Victor Hugo

Mizerabilii IDILA DIN STRADA PLUMET ŞI EPOPEEA DIN STRADA SAINT-DENIS de Victor Hugo volumul 4 I – Croială bună Anii 1831 şi 1832, strâns legaţi de revoluţia din iulie, sunt unii dintre cei mai surprinzători şi mai ciudaţi din istorie. Aceşti doi ani se înalţă ca două culmi între anii dinaintea lor şi cei care i-au urmat. Au o măreţie revoluţionară şi cuprind în ei adâncimi de prăpastie. Masele sociale, temeliile civilizaţiei, grupul solid de interese suprapuse şi aderente, umbrele de veacuri ale străvechilor întocmiri franceze, toate apar şi dispar în fiecare clipă printre norii grei de furtună ai sistemelor, patimilor şi teoriilor. Aceste apariţii şi dispariţii pot fi numite şi mişcare şi împotrivire. Printre ele se vede strălucind adevărul, adică lumina sufletului omenesc. Epoca aceasta remarcabilă e azi destul de bine hotărnicită şi destul de departe de noi, ca să-i putem desprinde de pe acum trăsăturile principale. Vom încerca s-o facem. Restauraţia a fost una dintre acele faze intermediare, greu de definit, pline de osteneli, de vuiet, de murmure, de adormire, de frământări, care nu sunt altceva decât o etapă în mergerea înainte a unei mari naţiuni. Epocile acestea sunt ciudate şi înşală pe oamenii politici care vor să se folosească de ele. La început, naţiunea nu cere decât odihnă; oamenilor le e sete de pace; au o singură ambiţie; să se restrângă. Cu alte cuvinte, să aibă linişte. S-au perindat, slavă Domnului, destule evenimente mari, destul neprevăzut, destule aventuri îndrăzneţe şi destui oameni de seamă. Lumea e sătulă. L-ar da bucuros pe Cezar în schimbul lui Prusias[1] şi pe Napoleon în schimbul regelui din Yvetot[2]. „Ce rege mic şi cumsecade a fost!” Au pornit la drum în zori; ziua cea lungă şi grea e pe sfârşite; au făcut un drum întâi cu Mirabeau, apoi cu Robespierre, al treilea cu Bonaparte; sunt istoviţi. Fiecare ar vrea să se culce în patul lui. Devotamentele au ostenit, vitejiile au îmbătrânit, ambiţiile sunt sătule, averile rotunjite, toate caută, cer, se roagă, cerşesc un adăpost. Îl au. Au pace, linişte, huzur. Sunt mulţumite. Între timp, anumite fapte ies la lumină, se arată şi bat la uşă. Faptele acestea sunt zămislite de revoluţie şi de războaie; există, trăiesc, au dreptul de a se aşeza în mijlocul societăţii, şi se aşază. Faptele acestea sunt, de obicei, sergenţii şi furierii care pregătesc încartiruirea principiilor. Şi iată ce apare în faţa filosofilor politici: în vreme ce oamenii obosiţi cer odihnă, faptele săvârşite cer garanţii. Garanţiile sunt pentru fapte ceea ce e odihna pentru oameni. Atâta cerea Stuarţilor Anglia după moartea Protectorului[3], atâta cerea Burbonilor Franţa, după căderea imperiului. Garanţiile sunt o necesitate a vremurilor. Trebuie date. Prinţii le „acordă”, dar, de fapt, sunt impuse de însăşi puterea lucrurilor. Adevăr adânc şi bine de ştiut, pe care Stuarţii nu l-au bănuit în 1662 şi pe care Burbonii nu l-au întrezărit nici măcar în 1814. Familia predestinată, care s-a întors în Franţa după prăbuşirea lui Napoleon, a avut primejdioasa naivitate de a crede că într-adevăr dădea ceva, şi putea lua înapoi ceea ce dăduse; că dinastia Burbonilor avea de partea ei „dreptul divin”, iar Franţa n-avea nimic, că dreptul politic acordat în Chartă de Ludovic al XVIII-lea era o ramură din acel „drept divin”, ruptă de casa de Burbon şi dăruită cu bunăvoinţă poporului, până în ziua când i-o veni regelui chef s-o ia înapoi. Şi totuşi, casa de Burbon ar fi putut simţi, judecând după neplăcerea cu care îl dăduse, că darul nu purcede de la ea. În secolul al XIX-lea s-a făcut arţăgoasă: se întuneca la faţă de câte ori se bucura naţiunea. Ca să ne servim de un cuvânt grosolan, adică popular şi adevărat, strâmba din nas. Poporul a priceput. Casa de Burbon se crezu puternică pentru că imperiul dispăruse din faţa ei ca un decor de teatru. Nu-şi dădu seama că şi ea fusese adusă în acelaşi chip. Nu-şi dădu seama că se afla în aceeaşi mână care-l înlăturase şi pe Napoleon. Crezu că are rădăcini, pentru că înfăţişa trecutul, dar trecutul era Franţa. Rădăcinile societăţii franceze nu se aflau în Burboni, ci în naţiune. Rădăcinile acestea nevăzute şi vii nu constituiau dreptul unei familii, ci istoria unui popor. Ele se aflau pretutindeni, numai sub tron nu. Casa de Burbon era pentru Franţa veriga strălucită şi sângerată a istoriei sale; nu mai era însă elementul principal al destinului ei şi temelia necesară politicii ei. Franţa se putea lipsi de Burboni. Se lipsise de ei vreme de douăzeci şi doi de ani. Intervenise o întrerupere. Ei nu se gândeau la asta. Şi cum ar fi făcut-o, când ei îşi închipuiau că Ludovic al XVII-lea domnea la 9 thermidor, că Ludovic al XVIII-lea era regele Franţei în ziua bătăliei de la Marengo? Niciodată, de la începuturile istoriei, prinţii nu mai fuseseră atât de orbi în faţa faptelor şi a câtimei de autoritate divină pe care faptele o cuprind şi o pecetluiesc. Niciodată această pretenţie afişată pe pământ, care se numeşte dreptul regilor, nu tăgăduise în asemenea măsură dreptul care porneşte mai de sus. E greşeala cea mare, care a făcut ca această familie să pună mâna din nou pe garanţiile „acordate” în 1814, pe care le numea concesii. Ce lucru întristător! Ei numeau concesii cuceririle noastre; drepturile noastre le numeau încălcări. Restauraţia, când i se păru că-i venise ceasul, se socoti biruitoare asupra lui Napoleon şi înrădăcinată în ţară. Se crezu, adică, tare şi adâncă, şi, hotărându-se să intre în acţiune, dădu lovitura. Se ridică într-o zi în faţa Franţei şi ascuţindu-şi glasul, tăgădui dreptul colectiv şi dreptul individual, suveranitatea naţiunii, libertatea cetăţeanului. Cu alte cuvinte, tăgădui naţiunii ceea ce o făcea naţiune şi cetăţeanului ceea ce îl făcea cetăţean.   [1] Regele Bitiniei, stat din Asia Mică, creat în urma fărâmiţării imperiului lui Alexandru cel Mare. A domnit în prima jumătate a secolului al II-lea î.e.n. Servil faţă de romani, a consimţit să le predea pe Hannibal, refugiat la curtea lui. Generalul cartaginez s-a sinucis însă mai înainte. Victor Hugo pune în contrast curajul lui Iulius Cezar cu poltroneria şi lipsa de caracter ale lui Prusias. [2] Yvetot este un orăşel din Normandia, ai cărui stăpâni feudali nu erau în evul mediu vasalii nimănui, situaţie unică pe acea vreme printre posesorii de fiefuri. În consecinţă, seniorii din Yvetot şi-au luat titlul de „regi”, cu un regat mărginit la un târguşor şi o moşie. S-a creat astfel figura legendară a „regelui din Yvetot” – om blajin, fără putere, pe care alţii îl duc de nas. [3] Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din Anglia (secolul al XVII-lea).  

Han din Islanda de Victor Hugo I   Nu mă pot dumiri, spunea regele Cornu, Cine naiba o fi; să aşteptam; Căci nimic bun nu ne-a venit vreodată de-acolo. GENERALUL H. Revolta iadului   L-ai văzut? Cine l-a văzut? — Eu nu. — Cine atunci? — Habar n-am. STERNE, Tristram Shandy   — Vezi unde duce dragostea, vecine Niels? Biata Guth Stersen nu ar zăcea acum aci, pe lespedea neagră, ca o stea de mare uitată de valuri, dacă i-ar fi stat gândul numai la reparatul bărcii sau la cârpitul plaselor tatălui ei, bătrânul nostru prieten. Sfântul Uzuf, pescarul, să-i aline durerea! — Şi nici logodnicul ei, îngână o voce ascuţită şi tremurată, Gill Stadt, băiatul ăsta frumos pe care-l vedeţi întins alături de ea, nu s-ar afla acum aci dacă, în loc să-i caute-n coarne lui Guth şi să umble după câştig în blestematele alea de mine din Roeraas, şi-ar fi petrecut tinereţea legănându-l pe frăţine-su cel mic, în copaia agăţată de grinzile afumate ale colibei sale. — S-a zis cu ţinerea dumitale de minte, mătuşă Olly, răspunse vecinul Niels, cel căruia i se vorbise; Gill n-a avut niciun frate, şi durerea bietei văduve Stadt trebuie să fie cu atât mai amară, căci coliba îi e acum pustie de-a binelea; iar de va ridica ochii către cer ca să-şi mai aline jalea, va da doar de tavanul bătrânesc, de unde mai atârnă leagănul gol al pruncului ei, ajuns flăcău şi dus acum din astă lume. — Vai de biata mamă! reluă bătrâna Olly, căci în ce-l priveşte pe tânăr, e numai vina lui; ce-a cătat să se facă miner la Roeraas? — Aşa-i, spuse Niels, blestematele alea de mine ne mănâncă un om de fiecare ascalin de aramă pe care ni-l dau. Ce zici, cumetre Braal? — Minerii sunt toţi nişte smintiţi, îi răspunse pescarul. Dacă vrea să trăiască, peştele nu trebuie să iasă din apă şi nici omul să se vâre sub pământ. — Şi totuşi, se împotrivi un tânăr din mulţime, Gill Stadt nu avea încotro: a fost nevoit să lucreze în mină ca să-şi poată duce acasă logodnica. — Nu trebuie să-ţi pui niciodată viaţa în joc, îl întrerupse Olly, pentru o dragoste care nici nu face cât ea şi nici nu o umple. Halal aşternut de nuntă i-a pregătit Gill iubitei lui! — Vrei să spui că fata s-a înecat de durere aflând de moartea tânărului? întrebă un gură-cască. — Aiurea! exclamă cu glas răsunător un militar ce-şi croise drum prin mulţime, o ştiu eu pe fată; era într-adevăr logodită cu un tânăr miner care de curând a fost zdrobit de o stâncă în galeriile subterane de la Storwaadsgrube, lângă Roeraas; dar mai era şi ibovnica unui camarad de-al meu; alaltăieri a vrut să se strecoare la Munckholm ca să serbeze cu iubitul ei moartea logodnicului; barca s-a lovit de o stâncă, s-a răsturnat, şi fata s-a înecat. Se ridicară atunci mai multe glasuri deodată: — Cu neputinţă, jupâne soldat! ţipau bătrânele. Tinerele amuţiseră, iar vecinul Niels îi aminti răutăcios pescarului Braal vorbele lui de adineauri: vezi unde duce dragostea! Văzând împotrivirea muierilor, militarului îi cam sărise muştarul şi le ocărâse, numindu-le cotoroanţe din peştera de la Quiragoth, ocară pe care ele nu erau dispuse s-o îndure în tăcere, când, deodată, se auzi o voce ascuţită şi poruncitoare care striga: Gura, gura, palavragioaicelor curmând astfel gâlceavă. Toţi amuţiră, aşa cum îşi încetează găinile larma când ţipă cocoşul. Dar, înainte de a merge mai departe, s-ar cuveni poate să descriem locul în care se petrecea scena; era – cititorul a şi ghicit, fără îndoială – una din acele clădiri lugubre pe care mila publică şi prevederea socială o hărăzesc cadavrelor necunoscute, ultimul adăpost al morţilor care, cei mai mulţi, au trăit o viaţă amară; unde se adună trecătorul nepăsător, observatorul morocănos sau binevoitor, adesea prieteni sau rude înlăcrimate, cărora o lungă îngrijorare nu le-a mai lăsat decât o jalnică speranţă. În vremurile acelea, depărtate de zilele noastre, şi prin meleagurile puţin civilizate în care mi-am dus cititorul, nu-i venise nimănui în gând, ca în oraşele noastre de noroi şi aur, să transforme aceste depozite în monumente totodată sinistre şi elegante. Lumina zilei nu pătrundea prin vreo deschizătură meşteşugită, de-a lungul unei bolţi artistic sculptate, până la acele paturi unde oamenii par a fi voit să lase morţilor câteva din comodităţile vieţii şi unde perna pare pusă pentru somn. Dacă se întredeschidea uşa paznicului, ochiul, obosit de cadavre goale şi hidoase, nu avea, ca azi, plăcerea de a se odihni pe mobile elegante şi copii veseli. Moartea domnea acolo în toată urâţenia şi scârboşenia ei, şi nimeni nu se încumetase încă să-i împodobească cu ciucurei şi panglicuţe scheletul descărnat. Sala în care se aflau interlocutorii noştri era spaţioasă şi întunecată, ceea ce o făcea să pară şi mai mare; lumina zilei se furişa doar prin uşa pătrată şi joasă care dădea spre portul Drontheim şi printr-un luminator grosolan tăiat în tavan, prin care, după anotimp, odată cu luciri albe şi stinse, cădeau ploaia, grindina sau zăpada peste cadavrele culcate chiar dedesubt. Sala era împărţită de-a curmezişul de o balustradă de fier nu prea înaltă. Publicul avea acces în jumătatea din faţă prin uşa pătrată; într-a doua jumătate se vedeau şase lespezi lunguieţe de granit negru, aşezate una lângă alta. Paznicul şi ajutorul său, care locuiau în încăperile din spate ale edificiului învecinat cu marea, puteau intra în ambele secţii prin câte o uşă laterală, mai mică. Minerul şi logodnica sa ocupau două din paturile de granit; trupul fetei părea intrat în descompunere, căci începuseră să apară pete vineţii pe membre de-a lungul vinelor. Trăsăturile lui Gill păreau aspre, întunecate, dar cadavrul era atât de mutilat, încât nu-ţi puteai da seama dacă fusese chiar aşa de frumos cum spunea bătrâna Olly. Discuţia pe care ne-am străduit s-o redăm cu fidelitate se pornise în faţa acestor resturi desfigurate, în mijlocul unei mulţimi mute. Un bărbat înalt, uscăţiv şi înaintat în vârstă, aşezat cu braţele încrucişate şi capul plecat pe rămăşiţele unui scaun, în colţul cel mai întunecat al sălii, păruse a nu se sinchisi de vorbele schimbate până ce se sculă deodată strigând: — Gura, gura, palavragioaicelor! şi-l apucă pe soldat de braţ. Lumea tăcu; soldatul se întoarse şi izbucni într-un hohot de râs când îşi văzu ciudatul interlocutor, faţa albă, părul rar şi murdar, degetele prelungi şi îmbrăcămintea de piele de ren a acestuia, îi justificau pe deplin ilaritatea. Un murmur se ridică atunci printre femeile amuţite o clipă: — Este paznicul Spladgestului[1]. — Portarul blestemat al morţilor! — Diabolicul Spiagudry! — Vrăjitorul blestemat… — Gura, palavragioaicelor, gura! Dacă azi e zi de sabat, căraţi-vă înapoi la măturile voastre; altminteri au să plece singure prin văzduh. Daţi-i pace acestui respectabil moştenitor al războinicului zeu Thor. Şi Spiagudry, străduindu-se să zâmbească îmbietor, i se adresă soldatului. — Spuneai, viteazule, că această netrebnică muiere… — Ticălosul! şopti Oliv; suntem pentru el doar nişte netrebnice muieri, pentru că nu capătă pe un trup de-al nostru, dacă-i încape în gheare, decât treizeci de ascalini, dar patruzeci pentru un pârlit de leş bărbătesc. — Gura, babelor, repetă Spiagudry; zău aşa, aceste fiice ale diavolului sunt ca ceaunele lor; când se încălzesc trebuie să cânte. Ia spune-mi, viteazule prinţ al spadei, crezi că iubitul acestei Guth, camaradul tău, se va omorî de durere că a pierdut-o?…   [1] Morga din Drontheim (N.A.).

Rinul de Victor Hugo   Scrisori către un prieten                                              PREFAŢA Acum câţiva ani, un scriitor, cel care a scris aceste rânduri, călătorea fără să aibă alt ţel decât să vadă copacii şi cerul, două lucruri care la Paris aproape că nu se mai pot vedea. Era singurul lui scop, aşa cum vor observa cititorii ce vor binevoi să răsfoiască paginile cărţii. Şi tot mergând înainte, aproape la întâmplare, a ajuns pe malurile Rinului. Întâlnirea cu acest mare fluviu a determinat ceea ce niciun alt incident din călătorie nu-i inspirase până în acea clipă, dorinţa de a vedea şi de a observa într-un scop determinat. Ea a fixat mersul rătăcitor al ideilor, a imprimat o semnificaţie precisă excursiei sale, la început capricioasă, şi a dat un miez studiilor întreprinse, într-un cuvânt, l-a făcut să treacă de la visare la gândire. Rinul este un fluviu despre care toată lumea vorbeşte şi pe care nimeni nu-l cercetează, pe care toată lumea îl vizitează şi pe care nimeni nu-l cunoaşte, pe care-l vezi în treacăt şi pe care-l uiţi în fugă, peste care toate privirile trec uşor şi pe care nicio minte nu-l aprofundează. Şi totuşi, ruinele lui stimulează imaginaţiile elevate, destinul lui preocupă minţile serioase; şi acest minunat fluviu lasă ochiului de poet, ca şi ochiului de pictor, să întrevadă, sub transparenţa valurilor lui, trecutul şi viitorul Europei. Scriitorul nu a putut să reziste tentaţiei de a examina Rinul sub acest dublu aspect. Contemplarea trecutului în monumentele care mor şi prevederea viitorului din rezultantele probabile ale faptelor vii, corespundeau firii lui de amator de antichităţi şi de visător. Şi-apoi, negreşit, într-o bună zi, poate curând, Rinul va reprezenta problema conflictuală a continentului. De ce să nu ne îndreptăm gândurile ceva mai devreme spre el? Chiar dacă eşti dăruit în aparenţă mai cu sârg unei alte preocupări, nu mai puţin importante, nu mai puţin fecunde, dar mai libere în timp şi spaţiu, trebuie să accepţi uneori şi anumite subiecte austere ale gândirii, atunci când ele ţi se impun. Căci dacă trăieşte cât de cât într-una din epocile hotărâtoare ale civilizaţiei, cel ce se numeşte poet se contopeşte obligatoriu cu toate, cu viaţa, cu istoria, cu filosofia, cu oamenii, cu evenimentele, şi el trebuie să fie oricând gata să înfrunte atât problemele practice cât şi pe celelalte. Trebuie să ştie la nevoie să facă un serviciu şi să pună mâna să muncească. Sunt zile în care fiecare locuitor trebuie, să fie soldat, în care orice pasager trebuie să fie marinar. În marele şi ilustrul veac în care ne aflăm, faptul că din prima zi n-ai dat înapoi în faţa grelei misiuni a scriitorului, înseamnă că ţi-ai impus legea de a nu da înapoi nicicând.     A guverna naţiuni înseamnă a-ţi asuma o responsabilitate; a vorbi minţilor înseamnă a-ţi asuma alta; şi oamenii inimoşi, cât de plăpânzi ar fi, de îndată ce-şi asumă o sarcină, o fac serios. Să culeagă fapte, să vadă lucrurile cu proprii ochi, să aprecieze greutăţile, să coopereze, dacă poate, la soluţii este însăşi condiţia misiunii scriitorului, dacă e sincer înţeleasă. Nu se cruţă, caută, încearcă să înţeleagă; şi, după ce a înţeles, se străduie să explice. El ştie că perseverenţa este o forţă. Şi această forţă poate fi întotdeauna adăugată slăbiciunii sale. Picătura de apă care cade de pe stâncă străpunge muntele; de ce oare picătura ce cade dintr-o minte n-ar străpunge marile probleme ale istoriei? Scriitorul care vorbeşte aici s-a dăruit, deci, cu toată conştiinţa şi cu tot devotamentul operei grave care i-a stat în faţă; şi, după trei luni de cercetări, într-adevăr foarte diferite, i s-a părut că din această călătorie de arheolog şi de curios, din recolta lui de poezie şi de amintiri, poate aduce idei imediat utile ţării sale. Cercetări foarte diferite, cuvântul este exact; dar el nu-i folosit aici într-un sens peiorativ. Tot căutând să sondeze problema viitorului pe care o oferă Rinul, autorul nu se ascunde, şi de fapt se va observa că cercetarea trecutului l-a preocupat, nu mai profund, ci mai stăruitor. Este de altfel de înţeles. Trecutul se află acolo, în ruine; viitorul, numai în germene. N-ai decât să deschizi fereastra spre Rin şi vezi trecutul; ca să vezi viitorul, trebuie să deschizi o fereastră în tine însuţi. Cât priveşte prezentul, călătorul a putut încă de pe atunci să constate două lucruri: primul, că Rinul este mult mai francez decât o cred germanii; al doilea, că germanii sunt mult mai puţin ostili decât o cred francezii. Această dublă convingere, definitiv căpătată şi de neclintit fixată, a devenit pentru scriitor unul dintre punctele de plecare ale cercetării problemei. Totuşi, feluritele lucruri pe care, în timpul acestei excursii, scriitorul le-a simţit sau le-a observat, le-a învăţat sau le-a ghicit, le-a căutat sau le-a găsit, le-a văzut sau le-a întrevăzut, el le-a aşternut pe drum în scrisori al căror aspect, foarte natural şi foarte naiv, trebuie explicat cititorilor. E un vechi obicei la el, datând de vreo doisprezece ani. De fiecare dată când pleacă din Paris, el lasă acolo un prieten adevărat şi drag, ţintuit în marele oraş de îndatoriri de fiece clipă, ce de-abia îi îngăduie să ajungă la casa lui de la ţară, la patru leghe de barieră. Acest prieten, care din tinereţea lor comună vroia din toată inima să fie alături de scriitor în tot ce face şi visează, pretinde de la prietenul său absent scrisori lungi, iar prietenul absent i le scrie. Ce conţin, se va vedea imediat: spovedania zilnică, cum a fost timpul, cum a apus soarele ieri, ce seară frumoasă sau ce dimineaţă ploioasă a fost; caleaşca în care s-a urcat, diligenţa sau căruţa; firma de la han, înfăţişarea oraşelor, forma pe care o avea un copac pe drum, convorbirile din diligenţă sau de pe imperiala ei; vizitarea unui mormânt celebru, întâlnirea cu o mare amintire, explorarea unui mare edificiu, catedrală sau bisericuţă de sat, căci bisericuţele de sat nu sunt mai puţin mari decât catedralele, Dumnezeu aflându-se şi într-una şi în cealaltă; toate zgomotele care se aud, culese de ureche şi tălmăcite de visare, dangătul clopotelor, bătaia nicovalei, pocnetul de bici al vizitiului, strigătul auzit în pragul unei închisori, cântecul fetei, înjurătura soldatului; imaginea tuturor ţinuturilor întretăiate în fiece clipă de frânturi din acea blândă ţară a fanteziei despre care vorbeşte Montaigne, în care visătorii zăbovesc bucuroşi; mulţimea de aventuri ce i se întâmplă, nu călătorului, ci minţii sale. Cu un cuvânt, totul şi nimic, scrisorile fiind mai degrabă jurnalul unei gândiri decât cel al unei călătorii. Şi în timp ce trupul se mută din loc, mulţumită drumului de fier, diligenţei sau vaporului, imaginaţia se deplasează şi ea. Capriciul gândirii trece fără nave peste mări, fără pod peste fluvii şi fără poteci peste munţi. Mintea oricărui visător se încalţă cu cizme de şapte leghe. Aceste două călătorii, contopite una într-alta, iată ce conţin aceste scrisori. Călătorul a mers pe jos toată ziua, adunând, primind sau recoltând idei, himere, incidente, senzaţii, viziuni, istorisiri, judecăţi, realităţi, amintiri. Pe înserat, intră într-un han şi, în timp ce i se pregăteşte cina, cere o pană, cerneală şi hârtie, se aşază cu coatele pe colţul unei mese şi scrie. Fiecare dintre scrisorile lui este sacul în care-şi goleşte ceea ce mintea lui a strâns peste zi, şi în acest sac, fără nicio tăgadă, se află adeseori mai mulţi bănuţi decât monede. Când se întoarce la Paris îşi revede prietenul şi nici că se mai gândeşte la jurnalul lui. Aşa a scris de doisprezece ani o groază de scrisori despre Franţa, Belgia, Elveţia, Ocean şi Mediterana şi le-a uitat. Aşa le-a uitat chiar şi pe cele scrise de pe Rin, când, anul trecut, prin forţa împrejurărilor, şi-a adus aminte de ele din cauza unei înlănţuiri de fapte ce trebuie prezentată aici. Ne amintim că acum şase sau opt luni s-a agitat dintr-o dată problema Rinului. Minţi, excelente şi nobile de altfel, au provocat în Franţa o controversă, destul de vie la acea epocă, şi, imediat, cum se întâmplă aproape totdeauna, s-au format două partide opuse, două partide extreme. Unii au considerat tratatele din 1815 ca un fapt împlinit şi, ca urmare, au lăsat malul stâng al Rinului Germaniei, nemaicerându-i decât prietenia; ceilalţi mai protestatari ca niciodată împotriva tratatelor din 1815, şi pe bună dreptate, după părerea noastră, au cerut cu violenţă malul stâng al Rinului şi au respins prietenia Germaniei[i]. Primii sacrificau Rinul pentru pace; ceilalţi sacrificau pacea pentru Rin. Dacă ne gândim bine şi unii şi ceilalţi aveau şi n-aveau dreptate. Între aceste două păreri exclusive şi diametral opuse, ni s-a părut că este loc şi pentru o părere împăciuitoare. Să se menţină drepturile Franţei fără a răni naţionalitatea germană. Aceasta era frumoasa problemă căreia, cel care scrie aceste rânduri a crezut că i-a întrevăzut soluţia în drumul lui pe Rin. O dată ce a apărut ideea, ea i s-a impus nu numai ca o părere, ci ca o îndatorire. Şi, orice îndatorire trebuie împlinită. Atunci când o problemă care interesează Europa, adică întreaga omenire, este obscură, oricât de puţină lumină ai avea, trebuie să, comunici această lumină. Judecata omenească, ca şi legea spartană, te obligă, în anumite cazuri, să-ţi exprimi părerea. Şi atunci scriitorul s-a apucat să scrie întrucâtva fără preocupare literară, ci numai cu sentimentul simplu şi sever al datoriei de împlinit, cele o sută de pagini ce încheie această carte hotărându-se să le dea la lumină.   [i] Tratatele din 1815 sunt cele încheiate în urma căderii lui Napoleon I: al doilea tratat de la Paris din 20 noiembrie 1815, ratificat de Tratatul de la Viena. Prin ele Franţa pierdea un mare teritoriu situat în stânga Rinului, ce fusese cucerit în timpul revoluţiei franceze, în anii 1791–1801 şi care revenise Franţei prin tratatul de la Lunéville din 1801. În urma tratatelor din 1815 Franţa a revenit în NE şi E la graniţa dinainte de 1801 şi pe care o are aproximativ şi astăzi.

Mizerabilii Jean Valjean de Victor Hugo volumul 5 I – Între Caribda mahalalei Saint-Antoine şi Scilla mahalalei Temple[1] Cele două baricade mai vrednice de amintit, despre care un observator al bolilor sociale ar putea să vorbească, nu aparţin epocii în care se petrece acţiunea acestei cărţi. Aceste baricade, amândouă simboluri sub aspecte diferite, ale unor întâmplări înfricoşătoare, au ieşit ca din pământ în timpul răzmeriţei nefericite din iunie 1848, adică a celei mai mari lupte de stradă din câte a cunoscut vreodată istoria. Se întâmplă uneori ca, împotriva principiilor, împotriva libertăţii, a egalităţii şi a fraternităţii, împotriva chiar a votului universal şi a guvernului prin şi pentru popor, golănimea, această mare disperată, să protesteze din străfundurile zbuciumului ei, ale descurajărilor, ale lipsurilor, ale frigurilor, ale deznădejdilor, ale duhorilor, ale neştiinţei şi ale întunericului ce o bântuie, şi gloata să deschidă focul împotriva poporului. Derbedeii atacă dreptul comun; ochlocraţia[2] se ridică împotriva demosului[3]. Asemenea zile sunt grozave, pentru că şi în nebunie există totdeauna o anumită parte de dreptate, pentru că în acest duel există şi o parte de sinucidere; cuvintele care vor să fie de ocară, ca: derbedei, golănime, ochlocraţie, gloată, mărturisesc, vai! e mai degrabă greşeala privilegiaţilor decât a dezmoşteniţilor. În ce ne priveşte, noi nu rostim niciodată aceste cuvinte fără durere şi fără respect, pentru că atunci când filosofia adânceşte faptele pe care le exprimă, găseşte adesea, alături de mizerie, multă măreţie. Atena era o ochlocraţie; Olanda a fost făurită de golănime[4]; mulţimea a salvat nu o dată Roma; şi gloata l-a urmat pe Hristos. Nu există gânditor care să nu fi contemplat uneori măreţiile din străfunduri. Fără îndoială că sfântul Ieronim[5] s-a gândit la golănimea aceasta şi la toţi aceşti bieţi oameni, la vagabonzii şi nenorociţii din care s-au ridicat apostolii şi martirii, când a rostit cuvintele pline de înţeles: Fex urbis, lex orbis.[6] Disperarea acestei mulţimi care suferă şi sângerează, violenţele ei nesăbuite împotriva principiilor care-i sunt însăşi viaţa, toate faptele sale săvârşite împotriva legilor, constituie lovituri de stat populare şi trebuie înăbuşite. Omul cinstit se devotează mulţimii şi tocmai din dragoste pentru ea, o combate. Dar cu câtă înţelegere o iartă, în timp ce-i ţine piept! Cât de mult o slăveşte, în timp ce-i stă împotrivă! Iată unul din rarele momente în care, făcând ceea ce trebuie să faci, simţi o pornire care-ţi tulbură convingerile şi aproape că te sfătuieşte să nu mergi mai departe; stăruieşti pentru că trebuie, dar conştiinţa împăcată e tristă şi îndeplinirea datoriei se împleteşte cu o strângere de inimă. Iunie 1848 a fost, ne grăbim s-o spunem, un eveniment deosebit şi aproape cu neputinţă de categorisit în filosofia istoriei. Trebuie să lăsăm la o parte tot ce am spus în trecut, când e vorba de această răscoală extraordinară, în care s-a simţit sfânta nelinişte a muncii care-şi cere drepturile. A trebuit să fie combătută, aşa cum se cuvenea, de vreme ce răscoala ataca însăşi republica. Dar, de fapt, ce a însemnat acel iunie 1848? O răzvrătire a poporului împotriva lui însuşi[7]. Când nu pierzi din vedere subiectul, nu te abate din drum nicio digresiune. Aşadar, fie-ne îngăduit să oprim o clipă atenţia cititorului asupra celor două baricade, cu totul excepţionale, despre care am pomenit şi care au caracterizat această răscoală. Una astupa intrarea în cartierul Saint-Antoine, cealaltă împiedica apropierea de cartierul Temple; niciodată nu le vor uita cei în faţa cărora s-au înălţat aceste două înfiorătoare capodopere ale războiului civil, sub cerul albastru, strălucitor, al lui iunie. Baricada Saint-Antoine era uriaşă; înaltă de trei caturi şi lată de şapte sute de picioare[8], închidea de la un capăt la altul răscrucea prin care se intra în cartier, adică trei străzi; brăzdată de şanţuri, de săpături, dantelată, crestată, crenelată de o despicătură uriaşă, susţinută de movile de pământ, care erau şi ele bastioane, cu capete care ieşeau în afară ici-colo, proptită solid de cele două ieşinduri ale caselor din cartier, baricada apărea ca o culme ridicată de ciclopi[9], în fundul faimoasei pieţe care a văzut ziua de 14 iulie. Pe străzile din spatele acestei baricade principale se ridicau, una peste alta, înaintând, alte nouăsprezece baricade. Era destul să le vezi, ca să simţi nesfârşita suferinţă, agonia foburgului în acel ultim ceas când deznădejdea se prăbuşeşte în catastrofă. Din ce era făcută baricada? Din prăbuşirea a trei case cu şase etaje, dărâmate dinadins, cum pretindeau unii. Din minunea săvârşită de toate mâinile, spuneau alţii. Avea înfăţişarea jalnică a tuturor construcţiilor urii: era o ruină. Ai fi putut întreba: cine a clădit aşa ceva? Dar ai fi putut întreba tot atât de bine: cine a distrus-o? Clocotul improvizase. Iată! Poarta asta! grilajul ăsta! streaşina asta! pervazul ăsta! plita asta sfărâmată! oala asta hârbuită! Daţi tot! Azvârliţi tot! Împingeţi, rostogoliţi, săpaţi, decimaţi, răsturnaţi, surpaţi tot! Se însoţeau aici pavajul, piatra de construcţie, grinda, drugul de fier, peticul, geamurile scoase din cercevele, scaunele desfundate, căpăţânile de varză, cârpele şi blestemele. Era ceva măreţ şi totodată meschin. Un talmeş-balmeş care parodia adâncul. Masa materiei lângă atom; pereţi smulşi şi străchini sparte; toate cioburile îşi dădeau mâna ameninţătoare: Sisif îşi aruncase stânca[10], iar Iov[11], hârbul. Într-un cuvânt: înfiorător! Era Acropola[12] golanilor. Povârnişul era împiedicat de căruţe răsturnate; un cărucior întins de-a curmezişul, cu osia spre cer, părea o cicatrice pe această faţadă chinuită, un omnibus împins în glumă cu umărul până în vârful grămezii, ca şi cum arhitecţii acestei sălbăticii ar fi vrut să adauge spectacolului înspăimântător o notă ştrengărească; îşi întindea oiştea fără hamuri spre nu ştiu ce cai ai văzduhului. Această grămadă uriaşă, această aluviune a răscoalei părea Ossa peste Pelion[13] a tuturor revoluţiilor; ’93 peste ’89, 9 termidor peste 10 august, 18 brumar peste 21 ianuarie, vendemiar peste prerial[14], 1848 peste 1830. Piaţa merita osteneala, şi baricada aceasta era demnă să apară chiar pe locul unde fusese dărâmată Bastilia. Dacă oceanul şi-ar face diguri, aşa şi le-ar construi. Pe această îngrămădeală diformă era întipărită furia valului. Care val? Mulţimea. Ai fi crezut că e un vuiet împietrit, sau că auzi, pe deasupra acestei baricade, zumzetul albinelor uriaşe şi întunecate ale progresului, în roi dezlănţuit, ca şi cum acolo le-ar fi fost stupul. Era un mărăciniş uriaş? O bacanală? O fortăreaţă? Părea că ar fi construit-o în goană un vârtej. În această redută era ceva de cloacă, şi în această dezordine ceva olimpian. Puteai să vezi, în acest vălmăşag bezmetic, grinzi de acoperişuri, frânturi de mansardă cu tapetele lor, cercevele de ferestre înfipte în dărâmături cu geamurile neatinse aşteptând tunul, vetre scoase din loc, dulapuri, mese, bănci, o harababură care urla, şi mii de rămăşiţe ale sărăciei, gunoaie pe care le-ar azvârli şi un cerşetor, care aveau în ele ceva de furie şi de neant. Ai fi spus că sunt zdrenţele unui popor, zdrenţe de lemn, de fier, de bronz, de piatră, şi că mahalaua Saint-Antoine le-ar fi aruncat acolo, la porţile ei, azvârlindu-le cu o lovitură de târn uriaşă şi ridicând o baricadă din propria ei mizerie. Bolovani ca nişte buturugi, lanţuri smulse, stâlpi cu umeri răsfrânţi ieşind din dărâmături, adăugau acestui edificiu al anarhiei întunecata imagine a vechilor chinuri îndurate de popor. Baricada Saint-Antoine făcea din orice o armă; adunase tot ce poate să arunce un război civil în capul societăţii; nu era o luptă, ci ultimul strigăt al deznădejdii.   [1] Scilla şi Caribda – stâncă şi vârtej din strâmtoarea Messinei, între Italia şi Sicilia; navigatorii din antichitate, pe corăbiile lor mici, se temeau deopotrivă de aceste două piedici şi ziceau că, dacă scapi de una, cazi negreşit victimă celeilalte; de aici expresia „din Scilla în Caribda” (din lac în puţ). [2] Formă de guvernare în care puterea este exercitată de gloată (din limba greacă: ochlos – gloată şi cratos – putere). [3] Popor (greaca veche). [4] Simplu joc de cuvinte care trimite la punctul de plecare al răscoalei Ţărilor-de-Jos spaniole împotriva lui Filip al II-lea. În 1566 un grup de nobili şi burghezi din Flandra şi Olanda s-au întrunit la Breda şi au hotărât să lupte pentru înlăturarea inchiziţiei spaniole. Puţin după aceea, o delegaţie s-a prezentat regentei Margareta de Parma, sora lui Filip al II-lea. Un curtean al acestuia îi trată obraznic pe postulanţi drept gueux (calici, golani). Răsculaţii adoptară această insultă ca o denumire cu care se mândreau. [5] Scriitor creştin din secolul al IV-lea. [6] Drojdia cetăţii, legea lumii (lat.). [7] În iunie 1848, de fapt, masele muncitoreşti pariziene au luat armele împotriva burgheziei. [8] Veche măsură franceză, echivalentă cu 0.3248 m. [9] Care, prin proporţiile ei, pare a fi opera unor ciclopi; aceştia erau, după legenda mitologică, nişte uriaşi. [10] Personaj mitologic, condamnat de zei să împingă în infern o stâncă care se rostogolea fără încetare înapoi. Stânca lui Sisif simbolizează o muncă grea şi neproductivă. [11] Personaj biblic menţionat de Vechiul Testament: un bogătaş arab, bun credincios al lui Iehova. Legenda spune că acesta l-a sărăcit ca să-l încerce, îmbolnăvindu-l totodată de lepră. [12] Cetăţuia mai multor oraşe din antichitatea greco-romană, clădită pe o înălţime centrală. Celebră a fost aceea din Atena pe care se ridicau templele numite Partenon şi Erehteion, giuvaiere ale arhitecturii ionice. [13] Ossa şi Pelion, munţi în Tesalia. Mitologia spune că uriaşii, răsculându-se împotriva lui Jupiter, au pus muntele Ossa peste Pelion. Expresia e folosită când e vorba de greutăţi şi sforţări inutile. [14] Date importante, cotituri în mersul revoluţiei din Franţa; în 1789 a izbucnit revoluţia; anul 1793 a adus dictatura iacobină, pregătită de răsturnarea monarhiei la 10 august 1792; la 9 termidor grupul reacţionar al Convențiunii a smuls puterea din mâinile lui Robespierre; vandemiar şi prerial sunt încercări de răsturnare a Convenţiunii termidoriene, care pregătea directoratul (1795–1799) – una regalistă, cealaltă populară, numite astfel, ca şi termidor şi brumar, după lunile calendarului republican; directoratul a fost desfiinţat prin lovitura de stat de la 18 brumar (1799) a lui Napoleon.   Vizitati si siteul audio-video unde puteti asculta teatru radiofonic si in curand puteti viziona filmul Mizerabilii in mai multe ecranizari.................https://latimp.eu/mizerabilii-de-victor-hugo-teatru-radiofonic-drama-1950/

Notre Dame de Paris de Victor Hugo   Februarie 1831                            Cartea întâi                                          1                                    Sala Mare   Se împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase luni şi nouăsprezece zile de când parizienii se treziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau din răsputeri în tripla incintă formată de Cité, de Universitate şi de Oraş. Şi totuşi, 6 ianuarie 1482 nu e o zi căreia istoria să-i fi păstrat amintirea. În evenimentul care punea astfel în mişcare, de cu zori, clopotele şi pe cetăţenii Parisului, nu era nimic de seamă: nici vreun atac al picarzilor sau al burgunzilor, nici procesiunea vreunei racle cu moaşte, nici vreo răzmeriţă de-a studenţilor în oraşul Laas, nici vreo intrare a numitului nostru preatemut senior, măria sa, regele, şi nici măcar o spânzurare mai de soi a tâlharilor sau a tâlhăriţelor la Tribunalul Parisului. Nu era nici măcar sosirea neaşteptată, întâlnită atât de des în secolul al cincisprezecelea, a vreunei solii gătite cu zorzoane şi pene. Trecuseră abia două zile de când ultima cavalcadă de felul acesta, alaiul solilor flamanzi însărcinaţi să încheie căsătoria prinţului moştenitor cu Marguerite de Flandre, îşi făcuse intrarea în Paris, spre marele plictis al domnului cardinal de Bourbon, care, ca să-i fie pe plac regelui, trebuise să primească bine toată şleahta aceasta rustică de burgmeisteri flamanzi şi să-i distreze, la locuinţa sa, palatul Bourbon, cu o preafrumoasă moralitate[1], satiră şi farsă, pe când o ploaie cu băşici îi uda, la poartă, măreţele tapiserii. În ziua de 6 ianuarie, ceea ce făcea să tresalte inimile întregului norod al Parisului, cum spune Jean de Troyes, era dubla solemnitate, împerecheată din vremuri imemorabile, a zilei Regilor şi a Sărbătorii Nebunilor. În ziua aceea trebuia să fie aprins focul de sărbătoare în Piaţa Grève, să fie plantat arborele de mai la Capela Braque şi să se joace un mister la Palatul de Justiţie. Strigarea fusese făcută din ajun, cu sunet şi trâmbiţă pe la răspântii, de către oamenii domnului prévôt[2], înveşmântaţi în frumoase tunici de lână violetă, cu ţesătură rară, şi având cruci mari albe pe piept. Mulţimea de cetăţeni şi de cetăţene se îndrepta deci din toate părţile, de cu zori, lăsându-şi casele şi prăvăliile încuiate, spre unul dintre cele trei locuri mai sus amintite. Fiecare se hotărâse fie pentru focul de sărbătoare, fie pentru arborele de mai, fie pentru mister. Şi trebuie spus, spre lauda străvechiului bun-simţ al mulţimii de gură-cască, că cei mai mulţi se îndreptau spre focul de sărbătoare, care era cât se poate de potrivit cu anotimpul, sau spre mister, care urma să fie reprezentat în Sala Mare a palatului, bine acoperită şi bine închisă, şi că mai toţi curioşii păreau înţeleşi să lase bietul arbore de mai neînflorit, să dârdâie singur sub cerul de ianuarie, în cimitirul Capelei Braque. Mulţimea se îndesa mai ales pe aleile Palatului de Justiţie, ştiut fiind că solii flamanzi, sosiţi cu două zile înainte, aveau de gând să asiste la reprezentarea misterului şi la alegerea papei nebunilor, care trebuia să aibă loc tot în Sala Mare. În ziua aceea nu era lesne să pătrunzi în Sala Mare, cunoscută totuşi pe atunci drept cea mai spaţioasă încăpere acoperită din lume. (E adevărat că Sauvai nu măsurase încă Sala Mare a castelului din Montargis.) Piaţa Palatului, ticsită de lume, oferea curioşilor de la ferestre aspectul unei mări în care cinci sau şase străzi, ca tot atâtea guri de fluvii, revărsau clipă de clipă noi valuri de capete. Valurile mulţimii, sporind neîncetat, se ciocneau de colţurile caselor care ieşeau ici-colo în afară, ca nişte promontorii, în bazinul neregulat al pieţei, în centrul înaltei faţade gotice a palatului, scara cea mare, urcată şi coborâtă necontenit de un dublu curent care, după ce se spărgea de peronul intermediar, se împrăştia în valuri largi pe cele două pante laterale, scara cea mai mare deci şiroia neîncetat în piaţă ca o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul miilor de picioare făceau mare zarvă şi mare vuiet. Din timp în timp, vuietul şi zarva se dublau, curentul care împingea mulţimea spre scara cea mare dădea înapoi, se tulbura, se învârteja. De vină erau loviturile vreunui arcaş sau calul vreunui jandarm care lovea cu copitele ca să restabilească ordinea; admirabilă tradiţie pe care poterele vechi au lăsat-o moştenire poterelor din vremea conetabililor, iar acestea – trupelor de jandarmi călări, care, la rândul lor, au transmis-o jandarmeriei noastre din Paris. La uşi, la ferestre, la lucarnele podurilor, pe acoperişuri, mişunau mii de feţe de oameni cumsecade, calme şi cinstite, privind palatul, privind gloata şi mulţumindu-se cu atât; căci mulţi dintre locuitorii Parisului se mulţumesc să privească spectatorii, iar un zid în dosul căruia se petrece ceva e de ajuns pentru a ne stârni curiozitatea. Dacă nouă, celor din 1830, ne-ar fi cu putinţă să ne amestecăm în gând cu parizienii din secolul al cincisprezecelea şi să intrăm odată cu ei, smuciţi, înghiontiţi, răsturnaţi, în sala imensă a palatului, atât de neîncăpătoare la 6 ianuarie 1482, spectacolul nu ni s-ar părea nici lipsit de interes, nici lipsit de farmec, şi am avea în jurul nostru numai lucruri atât de vechi, încât ni s-ar părea cu totul noi. Dacă cititorul îngăduie, vom încerca să regăsim cu gândul impresia pe care ar fi încercat-o odată cu noi, păşind pragul Sălii Mari, în mijlocul mulţimii în sumane, în pieptare şi în fuste plisate, scurte. Mai întâi, zumzet în urechi, ochi orbiţi. Deasupra capetelor, o dublă boltă în ogivă, căptuşită cu sculpturi în lemn, vopsită în culoarea cerului, presărată cu flori de crin aurite; sub picioare, un pavaj de marmură albă şi neagră. La câţiva paşi de noi, un stâlp uriaş, apoi încă unul şi încă unul; cu totul, şapte stâlpi în lungul sălii sprijinind, la mijlocul ei, coborâşurile dublei bolţi. În jurul primilor patru stâlpi, tarabele negustorilor, sclipind de giuvaieruri din sticlă şi de tinichele poleite; în jurul ultimilor trei, bănci de lemn de stejar, roase şi lustruite de nădragii pricinaşilor şi de robele procurorilor. De jur-împrejurul sălii, de-a lungul peretelui înalt, între uşi, între ferestre, între stâlpi, nesfârşitul şir al statuilor tuturor regilor Franţei, începând de la Faramond; regi trândavi, cu braţele atârnate şi cu ochii plecaţi; regi viteji şi bătăioşi, cu capetele şi mâinile îndrăzneţ ridicate spre cer. Apoi, în lungul ferestrelor ogivale, vitralii în o mie de culori; la ieşirile largi ale sălii, uşi bogate, sculptate fin; şi totul, bolţile, stâlpii, zidurile, pervazurile, îmbrăcămintea pereţilor, uşile, statuile, acoperite de sus până jos cu o splendidă culoare albastră şi aurie, care, puţin întunecată încă de pe vremea când o privim, pierise aproape cu totul sub praf şi sub pânzele de păianjen în anul Domnului 1549, când du Breul o mai admira încă, din obişnuinţă. Să ne închipuim acum sala aceasta imensă şi lungă luminată de razele plumburii ale unei zile de ianuarie, năpădită de o mulţime pestriţă şi zgomotoasă care se scurge de-a valma de-a lungul pereţilor şi se învârteşte în jurul celor şapte stâlpi, şi vom avea o idee generală despre întregul tablou căruia vom încerca să-i arătăm mai precis ciudatele amănunte.   [1] Lucrare dramatică medievală în versuri. [2] Mare magistrat feudal, cu felurite atribuţii: în text îl vom denumi uneori după funcţiile îndeplinite.