Victor Hugo

Anul 93 de Victor Hugo PARTEA ÎNTÂI – PE MARE   CARTEA ÎNTÂI – PĂDUREA SAUDRAIE   În ultimele zile ale lunii mai 1793, unul dintre batalioanele pariziene aduse în Bretania de către Santerre cerceta înfricoşata pădure Saudraie din Astillé. Să tot fi fost cel mult vreo trei sute de oameni, deoarece batalionul fusese decimat de încrâncenările războiului. La vremea aceea, în urma luptelor de la Argonne, Jemmapes şi Valmy, din primul batalion parizian, alcătuit cândva din şase sute de voluntari, nu mai rămăseseră decât douăzeci şi şapte de oameni, din cel de-al doilea treizeci şi trei, iar din cel de-al treilea cincizeci şi şapte. Vremuri de lupte legendare. Batalioanele trimise de la Paris în Vendée însumau nouă sute doisprezece oameni. Fiecare dintre ele era înzestrat cu câte trei guri de foc. Unităţile fuseseră puse pe picioare în cel mai scurt timp. În ziua de 25 aprilie, Gohier fiind ministru de justiţie iar Bouchotte ministru de război; secţia Bon-Conseil propusese să se trimită în Vendée nişte batalioane de voluntari; unul dintre membrii Comunei, Lubin, întocmise raportul; în ziua de 1 mai, Santerre era în măsură să pună în mişcare douăsprezece mii de ostaşi, treizeci de obuziere şi un batalion de tunari. Aceste batalioane, organizate în cel mai scurt timp, s-au dovedit a fi atât de iscusit întocmite, încât slujesc drept model până în ziua de azi; companiile de linie de foc din vremea noastră sunt organizate după sistemul lor; odată cu înfiinţarea acestor batalioane s-a modificat proporţia dintre numărul soldaţilor şi cel al subofiţerilor. În ziua de 28 aprilie, comuna din Paris dăduse voluntarilor lui Santerre cuvântul de ordine: Nici milă, nici cruţare. La sfârşitul lui mai, dintre cei douăsprezece mii de oameni plecaţi din Paris, opt mii căzuseră în luptă. Batalionul ce pătrunsese în pădurea Saudraie înainta cu băgare de seamă. Nimeni nu se grăbea. Oamenii erau cu ochii în patru. Soldatul are un ochi la spate a spus Kléber. Mergeau aşa de multă vreme. Cât să fi fost ceasul? În ce răstimp al zilei se aflau oare? Greu de spus, căci de obicei în asemenea hăţişuri sălbatice dăinuie tot timpul zilei un fel de amurg, iar în codrul cu pricina nu e niciodată lumină. Pădurea Saudraie era un tărâm tragic. În inima acestor bungeturi, războiul civil îşi începuse, încă din luna noiembrie 1792, vărsările sale de sânge; Mousqueton, sângerosul şchiop, ieşise din sânul acestor primejdioase desişuri; crimele săvârşite aici erau atât de numeroase încât ţi se făcea părul măciucă. Nu exista, cred, loc mai fioros. Soldaţii se afundau în pădure cu prudenţă. Pretutindeni era o risipă de flori; jur împrejur se înălţa o împletitură de înfiorate rămurişuri ce lăsa să se răspândească boarea răcoroasă şi desfătătoare a frunzelor; întunecimea verde era străpunsă pe alocuri de razele soarelui; pe jos, săbiuţa, stânjenelul de baltă, narcisele de câmp, sânziana, a cărei floricică măruntă vesteşte vremea frumoasă, brânduşa de primăvară smălţau şi întreţeseau cu fireturi covorul adânc de verdeaţă în care mişunau tot soiul de muşchi, începând cu cel în formă de omidă şi sfârşind cu cel ce seamănă cu o stea. Ostaşii înaintau pas cu pas, pe tăcute, îndepărtând încetişor mărăcinişurile. Deasupra baionetelor, păsările ciripeau. Pădurea Saudraie este una din acele sihle în care odinioară, în vremuri paşnice, se făcea pârpără, adică vânătoare nocturnă de păsări; în locul păsăretului acum erau vânaţi oamenii. Bungetul era format numai din mesteceni, fagi şi stegari; pământul era neted; muşchiul şi iarba deasă înăbuşeau zgomotul paşilor omeneşti; nicio potecă, nicăieri, sau doar câte un firicel de cărare ce se curma numaidecât; tufani de ilex, porumbari, ferigi, hăţişuri de osul-iepurelui, mărăcinişuri înalte; nu era chip să vezi un om la zece paşi. În răstimpuri se iţea printre tufişuri câte un bâtlan sau câte o găinuşă-de-baltă, vădind vecinătatea mlaştinilor. Ostaşii mărşăluiau. Mergeau la voia întâmplării, cu inima strânsă, temându-se să nu dea tocmai peste ceea ce căutau. Când şi când întâlneau în cale urme de tabere, locuri pârjolite, ierburi călcate în picioare, cruci închipuite din două beţe, crengi însângerate. Ici clocotise ciorba, dincoace se slujise liturghia, iar mai încolo fuseseră pansaţi răniţii. Dar cei ce trecuseră prin partea locului îşi luaseră tălpăşiţa. Unde puteau fi acum? Departe de tot, probabil. Sau poate ascunşi undeva în preajmă, cu flinta în mână. Pădurea părea pustie. Batalionul înainta cu şi mai multă fereală. Singurătate, deci atenţiune. Nu se vedea ţipenie de om; un motiv mai mult să se teamă c-ar putea fi cineva. Era vorba doar de o pădure rău famată. Oricând se puteau aştepta să cadă într-o capcană. Treizeci de grenadieri, trimişi în chip de cercetaşi sub comanda unui sergent, mergeau înainte, la o distanţă destul de mare de grosul trupei. Vivandiera batalionului plecase împreună cu ei. Vivandierele[1] sunt oricând gata să însoţească avangărzile. Îşi pun viaţa în primejdie, ce-i drept, dar cel puţin mai au câte ceva de văzut. Curiozitatea este una din formele sub care se manifestă bravura femeilor. Deodată, soldaţii micului detaşament avură acea tresărire ce-i încearcă îndeobşte pe vânători în clipa când ajung la un pas de bârlogul fiarei. Se auzise un freamăt în adâncul unui desiş şi parcă se zărise mişcând ceva printre frunze. Soldaţii îşi făcură semne. Ofiţerii n-au nevoie, de obicei, să se amestece în misiunea încredinţată cercetaşilor care trebuie să pândească şi în acelaşi timp să cerceteze cu atenţie locurile; ceea ce trebuie făcut se îndeplineşte de la sine. În mai puţin de un minut punctul în care se simţise mişcarea fu încercuit; strânse roată, flintele îl împresurau gata să tragă; miezul întunecat al desişului fu luat la ochi din toate părţile deodată şi ostaşii, cu degetul pe trăgaci şi privirea aţintită asupra locului îndoielnic, nu mai aşteptau decât comanda sergentului ca să-i împroaşte cu plumbi. Între timp însă vivandiera se încumetase să arunce o privire printre mărăcinişuri şi în momentul în care sergentul se pregătea să ordone: Foc! femeia strigă: — Staţi! Apoi întorcându-se spre soldaţi: — Nu trageţi, camarazi! Şi se năpusti în hăţiş. Ceilalţi o urmară. Într-adevăr se afla cineva acolo. În inima bungetului, la marginea unuia din acele mici luminişuri rotunde pe care le croiesc în pădure cuptoarele de mangal arzând rădăcinile copacilor, într-un fel de firidă în rămuriş, căptuşită cu frunze şi deschisă ca un alcov, o femeie şedea pe covorul de muşchi, ţinând la sân un prunc care sugea şi pe genunchi capetele blonde a doi copilaşi adormiţi. Asta era capcana. — Ce cauţi aici dumneata? strigă vivandiera. Femeia înălţă capul. Vivandiera adăugă furioasă: — Ce stai acolo? Ai căpiat? Pe urmă: — N-a lipsit mult şi te-ar fi curăţat! Apoi, către soldaţi: — E o femeie, îi înştiinţă ea. — Ce naiba, parcă noi nu vedem! spuse un grenadier. — Auzi colo, să vii în pădure ca să te facă zob! Cui poate să-i treacă asemenea nerozie prin cap? continuă vivandiera. Uimită, speriată, împietrită, femeia privea ca prin vis puştile, săbiile, baionetele, chipurile fioroase din jurul ei. Cei doi copii se treziră şi începură a scânci. — Mi-e foame! spuse unul. — Mi-e frică, zise celălalt. Pruncul sugea mai departe. — Tu eşti cel mai cuminte, îl lăudă vivandiera. Mama amuţise de groază. — Nu-ţi fie teamă, îi strigă sergentul, suntem batalionul Boneta-Roşie.   [1] Vivandieră – femeie care însoţea trupele militare pentru a vinde soldaţilor produse alimentare şi alte articole de consum. [n.ed.electronice].

Bug Jargal de Victor Hugo   I …Venind rândul căpitanului Leopold d’Auverney, acesta deschise ochii mari şi mărturisi acelor domni că adevărul adevărat era că nu ştia nicio întâmplare din viaţa sa, care să preţuiască într-atâta, încât să le reţină atenţia. — Dar, căpitane, îi vorbi locotenentul Henri, se spune că totuşi aţi călătorit şi că aţi văzut lumea. Nu e adevărat că aţi fost în Antile, în Africa şi în Italia, în Spania?… Ah, căpitane, iată câinele dumneavoastră şchiop. D’Auverney tresări, lăsă să-i cadă ţigara de foi şi se întoarse brusc spre intrarea cortului, în clipa în care un câine imens alergă spre el şchiopătând. Trecând, câinele stinse ţigara căpitanului; acesta nici nu băgă de seamă. Câinele îi linse picioarele, dădu bucuros din coadă, lătră, se zbengui cât ştia de frumos, după care se întinse lângă el. Căpitanul, emoţionat, întristat, îl mângâia absent cu mâna stângă, desfăcându-şi cu cealaltă cureaua caschetei şi repeta din când în când: „În sfârşit, ai apărut, Rask! Ai apărut!” În cele din urmă, exclamă: „Dar cine te-a adus?” — Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane… De câteva minute, sergentul Thadée ridicase pânza cortului şi stătea în picioare, cu braţul drept înfăşurat în redingotă, cu ochii în lacrimi, contemplând în tăcere încheierea odiseei. La urmă, îndrăzni să spună: „Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane…” D’Auverney ridică privirile. — Tu, Thad? Şi cum dracului ai fost în stare?… Bietul câine! Îl credeam în tabăra englezilor. Unde ai izbutit să-l găseşti? — Slavă domnului! Sunt, căpitane, la fel de vesel ca domnul nepotul dumneavoastră când îl puneaţi să decline cornu-coarnă; cornu-al coarnei… — Dar, spune-mi odată unde ai izbutit să-l găseşti? — Nu l-am găsit, căpitane; m-am cam dus să-l caut. Căpitanul se ridică şi întinse sergentului mâna, dar mâna sergentului rămase mai departe înfăşurată în redingotă. Căpitanul nu luă seama la asta. — Vedeţi că… adică, de când s-a pierdut Rask ăsta, săracul, am priceput, cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, că vă lipsea ceva. Ca să n-ascund nimica, îmi vine să cred că în seara în care n-a venit, ca de obicei, să-mpart raţia de pâine cu el, n-a lipsit mult ca bătrânul Thad să-nceapă să se smiorcăie ca un plod. N-am făcut-o, slavă Domnului; n-am plâns decât de două ori în viaţă: întâia oară când… în ziua în care… Şi sergentul îşi privi cu îngrijorare superiorul. A doua oară, când i-a dat prin minte nepricopsitului ăluia de Balthazar, caporalul dintr-a şaptea semibrigadă, să mă pună să curăţ o legătură de ceapă. — Pare-mi-se, Thadée, izbucni în râs Henri, că nu ne-ai spus cu ce prilej ai plâns întâia oară. — Fără îndoială, bătrâne, când te-a îmbrăţişat Latour-d’Auvergne, prim grenadier al Franţei? întrebă cu dragoste căpitanul, mângâind câinele mai departe. — Nu, căpitane, dacă sergentul Thadée a putut plânge, asta nu s-a putut întâmpla, cred că sunteţi de părerea mea, decât în ziua în care a strigat foc! asupra lui Bug-Jargal, numit şi Pierrot. Un nor trecu peste chipul lui d’Auverney. Se apropie iute de sergent şi voi să-i strângă mâna; dar, în ciuda acestui exces de cinstire, bătrânul Thadée o ţinu mai departe ascunsă sub mantie. — Da, căpitane, continuă Thadée, dându-se înapoi cu câţiva paşi, pe când dʼAuverney îşi aţintea asupra lui privirile pline de o expresie penibilă; da, am plâns cu prilejul acela; şi, pe cinstea mea dacă nu era vrednic de asta! Era negru, e adevărat, dar şi pulberea tunului tot neagră este şi… şi… Bunul sergent ar fi dorit să încheie victorios bizara sa comparaţie. Se poate să fi existat ceva adevărat în această apropiere ce părea să aibă preţ în gândirea sa, dar se strădui în van să îi dea o formă şi, ca să spunem aşa, după ce îşi atacă ideea în mai multe rânduri şi din toate poziţiile, așa cum face un general ce nu izbuteşte să cucerească o cetate, ridică, pe neaşteptate asediul şi urmă fără să se sinchisească de zâmbetul tinerilor ofiţeri ce îl ascultau. — Spuneţi, căpitane, vă mai amintiţi de păcătosul ăla de negru, cum a venit, abia trăgându-şi sufletul, tocmai în clipa în care fuseseră aduşi cei zece camarazi ai lui? Trebuise să-i legăm… Eu comandam. Şi îi dezlegă el însuşi, ca să le ia locul, deşi ei nu voiau; dar nu s-a lăsat. Ah! Ce mai om! Solid ca Gibraltarul! Şi, ce spuneţi căpitane, cum stătea acolo, ca şi când l-aş fi poftit la dans; şi câinele lui, Rask ăsta, care a-nţeles ce urma să-i facem şi mi-a sărit în piept… — Thad, de obicei nu laşi să treacă partea asta din poveste fără să-l mângâi pe Rask; ia te uită cum te priveşte! — Aveţi dreptate, spuse Thadée stânjenit; se uită la mine, săracul Rask, dar… Bătrâna Malagrida-mi zicea că poartă ghinion să mângâi cu mâna stângă. — Şi de ce nu-l mângâi cu dreapta? îl întrebă d’Auverney surprins, băgând de seamă pentru întâia oară mâna înfăşurată în redingotă şi paloarea de pe chipul lui Thad. Tulburarea sergentului păru să sporească. — Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, eu… Câine şchiop aveţi; mă tem c-o s-aveţi şi sergent ciung. Căpitanul sări ca ars de pe scaun. — Cum? Ce? Ce spui, bătrânul meu Thadée? Ciung!… Arată-mi mâna. Ciung, Doamne, Dumnezeule! D’Auverney tremura; sergentul îşi dădu binişor la o parte mantaua şi înfăţişă privirilor superiorului său braţul legat cu o batistă însângerată. — Doamne, Doamne! şopti căpitanul dezlegând pânza încetişor. Dar spune-mi, bătrâne, cum… — Ei, simplu. V-am mai spus că băgasem de seamă necazul dumneavoastră de când ni-l luaseră ticăloşii de englezi pe Rask, dogul lui Bug… Mi-a fost de ajuns. Azi am hotărât să-l aduc înapoi, chiar şi cu preţul vieţii, iac-aşa, ca să pot cina cu poftă. D-aia, după ce i-am lăsat vorbă lui Mathelet, ordonanţei dumneavoastră, să vă perie bine uniforma de câmp, că mâine luptăm, am şters-o pe nevăzutelea din tabără, înarmat numai cu sabia, şi am luat-o peste garduri, ca s-ajung mai degrabă în tabăra englezilor. Nici n-atinsesem primele linii de apărare, când, cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, am zărit într-o pădurice de pe stânga o ceată de ostaşi roşii. Am înaintat să adulmec ce făceau şi, cum nu luau seama la mine, l-am văzut pe Rask, în mijlocul lor, legat de un copac, pe când doi milorzi, goi ca nişte păgâni, până-aicişa, îşi tot cărau la pumni de sunau ca toba mare a unei semibrigăzi. Erau doi englezi particulari care, dacă nu vă supăraţi, se băteau în duel pentru câinele dumneavoastră. Numai că Rask m-a zărit, li s-a smucit odată din zgardă că i s-a rupt laţul şi m-am pomenit cu şmecherul pe urmele mele. Înţelegeţi că ceilalţi din şleahtă nu s-au lăsat mai prejos. Mă năpustesc asupra pădurii. Rask mă urmăreşte. Primele gloanţe îmi şuieră pe la urechi. Rask lătra: din fericire nu-l puteau auzi din pricina strigătelor lor – câine francez, câine francez! Ca şi cum câinele dumneavoastră n-ar fi un câine bun şi voinic din San-Domingo. Dar, ce contează! Străbat lăstărişul şi tocmai mă găteam să ies din el, când doi roşii se proţăpesc în faţa mea. Scap de unul cu ajutorul sabiei, şi aşa m-aş fi descotorosit şi de celălalt dacă n-avea pistolul încărcat… Asta-i cu braţul drept. Nu face nimic! Câinele francez i-a sărit la beregată, ca şi când l-ar fi cunoscut de mult; englezul a căzut sugrumat, că, pe cinstea mea, a fost o îmbrăţişare cam tare… Păi, dar de ce se încăpăţâna dracul ăla şi se ţinea de capul meu, ca săracul de seminarist? Ei, şi iată-i şi pe Thad şi pe Rask din nou în tabără. Nu-mi pare rău decât că n-a vrut bunul Dumnezeu să-mi dăruie asta mâine, în luptă. Asta e! Chipul bătrânului sergent se înnegrise la gândul că nu fusese rănit în plină bătălie. — Thadée!… strigă căpitanul pe un ton iritat. Apoi adăugă mai blând: Cum poţi fi atât de nebun ca să te expui în halul ăsta pentru un câine?… — N-a fost pentru un câine, căpitane; era pentru Rask. Trăsăturile lui d’Auverney se înseninară iar. Sergentul continuă: — Pentru Rask, dogul lui Bug… — Destul! Destul! Bătrânul meu Thad, strigă căpitanul, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Hai, sprijină-te de mine, adăugă după o scurtă tăcere, să mergem la ambulanţă. Thadée îl urmă după ce rezistă cât se cuvenea respectului datorat. Câinele ce, în timpul acestei scene, rosese cu mare plăcere frumoasa blană de urs a stăpânului său, se ridică, luându-se după ei.  

Cea din urma zi a unui condamnat la moarte de Victor Hugo   Capitolul  I Condamnat la moarte! Iată cinci săptămâni de când trăiesc cu acest gând, mereu singur, veşnic înfricoşat şi încovoiat sub greutatea lui! Adineauri – căci mi se pare că au trecut ani, nu săptămâni – eram un om ca şi ceilalţi. Fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă, mă preocupa un gând. Spiritul meu tânăr şi bogat era plin de fantezii; se bucura, desfăşurându-şi-le unele după altele, neîncetat şi fără ordine, brodând cu nesfârşite arabescuri, aspra şi străvezia pânză a vieţii. Fete tinere, măreţe veşminte episcopale, bătălii câştigate, teatre cu zgomot şi lumină şi apoi fecioare tinere şi plimbări întunecoase în noapte pe sub braţele castanilor. Era mereu sărbătoare în închipuirea mea. Puteam să gândesc la ce voiam. Eram liber… Acum m-au închis. Trupul meu zace într-o temniţă. Mintea mi-e aţintită spre un gând. Un gând groaznic, crunt, necruţător! Nu mi-a rămas decât un gând, decât o convingere, decât o siguranţă: sunt condamnat la moarte! Orice aş face, acest gând stăruie ca o nălucă de plumb lângă mine, singură şi triumfătoare, alungându-mi orice bucurie, stând faţă în faţă cu mine, nenorocitul, zgâlţâindu-mă cu mâini de gheaţă, când vreau să întorc capul, sau să închid ochii. Se strecoară sub toate formele, când mintea ar vrea să scape de el. Se amestecă, la fel, unui refren îngrozitor, în orice cuvânt ce mi se spune. Se apropie odată cu mine de zăbrelele hidoase ale temniţei. Mă urmăreşte când sunt treaz, îmi spionează somnul chinuit, şi-mi reapare în vis sub forma unui cuţit. Tresar din somn, urmărit de el şi-mi spun: — Ah! Acesta nu-i decât un vis! Ei bine! înainte chiar ca ochii-mi osteniţi să fi reuşit să se întredeschidă, pentru ca să vadă acest gând necruţător însemnat în groaznica realitate care mă înconjoară, pe lespedea umedă a celulei, în razele slabe ale lămpii de noapte, în pânză ordinară a hainelor mele, pe chipul posac al soldatului de pază, a cărui sabie străluceşte printre gratii şi parcă un glas mi-a şi murmurat la ureche: — Condamnat la moarte!   Capitolul  II Era într-o dimineaţă însorită de august! Se împliniseră trei zile de când începuse procesul meu. Trei zile de când numele şi crima mea adunau în fiecare dimineaţă o mulţime de spectatori care se năpusteau pe băncile sălii de judecată, ca nişte corbi în jurul unui hoit. Trei zile de când toată această fantasmagorie de judecători, martori, avocaţi, procurori, trecea şi iar trecea pe dinaintea mea, când caraghioasă, când cruntă, dar totdeauna mohorâtă şi fatală. În primele două nopţi de nelinişte şi de groază n-am putut să dorm. A treia zi am adormit de mâhnire şi osteneală. La miezul nopţii lăsasem pe juraţi deliberând. M-au readus pe paiele din celulă şi am căzut într-un somn adânc, într-un somn de uitare. Primele ceasuri de odihnă după multe zile de zbucium… Eram încă cufundat în acest somn adânc, când au venit să mă trezească. De data aceasta n-au fost de-ajuns numai pasul greoi şi bocancii ghintuiţi ai temnicerului, zăngănitul legăturii de chei şi scârţâitul răguşit al zăvoarelor, pentru ca să mă scoată din amorţeală. A trebuit să-mi ajungă în urechi glasul lui aspru, iar mâna-i puternică să mă apuce de braţ, strigând: — „Scoală-te!” Am deschis ochii şi m-am ridicat înspăimântat. În aceeaşi clipă, prin fereastra strâmtă şi înaltă a celulei, am zărit pe tavanul săliţei de-alături un reflex galben. Ochii deprinşi cu întunericul din închisori, pot să recunoască soarele. Iubesc soarele. — E vreme frumoasă! spusei temnicerului. El stătu câteva clipe fără să-mi răspundă, ca şi cum ar fi chibzuit dacă merit un cuvânt; apoi cu oarecare greutate, mormăi. — Se poate. Am rămas nemişcat, cu mintea pe jumătate amorţită, zâmbind, cu ochii fixaţi spre acea scânteiere aurită care lumina tavanul. — Iată o zi frumoasă! repetai. — Da! îmi răspunse omul. Eşti aşteptat. Aceste cuvinte, ca firul care curmă zborul insectei, mă readuseră numaidecât la realitate. Am revăzut deodată, ca la lumina unui fulger, întunecata sală de şedinţe a Curţii cu juraţi, masa judecătorilor încărcată cu zdrenţe însângerate, cele trei rânduri de martori cu feţe stupide, pe cei doi jandarmi, la cele două capete ale băncii, robele negre mişcându-se, capetele mulţimii fremătând în fund, în umbră şi pe cei doisprezece juraţi care vegheaseră (în timp ce eu dormisem) oprindu-şi privirea asupra mea. M-am sculat. Îmi clănţăneau dinţii, îmi tremurau mâinile şi nu ştiam unde să-mi găsesc îmbrăcămintea. Picioarele nu mă mai ţineau. La primul pas, m-am împiedicat ca un hamal prea împovărat. Totuşi, urmai pe temnicer. Cei doi jandarmi mă aşteptau în pragul celulei. Mi-au pus cătuşele, care aveau câte o broască complicată. Şi au închis-o cu grijă. Stăteam nemişcat: puneau o maşinărie, deasupra altei maşinării. Trecurăm printr-o curte interioară. Aerul curat al dimineţii mă învioră. Ridicai capul. Cerul era albastru şi razele calde ale soarelui, frânte peste coşuri înalte, descriau unghiuri mari de lumină pe vârful zidurilor înalte şi posomorâte ale închisorii. Era într-adevăr frumos. Am suit o scară în spirală. Străbăturăm un coridor, apoi altul. Se deschise o uşă prin care răbufni o adiere caldă. Intrai. Ivindu-mă, se auzi un zgomot de arme şi voci. Băncile trosniră mişcându-se. Străbătui sala lungă prin mulţimea de oameni înconjurată de soldaţi şi mi se părea că sunt centrul de care spânzură firele care luminau aceste feţe uimite şi atente. În acea clipă, îmi dădui seama că sunt fără cătuşe, dar n-am putut să-mi amintesc nici unde şi nici când mi le-au scos. Se făcu linişte adâncă. Ajunsesem la locul meu. Gălăgia încetând în mulţime, gândurile mi se limpeziră. Am înţeles deodată ceea ce întrezărisem până atunci: că sosise momentul hotărâtor şi că mă aduseră acolo să-mi aud sentinţa. Nu ştiu cine ar putea să-mi lămurească felul în care mi-a venit gândul fără să-mi pricinuiască groază. Ferestrele erau deschise. Aerul şi zgomotul oraşului pătrundeau desluşit de afară. Sala era luminată ca pentru o nuntă. Razele soarelui schiţau ici şi colo forma luminoasă a ferestrelor, când lungită pe pardoseală, când desfăşurată pe mese, când frântă în unghiul zidurilor. Din romburile strălucitoare ale ferestrelor fiecare rază desena în aer o mare prismă de praf de aur. Judecătorii, în fundul sălii, păreau mulţumiţi. Fireşte se bucurau că se apropie sfârşitul. Faţa preşedintelui, luminată de reflexul unui geam, avea ceva liniştit şi blând. Un tânăr substitut vorbea vesel cu o doamnă frumoasă cu pălărie roz căreia, prin favoare, i se dăduse un loc în spatele lui. Numai juraţii păreau istoviţi de osteneală. Unii căscau chiar, înfăţişarea nu-i arăta că ei trebuie să dea o sentinţă de condamnare la moarte. Pe figurile acestor târgoveţi cumsecade nu se vedea decât o mare dorinţă de a dormi. În faţa mea era o fereastră larg deschisă. Auzeam cum râd pe chei vânzătoarele de flori. Pe marginea ferestrei, o floare frumoasă, galbenă, scăldată de o rază de soare, se juca cu vântul într-o crăpătură a pietrei. Cum ar fi putut să se nască un gând sinistru în mijlocul atâtor senzaţii duioase? Năpădit de aer şi soare, n-am putinţă să mă gândesc la altceva decât la libertate. Nădejdea străluci în mine, precum ziua strălucea în jurul meu şi, încrezător, am aşteptat sentinţa ca şi cum ai aştepta izbăvirea şi viaţa. Între timp veni şi avocatul meu. Era aşteptat. Mâncase bine şi cu poftă. Se aşeză la locul lui şi întorcându-se spre mine, zâmbi.  

Han din Islanda de Victor Hugo I   Nu mă pot dumiri, spunea regele Cornu, Cine naiba o fi; să aşteptam; Căci nimic bun nu ne-a venit vreodată de-acolo. GENERALUL H. Revolta iadului   L-ai văzut? Cine l-a văzut? — Eu nu. — Cine atunci? — Habar n-am. STERNE, Tristram Shandy   — Vezi unde duce dragostea, vecine Niels? Biata Guth Stersen nu ar zăcea acum aci, pe lespedea neagră, ca o stea de mare uitată de valuri, dacă i-ar fi stat gândul numai la reparatul bărcii sau la cârpitul plaselor tatălui ei, bătrânul nostru prieten. Sfântul Uzuf, pescarul, să-i aline durerea! — Şi nici logodnicul ei, îngână o voce ascuţită şi tremurată, Gill Stadt, băiatul ăsta frumos pe care-l vedeţi întins alături de ea, nu s-ar afla acum aci dacă, în loc să-i caute-n coarne lui Guth şi să umble după câştig în blestematele alea de mine din Roeraas, şi-ar fi petrecut tinereţea legănându-l pe frăţine-su cel mic, în copaia agăţată de grinzile afumate ale colibei sale. — S-a zis cu ţinerea dumitale de minte, mătuşă Olly, răspunse vecinul Niels, cel căruia i se vorbise; Gill n-a avut niciun frate, şi durerea bietei văduve Stadt trebuie să fie cu atât mai amară, căci coliba îi e acum pustie de-a binelea; iar de va ridica ochii către cer ca să-şi mai aline jalea, va da doar de tavanul bătrânesc, de unde mai atârnă leagănul gol al pruncului ei, ajuns flăcău şi dus acum din astă lume. — Vai de biata mamă! reluă bătrâna Olly, căci în ce-l priveşte pe tânăr, e numai vina lui; ce-a cătat să se facă miner la Roeraas? — Aşa-i, spuse Niels, blestematele alea de mine ne mănâncă un om de fiecare ascalin de aramă pe care ni-l dau. Ce zici, cumetre Braal? — Minerii sunt toţi nişte smintiţi, îi răspunse pescarul. Dacă vrea să trăiască, peştele nu trebuie să iasă din apă şi nici omul să se vâre sub pământ. — Şi totuşi, se împotrivi un tânăr din mulţime, Gill Stadt nu avea încotro: a fost nevoit să lucreze în mină ca să-şi poată duce acasă logodnica. — Nu trebuie să-ţi pui niciodată viaţa în joc, îl întrerupse Olly, pentru o dragoste care nici nu face cât ea şi nici nu o umple. Halal aşternut de nuntă i-a pregătit Gill iubitei lui! — Vrei să spui că fata s-a înecat de durere aflând de moartea tânărului? întrebă un gură-cască. — Aiurea! exclamă cu glas răsunător un militar ce-şi croise drum prin mulţime, o ştiu eu pe fată; era într-adevăr logodită cu un tânăr miner care de curând a fost zdrobit de o stâncă în galeriile subterane de la Storwaadsgrube, lângă Roeraas; dar mai era şi ibovnica unui camarad de-al meu; alaltăieri a vrut să se strecoare la Munckholm ca să serbeze cu iubitul ei moartea logodnicului; barca s-a lovit de o stâncă, s-a răsturnat, şi fata s-a înecat. Se ridicară atunci mai multe glasuri deodată: — Cu neputinţă, jupâne soldat! ţipau bătrânele. Tinerele amuţiseră, iar vecinul Niels îi aminti răutăcios pescarului Braal vorbele lui de adineauri: vezi unde duce dragostea! Văzând împotrivirea muierilor, militarului îi cam sărise muştarul şi le ocărâse, numindu-le cotoroanţe din peştera de la Quiragoth, ocară pe care ele nu erau dispuse s-o îndure în tăcere, când, deodată, se auzi o voce ascuţită şi poruncitoare care striga: Gura, gura, palavragioaicelor curmând astfel gâlceavă. Toţi amuţiră, aşa cum îşi încetează găinile larma când ţipă cocoşul. Dar, înainte de a merge mai departe, s-ar cuveni poate să descriem locul în care se petrecea scena; era – cititorul a şi ghicit, fără îndoială – una din acele clădiri lugubre pe care mila publică şi prevederea socială o hărăzesc cadavrelor necunoscute, ultimul adăpost al morţilor care, cei mai mulţi, au trăit o viaţă amară; unde se adună trecătorul nepăsător, observatorul morocănos sau binevoitor, adesea prieteni sau rude înlăcrimate, cărora o lungă îngrijorare nu le-a mai lăsat decât o jalnică speranţă. În vremurile acelea, depărtate de zilele noastre, şi prin meleagurile puţin civilizate în care mi-am dus cititorul, nu-i venise nimănui în gând, ca în oraşele noastre de noroi şi aur, să transforme aceste depozite în monumente totodată sinistre şi elegante. Lumina zilei nu pătrundea prin vreo deschizătură meşteşugită, de-a lungul unei bolţi artistic sculptate, până la acele paturi unde oamenii par a fi voit să lase morţilor câteva din comodităţile vieţii şi unde perna pare pusă pentru somn. Dacă se întredeschidea uşa paznicului, ochiul, obosit de cadavre goale şi hidoase, nu avea, ca azi, plăcerea de a se odihni pe mobile elegante şi copii veseli. Moartea domnea acolo în toată urâţenia şi scârboşenia ei, şi nimeni nu se încumetase încă să-i împodobească cu ciucurei şi panglicuţe scheletul descărnat. Sala în care se aflau interlocutorii noştri era spaţioasă şi întunecată, ceea ce o făcea să pară şi mai mare; lumina zilei se furişa doar prin uşa pătrată şi joasă care dădea spre portul Drontheim şi printr-un luminator grosolan tăiat în tavan, prin care, după anotimp, odată cu luciri albe şi stinse, cădeau ploaia, grindina sau zăpada peste cadavrele culcate chiar dedesubt. Sala era împărţită de-a curmezişul de o balustradă de fier nu prea înaltă. Publicul avea acces în jumătatea din faţă prin uşa pătrată; într-a doua jumătate se vedeau şase lespezi lunguieţe de granit negru, aşezate una lângă alta. Paznicul şi ajutorul său, care locuiau în încăperile din spate ale edificiului învecinat cu marea, puteau intra în ambele secţii prin câte o uşă laterală, mai mică. Minerul şi logodnica sa ocupau două din paturile de granit; trupul fetei părea intrat în descompunere, căci începuseră să apară pete vineţii pe membre de-a lungul vinelor. Trăsăturile lui Gill păreau aspre, întunecate, dar cadavrul era atât de mutilat, încât nu-ţi puteai da seama dacă fusese chiar aşa de frumos cum spunea bătrâna Olly. Discuţia pe care ne-am străduit s-o redăm cu fidelitate se pornise în faţa acestor resturi desfigurate, în mijlocul unei mulţimi mute. Un bărbat înalt, uscăţiv şi înaintat în vârstă, aşezat cu braţele încrucişate şi capul plecat pe rămăşiţele unui scaun, în colţul cel mai întunecat al sălii, păruse a nu se sinchisi de vorbele schimbate până ce se sculă deodată strigând: — Gura, gura, palavragioaicelor! şi-l apucă pe soldat de braţ. Lumea tăcu; soldatul se întoarse şi izbucni într-un hohot de râs când îşi văzu ciudatul interlocutor, faţa albă, părul rar şi murdar, degetele prelungi şi îmbrăcămintea de piele de ren a acestuia, îi justificau pe deplin ilaritatea. Un murmur se ridică atunci printre femeile amuţite o clipă: — Este paznicul Spladgestului[1]. — Portarul blestemat al morţilor! — Diabolicul Spiagudry! — Vrăjitorul blestemat… — Gura, palavragioaicelor, gura! Dacă azi e zi de sabat, căraţi-vă înapoi la măturile voastre; altminteri au să plece singure prin văzduh. Daţi-i pace acestui respectabil moştenitor al războinicului zeu Thor. Şi Spiagudry, străduindu-se să zâmbească îmbietor, i se adresă soldatului. — Spuneai, viteazule, că această netrebnică muiere… — Ticălosul! şopti Oliv; suntem pentru el doar nişte netrebnice muieri, pentru că nu capătă pe un trup de-al nostru, dacă-i încape în gheare, decât treizeci de ascalini, dar patruzeci pentru un pârlit de leş bărbătesc. — Gura, babelor, repetă Spiagudry; zău aşa, aceste fiice ale diavolului sunt ca ceaunele lor; când se încălzesc trebuie să cânte. Ia spune-mi, viteazule prinţ al spadei, crezi că iubitul acestei Guth, camaradul tău, se va omorî de durere că a pierdut-o?…   [1] Morga din Drontheim (N.A.).

Mizerabilii  Fantine de Victor Hugo volumul 1 I – Domnul Myriel În 1815 domnul Charles‑François‑Bienvenu Myriel era episcop la Digne. Era un bătrân de vreo şaptezeci şi cinci de ani şi ocupa scaunul episcopal din Digne din 1806. Cu toate că acest amănunt nu are nicio legătură cu faptele pe care le vom istorisi, nu este poate de prisos – spre a fi cât mai exacţi – să amintim aici zvonurile şi vorbele care circulau pe seama sa, pe vremea când a sosit în eparhie. Adevărate sau nu, lucrurile ce se pun pe seama oamenilor ocupă adesea în viaţă şi mai ales în destinul lor tot atâta loc cât şi faptele pe care le săvârşesc. Domnul Myriel era fiul unui consilier al curţii de justiţie din Aix; viţă de magistraţi. Se povesteşte că tatăl lui, hărăzindu‑i moştenirea postului său, îl însurase foarte de tânăr, la optsprezece sau douăzeci de ani, după un obicei destul de răspândit în familiile magistraţilor. În pofida acestei căsătorii, Charles Myriel făcuse, zice‑se, să se vorbească multe pe seama sa. Era bine făcut, deşi cam mic de statură, elegant, distins, spiritual; tinereţea lui fusese închinată în întregime vieţii mondene şi aventurilor galante. Odată cu revoluţia, evenimentele se precipitară; familiile magistraţilor, decimate, izgonite, hăituite, se risipiră care încotro. Din primele zile ale revoluţiei, domnul Charles Myriel fugi în Italia. Nevasta lui muri acolo de o boală de piept, boală de care suferise mai demult. Copii nu aveau. Ce s‑a petrecut după aceea în viaţa domnului Myriel? Năruirea vechii societăţi franceze, prăbuşirea propriei lui familii, întâmplările tragice de la ’93[1] – mult mai groaznice poate pentru cei emigraţi, care le priveau de departe cu exagerarea spaimei – au făcut oare toate acestea să încolţească în mintea lui gândul renunţării şi al singurătăţii? În ameţeala desfătărilor şi a legăturilor care‑i umpleau viaţa, să fi primit el oare pe neaşteptate una din acele lovituri misterioase şi grozave, care câteodată doboară, izbindu‑l drept în inimă, chiar şi pe omul pe care catastrofele publice nu‑l pot clătina nici când îl lovesc în existenţa şi avutul său? Nimeni n‑ar fi putut s‑o spună; se ştia numai că se întorsese din Italia preoţit. În 1804 domnul Myriel era preot la Brignolles. Îmbătrânise şi trăia în cea mai mare singurătate. Pe vremea încoronării, o chestiune măruntă a parohiei sale, nu se mai ştie ce anume, îl aduse la Paris. Printre alte persoane cu vază, cărora le ceru sprijinul pentru enoriaşii săi, era şi domnul cardinal Fesch. Într‑o zi, când împăratul tocmai venise să‑i facă o vizită unchiului său, cucernicul preot – care aştepta în anticameră – se pomeni faţă în faţă cu majestatea sa. Napoleon, văzându‑se privit cu o oarecare curiozitate de către bătrân, se întoarse şi spuse dintr‑odată: — Cine‑i omul ăsta cumsecade care se uită aşa la mine? — Sire, zise domnul Myriel, dumneavoastră vă uitaţi la un om cumsecade, iar eu mă uit la un om mare. Fiecare dintre noi are ceva de câştigat. În aceeaşi seară, împăratul întrebă pe cardinal cum îl cheamă pe preot şi, puţin după aceea, domnul Myriel află cu cea mai mare surprindere că fusese numit episcop la Digne. Dar ce era adevărat din cele ce se povesteau despre tinereţea domnului Myriel? Nimeni nu ştia. Înainte de revoluţie prea puţine familii cunoscuseră familia Myriel. Domnul Myriel a fost sortit să îndure soarta oricărui nou‑venit într‑un târguşor unde nu lipsesc guri care flecăresc şi sunt prea puţine capete care gândesc. Trebuia să îndure, cu toate că era episcop şi tocmai pentru că era episcop. Dar, la urma urmei, flecărelile în care se pomenea numele său nu erau poate decât flecăreli, zvonuri, vorbe, trăncăneli, chiar mai puţin decât atât: „palavre”, cum se spune în graiul energic din miazăzi. Oricum, după vreo nouă ani de episcopat şi de şedere la Digne, toate aceste bârfeli, prilej de discuţii care preocupă la început orăşelele mici şi pe oamenii mărunţi, fură cu totul uitate. Nimeni n‑ar mai fi îndrăznit să vorbească despre ele, nimeni n‑ar fi îndrăznit măcar să şi le aducă aminte. La Digne domnul Myriel venise însoţit de o fată bătrână, domnişoara Baptistine, sora lui, care era cu vreo zece ani mai tânără decât el. N‑aveau în slujba lor decât o femeie de vârsta domnişoarei Baptistine, pe nume doamna Magloire, care, după ce fusese „servitoarea domnului preot”, purta acum îndoitul titlu de cameristă a domnişoarei şi de menajeră a monseniorului. Domnişoara Baptistine era o persoană înaltă, palidă, slabă, blândă: întruchipa idealul cuprins în cuvântul „respectabilă”, deoarece se pare că o femeie trebuie să fie mamă pentru a fi venerabilă. Nu fusese niciodată frumoasă, dar viaţa ei toată, care nu fusese decât un şir de fapte bune, o învăluise în cele din urmă în ceva imaculat şi luminos; odată cu bătrâneţea, dobândise ceea ce s‑ar putea numi frumuseţea bunătăţii. Fusese slabă în tinereţe şi ajunsese străvezie la maturitate, iar sub transparenţa aceasta se întrezărea îngerul. Era mai degrabă un suflet decât o fecioară. Întreaga ei fiinţă părea alcătuită din umbră; doar atât trup cât să mai fie femeie; o fărâmă de materie, închizând într‑însa o lumină; ochi mari, pururea plecaţi; pretext pentru ca un suflet să rămână pe pământ. Doamna Magloire era o bătrânică, albă, grăsună, dolofană, grăbită, care gâfâia mereu, pe de o parte din pricina treburilor, pe de alta din pricina astmei. Când venise în oraş, domnul Myriel fusese instalat în palatul episcopal, cu toate onorurile cerute de decretele imperiale, care‑l aşezară pe episcop îndată după comandantul garnizoanei. Primarul şi preşedintele curţii îi făcură vizita de rigoare, iar el făcu la rândul său prima vizită generalului şi prefectului. După instalare, oraşul aşteptă să‑l vadă pe episcop la lucru.     II – Domnul Myriel devine Monseniorul Bienvenu[2] Palatul episcopal din Digne se afla alături de spital. Era o clădire mare şi frumoasă, de piatră, ridicată la mijlocul secolului trecut de către monseniorul Henri Puget, doctor în teologie de la facultatea din Paris, abate de Simore, fost episcop de Digne pe la 1712. Palatul era o adevărată locuinţă seniorială. Totul era măreţ: apartamentele episcopului, saloanele, camerele, curtea de onoare, foarte mare, străbătută de alei cu arcade, după vechea modă florentină, grădinile plantate cu arbori falnici. În sala de mâncare, o lungă şi splendidă galerie care se afla la parter şi care dădea spre grădini, monseniorul Henri Puget dăduse o masă de gală la 29 iulie 1714 monseniorilor Charles Brûlart din Genlis, arhiepiscop de Embrun, Antoine de Mesgrigny, capucin[3], episcop de Grasse, Philippe de Vendôme, mare duhovnic al palatului şi abate la Saint‑Honoré din Lérins, François de Berton din Grillon, episcop şi baron de Vence, César de Sabran din Forcalquier, episcop‑senior de Glandève şi Jean Soanen, preot al congregaţiei, predicator obişnuit al regelui, episcop senior de Senez. Portretele acestor şapte cucernice personalităţi decorau sala, iar data memorabilă, 29 iulie 1714, era gravată cu litere de aur pe o placă de marmură albă.   [1] Aluzie la dictatura montaniardă din timpul revoluţiei burgheze din Franţa (1793–1794), când fracţiunea condusă de Robespierre şi Saint-Just ia o serie de măsuri antifeudale şi chiar anticapitaliste menite a desăvârşi revoluţia burghezo-democratică. Lovitura de stat din iulie 1794, înfăptuită de elementele moderate şi reacţionare din marea burghezie franceză, a pus capăt acestei culmi a revoluţiei numite de ei „teroare”. [2] Binevenit. [3] Călugăr din ordinul catolic al franciscanilor, întemeiat la începutul secolului al XIII-lea de italianul Francisc din Assisi; propovăduia mila faţă de animale.