul simplu şi sever al datoriei de împlinit, cele o sută de pagini ce încheie această carte hotărându-se să le dea la lumină.   [i] Tratatele din 1815 sunt cele încheiate în urma căderii lui Napoleon I: al doilea tratat de la Paris din 20 noiembrie 1815, ratificat de Tratatul de la Viena. Prin ele Franţa pierdea un mare teritoriu situat în stânga Rinului, ce fusese cucerit în timpul revoluţiei franceze, în anii 1791–1801 şi care revenise Franţei prin tratatul de la Lunéville din 1801. În urma tratatelor din 1815 Franţa a revenit în NE şi E la graniţa dinainte de 1801 şi pe care o are aproximativ şi astăzi.

Omul care rade de Victor Hugo   I. URSUS I Ursus şi Homo erau legaţi printr-o strânsă prietenie. Ursus era un om, Homo un lup. Firile lor se potriviseră. Omul fusese cel care îi dăduse nume lupului. Pesemne că tot el îşi alesese şi pentru sine un nume; găsind că Ursus i se nimereşte lui, găsise Homo nimerit pentru fiară. Însoţirea asta a omului şi a lupului îşi scotea pâinea din bâlciuri, din hramurile parohiilor, din colţurile uliţelor unde e gloată mare de trecători, şi din nevoia pe care o încearcă pretutindeni oamenii să asculte braşoave şi să cumpere leacurile şarlatanilor. Lupul, supus şi binevoitor la poruncă, plăcea mulţimii. Domesticirile sunt lucruri plăcute la vedere. Suprema noastră mulţumire e să ni se perinde pe dinaintea ochilor toate soiurile de domesticiri. Din pricina asta se strânge atâta mulţime de oameni în calea alaiurilor regale. Ursus şi Homo umblau din răspântie în răspântie, din pieţele Aberystwythului în pieţele Jedburghului, din ţară în ţară, din comitat în comitat, din oraş în oraş. Când se sfârşea un târg, treceau la altul. Ursus locuia într-o prăpădită de baracă pe roţi pe care Homo, îndeajuns de civilizat, o târa ziua şi o păzea noaptea. Pe uliţele mai greu de străbătut, când trebuia să urce în deal, când întâlneau în cale prea multe dâre de roţi şi prea mult glod, omul îşi petrecea chinga hamului pe după gât şi trăgea frăţeşte, umăr la umăr cu lupul. Îmbătrâniseră astfel împreună. Nopţile şi le petreceau pe unde nimereau, prin vreo paragină, prin vreo poiană, la vreo răspântie de drumuri, la gura cătunelor, la porţile oraşelor, prin hale, prin vreo alee umbrită de ulmi, la marginea parcurilor, prin maidanele din preajma bisericilor. Când droaga lor poposea în vreun bâlci, când cumetrele dădeau fuga să caşte gura, când curioşii se îngrămădeau în jurul lor, Ursus vorbea într-una gesticulând cu emfază, Homo aproba. Homo, cu un taler de lemn în bot, făcea politicos cheta. Îşi scoteau pâinea. Lupul ştia carte, omul de asemenea. Lupul fusese dresat de om sau se învăţase singur să facă felurite drăgălăşenii de lup, care le aduceau mai mulţi bani. „Mai cu seamă fii atent să nu degenerezi în om” – îi spunea prietenul lui. Lupul nu muşca niciodată, omul muşca numai uneori. Cel puţin Ursus avea pretenţia că muşcă. Ursus era mizantrop, şi, ca să-şi vădească şi mai mult mizantropia, se făcuse măscărici de bâlci. Nici vorbă, asta îi dădea şi putinţa să trăiască, stomacul avându-şi cerinţele lui. În plus, măscăriciul acesta mizantrop, fie ca să se complice, fie ca să se completeze, era vraci. Vraci nu înseamnă însă mare lucru. Ursus era ventriloc. Putea fi văzut vorbind fără să mişte buzele. Copia de minune accentul şi felul de a rosti cuvintele al primului venit; imita într-atât de bine vocile, încât ai fi putut jura că-i auzi vorbind chiar pe cei imitaţi. Ştia, de unul singur, să redea zarva unei mulţimi, fapt care îi dădea dreptul la titlul de engastrimyth. Şi el îşi lua acest drept. Reproducea sunetele mai multor soiuri de păsări, călătoare, ca şi el; şi izbutea ca, uneori, să te facă să auzi, după cum îi era voia, fie o piaţă plină de larmă ameţitoare, fie o păşune plină de mugete animalice. Ursus era ager la minte, curios şi înclinat spre explicaţiile neobişnuite, cărora noi le spunem basme. El părea să creadă cu tot dinadinsul în ele. Neobrăzarea aceasta făcea parte din şireteniile lui răutăcioase. Se uita în palma cutăruia, deschidea o carte la întâmplare, şi trăgea concluzii, prezicea viitorul, învăţa că e primejdie mare dacă întâlneşti o iapă neagră, dar că e şi mai mare primejdie dacă te-auzi, în clipa când porneşti la drum lung, strigat de vreunul care nu ştie încotro te duci. Se intitula „neguţător de superstiţii”. Spunea: „Între arhiepiscopul de Canterbury şi mine există o deosebire: eu mărturisesc ce sunt”. Şi a tot spus aşa până când arhiepiscopul, pe drept cuvânt indignat, l-a chemat la el într-o bună zi; dar Ursus, dibaci, l-a dezarmat pe sfinţia sa recitându-i o predică de el, de Ursus, pentru ziua de Crăciun, pe care arhiepiscopul, încântat, a învăţat-o pe dinafară, a rostit-o în biserică şi a publicat-o, ca şi cum ar fi făcut-o el, arhiepiscopul. În schimb, i-a dăruit iertarea. Ursus avea o retortă şi un vas de alchimist. Vindea leacuri universale. Se povestea despre el că, pe vremuri, fusese închis oleacă la Bedlam; i se făcuse cinstea de a fi luat drept smintit, dar îi dăduseră drumul observând că nu e decât poet. Pesemne că povestea asta nu era adevărată; doar avem toţi de îndurat de pe urma unor asemenea născociri. Adevărul e că Ursus făcea caz de ştiinţa lui, avea gusturi alese şi era un încercat poet latin. Atâta ştiinţă nu putea să ducă decât la foame. Şcoala din Salerno zice: „Mănâncă puţin şi des”. Ursus mânca puţin şi rar; astfel, pe jumătate se supunea preceptului, pe jumătate nu; dar vinovat era publicul care nu se grămădea totdeauna şi nu târguia prea des. Ursus spunea: „Scuiparea unei cugetări te uşurează. Lupul îşi uşurează inima prin urlet, oaia prin lână, pădurea prin pitulice, femeia prin dragoste, iar filozoful prin maxime”. La nevoie, Ursus făcea comedioare pe care mai că le juca; asta îl ajuta să vândă leacurile. Aşa, printre alte opere, compusese şi una eroică, în cinstea cavalerului Hugh Middleton care, în 1608, adusese o gârlă la Londra. Gârlă aceasta stătea liniştită în comitatul Hertford, la şaizeci de mile de Londra; cavalerul de Middleton veni şi o luă; aduse o ceată de şase sute de oameni înarmaţi cu lopeţi şi cazmale, începu să scormonească pământul, scobind ici, muşuroind dincolo, uneori până la douăzeci de picioare înălţime, alteori până la treizeci de picioare adâncime, clădi ţevăraie de lemn în aer şi, ici-colo, vreo opt sute de poduri, din piatră, din cărămidă, din bârne; iar într-o bună dimineaţă, gârla intră în Londra, care ducea lipsă de apă. Ursus făcu din toate aceste amănunte vulgare o frumoasă convorbire poetico-pastorală între fluviul Tamisa şi gârla Serpentine; fluviul poftea gârla să vină la el, şi-i oferea patul, spunându-i: „Sunt prea bătrân ca să mai plac femeilor, dar sunt destul de bogat ca să le plătesc”. Un mod iscusit şi galant de-a arăta că sir Hugh Middleton făcuse toate lucrările pe cheltuiala lui. Ursus era vrednic de admiraţie în convorbirile cu sine însuşi. Neiubitor de oameni şi totodată vorbăreţ, prin firea lui, având dorinţa să nu vadă pe nimeni şi nevoia să-i vorbească cuiva, el o scotea la capăt vorbind cu sine însuşi. Se întreba şi îşi răspundea; se înălţa în slăvi şi se ocăra. Din stradă, îl auzeai vorbind singur, în baracă. Trecătorii, care îşi au felul lor de a-i preţui pe oamenii inteligenţi, spuneau: „E un idiot”. El se ocăra uneori, după cum am spus, dar avea, de asemenea, ore când îşi făcea dreptate. Într-o zi, pe când îşi adresa sieşi una din aceste scurte cuvântări, fu auzit strigând: „Am studiat vegetalul în toate tainele lui, în tulpină, în mugure, în sepală, în petală, în stamină, în carpelă, în ovulă, în sporange. Am adâncit cromatia şi osmoza, adică formarea culorii şi a mirosului.” Fără doar şi poate că în certificatul acesta pe care Ursus i-l dădea lui Ursus se afla o oarecare înfumurare neroadă, dar numai cel ce n-a adâncit cromatia şi osmoza să arunce prima piatră… Din fericire, Ursus nu călcase niciodată prin Ţările de jos. Acolo, fără îndoială că l-ar fi cântărit ca să afle dacă are greutatea normală peste care sau sub care un om e vrăjitor. În Olanda, greutatea aceasta era fixată cu înţelepciune, prin lege. Nimic mai simplu şi mai ingenios. Era o probă. Te puneau într-o balanţă, şi adevărul izbucnea de cum rupeai echilibrul; dacă ai fi fost prea greu, te spânzurau; dacă ai fi fost prea uşor, te ardeau. Şi astăzi mai poate fi văzută, la Oudewater, balanţa de cântărit vrăjitorii, dar ea foloseşte acum pentru cântărit brânzeturile, într-atât a degenerat religia! Nici vorbă, Ursus ar fi avut de furcă cu balanţa asta. În călătoriile lui, el s-a ferit de Olanda, şi bine a făcut. Altminteri, credem că n-a ieşit niciodată din hotarele Marii Britanii. Oricum, fiind prea sărac şi prea aspru din fire, şi făcând cunoştinţă cu Homo într-o pădure, îi venise gustul vieţii rătăcitoare. Luase lupul pe cheltuiala lui şi pornise cu el, pe drumuri, trăind în aer liber o viaţă la întâmplare. Era socotit bun vraci şi bun saltimbanc; şi, se înţelege, trecea şi drept vrăjitor; puţin, nu mult; căci, pe vremea aceea, era dăunător să fii socotit prieten cu diavolul. La drept vorbind, Ursus, din patimă pentru leacuri şi din dragoste pentru plante, îşi primejduia viaţa, dat fiindcă se duceau adeseori să culeagă buruieni de prin desişurile mohorâte, pe unde cresc buruienile lui Lucifer… Altminteri, Ursus, deşi om cu înfăţişare şi fire ciudată, era prea cumsecade ca să atragă sau să alunge grindina, să facă să apară năluci, să ucidă un om prin chinul dansului până la istovire, să işte visuri luminoase sau triste şi pâine de spaimă, să facă să se nască cocoşi cu patru aripi; asemenea răutăţi îi erau străine. Şi n-ar fi fost în stare să săvârşească anumite mârşăvii, de pildă, vorbitul limbilor germanice, ebraice sau eline, fără să le înveţe, ceea ce e semn de josnică ticăloşie sau de boală firească, pricinuită de vreo vătămare lăuntrică. Ursus vorbea limba latină fiindcă o ştia. Iar siriana nu şi-ar fi îngăduit s-o vorbească, dat fiind că n-o cunoştea… În general, pe Ursus nu-l sâcâia poliţia. Droaga lui era destul de lungă şi destul de largă ca să se poată culca în ea pe o ladă în care i se aflau catrafusele, destul de sărăcăcioase. Ursus era şi proprietarul unui felinar, al mai multor peruci şi al câtorva lucruri agăţate în cuie, printre care şi nişte instrumente muzicale. Mai avea, printre altele, şi o blană de urs cu care se înveşmânta în zilele de spectacol deosebit; asta numea el a se costuma. Atunci spunea: „Am două piei: iat-o pe cea adevărată”. Şi arăta blana de urs. Baraca pe roţi era a lui şi a lupului. În afară de ea, de retorta pentru alchimie şi de lup, Ursus mai avea un flaut şi un soi de violă, din care cânta destul de plăcut. Elixirurile şi le prepara singur. Din talentele lui izbutea uneori să-şi scoată bani pentru masa de seară. În tavanul chiţimiei lui se afla o gaură prin care trecea burlanul unei sobe de tuci, învecinată cu lada atât cât să-i pârlească lemnul. Soba avea două despărţituri; într-una din ele Ursus făcea alchimie, iar în cealaltă îşi fierbea cartofii. Noaptea, lupul dormea sub droagă, legat prieteneşte. Homo avea părul negru, iar Ursus părul sur; Ursus avea cincizeci de ani, dacă nu cumva şaizeci, împăcarea lui cu soarta omenească mergea până acolo încât mânca, după cum fusese văzut, până şi cartofi, gunoi care pe atunci constituia doar hrana porcilor şi a ocnaşilor. El îi mânca, indignat şi resemnat. Ursus nu era mătăhălos, ci lung, încovoiat şi melancolic. Natura îl făcuse să fie trist. Îi venea greu să zâmbească şi-i fusese totdeauna cu neputinţă să plângă. Îi lipsea mângâierea asta, lacrimile, ca şi leacul neîndestulător al veseliei. Un bătrân e o ruină gânditoare; Ursus era o astfel de ruină. Limbut ca un şarlatan, slab şi uscat ca un profet, gata să explodeze ca o mină încărcată, aşa era Ursus. În tinereţea lui fusese filozof la un lord. Toate acestea se petreceau acum una sută optzeci de ani. Dar nu mult.

Oamenii marii de Victor Hugo   ARHIPELAGUL MÂNECII Cataclismele de demult Atlanticul macină coastele Franței. Presiunea curentului polar ne schilodește țărmul dinspre apus. Meterezele noastre împotriva mării sunt mânate de la Saint Valéry-sur-Somme la Ingouville, blocuri uriașe de stâncă se prăvălesc, valurile rostogolesc nori albi de bolovăniș, porturile ni se înnămolesc de atâta nisip și pietriș, la gurile fluviilor ni se închide calea. Zilnic se desprinde câte un crâmpei din pământul Normandiei și dispare sub valuri. Această uluitoare acțiune de măcinare, azi încetinită, a fost cândva înfiorătoare. Numai pintenul uriaș al peninsulei Finistère a fost în stare s-o frâneze. De puterea curentului polar și de violența acțiunii lui de surpare îți poți da seama după scobitura pe care a produs-o între Cherbourg și Brest. Formarea în acest chip a Golfului Mânecii în dauna pământului francez s-a petrecut înaintea erei istorice. Se cunoaște totuși data ultimei violențe hotărâtoare a oceanului asupra coastei franceze. În anul 700, șaizeci de ani înaintea urcării pe tron a lui Carol cel Mare, o furtună violentă a desprins Jersey-ul de Franța. Asemenea Jersey-ului, se pot vedea azi și creștetele altor crâmpeie de uscat înghițite mai demult de apele oceanului. Aceste creștete care se înalță din apă sunt azi insule. Este ceea ce se cheamă arhipelagul normand. Viețuiește acolo un harnic furnicar omenesc. Acțiunii mării, care a pricinuit prăpădul, i-a urmat acțiunea omului, care a făurit un popor. Guernesey Granit la miazăzi, nisip la miazănoapte; ici stânci abrupte, colo dune. Un povârniș de pajiști, cu unduiri de coline și reliefuri stâncoase; drept ciucuri acestui covor verde, învrâstat de cute, spuma oceanului; de-a lungul coastei, baterii la nivelul solului; din loc în loc, turnuri cu deschizături pentru ochit; cât e plaja de lungă se vede jos un parapet masiv, întretăiat de creneluri și de scări, pe care-l năpădește nisipul și pe care-l atacă valul, unicul asediator de temut; niște mori cu aripile smulse de furtună; câteva, la Valle, la Ville-au-Roi, la Saint-Pierre-Port și la Torteval se mai învârt încă; pe coastă, mici golfuri de ancorat; pe dune, turme, și lângă ele, fugind de colo-colo și adulmecând, câinele ciobanului și câinele văcarului; căruțele ușoare ale negustorilor de la oraș gonesc pe drumurile desfundate; multe case negre, unse cu smoală pe partea dinspre apus, spre a fi ferite de ploaie; cocoși, găini, bălegar; pretutindeni ziduri ciclopice; minunate erau cele din vechiul port – din păcate azi distruse – cu blocurile lor informe, cu stâlpii lor puternici și lanțurile lor grele; ferme împrejmuite de arbori uriași; țarini cu garduri de zid gros de piatră, înalte până la brâu, ce desenează pe câmpii o ciudată tablă de șah; ici și colo câte un meterez în jurul unui teren năpădit de scaieți, colibe de granit, bordeie întărite ca niște cazemate, cabane ce pot sfida ghiuleaua; uneori, în locul cel mai sălbatic, dai de o clădire nouă, nu prea mare, cu clopot deasupra; e o școală; două-trei pâraie prin fundul livezilor; ulmi și stejari; un crin făcut anume parcă pentru Guernesey – Guernesey lily – pe care nu-l întâlnești decât aici; când vine vremea muncilor de vară, vezi pluguri cu câte opt cai; în fața caselor, clăi mari de fân, înălțate pe blocuri de piatră așezate-n cerc; tufișuri de măcieși plini de ghimpi; pe alocuri, printre livezi și grădini de zarzavat – grădini lucrate în vechiul stil francez, cu tise tăiate geometric, cu garduri vii de merișor tuns, cu vase baroce; flori rare cresc prin curțile țăranilor, rododendroni printre cartofi; pretutindeni, pe iarbă, covoare de varec[1], de culoarea urechiușei; în zare, zece clopotnițe gotice; aproape tot atâtea flori iarna ca și vara. Acesta-i Guernesey-ul. Guernesey (urmare) Pământul, amestecat până la saturație cu pulbere de stâncă. E viguros; nămolul și algele marine, care servesc de îngrășământ, adaugă sare granitului, de unde rezultă o fertilitate nemaiîntâlnită; seva face minuni; magnolii, mirt, dafini, oleandri, hortensii albastre; fucsiile sunt peste măsură de mari; găsești bolți de verbină cu floarea bătută; ziduri întregi de mușcate; portocali și lămâi crescând sub cerul liber; de struguri nici pomeneală, căci ei nu se coc decât în sere; aceștia, însă, sunt minunați; cameliile au înălțimea arborilor; prin grădini întâlnești flori de aloes mai înalte decât casa. Atrăgător pe această parte a țărmului, Guernesey este înfricoșător pe cealaltă. Coasta apuseană, devastată, e veșnic bântuită de vânturile dinspre larg. Numai brizanți[2], vijelii, mici golfuri de adăpost, bărci peticite, pârloage, lande, cocioabe, uneori câte un cătun sărăcăcios, și, tremurând parcă, cirezi de vite slabe, iarbă pipernicită. Și sărată, și sărăcie lucie, sub aspectul ei cel mai crunt. Dacă sapi nisipul depus de apele mării în micul golf Vason, găsești acolo arbori. Există în locul acela, sub un misterios strat de nisip, o pădure întreagă. Pescarii, tratați cu asprime de această coastă apuseană bântuită de vânturi, au devenit piloți îndemânatici. Marea ce scaldă insulele Mânecii nu se aseamănă cu nicio altă mare. În golful Cancale, din apropierea acestora, e locul unde nivelul fluxului atinge cea mai mare înălțime de pe întregul glob. Primejdiile mării … Coasta apuseană a Guernesey-ului e plină de locuri primejdioase. Valurile au crestat-o cu multă măiestrie. Uneori, oceanul te pune aici în fața unor situații neașteptate, de care trebuie să te ferești. Iată, de pildă, unul din capriciile cele mai obișnuite ale rozei vânturilor din insulele Mânecii: furtuna se dezlănțuie de la sud-est; apoi se așterne liniștea, o liniște deplină; răsufli ușurat; asta ține uneori o oră; și deodată, uraganul, care dispăruse spre sud-est, se ivește dinspre nord-vest; îl aveai la început în spate, acum îl ai în față; e vijelia răsturnată. Dacă nu ești un pilot încercat și un vechi lup de mare. Și dacă, profitând de răstimpul de liniște, n-ai fost destul de prevăzător să faci o manevră în sens contrar în timp ce vântul își schimbă direcția, totul s-a sfârșit, nava se sfărâmă în bucăți și se scufundă. Aproape niciodată nu-i liniște în partea aceasta a oceanului. Stâncile În arhipelagul Mânecii coasta e în cea mai mare parte sălbatică. Interiorul acestor insule e plin de farmec, țărmurile sunt însă aride și mohorâte. Marea Mânecii fiind o Mediterană în miniatura, valurile ei sunt scurte și violente, iar undele – un plescăit. Din această cauză, falezele par ciocănite în chip ciudat, iar coasta prezintă săpături adânci. Cine trece de-a lungul acestor țărmuri vede perindându-i-se în fața ochilor un șir întreg de imagini amăgitoare. În fiecare clipă stânca încearcă să te înșele. Nimic mai straniu decât aceste miraje. Iată gigantice broaște de piatră, ieșite fără îndoială din apă ca să respire; călugărițe uriașe zoresc grăbite, cu capul aplecat spre orizont; iar prin cutele împietrite ale vălului lor vezi trecând parcă suflul vântului: regi cu coroane din lavă vulcanică stau gânditori pe tronuri masive de pe care se prelinge spuma mării: fel de fel de ființe pitite în stâncă își scot brațele în afară; li se văd degetele răsfirate ale mâinilor. Toate acestea nu sunt însă decât stânci lipsite de formă. Apropie-te, și nu mai rămâne nimic. Sunt fenomene caracteristice stâncilor. Iată aici o fortăreață, acolo un templu străvechi: dincolo o grămadă de ruine și de ziduri surpate, imaginea jalnică a unui oraș pustiu. Dar nu există nici templu, nici oraș, nici fortăreață: e numai faleza. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi, te abați din drum sau faci vreun ocol, țărmul ia forme mereu noi; nu există caleidoscop care să se descompună mai repede; imaginile se destramă și renasc iarăși; perspectiva se va ține de năzbâtii. Blocul acesta e un trepied, apoi se preface în leu, și mai târziu într-an înger, care-și întinde aripile; pe urmă, ia forma unui om care șade și citește o carte. Nimic nu-și schimbă forma mai iute decât norii, cu excepția stâncilor.   [1] Varec – plantă marină din familia algelor; crește pe stânci și este aruncată de mare pe coaste; servește la îngrășatul pământului. [2] Brizanți – stânci submarine.  

Notre Dame de Paris de Victor Hugo   Februarie 1831                            Cartea întâi                                          1                                    Sala Mare   Se împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase luni şi nouăsprezece zile de când parizienii se treziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau din răsputeri în tripla incintă formată de Cité, de Universitate şi de Oraş. Şi totuşi, 6 ianuarie 1482 nu e o zi căreia istoria să-i fi păstrat amintirea. În evenimentul care punea astfel în mişcare, de cu zori, clopotele şi pe cetăţenii Parisului, nu era nimic de seamă: nici vreun atac al picarzilor sau al burgunzilor, nici procesiunea vreunei racle cu moaşte, nici vreo răzmeriţă de-a studenţilor în oraşul Laas, nici vreo intrare a numitului nostru preatemut senior, măria sa, regele, şi nici măcar o spânzurare mai de soi a tâlharilor sau a tâlhăriţelor la Tribunalul Parisului. Nu era nici măcar sosirea neaşteptată, întâlnită atât de des în secolul al cincisprezecelea, a vreunei solii gătite cu zorzoane şi pene. Trecuseră abia două zile de când ultima cavalcadă de felul acesta, alaiul solilor flamanzi însărcinaţi să încheie căsătoria prinţului moştenitor cu Marguerite de Flandre, îşi făcuse intrarea în Paris, spre marele plictis al domnului cardinal de Bourbon, care, ca să-i fie pe plac regelui, trebuise să primească bine toată şleahta aceasta rustică de burgmeisteri flamanzi şi să-i distreze, la locuinţa sa, palatul Bourbon, cu o preafrumoasă moralitate[1], satiră şi farsă, pe când o ploaie cu băşici îi uda, la poartă, măreţele tapiserii. În ziua de 6 ianuarie, ceea ce făcea să tresalte inimile întregului norod al Parisului, cum spune Jean de Troyes, era dubla solemnitate, împerecheată din vremuri imemorabile, a zilei Regilor şi a Sărbătorii Nebunilor. În ziua aceea trebuia să fie aprins focul de sărbătoare în Piaţa Grève, să fie plantat arborele de mai la Capela Braque şi să se joace un mister la Palatul de Justiţie. Strigarea fusese făcută din ajun, cu sunet şi trâmbiţă pe la răspântii, de către oamenii domnului prévôt[2], înveşmântaţi în frumoase tunici de lână violetă, cu ţesătură rară, şi având cruci mari albe pe piept. Mulţimea de cetăţeni şi de cetăţene se îndrepta deci din toate părţile, de cu zori, lăsându-şi casele şi prăvăliile încuiate, spre unul dintre cele trei locuri mai sus amintite. Fiecare se hotărâse fie pentru focul de sărbătoare, fie pentru arborele de mai, fie pentru mister. Şi trebuie spus, spre lauda străvechiului bun-simţ al mulţimii de gură-cască, că cei mai mulţi se îndreptau spre focul de sărbătoare, care era cât se poate de potrivit cu anotimpul, sau spre mister, care urma să fie reprezentat în Sala Mare a palatului, bine acoperită şi bine închisă, şi că mai toţi curioşii păreau înţeleşi să lase bietul arbore de mai neînflorit, să dârdâie singur sub cerul de ianuarie, în cimitirul Capelei Braque. Mulţimea se îndesa mai ales pe aleile Palatului de Justiţie, ştiut fiind că solii flamanzi, sosiţi cu două zile înainte, aveau de gând să asiste la reprezentarea misterului şi la alegerea papei nebunilor, care trebuia să aibă loc tot în Sala Mare. În ziua aceea nu era lesne să pătrunzi în Sala Mare, cunoscută totuşi pe atunci drept cea mai spaţioasă încăpere acoperită din lume. (E adevărat că Sauvai nu măsurase încă Sala Mare a castelului din Montargis.) Piaţa Palatului, ticsită de lume, oferea curioşilor de la ferestre aspectul unei mări în care cinci sau şase străzi, ca tot atâtea guri de fluvii, revărsau clipă de clipă noi valuri de capete. Valurile mulţimii, sporind neîncetat, se ciocneau de colţurile caselor care ieşeau ici-colo în afară, ca nişte promontorii, în bazinul neregulat al pieţei, în centrul înaltei faţade gotice a palatului, scara cea mare, urcată şi coborâtă necontenit de un dublu curent care, după ce se spărgea de peronul intermediar, se împrăştia în valuri largi pe cele două pante laterale, scara cea mai mare deci şiroia neîncetat în piaţă ca o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul miilor de picioare făceau mare zarvă şi mare vuiet. Din timp în timp, vuietul şi zarva se dublau, curentul care împingea mulţimea spre scara cea mare dădea înapoi, se tulbura, se învârteja. De vină erau loviturile vreunui arcaş sau calul vreunui jandarm care lovea cu copitele ca să restabilească ordinea; admirabilă tradiţie pe care poterele vechi au lăsat-o moştenire poterelor din vremea conetabililor, iar acestea – trupelor de jandarmi călări, care, la rândul lor, au transmis-o jandarmeriei noastre din Paris. La uşi, la ferestre, la lucarnele podurilor, pe acoperişuri, mişunau mii de feţe de oameni cumsecade, calme şi cinstite, privind palatul, privind gloata şi mulţumindu-se cu atât; căci mulţi dintre locuitorii Parisului se mulţumesc să privească spectatorii, iar un zid în dosul căruia se petrece ceva e de ajuns pentru a ne stârni curiozitatea. Dacă nouă, celor din 1830, ne-ar fi cu putinţă să ne amestecăm în gând cu parizienii din secolul al cincisprezecelea şi să intrăm odată cu ei, smuciţi, înghiontiţi, răsturnaţi, în sala imensă a palatului, atât de neîncăpătoare la 6 ianuarie 1482, spectacolul nu ni s-ar părea nici lipsit de interes, nici lipsit de farmec, şi am avea în jurul nostru numai lucruri atât de vechi, încât ni s-ar părea cu totul noi. Dacă cititorul îngăduie, vom încerca să regăsim cu gândul impresia pe care ar fi încercat-o odată cu noi, păşind pragul Sălii Mari, în mijlocul mulţimii în sumane, în pieptare şi în fuste plisate, scurte. Mai întâi, zumzet în urechi, ochi orbiţi. Deasupra capetelor, o dublă boltă în ogivă, căptuşită cu sculpturi în lemn, vopsită în culoarea cerului, presărată cu flori de crin aurite; sub picioare, un pavaj de marmură albă şi neagră. La câţiva paşi de noi, un stâlp uriaş, apoi încă unul şi încă unul; cu totul, şapte stâlpi în lungul sălii sprijinind, la mijlocul ei, coborâşurile dublei bolţi. În jurul primilor patru stâlpi, tarabele negustorilor, sclipind de giuvaieruri din sticlă şi de tinichele poleite; în jurul ultimilor trei, bănci de lemn de stejar, roase şi lustruite de nădragii pricinaşilor şi de robele procurorilor. De jur-împrejurul sălii, de-a lungul peretelui înalt, între uşi, între ferestre, între stâlpi, nesfârşitul şir al statuilor tuturor regilor Franţei, începând de la Faramond; regi trândavi, cu braţele atârnate şi cu ochii plecaţi; regi viteji şi bătăioşi, cu capetele şi mâinile îndrăzneţ ridicate spre cer. Apoi, în lungul ferestrelor ogivale, vitralii în o mie de culori; la ieşirile largi ale sălii, uşi bogate, sculptate fin; şi totul, bolţile, stâlpii, zidurile, pervazurile, îmbrăcămintea pereţilor, uşile, statuile, acoperite de sus până jos cu o splendidă culoare albastră şi aurie, care, puţin întunecată încă de pe vremea când o privim, pierise aproape cu totul sub praf şi sub pânzele de păianjen în anul Domnului 1549, când du Breul o mai admira încă, din obişnuinţă. Să ne închipuim acum sala aceasta imensă şi lungă luminată de razele plumburii ale unei zile de ianuarie, năpădită de o mulţime pestriţă şi zgomotoasă care se scurge de-a valma de-a lungul pereţilor şi se învârteşte în jurul celor şapte stâlpi, şi vom avea o idee generală despre întregul tablou căruia vom încerca să-i arătăm mai precis ciudatele amănunte.   [1] Lucrare dramatică medievală în versuri. [2] Mare magistrat feudal, cu felurite atribuţii: în text îl vom denumi uneori după funcţiile îndeplinite.